Sunteți pe pagina 1din 194

UNIVERSITATEA ECOLOFICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL – PARTEA SPECIALĂ

SEMESTRUL II

CADRU DIDACTIC TITULAR

PROF UNIV. DR. PETRE BUNECI

1
TITLUL IV
INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIŢIEI

Organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi


libertăţilor fundamentale ale persoanei prevăzute, în principal, în următoarele documente: Carta
internaţională a drepturilor omului, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului şi Carta
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum şi pentru garantarea respectării
Constituţiei şi a legilor ţării.
Organizarea judiciară are, de asemenea, ca obiectiv de bază asigurarea respectării
drepturilor la un proces echitabil şi judecarea proceselor de către instanţe judecătoreşti în mod
imparţial şi independent de orice influenţe extranee.

1. Cadrul incriminării faptelor contra înfăptuirii justiţiei şi aspecte comune

Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei au cunoscut în decursul timpului diferite


reglementări, pornind de la dispoziţiile constituţionale în perioada respectivă, precum şi de la
realităţile sociale existente.
Având în vedere articolul 1 alineatul (3) şi (4) din Constituţia României1 în care se arată
că România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor ..., dreptatea reprezintă valori supreme iar statul este organizat potrivit
principiului separaţiei şi echilibrul puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească, în actuala
reglementare Codul penal2 reglementează în Titlul IV infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (art.
266 – art. 288 Cod penal).
Întrucât justiţia reprezintă o componentă importantă în statul de drept legiuitorul a
reglementat o serie de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei în Titlul IV al Părţii speciale după
infracţiunile contra autorităţii. Justiţia este privită potrivit Codului penal într-un sens mult mai
larg decât dispoziţiile constituţionale referitoare la autoritatea judecătorească (articolele 124-
134), cuprinzând pe lângă instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi alte organe necesare
desfăşurării activităţilor pentru rezolvarea cauzelor penale.
Faţă de reglementarea anterioară, unde asemenea infracţiuni se regăseau în Capitolul 2
din Titlul VI, sub titulatura „Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”, actuala
reglementare prevede infracţiunile într-un titlu distinct, avându-se în vedere importanţa
dispoziţiilor constituţionale privind autoritatea judecătorească ce reprezintă una din puterile
statului.
De altfel, aşa cum se arată şi în expunerea de motive a noului Cod penal3 avându-se în
vedere realităţile sociale precum şi cele reliefate de practica judiciară au fost introduse o serie

1
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29.10.2003.
2 Publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. nr. 510 din 24.07.2009, pus în aplicare prin Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 757 din
12.11.2012.
3
http://www.cdep.ro
2
de infracţiuni noi, cum ar fi art. 271 – obstrucţionarea justiţiei, art. 272 – influenţarea
declaraţiilor, art. 274 – răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, art. 276 – presiuni asupra justiţiei
- în prezent abrogat4, art. 277 – compromiterea intereselor justiţiei, art. 279 – ultrajul judiciar,
art. 284 – asistenţa şi reprezentarea neloială, art. 288 – neexecutarea sancţiunilor penale. Şi sub
aspectul terminologic, faţă de reglementarea anterioară care avea denumirea de „infracţiuni care
împiedică înfăptuirea justiţiei”, avându-se în vedere că infracţiuni cum ar fi inducerea în eroare
a organelor judiciare – art. 268 sau influenţarea declaraţiilor - art. 272 sunt opuse înfăptuirii
justiţiei, s-a considerat ca titlul să poarte denumirea de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.

2. Aspecte comune

A. Obiectul infracţiunilor
a) Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiilor sociale care privesc înfăptuirea
justiţiei în România.
Este de menţionat faptul că noţiunea de justiţie trebuie interpretată nu numai în sensul
prevăzut de activitatea de justiţie 5 cât şi activităţile care contribuie la înfăptuirea justiţiei
(urmărirea penală, executarea hotărârilor judecătoreşti) sau la inducerea în eroare a organelor
judiciare, obstrucţionarea justiţiei sau neexecutarea hotărârilor penale.
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei
privind normala lor desfăşurare, avându-se în vedere conduita unor persoane referitoare la a
împiedica fără drept organele judiciare sau a refuza să pună la dispoziţie date, înscrisuri sau
informaţii necesare, sau a determina prin constrângere sau corupere influenţarea negativa a
procesului de înfăptuire a justiţiei. Obiectul juridic special poate avea în vedere şi numai
anumite categorii de persoane, cum ar fi cele referitoare la infracţiunile de omisiune a sesizării –
art. 267, infracţiunea de mărturie mincinoasă - art. 273, cercetarea abuzivă – art. 280, supunerea
la rele tratamente – art. 281, tortura – art. 282, represiunea nedreaptă – art. 283, asistenţa şi
reprezentarea neloială – art. 284.
Considerăm că infracţiunile prevăzute în Titlul IV au un obiect complex, întrucât alături
de înfăptuirea justiţiei sunt ocrotite şi alte valori sociale fundamentale, cum ar fi viaţa unei
persoane sau integritatea corporală a acesteia (art. 282 alin. (1) şi alin. (3) – tortura ce a avut ca
urmare moartea victimei sau o vătămare corporală), libertatea unei persoane (art. 283 alin. (2) –
represiunea nedreaptă – reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane ştiind că este
nevinovată), demnitatea unei persoane (art. 268 – inducerea în eroare a organelor judiciare –
sesizarea făcută prin denunţ sau plângere cu privire la existenţa unei fapte cunoscând că aceasta
este nereală), patrimoniul acesteia (art. 270 - tăinuirea) precum şi relaţiile de serviciu (art. 267 –
omisiunea sesizării – pentru fapte penale în legătură cu serviciul).

4
Legea nr. 159/2014 pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.
887 din 05.12.2014.
5
A se vedea în acest sens Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicarea 1 din Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din
13.09.2005, cu ultimele modificări prin O.U.G. nr. 6/2016 ; Hotărârea nr. 328/2016 ; O.U.G. nr. 18/2016 ; O.U.G. nr. 70/2016 .

3
c) Obiectul material rezultă din săvârşirea faptei penale privind o infracţiune contra
înfăptuirii justiţiei şi există numai atunci când este îndreptat fie asupra unui lucru (bun sau
persoană), precum şi atunci când este îndreptat împotriva actelor materiale pe care le întocmesc
sau le efectuează organele de justiţie.
B. Subiecţii infracţiunilor
a) Subiectul activ. Pentru unele tipuri de infracţiuni din titlul IV avem un subiect activ
nemijlocit calificat cum ar fi funcţionarul public (art. 267 – omisiunea sesizării, art. 282 -
tortura), organ de cercetare penală, procuror sau judecător (art. 280 – cercetarea abuzivă, art.
283 - represiunea nedreaptă), avocat sau reprezentantul unei persoane (art. 284 – asistenţa şi
reprezentarea neloială), iar pentru unele tipuri trebuie să aibă o anumită calitate procesuală cum
ar fi: martor, expert, investigator sub acoperire (art. 273 – mărturia mincinoasă).
Subiectul activ, pentru celelalte tipuri de infracţiuni ce fac parte din acest capitol este
necircumstanţiat, poate fi orice persoană. La anumite infracţiuni unde nu se pedepseşte persoana,
trebuie ca aceasta să îndeplinească o anumită calitate, când este fapta săvârşită de un membru
de familie, prevăzută la art. 262 – favorizarea infractorului.
Pentru subiecţii activi care săvârşesc anumite tipuri de infracţiuni cum ar fi art. 274 –
răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, art. 279 – ultrajul judiciar, art. 281 – supunerea la rele
tratamente, art. 282 – tortura, organele judiciare pot dispune pentru a fi prelevate probe
biologice, în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J. conform legii nr. 76/20086.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (autor, instigator, complice), iar la
unele tipuri de infracţiuni unde se vor face referirile concrete în acest sens nu poate fi o
participaţie penală decât sub forma instigării sau complicităţii morale, aşa cum sunt cele
prezentate la: art. 266 privind nedenunţarea, art. 267 – omisiunea sesizării sau art. 273 -
mărturia mincinoasă unde nu este posibil coautoratul, cu excepţia experţilor care redactează
împreună un raport de expertiză.
b) Subiecţii pasivi. Subiectul pasiv principal pentru toate infracţiunile contra înfăptuirii
justiţiei este statul, întrucât atributele justiţiei, care este unică, imparţială şi egală pentru toţi,
este reprezentată de organele judiciare ale statului, iar activitatea acestora este periclitată prin
săvârșirea unei fapte penale de acest gen.
Pentru unele infracţiuni, alături de subiectul pasiv principal poate apărea o persoană
fizică sau juridică ca subiect pasiv secundar atunci când sunt încălcate drepturi cu privire la
viaţa, integritatea corporală, libertatea persoanei sau alte interese ocrotite de lege.

C. Latura obiectivă
a) Elementul material. Preponderent la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, elementul
material constă într-o acţiune (exemplu: art. 272 – influenţarea declaraţiilor – acţiunea de
încercare de a determina sau determinarea unei persoane …; art. 275 – sustragerea sau
distrugerea de probe ori de înscrisuri – acţiunea de sustragere, distrugere, reţinerea, ascunderea
…; art. 277 – compromiterea intereselor justiţiei – acţiunea de divulgare fără drept de informaţii
confidenţiale …; art. 279 – ultraj judiciar – acţiunea de ameninţare, lovire sau alte violenţe…).

6
Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 289 din 14.04.2008

4
Există şi unele infracţiuni care se săvârşesc prin omisiune (exemplul: art. 266 – nedenunţare; art.
267 – omisiunea sesizării).
b) Urmarea imediată constă în crearea umei stări de pericol pentru buna desfăşurare a
activităţii de justiţie. Pe lângă această stare de pericol pot apărarea în subsidiar şi periclitarea
libertăţii, demnităţii sau sănătăţii şi integrităţii corporale a unei persoane (exemplu: art. 279 –
ultrajul judiciar; art. 280 – cercetarea abuzivă; art. 281 – supunerea la rele tratamente; art. 282 -
tortura )
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acţiunea sau omisiunea făptuitorului
şi urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate care în general nu trebuie dovedită
rezultând din însăşi materialitatea faptei. Pentru unele infracţiuni însă, care privesc viaţa unei
persoane, sănătatea sau integritatea corporală sau demnitatea unei persoane, această legătură de
cauzalitate trebuie dovedită (exemplu: art. 282 alin. (2) şi (3) – tortura, art. 281 – supunerea la
rele tratamente, art. 280 – cercetarea abuzivă).

D. Latura subiectivă. La majoritatea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, sub


aspectul formei de vinovăţie se săvârşesc cu intenţie care poate fi directă atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte sau intenţie
indirectă când prevede rezultatul faptei sale, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
Culpă ca formă a vinovăţiei apare numai la infracţiunea prevăzută de art. 267 alineatul
(2) - omisiunea sesizării şi art. 286 alineatul (4) - înlesnirea evadării.
Sub aspectul formei de vinovăţie prev. de art. 16 alineatul (5) al intenţiei depăşite când
fapta constă într-o acţiune sau inacţiune intenţionate producând un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului am putea menţiona aici infracţiunea de art. 282 – tortura, alineatul
(3) când ca urmare a provocării de suferinţe fizice ori psihice puternice are ca drept urmare
moartea victimei.
Cu privire la scopul săvârşirii unor infracţiuni ce constă în reprezentarea clară a
rezultatului faptei de către făptuitor sau finalitatea urmărită de către acesta, este necesar de a fi
prevăzut întrucât de el însuşi depinde existenţa infracţiunii (exemplu - art. 268 alineatul (2),
inducerea în eroare a organelor judiciare, când producerea sau ticluirea de probe nereale se face
în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală; art. 282 tortura alineatul
(1) lit. b) când producerea de suferinţe fizice sau psihice se face în scopul de a intimida sau de a
face presiuni asupra unei terţe persoane).

E. Formele de săvârşire a infracţiunilor .


a) Actele pregătitoare (preparatorii) – sunt acele acte care pregătesc condiţiile de
trecere la executarea acţiunii sau inacţiuni constând în procurarea, confecţionarea, modificarea
unor instrumente ori culegerea de informaţii 7, sunt posibile la infracţiunile contra înfăptuirii
justiţiei, însă ele nu sunt pedepsite.
b) Tentativa este prevăzută în dispoziţiile art. 32 C.pen. şi constă în punerea în executare
a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, iar această executare a fost însă întreruptă sau nu şi-a
produs efectul. Potrivit alin. (2) din art. 32 C.pen., nu există tentativă atunci când
7
Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Gheorghe Muscalu, Drept penal. Partea Generală, Ediţia a IV-a, Ed. Hamangiu, 2016, pag. 257.
5
imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută
executarea. La aceste infracţiuni tentativa este incriminată la art. 282 alin. (4) – tortura, art. 285
alin. (5) privind evadarea, art. 286 alineatul (5) – înlesnirea evadării.
c) Consumarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei are loc atunci când actele de
executare au fost duse până la capăt, producând rezultatul prevăzut de norma penală sau atunci
când nu se îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, cum ar fi cele prevăzute de art. 267 la
omisiunea sesizării.
d) Epuizarea. Există posibilitatea ca după consumarea infracţiunii, rezultatul să se
amplifice fără a mai fi nevoie de intervenţia făptuitorului (exemplu: infracţiunile continue) sau
săvârşirea de către făptuitor la diferite intervale de timp în baza aceleiaşi rezoluţii infracționale
(infracţiunea continuată). La unele infracţiuni epuizarea are loc prin intervenţia unei forţe
contrare care se opune desfăşurării acţiunii, de exemplu la infracţiunea prev. de art. 285 –
evadarea - care are o formă continuă până la epuizare.

F. Sancţiuni.
Infracţiunile din acest titlu de pedepsesc cu pedeapsa închisorii, iar pentru unele
infracţiuni se pedepsesc cu închisoare în alternanţă cu amenda (art. 266 alin. (1) - nedenunţarea,
art. 267 alin. (1) – omisiunea sesizării, art. 268 alin. (1) – inducerea în eroare a organelor
judiciare, art. 269 alin. (1) – favorizarea infractorului, art. 270 alin. (1) - tăinuirea, art. 273 alin.
(1) – mărturia mincinoasă, art. 277 alin. (1)-(3) – compromiterea intereselor justiţiei, art. 278 –
încălcarea solemnităţii şedinţei, art. 287 alin. (1) – nerespectarea hotărârilor judecătoreşti şi art.
288 alin. (2) şi (3) – neexecutarea sancţiunilor penale).
În condiţiile stabilite de lege se pot aplica pedepsele accesorii şi complementare.
Cu privire la sancţionarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, legiuitorul a prevăzut
şi cauze speciale de nepedepsire (cum ar fi la art. 266 alin. (3) – nedenunţarea, art. 268 alin. (3)
– inducerea în eroare a organelor judiciare, art. 273 alin. (3) – mărturia mincinoasă ) sau
referitor la calitatea făptuitorului, când este un membru de familie (art. 266 alin. (2); art. 269
alin. (3); art. 270 alin. (3) – tăinuirea).

Din punct de vedere procesual, există două infracţiuni la care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi anume art. 284 alin. (3) - asistenţa şi
reprezentarea neloială şi art. 287 alin. (2) privind nerespectarea hotărârilor judecătoreşti.

Secţiunea 1
NEDENUNŢAREA

1. Conţinut legal şi caracterizare

Potrivit art. 266 alin. (1) C.pen. constituie infracţiunea de nedenunţare fapta persoanei
care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care
a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile.

6
Din examinarea textului articolului 266 alin. (1) C.pen. observăm că este incriminată
fapta unei persoane care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată
autorităţile. Astfel, există obligaţia pentru o persoană care a luat cunoştinţă de o infracţiune
contra vieţii din cele prevăzute în capitolul I articolele 188 - omorul, art. 189 - omorul calificat,
art. 190 - uciderea la cererea victimei, art. 191- determinarea sau înlesnirea sinuciderii, art. 192
- uciderea din culpă, art. 195 – lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte cât şi faptele care au
avut ca urmare moartea unei persoane (art. 198 alin. (3) - încăierarea, art. 200 alin. (2) -
uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, art. 201 alin. (3) – întreruperea
cursului sarcinii, 205 alin. (4) – lipsirea de libertate, art. 218 alin. (4) - violul, 2019 alin. (3) –
agresiunea sexuală, art. 236 - tâlhăria sau pirateria urmate de moartea victimei, art. 254 alin. (2)
– distrugerea calificată, art. 282 alin. (3) - tortura) de a înştiinţa de îndată autorităţile.
Considerăm că există această obligaţie de denunţare şi pentru alte infracţiuni care aduc
atingere vieţii sau vătămării persoanei, putând da ca exemplu aici ultrajul prevăzut la art. 257
alineatul (2) şi (4), când poate fi săvârşită o infracţiune de omor împotriva unui funcţionar
public, asupra unui poliţist sau jandarm aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. Deoarece justiţia face parte conform art. 1 alin. (4) din Constituţie din
puterea judecătorească şi trebuie protejată eficient, obiectul juridic generic îl constituie acele
relaţii sociale care sunt strâns legate de înfăptuirea actului de justiţie. De altfel, obiectul juridic
generic este comun tuturor infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei.
a) Obiectul juridic special. Obiectul juridic special reprezintă acele relaţii sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei care obligă la o anumită conduită persoanelor care iau cunoştinţă de
comiterea unor fapte grave prevăzute de legea penală.
b) Obiectul material. Fapta de nedenunţare nu are obiect material. În literatura de specialitate
există şi opinia că infracţiunea poate avea obiect material care se identifică cu cel al infracţiunii
nedenunţate.8

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) în cazul infracţiunii de nedenunţare poate fi


orice persoană, bineînţeles exceptând însă pe cei care au săvârşit infracţiunile nedenunţate.9
Este exceptat, de asemenea, şi funcţionarul public care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte
prevăzute în art. 266 alineatul (1) Cod penal, în legătură cu serviciul în care îşi îndeplineşte
sarcinile, întrucât acesta este subiect activ al infracţiunii de omisiune a sesizării prevăzută de art.
267 alin. (1) Cod penal.
Obligaţia denunţării faptelor prevăzute în art. 266 alineatul (1). având un caracter
personal, nu putem avea coautorat la această infracţiune.

8
N. Iliescu, în Vintilă Dongoroz şi colectiv - Explicaţii Teoretice ale Codului penal român, vol. IV, p. 199, ed. Academiei Române,
Bucureşti 1972; Ilie Pascu, Mirela Gorunescu - Drept penal, Partea specială, p. 436, ed. Hamangiu, Bucureşti 2009; Petre Dungan,
Tiberiu Medeanu, Viorel Paşca - Manual de drept penal, Partea specială, p. 50, ed. Universul Juridic, Bucureşti 2011.
9
T.S., S.pen., dec. nr. 1871/1968, RRD nr. 2/1968, p.164, citată în Constantin Duvac, Drept penal, partea specială, vol. I, p. 467, ed.
C.H. Beck, Bucureşti 2010.
7
Deşi în literatura de specialitate s-a statuat că atunci când cel care nu denunţă o
infracţiune contra persoanei dar a comis şi acte de favorizarea făptuitorului, va fi pedepsit
numai pentru favorizarea făptuitorului întrucât ar însemna să se autodenunţe, în schimb Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 3949/2009, a arătat că inculpatul care a
ascuns arma folosită de un alt inculpat într-o infracţiune de omor, şi deşi a avut cunoştinţă de
săvârşirea infracţiunii de omor, nu a denunţat de îndată săvârşirea acesteia, deşi infracţiunea a
fost intens mediatizată şi a cunoscut urmarea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de favorizarea infractorului cât şi de nedenunţare.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării, opinie unanim admisă şi în literatura
de specialitate. Cu privire la participaţie sub forma complicităţii, părerile sunt împărţite în
sensul că unii autori acceptă forma complicităţii morale10, iar într-o altă opinie se consideră că
această infracţiune nu se poate săvârşi prin participaţie sub forma complicităţii11.
b) Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este întotdeauna statul ca titular al valorilor
sociale ocrotite şi nu avem un subiect pasiv secundar.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material la această infracţiune elementul material constă în
omisiunea (inacţiunea) de a denunţa săvârşirea vreuneia din faptele prevăzute la articolul 266
alineatul (1), indiferent dacă acestea se află în formă consumată sau în forma tentativei (când
este incriminată).
Elementul material al infracţiunii de nedenunţare poate fi realizat şi prin acţiune atunci
când omisiunea de a denunţa se face printr-un denunţ inexact sau conţinând simple bănuieli.12
b) Cerinţe esenţiale. Pentru existenţa acestei infracţiuni este aceea că trebuie să se
săvârşească în prealabil una din faptele prevăzute în art. 266 alineatul (1) C.pen., fapta de
nedenunţare păstrându-şi însă autonomia. În condiţiile în care făptuitorul a luat cunoştinţă
despre pregătirea unei infracţiuni contra vieţii sau care ar avea ca urmare moartea unei persoane
şi nu denunţă acest fapt, el nu poate fi pedepsit pentru infracţiunea de nedenunţare deşi poate să
aibă această obligaţie din punct de vedere moral.
Legiuitorul a instituit obligaţia de nedenunţare pentru faptele care îmbracă forma
autonomă a unor infracţiuni contra vieţii, însă atunci când această obligaţie ca element
constitutiv intră în conţinutul unei infracţiuni complexe ex. - art. 401 Cod penal - atentatul care
pune în pericol securitatea naţională, în conţinutul căreia poate intra şi o faptă de omor,
considerăm că pentru această situaţie sunt prevăzute dispoziţiile art. 410 Cod penal, referitoare
la nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale (infracţiune care are un conţinut
asemănător cu infracţiunea de nedenunţare dar priveşte numai infracţiuni contra securităţii
naţionale).
Subiectul activ trebuie să fi avut cunoştinţă despre săvârşirea unei fapte penale contra
vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, indiferent dacă a luat cunoştinţă în mod
direct sau indirect, de la alte persoane sau prin orice mijloace.

10
Teodor Vasiliu şi colab. - Codul penal, comentat şi adnotat, partea specială, vol. II, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977,
p. 262; A. Boroi, Gh. Nistoreanu - Drept penal şi Drept procesual penal, p. 440, ed. C.H. Beck, Bucureşti 2005; O. Predescu, A.
Hărăstăşeanu, Drept penal. Partea Specială, p. 245, ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov 2007.
11
N. Iliescu, op. cit., vol. IV, p.199; Ilie Pascu, op. cit., pag. 436; Petre Dungan şi colab., op.cit., p. 51.
12
A se vedea Petre Dungan şi colab., op.cit., p. 52, citându-l pe V. Dongoroz şi colab., op.cit., p. 201.
8
Obligaţia de a înştiinţa trebuie să fie îndeplinită conform dispoziţiilor legale „de îndată”,
astfel că elementul timp se apreciază de către organele judiciare în raport de împrejurările
fiecărei cauze în parte. Aşa cum se arată şi în practica judiciară13, sub aspectul laturii obiective
fapta de nedenunţare constă în inacţiunea aceluia care luând cunoştinţă de săvârşirea unei
infracţiuni grave, omite să o denunţe de îndată. Verificarea măsurii în care obligaţia de
denunţare a fost îndeplinită de îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei
cauze, întrucât, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care
făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile.
Infracţiunea de nedenunţare poate intra în concurs şi cu alte infracţiuni. Astfel, în practica
judiciară14 s-a decis că fapta inculpaților de a încerca să inducă în eroare organele judiciare cu
privire la persoana autorului omorului, de a nu denunța organelor judiciare cele cunoscute
referitor la autorul omorului și de a declara mincinos în fața organelor judiciare că autorul
omorului este o altă persoană, constituie infracțiunile de favorizarea infractorului, nedenunțarea
unor infracțiuni și mărturie mincinoasă, fapte prevăzute și pedepsite de art. 264, art. 262, art.
260 din vechiul Cod penal.
Cerinţa esenţială este ca obligaţia de înştiinţare să se facă de îndată, care poate fi făcută
oral sau scris, cât şi prin o altă persoană. De asemenea, subiectul activ având în vedere că fapta
se săvârşeşte personal, dacă ia cunoştinţă de mai multe fapte penale grave ce intră în conţinutul
articolului 266 alineatul (1) Cod penal, are obligaţia de a le denunţa pe fiecare în parte.

Cu privire la expresia „nu înştiinţează de îndată autorităţile”, legiuitorul se referă la


autorităţi în sens larg, care pot fie atât instituţii ale administraţiei publice, cât şi organe de
urmărire penală, care nu ar fi competente. Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate15,
legiuitorul nu face nici o precizare cu privire la autoritatea competentă, ceea ce presupune că
acesta a avut în vedere autorităţile în sens larg, pentru că atunci când a vrut să se refere la
autorităţile competente, cum sunt cele prevăzute în art. 55 Cod procedură penală - organele de
urmărire penală, a făcut-o în mod expres, putând da ca exemplu art. 267 alin. (1) privind
omisiunea sesizării, când se omite sesizarea organelor de urmărire penală de către funcţionarul
public.
c) Urmarea imediată. Fapta de nedenunţare creează o stare de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, putând duce la întârzierea descoperirii
unor fapte penale grave, a celor care le-au comis, precum şi la întârzierea tragerii la răspundere
a acestora.
d) Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din
însăşi materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie a faptei de nedenunţare este numai intenţia sub
oricare din formele sale directă sau indirectă.

13
ICCJ, Secţia penală, decizia nr. 96/2009, Sentinţa penală nr. 816/2014 din data de 04-07-2014 a Tribunalului Iaşi, Secţia penală –
www.rolii.ro
14
Curtea de Apel Oradea, Secţia penală, decizia nr. 137/A/22.11.2012 – www.rolii.ro
15
I. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, ediţia a III a, ed. Şansa, Bucureşti 1998, p. 391; A. Filipaş, Infracţiuni
contra înfăptuirii justiţiei, ed. Academiei, Bucureşti 1985, p. 94; Petre Dungan şi colab., op.cit., p. 52.
9
Vinovăţia sub forma intenţiei există numai atunci când făptuitorul cunoaşte cu certitudine
că s-a săvârşit una din faptele prevăzute de art. 266 alineatul (1), chiar dacă nu cunoaşte toate
detaliile în legătură cu fapta sau identitatea făptuitorilor.16 Simpla bănuială cu privire la o faptă
penală gravă, nu mai îndeplineşte obligaţia denunţării prevăzută la această infracţiune.
b) Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa acestei fapte.

3. Formele infracţiunii. a) Acte pregătitoare şi tentativa. Faptele prevăzute în art. 266 Cod
penal nu sunt susceptibile de forme imperfecte cum sunt actele pregătitoare şi tentativa, fiind
pedepsită numai forma consumată.
b) Consumarea infracţiunii se realizează atunci când ar expira intervalul de timp în care
ar trebui efectuată denunţarea faptelor autorităţilor, iar subiectul activ nu îndeplineşte această
obligaţie.

4. Sancţionarea. Potrivit art. 266 alineatul (1) Cod penal fapta se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Cauze de nepedepsire. Pentru a stimula şi înlesni descoperirea unor infracţiuni grave,


legiuitorul a prevăzut două cauze de nepedepsire, în alineatele (2) şi (3), atât pentru membrii
de familie conform art. 177 C.pen. cât şi pentru cei care încunoştinţează autorităţile înainte de
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei
nedenunţate, sau chiar şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă au înlesnit tragerea la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor la infracţiunea gravă.
Referitor la cauza de nepedepsire care operează atunci când fapta penală este contra vieţii
sau care a avut ca urmare moartea unei persoane trebuie ca persoana care are obligaţia de
denunţare să fie într-una situaţiile prevăzute de la art. 177 C.pen., pentru că în caz contrar, dacă
un singur făptuitor nu se încadrează în membru de familie, aceasta avea obligaţie pentru
persoana respectivă să o denunţe. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia penală, Decizia nr. 234 din
10.08.2012 - www.rolii.ro - interpretarea corectă a acestui text impunând concluzia că, în
cazul participației penale, dispoziția de nepedepsire este aplicabilă numai dacă cel care a luat
cunoștință de săvârșirea infracțiunii este rudă cu toți participanții.)

Secţiunea a 2-a
OMISIUNEA SESIZĂRII

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de omisiune a sesizării este prezentată în art. 267 C.pen. într-o variantă tip,
ce constă în fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile,
omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală (art. 267 alin. (1) C. pen.), cât şi într-
o variantă atenuată, atunci când fapta este săvârşită din culpă (art. 267 alin. (2) C. pen.).
16
T. Vasiliu şi colab., op. cit., pag. 125; A. Filipaş, op. cit., p. 202; Petre Dungan şi colab., op. cit., p. 54.
10
Faţă de vechea reglementare unde aveam omisiunea sesizării organelor judiciare în art.
263, în care era incriminată omisiunea sesizării unei infracţiuni, actuala reglementare se referă
numai la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi nu a mai fost prevăzută forma
agravată din vechea reglementare, atunci când fapta era săvârşită de către un funcţionar public
cu atribuţii de conducere sau de control.

2. Structura infracţiunii varianta tip

2.1. Elemente preexistente


A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale ocrotite
de lege pentru asigurarea înfăptuirii justiţiei penale şi chiar dacă fapta este săvârşită de
funcţionari publici nu se încadrează la infracţiunile de serviciu întrucât constituie o îndatorire
specială pentru înfăptuirea justiţiei.17 (Putem da ca exemplu atât faptele de serviciu, cum ar fi
delapidarea, abuzul, neglijenţa în serviciu cât şi cele de corupţie, cum ar fi luarea de mită,
traficul de influenţă, discutând aici chiar şi de infracţiunile de evaziune fiscală )
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material deoarece omisiunea
autorului nu se îndreaptă asupra unui lucru sau persoană fizică.18
Există şi opinia că avem obiect material la această infracţiune când s-a făcut o sesizare în
mod intenţionat inexactă sau necompletă, care în fapt echivalează cu omisiunea de a sesiza şi că
actul de sesizare va constitui obiect material.19

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii este calificat şi nu poate fi


decât un funcţionar public. Calitatea de funcţionar public trebuie privită în sensul art. 175 Cod
penal, care prevede că în sensul legii penale, funcţionarul public este persoana care, cu titlu
permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie exercită atribuţii şi responsabilităţi … cât şi
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investită de autorităţile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public. Legea penală prevede că această calitate trebuie să existe în
momentul săvârşirii faptei precum şi până la expirarea termenului în care avea posibilitatea de a
sesiza organele de urmărire penală. În situaţia în care însăşi funcţionarul public are calitatea de
autor, instigator sau complice al infracţiunii care ar trebui sesizată, el nu mai poate fi subiect
activ al infracţiunii prevăzute de art. 267 întrucât aceasta ar echivala cu o autodenunţare pe care
legea nu o incriminează în nicio situaţie.20
Având în vedere că omisiunea de a sesiza este o infracţiune cu autor unic nu putem avea
participaţia sub forma coautoratului (dacă avem mai mulţi funcţionari aceştia pot răspunde
fiecare pentru omisiunea sesizării). Cu privire la forma instigării aşa cum arătam şi la
infracţiunea de nedenunţare opinia literaturii de specialitate este unanimă, în sensul existenţei
acesteia, iar cu privire la forma complicităţii aceasta ar putea exista după unii autori sub forma
complicităţii morale, iar după alţii nu poate exista această formă a participaţiei.

17
C. Duvac, op.cit., pag. 472 citând pe N. Iliescu, op. cit., vol. IV, p. 206.
18
O. Predescu, A. Hărăstăşanu, op.cit., p. 247; Petre Dungan şi colab., op cit., p. 57.
19
Ilie Pascu, Mirela Gorunescu citându-l pe N. Iliescu, op cit., vol. IV, p. 206.
20
C. Duvac, op. cit., p. 473.
11
b) Subiectul pasiv al acestei infracţiuni este întotdeauna statul ca titular al valorilor sociale
ocrotite şi nu avem un subiect pasiv secundar.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Infracţiunea prevăzută în art. 267, deşi are un
caracter autonom, depinde de existenţa unei alte infracţiuni comise anterior, de care
funcţionarul public ia cunoştinţă în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte
sarcinile. Fapta de a omite sesizarea de îndată (prin inacţiune) constituie elementul material al
infracţiunii analizate indiferent dacă infracţiunea este consumată sau sub forma tentativei (când
este pedepsită). Elementul material se poate înfăptui şi prin acte comisive când funcţionarul
public poate denunţa o altă faptă decât cea care avea obligaţia să o sesizeze. Facem precizarea
că legiuitorul nu a prevăzut anumite fapte prin care funcţionarul public ia cunoştinţă în legătură
cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, astfel că el este obligat să sesizeze
organele de urmărire penală despre orice faptă comisă, cerinţa esenţială fiind aceea să se
săvârşească o faptă în legătură cu serviciul. (legiuitorul se referă la faptă şi nu la infracţiune, aşa
cum prevede art. 291 C.pr.pen. referitor la sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere
şi alte persoane – ca mijloc de sesizare al organelor de urmărire penală)
Luarea la cunoştinţă de către funcţionarul public a unei fapte penale în legătură cu
serviciul există numai atunci când făptuitorul a avut cunoştinţe certe, nu simple bănuieli şi
numai în acest caz există obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.21
Aşa cum se arată şi în practica instanţelor de judecată, atunci când funcţionarul public a
luat cunoştinţă ca urmare a controlului de fond de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 108 alin.
(1) lit. d) din Legea 46/2008 privind regimul silvic, deşi avea obligaţia legală de serviciu de a
sesiza organele de urmărire penală, timp de 5 luni nu a sesizat organele de urmărire penală,
acest lucru făcându-se la sesizarea persoanei vătămate, întruneşte elementele constitutive ale
omisiunii sesizării, deoarece acestea au fost în imposibilitatea de a cunoaște fapta penală și de a
efectua cercetări corespunzătoare. (Judecătoria Baia de Aramă, Jud. Mehedinţi, Sentinţa penală
nr. 33 din 20.05.2015)
Varianta tip a infracţiunii privind omisiunea sesizării presupune ca acest lucru se face
atunci când a luat cunoştinţă - „de îndată”, pentru că în sens contrar este îndeplinită cerinţa
esenţială a infracţiunii.
De asemenea, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1998 din 11.06.2014
– www.scj.ro, a statuat că fapta funcţionarului public din cadrul Direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului care, luând cunoştinţă de săvârşirea unor acte de violenţă de către
un asistent maternal asupra minorului aflat în grija sa - asistent maternal a cărui activitate este
evaluată şi monitorizată de direcţie -, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omisiune a sesizării prevăzută în art. 267 C.
pen.
Pot exista situaţii când făptuitorul - funcţionarul public - ia cunoştinţă de săvârşirea unor
fapte penale dar nu în legătură cu serviciul, astfel că nu se realizează elementul material de la
infracţiunea prevăzută la art. 267 C.pen., dar putem avea infracţiunea de nedenunţare prevăzută

21
Norel Neagu şi colab, Noul Cod penal comentat, partea specială, ediţia a II a revăzută şi adăugită, ed. Universul Juridic, Bucureşti
2014, p. 380.
12
de art. 266 C.pen. sau dacă este o infracţiune contra securităţii naţionale, de infracţiunea de
nedenunţare prevăzută de art. 410 C. pen.
Elementul material cu privire la omisiunea sesizării nu există atunci când funcţionarul
public în momentul în care ia cunoştinţă despre săvârşirea unui fapte penale ştia că începuse
urmărirea penală, în acest caz fapta neconstituind infracţiune.22 În caz contrar, dacă organele de
urmărire penală sunt sesizate de către terţi, funcţionarul public nu este absolvit de obligaţia de a
nu fi sesizat organele judiciare. (Curtea Militară de Apel Bucureşti, Decizia nr. 69/14.07.2015 –
www.rolii.ro)
Legiuitorul a arătat în mod expres că trebuie să existe o sesizare cu privire la o faptă
penală, că aceasta trebuie făcută de îndată şi că trebuie să fie făcută către organele de urmărire
penală prevăzute în art. 55 C.pr.pen. (procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare, organele de cercetare penală speciale).

În literatura de specialitate există opinia că funcţionarul public nu are obligaţia sesizării la


infracţiunile unde legea prevede procedura plângerii prealabile (art. 295-297 Cod pr. pen.), cu
excepţia procedurii în cazul infracţiunii flagrante (art. 298 Cod pr. pen.).23
Considerăm că obligaţia de sesizare a organelor de urmărire penală există şi în situaţia
faptelor pentru care este necesară plângerea prealabilă întrucât din conţinutul articolului 267
alineatul (1) legiuitorul nu face nici o distincţie şi se referă la „săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală”. Dacă ar fi să luăm ca exemplu infracţiunea de gestiune frauduloasă prevăzută
de articolul 242 alineatul (2) C. pen., când este săvârşită de către un administrator judiciar, iar
un funcţionar public poate lua cunoştinţă de această faptă penală în legătură cu serviciul deşi
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, el ar fi obligat să sesizeze organele
de urmărire penală. În acelaşi sens am putea discuta şi de infracţiunea de înşelăciune prevăzută
de articolul 244 C. pen. la care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Funcţionarul public în situaţia în care ia cunoştinţă de săvârşirea unei fapte penale,
trebuie să facă sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală (aşa cum sunt ele prevăzute în
art. 55 Cod pr. pen.), în sensul de a comunica cât mai urgent oral sau în scris, fără a fi necesar a
sesiza în mod concret fapta sau autorul, important în acest caz fiind numai sesizarea.
Unii autori24 consideră că dacă sesizarea nu este făcută organelor de urmărire penală aşa
cum se specifică în textul de lege şi este făcută unui alt organ, făptuitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia de sesizare şi el ar răspunde în conformitate cu articolul 267 C. pen. Considerăm că
pot exista situaţii când funcţionarul public poate fi în imposibilitatea sesizării organelor de
urmărire penală şi o face oral în faţa unei autorităţi (care are mijloace de sesizare a organelor de
urmărire penală), el îndeplinindu-şi în acest sens obligaţia de sesizare, mai ales dacă ulterior
sesizează şi în scris, chiar dacă s-a început urmărirea penală în cauză.
De altfel, atunci când nu există o sesizare efectivă şi este adresată unui organ
necompetent în care se solicită de exemplu aprobarea pentru un contract de pază în cadrul unui
ocol silvic şi nu furtul materialului lemnos, nu suntem în situaţia sesizării prevăzute de art. 267

22
C. Duvac, op.cit., p. 475.
23
C. Duvac, op.cit., p. 476, I. Pascu, Mirela Gorunescu, op.cit., p. 439.
24
Norel Neagu, op. cit., p. 380.
13
(Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia nr. 1403 din
29.10.2015 – www.rolii.ro)
b) Urmarea imediată. Prin omisiunea sesizării organelor de urmărire penală se creează o stare
de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei. â
c) Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din însăşi
materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie la omisiunea sesizării este intenţia directă (prevede
rezultatul faptei sale urmărind producerea lui) sau indirectă (prevede rezultatul faptei sale, nu-l
urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui) prevăzută de art. 16 alin. (3) şi art. (6) C. pen.
în varianta tip a infracţiunii,
b) Nu au importanţă mobilul şi scopul, acestea pot fi avute în vedere la individualizarea
pedepsei.
În situaţia în care funcţionarul public omite sesizarea organelor de urmărire penală şi
săvârşeşte şi acte materiale de ajutor în favoarea celui care a comis fapta ce trebuia denunţată,
alături de alţi autori 25 considerăm că avem numai infracţiunea de favorizarea făptuitorului
prevăzută de art. 269 C. pen., care absoarbe în conţinutul său omisiunea sesizării.

3. Varianta atenuată
Toate elementele de structură sunt comune cu ale variantei tip cu deosebirea formei de
vinovăţie a culpei.
Infracţiunea de omisiune a sesizării poate fi săvârşită în forma de vinovăţie a culpei,
situaţie în care pedeapsă prevăzută de lege este de închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

4. Formele infracţiunii.
a) Actele preparatorii cât şi tentativa nu sunt posibile având în vedere omisiunea
sesizării.
b) Infracţiunea se consumă atunci când ar expira intervalul de timp în care ar trebui
efectuată denunţarea faptelor organelor de urmărire penală, iar subiectul activ nu îndeplineşte
această obligaţie.

5. Sancţionarea.
Infracţiune de omisiune a sesizării, în varianta tip se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la 3 ani sau cu amendă, iar dacă este săvârşită din culpă cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu
amendă.

Secţiunea a 3-a
Inducerea în eroare a organelor judiciare

25
O. Predescu, A. Hărăstăşeanu, op.cit., p. 248; A. Filipaş, op. cit., p. 112.
14
1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este prezentată într-o variantă tip
(art. 268 alin. (1) C. pen.) ce constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu
privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei
asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală şi o variantă
agravată (art. 268 alin. (2) C. pen.) şi anume producerea sau ticluirea de probe nereale, în
scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de
către o anumită persoană.
Anterior, în vechea reglementare exista infracţiunea de denunţare calomnioasă care a fost
regândită în sensul de a fi introdusă infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare,
deoarece aşa cum se arată şi în expunerea de motive a codului denunţarea calomnioasă nu
reprezenta altceva decât o formă specială a infracţiunii de calomnie (care nu mai există în
actuala reglementare), urmare evidentă a acestei fapte fiind afectarea reputaţiei unei persoane
căreia i se impută în mod nereal săvârşirea unei infracţiuni.
Astfel, infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează atât
sesizarea neadevărată cu privire la o faptă prevăzută de legea penală cât şi producerea sau
ticluirea de probe nereale în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală.

2. Structura infracţiunii varianta tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale pentru buna
înfăptuire a justiţiei, relaţii ce sunt ocrotite prin norme penale, astfel încât activitatea justiţiei să
nu fie perturbată prin plângeri sau denunţuri mincinoase ori producerea de probe nereale,
contrare adevărului.
Trebuie avut în vedere faptul că deşi dispoziţiile art. 51 din Constituţie referitoare la
dreptul de petiţionare a cetăţenilor permit acestora să se adreseze autorităţilor publice, acest
drept trebuie să nu încalce libertatea de exprimare prev. de art. 30 alin. (6) din Constituţie, în
sensul că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Din aceste motive infracţiunea privind inducerea în
eroare a organelor judiciare are şi un obiect juridic secundar prin ocrotirea relaţiilor sociale
referitoare la apărarea demnităţii şi libertăţii persoanei învinuite pe nedrept.
b) Obiectul material. La acest tip de infracţiune nu avem obiect material, iar producerea sau
ticluirea de probe nereale prev. de art. 268 alin. (2), când se fac în scopul de a dovedi existenţa
unei fapte prevăzută de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, sunt
mijloace prin care se săvârşeşte fapta şi nu reprezintă obiectul material al acesteia.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii de inducere în eroare a


organelor judiciare poate fi orice persoană (atât în varianta tip cât şi în varianta agravată), legea
penală nu prevede o anumită calitate.
În literatura de specialitate au apărut două teorii cu privire la persoana care se
autoînvinuieşte în mod mincinos sau produce ori ticluieşte probe mincinoase împotriva sa. Unii

15
autori 26 spun că nu se săvârşeşte fapta prev. de art. 268 C. pen., iar alţii 27 că subzistă
infracţiunea întrucât sunt lezate relaţii sociale privind înfăptuirea justiţiei, lipsind doar obiectul
juridic secundar privind apărarea cinstei, onoarei, demnităţii şi libertăţii persoanei.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare şi complicitate. Cu
privire la coautorat putem arăta că sunt coautori şi făptuitorii care se înţeleg să săvârşească fapta
unul pe alineatul (1) iar celălalt pe alineatul (2), aceştia răspunzând în să pentru infracţiunea în
forma agravată.28 Dacă coautorii semnează un denunţ nereal aceştia răspund pentru varianta tip
al alineatului (1) – art. 268.
În situaţia în care o persoană se autoînvinuieşte mincinos prin sesizarea unei plângeri la
organele de urmărire penală, acesta nu poate răspunde pentru infracţiunea de inducere în eroare
a organelor judiciare. 29 Într-o astfel de situaţie putem vorbi de o favorizare a infractorului dacă
se constată că o altă persoană a săvârşit fapta penală.

Complicitatea poate exista atunci când un mandatar în baza unei procuri speciale (art. 289
alin. (3) C.pr.pen.) depune la organele de urmărire penală o plângere întocmită de persoana
vătămată prin infracţiune, cunoscând caracterul mincinos al acesteia.
În practică, situaţiile cele mai des întâlnite se pot referi la complicitatea la o asemenea
infracţiune făcută de avocaţi. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa penală nr.
48/22.03.2016 (nedefinitivă 6167/2/2014 - ICCJ) pentru doi avocaţi, care au redactat o plângere
penală în 2009 împotriva unor magistraţi judecători pentru abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, arestare nelegală şi cercetare abuzivă şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti i-a
achitat întrucât sub aspectul laturii subiective este important să se demonstreze reaua-credință
în momentul în care s-a făcut plângerea sau denunțul respectiv, și chiar dacă ar fi vorba de o
faptă adevărată, aceasta să fie prezentată de o manieră tendențioasă, astfel încât să poată
conduce la desfășurarea unei anchete fără finalitate.
În varianta clasică, făptuitorul trebuie să fie de rea-credință, adică să sesizeze organele
judiciare cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea
unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
În ambele variante, în cauză inculpații, cei doi avocați și inculpatul Țîmbău V_______ au
pornit de la premisa că faptele sunt reale, toate elementele acestora fiind cele din consemnările
obiective ale grefierului de ședință și din modul de redactare a plângerii nu se poate percepe că
prezentarea acestora a fost tendențioasă.

b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite şi anume
înfăptuirea justiţiei, iar subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ce este învinuită
pe nedrept.

26
N. Iliescu, op. cit., vol. IV, p. 168.
27
N. Neagu şi colab., op. cit., p. 383 citându-l pe A. Filipaş, op.cit., p. 17.
28
Gheorghe Ivan, Drept penal partea specială. Cu referiri la noul Cod penal, Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pag. 478.
O.Predescu, A. Hărăstăşeanu, op.cit. p.235., A. Filipaş, op.cit. p.17.
29
A se vedea M. Oprea, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p.86-89 unde se fac propuneri de lege
ferenda în scopul răspunderii persoanei care printr-o declaraţie dată organelor judiciare se acuză despre o infracţiune care ştie că nu s-
a comis ori a fost comisă de o altă persoană ori produce sau ticluiește probe în scopul dovedirii unor astfel de fapte.
16
2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material în varianta tip se realizează prin acţiunea de


sesizare a organelor judiciare prin plângere sau denunţ cu privire la existenţa unei fapte
prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită
persoană.
Din analiza variantei tip a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare rezultă
că trebuie îndeplinite mai multe cerinţe şi anume: acţiunea de învinuire să fie nereală, să se
facă prin denunţ sau plângere, trebuie să privească existenţa unei fapte prevăzute de legea
penală (dacă fapta priveşte o contravenţie sau aspecte de natură disciplinară aceasta nu poate fi
considerată plângere penală)30 ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte şi să privească o
anume persoană.
În practica judiciară Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia penală nr. 722 din 22.04.2016
– www.rolii.ro sesizată în apel cu art. 268 alin. (1) C.pen. cu aplic. art. 5 C.pen. a constatat că
nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii obiective întrucât
plângerea penală formulată de inculpat este reală.
În situaţia în care învinuirea nereală se referă la o persoană imaginară sau nu se referă la
nici o persoană, nu se realizează cerinţa răspunderii pentru art. 268 C. pen.
b) Urmarea imediată. Prin acţiunea de sesizare penală sau denunţ cunoscând că aspectele
reclamate sunt nereale se creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de
înfăptuire a justiţiei.
c) Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din însăşi
materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie se caracterizează prin intenţie, care poate fi


directă sau indirectă. Este obligatoriu pentru organele judiciare să demonstreze reaua-credinţă în
momentul în care s-a făcut plângerea sau denunţul. În situaţia în care făptuitorul se află în
eroare potrivit art. 30 C. pen., fiind o cauză de neimputabilitate, nu întruneşte elementele
esenţiale ale infracţiunii, astfel că nu avem fapta prevăzută de art. 268 C. pen. - varianta tip,
pentru că în varianta agravată este greu de crezut că făptuitorul se află în eroare atunci când
produce sau ticluieşte probe nereale.
De obicei reaua-credinţă rezultă din materialitatea faptei sau din raporturile dintre părţi.
De exemplu, elementul bunei-credinţe, care exclude forma de vinovăţie a făptuitorului atunci
când din cuprinsul denunţului rezultă că faptele i-au fost aduse la cunoştinţă de o altă persoană,
iar făptuitorul indică numele acesteia.
În acest sens s-a pronunțat şi practica judiciară (Decizia penală nr. 402 din 23.03.2012,
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală – www.rolii.ro) în care se arată că întrucât elementul
central al laturii subiective îl constituie reaua credință a autorului denunțului, nevinovăția
persoanei acuzate și vinovăția acuzatorului fiind situații juridice diferite nu se deduc una din
cealaltă, fiind necesar a se stabili în ce măsură respectivul autor a acționat cu rea credință.

30
Curte de Apel Târgu Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 443 din 31.02.2012 – www.rolii.ro
17
b) Mobilul este anterior săvârşirii infracţiunii, fiind un sentiment/dorinţă (ură, răzbunare)
în varianta tip, iar ca scop poate fi sesizarea formulată pentru tragerea la răspundere penală a
unei persoane nevinovate sau afectarea reputaţiei. Atât mobilul cât şi scopul pot fi avute în
vedere la individualizarea pedepsei, nereprezentând o condiţie pentru existenţa infracţiunii.

4. Varianta agravată.
PARTICULARITĂŢI ????

În varianta agravată elementul material constă în două acţiuni, fie de producere de probe
nereale, fie de ticluire a unor astfel de probe.
Prin producerea de probe nereale se înţeleg acele probe în care adevărul, realitatea este
alterată, falsă, iar prin ticluire se înţelege crearea printr-un aranjament abil a unei aparenţe care
să fie luată drept probă, născocirea unor probe mincinoase.31 În ambele variante învinuirea sau
probele trebuie să fie nereale, astfel că acţiunea ce cuprinde elementul material să privească o
anumită persoană. Elementul material prin acţiunea de învinuire nereală este întrunit şi la
infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, cu condiţia să se refere la o anume persoană.
Cu privire la mobil, acesta este la fel ca la varianta tip, iar scopul este necesar pentru
însăşi existenţa infracţiunii şi anume de a dovedi existenţa unei fapte prin producerea sau
ticluirea de probe nereale.

5. Formele infracţiunii.
a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa deşi posibilă
nu este incriminată.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt sesizate organele judiciare
prin plângere sau denunţ sau în momentul în care se produc ori se ticluiesc probe nereale.
c) În situaţia în care făptuitorul persistă în producerea unor probe chiar şi după
consumarea infracţiunii, aceasta se epuizează potrivit art. 35 C. pen., referitor la infracţiunea
continuată – formularea cu rea credinţă a mai multor plângeri penale despre fapte imaginare –
Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 1029/18.11.2013 –
www.rolii.ro.

6. Sancţionarea
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este pedepsită în varianta tip cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă iar în varianta agravată cu închisoare de la 1 la 5
ani.
Cauze de nepedepsire. Conform dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. pen. nu se pedepseşte
persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de
reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a
făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt
nereale.

31
Petre Dungan şi colab., op. cit., p. 64 citându-l pe V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. IV, p. 170; I. Pascu, Elena Gorunescu, op.cit.,
p. 424.
18
Legea penală a introdus această cauză de nepedepsire ce nu exclude existenţa infracţiunii,
însă a introdus această situaţie pentru a stimula făptuitorul să revină asupra sesizării penale
nereale şi a evita eventual o eroare judiciară. Considerăm că această declaraţie trebuie să se facă
în scris şi la organele judiciare unde a făcut denunţul sau plângerea ori a depus probele nereale.

Secţiunea a 4-a
FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI

1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este prevăzută de art. 269 C.pen. şi constă în
ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Textul legal arată că trebuie să se dea un ajutor făptuitorului care a săvârşit o faptă penală,
fără ca acest termen de făptuitor să aibă corespondent în subiecţii procesuali principali prevăzuţi
de art. 29 şi 33 din Codul de procedură penală.
Potrivit expunerii de motive ale noului Cod penal, intrat în vigoare la 01.02.2014, s-a
renunțat sub aspect terminologic la noțiunea de „infracțiune” și „infractor” în favoarea celor de
„faptă prevăzută de legea penală” (ulterior prin intrarea în vigoare a Codului penal s-a modificat
„într-o cauză penală” ) și de „făptuitor”, lărgindu-se sfera de aplicare a acestei infracțiuni,
motivându-se că activitatea de înfăptuire a justiției este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei
persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală, care s-ar punea să nu se angajeze
răspunderea penală datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esențiale ale
infracțiunilor, respectiv incidenţa cauzelor de neimputabilitate, cum ar fi art. 27 Cod penal
(minoritatea făptuitorului) sau art. 30 Cod penal (eroarea).
Autorii noului Cod s-au inspirat şi din Codul penal italian – art. 378 alin. (4) cât şi art.
453 din Codul penal spaniol, iar în acelaşi timp s-a renunţat la favorizarea reală care este
prevăzută acum în conţinutul infracţiunii de tăinuire.
Unii autori 32 consideră că şi în situaţia în care „ar putea părea excesivă dispoziţia de
sancţionare a favorizatorului în condiţiile în care se stabileşte că făptuitorul nu răspunde potrivit
legii penale, încriminarea are rolul de a opri orice încercare de ajutare a unor persoane despre
care se cunoaşte că au comis fapte prevăzute de legea penală, ajutor ce poate împiedica sau
tergiversa activitatea justiţiei.”
Considerăm că actuala reglementare este excesivă prin faptul că poate fi condamnată
pentru favorizarea făptuitorului în condiţiile în care autorul faptei penale nu răspunde penal nu
pentru unul din cazurile prevăzute în art. 19 – 22 referitoare la cauzele justificative sau
dispoziţiile art. 24 – 31 referitoare la cauzele de neimputabilitate ci potrivit art. 16 alin. (1) lit. a)
din Codul de procedură penală când se constată că fapta nu există.

Este aberant să condamni pe cineva pentru ceea ce nu este infracţiune, aşa cum prevede
art. 15 şi art. 173 din Codul penal în care prin legea penală se înţelege orice dispoziţie cu
caracter penal cuprinse în orice legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care
la data adoptării lor aveau putere de lege.
32
M. Oprea, op.cit., p.304
19
Argumentăm această opinie şi pe practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie33, anterioară
apariţiei noului Cod penal, în sensul că conform art. 264 alin. (1) C. pen., infracţiunea de
favorizare a infractorului presupune, ca situaţie premisă, o infracţiune comisă anterior, iar ca
element material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor - o persoană care a săvârșit o
infracţiune -, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea
pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii comise. În
consecinţă, ajutorul dat unei persoane a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracţiune,
întrucât îi lipsește una dintre trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen., nu
întrunește condiţiile favorizării infractorului stabilite în art. 264 alin. (1) C. pen.
Referitor la sintagma „tragerii la răspundere penală” trebuie să avem în vedere atât
instituţia infracţiunii şi pedeapsa din Codul penal cât şi dispoziţiile art. 14 din Codul de
procedură penală în care acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale pentru buna
înfăptuire a justiţiei, relaţii ce sunt ocrotite prin norme penale.
Ocrotirea acestor relaţii sociale se face în scopul de a asigura o desfăşurare operativă a
unei cauze penale în vederea tragerii la răspundere penală a acelor care săvârşesc infracţiuni
precum şi la aplicarea măsurilor privative de libertate şi executării unor pedepse.
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului presupune săvârşirea unei fapte penale anterior
favorizării, având un caracter autonom dar conexă la infracţiunea al cărui făptuitor este ajutat
prin fapta de favorizare, astfel că existenţa favorizării ca faptă subsecventă depinde de existenţa
faptei antecedente.34
În practica judiciară s-a arătat că favorizatorul poate fi condamnat chiar dacă cel căruia i-
a dat ajutor nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită, arătându-se în acest mod că
infracţiunea de favorizare a infractorului este autonomă.35
Favorizarea are o incriminare generală, dar subsidiară prin ajutorul dat unui infractor
numai atunci când legea nu incriminează alte ipoteze speciale de favorizare, cum ar fi mărturia
mincinoasă - art. 273 C. pen., înlesnirea evadării - art. 286 C. pen.36
b) Obiectul material în general nu există la infracţiunea de favorizare, însă potrivit
reglementării putem avea numai o favorizare personală ce constă în „ajutorul dat făptuitorului în
scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor ...” şi se poate îndrepta fie asupra unui lucru sau
a unui bun (distrugerea sau ştergerea urmelor infracţiunii; obiecte schimbate de la locul
infracţiunii37).

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice


persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal.

33
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2345 din 2 iulie 2012
34
Petre Dungan şi colab., op. cit., p. 68 citându-l pe V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. IV, p. 214.
35
Tribunalul Suprem, S. pen., dec. nr. 2658/1974, R.R.D. nr. 10/1975, p. 69.
36
C. Duvac, op. cit., p. 480 citandu-l pe N. Iliescu, op. cit., vol. IV, p. 214.
37
N. Iliescu, op. cit., vol. IV, p. 215; O. Predescu, A. Hărăstăşeanu, op. cit., p. 249.
20
Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de favorizare a făptuitorului, făptuitorii infracţiunii
la care se referă ajutorul acordat (autofavorizare), iar aceştia nu pot avea nici calitatea de
instigatori sau complici la această infracţiune.
Aşa cum se arată în practica judiciară, poate fi subiect activ şi acela care declară în fals că
a săvârşit o faptă penală, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, în
cadrul dosarului penal că el este autorul infracțiunii de furt calificat comisă la data de
11.12.2011 în dauna părții vătămate, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală a
autorului infracţiunii de furt, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „favorizarea
infractorului”, prev. și ped. de art. 264 alin. 1 vechiul Cod penal. (Curtea de Apel Iași - Secția
penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 704/18 iunie 2013)
De asemenea, partea vătămată (pentru infracţiunile unde este necesară plângerea
prealabilă) nu poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare a făptuitorului în situaţia în care
declarară în mod fals pentru a-l ajuta pe acesta, întrucât prin adoptarea Legii de punere în
aplicare a noului Cod de procedură penală dispoziţiile art. 111 lit. g) potrivit cărora persoana
vătămată avea obligaţia de a spune adevărul, au fost abrogate.

Subiecţi activi ai infracţiunii de favorizare a făptuitorului sunt şi membrii de familie -


prevăzuţi în art. 177 C. pen., legiuitorul prevăzând o cauză de nepedepsire a acestora.
În situaţiile în care apărătorul făptuitorului îşi exercită profesia de avocat prin încălcarea
obligaţiilor profesionale şi prin aceasta împiedică înfăptuirea justiţiei, acesta poate f subiect
activ al infracţiunii de favorizare a infractorului. Dacă totuşi reuşeşte ca făptuitorul să nu fie
condamnat, dar uzând de căile legale, el nu va răspunde pentru această infracţiune.38
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate),
putem avea alături de infracţiunea de favorizare şi pe cea de tăinuire în concurs atunci când se
efectuează o activitate distinctă, specifică favorizării.
Când ajutorul se dă faţă de mai mulţi făptuitori vom avea un concurs real de infracţiuni
având în vedere favorizarea personală prevăzută de lege.39

b) Subiectul pasiv. Ca şi la celelalte infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, subiectul pasiv


este statul ca titular al valorilor sociale apărate, iar uneori putem avea ca subiect pasiv secundar
persoană vătămată prin acea infracţiune.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. La infracţiunea de favorizare a făptuitorului
acesta constă în ajutorul pe care subiectul activ îl dă în scopul împiedicării sau îngreunării
cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau
măsuri privative de libertate.
Termenul de ajutor potrivit legii penale este acela de a ajuta o persoană într-o activitate,
de a o sprijini, de a o proteja, în sensul arătat mai sus.
Cerinţele esenţiale pentru existenţa elementului material sunt acelea de a exista o faptă
anterioară (practica judiciară este unanimă când arată că „pentru existenţa infracţiunii de
38
A se vedea în acest sens, C. Rotaru, A-R. Trandafir, V. Cioclei, op.cit. p.65
39
A se vedea în acest sens şi L. Dincu, A. Dincu, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului, R.R.D. nr. 11/2003, p. 31.
21
favorizare a infractorului este necesar, sub aspectul laturii obiective, ca ajutorul la care se referă
textul să fie dat unui făptuitor, adică unei persoane care a săvârşit o faptă penală, preexistenţa
unei infracţiuni constituind situaţia premisă, fără de care nu poate fi concepută această faptă 40)
precum şi ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor, tragerii la
răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. A nu se confunda
orice ajutor simplu dat unui făptuitor (acordarea unui ajutor medical sau furnizarea de alimente),
care nu înseamnă întrunirea elementului material al laturii obiective, cu ajutorul dat în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor ... pentru o faptă prevăzută de legea penală.
Ajutorul poate fi dat atât în faza cercetărilor într-o cauză penală, de urmărire penală, a
camerei preliminare, în faţa instanţei de judecată, în faza executării pedepsei sau în cazul
măsurilor privative de libertate prevăzute de Titlul V, art. 202 - 240 din Codul de procedură
penală.
A împiedica înseamnă ajutorul dat făptuitorului unei fapte penale în sensul de a opri, a
ţine în loc o cercetare penală, iar a îngreuna înseamnă a provoca întârzieri, a face greutăţi, a
pune piedici, a abate atenţia de la o anumită împrejurare sau lucru.41
Ajutorul poate fi dat făptuitorului pentru întrunirea elementului material prin orice act
omisiv sau comisiv, prin orice forme şi prin orice mijloace.
În situaţia în care un condamnat se află în timpul executării pedepsei iar ajutorul este dat
în scopul evadării nu avem infracţiunea de favorizare a făptuitorului ci infracţiunea prev. de art.
286 C. pen. - înlesnirea evadării.
Din practica judiciară recentă a rezultat că este întrunită infracțiunea prev. de art. 269
C.pen. referitore la a îngreuna înfăptuirea justiției chiar și atunci când condamnatul începuse
executarea pedepsei. Interesantă în speța pe care o vom menționa la subsol este opinia separată
a magistraților care au considerat că nu există favorizare în momentul când condamnatul a
început executarea pedepsei.42

40
C.A. Cluj, S. pen., decizia nr. 1797/R/2012.
41
C. Duvac, op.cit., p. 483 citandu-l pe N. Iliescu, op.cit., vol. IV, p. 218.
42
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, Decizia nr. 31/2015, publicat în www.scj.ro din 02.03.2015 - Opinie
separată, în sensul respingerii apelului. Art. 264 C. pen. anterior sancţiona ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici
executarea pedepsei, un conţinut similar având şi prevederile art. 269 din actuala reglementare.
Astfel cum s-a arătat în doctrină (Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice la codului penal român) infracţiunea este posibilă
atunci când executarea pedepsei nu s-a început încă (deşi pedeapsa a fost pusă în executare sau deşi termenul de amânare a executării
pedepsei a expirat), precum şi atunci când nu s-a reînceput executarea pedepsei după expirarea termenului de întrerupere a executării.
În cauză, astfel cum s-a arătat, s-a statuat cu caracter definitiv că în toată perioada internării, condamnatul s-a aflat în
executarea pedepsei.
În aceste condiţii, reţinerea infracţiunii de favorizare a infractorului, în modalitatea „îngreunării sau zădărnicirii executării
pedepsei” chiar în timpul executării pedepsei,când condamnatul se află sub supravegherea permanentă a organelor de poliţie, nu poate
fi susţinută juridic, întrucât fie că se află internat în spital, fie că se află la penitenciar, condamnatul este în executarea pedepsei.
Legea stabileşte că, şi în cazurile în care pedeapsa aplicată este privativă de libertate, condamnatul, deşi nu se este într-un loc
de detenţie, este totuşi considerat în executarea pedepsei (ex. perioada internării medicale într-o unitate din afara sistemului
penitenciar,perioada pentru care s-a acordat permisiunea de ieşire din penitenciar conform legii de executare a pedepselor, perioada în
care se execută activităţi lucrative în afara penitenciarului), iar îngreunarea transferului dintr-un loc pe care legea îl asimilează unui loc
de executare a pedepsei (astfel cum este spitalul pe perioada internării), într-un alt loc de detenţie nu îşi găseşte acoperirea în
incriminarea prevăzută de art. 264 C. pen. anterior sau 269 C. pen., întrucât, în aceste cazuri nu se aduce atingere valorii sociale
ocrotite de lege, respectiv înfăptuirii justiţiei în faza punerii în executare a hotărârii judecătoreşti, condamnatul fiind în executarea
pedepsei şi sub controlul total al autorităţilor statului.
De aceea, în acord cu judecătorii care au soluţionat cauza în fond, autorii opiniei separate apreciază că nu este posibilă
reţinerea infracţiunii de favorizare a infractorului prin zădărnicirea punerii în aplicare a mandatului de executare a pedepsei (aceasta
fiind acuzaţia formulată prin actul de sesizare ), în condiţiile în care mandatul fusese deja pus în aplicare.
22
Diferenţa între complicitate la o anumită infracţiune şi favorizarea infractorului este
momentul temporar (prealabil sau în timpul săvârşirii la complicitate şi, respectiv, post comitere
la favorizare), al înţelegerii stabilite între făptuitor şi complice, sau, după caz, favorizator. 43
S-a considerat că poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare şi cel care fără a avea
o înțelegere prealabilă sau în timpul săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie, a încercat să determine
partea vătămat de a da declarații mincinoase într-un dosar penal, în care aceasta avea calitate de
martor și se efectuau cercetări penale pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie fata de inculpat,
in favoarea acestuia din urma, creând astfel condițiile pentru ca acesta să îngreuneze activitatea
de urmărire penală, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizare a
infractorului, prevăzute de art. 264, alin. (1) vechiul Cod penal. (Curtea de Apel București,
Secția penală, decizia penală nr. 1918 / 16.10.2013)
Practica judiciară a statuat că atunci când un făptuitor valorifică un bun, cunoscând că
provine din săvârşirea unei infracţiuni, fără o înţelegere prealabilă cu autorul acesteia, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire iar nu pe cele ale favorizării infractorului.44
De asemenea, faptele persoanei, de a ajuta la săvârşirea infracțiunii de trafic de influenţă de
către autorul care a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor magistraţi şi la săvârşirea
infracţiunii de cumpărare de influență de către inculpatul arestat într-o cauză privind traficul de
persoane, precum şi de a acţiona pentru publicarea în presa locală a articolului care a fost
invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare, întrunesc atât elementele constitutive la
infracţiunea de trafic de influență cât şi la infracţiunea de favorizare a infractorului.45
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului poate fi reţinută în concurs cu abuzul în serviciu,
luarea de mită46, influenţarea declaraţiilor.
Atunci când făptuitorul instigă o persoană să dea o declaraţie mincinoasă, nu ne mai
aflăm în cazul favorizării infractorului ci în instigare la mărturie mincinoasă întrucât nu se
poate reţine şi favorizare şi mărturie mincinoasă. (Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia nr. 1174 din 07.10.2013, www.rolii.ro)
b) Urmarea imediată. Prin ajutorul acordat făptuitorului se creează o stare de pericol
pentru normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Pentru a avea urmarea imediată
trebuie să existe posibilitatea de a se realiza împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o
cauză penală, a tragerii la răspundere penală, a executării unei pedepse sau a măsuri privative de
libertate
c) Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediat trebuie să existe o
legătură de cauzalitate, iar acesta rezultă ex re.
În cazul infracţiunii de favorizare a infractorului actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. Pentru a se
circumscrie unui ajutor dat în scopul zădărnicirii sau împiedicării executării hotărârii activitatea trebuie să se obiectiveze în acţiuni
concrete care să producă urmarea imediată constând în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în faza de executare a
hotărârii judecătoreşti.
Faţă de circumstanţele cauzei, respectiv împrejurarea că, condamnatul se afla sub supravegherea permanentă a organelor de
poliţie care trebuiau să pună în executare hotărârea de condamnare prin emiterea formelor necesare încarcerării, prezentarea acestora
unităţii medicale şi solicitarea oficială, formulată în baza mandatului de executare a pedepsei, de a se dispune externarea şi predarea
condamnatului în vederea conducerii acestuia către un loc de detenţie, constituie acte de zădărnicire sau împiedicare numai acele
acţiuni de natură a tergiversa, a bloca demersurile reprezentanţilor statului învestiţi cu atribuţii în acest sens.
43
Decizia Tribunalului Bucureşti nr. 374/1999.
44
I.C.C.J., S.pen., decizia nr. 4646/2004.
45
I.C.C.J., S.pen., decizia nr. 948/2010.
46
A se vedea ICCJ, S.pen., decizia nr. 1978/27.05.2009 – www.scj.ro – unde s-a reţinut atât favorizarea infractorului cât şi
complicitate la luarea de mită.
23
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie este intenţia directă, calificată de scopul urmărit
în sensul că ajutorul este dat pentru a împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, a
tragerii la răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Pentru a avea forma de vinovăţie a intenţiei directe, practica judiciară a statuat că
făptuitorul trebuie să fi ştiut că s-a săvârşit o faptă penală, că dă ajutorul unui făptuitor şi că prin
acest ajutor s-ar putea împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la
răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. 47
Legiuitorul nu a prevăzut forma de vinovăţie a culpei.
b) Mobilul prezintă relevanţă numai sub aspectul individualizării pedepsei, iar în anumite
situaţii de obţinere a unui folos material, poate intra în concurs cu infracţiunea de tăinuire.
c) Scopul. Acesta este prevăzut în mod expres, în sensul că făptuitorul acţionează în scopul de a
împiedica sau îngreuna o cauză penală, tragerea la răspundere penală sau executarea unei
pedepse ori a unei măsuri privative de liberate.

3. Formele infracţiunii.
a) Deşi sunt posibile, actele preparatorii şi tentativa nu sunt încriminate.
b) Infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea de ajutor a fost executată,
creându-se starea de pericol pentru înfăptuirea justiţiei şi când prin acest ajutor este împiedicată
sau îngreunată înfăptuirea justiţiei.
c) Dacă avem o favorizare sub formă continuată, infracţiunea se va epuiza fie la data
comiterii ultimei acţiuni, fie în momentul încetării acţiunii incriminate.

4. Sancţionarea. Infracţiunea de favorizare a făptuitorului se pedepseşte cu închisoarea de 1 la


5 ani sau cu amendă, însă ea nu poate fi mai mare decât cea prevăzută de lege pentru fapta
săvârşită de autor.
Cauze de nepedepsire. Dacă favorizarea făptuitorului este săvârşită de un membru de
familie (așa cum este prevăzut în art. 177 C.pen.) fapta nu se pedepseşte.
Așa cum s-a arătat şi în practica judiciară48, activităţile ulterioare ale inculpatei, respectiv
ştergerea urmelor de sânge, rugăminţile de nedenunţare adresate martorei K.M.M. cu
promisiunea plăţii unei sume de 5000 euro, determinarea martorului P.A. la înlocuirea
finisajelor din apartament pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, împachetarea obiectelor
personale în scopul sustragerii de la urmărire penală şi nedenunţarea faptei nu pot fi privite ca
având semnificaţie probatorie sub aspectul unei complicităţi la comiterea faptei, ci întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de nedenunţare a unor infracţiuni şi favorizarea
făptuitorului, fapte care însă nu se pedepsesc având în vedere că inculpata este soţia autorului
infracţiunii.

Secţiunea a 5-a
TĂINUIREA
47
C.A. Cluj, S. pen. şi de minori, decizia nr. 1797/R/2012.
48
Decizia penală nr. 142/A/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală
24
1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de tăinuire este prevăzută de art. 270 C.pen. şi constă în primirea,


dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a
cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia.

Infracţiunea de tăinuire, faţă de celelalte infracţiuni prevăzute în titlul IV, are un caracter
complex, în sensul că ocroteşte atât relaţiile sociale de ordin patrimonial cât şi pe cele
referitoare la înfăptuirea justiţiei.
Legiuitorul a considerat, aşa cum se menţiona şi în proiectul noului Cod penal, că această
„faptă afectează în primul rând desfăşurarea actului de justiţie prin îngreunarea sau
împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite şi, în plus, nu toate bunurile care
formează obiectul tăinuirii provin din comiterea unei infracţiuni contra patrimoniului, ceea ce
face dificil de explicat cum poate fi considerată tăinuire infracţiunea contra patrimoniului.”
Astfel, şi practica judiciară, după intrarea în vigoare a noului Cod penal a statuat că
infracţiunea de tăinuire este o infracţiune privind înfăptuirea justiţiei.49

2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale pentru buna înfăptuire a justiţiei,
relaţii ce sunt ocrotite prin norme penale.
Infracţiunea de tăinuire presupune săvârşirea unei fapte penale anterioare, având un
caracter autonom dar conexă la infracţiunea din care a rezultat bunul ce este primit, dobândit,
transformat ori înlesnirea valorificării acestuia, astfel că existenţa infracţiunii ca faptă
subsecventă depinde de existenţa faptei antecedente.
b) Obiectul material la infracţiunea de tăinuire este reprezentat de bunul ce provine din
fapta penală săvârşită anterior. Nu putem avea obiect material atunci când acel bun provine
dintr-o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în această situaţie neexistând nici fapta de
tăinuire.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice


persoană.

49
Curtea de Apel Galaţi, secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 191/A/ 16.02.2015 - www.rolii.ro - „analizând
latura obiectivă a infracțiunii de ”tăinuire”, reținută în sarcina celor două inculpate, instanța a constatat că elementul material este
reprezentat de înlesnirea valorificării de către acestea a unor bunuri sustrase, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Urmarea imediată este reprezentată de starea de pericol pentru înfăptuirea justiției. …. S-a avut în vedere
și gradul ridicat de pericol al infracțiunilor săvârșite, stare de pericol ce rezidă, în primul rând, în îngreunarea înfăptuirii justiției și
descoperirea autorilor infracțiunilor de furt calificat...”
25
Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de tăinuire făptuitorii infracţiunii de la care autorul
a primit, dobândit ... bunul.
Subiecţi activi ai infracţiunii de tăinuire pot fi şi membrii de familie dar legiuitorul a
instituit o împrejurare de nepedepsire a acestora.
Nu poate fi subiect activ al infracţiunii de tăinuire cel care a participat, indiferent sub ce
formă la comiterea faptei din care a provenit bunul care este tăinuit ulterior. 50 În situaţia
existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor, care promite că
va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele
constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată, după caz, în
concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a
bunurilor nu a fost îndeplinită.51
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale apărate, iar subiect
pasiv particular este persoana fizică sau juridică (privată sau publică) vătămată prin infracţiunea
de la care provine bunul tăinuit.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Din analiza textului rezultă că elementul material
constă în 4 acţiuni alternative de tăinuire şi anume: primire, dobândirea, transformarea sau
înlesnirea valorificării unui bun.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate definirea celor 4 acţiuni se realizează
prin:
- primire - este acţiunea de a prelua un bun mobil (imobilele prin natura lor nu pot fi
tăinuite) sub orice titlu (gaj, depozit), bun ce este provenit dintr-o faptă prevăzută de legea
penală;52
- dobândire - acţiunea de luare în stăpânire definitivă a bunului, cunoscând din
împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Tăinuitorul se comportă în aceiaşi situaţie ca un proprietar, prin aceasta afectând circulaţia
bunurilor şi implicit înfăptuirea justiţiei, întrucât el îl poate vinde, distruge, abandona, consuma,
prin aceste acţiuni, putând chiar dobândi un alt bun;
- transformarea bunului - se modifică forma sau substanţa bunului, în unele situaţii
ambele (vopsire, topire, montarea altor bunuri, prelucrare);
- înlesnirea valorificării - acţiunea de a ajuta în orice mod la înstrăinarea bunului ce
provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Infracţiunea de tăinuire se
săvârşeşte şi atunci când subiectul activ se înţelege cu autorul unei infracţiuni de furt, după
săvârşirea de către aceste a infracţiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase şi a împărţi preţul
obţinut.53
În acest sens, fapta inculpatului de a valorifica un bun, cunoscând că provine din
săvârșirea unei infracţiuni, fără o înţelegere prealabilă cu autorul acesteia, întrunește elementele

50
Tribunalul Suprem, S. pen., decizia nr. 569/1970, în R.R.D. nr. 1/1970, p. 70.
51
I.C.C.J. - recurs în interesul legii - decizia nr. II din 21.01.2008.
52
I.C.C.J., S.pen., decizia nr. 1294/2008 – www.scj.ro.
53
C.S.J., S. pen., decizia nr. 2332/1996, citată în A. Boroi, V. Radu -Sultănescu, N. Neagu, op. cit., p. 220.
26
constitutive ale infracţiunii de tăinuire, iar nu pe cele ale favorizării infractorului. (I.C.C.J.,
secţia penală, decizia nr. 4646 din 20 septembrie 2004 – www.scj.ro)
Indiferent dacă autorul infracţiunii de tăinuire săvârşeşte numai una din acţiunile arătate
mai sus sau mai multe în cadrul aceleaşi activităţi infracţionale, săvârşeşte o singură infracţiune
de tăinuire, însă dacă acestea nu sunt acţiuni în cadrul unei activităţi unice pot constitui o
pluralitate de infracţiuni.

b) Urmarea imediată. La această infracţiune urmarea imediată constă în crearea unei


stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei cât şi pentru acele relaţii sociale de ordin patrimonial.
c) Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată trebuie să
existe, dar de regulă, rezultă din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie la infracţiunea de tăinuire este intenţia, care


poate fi directă sau indirectă. Nu avem o intenţie calificată prin scop întrucât în reglementarea
actuală nu se prevede ca tăinuirea să fie condiţionată de obţinerea vreunui folos material pentru
autorul infracţiunii.
Aşa cum se arată în dispoziţiile art. 270 alin. (1) C. pen. cât şi în practica judiciară în
decursul timpului, pentru existenţa infracţiunii de tăinuire este necesar să se stabilească şi
elementul cunoaşterii de către subiectul activ a împrejurărilor concrete privind provenienţa
delictuoasă a bunurilor ce formează obiectul tăinuirii, cu alte cuvinte este necesar să se
stabilească reaua-credinţă a autorului, constând în aceea că persoana a primit un anumit bun
despre care ştia, în momentul achiziţiei, că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.54
În situaţia în care inculpatul, nu avea date certe privind proveniența infracțională a
bunului, acesta nu poate să răspundă penal pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire, astfel că se
impune menţinerea soluţiei de achitare pronunţate în temeiul art. 16 lit. b) C.pr.pen..55

3. Formele infracţiunii.
a) Atât actele preparatorii cât şi tentativa nu sunt pedepsite la infracţiunea de tăinuire.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul executării acţiunilor specifice tăinuirii,
şi anume: primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării bunurilor, cunoscând
că acestea provin din săvârşirea unei fapte de natură penală.
c) Tăinuirea poate avea forma infracţiunii continuate, infracţiunea se va epuiza fie la data
comiterii ultimei acţiuni, fie în momentul încetării acţiunii incriminate.
În acest sens, în practica judiciară s-a arătat că sub aspectul laturii obiective, elementul
material al infracțiunii de tăinuire în formă continuată poate consta în acțiunea inculpatului de a
cumpăra de patru ori de la inculpatul B., la diferite intervale de timp și în realizarea aceleiași
rezoluții infracționale, bunuri pe care acesta din urmă le sustrăsese de la patru persoane
vătămate (Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, decizia penală nr.1328/A/2
noiembrie 2015 – www.rolii.ro)

54
Tribunalul Suprem, S. pen., decizia nr. 2105/1955, C.D. 1955, vol. III, p. 90.
55
Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală - Decizia penală nr. 1671/a/ 09.11.2016 www.rolii.ro
27
4. Sancţionarea. Infracţiunea de tăinuire se pedepseşte cu închisoarea de 1 la 5 ani sau
cu amendă, însă ea nu poate fi mai mare decât cea prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de
autor.
Cauze de nepedepsire. Dacă tăinuirea este săvârşită de un membru de familie (așa cum
este prevăzut în art. 177 C.pen.) fapta nu se pedepseşte.

Secţiunea a 6-a
OBSTRUCŢIONAREA JUSTIŢIEI

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei este prevăzută în art. 271 alin. 1 şi constă în


fapta persoanei care, fiind avertizată asupra consecinţelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii,
un act procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului
sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost
solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.

Această infracţiune prezintă o incriminare nouă prin care, aşa cum rezultă din expunerea
de motive a noului Cod penal este sancţionată persoana care în mod nejustificat şi după ce a fost
avertizată asupra consecinţelor faptei sale, împiedică efectuarea unui act procedural ori refuză
să pună la dispoziţia autorităţilor judiciare, datele, informaţiile înscrisurile sau bunurile deţinute.
A fost necesară introducerea acestei infracţiuni care există în legislaţia mai multor ţări din
Uniunea Europeană (Italia, Spania, Franţa, Olanda) dar şi pentru faptul că în practică s-a
constatat lipsa de cooperare a unor persoane fizice sau juridice de a sprijini organele judiciare.
Am putea da ca exemplu aici Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (actuala Lege nr.
85/2014 – M.Of. 466/25.06.2014) în care potrivit art. 147 (a fost abrogat prin Lege 187/2012 la
01/02/2014) incrimina refuzul debitorului de a pune la dispoziție judecătorului-sindic,
administratorului judiciar sau lichidatorului, în condițiile prevăzute la art. 35 - în termen de 10
zile de la deschiderea procedurii insolvenței -, documentele și informațiile prevăzute la art. 28
alin. (1) lit. a) - f) din aceeași lege ori împiedicarea acestora, cu rea-credință, de a întocmi
documentația respectivă.
Existența infracțiunii prevăzute în art. 147 din Legea nr. 85/2006 presupune refuzul
debitorului de a pune la dispoziția judecătorului-sindic, administratorului judiciar sau
lichidatorului, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii insolvenței, documentele și
informațiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 85/2006. Dacă debitorul a avut
cunoștință de deschiderea procedurii insolvenței și de comunicările repetate, pe parcursul mai
multor luni, efectuate de administratorul judiciar în vederea predării documentelor și
informațiilor prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) - f) din Legea nr. 85/2006, atitudinea de

28
pasivitate, de neacceptare a obligației impuse prin art. 35 din aceeași lege echivalează cu un
refuz în îndeplinirea acestei obligații și, în consecință, sunt întrunite elementele constitutive ale
infracțiunii prevăzute în art. 147 din Legea nr. 85/2006. (I.C.C.J., Secția penală, decizia nr.
1954 din 12 mai 2011)
Această infracţiune nu mai există în legea insolvenței nr. 85/2014 fiind inserată în art.
271 alin. 1 lit. b C.pen. privind obstrucţionarea justiţiei.
Infracţiuni cu caracter asemănător se mai găsesc în dispoziţiile art. 412 din Ordonanţa de
urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr.
227/2007, cu privire la împiedicarea fără drept a supravegherii exercitate de către Banca
Naţională a României şi art. 4 din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală. Aceste ultime
două acte normative nu fac referiri la organele de urmărire penală, instanţă de judecată sau
judecător sindic şi din acest motiv nici nu au fost abrogate şi introduse în infracţiunea de
obstrucţionare a justiţiei

2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la ocrotirea relaţiilor sociale
necesare activităţii de înfăptuire a justiţiei.
b) Obiectul material. Acest tip de infracţiune nu are obiect material, însă în situaţia variantei
prevăzute la art. 271 alin. 1 lit. b obiectul material al infracţiunii constă în bunurile sau
înscrisurile pe care autorul refuză să le pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei
de judecată sau judecătorului sindic.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile de a răspunde din punct de vedere penal.
Nu poate fi subiect activ al infracţiunii de obstrucționare a justiţiei, aşa cum prevede art.
271 alin. 2 cel care este urmărit sau judecat pentru infracţiunea care formează obiectul
procesului penal, de unde rezultă că dacă ne aflăm în afara unui proces penal, cum ar fi situaţia
prevăzută la lit. b) privind punerea la dispoziţia judecătorului sindic de date, informaţii,
înscrisuri sau bunuri, debitorul poate fi subiect activ al acestei infracţiuni.
Participaţia penală este posibilă sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii.
b) Subiectul pasiv este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite însă putem avea uneori şi un
subiect pasiv secundar, o persoană fizică sau juridică faţă de care se desfăşoară o procedură
judiciară.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei se poate
împlini prin cele două variante alternative prevăzute în art. 271 şi anume:
- acţiunea de împiedicare, fără drept, a organului de urmărire penală sau instanţei să efectueze
în condiţiile legii un act procedural. Legiuitorul a prevăzut aici două cerinţe esenţiale şi anume,
împiedicarea să se facă fără drept iar actul procedural să fie efectuat în condiţiile legii;

29
- refuzul de a pune la dispoziţie organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului
sindic56, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost
solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze. Şi aici
legiuitorul a prevăzut cerinţa esenţială a solicitării explicite (verbal sau în scris şi cât mai clar),
iar datele, informaţiile, înscrisurile şi bunurile deţinute sunt necesare în vederea soluţionării
unei cauze.
Pentru întrunirea laturii obiective a infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei trebuie să fie
îndeplinită o cerinţă esenţială şi anume „avertizarea asupra consecinţelor faptei sale” făcută
persoanei care ar fi predispusă la săvârşirea unei asemenea infracţiuni.
Termenul de avertizare înseamnă a atrage cuiva atenţia, a preveni pe cineva (că va suferi
consecinţele acţiunii pe care intenţionează să o săvârşească), a avea o anumită conduită ori a nu
face ceva pe care norma juridică o sancţionează.
Toate aceste cerinţe esenţiale pentru realizarea elementului material ar trebui să fie
evaluate în mod corect de către organele judiciare care soluţionează o asemenea faptă penală,
având în vedere faptul că infracţiunea protejează relaţii sociale tot pentru desfăşurarea activităţii
organelor judiciare, în principal.

Elementul material se poate realiza atât prin acţiunea de împiedicare sau refuz sau printr-
o inacţiune atunci când nu pune la dispoziţie, în tot sau în parte, organului de urmărire penală,
instanţei sau judecătorului sindic datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute în
vederea soluţionării cauzei.
În practica judiciară s-a constatat că nu este întrunit elementul material al infracţiunii de
obstrucţionare a justiţiei în cazul în care inculpatul a avut încă din primul moment reprezentarea
caracterului infracțional al activității prin care co-inculpata a dobândit telefonul. Așadar, în
momentul în care inculpata i-a remis concubinului telefonul mobil în vederea utilizării s-a
consumat infracțiunea de tăinuire, prevăzută de art. 270 alin. 1 teza I NCP. Refuzul ulterior al
inculpatului de a preda bunul organelor de cercetare penală nu poate fi calificat ca infracțiune în
sensul art. 271 alin. 1 lit. b NCP, ci ca o manifestare a dreptului de a nu se autoincrimina
(potrivit art. 83 lit. a și art. 99 alin. 2 teza finală NCPP). În aceste condiții, potrivit art. 386
NCPP, instanța a dispus schimbarea încadrării juridice date prin actul de sesizare din
infracțiunea de obstrucționare a justiției în infracțiunea de tăinuire. (Curtea de Apel Bacău,
Secția penală, cauze minori si familie, decizia penală nr. 23/12 ianuarie 2016 - www.rolii.ro)
Elementul material se poate realiza şi în cadrul unor proceduri de natură civilă, relaţii de
muncă.
În practica judiciară s-a constat că atunci când un inculpat fiind judecat pentru
infracţiunea prevăzută în vechile dispoziţii ale art. 147 din Legea nr. 85/2006, a constatat că nu
există nici infracţiunea de abuz în serviciu şi nici infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei
prevăzută de art. 271 alin. 1 lit. b C.pen. săvârşite în procedura insolvenţei întrucât inculpatul nu
ar fi pus la dispoziţia lichidatorului datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute ce i-au
fost solicitate în mod explicit, întrucât dispoziţia legală se referă la judecătorul sindic.
56
Judecătoria Bacău, secția penală, sentinţa penală nr. 2549/04.12.2014 – www.rolii.ro -
Elementul material al infracțiunii sa concretizat în refuzul inculpatului de a pune ladispoziția judecătorului sindic informațiile ș
i înscrisurile deținute, care i-au fost solicitate în mod explicit în condiţiile legii, în vederea soluţionării dosarului de faliment.

30
Instanţa supremă a constatat că infracţiunea de abuz în serviciu nu avea caracter subsidiar
în raport cu infracţiunea prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006 (în prezent abrogată) şi, în
consecinţă, faptele care sunt excluse din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 271 alin. (1) lit. b)
C. pen. - cum este refuzul persoanei de a pune la dispoziţia administratorului judiciar ori a
lichidatorului datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în
mod explicit de către administratorul judiciar sau lichidator - nu se circumscriu infracţiunii de
abuz în serviciu prevăzută în art. 297 alin. (1) raportat la art. 308 C. pen. (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1160 din 1 aprilie 2014 – www.scj.ro)

b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material al infracţiunii are ca urmare imediată


crearea unei stări de pericol în desfăşurarea normală a înfăptuirii justiţiei.
c) Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate,
decurgând de regulă din săvârşirea faptei.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie pentru întrunirea laturii subiective constă în forma
intenţiei directe sau indirecte de săvârşire a faptei. În această situaţie făptuitorul prevede
rezultatul faptei urmărind producerea lui ori deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii
lui.

3. Formele infracţiunii. a) Actele preparatorii şi tentativa nu sunt prevăzute de norma de


incriminare.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul săvârşirii acţiunilor prevăzute în cele
două variante normative.
Aşa cum s-a arătat în doctrina veche 57 cât şi în cea actuală, considerăm că dacă se
săvârşesc cele două variante de către acelaşi autor, nu avem două infracţiuni reţinute în concurs,
deoarece avem un conţinut alternativ şi considerăm că se săvârşeşte o singură faptă.58
4. Sancţionarea. Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 1 an sau cu amendă.
În situaţiile în care avem o persoană urmărită sau judecată pentru infracţiunea care
formează obiectul procesului penal, dispoziţiile alineatului (1) din art. 271 C. pen. nu se aplică.

Secţiunea a 7-a
INFLUENŢAREA DECLARAŢIILOR

1. Conţinut legal şi caracterizare

57
V.Dongoroz şi colectiv., op.cit.
58
A se vedea în acest sens, C.Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op.cit.p.88.
31
Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este prevăzută de art. 272 C.pen. şi constă în
încercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia,
prin corupere, prin constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant, săvârşită asupra
sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, să nu sesizeze organele de urmărire penală,
să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase ori să nu prezinte
probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.
Această faptă este incriminată într-o singură variantă în alineatul (1), prezentând două
situaţii de o gravitate deosebită, anume tentativa de determinare, care înseamnă o încercare fără
rezultat, decurgând din expresia „încercarea de a determina” şi fapta consumată de determinare
a unei persoane, care de fapt este o instigare la infracţiune, instigare care a produs rezultatul
aşteptat, aceasta însă făcându-se prin constrângere sau corupere, ori prin altă faptă cu efect vădit
intimidant.59
Având în vedere necesitatea incriminării unei asemenea fapte, care există în mai multe
legislaţii europene cât şi întărirea garantării accesului liber la justiţie prin protejarea libertăţii
oricărei persoane de a se adresa justiţiei şi de a declaraţie ori de a înfăţişa probele pe care le
consideră necesare în raport de interesele sale, fără vreo presiune exercitată din partea vreunui
terţ (expunerea de motive a noului Cod penal), infracţiunea de influenţare a declaraţiilor a fost
prevăzută în sens mult mai larg decât vechea reglementare a infracţiunii de încercare de
determinare a mărturiei mincinoase şi împiedicarea participării în proces (art. 261 şi art. 2611
din Codul penal anterior), dar şi cu privire la alte aspecte de a nu sesiza organele de urmărire
penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, atât într-o cauză penală, civilă sau orice
altă procedură judiciară.

2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special constă în ocrotirea relaţiilor sociale ce
privesc buna înfăptuire a justiţiei. Prin ocrotirea acestor relaţii sociale se garantează accesul
liber la justiţie prin protejarea libertăţii oricărei persoane cât şi convingerea acesteia că prin
recurgerea la justiţie i se va face dreptate, indiferent de forma de imixtiune exercitată din partea
unei terţe persoane.60
b) Obiectul material. Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor nu are obiect material.
În situaţiile în care influenţarea declaraţiilor se face prin constrângere fizică, eventuale
vătămări nu pot constitui obiect material al acestei infracţiuni, ci obiectul material al infracţiunii
concurente, aşa cum se arată în art. 272 alin. (1) teza a 2-a: dacă actul de intimidare sau
corupere constituie prin el însuşi o infracţiune se aplică regula privind concursul de infracţiuni.
Atunci când fapta penală se realizează prin corupere, banii sau alte bunuri folosite pentru
corupere reprezintă mijlocul folosit la săvârşirea infracţiunii şi nu obiectul material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii de influenţare a declaraţiilor


poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.

59
A se vedea în acest sens George Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea Cod penal - Revista de Drept Penal,
Bucureşti 2008, p. 22.
60
P. Dungan, Influenţarea declaraţiilor, o incriminare necesară, Revista Dreptul nr. 5/2010, p. 85.
32
Participaţia penală se poate realiza atât sub forma coautoratului, al instigării, cât şi a
complicităţii.
Dacă cel asupra căruia exercită influenţa va face declaraţii mincinoase în faţa organelor
judiciare sau refuză de a prezenta probe, dar acest lucru nu se face prin constrângere în sensul
art. 24 şi art. 25 din Codul penal (fizică sau morală), considerăm şi noi alături de alţi autori că
acesta va răspunde pentru mărturie mincinoasă sau obstrucţionarea justiției, în funcţie de caz,
iar cel care a influenţat-o fie pentru instigare la mărturie mincinoase sau instigare la
obstrucţionarea justiţie sau influenţarea declarațiilor, în această situaţie având un concurs de
infracţiuni. 61
În situaţia în care determinarea de a nu da declaraţii, să dea declaraţii mincinoase se face
de către un organ judiciar (organ de cercetare penală, procuror sau judecător) într-o cauză
penală, aceştia nu pot fi subiecţi pasivi ai infracţiunii de influenţare a declaraţiilor ci a
infracţiunii prev. de art. 280 C. pen. referitor la cercetarea abuzivă.
Considerăm că atunci când se încearcă faţă de mai multe persoane să dea declaraţii
mincinoase şi se reuşeşte acest lucru, având în vedere şi răspunderea personală a fiecărei
persoane la mărturie mincinoasă unde nu avem coautorat, autorul influenţării declaraţiilor i se
va aplica instituţia concursului de infracţiuni.62
b) Subiectul pasiv
Subiect pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite iar în unele situaţii
putem avea un subiect pasiv secundar, când se aduce atingere persoanei constrânse ori asupra
unui membru de familie al acesteia.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor este o infracţiune autonomă însă ea impune
preexistenţa unei cauze penale, civile sau orice altă procedură judiciară în care se administrează
probe şi se dau declaraţii.
a) Elementul material
Potrivit textului de incriminare elementul material poate consta în două acţiuni şi anume:
- încercarea de a determina o persoană să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea
declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii mincinoase63, încercare care până la urmă
este sortită eşecului;
- determinarea unei persoane prin corupere, constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit
intimidant ce produce rezultatul aşteptat, de a nu sesiza organele de urmărire penală, de a nu da
declaraţii, de a-şi retrage declaraţiilor ori să dea declaraţii mincinoase sau de a nu prezenta
probe într-o cauză penală, civilă sau orice altă procedură judiciară.
Pentru realizarea elementului material al infracţiunii este necesar ca acesta să se facă prin
corupere, constrângere ori prin altă faptă cu efect intimidant, în caz contrar (rugăminţi,

61
A se vedea în acest sens. C.Duvac – infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Revista de drept penal nr. 3/2013, p.54.
62
Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cause cu minori şi de familie, decizia penală nr. 202/06.03.2015 – www.rolii.ro.
63
Tribunalul Constanţa, Secţia penală, sentinţa penală nr. 24/ 21.01.2015, Judecătoria Bacău, Secţia penală, sentință penală nr.
575/09.04.2015 - www.rolii.ro

33
îndemnuri sau sugestii fie cu privire la declaraţii fie cu privire la prezentarea probelor) nu avem
fapta de influenţare a declaraţiilor.
Dacă avem o acţiune de determinare a unui martor de a face afirmaţii mincinoase şi nu se
face prin corupere, constrângere ori prin altă faptă cu efect vădit intimidant putem avea
infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă prevăzută la art. 273 din Codul penal.
Prin acţiunea de corupere64 se înţelege oferirea sau promisiunea de bani sau alte foloase
în sensul de a determina comiterea faptei.
Prin constrângere se înţelege constrângerea fizică (acte de violenţă asupra unei persoane
sau asupra unui membru de familie al acesteia) cât şi constrângerea morală (ameninţare cu un
pericol grav pentru persoana sau un membru al familiei), iar ambele forme de constrângere duc
la existenţa unui sentiment de temere, iar persoana nu mai are deplina libertate în a acţiona
netulburat potrivit voinţei sale.
Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă oferta sau promisiunea a fost respinsă
sau acceptată atunci când avem situaţia privind încercarea de a determina influenţarea
declaraţiilor, iar în situaţia în care încercarea a reuşit înseamnă că infracţiunea se realizează în
modalitatea determinării.65
Deşi legiuitorul nu a prevăzut în mod concret semnificaţia sintagmei „faptă cu efect
intimidant” considerăm că indiferent de natura acesteia trebuie să insufle persoanei sau unui
membru al familiei teamă, frică sau să o sperie, încât aceasta să procedeze în sensul arătat de
alineatul (1) din art. 272 Cod penal, de a nu sesiza organele de urmărire penală, de a nu da
declaraţii, de a-şi retrage declarațiile sau de a nu prezenta probe. În fiecare caz concret organul
judiciar este obligat să demonstreze că numai datorită intimidării persoana a acţionat în sensul
prevăzut de norma de incriminare.
Pe lângă aceste aspecte, pentru întrunirea elementului material trebuie ca acţiunea de
încercare de a determina sau determinarea unei persoane să conducă fie la nesesizarea
organelor de urmărire penală fie a nu da declaraţii sau a le retrage, a da declaraţii mincinoase
sau a nu prezenta probe.
b) Urmarea imediată. Prin realizarea elementului material se creează o stare de pericol pentru
desfăşurarea normală a activităţii de înfăptuire a justiţiei, stare de pericol ce poate duce la
denaturarea adevărului.
c) Pentru întrunirea laturii obiective a infracţiunii trebuie să existe o legătură de cauzalitate
între elementul material şi urmarea imediată, acesta rezultând însăşi din materialitatea faptelor.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie se realizează numai prin intenţia directă, intenţie
calificată prin scopul pe care îl urmăreşte subiectul activ de a determina o persoană să sesizeze
organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile, să dea declaraţii
mincinoase ori să nu prezinte probe într-o cauză penală, civilă sau într-o orice altă cauză
judiciară.
b) Mobilul şi scopul nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, decât eventual la
individualizarea pedepsei.

64
C.A. Bacău, Secţia penală, pentru cauze minori şi familie, decizia nr. 686/23.06.2015 – www.rolii.ro
65
A se vedea în acest sens, P. Dungan şi colab., op. cit., p. 85.
34
3. Formele infracţiunii.
a) Ca şi la majoritatea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei actele preparatorii şi
tentativa nu sunt incriminate.
b) Infracţiunea se consumă când acţiunea ce realizează elementul material a produs
urmarea imediată.
Infracţiunea prezintă două modalităţi de realizare, fie prin încercarea de a determina, care
chiar dacă are forma tentativei este prevăzută de legiuitor tot ca o infracţiune în formă
consumată, fie ca o faptă consumată prin determinarea propriu-zisă.
În teza a doua a alineatului (1) al articolului 272 C.pen. avem şi forma concursului de
infracţiuni atunci când actul de intimidare sau corupere constituie prin el însuşi o altă
infracţiune.
Infracţiunea poate avea forma continuată atunci când se fac mai multe încercări de
determinare sau determinarea unei persoane în baza aceleiași rezoluţii infracţionale.

4. Sancţionarea
Infracţiunea de influenţare a declaraţiilor se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 5 ani.

Potrivit articolului 272 alin. (2) atunci când acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă sau pentru care intervine împăcarea [ex. înşelăciunea prev. în art. 244 alin.
(2) - împăcarea înlătură răspunderea penală] înţelegerea patrimonială dintre făptuitor şi
persoana vătămată nu constituie infracţiune.
Secţiunea a 8-a
MĂRTURIA MINCINOASĂ

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea este prevăzută în art. 273 C. pen. într-o variantă tip, constând în fapta
martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă
martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau
împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat şi într-o variantă agravată, mărturia
mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori
închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Infracţiunea prevăzută în varianta tip are acelaşi conţinut cu cel prevăzut în art. 260 alin.
(1) din Codul penal anterior, fără expresia „orice altă procedură în care se ascultă martori”,
întrucât noua legislaţie privind „procedura” este mult mai larg şi bineînţeles s-au redus şi
limitele de pedeapsă unde s-a introdus alternativ amenda.

35
În varianta agravată s-au introdus mai multe elemente circumstanţiale care, aşa cum era şi
normal se pedepsesc cu închisoarea mai mare decât la varianta tip şi fără pedeapsa alternativă a
amenzii.

2. Structura infracţiunii varianta tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special ocroteşte relaţiile sociale privind
activitatea de înfăptuire a justiţiei, având uneori şi un obiect juridic secundar privind relaţiile
sociale la anumite atribute esenţiale ale persoanei, cum ar fi demnitatea, libertatea sau unele
relaţii de ordin patrimonial.
b) Obiectul material. Infracţiunea este lipsită de obiect material în ambele variante întrucât
acţiunea nu este îndreptată asupra unei entităţi materiale. Atunci când afirmațiile martorilor sunt
consemnate în scris sau avem rapoarte de expertiză ori interpretările nu corespund adevărului,
acestea sunt mijloace de săvârşire a infracţiunii şi nu obiectul material al acesteia.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii în varianta tip este calificat,
în sensul de a avea calitatea de martor, de investigator sub acoperire, de expert sau de interpret.
Aşa cum se arată în articolul 114 din Codul de procedură penală poate fi audiat în
calitatea de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care
constituie probă în cauza penală.
În codul de procedură penală se mai prevăd persoanele care au dreptul de a refuza să dea
declaraţii în calitate de martori (art. 117 - soţul, ascendenţii, descendenţii în linie directă, fraţii şi
surorile suspectului sau inculpatului, persoanele care au avut calitatea de soţi), modul de
protecţie a martorilor (art. 125 - martorii ameninţaţi, martorii protejaţi), protecţia martorilor
vulnerabili (art. 130). În situaţia în care un martor într-o cauză penală face afirmaţii mincinoase
în scopul de a evita tragerea sa la răspundere penală, acesta nu săvârşeşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă întrucât potrivit art. 118 din Codul de procedură penală dacă a avut, sau
ulterior, a dobândit calitatea de suspect sau inculpat, declaraţia nu poate fi folosită împotriva sa.
Aşa cum s-a arătat şi în practica judiciară, întrucât art. 118 C.pr.pen. intitulat dreptul
martorului de a nu se acuza dispune expres că declarația de martor dată de o persoană care, în
aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori
inculpat nu poate fi folosită împotriva sa, deci sancțiunea audierii în calitate de martor a unei
persoane care ulterior a devenit inculpat nu constă în excluderea declarațiilor date în calitate de
inculpat, ci în lipsa de efecte a declarației de martor împotriva aceleiași persoane, în respectarea
dreptului inculpatului de a nu se incrimina. Implicit, rezultă că declarația de martor poate
produce efecte împotriva altor persoane, chiar dacă ulterior martorul a dobândit calitatea de
suspect sau de inculpat.” (Curtea de Apel Cluj, Încheierea penală nr. 87/2015, www.rolii.ro)
Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă şi persoana vătămată care nu
se constituie parte civilă în cauză şi participă în proces ca martor, precum şi avocatul, dacă este
ascultat ca martor, întrucât calitatea de martor are întâietate faţă de cea de apărător.
Ca o derogare de la dreptul comun, aşa cum se arată în art. 124 alin. (5) C.pr.pen., unde
martorului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligaţia de a declaraţii
36
conforme cu realitatea şi depune jurământ, însă i se atrage atenţia să spună adevărul, având în
vedere şi dispoziţiile art. 113 alin. (1) C.pen., unde minorul sub 14 ani nu răspunde penal,
rezultă că acesta nu poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă.
Putem avea subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă atât investigatorii sub
acoperire prevăzuţi de art. 148 C. pr. pen., experţii şi interpreţii.
Cu privire la martor, participaţia penală nu poate exista sub forma coautoratului, însă este
posibilă sub forma complicităţii şi instigării.
Coautoratul este posibil însă la experţi, care pot efectua un raport de expertiză în comun,
atunci când sunt desemnaţi mai mulţi experţi potrivit art. 178 din Codul de procedură penală.
b) Subiectul pasiv general este statul ca titular al valorilor sociale apărate prin această
infracţiune, iar subiect pasiv secundar poate fi o persoană fizică sau juridică atunci când i-au
fost prejudiciate interesele.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. Textul de lege se referă la martorii care depun mărturie într-o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, ca o condiţie preexistenţă.
Un martor care nu a depus jurământul răspunde pentru mărturie mincinoasă, pentru că nu în
toate procedurile în care se ascultă martori aceştia sunt obligaţi să depună jurământ ca în
cauzele penale sau civile.
a) Elementul material la această infracţiune se realizează prin două modalităţi alternative, fie
se fac afirmaţii mincinoase, fie nu se spune tot ce se ştie în legătură cu faptele sau împrejurările
esenţiale cu privire la care este întrebat (acţiuni diferite în funcţie de categoria pe care o
reprezintă şi anume: martori, investigatori sub acoperire, experţi sau interpreţi).
Este suficientă realizarea elementului material în orice modalitate, iar când le avem pe
ambele avem o infracţiune unică de mărturie mincinoasă.
Referitor la sintagma „a face afirmaţii mincinoase” legiuitorul se referă la faptul că se
declară ca fiind adevărat ceva ce nu corespunde realităţii cu cele cunoscute, astfel că este
obligatoriu ca să existe o nepotrivire între ceea ce se ştie şi ceea ce se declară.
În acest sens în practica judiciară s-a arătat că există infracţiunea de mărturie mincinoasă
atunci când declarațiile martorilor sunt suspecte și neadevărate fiind de natura a încerca oferirea
unui alibi inculpatului care i-a propus, menționat mai sus. (Curtea de Apel Bacău, Secția penală
si pentru cauze cu minori si de familie, Decizia penală nr. 874/24.09.2015 – www.rolii.ro)
Prin „a nu spune tot ce ştie” înseamnă a avea o reţinere sau a trece sub tăcere, a ascunde
în totalitate sau în parte din ceea ce martorul ştie (a trece sub tăcere ceea ce martorul ştie nu
ceea ce nu cunoaşte).66
Realizarea elementului material se face prin comisiune atunci când face afirmaţii
mincinoase sau prin omisiune când nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările
esenţiale la care este întrebat.
Condiţia esenţială pentru elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă este ca
afirmaţiile să fie mincinoase ori să nu se fi spus tot ceea ce se ştie în legătură cu „fapte sau
împrejurări esenţiale.” Întrucât termenul de esenţial face referire la aspecte de ordin

66
P. Dungan şi colab., op. cit., p. 93.
37
fundamental, principial, substanţial, considerăm că „fapte sau împrejurări esenţiale” se referă
la acele fapte şi împrejurări importante ce au legătură atât cu fapta cât şi împrejurările ce fac
obiectul unei cauze penale, civile sau orice altă procedură în care se ascultă martori.
Tot o cerinţă esenţială este şi împrejurarea ca subiectul activ să facă afirmaţii mincinoase
ori să nu declare tot ce ştie la împrejurări „la care este întrebat.” Din acest motiv, dacă
martorul nu a fost întrebat asupra unor fapte sau împrejurări esenţiale pentru soluţionarea cauzei,
fapta acestuia de a nu face afirmaţii cu privire la o astfel de împrejurări nu îndeplineşte
condiţiile constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă.67
b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material duce la întrunirea urmăririi
imediate prin crearea unei stări de pericol pentru normala desfăşurare a înfăptuirii justiţiei.
c) Între acţiunea subiectului activ şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de
cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie pentru existenţa vinovăţiei este intenţia, care
poate fi directă sau indirectă.
Simpla contradicţie între ceea ce declară martorul şi ceea ce s-a întâmplat nu poate
conduce la concluzia existenţei infracţiunii. Martorul poate relata anumite fapte şi împrejurări în
funcţie de cum le-a perceput şi cum se raportează la existenţa a tot ceea ce se întâmplă în jurul
său (memorie, deficienţe psihice) şi nu declară din rea-credinţă afirmaţii mincinoase.68
b) Mobilul şi scopul nu sunt semnificative şi au mai puţină importanţă pentru existenţa
infracţiunii.

3. Varianta agravată
Legiuitorul a prevăzut în art. 273 alin. (2) C.pen. o formă agravată a infracţiunii de
mărturie mincinoasă în care subiectul activ este calificat şi anume: martor cu identitate protejată
ori aflat în Programul de protecţie a martorilor ori de un investigator sub acoperire, întrucât
aceste persoane nu sunt cunoscute în cadrul procesului penal de părţile în proces cu identitatea
lor reală şi în situaţia în care îşi încalcă obligaţiile prevăzute în art. 120 C.pr.pen. de a da
declaraţii conforme cu realitatea, activitatea lor este multe mai gravă, putând duce la
condamnarea unei persoane nevinovate.
De asemenea, tot la varianta agravată, subiecţii infracţiunii de mărturie mincinoasă poate
fi persoanele care întocmesc un raport de expertiză ori de un interpret, iar relatarea în mod
neadevărat a unor fapte sau împrejurări pot duce la denaturarea adevărului, astfel că justiţiabilii
îşi pierd încrederea în activitatea de înfăptuire a justiţiei. Şi în situaţia în care avem o faptă
pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare
şi se săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă nu mai are importanţă calitatea subiectului
activ, întrucât forma de sancţionare a infracţiunii este tot în forma agravată.
Aşa cum s-a arătat în practică, sub aspectul elementului material, fapta inculpatului care
în calitate de martor, a declarat mincinos cu privire la împrejurări esențiale ale cauzei penale în

67
I.C.C.J., S.pen., decizia nr. 5430/2004.
68
Curtea de Apel Bucureşti, SecţiaI penală Decizia penală nr. 2227/21.11.2012.
38
care se efectuează cercetări față de un inculpat, sub aspectul săvârșirii tentativei la tâlhărie
calificată, cu scopul de a-i oferi acestuia un alibi în raport cu infracțiunea de mai sus și de a
conduce organele de urmărire penală pe piste de anchetă false, întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de mărturie mincinoasă prev. de art. 273 alin. (2) lit. d) C.pen..
(Curtea de apel Constanţa, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, decizia
penală NR. 93/26 ianuarie 2016 - www.rolii.ro)

4. Formele infracţiunii.
a) Atât actele premergătoare cât şi tentativa sunt posibile însă nu se pedepsesc.
b) Infracţiunea se consumă în funcţie de modalităţile prevăzute în textul de lege, fie la
varianta tip, fie la varianta agravată.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă este săvârşită în formă continuată atunci când se
săvârşeşte la diferite intervale de timp dar în realizarea unei aceleași rezoluţii şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.

5. Sancţionarea
În varianta tip, infracţiunea de mărturie mincinoasă se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
Dacă infracţiunea de mărturie mincinoasă este săvârşită de către persoanele şi în
situaţiile arătate la art. 273 alin. (2) C.pen. aceasta se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Cauza de nepedepsire. Conform art. 273 alin. (3) C.pen. autorul nu se pedepseşte dacă
îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare ori de punerea în mişcare a
acţiunii penale sau în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre ori de a se fi dat o altă
soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase.
Actuala reglementare nu mai prevede ca în Codul penal anterior reducerea pedepsei în
situaţiile în care s-a retras mărturia după arestarea inculpatului sau după ce s-a pronunţat o
hotărâre în cauză. (art. 260 alin. (3) rap. la art. 76)
Pentru a opera cauza de nepedepsire trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de text cu
privire la retragerea şi momentul până la care poate fi retrasă mărturia, iar retragerea nu poate fi
făcută decât de autorul faptei.

Secţiunea a 9-a
RĂZBUNAREA PENTRU AJUTORUL DAT JUSTIŢIEI

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea privind răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei este prevăzută într-o singură
variantă de art. 274 C.pen., şi constă în săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane ori
a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat
39
declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură dintre
cele prevăzute în art. 273.
Considerăm că în mod eronat în conţinutul legal al infracţiunii a fost prevăzut articolul
273 C. pen. - care se referă la mărturia mincinoasă, pentru că din analiza textului se face referire
clară la dispoziţiile art. 272 şi anume la acele persoane sau familia acestora, pe motiv că ar fi
sesizat organele de urmărire penală, că a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală,
civilă sau în orice altă procedură.
De altfel, chiar şi în expunerea de motive a noului Cod penal se arată că această nouă
reglementare se află în strânsă corelare cu infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, pentru că
se urmăreşte protejarea libertăţii de voinţă a persoanelor care sprijină activitatea de înfăptuire a
justiţiei prin sancţionarea mai severă a actelor de răzbunare comise prin săvârşirea unei
infracţiuni.
Chiar dacă infracţiunea este prevăzută într-o singură variantă, ea este o infracţiune
complexă, aşa cum prevede art. 35 alineatul (2) din Codul penal, întrucât în conţinutul
infracţiunii intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant o acţiune sau
inacţiune care constituie prin ea însuşi o faptă prevăzută de legea penală.

2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl constituie acele relaţii sociale ce se


referă la înfăptuirea justiţiei prin încriminarea săvârşirii unei infracţiuni împotriva unei persoane
ori a unui membru de familie al acesteia, pe motiv că ar fi sesizat organe de urmărire penală, a
dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
judiciară.
b) Obiectul material depinde de natura infracţiunii comise, fiind identic cu obiectul
material al infracţiunii absorbite. (Exemplu, la infracţiunea de tâlhărie prev. de art. 233 C.pen.,
dacă bunul sustras va fi obiectul material principal, iar corpul victimei poate fi obiect material
secundar, astfel că obiectul material al infracţiunii prevăzute la art. 274 va fi cel al infracţiunii
de tâlhărie)

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană care


îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală se poate realiza atât sub forma coautoratului, a instigării cât şi a
complicităţii.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale cu privire la înfăptuirea
activităţii de justiţie, iar subiect pasiv secundar persoana sau familia acesteia care a sesizat
organele de urmărire penale, a dat declaraţii sau a prezentat probe într-o cauză penală civilă sau
orice altă procedură judiciară.
Trebuie avut în vedere faptul că sesizarea organelor de urmărire penală este făcută de
persoanele care pot sesiza conform dispoziţiilor art. 228 C.pr.pen. cât şi cele prevăzute în art. 61
– 62 C.pr.pen..

40
În situaţia în care fapta este săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat vom avea infracţiunea de ultraj prev. de art. 257
sau ultraj judiciar prev. de art. 279, dacă este împotriva unui judecător, procuror sau avocat.
În situaţia în care însă funcţionarul public sau cei prevăzuţi la ultrajul judiciar au dat
declaraţii sau au sesizat organele de urmărire penală în calitate de persoană particulară, aceştia
pot avea calitatea de subiecţi pasivi secundari ai infracţiunii de răzbunare pentru ajutorul dat
justiţiei.
2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Infracţiunea se realizează printr-o acţiune de


săvârşire a unei alte infracţiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie a acestuia.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres termenul de „infracţiune” şi se mai referă ca la
celelalte tipuri de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei la „fapta unei persoane”.
Chiar dacă este o infracţiune de sine stătătoare ea depinde intrinsec de săvârşirea unei alte
infracţiuni, fiind pedepsită cu pedeapsa pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca în prealabil să se fi săvârşit o infracţiune ci
doar să se fi sesizat organele de urmărire penala, să se dea declaraţii ori să se fi prezentat probe
într-o cauză penală, civilă ori într-o altă procedură.
Elementul material se poate realiza atât prin acte comisive cât şi prin atitudini omisive, în
orice mod şi prin orice mijloace, nu are importanţă dacă infracţiunea să află în faza consumată
sau în faza de tentativă, important este ca ea să se facă împotriva unei persoane ori împotriva
unui membru de familie al acesteia care a sesizat organele de urmărire penale, a dat declaraţii
sau a prezentat probe într-o cauză penală civilă sau orice altă procedură judiciară.
În practică s-a statuat că atunci când săvârşirea unei infracţiuni împotriva unei persoane,
care se nu se face pe motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a
prezentat probe într-o cauză civilă, penală sau într-o altă procedură nu constituie infracţiunea de
răzbunare pentru ajutorul dat justiţiei ci alte infracţiuni care au fost săvârşite de către inculpat.69

69
A se vedea Curtea de Apel Târgu Mureş, Decizia penală nr. 49/A din 02.02.2015 - Neclar este, însă, motivul pentru care faptele de
lovire și amenințare la adresa persoanei vătămate au fost încadrate în prevederile art. 274 alin. 1 Cod penal referitoare la infracțiunea
de răzbunare pentru ajutorul dat justiției.
Aceste dispoziții privesc săvârșirea unei infracțiuni împotriva unei persoane ori a unui membru de familie al acesteia, pe
motiv că a sesizat organele de urmărire penală, a dat declarații ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau în orice altă
procedură dintre cele prevăzute în art. 273. Iar procedurile la care se referă art. 273 Cod penal pot fi o cauză penală, civilă sau orice
altă procedură în care se ascultă martori.
Or, atât din cuprinsul rechizitoriului cât și din declarațiile date în apel de inculpat și de persoanele vătămate reiese că singura
„procedură” în care a avut loc implicarea persoanei vătămate cu privire la care inculpatul s-a răzbunat este întocmirea procesului
verbal de constatare a contravenției silvice comise de inculpat. Întocmirea acestui proces verbal nu a fost o procedură „penală,
civilă sau orice altă procedură în care se ascultă martori”, iar pentru întocmirea lui persoana vătămată nu a formulat nici o
sesizare și nu a dat nici o declarație.
Persoana vătămată a dat declarații doar în urma lovirii și amenințării sale, declarații depuse la dosar.
În rechizitoriu și în sentința atacată se face o mențiune lapidară cu privire la faptul că inculpatul a amenințat-o pe persoana
vătămată „în mod repetat că în cazul în care va mai da vreo declarație cu privire la incidentul petrecut o va omorî”. Nu se înțelege dacă
această mențiune este făcută pentru a arăta că persoana vătămată făcuse deja o primă declarație, caz în care mențiunea ar fi eronată,
sau pentru a face aluzie la infracțiune de influențare a declarațiilor. În acest din urmă caz, simpla aluzie nu este suficientă pentru a se
putea considera că inculpatul a fost trimis în judecată și pentru această infracțiune. Ea are elemente constitutive specifice, prevăzute de
art. 273 Cod penal, care nu au făcut obiectul probațiunii în cauză.
41
De asemenea, practica a arătat că această infracţiune poate intra în concurs şi cu alte
infracţiuni, cum ar fi: inculpatul împreună cu un alt coinculpat, i-a agresat fizic pe persoanele
vătămate, aplicându-le mai multe lovituri cu obiecte contondente (țeavă metalică cu doi colți și
o bâtă bassball) în diferite zone ale corpului, în momentul în care i-au întâlnit pe o stradă, pe
motiv că unul dintre aceştia a dat declarații nefavorabile celui dintâi inculpat într-o cauză penală,
ducând la condamnarea sa și obligarea la acoperirea unui prejudiciu, producându-le leziuni ce
necesită pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale și respectiv 6 – 7 zile de îngrijiri
medicale, generând teamă și nesiguranță celor ce au asistat sau au luat la cunoștință despre
cele întâmplate, în condițiile în care inculpații sunt cunoscuți ca fiind persoane foarte violente,
fapte ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de răzbunarea pentru ajutorul dat
justiției prev. de art.274 alin. (1) C.p. rap. la art. 193 alin.2 din C.p. și tulburarea ordinii și
liniștii publice prev. de art. 371 alin.1 C.p. (Curtea de Apel București - secția a II a penală,
decizie penală nr.1152 /A/ 22.07.2016)

b) Urmarea imediată. Prin realizarea elementului material se creează o stare de pericol pentru
relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, însă se poate crea şi o vătămare secundară a
relaţiilor sociale privind persoana sau patrimoniul acesteia.

c) Între acţiunea subiectului activ şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de


cauzalitate care rezultă din însăşi materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie are o cerinţă esenţială referitoare la mobil, făcând
ca această faptă penală să nu poată fi comisă decât cu intenţia directă, fiind o intenţie calificată
care are ca scop răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei de către o persoană care a sesizat
organele de urmărire penală, a dat declaraţii ori a prezentat probe într-o cauză penală, civilă sau
în orice altă procedură.
3. Formele infracţiunii.
Nu sunt pedepsite actele pregătitoare şi tentativa, iar infracţiunea se consumă după
realizarea elementului material şi producerea urmării imediate.
Fapta poate avea şi forma continuată, numai dacă infracţiunea absorbită este susceptibilă
de o asemenea formă (ameninţare – art. 206 C.pen.) sau continuă (în cazul lipsirii ilegale de
liberate – 205 C.pen.).

Ca urmare, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod pr. pen., instanța va admite apelul declarat de inculpat, va desființa parțial sentința
atacată și în rejudecare va înlătura dispoziția primei instanțe de schimbare a încadrării juridice a faptelor de lovire și amenințare în
infracțiunea de răzbunare pentru ajutorul dat justiției.
Îl va condamna pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 193 alin. 2 cu aplic. art. 41
alin. 1 Cod penal și art. 396 alin. 10 Cod pr. pen. și a infracțiunii de amenințare prev. de art. 206 alin. 1 cu aplic. art. 41 alin. 1 Cod
penal și art. 396 alin. 10 Cod pr. pen..

42
4. Sancţionarea. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiuni, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Secţiunea a 10-a

SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA DE PROBE ORI DE ÎNSCRISURI

1. Conţinut legal şi caracterizare

Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri este incriminată în două variante,
una tip în art. 275 alineatul 1, constând în sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori
alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea
adevărului într-o procedură judiciară şi o variantă asimilată, în art. 275 alin. 2, constând în
împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un
organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar.

2. Structura infracţiunii varianta tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale ocrotite în
vederea înfăptuirii justiţiei, relaţii sociale care trebuie apărate în aflarea adevărului într-o
procedură judiciară.
Cu privire la termenul de „procedură judiciară”, considerăm că legiuitorul a avut în
vedere toate activităţile desfăşurate de un organ de jurisdicţie, cum ar fi în domeniul muncii şi
securităţii sociale, domeniul concurenţei, arbitrajul comercial, fiscalitate, judecarea cauzelor
civile şi penale.
b) Obiectul material îl constituie mijloacele materiale de probă şi înscrisurile ce servesc la
aflarea adevărului în cadrul unei proceduri judiciare.
Referitor la mijloacele materiale de probă considerăm că elocvente sunt cele arătate în
art. 341 din Codul de procedură civilă: (1) Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin
însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea
unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului. (2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale
de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului,
precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a
bunelor moravuri.
De asemenea, în Capitolul X referitor la mijloacele materiale de probă, în art. 197 din
Codul de procedură penală se arată că: (1) Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei
săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace
materiale de probă. (2) Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite
sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt
produsul infracţiunii.
Legiuitorul a prevăzut sustragerea sau distrugerea de înscrisuri în sens larg (orice înscris
în care se includ şi mijloacele de probă ce se consemnează în scris, cum ar fi declaraţii, procese-

43
verbale, rapoarte de expertiză, etc.), cât şi în sens restrâns cu privire la acele acte care prin
conţinutul lor pot conduce la aflarea adevărului într-o procedură judiciară (acte sub semnătură
privată, acte emanând de la instituţiile prevăzute în art. 176 C. pen.).
Potrivit art. 265 din Codul de procedură civilă, înscrisul este orice scriere sau altă
consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material
ori de modalitatea de conservare şi stocare, iar, potrivit art. 266 înscrisul pe suport informatic
este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege.
Şi din punct de vedere al Codului de procedură penală, în art. 198 alin. 1, înscrisurile pot
servi ca mijloace de probă, dacă, din conţinutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului, astfel încât considerăm că obiect material al infracţiunii poate fi
orice înscris, indiferent de natura sa, însă trebuie să fie necesar soluţionării unei cauze, emis de
către un organ judiciar sau adresat acestuia.
Atunci când avem o distrugere, alterare ori ascunderea unui document sau înscris în care
sunt stabilite drepturi ale statului român în raport cu o putere străină nu sunt incidente
dispoziţiile art. 275 C. pen. ci infracţiunea prev. de art. 406 C. pen. referitoare la compromiterea
unor interese de stat.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană ce întruneşte


condiţiile generale ale răspunderii penale şi sustrage sau distruge probe ori înscrisuri.
Participaţia penală se poate realiza atât sub forma coautoratului, al instigării cât şi a
complicităţii.
b) Subiectul pasiv la această infracţiune este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, iar ca
subiect pasiv secundar putem avea o persoană fizică sau juridică ale cărei interese au fost lezate
prin săvârşirea infracţiunii.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Acţiunea de sustragere, distrugere, reţinere,
ascundere ori alterare a unui mijloc material de probă sau a unui înscris duce la realizarea
elementului material al infracţiunii.
Aşa cum sunt prezentate şi în DEX70, explicaţiile termenilor utilizați de legiuitor pentru
întrunirea elementului material al laturii obiective sunt următoarele:
Prin acţiunea de sustragere se înţelege însușirea, prin fraudă sau viclenie, a mijloacelor
materiale de probă sau a înscrisurilor, care ies din sfera de dispoziţie a organelor ce desfăşoară
activităţi într-o procedură judiciară.
Prin acţiunea de distrugere asupra unui mijloc material de probă sau a unui înscris se
înţelege aducerea acestora într-o stare de desfiinţare completă, dezintegrare, nimicire, ruinare,
astfel că nu mai pot fi utilizate la aflarea adevărului.71

70
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediţia 2009.
71
Fapta inculpatului care, la data de 06.03.2014, profitând de aglomerația creată în sala de ședință a Judecătoriei P ., a sustras dosarul
penal nr. xxx, în care avea calitatea de inculpat, după care s-a deplasat în zona unei ghene de gunoi, unde a rupt și distrus prin
incendiere dosarul penal sustras , întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori înscrisuri,
fapta prev. și ped. de art. 275 alin. 1 Cod penal.(Curtea de Apel Ploieşti, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia
penală nr. 784/04.09.2014 – www.rolii.ro); Fapta inculpatului, care, la data de 14.05.2014, în sediul Poliției,, a luat ceasul de mână
deținut de numitul P. D.-A. și a scos din interior cardul de memorie, pe care l-a distrus sau aruncat, cu scopul de a împiedica aflarea
44
Prin acţiunea de reţinere a unui mijloc material de probă sau a unui înscris se înţelege
păstrarea sau luarea în posesie a acestuia în mod vremelnic, făcând ca acesta să nu poată fi
folosit la aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
Prin acţiunea de ascundere a unui mijloc material de probă sau a unui înscris se înţelege
aşezarea acestora într-un loc în care să nu poată fi văzut şi găsit, prin aceasta împiedicând
aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
Prin acţiunea de alterare a unui mijloc material de probă sau a unui înscris se înţelege fie
transformarea sa, sub acţiunea mediului extern prin activitatea făptuitorului, fie denaturarea,
falsificarea sau transformarea conţinutului de către autorul infracţiunii.
Prin acţiunea de a împiedica se înţelege acţiunea subiectului activ, care, prin orice mod
(opri, reţine, anihila), face ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ
judiciar sau adresat acestuia, să nu mai ajungă la destinatar.

b) Urmarea imediată. Acţiunea de sustragere, distrugere, reţinere, alterare de mijloace


materiale de probe sau înscrisuri are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol în aflarea
adevărului într-o procedură judiciară.
c) Este necesar ca între acţiunile subiectului activ şi urmarea imediată să existe o legătură de
cauzalitate, care de obicei rezultă din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. În varianta tip forma de vinovăţie constă în intenţia
directă calificată prin scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
În practică pot exista situaţii în care se poate sustrage un înscris potrivit art. 228 C. pen.
sau distruge un înscris potrivit art. 253 alin. 2 C. pen., însă aceste infracţiuni se aplică atunci
când nu avem una din acţiunile prevăzute la art. 275, iar înscrisul nu este sustras sau distrus de
subiectul activ în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.
Pentru varianta asimilată forma de vinovăţie poate fi intenţia directă sau indirectă, în
funcţie de cum autorul infracţiunii urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii urmării
socialmente periculoase.

3. Varianta asimilată
Toate elementele de structură sunt comune cu ale variantei tip, cu deosebirea că pentru
realizarea elementului material al infracţiunii în varianta asimilată constă în acţiunea de
împiedicare, în orice mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de un organ
judiciar sau adresat acestuia să ajungă la destinatar..
Nu are importanţă dacă în activităţile enumerate la varianta tip subiectul activ a folosit
numai acţiunea de distrugere sau de reţinere sau în varianta asimilată chiar şi cea de împiedicare
a înscrisului de a ajunge la destinaţie, în cauză avem o singură infracţiune.

adevărului într-o procedură judiciară, întrunește atât pe latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale
infracțiunii de sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin.1 din noul Cod penal. (Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, Decizia nr. 1499/A/09.11.2015 – www.rolii.ro)

45
4. Formele infracţiunii.
Infracţiunea analizată poate parcurge toate fazele unei activităţi infracţionale, în sensul de
acte preparatorii, tentativă sau consumare.
Nu sunt pedepsite actele preparatorii şi nici tentativa, iar infracţiunea se consumă în
momentul realizării acţiunilor de sustragere, distrugere, reţinere, ascundere sau alterare de
mijloace de probă ori de înscrisuri, sau de împiedicare ca un înscris să ajungă la destinaţie şi se
produce starea de pericol.
5. Sancţionarea. Infracţiunea de sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri prevăzută
în art. 275 alin. (1) şi (2) C.pen. se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Secţiunea a 11-a

COMPROMITEREA INTERESELOR JUSTIŢIEI

1. Conţinut legal şi caracterizare


Compromiterea intereselor justiţiei este incriminată în art. 277 C.pen. alineatele (1) – (3) într-o
variantă tip şi două variante atenuate.
Varianta tip, potrivit art. 277 alin. (1) constă în divulgarea, fără drept, de informaţii
confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se
administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă
de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea
penală.
Prima variantă atenuată [art. 277 alin. (2)] presupune dezvăluirea, fără drept, de mijloace
de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care
a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei.
A doua variantă atenuată, în temeiul art. 277 alin. (3) constă în dezvăluirea, fără drept, de
informaţii dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această
interdicţie este impusă de legea de procedură penală.
Aşa cum se preciza şi în expunerea de motive ale noului Cod penal noua infracţiune de
compromite a intereselor justiţiei are rolul „de a creşte gradul de exigenţă faţă de funcţionari
care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei justiţiei în legătură cu modul de
gestionare a unor date şi informaţii pe care le obţin în cursul unui proces penal care pot
influenţa semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei judecate
sau cercetate.” Tot în expunerea de motive ale Codului Penal, incriminarea faptei de divulgare
fără drept a avut ca scop doar divulgarea acelor informaţii care pot împiedica sau îngreuna
46
administrarea unei probe (divulgarea identităţii unui suspect ale cărui mijloace de comunicaţie
sunt interceptate, dezvăluirea unei operaţii sub acoperire, divulgarea datei din conţinutul unei
autorizaţii de percheziţie care nu a fost încă efectuată).
Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei prezintă trei variante tip sub forma a
două modalităţi normative de divulgare sau dezvăluire. Infracţiunea protejează sub dublu aspect,
împotriva „abuzurilor” în cazul infracţiunilor comise de magistraţi sau un alt funcţionar public
care ia cunoştinţă în virtutea funcţiei de informaţii confidenţiale sau mijloace de probă, cât şi de
către alţi subiecţi, cum ar fi martori, experţi sau interpreţi atunci când această interdicţie este
impusă de legea de procedură penală.72

2. Structura infracţiunii tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are ca obiect juridic special
acele relaţii sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, în sensul protejării informaţiilor
confidenţiale sau a mijloacelor prin care urmează să se administreze o probă pe parcursul
urmăririi penale sau dezvăluirea fără drept a unor mijloace de probă sau înscrisuri până la
soluţionarea definitivă a cauzei.
Obiectul juridic special se răsfrânge şi asupra protejării drepturilor persoanelor care ar fi
prejudiciate prin divulgarea sau dezvăluirea informaţiilor confidenţiale dintr-o cauză penală.
b) Obiectul material. Infracţiunea în funcţie de informaţiile confidenţiale, de datele care
sunt divulgate sau dezvăluite poate avea sau nu obiect material. Atunci când se prezintă
documente ori date (ex. autorizaţie de interceptare a convorbirilor, încheierea de efectuare a
percheziţiei emisă de judecătorul de drepturi şi libertăţi) acestea reprezintă obiectul material al
infracţiunii. Atunci când sunt divulgate informaţii confidenţiale fără să se prezinte mijloacele de
probă, iar divulgarea se face oral, nu avem obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii este calificat şi nu poate fi


decât un magistrat, un funcţionar public, care ia cunoştinţă de informaţii confidenţiale sau
mijloace de probă în virtutea funcţiei, un martor, expert sau interpret.
Funcţionarul public în sensul legii penale este cel prevăzut în art. 175 din Codul penal.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii, iar coautoratul este
posibil cu condiţia ca toţi subiecţii activi să aibă calitatea cerută de lege, în sensul de a fi
magistrat, funcţionar public, martor, expert sau interpret.
Considerăm că avocatul nu poate fi subiect activ al infracţiunii întrucât nu are calitatea
cerută de lege, de magistrat, funcţionar public, martor, expert sau interpret, însă este de discutat
dacă avocatul, care potrivit art. 92 alin. 2 şi 6 C. pr. pen., este anunţat de efectuarea unei
percheziţii şi divulgă acest lucru înainte ca organele de urmărire penală să ajungă la domiciliul
suspectului şi prin aceasta poate îngreuna sau împiedica efectuarea percheziţiei, săvârşeşte o
infracţiune. Cu privire la acest ultim aspect, considerăm că acesta ar fi subiect activ al
infracţiunii prev. de art. 269 privind favorizarea făptuitorului, prin ajutorul dat în scopul
împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală.

72
P. Dungan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiţiei, Revista Dreptul nr. 8/2010, p. 77.
47
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, iar subiect
pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică lezată prin divulgarea sau dezvăluirea fără
drept a unor informaţii confidențiale, mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză
penală.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează în forma prevăzută de alineatul 1 al


infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei prin acţiunea de divulgare, fără drept, de
informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să
se administreze o probă şi prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
Termenul divulgare este înţeles în sensul legii penale de a face ca o informaţie
confidenţială să fie cunoscută fără drept, de a da în vileag sau de a o transmite prin orice
mijloace. În practica judiciară s-a statuat că divulgarea unor informaţii confidenţiale despre
supravegherea şi interceptarea convorbirilor ambientale pe care le cunoștea în virtutea funcției73
sau atunci când se efectuează o percheziţie domiciliară 74 , se săvârşeşte infracţiunea de
compromitere a intereselor justiţiei.
În practica judiciară au fost situaţii în care un inculpat deşi a fost trimis în judecată după
data de 01.02.2014 pentru infracţiune de favorizare a infractorului prev. de art. 264 vechiul Cod
penal cu aplic. art. 5 C.pen., având corespondent în art. 269 C.pen., după procedura de cameră
preliminară şi recunoaşterea inculpatului potrivit art. 396 alin. 10 C.pr.pen., instanţa de fond a
schimbat încadrarea juridică în infracţiunea prev. de art. 277 C.pen., referitoare la
compromiterea intereselor justiţiei, deşi această faptă nu avea corespondent în vechiul Cod.
Urmărirea penală s-a efectuat, iar rechizitoriul s-a întocmit pentru favorizarea infractorului
constând în aceea că inculpatul în calitate de grefier, fără o înţelegere anterioară a avertizat în 3
rânduri pe un alt inculpat de proceduri ce urmau să fie desfăşurate de organele de urmărire
penală.
Prin apelul făcut de către Parchet, Curtea de Apel75 a considerat că fapta inculpatului este
infracţiunea de favorizare a infractorului fiind aplicabilă legea nouă şi a dispus în baza art. 269
alin. 1, 2 rap. La art. 35 alin. 1 C.pen. condamnarea pentru favorizarea infractorului întrucât
acesta a îngreunat urmărirea penală ce se desfăşura în cadrul unui dosar aflat pe rolul
Parchetului şi nu avea cum să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art.
277 alin. 1 C.pen..

73
Din ansamblul probelor administrate în cauză, precum și din declarația dată de inculpat în cadrul procedurii abreviate a
recunoașterii învinuirii în fața primei instanțe rezultă că inculpatul, (funcționar cu statut special) a divulgat fără drept informații
confidențiale despre supravegherea și interceptarea convorbirilor ambientale pe care le cunoștea în virtutea funcției și alte asemenea
procedee probatorii cale îl vizau pe inculpatul CCD și, totodată, a compromis procedeele probatorii oprind în mod intenționat aparatul
de interceptare, în mod autorizat încredințat, prin aceasta îngreunând urmărirea. Fapta inculpatului este tipică fiind întrunite atât sub
aspect obiectiv, cât și sub aspect subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de compromiterea intereselor justiției prevăzute de
art. 277 alin. (1) Cod penal (Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 61/A/8 februarie
2016 – www.rolii.ro)
74
Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cause cu minori, decizia nr. 913/19.06.2015 – www.rolii.ro;
75
Curtea de Apel Târgu Mureş, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia penală nr. 239/A/ 27 Iunie 2014 –
www.rolii.ro.
48
Pentru alineatele 2 şi 3, elementul material se realizează prin acţiunea de dezvăluire, fără
drept, de informaţii dintr-o cauză penală, a unor mijloace de probă sau înscrisuri oficiale, înainte
de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori înainte de soluţionarea definitivă a
cauzei.
Dezvăluirea, fără drept, prevăzută în alineatele 2 şi 3 se referă la darea la iveală, a face
cunoscut (prin vorbe, scris, imagini etc.) a unor informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri
oficiale într-o cauză penală.
De precizat faptul că acţiunea de divulgare se poate face numai pe parcursul urmăririi
penale, pe când dezvăluirea poate fi făcută atât pe parcursul urmăririi penale - înainte de a
dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori până la soluţionarea definitivă a cauzei. De
asemenea, mai trebuie precizat faptul că nu ne aflăm în sfera informaţiilor clasificate prevăzute
de art. 15 lit. b şi e din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate 76, ci a
acelor informaţii confidenţiale, orice date sau documente a căror divulgare, fără drept, ar putea
duce la îngreunarea sau împiedicarea urmăririi penale.
Nu are importanţă pentru existenţa elementului material al infracţiunii faţă de cine se face
divulgarea sau dezvăluirea, important este ca aceasta să se efectueze fără drept şi să ducă la
îngreunarea sau împiedicarea urmăririi penale, sau înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei.
Activitatea de dezvăluire sau divulgare se face în general prin acte comisive, dar se poate
realiza şi prin atitudini omisive (lăsarea la loc vizibil a unor documente).77
b) Urmarea imediată. Acţiunea de divulgare sau de dezvăluire, fără drept, a unor informaţii
confidenţiale, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, are drept urmare
imediată crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, cât şi o îngreunare sau o
împiedicare a urmăririi penale.
c) Între elementul material (acţiunea/inacţiunea) şi urmarea imediată (crearea unei stări de
pericol pentru relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei) există o legătură de
cauzalitate, care rezultă din însăşi materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. Fapta prevăzută de art. 277 C. pen. ca formă a
vinovăţiei poate fi săvârşită cu intenţie (directă sau indirectă).
Este necesar ca subiectul activ să cunoască faptul că prin divulgarea sau dezvăluirea
informaţiilor, mijloacelor de probă sau înscrisurilor oficiale, acţiunea lui poate duce la
îngreunarea sau împiedicarea instrumentării unei cauze penale.

3. Prima varianta atenuată


În această variantă ca particularităţi putem arătăm că dezvăluirea trebuie să se facă fără
drept atât a mijloacelor de probă sau a înscrisurilor oficiale, într-o cauză penală, înainte de a se
dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori o soluţionare definitivă a cauzei.

76
Art. 15 din Legea nr. 182/2002 – Publicată în M.Of. nr. 242/2002:
b) informaţii clasificate - informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de
importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate;
e) informaţii secrete de serviciu - informaţiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept
public sau privat.
77
P. Dungan şi colab. op.cit., p. 112.
49
Subiectul activ care are calitatea de funcţionar public trebuie să aibă cunoştinţă de aceste
mijloace de probă sau înscrisuri oficiale în virtutea funcţiei.
Deşi cele 3 variante au o cerinţă comună şi anume ca divulgarea sau dezvăluirea să
privească informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale soluţionării unei cauze penale,
fiecare însă reprezintă o infracţiune distinctă. În situaţia în care o persoană săvârşeşte, de
exemplu atât varianta prevăzută în alineatul cât şi varianta prevăzută în alineatul (2) se va reţine
instituţia concursului de infracţiuni.
Considerăm că această faptă poate intra în concurs cu infracţiunea privind divulgarea
infracţiunilor secrete de stat prev. de art. 303 din Codul penal, însă ea nu o poate absorbi pe
aceasta din urmă, întrucât sunt infracţiuni care reglementează relaţii sociale apropiate însă se
deosebesc prin obiect şi latura obiectivă a infracţiunii, mai ales că aici vorbim de informaţii
confidenţiale care pot îngreuna sau împiedica urmărirea penală sau judecata.

4. A doua varianta atenuată


În incriminarea prevăzută în art. 277 alin (3) C.pen., subiectul activ trebuie să fie martor
expert sau interpret, să divulge fără drept informaţii într-o cauză penală dar numai în situaţia în
care această interdicţie este impusă de legea de procedură penală.
Legea procesual penală în art. 352 alin. (8) arată că preşedintele completului de judecată
are îndatorirea de a aduce la cunoştinţă persoanelor ce participă la judecată, desfăşurată în
şedinţă nepublică ( persoane pot fi martori, experţi, interpreţi), obligaţia de a păstra
confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului.
Referire la interpreţi se face şi în dispoziţiile art. 143 alin. (3) referitor la consemnarea
activităţilor de consemnare tehnică în care convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate
într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui
interpret care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea.

5. Formele infracţiunii.
a) Acte preparatorii şi tentativa sunt posibile dar nu sunt pedepsite.
b) Infracţiunea se consumă în momentul în care subiectul activ divulgă sau dezvăluie,
fără drept, informaţiile, mijloacele de probă sau înscrisurile oficiale.
c) Epuizarea. Putem avea forma continuată a infracţiunii, aceasta epuizându-se în
momentul săvârşirii ultimei dezvăluiri sau divulgări.

6. Sancţionarea. Infracţiunea este pedepsită în art. 277 alin. (1) cu pedeapsa închisorii de la 3
luni la 2 ani sau amendă, iar în alineatul (2) şi (3) cu pedeapsa închisorii de la o lună la 1 an sau
cu amendă.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alineatului (4) al articolul 277 C.pen., nu constituie
infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise
de autorităţi într-o cauză penală.

50
Legiuitorul cere pentru această cauză de nepedepsire ca divulgarea ori dezvăluirea unor
acte sau activităţi să fie vădit ilegale, comise de autorităţi într-o cauză penală. Considerăm că
termenul de autorităţi se referă la organele judiciare care instrumentează o cauză penală şi nu la
autorităţile în sens larg.

Secţiunea a 12-a
ÎNCĂLCAREA SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei este prevăzută în art. 278 C.pen. într-o
singură variantă, având următorul conţinut: întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau
obscene, de natură să perturbe activitatea instanţei, de către o persoană care participă sau
asistă la o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei.
Aşa cum se arată şi în expunerea de motive a noului Cod penal, infracţiunea a fost
adoptată „în scopul de a proteja solemnitatea şedinţei de judecată având în vedere renunţarea la
incriminarea faptelor de insultă şi calomnie şi de a proteja solemnitatea şi buna desfăşurare a
procedurilor judiciare şi nu neapărat onoarea sau reputaţia reprezentanţilor autorităţii judiciare.”
Infracţiunea analizată deşi este o infracţiune nouă este asemănătoare cu infracţiunea de
sfidare a organelor judiciare introdusă în art. 2721 în 2008 în Codul penal anterior, însă în noua
reglementare a fost reţinută numai activitatea în faţa instanței de judecată şi se referă la
solemnitatea şedinţei de judecată.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituțională a României prin Decizia nr.
156/2015 unde s-a arătat că, în funcție de modul de săvârșire, se poate constata că vechea
infracțiune (art.272 ind.1 din Codul penal anterior - sfidare a organelor judiciare) se regăsește
fie în art.278 referitor la Încălcarea solemnității ședinței, fie în art.257 referitor la Ultraj sau
art.279 referitor la Ultrajul judiciar din actualul Cod penal.

2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl constituie acele relaţii sociale ce
reglementează activitatea de înfăptuire a justiţiei, atunci când se exercită manifestări prin
cuvinte, ori gesturi jignitoare sau obscene în faţa instanţei, de natură să perturbe activitatea
acesteia.
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană,


responsabilă din punct de vedere penal, fără a avea o calitate anume.
51
Subiect activ poate fi orice persoană prezentă în sala de judecată, părţile, avocatul,
expertul, interpretul, martorul. În situaţia în care cuvintele, ori gesturile jignitoare sunt făcute de
către judecător sau procuror, acestora nu li se aplică dispoziţiile art. 278 C. pen., ci dispoziţiile
art. 296 alin. (1) C.pen. referătoare la purtarea abuzivă.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, de coautorat, instigare sau complicitate.
b) Subiectul pasiv este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite, prin infracţiune fiind
protejate solemnitatea şi buna desfăşurare a procedurilor judiciare în faţa instanţelor de judecată.
2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în întrebuinţarea de cuvinte ori gesturi


jignitoare sau obscene de către o persoană care participă sau asistă la o procedură ce se
desfăşoară în faţa instanţei, prin această acţiune perturbându-se activitatea instanţei.
Elementul material se realizează la această infracţiune numai prin întrebuinţarea de
cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, aceste manifestări fiind incompatibile în primul rând
cu desfăşurarea normală a unui proceduri judiciare în faţa instanţei de judecată, care trebuie să
fie solemnă, cât şi cu bunele moravuri, atunci când acestea sunt încălcate de către subiectul
activ.
Cuvintele ori gesturile jignitoare ori obscene trebuie să fie de natură să perturbe
activitatea instanţei provocând o dezordine sau o tulburare deranjantă pentru o procedură
judiciară obişnuită în faţa instanţei de judecată.
De fapt, aceste cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene pot să ducă la atingerea onoarei
(este de natură a jigni sentimentul de onoare) unei persoane.
Tot prin cuvinte sau anumite gesturi se poate aduce atingere şi relaţiilor sociale privind
reputaţia unei persoane (reprezintă patrimoniul moral, realmente agonisit de o persoană, adică
stima, respectul, preţuirea pe care şi-a obţinut-o şi de care se bucură în ochii semenilor).78
Întrebuinţarea de cuvinte jignitoare sau obscene poate fi realizată oral în faţa instanţei de
judecată prin vorbe, expresii, exteriorizate direct de către subiectul activ, nefiind obligatoriu să
fie adresate instanţei de judecata sau unei părţi din proces ci si unei alte persoane, important este
ca aceasta să aducă atingere solemnităţii şedinţei. Este important ca cei care conduc şedinţa de
judecată să aprecieze dacă prin cuvintele exprimate autorul faptei, chiar şi prin cuvinte
inofensive, a încălcat într-un fel solemnitatea şedinţei.
Gesturile jignitoare (atitudini ce evocă desconsiderare faţă de persoana căreia i se
adresează) sau obscene, prin modul cum se manifestă autorul faptei, se poate deduce dacă
perturbă activitatea ședinței.
A se avea în vedere faptul că aici analizăm săvârşirea unei fapte penale referitoare la
încălcarea solemnităţii şedinţei, care îmbracă conţinutul constitutiv al unei infracţiuni şi nu
numai dispoziţiile art. 188 şi art. 218 din Codul de procedură civilă79 şi art. 359, 360 din Codul

78
Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de Drept penal. Partea Specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 224.
79
Art. 218. C.pr.civ. Infracţiuni de audienţă (1) Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o infracţiune, preşedintele o constată şi îl
identifică pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului.
(2) Instanţa poate, în condiţiile legii penale, să dispună şi reţinerea făptuitorului.
52
de procedură penală 80 în care preşedintele instanţei veghează asupra menţinerii ordinii şi
solemnităţii şedinţei putând lua măsurile necesare ce se impun.
Acţiunea de încălcare a solemnităţii ședinței, prev. de art.278 din noul Cod penal, nu face
distincție cu privire la modul concret de întrebuințare a cuvintelor jignitoare în cadrul procedurii
care se desfășoară în fața instanței, astfel încât, așa cum s-a opinat și în literatura de specialitate,
această modalitate de realizare a elementului material al laturii obiective se poate înfăptui,
potrivit ambelor reglementări, atât oral, cât și în scris. 81 Nu ne aflăm în situaţia îndeplinirii
elementului material al infracţiunii dacă întrebuinţarea de cuvinte a fost făcută numai în scris,
nefiind susţinute oral în faţa instanţei de judecată.
De asemenea, fapta inculpatei care, în timpul ședinței de judecată, având calitatea de
parte într-un dosar civil, a întrebuințat cuvinte și gesturi jignitoare (a cerut pe un ton ridicat să
se facă dreptate, a adresat injurii vizând actul de justiție, folosind cuvântul „mafioților”, a lovit
de mai multe ori cu pumnul în masă), de natură să afecteze solemnitatea procedurilor judiciare
desfășurate în fața instanței, fapte ce au determinat întreruperea ședinței de judecată, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de încălcare a solemnității ședinței, prevăzută de art. 278
Cod penal.82

b) Urmarea imediată. Prin întrebuințarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene se
creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a înfăptuirii justiţiei.
Această infracțiune este o infracțiune de pericol, iar nu de rezultat, legiuitorul folosind
sintagma „de natură să perturbe activitatea instanței” și nu „care a perturbat activitatea
instanței”.

c.) Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate care
rezultă din materialitatea faptică.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie a infracţiunii este intenţia, care poate fi directă sau
indirectă.
3. Formele infracţiunii.
a) La această infracţiune nu avem pedepsite actele preparatorii şi nici tentativa.
b) Infracţiunea se consumă atunci când se întrebuinţează cuvinte ori gesturi jignitoare
sau obscene şi se produce urmarea imediată prin perturbarea activităţii instanţei de judecată.

4. Sancţionarea. Infracţiunea de încălcare a solemnităţii instanţei se pedepseşte cu închisoare


de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
80
Art. 360. C.pr.pen. Constatarea infracţiunilor de audienţă. (1) Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală,
preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului
competent.
(2) În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl
poate reţine pe suspect sau pe inculpat.
81
Curtea de Apel București, Secția I Penală, decizia penală nr. 530/A/ 24 martie 2016 – www.rolii.ro
82
Judecătoria Iași, Secţia penală, sentinţa penală nr. 65/16 Ianuarie 2015, www.rolii.ro

53
Secţiunea a 13-a
ULTRAJUL JUDICIAR
1. Conţinut legal şi caracterizare
În Codul penal anterior infracţiunea de ultraj era prevăzută în art. 239 şi care avea ca
subiect pasiv un funcţionar public care îndeplinea o funcţie ce implica exerciţiul autorităţii de
stat, fără a diferenţia faptul dacă funcţionarul public avea atribuţii privind înfăptuirea justiţiei
sau nu.83
Infracţiunea de ultraj judiciar prevăzută de art. 279 C.pen. este asemănătoare cu
infracţiunea de ultraj prev. de art. 257 C.pen., însă este o infracţiune nouă, care face parte din
infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei. Din punct de vedere al infracţiunii de ultraj prevăzut la
art. 257 C.pen. şi cea prevăzută la art. 279 C.pen., considerăm că ambele sunt forme agravante
întrucât reglementează valori sociale importante atât în privinţa exerciţiului autorităţii de stat cât
şi cele de înfăptuire a justiţiei.
Legiuitorul a considerat necesar, aşa cum arată şi în expunerea de motive a noului Cod că
prin această formă a infracţiunii se „urmăreşte protejarea persoanelor cu atribuţii judiciare
importante în realizarea actului de justiţiei împotriva manifestărilor de violenţă psihică sau
fizică pe durata exercitării acestor atribuţii. Justificarea incriminării distincte a infracţiunii de
ultraj judiciar faţă de infracţiunea de ultraj constă în aceea că, prin voinţa legii, judecătorul,
procurorul sau avocatul au atribuţiile judiciare cele mai importante, iar de modul de îndeplinire
al acestora depinde decisiv buna desfăşurare a cursului unui proces şi rezultatul acestuia.”
Infracţiunea este compusă dintr-o variantă tip prev. în art. 279 alin. (1) şi anume
ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare
de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
În alineatele (2) şi (3) din art. 279 avem câte o variantă asimilată, săvârşirea unei
infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, sau împotriva
membrilor de familie ai judecătorului sau ai procurorului.
Avându-se în vedere şi modificările privind Legea nr. 51/1995 referitoare la organizarea
şi exercitarea profesiei de avocat, în alineatul (4) al articolul 279 s-a mai prevăzut o variantă
asimilată de săvârşire a infracţiunii de ultraj judiciar, atunci când faptele prevăzute în alineatele
(1) – (3) se săvârşesc asupra unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei.

2. Structura infracţiunii tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni se referă la relaţiile
sociale privitoare la activitatea de înfăptuire a justiţiei, însă în mod expres la ocrotirea celor care
înfăptuiesc sau participă la actul de înfăptuire a justiţiei.

83
N.Neagu, Noul Cod penal comentat, Partea specială, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2016., p. 454.
54
Putem avea şi un obiect juridic secundar referitor la atributele persoanei cum ar fi viaţa,
integritatea corporală, sănătatea, libertatea sau la bunuri patrimoniale.
b) Obiectul material. Infracţiunea de ultraj judiciar nu are obiect material atunci când este
săvârşită prin modalitatea ameninţării., însă acesta există când are loc lovirea, vătămările
corporale, vătămările cauzatoare de moarte ori omorul şi anume corpul persoanei.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană ce


îndeplineşte condiţiile răspunderii penale. Participaţia penală este posibilă sub toate formele –
coautorat, complicitate şi instigare.
Pentru săvârşirea faptei nu are importanţă natura cauzei ci este necesar să se îndrepte
împotriva unui judecător (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau
judecător în completul civil – inclusiv judecătorul sindic sau penal), procuror (procuror care
efectuează urmărirea penală sau procuror care participă la şedinţa de judecată) şi să aibă
legătură cu atribuţiile de serviciu.
b) Subiectul pasiv este statul ca titular al valorii sociale ocrotite cât şi subiecţii pasivi calificaţi:
judecătorul, procuror sau avocatul, precum şi membri de familie ai acestora.
Aşa cum s-a stabilit şi în practica judiciară84, subiect pasiv calificat sunt şi judecătorii
Curţii Constituţionale care sunt independenți şi inamovibili, aşa cum se arată în legea 47/1992 -
art. 14 - procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile
procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii
Constituţionale, iar în art. 15 şi urm. se desfăşoară o veritabilă judecată. Este adevărat că
judecătorii Curţii Constituţionale desfăşoară o activitate privind constituţionalitatea legilor, este
unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi nu poate fi contestată de nicio
autoritate publică, dar atunci când are loc judecata cu privire la neconstituţionalitatea unui
articol de lege şi aceştia sunt subiecţi pasivi ai infracţiunii de ultraj judiciar, chiar dacă nu este
menţionat în mod expres de către legiuitor.85

84
Fapta inculpatului care a confecționat o scrisoare în care o amenința cu moartea pe persoana vătămată - judecător în cadrul Curții
Constituționale a României, în contextul în care aceasta urma să se pronunțe, alături de ceilalți judecători constituționali, cu privire la
propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, și pe care a expediat-o persoanei vătămate, aceasta primind scrisoarea
în timp ce se afla în birou său de la Curtea Constituțională, fapt ce a avut ca urmare producerea unei stări de temere acesteia din urmă,
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj judiciar, prevăzut de art. 279 alin. 2 NCP. (Curtea de Apel București, Secția
I penală, decizia penală nr. 721/ 04.06.2014 – www.rolii.ro)
85
A se vedea DECIZIA CCR nr.163 din 12 martie 2013, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.71 alin.(2)
teza întâi din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr.190 din
04.04.2013 - Curtea reţine că, în sensul celor susţinute de Casa Naţională de Pensii Publice, sunt şi dispoziţiile art.26 din Normele
metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale Legii
nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, referitoare la pensiile de serviciu şi la acordarea
indemnizaţiilor pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.1.275/2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.979 din 3 noiembrie 2005. Potrivit acestui text legal, "Beneficiază de pensie de serviciu în
condiţiile Legii nr.47/1992, republicată, persoanele care au calitatea de judecător al Curţii Constituţionale la data pensionării sau a
recalculării pensiei, indiferent de vechimea în magistratură, numai dacă îndeplinesc condiţiile pentru acordarea pensiei pentru limită
de vârstă conform Legii nr.19/2000, cu modificările şi completările ulterioare". De altfel, şi anterior apariţiei hotărârii Guvernului sus
menţionate, prin art.2 din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.263/2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.303 din 12 aprilie 2005, s-a prevăzut că "Singura condiţie pentru a beneficia de pensie de
serviciu în condiţiile Legii nr.47/1992, republicată, o reprezintă calitatea de judecător al Curţii Constituţionale la data pensionării sau
recalculării pensiei, indiferent de vechimea în magistratură".
55
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. în alineatul (1) al articolului 279 se realizează
prin 5 acţiuni comisive alternative şi anume: ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul – se realizează de fapt
infracţiunile prevăzute la art. 188-189, art. 195, art. 194, art. 193 şi art. 206 C. pen..
Pentru existenţa elementului material, legiuitorul nu a prevăzut ca ameninţarea să fie
comisă în mod direct ci poate fi făcută prin orice mijloace, important fiind ca acestea să
alarmeze pe judecător, procuror sau avocat.86 Ameninţarea are acelaşi conţinut ca cea prevăzută
la art. 206 C.pen., în sensul de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să-i producă o
stare de temere.
b) Cerinţa esenţială. Este important de precizat că atât judecătorul cât şi procurorul
trebuie să se afle în exercitarea atribuţiilor de serviciu (şi în legătură cu asemenea atribuţii de
serviciu), în limitele competenţelor legale, neavând importanţă dacă acestea sunt îndeplinite în
timpul orelor de program, în afara lui, sau chiar în afara unităţii unde îşi desfăşoară activitatea
în mod normal.
Infracţiunea de ultraj judiciar absoarbe în conţinutul său cele 5 acţiuni comisive
alternative arătate în alineatul (1) al articolului 279 C.pen..
Dacă nu se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, putem avea o infracţiune de drept
comun şi nu de ultraj judiciar.

c) Urmarea imediată. Prin realizarea elementului material are ca rezultat urmarea imediată ce
constă într-o stare de pericol pentru autoritatea care a investit subiectul pasiv.
În funcţie de modalităţile prin care se săvârşeşte infracţiunea de ultraj judiciar, se poate
aduce atingere vieţii, sănătăţii, integrităţii subiectului pasiv calificat.
d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea prin care realizează elementul
material al faptei şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Atunci când la
săvârşirea infracţiunii absorbite legătura de cauzalitate trebuie demonstrată (exemplu
infracţiunea de omor) pentru fiecare acţiune sau inacţiune ce reprezintă elementul material şi
urmarea imediată.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. a) Infracţiunea de ultraj judiciar poate fi săvârşită


sub forma de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte în varianta tip.
b) Forma de vinovăţie la această infracţiune poate fi şi sub forma prevăzută la art. 16 alin. (5)
C.pen., cu privire la intenţia depăşită (praeterintenție).
Tot timpul trebuie ca subiecul activ al infracţiunii de ultraj judiciar trebuie să aibă reprezentarea
privind calitatea victimei – judecător, procurorul sau avocat şi că aceştia se află în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau exercitarea profesiei.
În toate situaţiile, subiectul activ are în vedere rezultatul acţiunii sau inacţiunii a
infracţiunii absorbite.

86
În acest sens a se vedea Decizia Curţii de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori nr. 620/10.11.2014 şi Decizia Curţii
de Apel Alba Iulia, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, nr. 686/29.06.2015 – www.rolii.ro.
56
3. Prima variantă asimilată
La prima variantă asimilată obiect material poate fi reprezentat atât de corpul persoanei
cât şi de bunurile asupra cărora se exercită acţiunea.

Elementul material se realizează în art. 279 alin. (2) prin acţiunile în scop de intimidare
sau răzbunare săvârşite împotriva unui judecător sau procuror în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu.
Această variantă poate avea ca element material orice infracţiune comisă în scop de
intimidare sau răzbunare, faţă de varianta de la alineatul 1 unde infracţiunile sunt enumerate
limitativ.
În varianta prevăzută de alineatele (2), forma de vinovăţie este intenţia directă calificată
prin scopul urmărit de făptuitor şi anume de intimidare sau răzbunare, inclusiv şi în cazul
infracţiunilor absorbite care au fost săvârşite cu intenţie depăşită (praeterintenţie), întrucât la
această infracţiune este exclusă forma de vinovăţie a culpei.
De precizat este faptul că la infracţiunea de ultraj judiciar cerinţa esenţială este ca să
existe o legătură între infracţiunile comise şi atribuţiile de serviciu sau exercitarea profesiei ale
subiectului pasiv calificat.

4. A doua variantă asimilată

Elementul material se poate realiza şi când faptele comise în alineatul 2 se săvârşesc


asupra unui membru de familie al judecătorului, procurorului sau avocatului, iar sintagma
membru de familie este cea prevăzută în art. 177 din Codul penal.87
87
Judecătoria Oradea, Secţia penală, Sentința penală nr. 347/18 martie 2016 – www.rolii.ro - În drept, fapta inculpatului care, în
scop de răzbunare în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu de către persoana vătămată, judecător în cadrul Judecătoriei, i-a
adresat acesteia amenințări în scris privind viața sa, a copiilor săi și integritatea bunurilor sale, printr-o scrisoare, întrunește elementele
constitutive ale infracțiunii de ultraj judiciar, prevăzute de art. 279 alin. 2 raportat la art. 206 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 41
alin.1 Cod penal.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în acțiunea inculpatului de proferare a unor cuvinte amenințătoare
prin intermediul unei scrisori care a fost adresată direct persoanei vătămate, la adresa locului său de muncă, astfel că acestea au ajuns
la cunoștința sa.
Astfel, instanța apreciază că, prin utilizarea textelor „atenție cum umbli pe pe jos”, respectiv „și pe lumea cealaltă te caut am săți țiarăt
cie e capra să vezi tu…”, inculpatul a adresat amenințări indirecte la adresa vieții persoanei vătămate, expresiile cu sens de blestem
“așa să-ți dea noroc Dumnezeu la copii ai tăi și la toată familia a ta, halatul pe care o porți să porți toată veața ta după copii ai tăi in
doliu și după tot neamul tău” „toată casa ta să ardă cu tot neamul tău săți ia casa foc”, „ardă casa pe tine cum arde paiele foc de
sărbători”, evidențiind că amenințările vizează și viața copiilor persoanei vătămate, respectiv distrugerea bunurilor sale.
În ceea ce privește existența infracțiunii de ultraj judiciar prin amenințare, instanța reține că este indiferent dacă amenințarea
este explicită sau reiese implicit din modul în care se realizează exprimarea, câtă vreme aceasta este de natură a produce efectul
prevăzut de lege asupra persoanei vătămate.
Instanța apreciază că amenințările proferate la adresa vieții persoanei vătămate, a membrilor familiei sale, precum și
amenințările vizând distrugerea bunurilor acestuia, sunt de natură a inspira persoanei amenințate o temere reală și serioasă, fiind în
mod obiectiv credibile, ținând cont și de împrejurarea că provin de la un deținut aflat în penitenciar, în executarea unei pedepse
privative de libertate, aspect care este susceptibil de a alarma persona vătămată și de a crea în conștiința acesteia temerea că răul cu
care se amenință s-ar putea realiza. De altfel, din declarația persoanei vătămate rezultă faptul că aceasta a resimțit o stare de profundă
temere citind conținutul scrisorii, atât la nivel personal, dar și din perspectiva siguranței familiei sale, întrucât astfel de amenințări pot
fi oricând puse în practică.
Cu privire la împrejurarea în care s-a comis actul material se va reține că aceasta are legătură cu exercitarea atribuțiilor de
serviciu ale persoanei vătămate, aspect care rezultă explicit din conținutul scrisorii.
57
Forma de vinovăţie calificată prin scop, este similară primei variante asimilate.

5. A treia variantă asimilată


Faţă de celelalte variante asimilate, în această variantă subiectul pasiv trebuie să aibă
calitatea de avocat, iar faptele comise împotriva sa să fie în legătură cu exercitarea profesiei.
Nu are importanţă dacă avocatul este ales sau din oficiu, iar infracţiunea săvârşită şi
atunci când este îndreptată asupra unui membru de familie al avocatului.

6. Formele infracţiunii.
a) Actele preparatorii cât şi tentativa nu sunt incriminate.
În situaţiile în care pentru infracţiunea absorbită tentativa se pedepseşte, în mod firesc nu
se poate reţine tentativă la infracţiunea de ultraj judiciar , aceasta regăsindu-se numai la
infracţiunea absorbită.
b) Infracţiunea se consumă atunci când s-a produs starea de pericol cerută de legiuitor
prin comiterea faptei.

7. Sancţionarea. Infracţiunea de prevăzute la art. 279 alin. (1) – (4) se sancţionează cu


pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune absorbită, ale cărei limite speciale se
majorează cu jumătate.
Potrivit art. 187 C.pen., prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută
în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare
a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Secţiunea a 14-a

CERCETAREA ABUZIVĂ

1. Conţinut legal şi caracterizare

Cercetarea abuzivă este incriminată în art. 280 C.pen. într-o variantă tip şi o variantă
asimilată.
Varianta tip [280 alin. (1)] constă întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe
împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de

58
cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile,
Varianta asimilată [art. 280 alin. (2)] presupune producerea, falsificarea ori ticluirea de
probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
Cercetarea abuzivă a fost reglementată în actualul Cod penal ca o infracţiune de sine
stătătoare, aceasta era incriminată şi în vechiul Cod penal anterior în art. 266 alături de arestarea
nelegală, iar în alineatul (2) al acestei infracţiuni se reţinea întrebuinţarea de promisiuni,
ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflată în curs de cercetare penală, anchetă
penală ori de judecată pentru obţinerea de declaraţii. Actuala reglementare se referă la persoana
urmărită sau judecată într-o cauză penală, iar scopul cercetării abuzive este extins la
determinarea de a da ori a nu da declaraţii, de a da declaraţii mincinoase ori de a retrage
declaraţiile.88
În ceea ce priveşte varianta asimilată, aceasta se deosebeşte de articolul 259 privind
denunţarea calomnioasă din Codul penal anterior cât şi de art. 268 alin. (2) C.pen. privind
inducerea în eroare a organelor judiciare, în sensul că subiectul activ este chiar organul judiciar
(organ de cercetare penală, procuror sau chiar un judecător).

2. Structura infracţiunii tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special al infracţiunii ocroteşte relaţiile
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei pentru a apăra de manifestarea abuzivă a organelor
judiciare în activitatea de cercetare şi judecare a unei cauze penale.
Obiectul juridic special se răsfrânge şi asupra relaţiilor sociale referitoare la apărarea
atributelor esenţiale ale unei persoane (integritatea corporală, psihică şi morală).
b) Obiectul material. Infracţiunea, de regulă, nu are obiect material, însă acesta poate fi corpul
persoanei când pentru săvârşirea infracţiunii se întrebuinţează violenţe împotriva unei persoane
urmărite sau judecate într-o cauză penală.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ la infracţiunea de cercetare abuzivă este calificat şi


poate fi numai un funcţionar public care desfăşoară o activitate de urmărire penală şi judecată
într-o cauză penală. Astfel, aşa cum sunt prevăzute şi în textul de incriminare, pot fi subiecţi
activi ai infracţiunii de cercetare abuzivă procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare şi organele de cercetare speciale (art. 55 C.pr.pen.), care sunt organele de urmărire
penală într-o cauză penală. Subiect activ poate fi şi judecătorul, indiferent de faza în care se află
procesul penal (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
judecătorul ce soluţionează cauza penală).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate)
însă coautoratul există numai atunci când subiecţii activi au calitatea specială cerută de lege
(procurori, poliţişti, judecători).
Infracţiunea de cercetare abuzivă sub forma instigării sau complicităţii nu cere o calitate
specială, astfel că poate fi orice persoană.
88
V. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat, Partea specială, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2016., p.
457.
59
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorii sociale apărate, iar subiect pasiv
secundar este persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală. În situaţia în care este
începută urmărirea penală in rem faţă de faptă şi nu avem suspect sau inculpat în cauză nu
putem avea infracţiunea de cercetare abuzivă până când se începe efectiv urmărirea penală in
personam.89

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii de cercetare abuzivă potrivit


alineatului (1) se realizează prin trei acţiuni alternative şi anume întrebuinţarea de promisiuni,
ameninţări sau violenţe faţă de o persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală.
Referitor la termenii folosiţi de legiuitor putem arăta că întrebuinţarea de promisiuni se
referă la avantajele sau favorurile ce privesc situaţia persoanei urmărite sau judecate (nu are
importanţă dacă acestea au legătură sau nu cu procesul penal), însă acestea trebuie să fie ilegale
(promisiunea că nu va fi trimis în judecată şi i se va menţine calitatea de martor într-o cauză
penală). Teoretic, aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate90, promisiunile pot fi şi în
bani sau alte bunuri, dar este greu de crezut că organele judiciare dispun de sume de bani pentru
a plăti promisiunile în vederea alterării adevărului într-o cauză penală.
Ameninţările se fac prin acţiunea subiectului activ de a folosi mijloace de constrângere
psihică împotriva persoanei cercetate ori a altei persoane, de natură să-i producă o stare de
temere, aşa cum este prevăzută şi pedepsită şi de art. 206 C. pen., iar în acest caz fapta de
ameninţare va fi absorbită în infracţiunea de cercetare abuzivă.
Acţiunea autorului infracţiunii se poate face şi prin violenţe atunci când se provoacă
persoanei suferinţe fizice din cele prevăzute în art. 193 – 194 C. pen., aceste infracţiuni fiind
absorbite în infracţiunea de cercetare abuzivă.
Aşa cum s-au pronunţat instanţele de judecată, în practică, atunci când faţă de o persoană
se exercită violenţe înainte de începerea audierii de către un agent de poliţie şi nu are calitatea
de persoană urmărită într-o cauză penală avem infracţiunea de purtare abuzivă prev. de art. 296
alin. (2) C.pen.91
Realizarea elementului material atunci când se produce prin acţiuni violente, împotriva
persoanei cercetate, poate intra în concurs şi cu infracţiunea de supunere la rele tratamente
atunci când persoana este lipsită de hrană ori de odihnă sau este pusă să execute anumite
activităţi care îi provoacă suferinţă fizică.
În situaţiile în care acţiunea de promisiune, ameninţări, nu este făcută în scopul de a da
declaraţii, declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile nu ne aflăm în situaţia cercetării
abuzive, ci în cazul infracţiuni prev. de art. 272 privind influenţarea declaraţiilor.
Cerinţa esenţială pentru realizarea elementului material este ca persoana să fie urmărită
sau judecată într-o cauză penală. Faţă de practica judiciară mai veche92 în care atunci când se
întrebuinţau promisiuni, ameninţări sau violenţe în vederea obţinerii de probe se putea face şi
anterior dispunerii începerii urmăririi penale, în prezent potrivit dispoziţiilor art. 305 din
89
În acest sens a se avea şi G. Bodoroncea, V.Cioclei şi alţii, Codul penal comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, 2014, p.598
90
N. Iliescu, op. cit. vol. IV, p. 240; C. Duvac, op. cit., p. 498; P. Dungan şi colab., op. cit., p. 128, N. Neagu, op. cit., p. 280.
91
A se vedea Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală pentru cauze de minori şi familie, decizia nr. 61/2014 – www.rolii.ro.
92
CSJ, s.pen., decizia nr. 23/1997, Dreptul nr. 9/1998, p.143.
60
C.pr.pen., în care începerea urmăririi penală se dispune cu privire la faptă dacă nu există
vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, nu mai este posibil acest
lucru; de altfel şi legiuitorul se referă la persoana urmărită, ceea ce presupune că s-a început
urmărirea penală fată de aceasta.
De asemenea, trebuie ca acţiunea subiectului activ să determine persoana urmărită sau
judecată să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să-şi retragă declaraţia.
Trebuie remarcat faptul că subiectul activ trebuie să fie în exercitarea atribuţiilor de serviciu
când face promisiuni, ameninţări sau violenţe, însă considerăm că această infracţiune de
cercetare abuzivă nu poate intra în concurs ideal cu influenţarea declaraţiilor prev. de art. 272
întrucât cercetarea abuzivă se referă tot timpul la persoana urmărită sau judecată, pe când
infracţiunea de influenţare a declaraţiilor se face asupra unei persoane, indiferent de calitatea
acesteia, să nu dea declaraţii, să-şi retragă declaraţiile sau să dea declaraţii mincinoase într-o
cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară.

b) Urmarea imediată. Întrunirea elementului material duce la realizarea urmării imediate prin
crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a actului de justiţie într-o cauză penală.
Urmarea imediată se răsfrânge uneori şi asupra persoanelor faţă de care se produc
violenţe fizice sau psihice datorită acţiunii subiectului activ.
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea desfăşurată de autorul infracţiunii şi urmarea
imediată există o legătură de cauzalitate care rezultă chiar din materialitatea faptelor.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie în varianta tip se realizează prin intenţie directă
calificată în scopul de a determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase
ori să-şi retragă declaraţiile faţă de o persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală.
b) Din punct de vedere al mobilului nu prezintă importanţă la existenţa infracţiunii însă
scopul este esenţial pentru a determina o persoană să dea ori să nu dea declaraţii, vă dea
declaraţii mincinoase ori să-şi retragă declaraţiile.

3. Varianta asimilată.
În varianta asimilată prevăzută la alineatul (2) al infracţiunii analizate elementul material
se realizează de asemenea, tot prin trei modalităţi şi anume acţiunea de producere, falsificare ori
ticluirea de probe nereale.93
Prin producere de probe nereale se înţelege activitatea organelor judiciare care produc
sau prezintă probe în care adevărul este alterat.
Ticluirea de probe nereale înseamnă crearea unor probe care aranjate într-un anumit mod,
deşi nu sunt reale, dau aparenţa de adevăr.
Falsificarea de probe nereale înseamnă confecţionarea acestora cu scopul de a înşela, a
plăsmui, a contraface.
Această variantă asimilată se aseamănă într-un fel cu art. 268 alin. (2) referitor la
inducerea în eroare a organelor judiciare, însă se deosebeşte de aceasta prin faptul că producerea

93
Potrivit art. 97 alin. 1 C.pr.pen. „Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”
61
de probe nereale se face şi prin falsificare, cât şi cu privire la persoana care săvârşeşte o
asemenea faptă care în situaţia prezentată la art. 280 alin. 2 subiectul activ nu poate fi decât un
organ de cercetare penală, un procuror sau un judecator.
Folosirea acestor probe nereale într-o cauză penală poate favoriza ori defavoriza
suspectul sau inculpatul, astfel că putem avea un concurs de infracţiuni, în afară de cercetarea
abuzivă, putându-se reţine şi infracţiunea de favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 sau
infracţiunea de represiune nedreaptă prev. de art. 283 C. pen.
Producerea de probe nereale sau falsificarea de probe nu înseamnă o pluralitate de fapte,
în cazul în care faptele s-ar produce în ambele modalităţi şi s-ar reţine o singură infracţiune
prevăzută de art. 280 alin. 2 C.pen., însă poate intra în concurs cu o infracţiune de fals.
Considerăm că în situaţia în care faptele sunt săvârşite de acelaşi autor atât în varianta
simplă cât şi în varianta asimilată nu ne aflăm în situaţia unui concurs de infracţiuni ci se va
reţine numai infracţiunea de cercetare abuzivă.
Latura subiectivă în alineatul (2) se întruneşte tot în forma intenţiei care în această
situaţie poate fi directă sau indirectă.

4. Formele infracţiunii.
a) La acest tip de infracţiune atât actele preparatorii cât şi tentativa sunt posibile dar nu
sunt încriminate.
b) Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii acţiunilor prevăzute prin modalităţile
normei de incriminare şi a creării stării de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite. Există
posibilitatea ca această infracţiune să se realizeze şi sub forma infracţiunii continuate.

5. Sancţionarea. Infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 280 alin. (1) şi (2) C.pen.
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică.
Cu privire la interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică trebuie să
analizăm sancţiunea în concordanţă cu dispoziţiile art. 66 C.pen. referitore la pedepsele
complementare, unde se interzice exercitarea pe o perioadă de 1 până la 5 ani – lit. a) dreptul de
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, lit. b) dreptul de a ocupa o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat. Potrivit alineatului (2) şi (3) ale art. 66 C.pen., când
legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa dispune
interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b) în mod cumulativ.

Secţiunea a 15- a
SUPUNEREA LA RELE TRATAMENTE

1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea este detaliată în două variante, în varianta tip sunt reunite atât art. 266 alin.
(1) din Codul penal anterior, în care se arata că reţinerea sau arestarea nelegală, ori supunerea
unei persoane la pedepse, măsuri de siguranţă sau educativă, în alt mod decât cel prevăzut în
62
dispoziţiile legale se pedepseşte cât şi articolul 267 tot din Codul penal anterior referitor la
supunerea la rele tratamente.
Pentru varianta agravată s-au adus îmbunătăţiri ca urmare a influenţei jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la detalierea mai precisă a relelor tratamente.94
Astfel, în varianta tip al art. 266 alineatului (1) se arată că supunerea unei persoane la
executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut de
dispoziţiile legale, iar în varianta agravată, în alineatul (2), se arată că supunerea la tratamente
degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în executarea
unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate se pedepseşte.
Având în vedere prevederile Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal95, cât şi prevederile Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi
a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal 96, în
care se arată că executarea pedepselor se face cu interzicerea tratamentelor inumane sau
degradante şi a respectării demnităţii umane, legiuitorul a prevăzut infracţiunea prevăzută de art.
281 ca pe o garanţie a respectării acestora.

2. Structura infracţiunii tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special la această infracţiune ocroteşte relaţiile
sociale privind înfăptuirea justiţiei, referitoare la modul cum se duce la îndeplinire executarea
pedepselor, a reţinerii, deţinerii ori a executării unei măsuri de siguranţă sau educative privative
de libertate.
Obiectul juridic special se răsfrânge şi asupra valorilor sociale referitoare la integritatea
corporală, libertatea şi demnitatea persoanei fizice.
b) Obiectul material al infracţiunii este corpul persoanei care este supusă la tratamente
degradante ori inumane.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) este calificat, fiind un funcţionar public ce
are ca atribuţii de serviciu supravegherea sau paza unei persoane faţă de care s-a dispus
reţinerea, deţinerea sau executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă ori educative privative de
libertate.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele, însă la coautorat subiecţii activi
trebuie să aibă calitatea necesară cerută de norma de încriminare.
b) Subiectul pasiv este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite, însă avem şi un subiect
pasiv secundar, persoana aflată în stare de reţinere, deţinere sau executarea unei pedepse,
măsuri de siguranţă ori educative privative de libertate.

2.2. Conţinutul constitutiv

94
V. Dobrinoiu, op.cit., p. 462.
95
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 513 din 14.08.2013.
96
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14.08.2013.
63
A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează potrivit alineatului 1 prin acţiuni sau
inacţiuni constând în supunerea unei persoane în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile
legale la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative. Prin aceste acţiuni sunt
încălcate dispoziţiile legale cu privire la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau
educative, astfel că ele întrunesc elementul material al infracţiunii. Este necesar însă să
existe o hotărâre judecătorească definitivă sau executorie pentru a ne afla în varianta tip,
hotărâre care este necesară şi în varianta agravată.
Infracţiunea poate exista în cazul măsurilor de siguranţă atunci când avem obligarea la
tratament obligat sau internarea medicală prev. de art. 108 C.pen., iar cu privire la măsurile
educative, care se pot aplica minorilor potrivit art. 115 C.pen., legiuitorul nu se referă în
alineatul 1 al infracţiunii prevăzute de art. 281 C.pen. dacă acestea sunt privative sau
neprivative de libertate, însă considerăm că ele pot fi aplicabile pentru cele neprivative de
libertate cu privire la stagiul de formare civică sau supravegherea prev. de art. 117 şi art. 118
C.pen., precum şi în celor privative de liberate, cum ar fi internarea într-un centru educativ,
internarea într-un centru de detenţie prev. de art. 124 – 125 C.pen.

b) Urmarea imediată. Prin realizarea elementului material al faptei se creează o stare de


pericol atât pentru înfăptuirea actului de justiţie, aplicându-se un regim de executare a pedepsei,
a reţinerii sau deţinerii privative de libertate, depăşind dispoziţiile legale, cât şi o vătămare
efectivă adusă integrităţii corporale, sănătăţii ori demnităţii subiectului pasiv adiacent.
c) Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe o legătură de cauzalitate între elementul material
al faptei şi urmarea imediată, astfel că acţiunea de supunere la rele tratamente implică şi
constatarea acesteia.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie a laturii subiective constă în intenţia directă sau
indirectă.
3. Varianta agravată
Elementul material se realizează în varianta agravată prin acţiunea de supunere la
tratamente degradante sau inumane a unei persoane aflate în stare de reţinere, deţinere ori în
executarea unei măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate.
Legiuitorul a prevăzut supunerea la tratamente degradante ori inumane conform
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care în articolul 3 interzice tortura şi tratamentele
degradante şi inumane, întrucât asemenea procedee reprezintă nu numai un atentat la viaţa
personală ci şi o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului.
Noţiunea de tratament inuman se referă la acea atitudine care poate constitui un atentat la
viaţa persoanei ori să producă numai o suferinţă fizică şi psihică de o mare intensitate. Suferinţa
trebuie să fie provocată în mod voluntar de agenţi ai statului ori chiar de persoane private
tolerate de organele statului şi să se situeze la un nivel de gravitate deosebit.97

97
M. Udroiu, O.Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului în Procesul Penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 106 –
citând din hotărârea CEDO din 06.04.2000 în cauza Labita c. Italia.
64
Prin tratament degradant se înţelege un tratament care umileşte persoana în faţa ei înseşi
sau în faţa altor persoane ori care o determină să acţioneze contrat voinţei sau conştiinţei sale
(exemplu de asemenea tratament – pedepsele fizice degradante – biciuirea, expulzarea într-un
stat unde riscă să fie supus unor tratamente degradante).98
Facem precizarea că relele tratamente trebuie să aibă o continuitate şi repetabilitate în
timp pentru a constitui elementul material al faptei, însă în acestea nu intră elementele de tortură,
pentru că acestea sunt incriminate în art. 282 C.pen..
În funcţie de modul de săvârşire a faptei putem avea un concurs de infracţiuni, cum ar fi
vătămarea corporală, lovirea sau alte violenţe.

4. Formele infracţiunii.
a) Actele preparatorii şi tentativa nu sunt pedepsite iar infracţiunea se consumă în momentul
când se aplică relele tratamente.
b)Având forma de continuitate şi desfăşurare în timp a infracţiunii, trebuie să avem în vedere
situaţiile când fapta poate îmbrăca forma continuă sau continuată a infracţiunii.
5. Sancţionarea. Infracţiunea de supunere la rele tratamente se pedepseşte în varianta tip cu o
pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică iar în varianta agravată închisoarea de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Cu privire la interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică a se vedea
analiza de la infracţiunea de cercetare abuzivă – art. 280 C.pen..

Secţiunea a 16-a

TORTURA

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de tortură este prevăzută în art. 282 alin. (1) C. pen. într-o variantă tip şi
anume fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat sau a altei persoane care acţionează la instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al
acestuia de a provoca unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice:

98
M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 106 - citând din hotărârea CEDO din 27.09.1999 în cauza Smith & Grady c. Marea Britanie.
Într-o altă hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că pentru a cădea sub incidenţa art. 3, un tratament
trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esenţa sa, depinzând de ansamblul datelor speţei,
în special de natura şi contextul tratamentului, precum şi de durata sa, de efectele fizice şi mentale pe care le produce, dar uneori de
sexul, vârsta şi starea de sănătate a persoanei vizate. Curtea va considera că un tratament este inuman atunci când a fost aplicat
premeditat timp de mai multă vreme şi a cauzat dacă nu veritabile leziuni, atunci măcar vii suferinţe fizice sau morale. În acelaşi timp,
Curtea va considera un tratament drept degradant atunci când acesta este de natură să creeze persoanei în cauză sentimente de frică,
angoasă şi de inferioritate care pot să conducă la umilirea sa şi să îi afecteze rezistenţa fizică sau morală. (Hotărârea CEDO Arrêt
Kudla c. Polonia din 26/10/2000 - 30210/96 Hudoc 1996).

65
a) în scopul obţinerii de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau
declaraţii;
b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este
bănuită că l-a comis;
c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face
presiuni asupra unei terţe persoane;
d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare.
În alineatele (2) şi (3) avem două variante agravate, când fapta a avut ca urmare o
vătămare corporală sau a avut ca urmare moartea victimei.
La analiza acestei infracţiuni trebuie avute în vedere atât normele interne cât şi cele
internaţionale.99
Noţiunea de tortură desemnează acel tratament aplicat deliberat în diverse scopuri de un
agent al autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează la instigarea ori cu
consimţământul expres ori tacit al acesteia care poate provoca chiar moartea în condiţiile unor
suferinţe psihice şi fizice foarte grave. 100
Infracţiunea actuală este reglementată aproape identic cu infracţiunea de tortură prevăzută
în art. 2671 vechiul Cod penal, cu diferenţa că actuala reglementare se referă în mod expres la
„fapta funcţionarului public care îndeplineşte o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.”
2. Structura infracţiunii tip
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de ocrotirea relaţiilor
sociale privind înfăptuirea justiţiei prin sancţionarea celor care încalcă relaţii sociale privind
drepturile omului, provocând unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul persoanei căreia i se provoacă
puternice suferinţe fizice ori psihice.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) este calificat prin norma de incriminare şi
poate fi funcţionarul public101 care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de

99
Art. 22 alin. 2 din Constituţia României „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unei fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant”; Art. 3 din CEDO; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane ori degradante,
adoptată la New York de Adunarea Generală a ONU la 10.12.1984 şi ratificată de România prin Legea nr. 19/1990.
100
M.Udroiu, O.Predescu, op.cit. p.104-105
Articolul 1 din Convenţia împotriva torturii arată că „tortura înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o
durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obtine de la aceasta persoana sau de la o persoana terță
informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis ori este banuita ca l-a comis, de a
o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru oricare alt motiv
bazat pe o forma de discriminare oricare ar fi ea, atunci cind o asemenea durere sau astfel de suferinte sint aplicate de catre un agent al
autoritatii publice sau de orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamintul expres sau tacit al
unor asemenea persoane. Acest termen nu se refera la durerea ori suferintele rezultind exclusiv din sanctiuni legale, inerente acestor
sanctiuni sau ocazionate de ele.”
101
A se vedea în acest sens DECIZIA CCR Nr.2 din 15 ianuarie 2014, Publicată în Monitorul Oficial nr.71 din 29.01.2014 -
Semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ 101. Așa
cum s-a arătat și în literatura juridică, potrivit legii penale, noțiunile de „funcționar public” și de „funcționar” au un înțeles mai larg
decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente
periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire
prin mijloacele dreptului penal. În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției
66
stat (poate efectua acte producătoare de efecte juridice, poate da dispoziţii cu caracter
obligatoriu – a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 175 C. pen. privind funcţionarul public).
Avem şi un subiect activ necalificat, în sensul altei persoane care acţionează la
instigarea sau cu consimţământul expres ori tacit al subiectului activ calificat şi prin aceasta se
provoacă unei persoane puternice suferinţe psihice ori fizice.
Participaţia este posibilă sub toate formele şi anume: coautorat (toţi participanţii trebuie
să aibă calitatea cerută de lege), instigare sau complicitate.

b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite şi avem un subiect
pasiv special în persoana căreia i se provoacă puternice suferinţe fizice sau psihice.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii în varianta tip se realizează printr-o


acţiune sau inacţiune prin care se provoacă puternice suferinţe fizice ori psihice.
Elementul material se poate realiza prin diferite metode şi mijloace folosite în vederea
obţinerii suferinţelor fizice sau psihice, însă acest lucru trebuie să se facă prin acte repetate şi
într-o anumită perioadă de timp.102
Având în vedere că dispoziţiile art. 282 privind tortura sunt aproape identice cu cele
prevăzute în art. 1 din convenţia împotriva torturii, legiuitorul a prevăzut ca acţiunea sau
inacțiunea pentru provocarea de puternice suferinţe fizice ori psihice nu poate fi invocată nici
chiar în împrejurări excepţionale, cum ar fi starea de război, aşa cum prevede alineatul 5. În
această situaţie nu poate fi invocat nici ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice.
Dacă avem situaţii din care rezultă suferinţe datorită sancţiunilor legale şi care sunt
ocazionale, aceasta nu constituie infracţiunea de tortură, aşa cum prevede art. 282 alienatul (6)
C.pen..
Ceea ce diferenţiază infracţiunea de tortură de alte infracţiuni, cum ar fi cercetarea
abuzivă – art. 280 C.pen., purtarea abuzivă – art. 296 C.pen.103 sau influenţarea declaraţiilor –

pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui
anumit statut și regim juridic.
102
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală, Decizia nr. 1701/16.03.2006 – www.scj.ro - Pentru a pronunța această hotărâre,
prima instanță a reținut că, la data de 11 iulie 2000, inculpatul, agent șef adjunct la Postul de Poliție C.A. Rosetii, a luat la sediul
instituției pe partea vătămată T.A. pentru a-l audia, l-a încătușat de piciorul biroului, l-a înjurat și agresat, provocându-i leziuni de
violență ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale, în timpul acestor audieri neluându-se nici o declarație scrisă, aceasta fiind
luată abia la data de 19 iulie 2000 de inculpat, când a încercat o împăcare în schimbul unei sume de bani.
S-a apreciat însă de către instanța de fond că încadrarea juridică a faptei nu este cea dată în rechizitoriu, respectiv art. 250 alin.
(1) și (2) și art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., respectiv purtarea abuzivă și vătămare corporală ci, aceea de tortură
prevăzută de art. 267 alin. (2) C. pen.
Motivându-și această opinie, judecătorul fondului a concluzionat că intensitatea suferințelor este elementul care inițiază cele
două infracțiuni, respectiv tortură și cercetare abuzivă, impunându-se schimbarea încadrării juridice deoarece, suferințele produse
părții vătămate de către agentul de poliție D.C., pentru a obține de la acesta mărturisirea unor fapte penale, au fost deosebit de
puternice, fapt ce rezultă din actele medico-legale cât și din relatările părții vătămate. Soluţia a rămas definitivă sub aspectele invocate.
Tot în acest sens a se vedea decizia CEDO din 18.12.1996 pronunţată în cauza Aksoy c. Turcia - 21987/93 -
http://www.hudoc.echr.coe.int - Articolul 3 al Convenției - Reclamantul sa plâns că a fost suspendat de brațe ("agățat palestinian"),
care ia provocat paralizia ambelor brațe. Curtea consideră că, în cazul în care este luat în custodie un individ în timp ce el este în stare
bună de sănătate și că vom vedea să fie rănit în momentul eliberării, este de datoria statului să dea o explicație plauzibil. Abuzul a fost
de natură gravă și crudă pe care o poate califica drept tortură.
67
art. 272 C.pen., este faptul că se provoacă unei persoane puternice suferinţe fizice ori psihice,
celelalte infracţiuni putând fi absorbite de aceasta, dar însă de scopul urmărit pot intra şi în
concurs cu infracţiunea de tortură.

b) Urmarea imediată. Prin acţiunea sau inacţiunea subiectului activ se creează o stare de
pericol atât pentru relaţiile sociale ce privesc înfăptuirea justiţiei cât şi relaţiilor care privesc
integritatea corporală, sănătatea şi demnitatea persoanei.
c) Legătura de cauzalitate este realizată numai dacă există o legătură cauzală între elementul
material şi urmarea imediată, însă aceasta trebuie dovedită în fiecare caz în parte.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie în alineatul (1) al articolului 282 C. pen. este
intenţia directă calificată prin scopul obţinerii de la o persoană sau de la o terţă persoană
informaţii sau declaraţii, în scopul pedepsirii unei persoane pentru un act pe care aceasta sau o
terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, în scopul de a intimida o persoană sau de
a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, precum
şi pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare.

3. Prima variantă agravată

Toate elementele de structură sunt comune cu ale variantei tip cu deosebirea că


legiuitorul a introdus prima variantă agravată în alineatul (2) al articolului 282 C.pen. atunci

103
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 359/A/ 5 noiembrie 2014 – www.scj.ro. Cu titlu preliminar Înalta Curte reaminteşte
faptul că, în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O. art. 3 din Convenţie „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante." consfinţeşte una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice.
Chiar si în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenţia interzice în
termeni absoluţi tortura, pedepsele si tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio excepţie, nu suferă nicio derogare,
nici măcar în caz de pericol public ce ameninţa viata naţiunii.
Pentru a intra sub incidenţa art. 3, un rau tratament trebuie sa atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel
minim este relativa prin esenţa; ea depinde de toate datele cauzei si, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi
psihice, precum si, uneori, de sexul, vârsta si starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea
fortei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesara prin comportamentul sau, lezează demnitatea umana si constituie, în
principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3.
Curtea europeană a considerat ca un anumit tratament este „inuman", în special pentru ca a fost aplicat cu premeditare ore
întregi si pentru ca a produs, daca nu adevărate leziuni, cel puţin puternice suferinţe fizice si morale, si, în acelaşi timp, „degradant",
deoarece este capabil sa producă victimelor sale sentimente de teama, angoasa si inferioritate, menite sa le umilească si sa le
înjosească.
Pentru ca o pedeapsa sau tratamentul care o însoţeşte sa fie considerate „inumane" sau „degradante", suferinţa sau umilinţa
trebuie, în orice caz, sa le depăşească pe cele pe care le presupune o anumita forma de tratament sau de pedeapsa legitimă.
Înalta Curte apreciază că, dacă comportamentul agenţilor de poliţie faţă de refuzul părţilor vătămate de a se legitima şi
atitudinea lipsită de deferentă faţă de autorităţi constând într-un comportament necorespunzător, chiar ofensator, ar fi fost de natură să
justifice acţiunea agenţilor, până la momentul imobilizării în vederea conducerii acestora la sediul poliţiei, cu totul alta este situaţia în
momentul în care vorbim de comportamentului avut de inculpat, care a aplicat lovituri părţilor vătămate în timpul deplasării la sediul
poliţiei şi la sediul poliţiei, comportament care a fost aprobat tacit de ceilalţi doi inculpaţi care, prin natura funcţiei pe care o aveau şi a
atribuţiilor care decurg din ea, aveau obligaţia de a interveni pentru protecţia persoanelor private de libertate
Înalta Curte constată că în baza probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată s-a ajuns în
mod corect la concluzia existenţei faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor şi anume de purtare abuzivă prev. de art. 250 alin. (3)
vechiul C. pen.

68
când acţiunea sau inacţiunea provoacă vătămări corporale persoanei vătămate în sensul celor
prevăzute la art. 194 C.pen..
În situaţia în care pentru varianta agravată prevăzută la alineatul (2) se dovedeşte că
scopul autorului infracţiunii a fost şi acela de a produce una din variantele prevăzute la art. 194
C.pen., putem avea un concurs de infracţiuni între aceasta şi infracţiunea de tortură.

Forma de vinovăţie pentru prima variantă agravată este intenţia depăşită constând într-o
acţiune sau inacţiune intenţionată producând un rezultat mai grav care se datorează culpei
făptuitorului, şi anume o vătămare corporală

4. A doua variantă agravată


O a doua variantă agravată a fost prevăzută în alineatul (3) şi se referă la situaţia în care
datorită puternicelor suferinţe fizice ori s-a produs moartea victimei.
Sub aspectul formei de vinovăţie aceasta este intenţia depăşită.

5. Formele infracţiunii.
a) La această infracţiune actele preparatorii deşi posibile nu sunt pedepsite, iar
tentativa se pedepseşte în varianta tip prevăzută de art. 282 alin. (1) C. pen.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se comite fapta prin care se
provoacă puternice suferinţe fizice ori psihice, în acel moment creându-se şi starea de pericol.
Este posibilă şi forma continuă sau continuată în care momentul epuizării infracţiunii îl
distingem prin ultimul act material efectuat.

6. Sancţionarea. Infracţiunea se pedepseşte în varianta tip cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi


interzicerea exercitării unor drepturi, iar în varianta agravă la alineatul (2) – când a avut ca
urmare o vătămare corporală pedeapsa este de la 3 la 10 şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În situaţia cea mai gravă prevăzută în alineatul (3) – când tortura a avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi. Faţă de vechea reglementare prevăzută de art. 2671 din vechiul Cod penal nu mai este
sancţionată alternativ cu detenţiunea pe viaţă.
Legiuitorul a prevăzut în alineatul (5) al infracţiunii de tortură că nicio împrejurare
excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul,
de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a
justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorităţi
publice.
Aşa cum se arată şi în articolul (1) din Convenţia împotriva torturii în care termenul de
tortură nu se refera la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente
acestor sancțiuni sau ocazionate de ele, legiuitorul a introdus în alineatul (6) al articolului că nu
constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale şi care sunt
inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.

69
Secţiunea a 17-a

REPRESIUNEA NEDREAPTĂ

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de represiune nedreaptă este prevăzută de art. 283 C.pen. într-o variantă tip
şi anume: fapta de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua o măsură preventivă neprivativă
de libertate ori de a trimite în judecată o persoană, ştiind că este nevinovată, cât şi într-o
variantă agravată, constând în: reţinerea sau arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind
că este nevinovată.
Infracţiunea privind represiunea nedreaptă era reglementată într-o singură variantă tip
prevăzută de art. 268 din vechiul Codul penal, însă legiuitorul a simţit nevoia de a reglementa în
doua variante pentru a explicita mai clar încărcările de lege care pot avea loc într-o cauză penală
atunci când subiecţii calificaţi pot încălca legea în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Noua reglementare a adus o modificare şi în privinţa sancţionării celor care săvârşesc
această infracţiune în forma agravată, reţinându-se o pedeapsă mai mică la varianta tip faţă de
vechea reglementare.

2. Structura infracţiunii tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special. Prin norma incriminată sunt ocrotite relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei şi care se răsfrâng şi asupra acelor relaţii referitoare la dreptul
la libertate, demnitate şi onoare a unei persoane.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, însă acesta există atunci când
acţiunile autorului infracţiunii se răsfrâng asupra corpului persoanei nevinovate.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Deşi legiuitorul nu prevede, infracţiunea nu poate


fi săvârşită decât de către un subiect activ calificat, în speţă, organ de cercetare penală, procuror
sau judecător (judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară, judecătorul
care soluţionează cauza penală), deoarece numai aceşti funcţionari au calitatea de a dispune
reţinerea, punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei măsuri preventive ori condamnarea
unei persoane.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat (toţi participanţii trebuie să
aibă calitatea cerută de lege), instigare sau complicitate. Cel care are calitatea de instigator sau
complice poate fi orice persoană fără ca legiuitorul să prevadă o calitate anume.
b) Subiectul pasiv este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite, iar subiect pasiv secundar
nu poate fi decât o persoană fizică sau juridică faţă de care se face represiunea nedreaptă. Dacă
într-o cauză penală există mai mulţi subiecţi pasivi şi aceştia sunt nevinovaţi, vom avea o
pluralitate de infracțiuni de represiune nedreaptă.

2.2. Conţinutul constitutiv


70
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii tip de represiune nedreaptă se poate
realiza prin trei acţiuni alternative şi anume: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea unei
măsuri neprivative de libertate, trimiterea în judecată ştiind că persoana este nevinovată.
Punerea în mişcare a acţiunii penale104 se face potrivit dispoziţiilor art. 309 din Codul de
procedură penală de către procuror, prin ordonanţă în cursul urmăririi penale, când acesta
constată că existe probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există
vreunul din cauzele de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) C. pr. pen. Se realizează sub
acest aspect elementul material din art. 283 alin. (1) atunci când există vreunul din cazurile
prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) – d) C.pr.pen. şi procurorul ştie că persoana este nevinovată.
În condiţiile în care potrivit art. 295 C.pr.pen., punerea în mişcare a acţiunii penale se
face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care
legea prevede că este necesară o astfel de plângere, având în vedere că statul prin organele
judiciare este singurul titular al acţiunii penale, dacă cel care pune în mişcare penală printr-o
plângere prealabilă are convingerea că persoana este nevinovată, acesta poate fi răspunzător
pentru infracţiunea de represiune nedreaptă.
În dispoziţiile art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt prevăzute ca măsuri
preventive: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu,
arestarea preventivă. Măsurile preventive neprivative de libertate duc la realizarea elementului
material prin aplicarea măsurilor preventive a controlului judiciar şi controlului judiciar pe
cauţiune (art. 211 C.pr.pen. şi art. 216 C.pr.pen.) ce pot fi luate faţă de inculpat în cursul
urmăririi penale de procuror şi de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră
preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa
de judecată (art. 203 alin. (2) C. pr. pen.)
Măsurile neprivative de libertate pot fi luate şi de instanţa de judecată faţă de minorii
între 14 şi 18 ani când potrivit art. 115 C. pr. pen. se pot lua măsuri educative neprivative de
libertate, cum ar fi stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de
săptămână, asistarea zilnică.
Elementul material se realizează la trimiterea în judecată când procurorul, potrivit art.
327 C. pr. pen., constată că urmărirea penală este completă, există probele necesare care au fost
legal administrate şi emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată pe considerentul
că fapta există. Procurorul poate să răspundă pentru infracţiunea de represiune nedreaptă în
condiţiile în care ştie că operează dispoziţiile art. 16 lit. a) – d) C. pr. pen., dar cu toate acestea
dispune trimiterea în judecată.
Infracţiunea este aplicabilă numai când avem un proces penal, iar subiecţii activi ştiu că
persoana este nevinovată.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei dar
poate produce şi o urmare adiacentă faţă de persoană cu privire la libertate, demnitate, onoare.
c) Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să există o legătură de cauzalitate care
rezultă din însăşi materialitatea faptei.

104
Conform art. 15 C.pr.pen., acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită când există probe din care rezultă presupunerea
rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.
71
B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie la infracţiunea de represiune nedreaptă este intenția,
care poate fi directă sau indirectă, având ca cerinţă esenţială ca subiectul activ să ştie că
persoana este nevinovată.

3. Varianta agravată.
Elementul material se realizează prin acţiuni alternative şi anume: reţinerea, arestarea şi
dispunerea condamnării faţă de o persoană care se ştie că este nevinovată.
Reţinerea poate fi dispusă faţă de suspect sau inculpat numai în cursul urmăririi penale de
către organul de cercetare penală sau de către procuror (art. 203 alin. (1) C. pr. pen. şi art. 209
alin. (1) şi (3) C.pr.pen.). Organul de cercetare penală dispun asupra măsurii preventive de
reţinere prin ordonanţă motivată. Din aceste considerente elementul material se realizează prin
acţiunea de reţinere de către subiecţii activi menţionaţi care cunosc însă că persoana este
nevinovată.
Măsurile preventive privative de libertate privind arestul la domiciliu şi arestarea
preventivă pot fi luate în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în
procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul
judecăţii, de către instanţa de judecată (art. 203 alin. (3) C. pr. pen., art. 218 şi urm. şi art. 223 şi
urm. din C.pr.pen.) prin încheiere motivată.
Elementul material se realizează în această situaţie atunci când subiecţii activi cunosc
faptul că persoana este nevinovată însă iau una din cele două măsuri preventive.
Condamnarea unei persoane are loc în cazul unui proces penal atunci când instanţa
constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost
săvârşită de inculpat (art. 396 alin. (2) C. pr. pen.).
Elementul material se realizează atunci când instanţa pronunţă o hotărâre de condamnare
deşi cunoaşte că persoana este nevinovată.
Dispoziţiile procesual penale prevăd în art. 396 alin. (1) că rezolvarea acţiunii penale se
face când instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz,
condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau
încetarea procesului penal.
Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate105 când instanţa se pronunţă cu privire
la renunţarea aplicării pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă judecătorul ştie că
persoana este nevinovată şi face aplicarea acestor instituţii este pasibil sau nu de infracţiunea de
represiune nedreaptă.
Considerăm că şi în aplicarea celor două instituţii şi anume renunţarea la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei având în vedere repercusiunile pe care le au aceste
hotărâri penale potrivit dispoziţiilor art. 80, art. 82 alin. (3) şi art. 83, art. 88 din Codul penal ce
care ar pronunţa o hotărâre în asemenea situaţii poate fi aplicabilă infracţiunea de represiune
nedreaptă, deşi legea articolul din lege se referă exclusiv la condamnare.
Dacă de exemplul, subiectul activ, în speţă procurorul pune în mişcare acţiunea penală,
luând şi măsura reţinerii, ştiind că persoana este nevinovată, el săvârşeşte aceiaşi infracţiune
însă se va reţine pedeapsa prevăzută în art. 283 alin. (2) C.pen..
105
G. Bodoroncea, V. Cioclei şi alţii, op.cit., p.603
72
4. Formele infracţiunii.
a) Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile însă nu sunt pedepsite de legea penală
pentru această infracţiune.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care s-a realizat una din cele şase
acţiuni alternative prevăzute de art. 283 alin. (1) şi (2) C. pen.
5. Sancţionarea.
În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani şi
interzicerea pentru autorul faptei exercitării dreptului de a mai ocupa o funcţie publică, iar în
varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea dreptului de a
ocupa o funcţie publică.
Considerăm că infracţiunea de represiune nedreaptă va intra în concurs cu cea de abuz în
serviciu numai în situaţii bine determinate din care ar rezulta scopul autorului infracţiunii pentru
că altfel, aşa cum se arată şi în practica judiciară infracţiunea de abuz în serviciu are un caracter
subsidiar celei de represiune nedreaptă.106
Secţiunea a 18-a

ASISTENŢA ŞI REPREZENTAREA NELOIALĂ

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea analizată este prevăzută în art. 284 C. pen., fiind prevăzută în varianta tip a
alineatului (1) fapta avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înţelegere
frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză, în cadrul unei proceduri
judiciare sau notariale, vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate.
În varianta asimilată a alineatului (2) se prevede înţelegerea frauduloasă dintre avocat
sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză, în
scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
Aşa cum se arată şi în expunerea de motive a noului Cod penal, infracţiunea reprezintă o
„reglementare nouă şi urmăreşte sancţionarea fraudelor judiciare provocate cu intenţie de
persoanele chemate să reprezinte sau să apere interesele unei persoane în cadrul unei proceduri
judiciare, comise prin înțelegeri oculte cu adversarii celor pe care îi reprezintă în cazul unei
proceduri judiciare. În asemenea cazuri, interesele persoanelor reprezentate adesea grav afectate,
iar uneori ireparabile.

106
Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori si familie, Decizia penală nr. 136 / 31 octombrie 2012 – www.rolii.ro - Potrivit
teoriei și practicii judiciare, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că abuzul
săvârșit de un funcționar public, sau de un alt funcționar se încadrează în art.246 Cod penal, numai dacă acest abuz nu are o
încriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege penală specială.
Astfel, de exemplu, Codul penal încriminând distinct abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, arestarea nelegală și
cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, represiunea nedreaptă, fapte prin care se aduce, de asemenea, atingere intereselor
legale ale persoanelor, abuzul în serviciu care are o astfel de urmare se încadrează în dispozițiile art.246 Cod penal, numai dacă fapta
nu întrunește conținutul uneia dintre infracțiunile arătate mia sus.

73
Având în vedere interesul celor asistaţi sau reprezentaţi într-o procedură judiciară,
legiuitorul a prevăzut că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
2. Structura infracţiunii tip
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special constă în protejarea relaţiilor sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei pentru ca cei care asigură asistenţa judiciară potrivit profesiei
sau reprezintă legal o persoană să o facă în mod legal şi loial.
b) Obiectul material. Acest tip de infracţiune nu are obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) este în primul caz calificat în sensul că
acesta trebuie să aibă calitate de avocat. Reglementarea profesiei de avocat este prevăzută în
dispoziţiile Legii nr. 51/1995107. Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în
tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din
România, denumită în continuare U.N.B.R. (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995).
Potrivit art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 51/1995108 exercitarea oricărei activităţi de
asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 din lege de către o persoană
fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor
acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale. Actele specifice
profesiei de avocat, efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat
în condiţiile acestei legi, sunt nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi remediată în alt
mod, în afară de cazul în care modul de îndeplinire a acestora a fost de natură să producă o
eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârşit.
Aşa cum se arată şi în literatura de specialitate109 în situaţia în care o persoană care nu
este avocat dă aparenţa îndeplinirii legale a profesiei pentru toată lumea, fapta fiind de natură a
produce o eroare comună cu privire la calitatea sa, considerăm că persoana respectivă poate fi
subiect activ al infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială, faptă care intră în concurs cu
infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prev. de art. 348 C. pen.110

Referitor la reprezentarea neloială, unde subiectul activ este necalificat, se referă la acei
reprezentanţi, prevăzuţi în art. 80 din Codul de procedură civilă, unde părţile pot să exercite
drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală,
107
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 98 din 07.02.2011.
108 Potrivit art. 13 din Legea nr. 51/1995 (1) Membrul unui barou dintr-o altă ţară poate exercita profesia de avocat în România, în
cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de prezenta lege. (2) Pentru a acorda consultanţă juridică privind dreptul românesc, avocatul
străin are obligaţia de a susţine un examen de verificare a cunoştinţelor de drept românesc şi de limbă română, organizat de U.N.B.R.
(3) Avocatul străin poate exercita profesia de avocat în România, la alegere, în cadrul uneia dintre formele de organizare prevăzute la
art. 5. (4) Avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în faţa instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe jurisdicţionale
şi judiciare, cu excepţia celor de arbitraj internaţional. (5) Onorariile cuvenite avocatului străin se vor înregistra şi se vor plăti integral
în România. (6) Avocatul străin care exercită profesia în România este obligat să se înscrie în tabloul special ţinut de fiecare barou şi
se supune prevederilor prezentei legi, ale statutului profesiei şi codului deontologic.
109
N. Neagu, op. cit., p. 460.
110
A se vedea ICCJ, Recurs în interesul legii, Decizia nr. 15/2015 (M.Of nr. 816/03.11.2015) – Fapta unei persoane care exercită
activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de
legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat republicată, cu modificările şi completările ulterioare
constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi prev. de art. 348 C.pen.
74
convenţională sau judiciară. Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor sta în
judecată prin reprezentant legal. Părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în
condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea impune prezenţa lor personală în faţa instanţei.
Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un
proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în
condiţiile art. 58 alin. (3) C. pr. civ., arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării. Când
dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea
reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.
Tot Codul de procedură civilă prevede în dispoziţiile art. 81 limitele acestei reprezentări
şi anume:
- renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată,
încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de
reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a
autorităţii administrative competente;
- actele procedurale de dispoziţie arătate mai sus, făcute în orice proces de reprezentanţii
minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea
cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.
După cum se observa, paleta subiecţilor activi este mult mai mare în cazul reprezentării şi
atunci când reprezentantul care a primit un mandat special în sensul celor arătate mai sus îl
încalcă fără a avea acest act care îi dă dreptul de a proceda în consecinţă, devine subiect activ al
infracţiunii prevăzută în art. 284.
Subiect activ al infracţiunii de asistenţă şi reprezentare neloială pot fi şi consilierii
juridici 111 atunci când reprezintă neloial drepturile şi interesele legitime ale statului, ale
autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte
persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba
cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării (art. 1 din Legea nr. 514/2003).
Analizând dispoziţiile legii nr. 192/2006112 privind medierea cosiserăm că mediatorul nu
se încadrează în subiecţii activi referitori la asistenţa sau reprezentarea neloială, întrucât ei
conduc un proces de mediere, iar dispoziţiile legale se referă la fapta avocatului sau a
reprezentantului unei persoane, iar mediatorul nu face parte din categoria acestor persoane.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: autor, coautor, instigator sau
complice. Cu privire la coautorat facem precizarea că este posibil atunci când avem mai mulţi
avocaţi pentru acelaşi client într-o cauză penală, doi consilieri juridici tot pentru aceiaşi
reprezentaţi sau doi mandatari desemnaţi să reprezinte într-o procedură judiciară sau notarială
interesele aceleaşi persoane.
Referitor la instigator sau complice poate fi orice persoană, chiar şi persoana cu interese
contrare, sau terţul interesat într-o cauză ce încheie înţelegerea frauduloasă.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale protejate în actul de
înfăptuire a justiţiei, iar subiect pasiv secundar poate fi o persoană fizică sau juridică afectată de
înţelegerea frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceiaşi cauză sau un terţ interesat.

111
Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 867
din 05.12.2003.
112
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în M.Of. nr. nr. 441 din 22.05.2006.
75
Atunci când o persoană creează aparenţa că are calitatea de avocat, aparenţă de natură să
producă o eroare comună cu privire la calitatea sa, subiect pasiv adiacent este şi baroul, care are
dreptul la acţiune în despăgubiri împotriva persoanei fizice sau juridice care exercită fără drept
profesia de avocat (art. 26 alin. (4) din Legea nr. 51/1995).
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material în varianta tip constă într-o acţiune de înţelegere
frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceiaşi cauză, în cadrul unei proceduri
judiciare sau notariale şi vatămă interesele clientului său sau ale persoanei reprezentate.
Elementul material se poate materializa şi printr-o inacţiune, atunci când avocatul nu
invocă unele excepţii sau neatacarea unei hotărâri în termenul prevăzut de lege.
Prin înţelegere frauduloasă (înţelegere făcută cu înșelăciune, bazată pe fraudă, pe rea-
credință sau chiar făcută pentru a sustrage creditorului întregul activ sau numai o parte din
acesta) legiuitorul a avut în vedere sprijinul acordat prin orice mod şi mijloace oculte persoanei
cu interese contrare în cauză, subiectul activ încălcându-şi angajamentele încheiate.
Cerinţa esenţială pentru întrunirea elementului material este de a se produce o vătămare
intereselor clientului său sau persoanei reprezentate în cadrul unei proceduri judiciare sau
notariale. Vătămarea intereselor se poate produce prin orice mod şi aceasta se datorează
înţelegerii frauduloase cu o persoană cu interese contrare în aceiaşi cauză, neavând importanţă
dacă subiectul activ a obţinut vreun beneficiu material prin această înţelegere frauduloasă.
Cu privire la termenul de „procedură judiciară”, considerăm că legiuitorul a avut în
vedere toate activităţile desfăşurate de un organ de jurisdicţie, cum ar fi în domeniul muncii şi
securităţii sociale, domeniul concurenţei, arbitrajul comercial, fiscalitate, judecarea cauzelor
civile şi penale.
„Procedura notarială” se desfăşoară potrivit Legii notarilor publici şi a activităţii
notariale nr. 36/1995113 şi constă în activitatea notarială ce asigură persoanelor fizice şi juridice
constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul
drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea. Activitatea notarială se realizează
de notarii publici prin acte notariale şi consultaţii juridice notariale, în condiţiile prezentei legi.
Infracţiunea se poate produce şi atunci când se desfăşoară în cadrul procedurii notariale.

b) Urmarea imediată. La acest tip de infracţiune urmarea imediată constă în vătămarea


intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate, legiuitorul neprevăzând natura şi gravitatea
vătămărilor produse (varianta tip) şi în crearea unei stări de pericol (varianta asimilată).
c) Legătura de cauzalitate. Realizarea elementului material şi a urmării imediate duce la
existenţa unei legături de cauzalitate care rezultă din materialitatea faptelor.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. La varianta tip, forma de vinovăţie poate fi


intenţia directă sau indirectă, unde în condiţiile unei înţelegeri frauduloase între avocat sau
reprezentantul legal şi o persoană cu interese contrare în cauză subiectul activ prevede rezultatul,
urmărind producerea lui sau, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

113
republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 72 din 04.02.2013

76
3. Varianta asimilată
Varianta asimilată, deşi este mai puţin gravă, este pedepsită cu aceiaşi pedeapsă ca şi
autorul din varianta tip.
Elementul material în această formă se materializează prin înţelegerea frauduloasă dintre
avocat sau reprezentantul unei persoane şi un terţ interesat în soluţia ce se va pronunţa în cauză,
în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
Cât priveşte terţul interesat de soluţia ce se va pronunţa în cauză el poate fi din afara
cauzei ori a procedurii judiciare sau notariale, legiuitorul ne mai cerând condiţia vătămării
efective intereselor clientului sau a persoanei reprezentate, fiind suficient ca aceasta să se facă
numai în scopul vătămării.
Forma de vinovăţie la varianta asimilată este intenţia directă calificată prin scop, autorul
acţionând în scopul vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
Aşa cum s-a arătat şi în practica judiciară, atunci când are loc o reziliere a contractului de
asistenţă juridică de către avocat, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
asistenţă şi reprezentare neloială.114

4. Formele infracţiunii.
a) La acest tip de infracţiune actele preparatorii şi tentativa deşi posibile nu sunt
incriminate,
b) Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a realizat acţiunea ce constituie
elementul material şi s-a produs urmarea imediată (în varianta tip a avut o vătămare a
interesului clientului sau a persoanei vătămate, iar în varianta asimilată numai să fie susceptibilă
să producă o vătămare).
Având în vedere unitatea naturală de infracţiune, chiar dacă se produc acte materiale în
formă continuată (mai multe acte) se va reţine infracţiunea în formă simplă.

5. Sancţionarea. Infracţiunea se pedepseşte în ambele variante cu închisoare de la 3 luni la 1 an


sau cu amendă.

114
Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, Judecător de Cameră preliminară, încheierea penală nr.298/ 11 septembrie
2015 – www.rolii.ro. Prin ordonanța, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C. a respins plângerea
formulată de petent împotriva soluției de clasare dispusă reținând că nu există probe în sensul că avocatul ar fi acționat
împotriva intereselor clientului său, ori că ar fi fost implicat în vreo fraudă judiciară printr-o înțelegere ocultă cu partea adversă
sau alți terți interesați. De asemenea, s-a menționat că deși la termenul de judecată a declarat că renunță la calitatea de apărător
al clientului , depunând un înscris în acest sens, la termenul următor a revenit asupra acestei hotărâri fiind prezent la ședință, iar
ulterior a susținut o cerere pentru o expertizare a părții civile și a participat la dezbaterea pe fondul cauzei.
În ceea ce privește infracțiunea de asistență și reprezentare neloială prev.de art.284 alin.1 C.pen., care constă în fapta
avocatului sau a reprezentantului unei persoane care, în înțelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeași
cauză, în cadrul unei proceduri judiciare sau notariale vatămă interesele clientului sau ale persoanei reprezentate, judecătorul de
cameră preliminară constată că în mod corect s-a reținut de către procuror că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei
infracțiuni și că rezilierea contractului de asistență juridică de către avocat și modul în care acesta a asigurat apărarea în cauza
penală în care a fost angajat, nu se circumscrie infracțiunii respective și nici a alteia prevăzută de lege.

77
Secţiunea a 19-a

EVADAREA

1. Conţinut legal şi caracterizare

Evadarea este incriminată în articolul 285 C.pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip (art. 285 alin.(1)) constă în evadarea din starea legală de reţinere sau de
deţinere.
Variantă agravată (art.285 alin. (2)) este atunci când evadarea este săvârşită prin
folosire de violenţe sau arme.
Legiuitorul, având în vedere practica judiciară, a prevăzut în alineatul (3), ce se înţelege
prin evadare şi anume: neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere,
la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate; părăsirea, fără autorizare, de
către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere.
Infracţiunea era prezentată şi în vechiul Cod penal în dispoziţiile art. 269 alin. (1) – (4),
în varianta tip actuală a evadării infracţiunea se prezintă la fel ca alineatul 1 din art. 269 vechiul
C.pen., cu diferenţa că maximul special al pedepsei a fost mărit de la 2 la 3 ani.
Faţa de vechea reglementare - art. 269 alineatul (2), în noua reglementare nu a mai fost
reţinută sintagmă „alte instrumente”, întrucât prin aceasta în practică s-a constata că se prezintă
o situaţie destul de vagă sau echivocă. S-a renunţat şi la săvârşirea de două sau mai multe
persoane împreună întrucât legiuitorul a prevăzut în art. 77 lit. a) la circumstanţele agravante
săvârşirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună. Nu aceiaşi intenţie a avut legiuitorul la
înlesnirea evadării în art. 286 C.pen. în care se prezintă ca circumstanţă agravantă înlesnirea
evadării a două sau mai multor persoane în aceiaşi împrejurare.
S-au prezentat în alineatul 3 şi alte două situaţii în care se consideră evadarea, avându-se
în vedere şi dispoziţiile legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate.

2. Structura infracţiunii varianta tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale
ocrotite pentru apărarea activităţii de înfăptuire a justiţiei împotriva acelora care împiedică
exercitarea autorităţii judiciare sau executarea pedepselor.
În situaţia prevăzută în alineatul (2) din art. 285 Cod penal, obiectul juridic special se
răsfrânge şi asupra apărării valorilor sociale privitoare la integritatea corporală şi a sănătăţii
persoanelor fizice.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, însă atunci când se realizează prin
violenţe sau cu arme, corpul persoanei ori bunurile distruse constituie obiectul material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii este persoana care se află în
starea legală de reţinere sau persoana aflată în stare de deţinere. Persoana reţinută împotriva

78
căreia s-a luat măsura lipsirii de libertate este prevăzută în dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. a) şi
art. 209 din Codul de procedură penală, aceasta făcându-se pe o perioadă de 24 de ore.
Subiect activ calificat al acestei infracţiuni este şi persoana faţă de care s-a luat măsura
arestării preventive conform art. 223 C. pr. pen..
Cu privire la persoanele faţă de care se măsura preventivă a arestului la domiciliu prev.
de art. 218 C.pr.pen. considerăm că nu poate fi subiect activ al infracţiunii e evadare întrucât
aceasta nu este deţinută şi aflată sub pază permanente de organele statului. De altfel, aşa cum se
prevede şi art. 221 C.pr.pen. referitor la conţinutul măsurii arestului la domiciliu, cel arestat la
domiciliu poate cu încuviinţarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată părăsi imobilul pentru prezentarea la locul de muncă, la
cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori alte activităţi similare, sau pentru
procurarea mijloacelor de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o
perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori
interese legitime ale inculpatului. Tot în acest articol, în alineatul (7), se arată că în cazuri
urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea
magistratului judecător pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta
instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat
măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.
Încălcarea cu rea-credinţă a măsurii arestului la domiciliu sau obligaţiile ce îi revin se
poate dispune faţă de acesta înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive în
condiţiile prevăzute de lege. Considerăm că ar fi fost necesar ca legiuitorul să facă referiri în
mod expres şi la persoana aflată în arest la domiciliu, aşa cum este menţionat în art. 385 alin. 3
din Codul penal Italian în care se consideră evadare şi cel care este aflat în stare de arest la
domiciliu, fie prin îndepărtarea de domiciliu sau în alt loc al proprietăţii personale.
După pronunţarea unei pedepse privative de libertate se emite un mandat de executare a
pedepsei pe baza hotărârii definitive de condamnare, iar cel care evadează din locul de deţinere
stabilit este subiect activ al infracţiunii de evadare.
Aşa cum s-a menţionat şi în practica judiciară, chiar dacă legiuitorul nu face referire la o
persoană arestată preventiv şi se referă numai la persoana aflata în stare legală de reţinere sau
deţinere, şi aceasta poate fi subiect al infracţiunii de evadare, întrucât se află tot într-o stare de
deţinere. 115
Atât starea de reţinere cât şi cea de deţinere trebuie să fie legală, pentru că altfel nu avem
infracţiunea de evadare, iar persoanele care se află sub incidenţa internării ca măsură de
siguranţă sau ca măsură educativă, dacă se sustrag de la executare prin părăsirea centrului
educativ sau centrului de detenţie, ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-au
aflat legal în stare de libertate, nu săvârşesc infracţiunea de evadare, ci aceea de neexecutare a
sancţiunilor penale prev. în art. 288 alin. (2) C. pen..
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautoratului, complicităţii şi
instigării. Referitor la complicitate, în literatura de specialitate există mai multe opinii, în sensul

115
S-a reținut, în esență, că, în noaptea de 13/14.04.2015, inculpații au părăsit fără autorizare, prin dislocarea peretelui și forțarea
grilajului de la geam, camera de detenție nr. 5 din cadrul Centrului de Reținere și Arest Preventiv – I.P.J., unde se aflau în mod legal
în stare de arest preventiv, cu scopul de a se sustrage de la urmărirea penală. (Judecătoria Românicu Vâlcea, sentinţa penală nr.
172/20.05.2015 – www.rolii.ro – soluţie ce se regăseşte în Decizia penală nr. 722/22.05.2015 a ICCJ – www.scj.ro). În acelaşi sens a
se vedea şi practica veche Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 199/1996.
79
că: aceasta nu este posibilă la infracţiunea analizată116 întrucât constituie o infracţiune autonomă
de înlesnire a evadării, iar alţi autori117 consideră că, din contră complicitatea, poate fi reţinută
în măsura în care actele de înlesnire în orice mod în săvârşirea faptei nu vor constitui acte de
executare la infracţiunea de înlesnirea evadării, iar complicitatea morală este posibilă.
Considerăm că această ultimă opinie este mai apropiată de intenţia legiuitorului,
complicitatea putând exista, mai ales în sensul moral, când poate întări convingerea autorului la
săvârşirea faptei fără a acţiona în sensul prevăzut de art. 286 cu privire la înlesnirea evadării.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de evadare este statul ca titular al valorii sociale ocrotite
pentru înfăptuirea justiției, iar în cazul variantei agravate putem avea şi un subiect pasiv
secundar, respectiv persoana care suferă anumite violenţe sau persoana ale cărei bunuri au
suferit distrugeri sau degradări.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii în varianta tip se realizează numai
prin acţiunea de evadare (comisivă) fără a fi posibilă inacţiunea.
Ca o condiţie esenţială a elementului material, este necesar ca evadarea să se facă dintr-o
stare legală de reţinere sau deţinere.
Prin evadare se înţelege părăsirea în mod ilegal şi voit, prin fugă, prin dispariţie ori prin
orice alt mod, prin orice mijloace (escaladare, travestire, chei false, mituire, înşelăciune) a
locului de reţinere sau deţinere de către persoana ce se afla în stare legală de privare de libertate,
ori ieşirea, scăparea sau sustragerea acesteia de sub pază sau supraveghere la care era supusă
pentru a reveni în stare de libertate.118
Legiuitorul a prevăzut în art. 284 alin. (3) C.pen. că prin evadare se mai înţelege şi:
- neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea perioadei
în care s-a aflat legal în stare de libertate; - putem avea în vedere permisia acordată în condiţiile
art. 99 din Legea nr. 254/2013. În cazul în care condamnatul justifică din ce motive nu s-a
prezentat la termenul stabilit, nu putem discuta de evadare.(cazuri de accidente, inundaţii).
- părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul
locului de deţinere în regim deschis potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 254/2013. 119 În
această situaţie condamnatul se află în executarea pedepsei în afara locului de deţinere şi
părăseşte locul de muncă fără a avea autorizarea persoanei care putea să-i acceptul în acest sens.
În aceste situaţii, elementul material se realizează prin alte două acţiuni/inacţiuni
alternative şi anume: o inacţiune de neprezentare nejustificată a persoanei condamnate la locul
de deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate şi o acţiune de
părăsire, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul
locului de deţinere.

116
N. Neagu, op. cit., p. 466; O. Predescu, A. Hărăstăceanu, op. cit., p. 266; O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 462; N. Conea, op. cit.,
vol. II, p. 227 şi alţii.
117
N. Iliescu, op. Cit., vol. IV, p. 259; M. Basarab, op. cit., vol. I, p. 315; P. Dungan şi colectiv, op. cit., p. 153.
118
Ilie Pascu, Mirela Goronescu, op. cit., p. 460 citându-l pe O. A. Stoica, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, p. 272.
119
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3912 din 27 noiembrie 2008 – www.scj.ro, Fapta persoanei condamnate, aflată în executarea
unei pedepse privative de libertate în regim semideschis, de a evada dintr-un punct de lucru al penitenciarului, întrunește elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 269 alin. (1) C. pen.
80
b) Urmarea imediată. Prin realizarea elementului material se produce urmarea imediată care
constă în crearea unei stări de pericol pentru normala desfășurare a activităţii înfăptuirii justiţiei
şi anume a nerespectării de către cei care sunt reţinuţi sau deţinuţi legal a dispoziţiilor legale.
c) Legătura de cauzalitate la acest tip de infracţiune rezultă din însăşi materialitatea faptelor,
atunci când este realizat elementul material şi produsă urmarea imediată.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie la infracţiunea de evadare este intenţia (directă sau
indirectă).
3. Varianta agravată
Elementul material se realizează în varianta agravată atunci când fapta este comisă prin
folosirea de violenţe sau arme.
Violenţa poate fi fizică sau psihică, dar trebuie să fie concomitentă cu acţiunea de
evadare. Referitor la folosirea armelor, pentru acţiunea de evadare, legiuitorul se referă la
armele care sunt instrumente, dispozitive sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale, fiind
asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost
întrebuinţate pentru atac (art. 179 C. pen.).
Ambele modalităţi prin care se săvârşeşte infracţiunea în varianta agravată trebuie să fie
folosite în scopul evadării.

4. Formele infracţiunii.
a) Fapta de evadare este susceptibilă de acte preparatorii care nu se pedepsesc. În
situaţia în care avem unele acte de ajutor moral din partea altei persoane ele pot fi pedepsite în
sensul complicităţii prev. de art. 48 C.pen., iar în caz de înlesnire sau ajutor efectiv se regăsesc
în dispoziţiile art. 286 referitoare la înlesnirea evadării.
b) Tentativa la infracţiunea de evadare prevăzută în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.
c) Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea de evadare şi urmarea imediată
s-au produs, iar autorul se află în stare de libertate.
Contrar unor opinii exprimate în literatura de specialitate120, că infracţiunea de evadare
după consumare nu poate îmbrăca forma infracţiunii continue, considerăm că aceasta se
consumă în momentul acţiunii de evadare, iar epuizarea acesteia are loc fie la predarea din
proprie iniţiativă a autorului infracţiunii, fie când este prins de organele judiciare. Caracteristica
infracţiunii continue permanente este desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere şi
fără a necesita intervenţia autorului pentru prelungirea activităţii.121
Putem aminti aici infracţiunea de abandon de familie prev. de art. 378 C. pen., lipsirea de
libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen., nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor

120
N. Neagu, op.cit., p.468, citidânu-l şi pe V. Dongoroz şi alţii, op.cit., vol. IV, p. 263, P. Dungan şi colaboratorii, op.cit., p.156, I.
Pascu, M.Moronescu, op.cit., p.461-462, O.Loghin, T.Toader, op.cit., p.413
121
Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal – Partea Generală, Ediţia a III-a, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 399; I. Oancea,
Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 139; Dan Ilarie Adinel, Infracţiunea continuă.
Consideraţii teoretice şi practice, Dreptul nr. 8/1999, p. 64; Vasile Păvăleanu, Drept penal general, Ed. Universul Juridic 2012, p.
171-172.
81
prev. de art. 342 C. pen., sau furtul de curent electric inclus în infracţiunea de furt prev. de art.
228 C. pen.

5. Sancţionarea.
Infracţiunea de evadare se pedepseşte în varianta tip cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, iar
în varianta agravată cu închisoare de la 1 la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În alineatul (4) al articolului 285 C.pen. se prevede că pedeapsa aplicată pentru această
infracţiune se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsa la data evadării.122
În sensul celor arătate mai sus, s-a pronunţat anterior şi Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secțiile Unite, prin Decizia Nr. LXXXI (81) din 10 decembrie 2007 (recurs în interesul legii),
publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008 în care se arată că sintagma
"pedeapsa ce se execută", conținută în dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul penal anterior, se
interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei
executare se afla condamnatul la momentul evadării.
Având în vedere că infracţiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din
pedeapsă, înseamnă că avem o persoană condamnată definitiv şi aflată în executarea unei
pedepse, ceea ce înseamnă că în cazul în care persoana se află în stare de arest preventiv şi
evadează se aplică regula concursului de infracţiuni.

Secţiunea a 20-a

ÎNLESNIREA EVADĂRII

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de înlesnire a evadării prev. de art. 286 C.pen., deşi este în strânsă relaţie cu
infracţiunea de evadare prev. de art. 285 C.pen., se prezintă totuşi ca o infracţiune autonomă.
Infracţiunea este prevăzută în patru variante şi anume:
- varianta tip prevăzută în alineatul (1) se referă la înlesnirea prin orice mijloace a
evadării;
- prima varianta agravată [(alin. (2)] atunci când înlesnirea evadării se săvârşeşte prin
folosire de violenţe, arme, substanţe narcotice sau paralizante, de către două sau mai
multe persoane în aceeaşi împrejurare, ori in beneficiul unei persoane reţinute sau
arestate pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori cu
pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă;
122
Pe de altă parte, în situaţia în care evadarea nu s-a produs din starea legală de executare a pedepsei, deoarece hotărârea de
condamnare, deși definitivă, nu fusese pusă în executare în ziua pronunțării; inculpatul nefiind, deci, în executarea acelei pedepse,
statutul său juridic era de arestat preventiv, situație în care prevederile art. 269 alin. (3) C. pen. nu erau incidente. În atare caz, soluția
corectă este aceea a regimului concursului real de infracțiuni. I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2165 din 30 martie 2005 –
www.scj.ro
82
- a doua variantă agravată atunci când faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) sunt
săvârşite de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut;
- o variantă atenuată când înlesnirea evadării este săvârşită din culpă, de către o persoană
care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat.

Infracţiunea prevăzută la art. 286 este asemănătoare cu cea prevăzută în art. 270 Cod
penal anterior, însă se deosebeşte atât cu privire la modul de sancţionare cât şi prin modul de
abordare al autorului şi participanţilor la o faptă penală, în această situaţie în care complicele la
evadare va fi mai aspru sancţionat decât autorul evadării. În cazul înlesnirii evadării prevăzută
la alineatul (2), la varianta agravată, sintagma „alte instrumente” a fost schimbate în sensul de
substanţe narcotice sau paralizante.
Noua reglementare reţine forma săvârşită de două sau mai multe persoane în aceiaşi
împrejurare, considerând-o o formă mai gravă a infracţiunii, fiind necesară a fi reglementată în
mod expres în conţinutul infracţiunii, mai ales şi pentru faptul că circumstanţele agravante la
art. 77 lit. a C.pen. prevăd trei sau mai multe persoane.

2. Structura infracţiunii varianta tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la ocrotirea relaţiilor sociale
privitoare la înfăptuirea justiţiei împotriva acelora care împiedică exercitarea autorităţii
judiciare sau executarea pedepselor, ocrotire care se răsfrânge şi asupra relaţiilor sociale privind
integritatea corporală sau sănătăţii persoanei atunci când înlesnirea evadării se săvârşeşte
potrivit alin. (2) din art. 286 C. pen..
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, cu excepţia variantei agravate, când
se folosesc violenţa, arme, substanţe narcotice sau paralizante, astfel că bunurile distruse sau
corpul persoanelor fizice reprezintă obiectul material al infracţiunii.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii de înlesnire a evadării în


varianta tip, poate fi orice persoană, exceptând însă pe cel care evadează.
Subiectul activ este calificat în varianta agravată prev. de alin. (3), precum şi în varianta
atenuată prev. de alin. (4), întrucât se referă la persoanele care au îndatorirea de a-l păzi pe cel
reţinut sau deţinut legal.
Persoanele care au îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut sunt aceia care au
atribuţii de serviciu în efectuarea pazei sau supravegherii, ori escorta deţinuţilor.
Participaţia penală la această infracţiune este posibilă sub toate formele: coautorat (cei
care săvârșesc nemijlocit aceiaşi faptă prevăzută de legea penală – art. 46 alin. (2) C.pen.),
instigator sau complice. Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate nu trebuie
confundată instigarea la evadare a persoanei reţinute sau deţinute cu înlesnirea evadării unde
hotărârea celui care evadează este luată anterior independent de activitatea celui care îi sprijină
evadarea. Complicitatea este posibilă, constând în alte acte decât în cele de înlesnire. În situaţia
în care o persoană aflată în stare de reţinere sau deţinere înlesneşte evadarea unei alte persoane,

83
după care evadează, aceasta va fi ţinută să răspundă atât pentru înlesnirea evadării cât şi pentru
evadare.123
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite şi anume înfăptuirea
justiţiei, infracţiunea putând avea şi un subiect pasiv secundar atunci când ne aflăm în situaţia
variantei agravate prevăzute de alin. 2, prin folosirea de violenţe, arme, substanţe narcotice sau
paralizante.
2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Pentru realizarea elementului material al


infracţiunii prin acţiunea de a înlesni evadarea, trebuie ca cel care evadează să se afle într-o
stare de reţinere sau deţinere legală.
Prin înlesnirea evadării se înţelege acţiunea de a uşura, a ajuta, a facilita o persoană
reţinută sau deţinută legal să evadeze.
Potrivit alineatului (1) din art. 286 această acţiune de înlesnire a evadării se poate realiza
prin orice mijloace care pot consta în orice contribuţie materială ori morală, acţiuni care pot fi
comisive sau omisive, însă în mod obligatoriu trebuie să fie anterioare sau concomitente cu
fapta de evadare.
Orice activitate ulterioară evadării poate constitui numai infracțiunea de favorizarea
infractorului prevăzută de art. 269 C. pen.

b) Urmarea imediată. Prin realizarea elementului material se produce urmarea imediată, care
contă în crearea unei stări de pericol pentru normala desfășurare a activităţii înfăptuirii justiţiei
şi anume a înlesnirii evadării de către orice persoană sau de către cei care au obligaţia de a-i
păzi pe cei aflaţi în stare legală de reţinere sau deţinere.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea de înlesnire a evadării şi urmarea imediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate şi de cele mai multe ori acesta nu mai trebuie demonstrat.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. Infracţiunea de înlesnire a evadării are ca formă a


vinovăţiei atât intenţia (în alineatul (1), (2) şi (3)) cât şi culpa (alin. 4 - când se limitează numai
la persoanele care aveau îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat).
3. Prima variantă agravată

Aşa cum s-a arătat şi la analiza infracţiunii de evadare, pentru varianta agravată prevăzută
de alineatul (2) folosirea de violenţe trebuie să se facă asupra unei persoane fizice iar folosirea
de arme trebuie să se facă în mod obiectiv, în sensul de a fi întrebuinţate pentru înlesnirea
evadării.
Elementul material se mai poate realiza şi prin folosirea de substanţe narcotice sau
paralizante tot împotriva unei persoane fizice. Acţiunea de înlesnire a evadării se poate săvârşi
de două sau mai multe persoane în aceiaşi împrejurare (legiuitorul prevede obligaţia ca în
această situaţie ambii să aibă calitatea de autori) sau, înlesnirea să se săvârşească faţă de o

123
C.Duvac, G. Diaconescu, Tratat de drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pag. 587.
84
persoană reţinută sau arestată pentru o infracţiune sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă ori cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori condamnate la o astfel de pedeapsă.
Circumstanţele agravate privitoare la faptă prevăzute la alineatul (2) lit. a şi b se răsfrâng
asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut,
aplicându-se regula de la art. 50 alin. (2) C.pen.

4. A doua variantă agravată


Potrivit art. 286 alin. (3), tot ca o variantă agravată avem şi situaţia în care atunci când
faptele de înlesnire a evadării sunt săvârşite în condiţiile alineatului (1) şi (2) de o persoană care
avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut.

5. Varianta atenuată
Legiuitorul a prevăzut o variantă atenuată numai în situația în care cel care are datoria de
a-l păzi pe cel reţinut sau deţinut înlesneşte evadarea sub forma de vinovăţie a culpei.
6. Formele infracţiunii.
a) Infracţiunea de înlesnirea evadării poate avea acte pregătitoare care nu se pedepsesc,
însă pot fi regăsite în elementul material al infracţiunii.
b) Tentativa este prevăzută şi pedepsită pentru alineatele (1)- (3), fără a fi posibilă la
alineatul (4), când fapta se săvârşeşte din culpă, întrucât faptele săvârşite din culpă nu sunt
susceptibile de tentativă.124
c) Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea şi se produce
urmarea imediată în sensul că evadarea a reuşit. Legiuitorul prevede chiar în alineatul (4)
sintagma „pe cel care a evadat” de unde rezultă că înlesnirea poate fi considerată consumată.
Infracţiunea nu este susceptibilă de forma continuă sau continuată.
7. Sancţionarea. Infracţiunea de înlesnire a evadării se pedepseşte în varianta tip cu închisoare
de la 1 la 5 ani, pedepsind mai grav pe cel care înlesneşte evadarea decât pe cel care săvârşeşte
infracţiunea de evadare, întrucât fapta autorului infracţiunii determină mai mult pe cel reţinut
sau arestat să săvârşească infracţiunea de evadare.125
În varianta agravată prevăzută în alineatul (2) se sancţionează cu închisoarea de la 2 la 7
ani şi cu interzicerea exercitării unor drepturi.
Tot în varianta agravată prevăzută la alineatul (3) atunci când faptele prevăzute în
alineatul (1) şi alineatul (2) sunt săvârşite de o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel
reţinut sau deţinut limitele special ale pedepsei se majorează cu o treime.
Atunci când fapta se săvârşeşte din culpă de către o persoană care avea îndatorirea de a-l
păzi pe cel evadat se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani. Trebuie menţionat faptul că
forma de vinovăţie a culpei se referă numai atunci când subiectul activ este o persoană care
avea îndatorirea de a-l păzi pe cel evadat.

124
A se vedea în acest sens N. Iliescu, op. cit., vol. IV, p. 271 şi C. Duvac, op. cit., p. 527.
125
În acest sens a se vedea V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale codului penal român, Vol. IV, Bucureşti, 1972, p. 265.
85
Secţiunea a 21-a

NERSPECTAREA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești prev. de art. 287 C.pen. este


reglementată într-o singură variantă tip, ce poate fi comisă prin opt modalităţi alternative,
prevăzute în alin. (1) lit. a) – h), respectiv:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, prin care
este obligat să îndeplinească un anumit act;
c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de către
persoanele care au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a unui
salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi recalcularea
pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei
hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
h) nerespectarea unei măsuri de protecţie dispuse în executarea unui ordine european de
protecţie.126
Pentru modalităţile prevăzute la lit. d) – g), legiuitorul a prevăzut că acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar pentru lit. h), în alineatul (3),
s-a prevăzut că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Trebuie menţionat faptul că legiuitorul a prevăzut ca o condiţie a existenţei infracţiunii
nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti (penală, civilă, contravenţională, disciplinară,

126
Lit. h a fost introdusă prin art. 25 pct. 1 din Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea
şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 20.07.2016.
86
contencios-administrativă) şi nu alt tip de hotărâre, iar pentru alin. (1) lit. h) se referă la o
măsură de protecţie dispusă în executarea unui ordin european de protecţie.127
2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special ocroteşte acele relaţii sociale privitoare la
înfăptuirea justiţiei împotriva faptelor de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti.
b) Obiectul material. Infracţiunea analizată nu are obiect material exceptând situaţia când la
împotrivirea executării unei hotărâri judecătoreşti sau împiedicării unei persoane de a folosi un
imobil, dacă se înfăptuiesc acte de violenţă asupra unei persoane, putem avea obiect material
corpul persoanei.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Având în vedere cele opt modalităţi alternative
putem avea subiecţi activi (autori) diferiţi.
În situaţia prevăzută în alineatul (1) lit. a subiect activ (autor) poate fi orice persoană,
acesta nefiind circumstanţiat.
Pentru celelalte situaţii prevăzute la literele b) – h), subiectul activ este calificat şi anume:
organul de executare [(lit. b)], persoanele care au obligaţia sprijinirii organului de executare de
a pune în aplicare o hotărâre [lit. c)], angajatorul [lit. d) – e) ], administratorul fondului privat de
pensii sau funcţionarii de la casa publică de pensii [(lit. f)], persoana căreia îi este opozabilă
hotărârea [lit. g)], persoană care reprezintă un pericol, fiind persoana fizică căreia i-au fost
impuse una sau mai multe dintre interdicţiile sau restricţiile prevăzute de o decizie în materie
penală, adoptată de statul emitent [lit.h)].
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, complicitate sau instigare.
b) Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite, având însă şi un
subiect pasiv secundar în situaţiile prev. la lit. d)-h) şi anume, salariatul, angajatul, pensionarul
sau cel care deţine un drept de folosinţă asupra unui imobil în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Pentru alin. (1) lit. h) al infracţiunii subiectul pasiv secundar este persoană protejată,
respectiv persoana fizică beneficiară a protecţiei care decurge dintr-o măsură de protecţie
dispusă de statul emitent

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. În raport de situaţiile prevăzute în art. 287 alin.
(1) lit. a)-g) C.pen., elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni în legătură cu

127
Potrivit Art. 6 din Legea nr. 151/2016, (1) Instanţa, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi
judecătorul delegat cu executarea dispun prin încheiere motivată, iar procurorul dispune prin ordonanţă. (2) Încheierea sau
ordonanţa prin care se admite cererea de emitere a ordinului european de protecţie nu este atacabilă, iar încheierea sau ordonanţa prin
care se respinge cererea de emitere a ordinului european de protecţie poate fi atacată cu contestaţie în termen de 3 zile de la
comunicare. Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea persoanei protejate, a persoanei care reprezintă un pericol şi
a procurorului, în termen de 3 zile. Neprezentarea persoanelor citate nu împiedică judecarea cauzei. (3) Contestaţia se soluţionează de
către instanţa superioară sau, după caz, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de cameră preliminară de la instanţa superioară
ori de către procurorul ierarhic superior. (4) Ordonanţa sau încheierea motivată se comunică persoanei care reprezintă un pericol şi
persoanei protejate. (5) Încheierea motivată sau ordonanţa privind emiterea unui ordin european de protecţie, un exemplar al ordinului
european de protecţie întocmit în forma prevăzută la art. 7 şi orice alte documente subsecvente se păstrează la dosarul cauzei în
legătură cu care a fost dispusă măsura de protecţie. (6) Ordinul european de protecţie se emite în 4 exemplare originale, dintre care
unul se păstrează conform alin. (5), unul se comunică autorităţii competente din statul de executare, unul se comunică persoanei
protejate, iar unul se comunică persoanei care reprezintă un pericol.
Forma şi conţinutul ordinului european de protecţie

87
executarea unei hotărâri judecătoreşti, iar pentru situaţia prevăzută la lit. h de o decizie în
materie penală, adoptată de statul emitent.
În situaţia prevăzută la lit. a, elementul material se realizează numai printr-o acţiune de
împotrivire la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare.
Potrivit DEX-ului prin împotrivire se înţelege acțiunea de a se împotrivi și rezultatul ei;
opoziție, rezistență, opunere, împotriveală. Considerăm că legiuitorul a vrut să scoată în
evidenţă că această împotrivire la executare se realizează numai atunci când se face prin
opunerea de rezistentă faţă de organul de executare.
Acţiunea de împotrivire la executare se poate înfăptui în orice mod şi prin orice mijloace,
însă este obligatoriu ca ea să aibă loc fie la începutul executării fie în cursul acesteia.
Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, elementul material se poate realiza la
această infracţiune şi împotriva unei hotărâri judecătoreşti ce priveşte executarea unei ordonanţe
preşedinţiale (art. 996 C.pr.civ.) cât şi a unei hotărâri de expedient (art. 438 C.pr.civ.), întrucât
şi acestea sunt hotărâri judecătoreşti executorii.128
În situaţia prevăzută la lit. b), elementul material se realizează prin acţiunea de refuz al
organului de executare de a pune în aplicare hotărârea judecătorească prin care este obligat să
îndeplinească un anumit act. Refuzul poate să fie prin acțiuni comisive ori prin omisiune, însă
refuzul trebuie să fie fără echivoc. Organul de executare (prevăzut de lege) poate fi obligat prin
hotărârea judecătorească să execute o hotărâre definitivă sau nedefinitivă cum ar fi în procesul
penal situaţia referitore la măsurile privative sau neprivative de libertate a unei persoane.
Elementul material al infracţiunii se realizează în situaţia prevăzută la lit. c) printr-o
acţiune de refuz de a sprijinii organul de executare pentru punerea în aplicare a unei hotărâri.
Legiuitorul se referă aici la persoanele care au această obligaţie conform legii şi considerăm că
s-a lărgit sfera acestor persoane, având în vedere faptul că legiuitorul foloseşte termenul de
hotărâre fără a mai specifica faptul dacă aceasta este judecătorească.
În situaţia prevăzută la lit. d) elementul material se realizează prin acţiunea angajatorului
de a nu dispune reintegrarea în muncă a unui salariat, conform dispoziţiilor hotărârii
judecătoreşti şi cu respectarea dispoziţiilor Codului muncii.
În situaţia prezentată la lit. e) textul de lege se referă tot la angajator care prin acţiunea sa
nu execută o hotărâre judecătorească privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data
cererii de executare adresată angajatorului de către partea interesată.129
Elementul material se poate realiza aici cu condiţia ca partea interesată să depună cererea
de executare şi să treacă un termen de 15 zile.
Elementul material se realizează şi în situația prevăzută la lit. f) atunci când cei care au
obligaţia130 printr-o hotărâre judecătorească de a stabili plata şi recalcularea pensiilor nu pun în
executare hotărârea judecătorească.
Realizarea elementului material în ultima variantă prevăzute de alin. (1) lit. g) se referă
la acţiunea de împiedicare a unei persoane de a folosi în tot sau în parte un imobil deţinut în

128
N. Neagu, Noul Cod penal comentat, Partea specială, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2016., p. 495,
citându-l pe T.Vasiliu şi altii, op.cit., vol. II, p. 148.
129
Curtea de Apel Bacău, decizia nr. 1196/26.11.2015 – www.rolii.ro – prin care s-a decis că subiect activ poate fi reprezentantul
societăţii angajatoare, chiar dacă nu este angajator
130
Prin Legea nr. 263/2010 s-a legiferat sistemul unitar de pensii publice – Publicata în M.Of. nr. 852/20.12.2010, iar prin Legea nr.
411/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 482 din 18.07.2007 s-au reglementat fondurile de pensii administrate privat.
88
baza unei hotărâri judecătoreşti. Textul se referă în mod expres ca această acţiune de
împiedicare să se facă de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea şi nu de altă persoană.
Referitor la situaţia prezentată la lit. h), trebuie să existe în primul rând un ordin european
de protecţie printr-o decizie adoptată de o autoritate judiciară sau echivalentă, a unui stat
membru, în legătură cu o măsură de protecţie, pe baza căreia o autoritate judiciară sau
echivalentă a altui stat membru dispune măsura sau măsurile corespunzătoare, în temeiul
propriei legislaţii naţionale, în vederea continuării asigurării protecţiei persoanei protejate.
Elementul material în această situaţie constă în acţiunea de încălcare a interdicţiei de: a se
deplasa în anumite localităţi, locuri sau zone definite în care îşi are reşedinţa persoana protejată
sau pe care le vizitează; de a lua contactul, sub orice formă, cu persoana protejată, inclusiv la
telefon, prin mijloace electronice, prin poştă, prin fax sau orice alte mijloace; de a se apropia de
persoana protejată la o anumită distanţă;
Pentru întrunirea elementului material al laturii obiective privind măsura de protecţie
dispusă printr-un ordin european de protecţie este necesar ca România să fie stat de executare,
iar autoritatea competentă – tribunalul în a cărui circumscripţie locuieşte sau va locui ori şi-a
stabilit sau urmează să îşi stabilească domiciliul ori reşedinţa persoana protejată, să fi
recunoscut ordinul european de protecţie.

b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material duce la producerea urmării imediate


prin crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a înfăptuirii justiţiei, pentru că,
nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti lasă fără efect toata activitatea desfăşurată
până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de judecată.
c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între elementul material şi urmarea imediată,
existând o legătură de la cauză la efect.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie la infracţiunea de nerespectare a hotărârilor


judecătoreşti se manifestă prin intenţie directă sau indirectă.
3. Formele infracţiunii.
a) Actele preparatorii şi tentativa deşi posibile nu sunt incriminate.
b) Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează elementul material şi se produce
urmarea imediată. Pentru situaţiile prevăzute la art. 287 lit. a) – c) şi g), infracţiunea poate avea
forma continuată şi o formă continuă atunci când ne aflăm în situaţia prevăzută la lit. g),
referitoare la împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte un imobil.

4. Sancţionarea
Infracţiunea se pedepseşte pentru toate cele opt situaţii prevăzute în alineatul (1) al
articolului 287 cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Faptele sunt pedepsite numai în situaţia în care pentru art. 287 lit. a) – g) nu a fost retrasă
plângerea prealabilă care înlătură răspunderea penală sau în situaţia prevăzută la lit. h) – dacă
părţile s-au împăcat.

89
Secţiunea a 22-a

NEEXECUTAREA SANCŢIUNILOR PENALE

1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de nerespectarea sancţiunilor penale este prevăzută într-o variantă tip în art.
288 alin. (1) C.pen. şi constă în sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a
unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit.
b) şi lit. c) C.pen., de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, precum şi
în două variante atenuate prevăzute în alineatele (2) şi (3), constând în sustragerea de la
executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului
educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a
aflat legal în stare de libertate şi neexecutarea, de către mandatar sau administrator, a
pedepselor complementare aplicate unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 141
C.pen..

Infracţiunea nu are corespondent în vechiul Cod penal regăsindu-se însă numai în


conţinutul fostului art. 271 alin. (4) şi (5) Cod penal anterior privitor la nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti.
Legiuitorul a gândit această infracţiune sub varianta tip unde şi pedeapsa este puţin mai
mare faţă de celelalte două variante însă numai dacă fapta nu constituie infracţiune mai gravă.
În această situaţie se înfrânge principiul specialităţii conform căreia norma specială se aplică în
detrimentul celei generale, chiar şi în situaţia unei pedepse mai blânde, astfel că art. 288 alin.
(1) devine subsidiar dacă avem o infracţiune mai gravă.
Considerăm că legiuitorul a gândit în mod corect acest lucru având în vedere că
reglementează în alineatul (1) neexecutarea unor pedepse complementare ori accesorii sau a
măsurii de siguranţă.
Astfel, au fost reglementate şi situaţiile în care o persoană se sustrage de la executarea
unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept a centrului educativ, a
centrului de detenţie ori neprezentarea după expirarea termenului legal de libertate.
S-au reglementat sancţiuni şi în situaţia în care unei persoane juridice nu i se execută de
către mandatar sau de către administrator pedepsele complementare.
Precizăm faptul că această infracţiune nu acoperă totuşi toată plaja de situaţii cu privire
neexecutarea sancţiunilor penale.

2. Structura infracţiunii tip


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la
activitatea de înfăptuire a justiţiei, relaţii ocrotite prin dispoziţii legale împotriva celor care se
sustrag de la executarea sancţiunilor penale.
b) Obiectul material. Infracţiunea analizată nu are obiect material.

90
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) în varianta prevăzută în alineatul 1 este
calificat fiind persoana fizică faţă de care s-au dispus pedepse complementare, accesorii sau
măsuri de siguranță prevăzute în art. 108 lit. b) şi c) din Codul penal.
În varianta prevăzută în alineatul (2), subiectul activ este calificat în persoana minorului
faţă de care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate.
Subiect activ în varianta atenuată a alineatului (3) este tot calificat, respectiv mandatarul
sau administratorul unei persoane juridice prevăzute în dispoziţiile art. 141 C.pen.,
Participaţia penală este posibilă sub toate formele şi anume: coautorat, complicitate şi
instigare.
b) Subiectul pasiv este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite privind activitatea de
înfăptuire a justiţiei.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează în varianta tip prevăzută în alineatul
(1) prin acţiunea de sustragere de la executare ori printr-o inacţiune de neexecutare conform
legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prev. în art. 108 lit.
b şi c C.pen. (internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei
profesii).
Pedepsele accesorii, aşa cum arată art. 65 C.pen., constau în interzicerea exercitării
drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), c) şi d)-o) C.pen., iar acestea se execută din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală
privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.
Pedepsele complementare sunt cele prevăzute în art. 66 din Codul penal, iar la art. 68 se
arată de când începe executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Din conţinutul constitutiv al infracţiunii, rezultă că acţiunea sau inacțiunea realizează
elementul material în oricare dintre aceste modalităţi, putând fi săvârşite în orice mod şi prin
orice mijloace.

b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material duce la producerea urmării imediate


prin crearea unei stări de pericol referitoare la înfăptuirea justiţiei.
c) Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate de la
cauză la efect, legătură ce rezultă din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie la infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale


se manifestă prin intenţie directă sau indirectă.
3. Variante atenuate
Elementul material se realizează în forma prevăzută la alineatul (2) prin acţiunea de
sustragere de la executarea unei măsuri educative privative de libertate (internarea într-un
centru educativ – art. 124 C.pen. şi internarea într-un centru de detenţie - art. 125 C.pen.) prin
părăsirea fără drept a centrului educativ sau a centrului de detenţie.
Tot în acest alineat să mai arată faptul că elementul material se mai poate realiza şi atunci
când minorul nu se prezintă la centru de educare sau de detenţie după expirarea perioadei în
care s-a aflat legal în stare de libertate.
91
Elementul material se realizează în varianta asimilată din alineatul (3) prin acţiunea de
neexecutare de către mandatar sau administrator al unei persoane juridice a pedepselor
complementare prevăzute în art. 141. (dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii,
închiderea unor puncte de lucru, plasarea sub supraveghere judiciară) cu excepţia instituţiilor
publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând
minorităţilor naţionale.
Realizarea elementului material la acest tip de infracţiune se referă numai la persoanele
fizice condamnate definitiv la pedepse accesorii, ori complementare sau măsuri de siguranţă la
minori când se aplică măsurile educative privative de libertate prevăzute în art. 115 alin. (2)
C.pen., cât şi pedepsele complementare aplicate unei persoane juridice.

4. Formele infracţiunii.
a) La această infracţiune actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.
b) Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte acţiunea incriminată prin
variantele prevăzute de art. 288 C.pen., nefiind posibilă forma continuată a infracţiunii.

5. Sancţionarea
Infracţiunea de neexecutare a sancțiunilor penale, în varianta tip, se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă, iar în prima
varianta atenuată prevăzute în alineatul (2) pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau
amenda, însă numai pentru persoane care au de executat măsuri educative privative de libertate
şi au devenit între-timp majore. Dacă această infracţiune în varianta prevăzută de alin. 2 este
săvârşită de un infractor minor nu se mai aplică pedeapsa prevăzută de textul de lege ci se vor
lua măsuri educative.
Pentru situaţia prevăzută în alineatul 3, atunci când subiectul activ este mandatar sau
administrator şi nu aplică o pedeapsă complementară prevăzută în art. 141 din Codul penal, în
sensul dizolvării sau suspendării activităţii persoanei juridice (prevăzute la art. 136 alin. (3) lit.
a) şi b) C.pen.), se aplică pedeapsa cu amenda.

92
TITLUL VIII. INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAȚII PRIVIND
CONVIEȚUIREA SOCIALĂ

Capitol preliminar. Considerații introductive

§1. Cadrul incriminării faptelor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea
socială
În actualul Cod penal, legiuitorul a reglementat în Titlul VIII al Părții speciale
infracţiunile privitoare la convieţuirea socială ce au fost regrupate pe trei capitole, conținând
atât infracţiuni reglementate în Codul penal anterior, altele ce erau în diferite legi speciale, dar a
adus şi noi reglementări necesare datorită practicii judiciare a ultimilor ani.

§2. Aspecte comune infracțiunilor contra ordinii și liniștii publice

În Capitolul I sunt cuprinse infracțiunile contra ordinii şi liniștii publice unde au fost
reglementate în primul rând infracțiunea privind constituirea unui grup infracțional organizat
(art. 367) ce cuprinde atât art. 323 din vechea reglementare privind asocierea pentru săvârșirea
de infracțiuni, art. 7 – 9 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității
organizate, cât și infracțiunea de complot prevăzută în art. 167 din Codul penal anterior.
A fost necesar acest lucru pentru a se evita paralelismul existent în anumite texte legale
cu privire la grupul infracțional organizat, rămânând însă, în prezent, deoarece are un specific
aparte, fapta prevăzută de art. 35 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea
93
terorismului, atunci când asocierea se face în scopul săvârșirii de acte de terorism ori aderarea
ori sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri.
Întrucât față de vechea reglementare, unde în Partea generală era prevăzută instigarea
neurmată de executare (art. 29 C.pen. 1968), aceasta nu a mai fost prevăzută în actualul Cod
penal fiind introdusă infracțiunea prevăzută la art. 370 – încercarea de a determina săvârșirea
unei infracțiuni, infracțiune care privește numai faptele grave sancționate cu pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
Aspectele care erau sancționate ca infracțiuni prevăzute în Legea nr. 61/1991 pentru
sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii
publice (art. 2) și Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice (art.
29 alin. 1) au fost introduse în actualul Cod penal în art. 372 – portul sau folosirea fără drept de
obiecte periculoase.
De asemenea a fost introdusă infracțiunea privind împiedicarea desfășurării unei adunări
publice (art. 373 C.pen.), care privește în special libertatea de întrunire, menite să contribuie așa
cum se arată în Expunerea de motive a noului Cod penal la respectarea obligației pozitive a
statului în privința asigurării condițiilor de exercitare a acestei libertăți, reglementare ce exista
în dispozițiile art. 29 alin. 2 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea
adunărilor publice.
Existența a trei acte normative 131 care făceau referiri la infracțiunea de pornografie
infantilă cât și dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2004/68/JAI din
22 decembrie 2003 privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor și pedo-pornografiei,
precum și art. 325 din vechea reglementare a Codului penal referitoare la răspândirea de
materiale obscene a făcut ca legiuitorul să introducă în art. 374 din Codul penal pornografia
infantilă.
În cadrul aceluiași capitol așa cum se arată în Expunerea de motive ”infracțiunea de ultraj
contra bunelor moravuri a fost la rândul ei reformulată prin separarea de infracțiunea de
tulburare a ordinii și liniștii publice, inclusă într-un text distinct al acestui capitol. Astfel,
infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri urmează a acoperi situațiile de expunere în public
a unor moravuri ce prezintă o activitate sexuală explicită dar și cele de comitere în public a unor
acte de exhibiționism sau acte sexuale explicite, indiferent de natura acestora (raporturi sexuale,
acte sexuale orale sau anale, acte cu caracter zoofil, etc.)”.

A. Obiectul infracţiunilor. a) Obiectul juridic generic al infracțiunilor cuprinse în acest


capitol îl reprezintă protejarea relațiilor privind conviețuirea socială.
b) Obiectul juridic special este reprezentat de relațiile privind conviețuirea socială și ordinea
publică specifice fiecărei infracțiuni din acest capitol.
c) Obiectul material. Infracțiunile din acest capitol în general nu au obiect material. Există
obiect material atunci când este îndreptată asupra unui lucru (bun) sau asupra unei persoane.
Putem avea obiect material la infracțiunea prev. de art. 370 C.pen. – încercarea de a
determina săvârșirea unei infracțiuni când se face prin constrângere fizică – acesta fiind corpul

Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane (art. 18);
131

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în
mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției (art. 51 alin. 1);
Legea nr. 196/2003 privind prevenirea și combaterea pornografiei (art. 11);
94
persoanei, la fel ca și la infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371
C.pen., când se comite prin acte împotriva persoanelor sau bunurilor, al art. 372 – portul sau u
folosirea fără drept de obiecte periculoase, obiectul material fiind reprezentat de aceste obiecte,
la infracțiunea de pornografie infantilă – art. 374 C.pen., obiectul material este reprezentat de
materialele pornografice, iar la ultrajul contra bunelor moravuri prev. de art. 375 C.pen., obiect
material îl reprezintă imaginile ce prezintă explicit o activitate sexuală.
B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, însă aceasta
trebuie să îndeplinească condițiile răspunderii penale. Pentru unele infracțiuni este însă necesară
calitatea de funcționar public prevăzută la infracțiunea de instigare publică a art. 368 alin. 2
C.pen. sau un membru de familie ori o persoană în a cărei ingrijire, ocrotire, educare, pază sau
tratament se află minorul. (art. 374 alin. 31 C.pen. – pornografia infantilă)
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (autor, instigator, complice).
b) Subiectul pasiv principal este întotdeauna statul. În unele situații putem avea ca subiect
pasiv secundar, o persoană sau un grup de persoane, față de care este îndreptată infracțiunea.
C. Latura obiectivă. a) Elementul material. La acest tip de infracțiuni, elementul material
constă într-o acțiune, iar la unele infracțiuni se face prin modalitățile normative prevăzute de
legiuitor.
b) Urmarea imediată. La acest tip de infracțiuni urmarea imediată constă în crearea unei stări
de pericol privind relațiile referitoare la ordinea și liniștea publică.
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
să existe o legătură de cauzalitate care la infracțiunile din acest capitol nu mai trebuie dovedită,
rezultând din însăși materialitatea faptei. Există însă o excepție și anume infracțiunea de
tulburare a ordini și liniștii publice – art. 371C.pen., fiind o infracțiune de rezultat legătura de
cauzalitate trebuie dovedită.
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracțiunile contra ordinii și liniștii publice se
săvârșesc cu intenție directă sau indirectă, fiind exclusă culpa.
b) Mobilul şi scopul. Pentru acest tip nu au relevanță mobilul și scopul săvârșirii infracțiunilor,
cu excepția prevăzută la art. 374 alin. 11 C.pen. – pornografia infantilă când intenția este
calificată prin scop în cazul îndemnului sau recrutării unui minor în scopul participării lui în
cadrul unui spectacol pornografic.

E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare sunt posibile la infracțiunile reglementate în


acest capitol, însă ele nu se pedepsesc. Actele pregătitoare ”sunt acele acte care pregătesc
condițiile de trecere la executarea acțiunii sau inacțiunii constând în procurarea, confecționarea,
modificarea unor instrumente ori culegerea unor informații.”132
b) Tentativa este prevăzută în dispoziţiile art. 32 C.pen. şi constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, iar această executare a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs
efectul. Potrivit alin. (2) din art. 32 C.pen., nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. La aceste
infracţiuni tentativa este incriminată doar la infracţiunea prev. de art. 374 C.pen. referitoare la
pornografia infantilă.

132
I.Pascu, A.S. Uzlău, Gh. Muscalu, Drept penal. Partea generală , ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p.257.
95
c) Consumarea. Infracțiunea se consumă după crearea stării de pericol, când actele de
executare au fost duse până la capăt producând urmarea imediată.
d) Epuizarea. Există posibilitatea ca după consumarea infracțiunii aceasta să persiste în timp

F. Sancţiuni. Infracțiunile din acest capitol sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, iar în unele
situații este prevăzută și amenda (art. 369, art. 370, art. 371, art. 372 și art. 375 C.pen.)

§3. Aspecte comune infracțiunilor contra familiei

Capitolul al II-lea se referă la infracțiuni contra familiei și include alături de vechile


reglementări referitoare la bigamie (art. 376 C.pen.), abandonul de familie (art. 378 C.pen.),
nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 379 C.pen.) și infracțiuni noi cum
ar fi incestul prevăzut de art. 377 C.pen., însă elementul materialul fiind reprezentat de raportul
sexual consimțit săvârșit între rude în linie directă sau între frați și surori sau împiedicarea
accesului la învățământ general obligatoriu prevăzută de art. 380 C.pen..
Această ultimă infracțiune, așa cum se arată și în Expunerea de motive ”reprezintă o
necesitate în condițiile creșterii alarmante a abandonului școlar de către elevii de vârstă tot mai
mică.”

A. Obiectul infracţiunilor. a) Obiectul juridic generic al infracţiunilor cuprinse în acest


capitol îl reprezintă protejarea relaţiilor de familie.
b) Obiectul juridic special se referă la protejarea relaţiilor de familie ce se stabilesc între
oameni specifice fiecărei infracţiuni analizate (ex. părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor,
expunerea la suferinţe fizice sau morale a unei persoane ce este întreţinută privitor la abandonul
de familie).
Aşa cum se arată şi în dispoziţiile art. 48 din Constituţie, familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părţilor de
a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, aceleaşi dispoziţii fiind prevăzute şi în Codul
civil, art. 258 alin. (1) referitor la căsătorie.
Din punct de vedere penal termenul privind membrul de familie este prevăzut în art. 177
din Codul penal133.

c) Obiectul material. Infracţiunile din acest capitol în general nu au obiect material pentru că
acestea nu sunt îndreptate împotriva unei persoane sau a unui bun. Putem avea obiect material
la infracţiunea prevăzută de art. 377 C.pen. privind incestul, unde obiectul material l-ar
reprezenta corpul persoanei prin raportul sexual consimţit săvârşit între rude în linie directă sau
între fraţi şi surori, sau la infracţiunea prevăzută la art. 379 C.pen. – nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului şi art. 380 C.pen. - împiedicarea accesului la învățământ general

133
Art. 177 – (1) Prin membru de familie se înțelege:
a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;
b) soțul;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
(2) Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopție, și
persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești.
96
obligatoriu, la aceste ultime două infracţiuni putem avea obiect material corpul persoanei dacă
se face prin constrângerea minorului atunci când ar trebui să meargă la celălalt părinte sau când
este împiedicat să frecventeze învăţământul general obligatoriu.

B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunilor din acest capitol este
calificat (ex. persoană căsătorită, rude în linie directă sau între fraţi şi surori, persoană care are
obligaţia legală de întreţinere, părinte al minorului)
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (autor, instigator, complice). Dacă avem
situaţii în care comiterea unei din faptele prevăzute din acest capitol se face sub forma
coautoratului, trebuie să existe calitatea cerută de lege la data săvârşirii. Participaţia sub forma
instigării sau complicităţii poate fi făcută şi de către persoane care nu fac parte din familie.
b) Subiectul pasiv este de asemenea circumstanţiat de către legiuitor, astfel că acesta trebuie să
se regăsească în conceptul prevăzut de art. 177 C.pen. referitor la membru de familie. La
infracţiunea de incest subiectul pasiv poate fi numai o rudă în linie directă sau între fraţi şi
surori.

C. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunilor din acest capitol constă într-o
acţiune, iar la unele infracţiune se face prin modalităţile normative prevăzute de legiuitor. Fapta
se poate săvârşi şi prin inacţiune, cum ar fi lăsarea fără ajutor privind abandonul de familie – art.
378 alin. (1) lit. a) C.pen.
b) Urmarea imediată este comună tuturor infracţiuni şi constă într-o stare de pericol faţă de
relaţiile sociale de familie.
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
să existe o legătură de cauzalitate care la infracțiunile din acest capitol nu mai trebuie dovedită,
rezultând din însăși materialitatea faptei (ex re).
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunile contra familiei sunt infracţiuni ce
se săvârșesc cu intenţie directă sau indirectă, fiind exclusă culpa.
b) Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru aceste infracţiuni, putând fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.

E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile la infracțiunile din


în acest capitol, însă ele nu se pedepsesc.
b) Consumarea. Infracțiunile se consumă după crearea stării de pericol, când actele de
executare au fost duse până la capăt producând urmarea imediată.
c) Epuizarea. Există posibilitatea ca după consumarea infracțiunii aceasta să persiste în timp.

F. Sancţiuni. Infracțiunile din acest capitol sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, iar în unele
situații este prevăzută și amenda.

§4. Aspecte comune infracțiunilor contra libertății religioase și respectului datorat


persoanelor decedate

97
Pentru Capitolul al III-lea legiuitorul a reglementat o serie de infracțiuni contra
libertății religioase și respectul datorat persoanelor decedate.
Alături de alte infracțiuni care erau prevăzute și în vechea reglementare, în art. 381 C.pen.
a fost reglementată împiedicarea exercitării libertății religioase (vechea reglementare art. 318
C.pen. anterior – împiedicarea libertății cultelor), profanarea de cadavre sau morminte
prevăzută în art. 383 C.pen. (art. 319 C.pen. anterior – profanarea de morminte), a fost introdusă
și o infracțiune nouă prevăzută la art. 382 C.pen. – profanarea locașurilor sau a obiectelor de
cult având în vedere respectul pe care trebuie să-l aibă cetățenii față de locașuri sau obiecte de
cult. A mai fost preluată și din legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
infracțiunea prevăzută în art. 155 cu unele modificări, fiind reglementată în art. 384 C.pen.
numai prelevarea ilegală de țesuturi sau organe.
Aşa cum se arată şi în Expunerea de motive, în privinţa infracţiunii de profanare de
morminte au fost separate ipotezele de profanare a unui cadavru de cele referitoare la
profanarea unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar, intensitatea
atingerii aduse valorii sociale ocrotite şi ecoul social al faptei fiind în mod evident diferite în
cele două situaţii (art. 383 C.pen.).
A. Obiectul infracţiunilor. a) Obiectul juridic generic comun al infracţiunilor cuprinse în
acest capitol îl reprezintă protejarea relaţiilor privind libertatea religioasă şi respectul datorat
persoanelor decedate.
b) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la libertatea conştiinţei în
exercitarea unui cult religios, la libertatea în exercitarea unui ritual sau cult religios, la cele
referitoare la sentimentul de respect datorat lăcaşelor sau obiectelor de cult, a sentimentului de
pietate şi respect datorat morţilor, precum şi relaţiile privind prelevarea de ţesuturi fără drept de
la un cadavru.
c) Obiectul material. Infracţiunile din acest capitol toate au obiect material şi îl reprezintă
corpul persoanei sau diferite lucruri cum ar fi: locaş sau obiect de cult, mormântul, urne
funerare, monumente funerare.
B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ la toate infracţiunile nu este circumstanţiat şi
fiecare infracţiune poate fi comisă de orice persoană responsabilă penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (autor, instigator, complice).
b) Subiectul pasiv este întotdeauna statul care protejează relaţiile privind libertatea religioasă şi
respectul datorat persoanelor decedate, iar în unele situaţii putem avea un subiect pasiv adiacent
în persoanele care sunt vătămate prin săvârşirea infracţiunii. (ex. art. 381 împiedicarea
exercitării libertăţii religioase)

C. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunilor din acest capitol constă într-o
acţiune, indiferent dacă acestea au o singură variantă tip sau şi alte variante agravate sau
atenuate.
b) Urmarea imediată este comună tuturor infracţiunilor şi constă în crearea unei stări de
pericol pentru relaţiile referitoare la libertatea religioasă şi respectul datorat persoanelor
decedate.
c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea incriminată şi urmarea imediată şi de
regulă, rezultă din materialitatea faptei (ex re)

98
D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunile contra libertăţii religioase şi
respectului datorat persoanelor decedate se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă.
b) Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru aceste infracţiuni, putând fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.
E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile la infracțiunile din
în acest capitol, însă ele nu se pedepsesc.
b) Consumarea. Infracţiunile se consumă după crearea stării de pericol, când actele de
executare au fost duse până la capăt producând urmarea imediată.
c) Epuizarea. Există posibilitatea ca după consumarea infracțiunii aceasta să persiste în timp.
F. Sancţiuni. Infracțiunile din acest capitol sunt sancționate cu pedeapsa închisorii sau amendă,
cu excepţia infracţiunii prevăzută la art. 383 alin. 1 – profanarea de cadavre sau morminte,
pentru care pedeapsa este numai închisoarea.

Capitolul I. Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice

Secţiunea 1. CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACȚIONAL ORGANIZAT

§1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de constituire a unui grup infracțional organizat este prevăzută în art. 367
C.pen. într-o variantă tip și o variantă agravată.
Varianta tip [art. 367 alin.(1) C.pen.] constă în inițierea sau constituirea unui grup
infracțional organizat și aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.
Varianta agravată [art. 367 alin. (2) C.pen.] există atunci când infracțiunea care intră în
scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață
sau cu închisoarea mai mare de 10 ani.
Această infracţiune constituie una din formele pluralităţii de infractori şi anume
pluralitatea constituită (prevăzută de lege) şi care se diferenţiază de o pluralitate naturală sau
pluralitate ocazională sub forma participaţiei penale.
De altfel, şi în vechea reglementare participaţia penală era prevăzută în art. 23 C.pen.
anterior (participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală în calitate de autor, instigator sau complici) dar se deosebea de forma pluralităţii
constituite în situaţia asocierii care rezulta „din chiar constituirea şi înfiinţarea pluralităţii al
cărui scop este săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni” iar „pluralitatea de subiecţi ai unei
infracţiuni se absoarbe în însăşi activitatea infracţională în care se contopeşte”.134
Anterior reglementării actuale, asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni era prevăzută
sub diferite forme în art. 323 alin. (1) C.pen. anterior, art. 167 privind complotul C.pen. anterior,
art. 357 alin. (3) privind genocidul C.pen. anterior, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991

134
Teodor Vasiliu şi alţii, Codul penal comentat şi adnotat, Partea special, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977,
p.454.
99
privind securitatea naţională a României, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, art. 35 alin. (1) din Legea nr. 535/2004
privind prevenirea şi combaterea terorismului.135
Reglementările legale anterioare au fost adoptate prin legi speciale şi în conformitate cu
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate semnată de
România la 14.12.2000 şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 813 din 08.11.2002,
care în dispoziţiile art. 2 lit. a) – c) arăta care este terminologia grupului infracţional.136
Având în vedere aspectele menţionate mai sus, arătăm că în prezent articolul 367 C.pen.
este singurul care reglementează constituirea unui grup infracţional organizat, înglobând în el
vechile reglementări cu excepţia art. 35 alin. 1 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului şi a articolului 438 alin. (3) C.pen. privind genocidul care prevede
înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid. Asocierea în scopul săvârşirii de acte de
terorism ori aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de asocieri prevăzute în art.
35 din Legea nr. 535/2004 nu poate fi confundată cu art. 367 C.pen. întrucât face referiri în mod
concret la actele de terorism, iar înţelegerea prevăzută de infracţiunea de genocid face parte din
infracţiunile din Titlul XII, Capitolul I al Codului penal reglementând infracţiunile de genocid şi
contra umanităţii.
Potrivit art. 367 alin. (6) C.pen. prin grup infracțional organizat se înțelege grupul
structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp
și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

§2. Structura infracţiunii tip [art. 367 alin. (1) C.pen.]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este alcătuit din relaţiile sociale
referitoare la convieţuirea socială privind ordinea şi liniştea publică. Dacă se săvârşeşte şi
infracţiunea pentru care s-a constituit grupul infracţional organizat putem avea şi un obiect
juridic secundar al infracţiunii săvârşite.
b) Obiectul material. Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat nu are
obiect material, fiind o infracţiune de pericol.

135
Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 163 din 07.08.1991 şi republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 190/18.03.2014, iar art. 19 alin. 1 a fost abrogate prin Legea nr. 187/2012 de punere în
aplicare a noului Cod penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757/12.11.2012); Legea nr. 39/2003 privind
prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 50 din 29.01.2003 (art. 7 a
fost abrogat prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
757/12.11.2012); Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
1161/08.12.2004 (art. 35 alin. 1 este în vigoare, fiind modificat în forma actual prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului
Cod penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757/12.11.2012).
136
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate – art. 2 lit. a) expresia grup infracţional organizat
desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează în înţelegere,
în scopul săvârşirii uneia ori mai multor infracţiuni grave sau infracţiuni prevăzute de prezenta convenţie, pentru a obţine, direct ori
indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material;
b) expresia infracţiune gravă înseamnă un act care constituie o infracţiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei
maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea;
c) expresia grup structurat desemnează un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a comite neapărat o infracţiune şi care nu
deţine neapărat un anumit rol de continuitate sau de structură elaborată pentru membrii săi;
100
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană ce
îndeplineşte condiţiile răspunderii penale, dar vorbim de un subiect plural întrucât, aşa cum
arătam anterior, avem o pluralitate constituită de infractori.
Participaţia penală. Considerăm şi noi alături de alţi autori137 că atunci când avem o
participaţie penală ocazională „sub forma complicităţii morale prin promisiunea de favorizare
ori tăinuire” avem tot o pluralitate constituită sub forma sprijinirii. Chiar şi în situaţia în care
avem un singur subiect la iniţiere, aderare şi sprijinire, el nu este un subiect activ singular,
întrucât fără existenţa a minimum trei persoane (fizice sau/şi juridice) nu putem avea
infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării atunci când o persoană cu intenţie
determină o altă persoană să iniţieze, să adere sau să sprijinire, sub orice formă, un grup
infracţional organizat în vederea săvârşirii unei infracţiuni.
b) Subiectul pasiv este statul care prin lege garantează ordinea şi liniştea publică.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Legiuitorul a prevăzut mai multe modalităţi cu
privire la acţiunea autorilor infracţiunii, şi anume: iniţiere, constituirea, aderarea sau
sprijinirea, sub orice formă a unui astfel de grup.
Prin iniţiere se înţelege activitatea unei persoane sau mai multe de a concepe şi a
desfăşura activităţi de materializare a ideii unui grup infracţional organizat. Această iniţiere se
face prin comunicarea către alte persoane a scopului asocierii, iar simpla comunicare
considerăm că nu este suficientă pentru a exista infracţiunea dacă nu se îndeplineşte condiţia
prevăzută de lege cu privire la numărul minim de persoane.
Prin constituire se înţelege acordul asocierii unui număr minim de trei persoane cât şi
condiţiile minime de organizare privind structura grupului.
Aderarea este atunci când o persoană se alătură unui grup infracţional organizat, fără a
avea importanţă dacă cunoaşte sau nu toţi membri grupului, însă având cunoştinţă de scopul şi
de activitatea infracţională generală a grupului.
Prin Sprijinire, sub orice formă, se înţelege acţiunea unei persoane de a ajuta grupul
infracţional în activităţile sale efective (furnizare de asistenţă, sfaturi sau ajutor) sau a-l susţine
material, fiind asemănătoare complicităţii materiale.
În funcţie de situaţia de fapt, trebuie stabilit care este modalitatea de sprijinire sub orice
formă pentru existenţa infracţiunii. Chiar dacă există o multitudine de situaţii ce pot exista sub
forma sprijinirii, considerăm că legiuitorul ar fi trebuit să precizeze modalităţile concrete de
sprijinire, aşa cum a făcut-o în alineatul (6) când defineşte grupul infracţional organizat. Având
un caracter nedeterminat şi general, forma de sprijinire poate lăsa loc la interpretări diferite,
fiind ambiguă.
În practica judiciară a Înaltei Curţi de Casație şi Justiţie, până la intrarea în vigoare a
Codului penal actual la 01.02.2014 s-a pronunţat în mai multe cauze cu privire la legea nr.

Teodor Vasiliu şi alţii, op.cit., p.454, Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Paşca, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed.
137

Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.314


101
39/2003 referitoare la art. 7 sau aplicarea altor dispoziţii legale din această lege în concurs cu
alte infracţiuni.138
Infracţiunea prevăzută la art. 367 alin. (1) C.pen. este asemănătoare şi cu infracţiunea
prevăzută în art. 409 C.pen. – constituirea de structuri informative ilegale, prevăzută în Titlul X
la infracţiuni contra securităţii naţionale, unde avem iniţierea, organizarea sau constituirea pe
teritoriul României a unor structuri informative, însă acestea se fac în scopul culegerii de
informaţii secrete de stat în afara cadrului legal, ambele putând să existe în concurs atunci când
constituirea de grup infracţional se face în scopul de a constitui structuri informative pentru
culegerea de informaţii.

b) Cerinţa esenţială. Pentru existenţa infracţiunii legiuitorul a prevăzut în art. 367 alin. (6) ce
se înţelege prin grupul infracţional organizat astfel că acesta trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe şi anume:
- grup structurat, prin care se înţelege un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a
comite neapărat o infracţiune, nu presupune un număr constant de persoane şi care deţine o
structură elaborată pentru membri săi.
- grup infracţional organizat desemnează un grup structurat alcătuit din trei sau mai multe
persoane. Neîndeplinirea numărului minim de persoane nu poate duce la săvârşirea infracţiunii
prevăzute la art. 367 alin. (1) sau (2) C.pen., iar dacă fapta de asociere sau de iniţiere se face în
scopul săvârşirii actelor de terorism se săvârșește infracţiunea prevăzută de art. 35 alin. (1) din
Legea nr. 535/2004.
- grup constituit pentru anumită perioadă de timp, fiind necesar pentru efectuarea
activităţilor ce trebuie desfăşurate precum şi continuitatea acestuia în vederea săvârşirii unei
infracţiuni;
- pentru a acţiona în mod coordonat, în sensul că să existe o anumită ierarhie, anumite reguli
de funcţionare pentru a pregăti, planifica, favoriza, săvârşirea unei infracţiuni;

138
Decizia penală nr. 1021/16.03.2011, ICCJ a arătat că „îndeplinirea unor roluri prestabilite în cadrul unui grup infracţional
organizat, grup constituit de alte persoane, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 lit. a din Legea nr. 39/2003 întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 sub forma aderării la un grup infracţional organizat
sau a sprijinirii sub orice formă a unui astfel de grup.”
- Decizia nr. 3091 din 02.10.2012, I.C.C.J., Secţia penală, s-a arătat că „în conformitate cu dispoziţiile art. 2 lit. a) din Legea nr.
39/2003, noţiunea de grup infracţional organizat reprezintă grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru
o perioadă și acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, cum sunt infracţiunile de trafic
de minori cuprinse în art. 2 lit. b) pct. 12 din aceeași lege, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu
material. În consecinţă, în aplicarea dispoziţiilor legale evocate, există un grup infracţional organizat, în cazul în care un număr de
patru inculpaţi - indiferent dacă între aceștia există legături de familie - au acţionat pentru o perioadă de timp de mai multe luni și în
mod coordonat, în scopul comiterii infracţiunilor de trafic de minori prevăzute în art. 13 din Legea nr. 678/2001, fiecare dintre
inculpaţi îndeplinind roluri determinate în săvârșirea infracţiunilor menţionate, pentru a obţine un beneficiu financiar din exploatarea
victimelor minore prin obligarea la practicarea prostituţiei. Recrutarea și găzduirea unui minor, prin înșelăciune și violenţă, în scopul
exploatării victimei prin obligarea la practicarea prostituţiei, dacă fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, se
încadrează în dispoziţiile art. 13 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 678/2001 (articolul 13 a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012 de
punere în aplicare a Codului penal).
- Decizia nr. 1349 din 18 aprilie 2013, I.C.C.J., Secţia penală, a statuat că „dacă trei persoane care au constituit un grup infracţional
organizat săvârșesc, împreună, infracţiunea de contrabandă, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art.
7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cât și elementele constitutive ale infracţiunii de contrabandă prevăzută în art. 270 raportat la
dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 86/2006 - teza privitoare la comiterea infracţiunii de contrabandă de două sau mai multe persoane
împreună -, în concurs real de infracţiuni, reţinerea dispoziţiilor art. 274 din Legea nr. 86/2006 neexcluzând reţinerea infracţiunii
prevăzute în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.”
102
După intrarea în vigoare a Codului penal actual în practica judiciară au apărut soluţii
contradictorii în sensul că art. 8 din Legea nr. 39/2003 care făcea referire la art. 323 din Codul
penal anterior a fost dezincriminat, în acest sens pronunţându-se chiar înalta Curte de Casaţie şi
Justeței prin deciziile penale nr. 608 şi 2055/2014. Ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
prin Decizia nr. 12/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.507/08.07.2014) pentru
dezlegarea unei probleme de drept s-a pronunţat în sensul că atât art. 323 din Codul penal
anterior cât şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 se regăsesc în art. 367 C.pen., nefiind dezincriminate.
Pentru a da această soluţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că potrivit
dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 „nu există dezincriminare, deşi norma de
incriminare din norma veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul său fiind preluat de o
altă normă din Codul penal sau de legislaţia specială, fiind acoperit de o incriminare generală
existentă.”
Tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10/2015 (Monitorul Oficial al
României nr. 389/04.06.2015) a admis sesizarea formulată vizând modalitatea de interpretare a
dispozițiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în sensul că „în ipoteza în care, o dată cu
intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracţiunea care intră în scopul grupului organizat a fost
dezincriminată nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv
condiţia tipicităţii.” Această decizie consacră faptul că dacă infracţiunea ce a intrat în scopul
grupului organizat a fost dezincriminată nu se mai poate face aplicarea art. 367 alin. (1) şi (6)
din Codul penal (în această situație independenţa infracţiunii depinde de infracţiunea scop),
decizia fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial, aşa cum
prevede art. 477 din Codul de procedură penală.

c) Urmarea imediată. Prin iniţierea sau constituirea grupului infracţional organizat se creează
o stare de pericol pentru ordinea şi liniştea publică.

d) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează elementul
material al faptei şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta nu mai
trebuie demonstrată întrucât ea rezultă ex re prin săvârşirea uneia din modalităţile prevăzute de
lege (iniţiere, constituire, aderare sau sprijinire).

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. a) Infracţiunea de constituire a unui grup


infracţional organizat poate fi săvârşită sub forma de vinovăţie a intenţiei directe.
Este posibil, poate, în cazul sprijinirii sub orice formă să existe şi forma de vinovăţie a
intenţiei indirecte.
b) Mobilul şi scopul. Pentru această infracţiune nu are relevanţă mobilul, acestea putând fi avut
în vedere la individualizarea pedepsei, însă scopul constituirii grupului este acela de a săvârşi
infracţiuni.

§3. Varianta agravată [art. 367 alin. (2) C.pen.]

103
Legiuitorul a reglementat o variantă agravantă care există atunci când infracțiunea care
intră în scopul grupului infracțional organizat este sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii
pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani.
Putem da ca exemplu aici infracţiunile contra vieţii (omorul – art. 188, omorul calificat –
art. 189 C.pen.), traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile – traficul de persoane (art. 210
alin. (2) C.pen., traficul de minori (art. 211 alin. (2) C.pen.) sau alte infracţiuni din legi speciale.
Considerăm că pentru a se aplica varianta agravată subiectul activ trebuie să cunoască în
mod obiectiv care ar fi infracţiunea scop pentru care se face constituirea de grup infracţional
organizat. Dacă avem situaţii în care infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional este
sancţionată cu o pedeapsă prevăzută de legea penală sub 10 ani – exemplu abuzul în serviciu
prev. de art. 297 alin. (1) C.pen., iar forma agravată este prevăzută în art. 309 C.pen.,
infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat trebuie să se raporteze la
infracţiunea de bază, în exemplul dat art. 297 alin. (1) C.pen., motivat de faptul că la data
constituirii grupului persoanele implicate nu au cunoscut că se va produce un prejudiciu cu
consecinţe deosebit de grave şi nici întinderea acestuia, pentru a se face aplicarea agravantei de
la art. 367 alin. (2) C.pen..
Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 405/15.06.2016, pct. 20, această
agravantă nu este incidentă în mod automat ori de câte ori funcţionarul public a obţinut pentru
sine ori pentru altul un folos necuvenit, independent de atitudinea subiectivă a acestuia, textul
de lege completându-se cu dispoziţiile generale ale Codului penal care stabilesc o răspundere
subiectivă şi în situaţia circumstanţelor agravante şi a elementelor circumstanţiale cu caracter
agravat, conform art. 30 alin. (3) C.pen.. Dispoziţiile art. 30 alin. (3) C.pen. stabilesc o
răspundere subiectivă în situaţia circumstanţelor agravante şi a elementelor circumstanțiale cu
caracter agravant, precizând expres că nu constituie circumstanţă agravantă sau element
circumstanţial agravant starea, situaţia şi împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o la
momentul săvârşirii infracţiunii.
De asemenea, potrivit art. 50 alin. 2 C.pen., circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng
asupra autorilor şi participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut şi le-au
prevăzut.
Din acest motiv considerăm că în cazul în care subiecţii plurali ai grupului infracţional
organizat nu au cunoscut elementele circumstanţiale de agravare a situaţiei de fapt nu ar putea fi
reţinută agravanta prevăzută în art. 367 alin. (2) C.pen.
În situaţiile în care în scopul grupului infracţional organizat intră o infracţiune care este
pedepsită cu o pedeapsă mai mare de 10 ani, chiar dacă aceasta nu s-a săvârşit se aplică
dispoziţiile art. 367 alin. (2) C.pen.139

139
În acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2325 din 2 iulie 2013, a arătat că „în cazul în care, în scopul grupului infracţional
organizat, intră infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002,
infracţiunea de deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică prevăzută în art. 25 din Legea nr.
365/2002 și infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prevăzută în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002,
sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat, în sensul art. 7 alin.
(2) din Legea nr. 39/2003, este sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată electronică
(închisoarea de la 3 la 12 ani), chiar dacă inculpaţii sunt condamnaţi numai pentru infracţiunea de deţinere de echipamente în vederea
falsificării instrumentelor de plată electronică, săvârșirea infracţiunii de falsificare a instrumentelor de plată electronică și săvârșirea
infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos fiind împiedicate de intervenţia organelor de urmărire penală.”
104
§4. Formele infracţiunii. a) Actele preparatorii cât şi tentativa nu sunt incriminate, deşi sunt
posibile.
b) Infracţiunea se consumă atunci când s-a produs starea de pericol cerută de legiuitor prin
comiterea faptei, însă momentele de consumare pot diferi în forma modalităţile infracţiunii, şi
anume: iniţiere, constituire, aderare, sprijinire.
Infracţiunea are un caracter continuu, durând în timp atât cât există grupul.
c) Epuizarea. Există situaţii în care consumarea infracţiunii are loc în forma modalităţilor
infracţiunii, însă ea se poate epuiza la ultimul act al grupului.
Cu privire la momentul epuizării, putem arăta că prin Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
(Monitorul Oficial al României nr. 251/05.04.2016), s-a prevăzut că în aplicarea dispoziţiilor art.
5 din Codul penal în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni pe
legea veche, iar altele pe legea nouă, se va aplica legea penală mai favorabilă identificată ca
fiind legea veche sau nouă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 01.02.2014, iar pentru
cele săvârşite după această dată se va aplica legea nouă.
De asemenea, tot ICCJ prin decizia nr. 71/RC din 04.03.2016 a statuat că „fapta de
constituire a unui grup infracţional organizat reprezintă o faptă prevăzută de legea penală,
incriminată succesiv în dispoziţiile art. 323 C. pen. anterior, art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art.
367 C. pen. şi, prin urmare, recursul în casaţie întemeiat pe cazul reglementat în art. 438 alin.
(1) pct. 7 C. proc. pen., cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală, este nefondat.
În ipoteza în care momentul epuizării infracţiunii de constituire a unui grup infracţional
organizat se situează în timp ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003, fapta se încadrează
în dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 (sau în dispoziţiile art. 367 C. pen., în cazul în care
legea penală nouă reprezintă legea penală mai favorabilă), chiar dacă momentul consumării a
fost atins anterior intrării în vigoare a Legii nr. 39/2003, întrucât, în această ipoteză, legea
penală aplicabilă se stabileşte în raport cu momentul epuizării, iar nu în raport cu momentul
consumării infracţiunii.”

§5. Sancţiuni.
Infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat se pedepseşte în varianta tip
prevăzută la alineatul (1) al art. 367 C.pen. cu închisoare de la 1 la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi, iar în varianta agravată a alineatului (2) cu închisoare de la 3 la 10 ani
şi interzicerea unor drepturi.
În dispoziţiile art. 367 alin. (3) C.pen. s-a prevăzut că dacă faptele prevăzute la alineatul
(1) şi (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni se aplică regulile concursului de
infracţiuni.
Întrucât art. 367 alin. (1) – (3) şi (6) din Codul penal a fost considerat neconstituţional în
sensul că potrivit alineatului (3) s-ar încălca anumite dispoziţii constituţionale referitoare la art.
16 (egalitatea în drepturi), art. 21 alin. 3 (dreptul la un proces echitabil), art. 23 alin. 12
(legalitatea pedepsei) şi altele, în sensul că subiectul activ prev. de art. 367 alin. (1) ar răspunde
atât pentru fapta proprie cât şi pentru infracţiunea scop a grupului, chiar dacă nu a participat în
nici un fel la săvârşirea acesteia. Curtea Constituţională prin decizia nr. 559/12.06.2016
105
(publicată în M.Of. nr. 818/17.10.2016) a respins ca neîntemeiată excepţia având în vedere atât
considerentele exprimate în deciziile anterioare cât şi faptul că persoanele care au o pluralitate
constituită conform art. 367 alin. 1 răspund pentru infracţiunea de grup infracţional organizat,
iar dispoziţiile alineatului 3 din acelaşi articol se aplică regula concursului de infracţiuni,
membrilor grupului infracțional organizat care au săvârşit infracţiunea scop. Curtea a mai
menţionat că această dispoziţie legală este în concordanţă cu articolul 7 paragraful 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că noţiunea de „drept” folosită de art. 7
corespunde celei de „lege” care apare în articolele din convenţie înglobează atât prevederile
legale, cât şi practica judiciară presupunând cerinţele calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii
şi previzibilităţii.

§6. Cauze de nepedepsire


Legiuitorul a prevăzut în art. 367 alin. (4) că nu se pedepsesc persoanele care au comis
faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat,
înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile
care intră în scopul grupului.

§7. Cauze de atenuare


În art. 367 alin. (5) se prevede că dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele
prevăzute în alin. (1) - (3) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la
răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Cele două dispoziţii legale au fost preluate din art. 9 alin. (1) şi (2) al Legii nr. 39/2003.

Secţiunea 2. INSTIGAREA PUBLICĂ

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de instigare publică este prevăzută în art. 368 C.pen. într-o variantă tip și o variantă
agravată.
Varianta tip [art. 368 alin.(1) C.pen.] constă în fapta de a îndemna publicul, verbal, în
scris sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni.
Varianta agravată [art. 368 alin. (2) C.pen.] există atunci când fapta prevăzută în alin.
(1) este comisă de un funcționar public.
Infracţiunea de instigare publică exista şi în Codul penal anterior în dispoziţiile art. 324,
însă în actuala reglementare au fost reţinute parţial doar alineatele (1) – (3), fiind exclus
alineatul (4) cu privire la purtarea fără drept de uniforme sau forme distinctive ale unei autorităţi
publice, care este incriminată în art. 258 alin. (3) la uzurparea de calităţi oficiale în Capitolul 1 –
Infracţiuni contra autorităţii.
În ceea ce priveşte alineatul (5) care sancţiona lăudarea în public a celor care au săvârşit
infracţiuni sau a infracţiunilor săvârşite de către aceştia, prevederea a fost dezincriminată de
noua reglementare.

106
Infracţiunea analizată este prevăzută în Codul penal în Partea specială şi nu trebuie să se
facă confuzie cu instigarea ca formă a participaţiei penale (art. 47 C.pen.). Instigarea publică
este o infracţiune de pericol pentru ordinea publică.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 368 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la ocrotirea relaţiilor sociale
privind convieţuirea socială şi ordinea publică.
b) Obiectul material nu există întrucât este o infracţiune de pericol.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii în varianta tip poate fi


orice persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele – coautorat, complicitate şi instigare,
cu următoarele precizări:
- Infracţiunea poate fi săvârşită sub forma autoratului sau coautoratului când două sau mai
multe persoane participă la acţiunea de îndemnare a publicului la săvârşirea unei infracţiuni.
- Complicitatea este, de asemenea, posibilă când o persoană cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea acestei infracţiuni.
- Instigarea este posibilă numai atunci când o persoană cu intenţie determină o altă persoană la
săvârşirea infracţiunii de instigare publică, pentru că în caz contrar cel care îndeamnă la
săvârşirea de infracţiuni este autorul infracţiunii de instigare publică.
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii de instigare publică este statul. Subiect pasiv
secundar poate fi orice persoană în cazul în care se comite o altă infracţiune ca urmare a
instigării publice şi aceasta are obiect material [art. 368 alin. (3) C.pen.].

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material în varianta tip se realizează prin acţiunea de a
îndemna publicul verbal, în scris sau prin orice alte mijloace să săvârşească o infracţiune.
Potrivit Dicționarului Explicativ Român prin instigare se înţelege: „a îndemna, a incita, a
provoca (la acțiuni dușmănoase, violente).”
Acţiunea de îndemnare înseamnă a convinge pe cineva să facă ceva, a chema la o
acțiune; a îmboldi, a stimula, a impulsiona; a îmbia.
Această îndemnare nu poate avea ca obiect decât săvârşirea unei infracţiuni, iar acest
îndemn trebuie să fie serios şi să fie adresat publicului. Legiuitorul când face referirea la public
nu se referă la un anumit număr de persoane însă trebuie să acopere dispoziţiile art. 184 din
Codul penal care explică noţiunea de faptă săvârşită în public.140
Atunci când instigarea publică se face verbal este necesar să existe o adunare sau
reuniune de mai multe persoane, pentru că în caz contrar atunci când se face numai în faţa unei
140
Art. 184 C.pen. - Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;
c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau
mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită
naturii relațiilor dintre persoanele participante.
107
singure persoane putem avea forma de instigare prevăzută la participaţia penală prevăzută la art.
47 C.pen.
Acţiunea de îndemnare a publicului se poate face în scris (manifeste, afişe, publicaţii,
cărţi, chiar scrierea de mesaje pe anumite clădiri) sau prin orice alte mijloace (audio, video - tv,
on-line).
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol prin acţiunea de îndemnare a
publicului la săvârşirea de infracţiuni.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe
această legătură şi fiind o infracţiune de pericol rezultă ex re.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă


(prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte – art. 16 alin.
(3) lit. a) C.pen.)
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Varianta agravată [art. 368 alin. (2) C.pen.]


În varianta agravată subiectul activ al infracţiunii trebuie să fie un funcţionar public şi
faţă de vechea reglementare, legiuitorul nu mai face referiri la cel care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat sau o altă activitate publică.
Astfel, funcţionarul public în sensul legii penale are o accepţiune mai largă vizând o
persoană care, cu titlul permanent sau cu temporar, cu sau fără remuneraţie, îndeplineşte
activităţile prevăzute în art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen..
Dacă ar fi să facem referire la art. 175 alin. (2) C.pen., s-a considerat că este funcţionar
public şi expertul tehnic judiciar, medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate din
sistemul public, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat sau funcţionarul bancar
angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea
Băncii Naţionale a României.141

§4. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa deşi posibilă nu este
incriminată.
b) Infracţiunea se consumă atunci când s-a creat starea de pericol pentru ordinea publică prin
îndemnarea la săvârşirea de infracţiuni. Nu are importanţă la consumarea infracţiunii dacă
acţiunea de îndemnare a avut sau nu un rezultat în sensul de a se săvârşi o infracţiune, aceasta
având un caracter autonom.
c) Cu privire la epuizare, aceasta poate să dureze în timp, prin repetarea actelor de îndemnare
în baza aceleiași rezoluţii infracţionale, acţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni (formă continuată), epuizarea având loc la săvârşirea ultimului act material.

ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 20/2014 (M.Of. nr. 766 din 22.10.2014),
141

Decizia nr. 26/2014 (M.Of. nr. 24/13.01.2015), Decizia nr. 19/2015 (M.Of. nr. 486/02.07.2015), Decizia 8/2017 (M.Of. nr.
290/25.04.2017), Decizia nr. 18/2017 (M.Of. nr. 545/11.07.2017).
108
7. Sancţiuni
Infracţiunea de instigare publică se pedepseşte în varianta tip prevăzută la alineatul (1)
al art. 368 C.pen. cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăși
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat, iar în varianta
agravată a alineatului (2) cu închisoare de la unu la 5 ani fără a se putea depăși pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.
În situaţia prevăzută la alineatul (2) al art. 368 se va aplica şi pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi conform art. 45 C.pen. alături de pedeapsa principală.
În dispoziţiile art. 368 alin. (3) C.pen. s-a prevăzut că dacă instigarea publică a avut ca
urmare comiterea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru
acea infracțiune.

Secţiunea 3. INCITAREA LA URĂ SAU DISCRIMINARE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de instigare publică este prevăzută într-o singură variantă normativă în art.
369 C.pen. constând în încitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare
împotriva unei categorii de persoane.
Infracţiunea era prevăzută în Codul penal anterior în art. 317 sub denumirea de instigare
la discriminare142 având un conţinut asemănător cu cel din actuala reglementare, înlocuindu-se
termenul de instigare cu cel de incitare la ură sau discriminare.
În actuala reglementare, legiuitorul a considerat că termenul de incitare (a ațâța, a
întărâta; a instiga la... – DEX 2009) este mult mai larg decât cel de instigare. Cu privire la
termenul ură, care reprezintă de fapt un sentiment puternic de ostilitate, atitudine duşmănoasă
faţă de cineva sau de ceva, s-a considerat că trebuie să existe chiar în titlul infracţiunii, întrucât
el este reglementat în documentele internaţionale semnate de către România, existând obligaţia
pentru a fi prevăzut în infracțiunile Codului penal când se face o instigare publică la ură.143
Discriminarea reprezintă distincţia netă făcută între mai multe obiecte, idei, ea putând fi
o politică de stat prin care o categorie de cetăţeni este lipsiţi de anumite drepturi pe baza unor
considerente nelegitime.
Din acest motiv, la nivel internaţional în Convenţia internaţională privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială144 în art. 4 se prevede că „statele părţi condamnă orice

142
Instigarea la ură pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA se pedepsește cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani sau cu amendă.
143
DECIZIA-CADRU 2008/913/JAI A CONSILIULUI din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale
rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal - publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 328/55 din 6.12.2008 –
art. 1 lit. a - Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menționate în continuare, săvârșite cu intenție,
sunt pedepsibile:(a) instigarea publică la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de
grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine națională sau etnică;
144
Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2106 (XX) din 21 decembrie 1965.
Intrată în vigoare la 4 ianuarie 1969, conform dispoziţiilor art. 19. România a aderat la Convenţie la 14 iulie 1970 prin Decretul nr.
109
propagandă şi orice organizaţii care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei
rase sau unui grup de persoane de o anumită culoare sau de o anumită origine etnică, sau care
pretind să justifice sau să încurajeze orice formă de ură şi de discriminare rasială şi se
angajează să adopte de îndată măsuri pozitive menite să elimine orice incitare la o astfel de
discriminare sau orice acte de discriminare şi, în acest scop, ţinând seama de principiile
formulate în Declaraţia universală a drepturilor omului şi de drepturile enunţate în mod expres
în articolul 5 al prezentei Convenţii, ele se angajează îndeosebi: a) să declare delicte pedepsite
prin lege orice difuzare de idei bazate pe superioritate sau ură rasială, orice incitare la
discriminare rasială ca şi orice acte de violenţă sau provocare la astfel de acte, îndreptate
împotriva oricărei rase sau oricărui grup de persoane de o altă culoare sau de o altă origine
etnică, precum şi orice sprijin acordat unor activităţi rasiste, inclusiv finanţarea lor; b) să
declare ilegale şi să interzică organizaţiile, precum şi activităţile de propagandă organizată şi
orice alt fel de activitate de propagandă care incită la discriminare rasială şi care o
încurajează şi să declare delict pedepsit prin lege participarea la aceste organizaţii sau la
aceste activităţi; c) să nu permită autorităţilor publice sau instituţiilor publice, naţionale sau
locale, să incite la discriminare rasială sau s-o încurajeze.”
Astfel şi prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului s-a prevăzut în art. 14
interzicerea discriminării şi anume: „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de
prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

§2. Structura infracţiunii


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de incitare la ură şi
discriminare îl reprezintă ocrotirea relaţiilor sociale privind convieţuirea între oameni care
trebuie să se facă fără ură şi discriminare indiferent de rasă, sex, culoare, opinii politice,
apartenenţa la o minoritate, etc.
b) Obiectul material. Infracţiunea este de pericol și constă în incitarea sau convingerea unor
persoane la ură sau discriminare şi nu este îndreptată asupra unui bun sau persoană astfel că nu
poate avea obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană ce întruneşte
condiţiile generale ale răspunderii penale.
Participaţia penală se poate realiza atât sub forma coautoratului, al instigării cât şi a
complicităţii.
b) Subiectul pasiv principal este statul care prin organele sale asigură bunele relaţii de
convieţuire socială şi ordine publică, iar ca subiect pasiv secundar pot fi categoriile de
persoane faţă de care se face incitarea la ură sau discriminare.

2.2. Conţinutul constitutiv

345, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 92 din 28 iulie 1970. Prin Legea nr. 144/1998, publicată în „Monitorul
Oficial al României“, partea I, nr. 261 din 13 iulie 1998, România şi-a retras rezerva formulată la art. 22.
110
A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin acţiunea de incitare a publicului,
prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane.
Legiuitorul când face referirea la public nu se referă la un anumit număr de persoane însă
trebuie să acopere dispoziţiile art. 184 din Codul penal.
Prin această activitate subiectul activ încearcă să creeze un sentiment pe ură şi
discriminare faţă de anumite categorii de persoane, efectuat fie verbal (deşi legiuitorul nu mai
arată acest lucru în conţinutul infracţiune) fie prin orice mijloace (audio, video, presă, on-
line,etc.).
Este obligatoriu ca incitarea să se facă pentru o anumită categorie de persoane pentru că
dacă nu este îndeplinită această condiţie atunci infracţiunea nu există sau poate exista alt tip de
infracţiune [art. 297 alin (2) C.pen. – abuzul în serviciu]. Infracţiunea se deosebeşte de cea de
abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (2) C.pen.145 întrucât se referă la o categorie de persoane
şi nu la o singură persoană prin care funcţionarul public îi îngrădeşte exercitarea unui drept ori
îi creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate bazată pe temei de rasă, naţionalitate, origine
etnică, etc..

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile de convieţuire
socială şi ordine publică.
c) Este necesar ca între acţiunile subiectului activ şi urmarea imediată să existe o legătură de
cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia directă


întrucât prin activitatea de convingere sau îndemnare la ură şi discriminare, făptuitorul prevede
rezultate faptelor sale urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa deşi posibilă nu este
incriminată.
b) Infracţiunea se consumă atunci când s-a creat starea de pericol pentru ordinea publică prin
incitare la ură sau discriminare faţă de o anumită categorie de persoane. Nu are importanţă la
consumarea infracţiunii dacă acţiunea de incitare a avut sau nu un rezultat în sensul de a se
săvârşi o infracţiune, aceasta având un caracter autonom, însă ea trebuie să ajungă la cunoştinţa
publicului.
c) Cu privire la epuizare, aceasta poate să dureze în timp, prin repetarea actelor de incitare în
baza aceleiași rezoluţii infracţionale, acţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi
infracţiuni (formă continuată), epuizarea având loc la săvârşirea ultimului act material.

145
Art. 297 alin. (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu,
îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecție HIV/SIDA.
111
§4. Sancţiuni. Infracţiunea de instigare la ură sau discriminare se pedepsește cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Secţiunea 4. ÎNCERCAREA DE A DETERMINA SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni este prevăzută într-o
singură variantă normativă în diziţiile art. 370 C.pen. constând în încercarea de a determina o
persoană, prin constrângere sau corupere, să comită o infracțiune pentru care legea prevede
pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani
Infracţiunea a fost introdusă în partea specială a actualului Cod penal întrucât era
„necesară în condiţiile renunţării la reglementarea, în Partea generală, a instigării neurmate de
executare şi face referire numai la faptele grave.” (Expunerea de motive a noului Cod penal)
În mod paradoxal în Codul penal anterior la art. 29 era reglementată instigarea neurmată
de executare fiind singura infracţiune care era prevăzută în Partea generală.146
Faţă de vechea reglementare nu mai este folosit termenul de instigare și cel de a încerca
de a determina săvârşirea unei infracţiuni, care înseamnă, de fapt, tot o formă de instigare
pentru că încercarea de determinare înseamnă a face pe cineva să ia o anumită decizie, poziţie,
atitudine şi a o convinge în acest sens. (DEX)

§2. Structura infracţiunii


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se caracterizează prin ocrotirea relaţiilor
sociale privind ordinea juridică, sancţionând pe cei care încearcă să determine anumite persoane
să comită infracţiuni grave.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, fiind o infracţiune care creează o
stare de pericol atunci când se încearcă determinarea unei persoane de a săvârşi o faptă gravă,
însă poate avea obiect material atunci când se săvârşeşte prin constrângerea unei persoane fizice,
obiectul material fiind reprezentat de corpul persoanei. În situaţia în care infracţiunea se
săvârşeşte prin corupere, banii sau alte foloase folosiţi de către subiectul activ în încercarea de
determinare sunt mijloace folosite şi nu constituie obiectul material.

146
Art. 29 Cod penal 1968 – Actele de instigare neurmate de executarea faptei, precum și actele de instigare urmate de desistarea
autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancționează cu o pedeapsă între minimul special al
pedepsei pentru infracțiunea la care s-a instigat și minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe
viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani.
Actele arătate în alineatul precedent nu se sancționează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care s-a instigat este
de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul desistării constituie altă faptă prevăzută de
legea penală.
112
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat şi poate fi orice
persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub forma autoratului – coautoratului sau a complicităţii, fiind
exclusă forma instigării care constituie elementul de fapt al infracţiunii de încercare a determina
săvârşirea unei infracţiuni. Nu are rost a face comparaţia cu alte infracţiuni asemănătoare, cum
ar fi infracţiune prev. de art. 272 C.pen. privind influenţarea declaraţiilor, care se referă tot la
încercarea de a determina sau determinarea unei persoane de a da anumite declaraţii, prin
corupere sau prin constrângere, întrucât infracţiunea amintită se pedepseşte cu închisoare de la 1
la 5 ani. Este posibil concursul de infracţiuni, însă elementul material la infracţiunea analizată
prevăzute de art. 370 se referă numai la infracţiunile grave (cele pedepsite cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani).
b) Subiectul pasiv este statul ce asigură ordinea publică care este periclitată, putând avea şi un
subiect pasiv secundar, atunci când încercarea de determinare a săvârşirii unei infracţiuni se
face prin constrângere.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în încercarea de a determina o persoană,
prin constrângere sau corupere, să comită o infracţiune.
Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de încercare să se facă prin una din
cele două modalităţi. Atunci când se face prin constrângere acţiunea poate fi efectuată printr-o
constrângere fizică asupra corpului persoanei sau prin crearea unui sentiment puternic de
ameninţare (psihică sau morală).
Prin corupere legiuitorul se referă la situația când subiectul activ încearcă să determine o
persoană prin sume de bani sau alte foloase să săvârşească infracţiuni grave.
Faţă de vechea reglementare, în conţinutul infracţiunii avem numai încercarea de
determinare prin cele două modalităţi, constrângere sau corupere, fără a mai fi prevăzută şi
instigarea urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii
rezultatului faptei. Nu a mai fost prevăzut acest lucru întrucât el este reglementat în Partea
generală art. 34 C.pen. referitor la desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.147
Cerinţa esenţială a elementului material la această infracţiune constă în:
- acțiunea prin care subiectul activ încearcă să determine o persoană prin constrângere sau
corupere să comită o infracţiune gravă (care să fie pedepsită de lege cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani);
- persoana faţă de care se efectuează constrângerea ori coruperea să înţeleagă în mod serios ceea
ce trebuie să facă în săvârşirea unei infracţiuni;
- încercarea de determinare să nu aibă un rezultat pozitiv în sensul în care persoana faţă de care
să exercită constrângerea sau coruperea să săvârşească infracţiunea la care a fost determinată.
Dacă se săvârşeşte infracţiunea pentru care a fost determinată, atunci sunt îndeplinite condiţiile
art. 47 C.pen. referitore la instigator şi se aplică forma de participaţie penală la acea infracţiune
şi nu cea prevăzută în art. 370 C.pen.
147
Art. 34 - (1) Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea
acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică
pedeapsa pentru această infracțiune.
113
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru ordinea publică şi relaţiile
de convieţuire socială.
c) Este necesar ca între acţiunile subiectului activ şi urmarea imediată să existe o legătură de
cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia directă


întrucât prin activitatea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni făptuitorul
prevede rezultate faptelor sale urmărind producerea lor prin săvârşirea acelei fapte.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa deşi posibilă
nu este incriminată.
b) Consumarea infracţiunii are loc atunci când s-a realizat acţiunea de încercare a
determina săvârşirea unei infracţiuni.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în forma continuată când autorul infracţiunii încearcă la
diferite intervale de timp prin constrângere sau corupere, însă asupra aceleiaşi persoane, iar
atunci epuizarea are loc în momentul în care se produce ultima acţiune de încercare.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni se pedepsește cu
închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Atunci când prin acţiunea de încercare de a determina săvârşirea unei infracţiuni se
realizează şi conţinutul altei infracţiuni, putem avea un concurs de infracţiuni între acea
infracţiune şi cea prevăzută de art. 370 C.pen.

Secţiunea 5. TULBURAREA ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice este prevăzută într-o singură variantă
normativă în dispoziţiile art. 371 C.pen. constând în fapta persoanei care, în public, prin
violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave
aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică.
Infracţiunea analizată era reglementată şi în Codul penal anterior în art. 321 privind
ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, infracţiune ce prezenta o
variantă simplă ce se regăseşte în mare măsură în varianta prevăzută de art. 371 şi o variantă
agravată atunci când se tulbura grav liniştea şi ordinea publică, fiind pedepsită mai aspru.

114
În actuala reglementare s-a reţinut forma infracţiunii privind numai tulburarea ordinii şi
liniştii publice, iar ultrajul contra bunelor moravuri este prevăzut în art. 375 din actualul Cod,
dar care este legat mai mult de pornografia infantilă prev. de art. 374 C.pen..
Din expunerea de motive a Codului penal rezultă că în această secţiune au fost aduse
textele de incriminare aflate în legislaţia specială (Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea
faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice şi respectiv
Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice).
Pentru a nu exista un paralelism între dispoziţiile legii nr. 61/1991 privitoare la faptele
comise în public privind acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare,
ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor, precum şi tulburarea liniştii
publice, legiuitorul a reglementat în art. 371 C.pen. numai faptele persoanelor care, în public,
prin violenţe comise împotriva persoanelor sau bunurilor, ori prin ameninţări sau atingeri
grave aduse demnităţii persoanelor tulbură ordinea şi liniştea publică.148
§2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se caracterizează prin ocrotirea relaţiilor
sociale privind ordinea şi liniştea publică.
Având în vedere sensul cuvântului de „linişte” care înseamnă lipsă de zgomot, calm,
netulburare, fără zgomot, am putea arăta că prin linişte publică se înţelege „asigurarea
climatului de ordine și liniște publică necesar desfășurării normale a activității economice și
social-culturale și promovarea unor relații civilizate în viața cotidiană, cetățenii fiind obligați să
aibă un comportament civic, moral și responsabil, în spiritul legilor țării și al normelor de
conviețuire socială” aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 61/1991.
De altfel, şi în literatura de specialitate juridică mai veche se arată că prin linişte şi ordine
publică se înţeleg acele raporturi dintre oameni, comportamentul lor şi activităţile la care
participă în public să se desfăşoare în mod normal pe baza unor norme de respect reciproc, de
securitate personală, de încredere în atitudinea şi faptele celorlalţi oameni.149
b) Obiectul material. În general infracţiunea nu are obiect material, fiind o infracţiune care
sancţionează nerespectarea anumitor reguli de conduită socială.
Săvârşirea prin violenţă împotriva persoanelor sau împotriva unor bunuri poate avea un
obiect material secundar, corpul persoanei sau bunul respectiv, însă numai dacă nu intră în
concurs cu altă infracţiune, pentru că atunci este posibil ca acestea să reprezinte obiectul
material al infracţiunii respective.
148
Legea nr. 61/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 96 din 07 februarie 2014, - Art. 2. - Constituie contravenție
săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate
infracțiuni: (1) săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări
cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace
indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice; (24) provocarea ori participarea efectivă
la scandal, în locuri sau localuri publice; (25) tulburarea, fără drept, a liniștii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat
sau obiect ori prin strigăte sau larmă; (26) tulburarea liniștii locatarilor între orele 22,00-8,00 și 13,00-14,00 de către orice persoană
prin producerea de zgomote, larmă sau prin folosirea oricărui aparat, obiect ori instrument muzical la intensitate mare în localurile sau
în sediile persoanelor juridice, în locuințele persoanelor fizice sau în oricare alt loc din imobile cu destinația de locuințe ori situat în
imediata vecinătate a acestora; (27) organizarea de petreceri cu caracter privat și utilizarea de aparatură muzicală la intensitate de
natură a tulbura liniștea locuitorilor, în corturi, alte amenajări sau în spațiu neacoperit, situate în perimetrul apropiat imobilelor cu
destinația de locuințe sau cu caracter social, în mediul urban;
149
C.Bulai în Vintilă Dongoroz şi alţii, Explicaţii Teoretice ale Codului penal române, Partea specială, Vol. IV, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1972, pag. 669 – citat în C.Duvac, Drept penal. Partea special, Vol. II, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.283.
115
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat şi poate fi orice
persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, complicitate, instigare).
b) Subiectul pasiv este statul ce asigură ordinea şi liniştea publică, putând avea şi un subiect
pasiv secundar, atunci când violenţa este îndreptată asupra unei persoane sau asupra unui bun.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în mai multe acţiuni alternative care pot
consta în:
- acţiuni de violenţă comise împotriva persoanelor, atunci când se provoacă anumite suferinţe
fizice sau morale (pot intra în concurs formal150 şi cu infracţiunile prevăzute la art. 193 – 194
C.pen. privind lovirile sau alte violenţe ori vătămarea corporală), precum şi violenţă împotriva
bunurilor care pot suferi transformări până la distrugere (de asemenea, poate intra în concurs
formal cu infracţiunile prev. la art. 253-254 C.pen. privind distrugerea 151 şi distrugerea
calificată);
- acţiuni de ameninţare care se pot face prin cuvinte, gesturi sau fapte şi induc o stare de temere,
faţă de o persoană.
- acţiuni care aduc atingeri grave demnităţii persoanelor prin care se lezează onoarea şi
reputaţia unei persoane prin orice mijloace (imputarea unor fapte neadevărate, cuvinte jignitoare
faţă de un anumit defect al persoanei).
Toate aceste acţiuni trebuie să tulbure ordinea şi liniştea publică (producând un sentiment
de indignare şi dezaprobare a persoanelor prezente) 152 , pentru că în caz contrar nu există
elementul material al infracţiunii analizate.
Cerinţa esenţială a elementului material la această infracţiune este aceea ca fapta să fie
săvârşită în public, aşa cum este prevăzută în dispoziţiile art. 184 din Codul penal153, tulburând
ordinea şi liniştea publică.

150
A fi avute în vedere dispoziţiile art. 38 alin. 2 C.pen. – există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau inacţiune săvârşită de
o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
151
Curtea de Apel Cluj - Secția Penală și de minori - decizia penală nr. 78/A/2017/18 ianuarie 2017 – www.rolii.ro. În drept, fapta
inculpatului. care în data de 1 februarie 2015, în timp ce se afla în barul “Garofița” din localitatea Bonțida, administrată de persoana
vătămată, în mod intenționat a distrus, respectiv a degradat un calculator, un scaun, scrumiere, pahare și sticle în valoare de 100 lei,
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de distrugere, prev. de art. 253 alin. 1 din Codul penal. Fapta inculpatului care în
data de 1 februarie 2015, în timp ce se afla în barul “Garofița” din localitatea Bonțida, prin violențe comise împotriva bunurilor, prin
amenințări și atingeri grave aduse demnității persoanelor a tulburat liniștea și ordinea publică, întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, prev. de art. 371 din Codul penal.
152
Curtea de Apel Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia nr. 272/9 martie 2017 - www.rolii.ro. Prin manifestările
lor agresive inculpații și suspecții, care au acționat purtând căști și cagule și având asupra lor bâte de baseball și spray-uri iritant -
lacrimogene, au tulburat ordinea și liniștea publică atât în barul „R. Caffe” cât și în zona din jurul acestuia, stârnind sentimentele de
indignare și de dezaprobare în comunitatea locală. Persoanele prezente în acele momente în local au fost nevoite să plece din calea
agresorilor pentru a nu le fi pusă în primejdie integritatea fizică iar activitatea barului care, prin obiectul său de activitate poate fi
considerat loc de distracție sau de agrement, a fost întreruptă pe parcursul manifestărilor huliganice ale inculpaților și suspecților.
153
Art. 184. Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:
a) într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;
b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;
c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două
sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie,
datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante.
116
Dacă fapta ca amploare şi intensitate, raportată la împrejurările obiective şi subiective a
produs într-o oarecare măsură tulburarea ordinii şi liniştii publice, însă fără a crea o stare de
teamă, revoltă şi indignare în rândul martorilor oculari, nefiind mediatizată pe raza localităţii
unde s-a săvârşit, aceasta întruneşte elementele constitutive ale contravenţiei prevăzută în art. 2
alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991.154
Aşa cum s-a prevăzut în practica judiciară155, în aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul
penal, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii,
violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise
împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave
aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva
unei persoane. În ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii
persoanei, care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei
singure persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul
penal.

b) Urmarea imediată constă în tulburarea ordinii şi liniştii publice, prin acţiuni violente
asupra persoanelor sau bunurilor, ameninţări cu acte de violenţă sau atingeri grave aduse
demnităţii persoanelor creând o stare de agitaţie generală, în care sentimentul de securitate
personală este afectat de teamă şi nelinişte (exemplu: provocarea de scandal public, proferarea
de injurii faţă de mai multe persoane, spargerea unor geamuri).
c) Este necesar ca între acţiunile subiectului activ şi urmarea imediată să existe o legătură de
cauzalitate, care rezultă prin săvârşirea acţiunilor descrise la elementul material (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte) sau
indirectă (prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui).
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile dar nu sunt sancţionate.

154
Curtea de Apel București – Secția A II-A penală - decizia penală nr. 1475/A/ 25.10.2017 – www.rolii.ro. Față de întregul material
probator administrat în cauză, Curtea reține, în acord cu instanța de fond, că acțiunile inculpatului de a se deplasa pe carosabil, de a
profera injurii, de a vorbi pe un ton ridicat, nu au fost de natură să producă tulburarea liniștii și ordinii publice, o stare de temere și
indignare martorilor oculari, în contextul în care incidentul a avut loc la o oră târzie din noapte și nu a fost mediatizat.
Prin liniște publică se înțelege climatul obișnuit, permanent de înțelegere, conviețuire pașnică, securitate personală, în care se
desfășoară viața în societate. Liniștea publică este tulburată atunci când climatul obișnuit este înlocuit cu unul de agitație generală în
care înțelegerea și conviețuirea pașnică este înlocuită de o stare de conflict, de natură să producă revoltă, indignare și temere, rezultat
care nu s-a produs în speța de față.
În speță manifestările inculpatului, prin intensitatea lor, în condițiile în care la incident au fost prezenți doar martorii oculari, exercitate
la o oră târzie din noapte, pe fondul consumului de alcool nu au fost de natură să înlocuiască climatul firesc de liniște, cu unul de
teamă, în care buna conviețuire și înțelegerea să fii fost înlocuite cu agitația și insecuritatea socială. Prin urmare soluția de achitare
dispusă de instanța de fond este justă și în acord cu probele administrate în cauză.
155
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Decizia nr. 9/12.04.2016
– www.scj.ro.
117
b) Infracţiunea se consumă în momentul în care are loc una din acţiunile autorului faptei
prevăzute la elementul material prin aceasta tulburându-se ordinea şi liniştea publică.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în forma continuată când autorul infracţiunii la diferite
intervale de timp dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii săvârşeşte acţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul infracţiunii analizate, situaţie în care epuizarea are loc în momentul săvârşirii
ultimei acţiuni.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de tulburare o ordinii şi liniştii publice se pedepsește cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă (a se avea în vedere art. 61 C.pen.).
Dacă în situaţia dispunerii unei pedepse a amenzii persoana condamnată cu rea-credinţă
nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, aceasta se înlocuieşte cu un număr
corespunzător de zile-închisoare care poate fi numai cu executare efectivă.156

Secțiunea 6. PORTUL SAU FOLOSIREA FĂRĂ DREPT DE OBIECTE PERICULOASE

§1. Conținut legal şi caracterizare


Infracțiunea privind portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase este prevăzută
în art. 372 C.pen. într-o variantă tip şi două variante agravate.
Varianta tip [art. 372 alin.(1) C.pen.] constă în fapta de a purta fără drept, la adunări
publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate și autorizate pentru distracție
ori agrement sau în mijloace de transport în comun:
a) cuțitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru
tăiere, înțepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru șocuri electrice;
c) substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Prima variantă agravată [art. 372 alin.(2) C.pen.] constă în folosirea, fără drept, la
adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de distracție ori agrement sau în
mijloace de transport în comun a obiectelor sau substanțelor prevăzute în alin. (1).
A doua variantă agravată [art. 372 alin.(3) C.pen.] se referă la portul, fără drept, al
obiectelor sau substanțelor prevăzute în alin. (1) în sediul autorităților publice, instituțiilor
publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării
procesului electoral.
Infracţiunea analizată în varianta tip se regăsea în dispoziţiile art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea
nr. 61/1991 privind sancţionarea de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi
liniştii publice, iar prima variantă agravată era reglementată în dispoziţiile art. 29 alin. 1 din
Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, articole preluate cu
unele modificări necesare pentru a fi în concordanţă cu relaţiile sociale şi noile reglementări.
Infracţiunea a fost introdusă întrucât portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase
în anumite locuri şi împrejurări ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor
ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică.
156
ICCJ, Recurs în interesul legii, Decizia nr. L/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 775/15.11.2007. – www.scj.ro
118
În actuala reglementare nu a mai fost reglementată deţinerea materialelor explozive fără
drept întrucât acestea au fost reglementate în dispoziţiile art. 346 C.pen. referitoare la
nerespectarea regimului materialelor explozibile.

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 372 alin.(1) C.pen.]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiile sociale
privind ordinea şi liniştea publică, iar în secundar ocroteşte relaţiile privind viaţa sau
integritatea corporală a persoanelor.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie armele albe, armele neletale, dispozitive pentru
şocuri electrice, substanţe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
Prin arme albe, aşa cum sunt ele explicate în Dictţionarul Explicativ al Limbii Române
avem cuţitul (instrument de tăiat, format dintr-o lamă metalică și dintr-un mâner, având
numeroase și variate întrebuințări în gospodărie, în atelier etc), pumnalul (armă albă cu lamă
scurtă, cu două tăișuri și cu vârful ascuțit; stilet, jungher), boxul (armă albă, alcătuită dintr-o
placă de metal cu găuri pentru degete, zimțată în exterior, cu care se atacă ținând pumnul strâns),
şiş-ul (pumnal cu lamă lungă și îngustă, ascunsă într-un baston care îi servește drept teacă; orice
fel de pumnal), măciuca (bâtă mare, mult îngroșată (și adesea ferecată) la un capăt, folosită în
trecut și ca armă de luptă; chilom; măciulie), precum şi alte asemenea obiecte fabricate sau
confecţionate pentru tăiere, înţepare sau lovire (secure, topor, bardă, sabie, spadă, baionetă)
De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 pct. IV, pct. 8 din Legea nr.
295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor157 potrivit căruia prin arme albe cu lamă se
înţelege armă care îndeplinește următoarele criterii:
a) lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun
cu mânerul său;
b) are tăiș dublu pe toată lungimea sa;
c) lungimea este mai mare de 15 cm;
d) lățimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm;
e) are un mâner prevăzut cu gardă,
f) arme care nu sunt supuse vreunei autorizări speciale.
Prin arme neletale care nu sunt supuse autorizării se înţeleg cele care sunt reglementate în
Categoria E - Alte categorii de arme și dispozitive neletale din Anexa 1 la Legea nr. 295/2004,
respectiv: armele cu destinație industrială, precum și muniția corespunzătoare, armele de
asomare, precum și muniția corespunzătoare, harpoanele destinate pescuitului, precum și
muniția/proiectilele corespunzătoare, arcurile destinate tirului sportiv, precum și proiectilele,
replicile de arme tip airsoft, dispozitivele paintball.
Prin dispozitiv pentru șocuri electrice se înţeleg acele dispozitive destinate autoapărării
care pot, de exemplu, să facă un zgomot foarte puternic cu ocazia descărcării a acestui
electroşoc, sau dispozitivele de tip Taser (aparat obisnuit cu electrosocuri precum celelalte
electrosocuri sau ca si pistol lansator. Odata montat cartusul lansator se fixează dispozitivul pe

157
Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din 10 iunie 2014.
119
tipul pistol, si se lansează electrozi din sarma de inox foarte rezistenta, care pot ajunge pana la 5
metri distanta).
Prim substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant se înțeleg acelea care produc
iritaţii, inflamaţii, secreţia lacrimilor, pot provoca închiderea forțată a ochilor, îngreunează
respiraţia, pot provoca tusea sau curgerea nasului (exemplu: spay-ul cu piper, spray-urile
paralizant – conţin gaz CS având un efect lacrimogen şi inflamant foarte puternic şi pot provoca
voma sau arsuri ale pielii).

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautori, instigatori, complici).
b) Subiectul pasiv este statul care asigură ordinea şi liniştea publică, putând avea şi un subiect
pasiv secundar şi anume persoana care s-ar simţi ameninţate prin portul unor asemenea obiecte
periculoase.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material în varianta tip constă în acţiunea de purtare a
obiectelor menţionate în art. 372 alin. (1) lit. a) – c) C.pen. în adunări publice, manifestări
cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţii, ori agrement sau în
mijloace de transport în comun.
Cerinţa esenţială. Pentru existenţa infracţiunii în varianta tip este ca portul acestor
obiecte periculoase să se facă fără drept, completate cu o altă cerinţă esenţială ca această
purtare să se facă, aşa cum am arătam mai sus în adunări publice,manifestări cultural-sportive,
în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţii, ori agrement sau în mijloace de
transport în comun.
Pentru exemplificare privind purtarea fără drept, arătăm că în practica judiciară s-a decis
că „fapta săvârșită de inculpatul de a purta asupra sa, fără drept, la data de 16 august 2015, pe
raza localității P. din județul A., cu ocazia manifestării cultural-sportive P., un briceag marca
Stainless cu lungimea lamei de 7 centimetri, iar lungimea mânerului de 9 centimetri, de culoare
maro, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de port sau folosire fără drept de obiecte
periculoase în stare de pluralitate intermediară, prevăzută de art. 372 alin. 1 lit. a) Cod penal cu
aplicarea art. 44 alin. 1 Cod penal.”158
Chiar dacă autorul infracţiunii poartă asupra sa mai multe tipuri de obiecte periculoase
fără drept, enumerate în conţinutul art. 372 alin. (1) lit. a) – c) C.pen. (exemplu: portul unui
cuţit şi a unui dispozitiv pentru şocuri electrice) nu se săvârşesc mai multe infracţiuni ci numai
una singură.

b) Urmarea imediată are ca efect crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite
privind ordinea şi liniştea publică.
c) Legătura de cauzalitate între acţiunea de a purta obiectele periculoase în locurile prevăzute
de dispoziţia legală şi starea de pericol rezultă din însăşi materialitatea faptei (ex re).

158
Curtea de Apel Timișoara, Secția penală, decizia penală Nr. 798/A/22 Iunie 2017, www.rolii.ro
120
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).
Aşa cum sunt dispoziţiile art. 16 alin. (6) din Codul penal, fapta constând într-o acţiune
sau inacţiune, constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie şi este comisă din culpă
numai când legea o prevede în mod expres.
Astfel, în practica judiciară159 s-a decis că faţă de starea de fapt reţinută, în sensul că
inculpatul a purtat un cuţit în sediul unei secţii de poliţie având intenţia de a reclama un incident
în care fusese implicat şi avându-se în vedere şi starea evidentă de ebrietate a acestuia s-a
considerat că deţinerea respectivului cuţit avea un caracter absolut întâmplător. În măsura în
care inculpatul ar fi avut intenția de a purta respectivul cuţit în sediul poliţiei, în mod evident ar
fi luat măsuri adecvate pentru a asigura poziţia acestuia într-un mod sigur, pentru a evita
căderea accidentală a acestuia din buzunarul gecii pe care o purta, precum şi pentru a asigura
accesul lesnicios la acest instrument. La stabilirea intenţiei sau culpei s-a avut în vedere şi
caracterul voluntar al inculpatului, întrucât acesta a solicitat sprijinul organelor statului în
vederea soluţionării unui conflict pe care l-a avut cu o persoană necunoscută, persoană a cărei
identificare o solicita, astfel că acesta nu a urmărit în mod direct sau indirect atingerea valorilor
sociale protejate prin norma de incriminare, reţinându-se că nu a acţionat cu intenţie şi pentru
greşita reţinere a formei de vinovăţiei cu care inculpatul a acţionat s-a dispus rejudecare cauzei
şi achitarea inculpatului.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective ale infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

§2. Prima variantă agravată. [art. 372 alin.(2) C.pen.]


Elementul material la prima variantă agravată constă în acţiunea de folosirea fără drept
a obiectelor sau substanţelor periculoase prevăzute în alin.1 în locuri de distracţie ori agrement
sau în mijloacele de transport în comun.
Prin acţiunea de folosire se înţelege a utiliza sau a întrebuinţa unul din obiectele
periculoase în locurile prevăzute de norma de incriminare.
În practica judiciară 160 s-a arătat că „faptele inculpatului care fiind sub influența
băuturilor alcoolice, în incinta unui bar, loc special amenajat pentru distracție și agrement, a
purtat și folosit, fără drept, un cuțit tip briceag cu lama tăietoare de 12 cm, amenințându-l
totodată pe numitul R. și mai mulți clienți aflați în bar în acele momente, iar prin manifestarea
violentă a provocat o stare de temere și nesiguranță în rândul persoanelor aflate în acel loc,
tulburând ordinea și liniștea publică, afectând totodată bunul mers al societății, întrunesc
elementele constitutive ale infracțiunilor de portul sau folosirea fără drept de obiecte
periculoase, prevăzută de art.372 alin 1 lit.a și alin.2 din Cod Penal și tulburarea ordinii și
liniștii publice, faptă prevăzută și pedepsită de art. 371 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 38
alin.1 din Cod penal.”

159
Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, decizia nr. 195/14 februarie 2017, www.rolii.ro.
160
Curtea de Apel Brasov, Secția penală, decizia penală nr. 531/Ap/16 iunie 2017, www.rolii.ro.
121
Norma de incriminare prevede ca cerinţă esenţială obiectele periculoase să fie folosite
fără drept, precum şi în locuri anume destinate.

§3. A doua variantă agravată. [art. 372 alin.(3) C.pen.]


Această variantă se referă la portul, fără drept, al obiectelor sau substanţelor prevăzute în
alineatul 1 în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de
interes public ori în spaţiilor rezervate desfăşurării procesului electoral. Cerinţa esenţială este
întrunită atunci când portul se face fără drept (fără a fi necesară folosirea) şi în sediul
instituţiilor arătate mai sus.
Considerăm că atunci când făptuitorul ar şi folosi obiectele periculoase purtate fără drept
el ar săvârşi tot infracţiunea prev. de art. 372 în varianta alineatului 3, iar în cazul în care am
avea o infracţiune de ultraj prev. de art. 257 C.pen., săvârşită împotriva unui funcţionar public,
limitele de pedeapsă se majorează cu o treime.
Simpla purtare fără drept a unor obiecte constituie infracţiunea în varianta agravată pe
alineatul 3, aşa acum s-a pronunţat şi practica judiciară161 în sensul că prezenţa inculpatului în
sediul unei secţii de poliţie în vederea audierii sale într-o cauză penală în care se efectuau
cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de lovire sau alte violențe și port sau folosire fără
drept de obiecte periculoase. Înainte de a fi audiat inculpatul a fost supus unui control corporal
sumar în sediul Secției de poliție, iar asupra acestuia a fost identificat, pe lângă alte obiecte, și
un briceag cu mâner de culoare maro cu opritor având dimensiunea totală de 26 cm, iar lama de
12 cm, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită de art.
372 alin. (3) raportat la alin. (1) lit. a) Cod penal. Astfel, sub aspectul laturii obiective,
elementul material al conținutului constitutiv al infracțiunii rezidă în acțiunea de a purta fără
drept un obiect periculos în sediul unei instituții publice, iar din punct de vedere al laturii
subiective, inculpatul a săvârşit infracţiunea cu intenţie directă.

5. Formele infracţiunii.
a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa deşi posibilă
nu este incriminată.
b) Consumarea are loc prin acţiunea de purtare sau folosire, fără drept, de obiecte
periculoase. Dacă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, după consumare, fapta se prelungeşte
în timp, infracţiunea poate fi epuizată la momentul ultimului act (exemplu: portul unui cuţit şi a
unui dispozitiv pentru şocuri electrice atât la o manifestare cultural-sportivă cât şi într-un local
public).

6. Sancţiuni
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 1 an sau cu amendă în varianta tip, în prima variantă agravată cu închisoare de la 6
luni la 2 ani sau cu amendă, iar în a doua variantă agravată cu închisoare de la 1 la 3 ani sau
cu amendă.

161
Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia penală nr. 296/7 martie 2017, www.rolii.ro
122
Secţiunea 7. ÎMPIEDICAREA DESFĂȘURĂRII UNEI ADUNĂRI PUBLICE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de împiedicare a desfășurării unei adunări publice este prevăzută într-o
singură variantă normativă în dispoziţiile art. 373 C.pen. constând în împiedicarea, prin orice
mijloace, a desfășurării unei adunări publice care a fost autorizată.
În legislaţia anterioară infracţiunea era prevăzută cu un conţinut asemănător în art. 29 alin.
2 din Legea nr. 60/1990 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, articol rămas în
vigoare şi în prezent întrucât prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, au fost abrogate numai dispoziţiile art. 29 alin. 1.
Chiar dacă există o asemănare cu actuala reglementare în dispoziţiile art. 29 din Legea nr.
60/1991 este reglementată ca infracţiune, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă,
opunerea cu violenţă faţă de organizatori, împuterniciţii acestora sau faţă de forţele de ordine
ori împiedicarea lor de a-şi exercita atribuţiile legale privind asigurarea ordinii în
desfăşurarea adunărilor publice.
Legea fundamentală şi anume, Constituţia României prin dispoziţiile art. 39 referitor la
libertatea întrunirilor arată că mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri
sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme, astfel că
împiedicarea desfășurării unei adunări publice prin orice forme duce la nerespectarea, în primul
rând, a unui drept fundamental.

§2. Structura infracţiunii [art. 373 C.pen.]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiile sociale
privind ordinea şi liniştea publică, fiind o obligaţie a statului de a asigura prin organele sale
desfăşurarea unui miting, demonstraţie, procesiune sau orice altă întrunire în mod paşnic,
b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material, fiind o infracţiune de pericol.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
Trebuie avut în vedere faptul că în condiţiile în care instigarea s-ar face prin orice
mijloace, iniţierea sau recurgerea la acţiuni violente sau alte manifestări, cu intenţia de
zădărnicire ori tulburare în orice mod a adunărilor publice ce constituie contravenţie potrivit art.
26 alin. 1 lit. e din Legea nr. 60/1991, trebuie analizat în funcţie de situaţia de fapt, dacă fapta
este contravenţie, dacă cumva întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 29
din Legea nr. 60/1991 sau este o instigare pură la infracţiunea privind împiedicarea desfăşurării
unei adunări publice, pentru că instigarea prin orice mijloace cu intenţia de a zădărnici ori
tulbura o adunare publică poate coexista în infracţiunea analizată.
b) Subiectul pasiv este statul care asigură ordinea şi liniştea publică, putând exista şi un subiect
pasiv secundar şi anume organizatorii adunărilor publice.
123
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în acţiunea de împiedicare prin orice
mijloace a desfăşurării unei adunări publice.
Prin acţiunea de împiedicare se înţelege a opri, a ţine în loc, a se pune în calea cuiva
privind desfăşurarea unei adunări publice.
Legiuitorul prevede cerinţa esenţială ca adunarea publică să fie autorizată potrivit legii.
Pentru îndeplinirea acestei cerinţe se cere ca această adunare publică, care potrivit art. 1
alin. 2 din Legea nr. 60/1991 se referă la: mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, competiţii
sportive, procesiuni şi alte asemenea, ce urmează să se desfăşoare în pieţe, pe căile publice ori
în alte locuri în aer liber, se poate organiza numai după declararea prealabilă prevăzută de
prezenta lege. Pentru competiţiile sportive internaţionale, precum şi pentru manifestările
sportive internaționale, declararea prealabilă este obligatorie, indiferent de locul de desfăşurare
a acestora.162
Organizarea unor adunări publice trebuie să se desfăşoare în mod paşnic şi civilizat cu
protecţia participanţilor şi a mediului ambiant, fără a stânjeni folosirea normală a drumurilor
publice, funcţionarea instituţiilor publice sau private, a celor de învăţământ, cultură şi sănătate
ori să degenereze în acţiuni turbulente de natură a pune în primejdie ordinea şi liniştea publică,
siguranţa persoanelor, integritatea corporală, viaţa sau bunurile acestora ori ale domeniului
public (art. 2 din Legea nr. 60/1991) şi de asemenea, nu pot continua după ora 23:00, întrucât ar
intra sub incidenţa art. 3 pct. 26 din Legea nr. 61/1991.
Pentru îndeplinirea elementului material al infracţiunii nu are importanţă momentul când
are loc împiedicarea, acesta putând avea loc pe tot parcursul desfăşurării adunării publice.
În dispoziţiile legii nr. 60/1991, Capitolul III, Secţiunea I există reglementate obligaţiile
organizatorilor şi participanţilor la adunări publice pentru autorizarea adunărilor publice potrivit
legii.
În lipsa autorizării prevăzută de lege împiedicarea desfăşurării unei adunări publice nu
duce la îndeplinirea elementului material al infracţiunii, însă poate constitui o altă infracţiune
(exemplu: tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 371 C.pen.).
În legea specială (art. 3 din Legea nr. 60/1991) se arată că nu trebuie declarate în
prealabil adunări publice al cărui scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive,
religioase, comemorative, cele organizate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în
exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat.
Dacă organizatorii au indicii sau date că desfășurarea unei asemenea adunări publice ar
provoca acte de dezordine sau ar duce la manifestări violente au obligaţia să solicite din timp
autorizarea prevăzută de lege.
În situaţia când organele administraţiei publice (primarul municipiului, oraşului sau
comunei) constată că prin declaraţia scrisă a organizatorilor adunărilor publice sunt elemente,
date sau informaţii prin care se propagă ideile totalitare de natură fascistă, comunistă, rasistă,

162
Constituie contravenție săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiții încât, potrivit legii
penale, să fie considerate infracțiuni: 26) tulburarea liniștii locatarilor între orele 22,00-8,00 și 13,00-14,00 de către orice persoană
prin producerea de zgomote, larmă sau prin folosirea oricărui aparat, obiect ori instrument muzical la intensitate mare în localurile sau
în sediile persoanelor juridice, în locuințele persoanelor fizice sau în oricare alt loc din imobile cu destinația de locuințe ori situat în
imediata vecinătate a acestora;
124
șovină sau ale oricăror organizații terorist-diversioniste, defăimarea țării și a națiunii, îndemnul
la ură națională sau religioasă, incitarea la discriminare, la violență publică și la manifestări
obscene, contrare bunelor moravuri, organizarea unei lovituri de stat sau altei acțiuni contrare
siguranței naționale, încălcarea ordinii, siguranței sau moralității publice, a drepturilor și
libertăților cetățenilor ori punerea în pericol a sănătății acestora, poate interzice adunările
publice conform art. 9 din Legea nr. 60/1991.
De asemenea, este interzisă şi desfăşurarea simultană a două sau mai multe adunări
publice distincte în acelaşi loc sau pe aceleaşi trasee, indiferent de caracterul acestora.
Dacă acţiunea de împiedicare se face prin opunerea cu violenţă faţă de organizatori,
împuterniciţii acestora sau faţă de forţele de ordine considerăm că în cauză avem infracţiunea
prev. de art. 29 din Legea nr. 60/1991.

b) Urmarea imediată are ca efect crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite
privind ordinea şi liniştea publică, întrucât adunarea public nu se mai poate desfăşura, fiind
împiedicată prin orice mijloace şi de aceea este necesară intervenţia organelor statului.
c) Legătura de cauzalitate. Acţiunea de împiedicare trebuie să fie demonstrată, în sensul că
adunarea publică nu s-a mai putut desfăşura, astfel că această legătură trebuie să existe între
elementul material şi urmarea imediată.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective ale infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa deşi posibilă
nu este incriminată.
b) Consumarea are loc în momentul în care adunarea este împiedicată să mai aibă loc
sau nu se mai poate desfăşura.
Dacă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, după consumare, fapta se prelungeşte în
timp, infracţiunea poate fi epuizată la momentul ultimului act.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de împiedicare a desfășurării unei adunări publice se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

125
Secţiunea 9. PORNOGRAFIA INFANTILĂ

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de pornografie infantilă este prevăzută în dispoziţiile art. 374 C.pen. într-o
variantă tip, o variantă asimilată, două variante atenuate şi două variante agravate.
Varianta tip prevăzută de art. 374 alin. (1) C.pen. constă în producerea, deținerea,
procurarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în
orice mod, de materiale pornografice cu minori.163
În dispoziţiile alineatului (11) al art. 374 C.pen. este prevăzută o variantă asimilată
constând în îndemnarea sau recrutarea unui minor în scopul participării lui în cadrul unui
spectacol pornografic, obținerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul
căruia participă minori sau exploatarea unui minor în orice alt fel pentru realizarea de
spectacole pornografice.
Prima variantă agravată prevăzută în alin. (2) - dacă faptele prevăzute în alin. (1) au
fost săvârșite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor informatice.
A doua variantă agravată arată că infracţiunea este mai gravă dacă faptele prevăzute la
alin. (1), (11), (12) și (2) au fost săvârșite în următoarele împrejurări: a) de către un membru de
familie; b) de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se
afla minorul sau de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de
autoritate asupra minorului; c) fapta a pus în pericol viața minorului.
Prima variantă atenuată în alin. (12) şi constă în vizionarea de spectacole pornografice
în cadrul cărora participă minori.164
A doua variantă atenuantă este prevăzută în alin. (3) şi constă în accesarea, fără drept,
de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor mijloace
de comunicații electronice.
Abuzul sexual asupra copiilor şi exploatarea sexuală a copiilor, inclusiv pornografia
infantilă, reprezintă violări grave ale drepturilor fundamentale, în special drepturile copiilor la
protecţia şi îngrijirea necesară pentru bună-starea lor, astfel cum se stipulează în Convenţia
Naţiunilor Unite din 1959 cu privire la drepturile copilului şi în Carta Drepturilor Fundamentale
ale Uniunii Europene.
Prin Decizia-cadru 2004/68/JAI din 22 decembrie 2003 (privind combaterea exploatării
sexuale a copiilor și a pornografiei infantile) Consiliul Uniunii Europene a calificat pornografia
infantilă ca reprezentând o formă extrem de gravă a exploatării sexuale a copiilor care, datorită
faptului că în ultima perioadă a luat o deosebită amploare, răspândindu-se tot mai mult prin
intermediul utilizării noilor tehnologii și a Internetului, trebuie contracarată, printr-o abordare
globală, care să cuprindă elementele esențiale ale dreptului penal, comune tuturor statelor
membre, în special în materie de sancțiuni efective, proporționale și disuasive și care să fie
însoțită de o cooperare judiciară cât mai extinsă.165

163
Alineatul (1) al art. 374 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din OUG nr. 18/2016, publicată în Monitorul
Oficial nr. 389/23.05.2016.
164
Alin. (11) şi alin. (12 ) a fost introdus prin art. I pct. 17 din OUG nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 389/23.05.2016.
165
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Penală, Decizia nr. 3419/2009, www.scj.ro
126
Ulterior prin Directiva nr. 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din
13.12.2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor
şi a pornografiei infantile s-a înlocuit Decizia-Cadru nr. 2004/68/JAI a Consiliului166. Această
directivă este complementară directivei 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 05.04.2011.
Din expunerea de motive a acestei directive rezultă că infracţiunile grave precum
exploatarea sexuală a copililor şi pornografia infantilă necesită o abordare cuprinzătoare care să
includă urmărirea penală a infractorilor, protecţia copiilor victime, precum şi prevenirea
fenomenului. Interesul superior al copilului trebuie să constituie elementul de bază în derularea
oricăror măsuri de combatere a acestor infracţiuni.
Astfel, în sensul prezentei directive se aplică următoarele definiţii:
(a) „copil” înseamnă orice persoană cu vârsta mai mică de 18 ani;
(b) „vârsta consimțământului sexual” înseamnă vârsta sub care este interzisă, în
conformitate cu legislația națională, practicarea activităților sexuale cu un copil;
(c) „pornografie infantilă” înseamnă:
(i) orice material care prezintă vizual un copil care este implicat într-un comportament
sexual explicit, real sau simulat;
(ii) orice reprezentare a organelor genitale ale unui copil în principal cu scop sexual;
(iii) orice material care prezintă vizual orice persoană care pare a fi un copil implicat într-
un comportament sexual explicit, real sau simulat, sau orice prezentare a organelor sexuale ale
unei persoane care pare a fi un copil, în principal cu scop sexual; sau
(iv) imagini realiste ale unui copil implicat într-un comportament sexual explicit sau
imagini realiste ale organelor sexuale ale unui copil, în principal cu scop sexual;
(d) „spectacol pornografic” înseamnă expunerea în direct adresată unui public, inclusiv
prin tehnologia informațiilor și comunicațiilor:
(i) a unui copil implicat într-un comportament sexual explicit, real sau simulat; ori
(ii) a organelor genitale ale unui copil în principal cu scop sexual;

Aşa cum se arată şi în expunerea de motive a Codului penal prin reglementarea


infracţiunii de pornografie infantilă s-a urmărit eliminarea suprapunerilor în reglementările care
existau în trei acte normative, conţinând incriminări în materia respectivă (Legea nr. 678/2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, publicată în M.Of. nr. 783/11.12.2001,
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în M.Of. nr. 279/21.04.2003 şi Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi
combaterea pornografiei, republicată în M.Of. nr. 87 / 04.02.2008). Elementele constitutive ale
incriminărilor din aceste texte au fost sintetizate în textul iniţial conform şi dispoziţiilor
Decizia-cadru 2004/6.8/JAI din 22 decembrie 2003, arătată mai sus şi ulterior prin modificările
aduse prin O.U.G. nr. 18/2016.

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 374 alin. (1) C.pen.]
2.1. Elemente preexistente
166
Directiva 2011/92/UE Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L335/1 din 17.12.2011
127
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiile sociale
privind ordinea şi liniştea publică, precum şi protejarea unor relaţii privind moralitatea publică,
demnitatea persoanei.
b) Obiectul material al infracţiunii de pornografie infantilă privește materialele pornografice
cu minori prin care se săvârşeşte fapta.
Potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (4) C.pen. prin materiale pornografice cu minori se
înțelege orice material care prezintă un minor ori o persoană majoră drept un minor, având un
comportament sexual explicit sau care, deși nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod
credibil, un minor având un astfel de comportament, precum și orice reprezentare a organelor
genitale ale unui copil cu scop sexual.
De altfel, prin orice material se poate înţelege, aşa cum se arată şi în dispoziţiile art. 3
alin. 2 din Legea nr 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei: gravuri, fotografii,
holograme, desene, scrieri, imprimate, embleme, publicații, filme, înregistrări video și audio,
spoturi publicitare, programe și aplicații informatice, piese muzicale, precum și orice alte forme
de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate sexuală.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv este statul care asigură ordinea şi liniştea publică, garantând în acelaşi timp
şi moralitatea publică. Putem avea un subiect pasiv secundar în persoana minorului atunci când
prin formele prevăzute în alineatul (1) el apare în materialele pornografice ca o persoană reală.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Legiuitorul a prevăzut că elementul material al
laturii obiective se poate realiza prin mai multe modalităţi şi anume: producerea, deținerea,
procurarea, stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, sau punerea la dispoziție, în orice
mod, a materialelor pornografice.
Prin acţiunea de producere se înţelege fabricarea şi multiplicarea materialelor
pornografice, începând cu concepţia acestora până la realizarea produsului finit (fotografii,
filme, imprimate, spoturi, piese muzicale).
Prin acţiunea de deţinere se înţelege posesia materialelor pornografice, indiferent dacă
sunt produse de acelaşi făptuitor sau nu.
Prin acţiunea de procurare se înţelege achiziţionarea de materiale pornografice, iar prin
stocare se înţelege introducerea de materiale pornografice în memoria unui sistem informatic.
Expunerea poate fi făcută prin acţiunea de aşezarea a unor materiale pornografice într-un loc
accesibil mai multor persoane şi se poate face mai ales prin publicaţiile ce au caracter
pornografic. Aceste publicaţii atunci când sunt destinate persoanelor majore nu pot fi
comercializate faţă de minori.
Promovarea se poate face prin acţiunea de publicitate a materialelor pornografice, ce se
poate face prin reclame sau orice alte materiale şi care pot fi accesate pe paginile de internet
care conţin sau difuzează pornografia infantilă.

128
Distribuirea materialelor pornografice se poate face către diferite persoane, fie cu titlu
gratuit, fie contra cost atunci când persoanele pot fi abonate la anumite publicaţii sau pe
internet.
Acţiunea de punere la dispoziție, în orice mod, se poate face prin accesul altor persoane
la materiale pornografice cu minori, cum ar fi, de exemplu, filmele pornografice cu minori.
Este interzis a se vinde minorilor materiale pornografice cu minori şi organele abilitate
ale statului pot să ia măsuri de blocare a accesului utilizatorilor de Internet la paginile care
conţin sau difuzează pornografie infantilă.

b) Urmarea imediată. Prin una din modalităţile alternative prevăzute în alineatul (1) se creează
o stare de pericol pentru ordinea publică şi bunele moravuri.
c) Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată rezultă din
materialitatea faptei şi nu mai trebuie dovedit acest lucru.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective ale infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Varianta asimilată [art. 374 alin. (11) C.pen.]

Obiectul material la această variantă asimilată este reprezentat de corpul minorului


asupra căruia se realizează îndemnarea, recrutarea sau exploatarea în orice fel pentru realizarea
de spectacole pornografice.
Potrivit Directivei 2011/92/UE în contextul incriminării actelor legate de spectacolul
pornografic, aceasta se referă la actele care constau într-o expunere organizată în direct adresată
unui public, excluzând astfel din definiție comunicarea personală directă între persoanele
apropiate ca vârstă care își dau consimțământul reciproc și între copiii care au depășit vârsta
consimțământului sexual și partenerii acestora.
Definiţia dată noţiunii de spectacol pornografic în art. 2 din Directiva 2011/92/UE a fost
preluată în dispoziţiile art. 374 alin. (41) C.pen. în care se arată că prin spectacol pornografic se
înțelege expunerea în direct adresată unui public, inclusiv prin tehnologia informațiilor și
comunicațiilor, a unui copil implicat într-un comportament sexual explicit ori a organelor
genitale ale unui copil, cu scop sexual.
Elementul material al laturii obiective în cazul acestei variante se realizează prin
acţiunea de îndemnarea sau recrutarea în scopul participării lui în cadrul unui spectacol
pornografic, acţiunea de obținerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul

129
căruia participă un minor sau acţiunea de exploatare a unui minor în orice alt fel pentru
realizarea de spectacole pornografice.
Prin recrutare se înţelege identificarea, descoperirea unei persoane minoră în scopul
participării la un spectacol pornografic.
Acţiunea de îndemnare înseamnă a convinge minorul să participe în cadrul unu spectacol
pornografic.
A treia acţiune alternativă a elementului material al infracţiunii este aceea de a obţine
foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul căruia participă un minor. Nu are
importanţă dacă folosul este unul moral sau material.
Prin acţiunea de exploatare a unui minor în orice fel pentru realizarea de spectacole
pornografice, se înţelege aşa cum este prevăzut în art. 182 lit. c) C.pen. obligarea la manifestări
pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de
exploatare sexuală.
Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie este intenţia directă calificată prin
scop privind îndemnarea, recrutarea sau exploatarea unui minor pentru realizarea de spectacole
pornografice.
În ceea ce priveşte obţinerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol aceasta poate
îmbrăca şi forma intenţiei indirecte.

§4. Prima varianta agravată [art. 374 alin. (2) C.pen.]


În această variantă fapta se săvârşeşte printr-un sistem informatic sau alt mijloc de
stocare a datelor informatice.
Potrivit art. 181 C.pen. prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de
dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date
informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o formă care
poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
Dacă faptele prevăzute în alin. (1) de producerea, deținerea, procurarea, stocarea,
expunerea, promovarea, distribuirea, sau punerea la dispoziție, în orice mod, a materialelor
pornografice, sunt săvârşite prin sisteme informatice sau alt mijloc de stocare, obiectul
material îl reprezintă suportul pe care sunt stocate datele informatice.

§5. A doua varianta agravată [art. 374 alin. (31) C.pen.]


Prin Directiva 2011/92/UE s-a solicitat statelor membre să introducă circumstanţe
agravante în situaţia în care infracţiunea de pornografie infantilă este săvârşită împotriva unui
copil aflat într-o situaţie de vădită vulnerabilitate, de exemplu, un copil cu un handicap psihic
sau fizic, într-o situaţie de dependenţă sau într-o stare de incapacitate fizică sau psihică, precum
şi atunci când fapta este săvârşită de un membru de familie sau de către o persoană care a
abuzat de poziţia recunoscută de încredere sau de autoritate asupra copilului. S-a menţionat în
această directivă şi situaţia în care infractorul a pus în pericol viaţa copilului în mod intenţionat
sau din culpă.
Din acest motiv, această formă agravată a fost introdusă prin OUG nr. 18/2016 pentru a
ocroti mai bine relaţiile sociale pentru minorii care fac parte din familia celui care săvârşeşte

130
infracţiunea sau a persoanei în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla
minorul sau de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate
asupra minorului, precum şi atunci când este pusă în pericol viaţa minorului. În această formă
subiectul activ nemijlocit în alineatul (31) lit. a) - b) trebuie să fie un membru sau de familie
sau o altă persoană care se ocupă de minor, aşa cum am arătat mai sus.
Reţinerea elementului circumstanțial de agravare în cazul săvârşirii faptei de către un
membru de familie în situațiile prevăzute în art. 374 alin. alin. (1), (11), (12) și (2) trebuie ca
subiectul activ să fie membru de familie aşa cum prevede art. 177 C.pen.167.
În situaţia prevăzută la art. 374 alin. (2), fapta este săvârşită de o persoană în a cărei
îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla minorul sau de o persoană care a abuzat
de poziția sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.
Minorul aflat în „îngrijirea” făptuitorului are în vedere persoana care are obligația de a
acorda minorului asistenţă, în general medicală şi ne referim aici la cei din unităţile sanitare sau
sociale, putând fi şi o persoană care este angajată de către familie pentru îngrijirea minorului.
Minorul se află în „ocrotirea” făptuitorului atunci când acesta are calitatea de tutore (tutela
minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți
din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum
și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului
instituirea unei tutele – art. 110 C.Civ.) sau curator (poate fi numită curator orice persoană
fizică având deplină capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această
sarcină – art. 178 - 180 C.Civ. ) faţă de minor.
Minorul se află în „educarea” unei persoane este atunci când se desfăşoară faţă de acesta
o activitate educativă formală sau nonformală (educatori, învăţători, profesori, instructori,
maeștri, meditatori, profesori de muzică sau de desen).
Minorul se poate afla în „paza sau tratamentul” făptuitorului atunci când acesta se află
sub incidenţa unei măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru educativ,
sau internarea într-un centru de detenţie art. 115 alin. 2 lit. a – b C.pen.), iar făptuitorul are
îndatorirea de a-l păzi sau supraveghea atunci când minorul se află sub tratament şi are aplicată
o măsura privativă de libertate. Făptuitor în această situaţie poate fi şi persoana care aplică
tratamentul minorului ce se află internat într-o unitate sanitară de specialitate, atunci când poată
fi aplicată internarea medicală prev. de art. 110 C.pen. ca măsură de siguranţă.
Pot exista situaţii în care făptuitorul abuzează de o poziție recunoscută de încredere sau
de autoritate asupra minorului putând fi reprezentantul unei autorităţi sau o persoană de
încredere ce relaţionează în mod obişnuit cu minorul (prieten de familie, vecin, antrenor al
minorul în cazul în care practică o activitate sportivă).
Pentru art. 374 alin. (31) lit. c), cerinţa esenţială a elementului material costă în acţiunea
ce pune în pericol viaţa minorului, iar urmarea imediată constă în periclitarea vieţii minorului.

167
Art. 177 - Prin membru de familie se înțelege:
a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;
b) soțul;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
(2) Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopție, și
persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești.
131
§6. Prima varianta atenuată [art. 374 alin. (12) C.pen.]
Elementul material constă în acţiunea de a viziona spectacole pornografice în cadrul
cărora participă minori.
Prin vizionare se înţelege activitatea făptuitorului de a privi, a urmări proiecția unui film
sau desfășurarea unui spectacol în cadrul cărora participă minori.

§7. A doua varianta atenuată [art. 374 alin. (3) C.pen.]


Constă în accesarea, fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul
sistemelor informatice sau altor mijloace de comunicații electronice.

Accesarea trebuie să se facă „fără drept”, pentru că în alte situaţii se poate face în cazul
unei conduite legate de materialele pornografice având, de exemplu, un scop medical, ştiinţific
sau un scop similar.
Accesul se poate de asemenea desfăşura în cadrul unor activităţi potrivit competenţelor în
domeniul justiţiei, deţinerea legitimă de pornografie infantilă de către autorităţi în vederea
derulării procedurilor penale sau a preveni, identificării sau anchetării unor infracţiuni.
În plus, nu excludem apărarea juridică aplicabilă unor situații similare care scutesc o
persoană de răspundere în circumstanţele specifice, de exemplu, în cazul în care liniile directe
de contact telefonic sau pe internet întreprind acţiuni pentru a raporta acesta cazuri.168
Pentru a răspunde sub aspectul laturii subiective referitor la forma de vinovăţie a
intenţiei,trebuie ca accesul să se facă cu bună ştiinţă la pornografie infantilă prin intermediul
tehnologiei informațiilor şi comunicaţiilor.
Astfel, făptuitorul trebuie să aibă atât intenţia de a accesa o pagină de internet în cadrul
căreia se pune la dispoziţie pornografia infantilă, cât şi să ştie că astfel de imagini sunt
disponibile pe pagini de internet respectivă.
Caracterul infracţional al infracţiunii poate fi dedus, în special din faptul că este făcută în
mod repetat (făptuitorul reaccesează astfel de pagini la intervale de timp) sau că a fost săvârşită
prin intermediului unui serviciu în schimbul unei plăţi (plata unui abonament pentru accesarea
unor astfel de materiale pornografice).

§8. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt incriminate. Acestea pot folosi autorului la
săvârşirea infracţiunii sau pot reprezenta acte de complicitate anterioară dacă au fost săvârşite
de o altă persoană.
Tentativa la infracţiunea de pornografie infantilă este posibilă în toate modalităţile ei
(întreruptă, sau nu şi-a produs efectul) şi se pedepseşte conform art. 374 alin. (5) C.pen.
b) Infracţiunea de pornografie infantilă consumă în toate variantele de incriminare o
dată cu acţiunea ce constituie elementul material prevăzut de lege.
Dacă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, după consumare, fapta se prelungeşte în
timp, infracţiunea poate fi epuizată la momentul ultimului act.

§9. Sancţiuni
168
Directiva 2011/92/UE, partea introductivă, pct. 17.
132
Infracţiunea de pornografie infantilă se pedepseşte în varianta tip şi în varianta
asimilată cu închisoare de la un an la 5 ani.
În situaţia prevăzută de art. 374 alin. (2) C.pen. – prima variantă agravată, pedeapsa
este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar în a doua varianta agravată de la alin. 31 limitele speciale
ale pedepselor se majorează cu o treime în oricare din situaţiile prevăzute la alin. (1), (1 1), (12)
și (2).
În ceea ce priveşte ambele variante atenuate prevăzute de alin. (12) şi alin. (3) pedeapsa
este închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Dacă fapta de pornografie infantilă rămâne în forma tentativei se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată ale cărei limite se reduc la jumătate
[art. 33 alin. (2) C.pen.].

Secţiunea 10. ULTRAJUL CONTRA BUNELOR MORAVURI

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri este prevăzută într-o singură variantă
normativă în dispoziţiile art. 375 C.pen. constând în fapta persoanei care, în public, expune sau
distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se
referă art. 374, ori săvârșește acte de exhibiționism sau alte acte sexuale explicite.
În viaţa socială a fiecărei naţiuni sunt reglementate din punct de vedere moral o serie de
norme, prescripţii, interdicţii, care duc la o anumită ordine morală.
Prin moralitate fiecare individ dobândeşte anumite însuşiri specifice ale faptelor omeneşti,
iar acestea din urmă sunt raportate la norme şi comportamente atunci când se desfăşoară
necorespunzător. Din acest motiv, faptele omului trebuie să fie conştiente şi să se bazeze pe o
anumită raţiune pentru a discerne binele de rău. Astfel, noţiunea moralităţii în general nu se
raportează la conformitatea sau neconformitatea faptei cu legea morală (nu pentru a avea o
clasificare a normelor morale ), ci numai raportarea faptei la legea morală.169
De altfel, art. 30 alin. 7 din Constituţia României interzice printre altele şi manifestările
obscene contrare bunelor moravuri.
Infracţiunea era prevăzută şi în vechea reglementare în art. 321 C.pen. şi se referea la
infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cât şi în art. 325
C.pen. referitor la răspândirea de materiale obscene, actuala reglementare preluând numai
ultrajul contra bunelor moravuri, întrucât a fost reglementat în art. 371 din Codul penal
tulburarea ordinii şi liniştii publice.

169
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, ş.a., Teologia morală ortodoxă pentru institutele teologice, Vol.I, Morala generală, Ed. Institutului
biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p.74-75. „din definiţia conceptului general al moralităţii rezultă
două importante consecinţe şi anume: a) numai actele voluntare propriu-zise, adică actele ce rezultă din voinţa liberă şi făcute cu un
anumit scop sunt acte morale în sine; b) moralitatea este esenţial legată de persoană şi deci purtătorul propriu-zis şi nemijlocit al ei
este numai o persoană.”
133
§2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se caracterizează prin ocrotirea relaţiilor
sociale privind ordinea şi liniştea publică, ce include şi formele de comportare din punct de
vedere moral.
Noţiunea de ultraj semnifică ofensa, insulta ameninţarea, iar prin moravuri se înţelege
totalitatea obiceiurilor și deprinderilor unui popor, ale unui grup social sau ale unei persoane;
conduită morală, moralitate. Bunele moravuri constituie o anumită decență în comportare în
raporturile pe care le are fiecare persoană cu ceilalţi membrii ai societăţii.170
Apărarea bunelor moravuri a fost prevăzută şi în documente internaţionale încă de la
începutul secolului al XX-lea prin Conventia de la Geneva 1923 pentru represiunea răspândirii
şi traficului publicaţiilor obscene.171

b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, fiind o infracţiune care creează o
stare de pericol atunci când o persoană în public expune sau distribuie fără drept imagini cu
activitate sexuală sau săvârşeşte acte de exhibiţionism, precum şi alte acte sexuale explicite.
Obiectele sau suporturile prin care sunt expuse sau distribuite imagini constituie mijloacele
materiale de probă şi nu obiectul material al infracţiunii.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat şi poate fi orice


persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, complicitate sau instigare).
b) Subiectul pasiv este statul care asigură ordinea şi liniştea publică, garantând în acelaşi timp
şi moralitatea publică.

2.2. Conţinutul constitutiv

170
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române.
171
emitent Societatea Naţiunilor, ratificată de România prin Legea nr. 233/1923 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 188 din 24 august
1926 – Articolul 1 - Inaltele Părţi Contractante vor lua toate măsurile pentru a descoperi, a urmări şi a pedepsi pe acela care va fi
vinovat de unul din faptele arătate mai jos şi în consecinţa hotărăsc ca faptele următoare vor fi pedepsite:1. Fabricarea sau deţinerea
de scrieri, desenuri, gravuri, picturi, tiparituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene cu
scopul de a face comerţ cu ele, de a le distribui sau de a le expune în mod public;2. Importul, transportul, exportul sau fapta de a
favoriza importul, transportul sau exportul cu scopurile de mai sus a ziselor scrieri, desenuri, gravuri, picturi, tiparituri, imagini,
afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene, sau de a le pune în circulaţie într-un mod oarecare;3.
Comerţul, fie chiar acela care n-ar fi public, efectuarea oricărei operaţii privindu-le într-un mod oarecare, distribuţia lor, expunerea
lor publică sau profesia de a le da cu chirie;4. Încunoştiinţarea, într-un mod oarecare, în vederea favorizării circulaţiei sau traficului
de reprimat, ca o persoană se deda la una oarecare din faptele pedepsibile amintite mai sus; încunoştiinţarea, cum şi de către cine,
zisele scrieri, desenuri, gravuri, picturi, tiparituri, imagini, afişe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene
pot fi dobândite fie direct, fie indirect.
134
A. Latura obiectivă. a) Elementul material
Elementul material poate fi realizat prin patru modalităţi alternative şi anume, acţiunea
de:
- expunere de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală;
- distribuirea de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală;
- săvârşirea de acte de exhibiţionism;
- săvârşirea de alte acte sexuale explicite.

Acţiunea de expunere constă în prezentarea sau aşezarea la vedere a unor imagini ce


prezintă explicit o activitate sexuală;
Distribuirea de imagini ce prezintă explic o activitate sexuală se poate face către diferite
persoane, fie cu titlu gratuit, fie contra cost atunci când persoanele pot fi abonate la anumite
publicaţii sau pe internet. Aşa cum s-a arătat şi în practica judiciară172 elementul material al
acestei infracţiuni există atunci când inculpatul a înțeles să distribuie fără drept imagini cu
conținut sexual explicit, postându-le pe pagina sa de facebook, acestea putând fi accesate de
orice persoană. Prin modalitatea în care a acționat, inculpatul a urmărit ca imaginile postate să
fie vizualizate de un număr cât mai mare de utilizatori ai rețelei de socializare, însuși titlul
filmului menționat de către inculpat fiind de natură a determina caracterul sexual explicit. S-a
mai avut în vedere şi faptul că nu interesează că în mediul online se regăsesc o mulțime de
materiale video sau fotografice având conținut sexual, în condițiile în care inculpatul a dorit ca
postarea sa să fie vizualizată de cât mai multe persoane, accesul nefiind restricționat de către
acesta, aducându-se astfel atingere bunelor moravuri.
Exhibiţionismul reprezintă înclinarea de a face exhibiţii şi în cazul analizat constă în
expunerea în public a organelor genitale. Practica judiciară173a arătat că fapta inculpatului care
în timp ce se afla într-un spaţiu public în prezența mai multor persoane a săvârșit acte de
exibiționism, în sensul că s-a masturbat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
ultraj contra bunelor moravuri.
Acte sexuale explicite se referă la acele acte limpezi, clare privind actele sexuale orale (se
înţelege penetrarea penisului în cavitatea bucală a unei persoane în scopul obţinerii de satisfacţii
sexuale) sau anale (se înţelege penetrarea penisului în cavitatea anală a unei persoane în scopul
obţinerii de satisfacţii sexuale) sau un raport sexual normal (conjuncţia sexuală între un bărbat
şi o femeie realizată prin introducerea penisului în vagin).174
Cerinţa esenţială a elementului material constă, în primul rând, ca fapta persoanei să fie
săvârşită în public (aşa cum este prevăzut în art. 184 C.pen.) în cazul tuturor modalităţilor
prevăzute în norma de incriminare.
În al doilea rând, trebuie ca expunerea sau distribuirea imaginilor să se facă fără drept –
în sensul de a transmite imagini pe diferite canale de informare (ex. Facebook) inclusiv cele
care se transmit prin programe destinate adulţilor, să se facă în public.

172
Curtea de Apel Braşov, Secția penală, decizia nr. 291/AP /31 Martie 2017 (www.rolii.ro)
173
Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, Decizia penală nr.702/Ap/27 septembrie 2017 (www.rolii.ro)
174
A se vedea Ilie Pascu, Petre Buneci, Drept penal. Partea specială, Vol.I. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p .162, citând pe V.
Dobrinoiu, în V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A. Hotca, I. Chiş, C . Păun, M. Gorunescu, N . Neagu, M. D obrinoiu, M.C. S inescu, Noul
Cod penal comentat. Partea specială, ed. a 3‑a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
135
O altă cerinţă este caracterul explicit al activităţii sexuale şi ultima cerinţă care este
esenţială trebuie să fie alta decât cea prevăzută la pornografia infantilă - art. 374 C.pen..

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru ordinea publică şi relaţiile
privind bunele moravuri.
c) Este necesar ca între acţiunile subiectului activ şi urmarea imediată să existe o legătură de
cauzalitate, care rezultă din materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare cât şi tentativa deşi sunt posibile, nefiind incriminate nu sunt
pedepsibile.
b) Consumarea infracţiunii are loc atunci când s-a realizat acţiunea de expunere sau
distribuire în public, fără drept, de imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală sau celelalte
modalităţi ale elementului material.
Infracţiunea poate fi săvârşită şi în forma continuată când autorul infracţiunii la diferite
intervale de timp expune, distribuie sau săvârşeşte acte de exhibiţionism sau acte sexuale pe o
perioadă de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, infracţiunea epuizându-se la data
ultimului act.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri se pedepsește cu închisoare de la trei luni
la 2 ani sau cu amendă.

Capitolul II. Infracțiuni contra familiei

Secţiunea 1. BIGAMIA

§1. Conţinut legal şi caracterizare

136
Infracţiunea de bigamie este prevăzută în art. 376 C.pen. în alineatul (1) în varianta tip -
încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită şi varianta atenuată în alineatul
(2) - persoana necăsătorită care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o știe căsătorită.
Infracţiunea de bigamie exista şi în Codul anterior prevăzută în art. 303 sub forma
ambelor alineate fiind sancţionate însă mai aspru decât în actuala reglementare, iar dispoziţia
din alineatul (3) din fostul articol 303 C.pen. 1968 privea faptele care nu se sancționau dacă
prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia.
Legiuitorul nu a mai prevăzut chestiunile legate de nepedepsirea faptei atunci când una
din căsătorii este anulată nu numai pentru controversele care au apărut în trecut cu privire la
nulitatea căsătoriei ci şi pentru faptul că în actualul Cod Civil este reglementată pe larg instituţia
căsătoriei.
Astfel, potrivit art. 271 – 277 C.Civ. căsătoria se încheie numai între bărbat şi femeie prin
consimţământul personal şi liber al acestora, vârsta matrimonială este de 18 ani şi cu unele
excepţii de la 16 ani, fiind interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi
între cele în linie colaterală până la al IV-lea grad inclusiv, între tutore şi persoana minoră aflată
sub tutela sa, între alienatul mintal şi debilul mintal, precum şi încheierea căsătoriei dintre
persoane de acelaşi sex.
De asemenea, legiuitorul a prevăzut în dispoziţiile art. 273 C.Civ. bigamia arătând că este
interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Infracţiunea de bigamie prevăzută în Codul penal reprezintă de fapt sancţiunea penală
prin care bigamia este interzisă de codul civil.
Chiar dacă în actualul Cod penal nu s-au mai prevăzut chestiunile legate de
nesancţionarea bigamiei atunci când prima sau cea de a doua căsătorie este declarată nulă
pentru alt motiv decât bigamia, considerăm că având în vedere dispoziţiile referitoare la
nulitatea absolută a căsătoriei prevăzută în art. 293 C.Civ. cu excepţia dispoziţiei prevăzute de
art. 273 C.Civ. (referitor la bigamie), aceasta poate fi luată în calcul atunci când se are în vedere
dacă persoana căsătorită încheie o nouă căsătorie, iar prima căsătorie este nulă (exemplu art.
293 alin. 2 - în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după
aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă
soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe
data încheierii noii căsătorii).

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 376 alin.(1) C.pen. ]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se caracterizează prin ocrotirea relaţiilor
sociale privind relaţiile de familie, întrucât căsătoria trebuie să se bazeze pe monogamie, fiind
încheiată numai între un bărbat şi o femeie.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, fiind o infracţiune care creează o
stare de pericol privind buna desfăşurare a relaţiilor de familie.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii este calificat şi nu poate fi decât o
persoană căsătorită.
Este posibil coautoratul la această infracţiune numai atunci când ambii subiecţi (bărbatul
şi femeia) sunt persoane căsătorite la data comiterii bigamiei şi ambii ştiu acest lucru. În situaţia

137
în care unul dintre cei doi subiecţi activi se află în eroare conform dispoziţiilor art. 30 C.pen.
(nu constituie infracţiune dacă persoana, care în momentul comiterii faptei nu cunoştea
existența unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei), nu vom
avea forma coautoratului.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
b) Subiectul pasiv la această infracţiune este soţul autorului infracţiunii, iar în cazul
coautoratului sunt subiecţi pasivi soţii celor care săvârşesc infracţiunea.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material la această infracţiune constă în acţiunea de
încheiere a unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită.
Este exclusă inacţiunea la acest tip de infracţiune. Această infracţiune se produce
instantaneu atunci când viitorii soţi se prezintă în faţa ofiţerului de stare civilă pentru a-şi da
consimţământul la căsătorie în mod public şi în prezenţa a doi martori.
Atât în literatura de specialitate175 cât şi în practica judiciară s-au conturat două opinii şi
anume:
- într-o opinie s-a susţinut că dacă făptuitorul a dat declaraţii că nu există impedimente la
încheierea căsătoriei şi se încheie căsătoria avem numai infracţiunea de bigamie, care
absoarbe în conţinutul său şi infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 326 din Codul
penal176.
- într-o altă opinie s-a considerat că există concurs de infracţiuni între bigamie şi falsul în
declaraţii, întrucât căsătoria s-a încheiat şi prin declararea necorespunzătoare a adevărului
în vederea producerii unor consecinţe juridice pentru sine ori pentru altul177.
Considerăm că pe lângă faptul că declararea necorespunzătoare a adevărului se absoarbe
în mod natural în conţinutul elementului material al laturii obiective mai trebuie să avem în
vedere şi dispoziţiile din Codul civil care reglementează în art. 278 – 289 formalităţile pentru
încheierea căsătoriei. Astfel, cei care vor să se căsătorească vor face personal o declaraţie de
căsătorie potrivit legii, în sensul că vor arată ca nu există nici un impediment legal la căsătorie,
iar odată cu declaraţia de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea
căsătoriei. Dacă unul dintre viitori soţi este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face
175
Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Paşca, Drept penal. Partea specială, Vol.II, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2013;
C.Duvac, Drept penal. Partea special, Vol. II, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.189; C.Păun. în V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A. Hotca, I.
Chiş, C . Păun, M. Gorunescu, N . Neagu, M. Dobrinoiu, M.C. Sinescu, Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a 3‑a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 946-947.
176
Art. 326 - Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care
aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii
ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
177
Decizie nr. 125/2016 din 02-feb-2016, Curtea de Apel Galati, www.rolii.ro, - În drept, fapta inculpatului U. C. A., de a încheia, cu
intenţie, o altă căsătorie, la data de 12.09.2014, ştiind că nu este divorţat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de bigamie,
prev. de art. 376 alin. 1 C.pen.
În drept, fapta inculpatului U. C. A., de a falsifica sentinţa civilă nr. 3096/21.06.2013 a Judecătoriei Focşani, menţionând în
dispozitivul aceste sentinţe, în mod mincinos, nereal, că instanţa de judecată a dispus desfacerea căsătoriei sale, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 320 alin. 1 C.pen.
În drept, fapta inculpatului U. C. A., de a folosi sentinţa civilă falsificată în scopul încheierii unei alte căsătorii, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de uz de fals, prev. de art. 323C.pen.
În drept, fapta inculpatului U. C. A., de a declara mincinos că nu este căsătorit în faţa ofiţerului de stare civilă de la Primăria O.
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326C.pen.
138
personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Această declaraţie de
căsătorie este publicată prin afişare în extras de către ofiţerul de stare civilă, într-un loc special
amenajat la sediul primăriei şi pe pagina de internet, astfel că orice persoană poate face opoziţie
la căsătorie dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
De la data afişării declarației, dacă nimeni nu face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile,
căsătoria se poate încheia, iar dacă nu se încheie în termen de 30 de zile de la data afişării sau
dacă viitorii soţi doresc să-şi modifice declaraţia iniţială trebuie să se facă o nouă declaraţie şi
să se dispună publicarea acesteia.
Având în vedere această procedură stipulată în Codul civil, rezultă că declaraţia este dată
de către viitorii soţi, sau de alte persoane dacă unul dintre soţi este minor. Căsătoria se încheie
ulterior, la un moment dat astfel că declaraţia poate fi socotită cel mult un act pregătitor şi din
acest punct de vedere considerăm că atunci când căsătoria se încheie de către o persoană
căsătorită avem o singură infracţiune şi anume cea de bigamie prevăzută de art. 376 alin. 1
C.pen. şi nu două infracţiuni în concurs în care am include şi falsul în declaraţii. În situaţia în
care declaraţia de căsătorie în care viitori soţi arată că nu există nici un impediment legal
prezintă situaţii necorespunzătoare adevărului şi căsătoria nu se încheie, ea nu va avea nici un
efect, rămânând în faza tentativei care nu se pedepseşte.
Prin stabilirea unei situaţii de fapt corecte se poate discuta dacă bigamia ar putea intra în
concurs şi cu alte fapte penale.
Aşa cum s-a precizat şi în practica judiciară178, încheierea celei de-a două căsătorii la
starea civilă, iar după o lună de zile se desface prima căsătorie în faţa notarului public, fapta
constituie infracţiune, având în vedere că la momentul încheierii exista prima căsătorie.
De asemenea considerăm că dacă prima căsătorie este lovită de nulitate absolută cu
excepţia cazului de bigamie prevăzut în art. 273 C.Civ. (ex. în cazul în care soţul unei persoane
declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
noua căsătorie rămâne valabilă dacă soţul celui declarat mort a fost de bună credinţă, prima
căsătorie se consideră desfăcută la data noii căsătorii; căsătoria încheiată între rudele în linie
directă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv), făptuitorul nu
ar mai putea răspunde penal pentru infracţiunea de bigamie.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile de familie, prin
săvârşirea acesteia încălcându-se regimul monogam stabilit prin dispoziţiile Codului civil.
c) Legătura de cauzalitate. Infracţiunea subzistă numai atunci când între elementul material şi
urmarea imediată există o legătură de cauzalitate, în sensul că există două căsătorii fără ca
vreuna din acestea să fi fost declarată nulă pe alte motive decât bigamia. Este necesar a se
demonstra legătura de cauzalitate.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).

178
Decizie nr. 863/2017 din 24-mai-2017, Judecătoria Bacau, www.rolii.ro – în speţă, instanţa a condamnat pe inculpată atât pentru
infracţiunea de bigamie prev. de art. 376 alin. 1 C.pen. cât şi infracţiunea de fals în declaraţii prev. de art. 326 C.pen.
139
În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta,
hotărârea declarativă de moarte este anulată acesta poate să fie în eroare (art. 30 C.pen.) şi din
punct de vedere subiectiv nu mai poate răspunde pentru infracţiunea de bigamie.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Varianta atenuată. [art. 376 alin. (2) C.pen.]


Aceasta variantă operează atunci când o persoană necăsătorită încheie o căsătorie cu o
persoană pe care o ştie căsătorită. Trebuie demonstrat în cazul acestei variante că persoana
necăsătorită cunoştea situaţia privind existenţa unei căsătorii anterioare a celui cu care se
căsătoreşte. Subiectul activ în cazul acestei infracţiuni poate fi în eroare şi de asemenea, pentru
el fapta nu mai constituie infracţiune.

§4. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare cât şi tentativa (atunci când dă o declaraţie la starea civilă că nu
există un impediment la încheierea căsătoriei, iar căsătoria nu mai se încheie) deşi sunt posibile,
nefiind incriminate nu sunt pedepsibile.
b) Consumarea infracţiunii are loc în mod instantaneu atunci când se încheie căsătoria la
starea civilă şi chiar dacă durează o perioadă în timp până la anularea primei sau ultimei
căsătorii, ea nu are caracter continuu, întrucât elementul material nu se prelungeşte în timp.

§5. Sancţionarea
Infracţiunea de bigamie se pedepsește în varianta tip cu închisoare de la trei luni la 2 ani
sau cu amendă, iar în varianta atenuată de la o lună la un an sau cu amendă.

Secţiunea 2. INCESTUL

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea analizată exista şi în dispoziţiile art. 203 din Codul penal având conţinut
asemănător şi anume „raportul sexual consimțit, săvârșit între rude în linie directă sau între
frați și surori” cu deosebirea că în Codul anterior figura la infracţiuni privitoare la viaţa sexuală,
iar în prezent s-a considerat că trebuie introdus la infracţiuni contra familiei în condiţiile în care
raportul sexual este consimţit.

§2. Structura infracţiunii [art. 377 C.pen. ]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiilor sociale de
familie întrucât prin încălcarea acestor relaţii s-ar ajunge la procrearea unei persoane degenerate

140
afectând specia umană şi relaţiile de moralitate. De altfel, așa cum se precizează şi în art. 405
din Codul Civil, rudenia firească este legătura pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, interzicând căsătoria între
rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al IV-a grad inclusiv.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul ambelor persoane, întrucât
incestul presupune raportul sexual consimţit fie între rudele în linie directă fie între fraţi şi
surori. Infracţiunea se răsfrânge asupra corpului persoanei prin raportul sexual, astfel că avem
un obiect material plural al celor două persoane.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii este calificat în sensul că trebuie să


fie rudă în linie directă sau între fraţi şi surori.
Din punct de vedere al legii penale pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de incest şi fraţii
sau surorile care au numai legături consangvine (rude numai după tată) sau uterine (rude numai
după mamă).
Pot exista situaţii când unul din cei doi subiecţi activi ai infracţiunii de incest beneficieze
de o cauză de neimputabilitate, cum ar fi iresponsabilitatea sau intoxicaţie prev. de art. 28 şi art.
29 din Codul penal şi atunci va răspunde penal numai celălalt subiect activ.
Reglementările legale din Codul civil privind rudenia arată că aceasta este în linie dreaptă
în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă
[art. 406 alin. (1) C.civ.]. Din punct de vedere al gradului de rudenie aceasta se stabileşte în
linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel, copii şi părinţii sunt rude de gradul I, nepoţii şi
bunicii sunt rude de gradul a II-lea [art. 406 alin. (3) lit. a C.Civ.]. Pe linie colaterală gradul de
rudenie se stabileşte după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul
comun şi coborând de la aceasta până la cealaltă rudă şi în această modalitate fraţii sunt rude de
gradul al II-lea, unchiul sau mătura şi nepotul de gradul al III-lea, verii primari de gradul al IV-
lea.
Astfel, din punctul nostru de vedere considerăm că infracţiunea de incest poate fi
săvârşită de un subiect activ care este rudă în linie directă până la gradul al II-lea, aşa cum se
prevede în codul civil, respectiv între nepot şi bunici.

Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii deoarece calitatea de
rudă în linie directă sau între fraţi şi surori trebuie să aparţină numai autorilor infracţiunii.
b) Subiectul pasiv la această infracţiune este statul ca apărător al relaţiilor sociale ce
reglementează relaţiile de familie privind rudenia, filiaţia şi căsătoria.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material la această infracţiune constă în consumarea unui
raport sexual consimţit fie între rude în linie directă sau între fraţi şi surori179.

179
Judecătoria Buzău, secţia penală, sentinţa penală nr. 274 /15.03.2016, www.rolii.ro - fapta inculpaților H. I. și H. F., frați,
constând în aceea că în ziua de 28.01.2013, fiind la domiciliul inculpatului H. I., din satul Săpoca, au întreținut raporturi sexuale
consimțite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de incest, prevăzută de art. 377 Cod penal cu aplic. art. 5 Cod penal în
referire la art. 203 Vechiul Cod penal.
141
Prin „raport sexual” care poate constitui elementul material al acestei infracţiuni se
înţelege „conjuncţia sexuală între un bărbat şi o femeie, realizată prin introducerea penisului
în vagin, aptă să conducă la reproducere.”180
Este necesară acea conjuncţie a sexelor chiar dacă actul nu duce la finalizarea condiţiilor
care pot realiza procreaţia, excluzându-se relaţiile sexuale nefireşti (actul sexual oral, actul
sexual anal). 181
Cerinţa esenţială este ca raportul sexual să fie consimţit182 pentru că dacă se face prin
constrângere putem avea infracţiunea de viol în forma agravată prev. de art. 218 alin. (3) lit. b)
C.pen. în situaţia în care victima este în linie directă, frate sau soră.
În condiţiile în care, după consumarea unui raport sexual consimţit între tată şi fiică se
constată printr-o hotărâre judecătorească că la naşterea fiicei a avut loc o substituire de copil şi a
fost înregistrată ca mamă soţia făptuitorului ori a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă
femeie decât cea care l-a născut, dovada filiaţiei făcându-se prin orice mijloc de probă, ne aflăm
în situaţia prev. de art. 411 C.civ. referitor la posesia de stat conformă cu actul de naştere, astfel
că făptuitorul (tatăl) nu mai poate răspunde pentru infracţiunea de incest pentru că nu este
săvârşită între rude în linie directă, însă poate răspunde pentru infracţiunea prev. de art. 220
C.pen. – actul sexual cu un minor, răspundere ce acţionează în funcţie de vârsta minorei.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru evitarea eventualei procreări
între persoane având acelaşi sânge – commixtio sanguinis.
La crearea acestei stări de pericol nu mai are importantă dacă raportul sexual consimţit
între rude în linie directă sau între fraţi şi surori nu poate să ducă la procreare, datorită sănătăţii
unuia din cei doi subiecţi activi sau în cazul în care folosesc anumite mijloace de protecţie,
întrucât prin această infracţiune legiuitorul ocroteşte nu numai împiedicarea procreări unei
persoane de rude în linie directă ci şi aspectele care ţin de moralitatea ce trebuie să existe în
cadrul unei familii.
c) Legătura de cauzalitate este prezumată prin însăşi practicarea raportului sexual între rude în
linie directă sau între fraţi şi surori.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).
Pentru întrunirea formei de vinovăţie a intenţiei trebuie ca ambii subiecţi să cunoască
faptul că sunt rude în linie directă sau că sunt fraţi şi surori. Dacă în momentul comiterii
raportului sexual unul dintre subiecţi sau ambii nu cunoşteau existenţa stării de rudenie aceştia
nu vor săvârşi infracţiunea de incest operând cauza de neimputabilitate prev. de art. 30 C.pen. –
eroarea.
180
Ilie Pascu, Petre Buneci, Drept penal, partea specială, vol. I, ed. Hamangiu, 2017, p. 162 în care îl citează pe V. Dobrinoiu în V.
Dobrinoiu şi alţii, op.cit., p.162.
181
A se vedea în acest sens Todor Vasiliu şi alţii, Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, Vol.I, ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică Bucureşti, 1975, p.208.
182
Judecătoria Craiova, Secţia penală, sentința penală nr. 3493/01 Octombrie 2015 www.rolii.ro - Fapta inculpatului care a întreținut
un raport sexual consimțit cu fiica sa în vârstă de 17 ani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de incest prev. de art. 377
C.p.
142
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare cât şi tentativa nu sunt pedepsibile.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării raportului sexual între rude în
linie directă sau între fraţi şi surori. Dacă avem o repetare a raportului sexual cu aceiaşi ocazie
avem o infracţiune unică, iar dacă se face la diferite intervale de timp în realizarea aceleiaşi
hotărâri infracţionale avem o infracţiune continuată. Epuizarea infracţiunii are loc prin
săvârşirea ultimului raport sexual consimţit.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de incest se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani.

Secţiunea 3. ABANDONUL DE FAMILIE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de abandon de familie este reglementată de dispoziţiile art. 378 alin. (1) în
varianta tip constând în săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere,
faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a)părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
b)neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c)neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească.
În dispoziţiile art. 378 alin. (2) C.pen. este prevăzută şi o variantă asimilată a acestei
infracţiuni constând în neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor
periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la
întreţinere din partea victimei infracţiunii.
Infracţiunea în varianta tip prevăzută la alineatul (1) era reglementată şi în Codul penal
anterior în dispoziţiile art. 305 C.pen. cu acelaşi conţinut, însă în noua reglementare este
prevăzută o diferenţă la art. 378 alin. (1) lit. c) în care s-a mărit de la 2 luni la 3 luni neplata cu
rea-credinţă a obligaţiei de întreținere prevăzută de lege.
Reglementarea în varianta asimilată prev. la art. 378 alin. (2) nu exista în vechea
reglementare fiind necesară a fi introdusă pentru a fi respectate prestaţiile stabilite în favoarea
persoanelor îndreptățite la întreţinere, obligaţie ce îi revenea victimei infracţiunii.
§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 378 alin. (1) C.pen.]
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiilor de familie
privind obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere.

143
Această obligaţie de întreţinere derivă din obligaţia de întreţinere ca urmare a rudeniei
fireşti sau a căsătoriei, dar poate exista şi între persoane care nu sunt rude între ele.
b) Obiectul material. În literatura de specialitate există păreri contradictorii cu privire la
existenţa sau inexistenţa obiectului material la infracţiunea de abandon de familie.
Unii autori183 susţin că abandonul de familie are obiect material şi ar consta în bunurile
necesare în întreţinerea celor îndreptăţiţi, pe când alţi autori 184 consideră că nu există obiect
material la infracţiunea de abandon de familie întrucât bunurile şi ajutorul dat reprezintă de fapt
modalităţi de exercitare a obligaţiilor legale de întreţinere, chiar dacă au o expresie corporală.
Din analiza conţinutului infracţiunii observăm că obiectul material poartă asupra unei
obligaţii legale de întreţinere, ceea ce poate duce la concluzia că această infracţiune nu are
obiect material, cu unele excepţii în situaţia prevăzută la art. 378 alin. (1) lit. a) când părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajutor se răsfrânge în mod direct asupra corpului persoanei.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii în varianta tip este întotdeauna


circumstanţiat în sensul că trebuie să fie o persoană care are obligaţia legală de întreţinere faţă
de cel îndreptăţit la aceasta.
Inerent, dacă este să vorbim despre obligaţia de întreţinere trebuie să ne raportăm la
dispoziţiile Codului civil care reglementează acest lucru, având o multitudine de situaţii în
privinţa subiectului activ.
Obligaţia de întreţinere este prevăzută în dispoziţiile art. 513 C.Civ. în care se
menţionează că obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege şi se
datorează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, obligaţie de întreţinere ce are
caracter personal. Tot în dispoziţiile Codului civil, art. 516 – 518, legea stabileşte persoanele
între care există obligaţia de întreţinere, cum ar fi cea care există între soţ şi soţie (inclusiv între
foştii soţi, în condiţiile prevăzut de lege – art. 389 C.Civ.), rudele în linie dreaptă, între fraţi şi
surori (inclusiv cei aflaţi în cazul adopţiei) şi alte persoane prevăzute de lege.
Mai poate fi subiect activ şi soţul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soţ
atât timp cât copilul este minor, însă numai în situaţiile în care părinţii săi fireşti au murit, sunt
dispăruţi ori sunt în nevoie (art. 517 alin. (1) C.Civ.).
Legiuitorul a mai stabilit că şi copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a
întreţinut astfel timp de 10 ani, însă aici legiuitorul se referă la copilul care are peste 16 ani (art.
13 Codul muncii - persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16
ani) şi are posibilitatea de a-l întreţine pe cel care l-a întreţinut.
Obligaţia de întreţinere poate aparţine şi moştenitorilor care au fost obligați la întreţinerea
unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală numai în măsura bunurilor
moştenite. Şi în această situaţie există condiția ca părinţii minorilor să fi murit, sunt dispăruţi
sau sunt în nevoie, iar cel întreţinut este minor. (art. 518 C.Civ.)

183
C. Duvac, Drept penal partea specială, vol.II, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 192 în care citează pe I.Oancea, op.cit., vol.IV,
p.569, A. Boroi, op.cit., 1997, p.557, C.Bulai în Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, curs
selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p.522, Gheorghe Nistoreanu, A.Boroi, op.cit., 2005, p.161; Ghe. Ivan,
Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p.543, Al.Pintea, op.cit., p.97
184
C.Duvac, op.cit., p.193 citând pe D.Pavel, op.cit., vol.II, p.379, L.Moldovan, op.cit., vol.II, p.75, I.Vasiu, op.cit., vol.II, p.468-469;
O.Loghin, T.Toader, op.cit., 2001, p.598; V. Dobrinoiu, op.cit., vol.I, p.210; V.Lazăr, op.cit., 2004, p.554; M.Ketty-Guiu, op.cit.,
p.473.
144
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii de către alte persoane care
nu au obligaţia de întreţinere.
b) Subiectul pasiv este de asemenea circumstanțiat, în sensul că trebuie să fie numai o persoană
îndreptăţită la întreţinere. Poate fi subiect pasiv şi persoana care a întreţinut timp de 10 ani
copilul celuilalt soţ în condiţiile art. 517 C.civ.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material la varianta tip prevede mai multe modalităţi
alternative şi anume:
a)părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
În această situaţie este suficientă acţiunea subiectului activ de a avea trei conţinuturi
alternative, îndeplinirea unuia ducând la existenţa infracţiuni.
Din analiza modalităţilor prevăzute la lit. a) arătăm că infracţiunea este comisivă în
modalitatea părăsirii şi alungării şi omisivă atunci când cel îndreptăţit la întreţinere este lăsat
fără ajutor.
Prin termenul de părăsire se înţelege acţiunea de a lăsa pe cineva singur, a-l abandona şi
este îndreptăţit la întreţinere.
Alungarea este acea acţiune de a sili pe cineva să părăsească un loc, a izgoni şi se referă
la îndepărtarea prin constrângere (fizică sau morală) a celui îndreptăţit la întreţinere.
Lăsarea fără ajutor, de asemenea, este o inacţiune a subiectului activ de a nu mai sprijini,
îndruma, a ajuta cu cele necesare existenţei pe cel îndreptăţit la întreţinere.
Cerinţa esenţială este ca persoana îndreptăţită la întreţinere să fie expusă unor suferinţe
fizice sau morale. Acţiunea de a expune însemnă a pune pe cel îndreptăţit la întreţinere într-o
situaţie periculoasă în care există posibilitatea să se înfăptuiască acele suferinţe fizice sau
morale.
Dacă nu este îndeplinită cerinţa esenţială a expunerii la suferinţe fizice sau morale, ne
aflăm în situaţia unei contravenţii, cum ar fi cea prevăzută în art. 2 pct. 28 din Legea 61/1991
pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii
publice, constând în „alungarea din locuinţa comună a soţului sau soţiei, a copiilor, precum şi
a oricărei alte persoane aflate în întreţinere.”

b)neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;


Elementul material la această formă a variantei tip constă într-o acţiune omisivă, în sensul
că cel obligat la întreţinere nu îşi îndeplineşte această obligaţie.
Obligaţia de întreţinere există aşa, cum arătam în dispoziţiile Codului civil în art. 516 şi
urm. şi nu este obligatorie existenţa unei hotărâri judecătoreşti civile concretizată într-o anumită
prestaţie (prestarea unor activităţi celor necesare traiului, cum ar fi: alimente, îmbrăcăminte,
medicamente).
Poate exista şi o asemenea hotărâre atunci când prin instanţă devine obligatorie o anumită
prestaţie.
Obligaţia de întreţinere există în primul rând atunci când părinţii sunt obligaţi în solidar
să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia,
învăţătura şi pregătirea sa profesională. Ei sunt obligaţi să-l întreţină pe copilul devenit major
dacă se află în continuarea studiilor până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26

145
de ani (art. 499 alin. 1 şi 3 C.Civ.). Chiar şi în situaţia în care are loc decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti şi se instituie tutela (dacă copilul se află în situaţia de a fi lipsit de
îngrijirea ambilor părinţi) nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a întreţine copilul.
Cerinţa esenţială. Pentru îndeplinirea elementului material legiuitorul a dispus ca
această neîndeplinire a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege să se facă cu rea-credinţă.
Prin rea-credinţă legiuitorul a avut în vedere atitudinea necorectă, necinstită a subiectului
activ de a exercita obligaţia de întreţinere prevăzută de lege. Numai când se constată reaua-
credinţă a autorului faptei ne putem afla în situaţia prevăzută la art. 378 alin. (1) lit. b) C.pen.
Atât în situaţia prevăzută la lit. a) cât şi la lit. b) din art. 378 alin. (1) se prevede totuşi o
cerinţă esenţială comună în sensul că cel care este îndreptăţit la întreţinere să se afle în nevoie,
întrucât are drept la întreţinere numai cel ce se află în nevoie, neputându-se întreţinere din
munca sau din bunurile sale. Dreptul la întreţinere îl are în primul rând minorul care se află în
nevoie chiar dacă nu se poate întreţine din munca sa sau dacă ar avea bunuri. Starea de nevoie a
unei persoane îndreptăţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot
fi dovedite prin orice mijloc de probă (art. 528 C.Civ.)
Trebuie avut în vedere faptul că la această obligaţie de întreţinere, cuantumul acesteia
este datorat potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele care urmează a o plăti.

c)neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale


judecătorească.
Elementul material la această variantă constă într-o inacţiune omisivă de neplată cu rea-
credinţă timp de 3 luni a pensiei de întreţinere ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească.
Şi în această situaţie trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale şi anume:
- stabilirea unei pensii de întreţinere sub forma unei sume f
e sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar a celui care datorează întreţinere printr-o
hotărâre judecătorească;
- să nu fi plătit cu rea-credinţă timp de 3 luni pensia de întreţinere;
Termenul de 3 luni poate începe de la data la care hotărârea judecătorească a rămas
definitivă, iar în cazul în care deşi s-au plătit unele sume de bani echivalând cu o plată parţială,
termenul curge de la data ultimei plăţi şi este considerat tot ca o neplată.
Acest lucru a fost confirmat şi de practica judiciară185 care a arătat că elementul material
al infracţiunii este îndeplinit chiar dacă inculpatul a achitat numai o parte din suma de bani ce îi
revenea prin plata pensiei de întreţinere stabilită şi că în plus a contribuit cu diverse bunuri în
mod sporadic şi nesemnificativ în raport de totalul obligaţiei pe care o avea. S-a considerat că în
sensul legii penale, o plată parţială echivalează cu o neplată. De altfel, reaua credinţă a
inculpatului care a trebuit dovedită de către organele judiciare a arătat că acesta era apt de
muncă şi desfăşura activităţi agricole prin care încasa anumite sume de bani.
De altfel, fapta inculpatului de a nu achitata, pe o perioada lunga de timp, pensia de
întreţinere la care a fost obligat, deşi nu a fost internat ori arestat, a fost apt de muncă, mai mult,
a realizat venituri salariale, iar pe parcursul urmăririi penale a achitat o sumă nesemnificativă
raportat la cuantumul pensiei restante sunt aspecte care relevă reaua-credinţă a inculpatului, ca

Curtea de Apel Bacău, Secţia penală si pentru cauze cu minori si de familie, decizia penală nr. 1290/2017/21 noiembrie 2017 –
185

www.rolii.ro
146
formă specifică a vinovăţiei sale. De asemenea, nici obligaţia pe care inculpatul o are de a
acorda întreţinere faţă de alţi copii minori nu înlătură reaua-credinţă a acestuia în ceea ce
priveşte neplata pensiei de întreţinere faţă de persoana vătămată din cauza de faţă, fiind de
menţionat că nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere nici faţă de alt copil al său fiind trimis în
judecată pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni de abandon de familie.186
Chiar şi în situaţia în care inculpatul a fost angajat şi a obţinut venituri salariale reduse,
nu constituie o justificare pentru neplata pensiei de întreţinere, dar constituie o împrejurare ce
trebuie avută în vedere la individualizarea pedepsei.187
Poate constitui o justificare neplata pensiei de întreţinere timp de 3 luni şi nu rezultă
reaua-credinţă atunci când plata s-a făcut parţial, iar cel obligat la această plată este şomer, mai
are de întreţinut o altă persoană, a achitat o parte din întreţinere, iar unul dintre cei doi copii a
fost în cea mai mare parte în îngrijirea lui exclusivă.188
În practica judiciară veche189 s-a arătat că atunci când pensia de întreţinere a fost stabilită
într-o sumă globală în favoarea mai multor beneficiari, neîndeplinirea obligaţiei de a o plăti are
la bază o singură rezoluţie infracţională şi anume hotărârea de a nu executa obligaţia, iar nu o
pluralitate de rezoluţii, în funcţie de numărul beneficiarilor. Neplata cu rea-credinţă timp de mai
multe luni a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească constituie o singură
infracţiune de abandon de familie şi nu pluralitate de asemenea infracţiuni în concurs. De altfel,
chiar şi existenţa a două sentinţe distincte prin care s-au acordat pensii de întreţinere celor doi
copii nu îndrituiește instanţa să reţină în sarcina inculpatului o pluralitate de infracţiuni de
abandon de familie.
S-au adoptat asemenea decizii pe argumentul că omisiunea de a plăti priveşte acelaşi
interval de timp, se referă la obligaţia părinţilor de a-şi întreţinere copii oricare ar fi numărul
acestora, iar poziţia subiectivă a inculpatului este unică.190
În actuala reglementare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie191 a admis un recurs în interesul
legii stabilind că „infracţiunea de abandon de familie săvârşită prin neplata cu rea-credinţă,
timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere, instituită printr-o singură hotărâre judecătorească în
favoarea mai multor persoane, constituie o infracţiune unică continuă.”
b) Urmarea imediată. Prin una din modalităţile alternative prevăzute în alineatul (1) se creează
o situaţie defavorabilă pentru cel care este îndrituit la întreţinere prin lipsirea de întreţinere
(locuinţă, alimente, bani, îmbrăcăminte, medicamente).
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o
legătură de cauzalitate, astfel încât aceasta trebuie demonstrată.
Pentru existenţa infracţiunii de abandon prevăzută în alin. (1) trebuie însă ca şi persoana
îndreptăţită la întreţinere să fie lipsită de mijloacele de întreţinere, iar aceasta să nu refuze
întreţinerea acordată.

186
Decizie nr. 1417/2017 din 19-dec-2017, Curtea de Apel Ploiesti – www.rolii.ro
187
Decizie nr. 1968/2017 din 13-dec-2017, Curtea de Apel Craiova – www.rolii.ro
188
I.C.C.J, decizia nr. 1798/2001, revista Prolege nr 1/2003, p.178
189
Fostul Tribunal Suprem, Secţia penală, Decizia 1369/1982, Culegere decizii pag. 285; RRD nr. 6/1983, p.61 şi Tribunalul Judeţean
Prahova, Decizia penală nr. 639/1982, RRD nr. 2/1983, p. 65.
190
V. Papadopol, Ştefan Daneş, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, p. 8
191
ICCJ, Completul recurs în interesul legii, Decizia nr. 4/2017 – Monitorul Oficial nr. 360/16.05.2017
147
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).
Varianta tip poate prezenta diverse variante cu privire la intenţie. Putem arăta că la lit. a)
infracţiunea se poate săvârşi cu intenţie directă sau indirectă, iar la variantele b) şi c) fiind
vorba de reaua-credinţă considerăm că infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie directă prin
atitudinea necorectă, necinstită a subiectului activ de a exercita obligaţia de întreţinere.

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective ale infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Varianta asimilată [art. 378 alin. (2) C.pen.]


Varianta asimilată constă în neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a
prestaţiilor periodice stabilite prin hotărârea judecătorească în favoarea persoanelor îndreptăţite
la între ţinere din partea victimei infracţiunii.
Pentru a se săvârşi infracţiunea în varianta asimilată trebuie să existe anterior o hotărâre
judecătorească prin care să-l oblige pe cel condamnat la prestaţii periodice.
Subiect activ este calificat întrucât se referă numai la o persoană condamnată la anumite
prestaţii periodice. Rea-credinţă este cea arătată şi la varianta asimilată.
Elementul material constă în inacţiunea de a nu plăti cu rea-credinţă prestaţiile periodice
stabilite prin hotărârea judecătorească.

§4. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de abandon de familie în varianta tip, lit. a),
în situaţia părăsirii sau alungării sunt posibile, însă nu sunt pedepsite de către legiuitor.
Pentru infracţiunea omisivă de lăsare fără ajutor, tentativa este imposibilă.192

b) Consumarea infracţiunii la lit. a) are loc atunci când se săvârşeşte una din cele trei forme:
părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor. Epuizarea poate avea loc la săvârşirea ultimului act
(ex. alungarea în mai multe rânduri din locuinţă a persoanei faţă de care trebuia să se facă
întreţinerea într-o perioadă scurtă de timp).
În forma prevăzută la art. 378 alin. 1 lit. b), infracţiunea este în formă continuă,
consumându-se la momentul neîndeplinirii obligaţiei de întreţinere, iar epuizarea are loc când
încetează inacţiunea.
Pentru forma de la lit. c) infracţiunea se consumă la împlinirea termenului de 3 luni şi se
epuizează în cazul îndeplinirii obligaţiei de întreţinere. În situaţia în care autorul faptei nu a pus
capăt el însuşi situaţiei pentru îndeplinirea obligaţiei, epuizarea (activitatea infracţională) are loc
odată cu pronunţarea hotărârii de condamnare.
Din analiza textului prevăzut la art. 378 lit. c, considerăm şi noi ca opinia majoritară din
literatura de specialitate193 că avem o infracţiune continuă, întrucât până la expirarea termenului
192
C.Duvac, op.cit., p.200 şi P.Dungan şi alţii, op.cit., p. 369.
148
de 3 luni nu se afectează existenţa obligaţiei, aceasta fiind permanentă şi va continua să-şi
producă efectele devenind infracţiune după împlinirea termenului de 3 luni. Întrucât obligaţia
subzistă şi după omisiunea autorului infracţiunii se realizează neîntrerupt elementul material al
acestei infracţiuni, prelungind producerea rezultatului, adică se consumă infracţiunea.194

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de abandon de familie se pedepseşte în varianta tip şi varianta asimilată
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Pentru a fi sancţionată infracţiunea de abandon de familie prev. de art. 378 alin. (3) din
Codul penal este necesar ca acţiunea penală să se pună în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Faţă de vechea reglementare (art. 307 alin. 4 vechiul Cod penal) unde
împăcarea părţilor înlătura răspunderea penală, actuala reglementare în art. 159 C.pen. arată că
împăcarea poate interveni şi înlătura răspunderea penală numai în cazul în care punerea în
mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. Din aceste
motive, în cauză este posibilă numai retragerea plângerii prealabile prev. de art. 158 C.pen.,
care poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive întrucât infracţiunea de
abandon de familie condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea unei
plângeri prealabile şi în cazul retragerii plângerii prealabile se înlătură răspunderea penală a
persoanei urmărite penale cu privire la această infracţiune. Dacă în cauză lipseşte plângerea
prealabilă este înlăturată răspunderea penală (art. 157 alin. 1 C.pen.). În situaţia în care fapta a
dus la vătămarea mai multor persoane, este atrasă răspunderea penală chiar dacă a fost făcută de
numai de una dintre ele, iar această răspundere penală se răsfrânge asupra tuturor participanţilor,
chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la unul dintre participanţi. (art. 159
alin. (2) şi (3) C.pen.)

§5. Cauză specială de nepedepsire


Legiuitorul a prevăzut şi posibilitatea ca în cazul săvârşirii uneia din modalităţile
prevăzute în alin. (1) sau în alin. (2) al art. 378 ca fapta să nu se pedepsească dacă, înainte de
terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește obligațiile.
Pentru a opera cauza de nepedepsire este necesar ca îndeplinirea obligaţiilor să se facă în
timpul urmăririi penale, întrucât dacă are loc trimiterea în judecată atunci vor opera dispoziţiile
art. 378 alin. (5) când dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul
își îndeplinește obligațiile, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege pentru aceasta. Rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti privind
abandonul de familie are loc fie după judecarea apelului (art. 408 – 425 C.pr.pen.) sau atunci
când în cauză nu s-a exercitat calea de atac a apelului în termenul de apel de 10 zile, care curge
de la data comunicării minutei procurorului, părţilor şi persoanei vătămate (art. 407 şi 410
C.pr.pen.)

193
V.Papadopol în Doru Pavel, Vasile Papadopol, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p.108, precum şi în soluţiile vechi ale Tribunalului Suprem.
194
A se vedea în acest sens, C.Duvac, op.cit., p.202.
149
Legiuitorul a prevăzut aceste tipuri de sancţiuni aplicate subiectului activ al infracţiunii şi
anume amânarea aplicării pedepsei prevăzută în dispoziţiile art. 83 – 90 C.pen. şi suspendarea
executării pedepsei prevăzută în dispoziţiile art. 91 – 98 C.pen., chiar dacă acesta nu
îndeplineşte condiţiile obligatorii prevăzute de lege, întrucât într-o asemenea cauză legiuitorul a
avut în vedere interesul persoanelor îndreptăţite la întreţinere, iar prin condamnarea într-o
asemenea modalitate acestea pot să beneficieze în continuare de întreţinere.

Secţiunea 4. NERESPECTAREA MĂSURILOR PRIVIND ÎNCREDINȚAREA


MINORULUI

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului este
reglementată de dispoziţiile art. 379 alin. (1) în varianta tip constând în reținerea de către un
părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a
fost încredințat minorul potrivit legii.
În dispoziţiile art. 379 alin. (2) C.pen. este prevăzută şi o variantă asimilată a acestei
infracţiuni constând în fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre
judecătorească spre creștere și educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre
părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către
organul competent.
Fapta era prevăzută cu acelaşi conţinut şi în vechea reglementare în art. 307 C.pen., în
ambele variante, cu excepţia alineatului 4, unde era prevăzută împăcarea părţilor care înlătura
răspunderea penală, dar întrucât această instituţie operează în actuala reglementare numai când
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, nu a mai fost prevăzut acest lucru, întrucât
operează instituţia retragerii plângerii prealabile prevăzute de art. 158 C.pen.195

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 379 alin. (1) C.pen.]
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiilor de familie
chiar şi când părinţii sunt despărţiri atunci când nu sunt respectate măsurile privind
încredinţarea minorului şi unul din părinţi reţine fără consimţământul celuilalt părinte minorul
ce i-a fost încredinţat potrivit legii.

195
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 153/10.05.2001, publicată în M.Of. nr. 387/16.06.2001 a fost respinsă excepţia de
neconstituţionalitate a art. 307 C.pen. ca inadmisibilă în care un inculpat cercetat pentru această faptă considera că dispoziţiile legale
criticate sunt neconstituţionale în raport cu prevederile constituţionale ale art.22, referitoare la dreptul la viaţă şi la integritate fizică
şi psihică, precum şi ale art.23 privind libertatea individuală, deoarece, consideră autorul excepţiei, "nimeni nu poate fi supus la o
pedeapsă sau tratament inuman sau degradant, respectiv libertatea nu poate fi privată pentru infracţiuni desuete". De asemenea, se
apreciază că art.307 din Codul penal generează o incriminare excesivă şi artificială a aceloraşi relaţii sociale ca şi dispoziţiile
art.271 şi 306 din Codul penal.
150
Legiuitorul a avut în vedere ocrotirea unor asemenea relaţii în primul rând potrivit
principiului interesului superior al copilului, dar trebuie să se garanteze şi interesele părinţilor
referitoare la copii (art. 263 C.Civ.).

b) Obiectul material. În literatura de specialitate există păreri contradictorii cu privire la


existenţa196 (obiectul material în persoana minorului) sau inexistenţa 197 obiectului material la
infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului. Considerăm că
infracţiunea nu are obiect material întrucât se referă la nerespectarea unor măsuri privind
încredinţarea minorului, însă acesta poate exista atunci când reţinerea se face prin constrângere
asupra minorului.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii în varianta tip este întotdeauna


circumstanţiat în sensul că trebuie să fie părinte a copilului minor.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii de către alte persoane.
b) Subiectul pasiv este în primul rând părintele care i-a fost încredinţat minorul potrivit legii,
dar şi minorul care cel puţin este vătămat moral atunci când este reţinut să fie alături de
părintele caruia i-a fost încredinţat.198

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material la varianta tip prevede acţiunea de reţinere a
minorului de către părintele său care nu i-a fost încredinţat minorul.
Reţinerea de către părinte nu trebuie confundată cu lipsirea de libertate sau răpirea asupra
unui minor prevăzută de art. 205 alin. 2 şi 3 lit. b din Codul penal şi nu interesează faptul dacă
minorul este de acord sau nu cu această reţinere.
În acest sens, practica judiciară a arătat că: fapta inculpatului, care, în mod intenţionat a
reţinut-o pe fiica sa minoră ce fusese încredinţată potrivit legii celuilalt părinte prin hotărâre
judecătorească executorie, întruneşte atât pe latura obiectivă cât şi pe latura subiectivă,
elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea
minorului, prev. de art. 379 alin. 1 Cod penal. Refuzul minorei de a se întâlni sau a locui cu
mama sa nu este relevant şi nu justifică neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi cu
autoritate de lucru judecat, pronunţată tocmai în considerarea situaţiei şi interesului minorei.199

Elementul material al infracţiunii în varianta tip este condiţionat de îndeplinirea condiţiei


esenţiale reprezentată de „fără consimţământul celuilalt părinte sau a persoanei căruia i-a fost
încredinţat minorul potrivit legii.”

196
I. Oancea, op.cit., vol. IV, p.582, A.Boroi., Gh. Nistoreanu, op.cit., 2005, p.165; P.Dungan şi alţii, op.cit., p.371.
197
O.Loghin, T.Toader, op.cit., 2001, p.608, O.Predescu, A.Hărăstăşeanu, op.cit. p.378, Mioara Ketty-Guiu, în Gh. Diaconescu,
Mioara Ketty-Guiu, C.Duvac, Drept penal partea serială, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2007, p.478.
198
A se vedea în acest sens şi C.Duvac, op.cit., p.212.
199
Decizie nr. 200/2017 din 20-apr-2017, Curtea de Apel Targu Mures, nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului
(art.379 NCP) (Penal) - www.sintact.ro; Decizie nr. 1358/2017 din 15-sep-2017, Curtea de Apel Craiova, nerespectarea masurilor
privind incredintarea minorului (art.379 NCP) (Penal) - www.sintact.ro;
151
Astfel, în practica judiciară200 instanţa de fond a stabilit că există infracţiunea prev. de art.
379 alin. 1 C.pen. atunci când din coroborarea materialului probator administrat în cauză
(înscrisuri, plângerea şi declaraţia persoanei vătămate, sentinţa civilă, fotocopii ale
documentelor emise de biroul executorului judecătoresc, declaraţiile inculpatului) reliefat mai
sus, rezultă că persoana vătămată nu şi-a dat consimţământul pentru ca minorul să rămână la
inculpat. Susţinerea inculpatului cum că ar fi existat o înţelegere între el şi mama minorului în
urma căreia aceasta din urmă ar fi primit şi o sumă de bani nu are relevanţă în cauză şi nu îl
exonerează pe inculpat de a respecta hotărârea judecătorească, în condiţiile în care este vorba
despre situaţia juridică a unui copil şi orice eventuală convenţie patrimonială a părinţilor în
legătură cu aceasta are un scop ilicit.
De asemenea, tot în practica judiciară 201 , s-a mai arătat că în executarea obligaţiilor
decurgând dintr-o hotărâre judecătorească sau dintr-un titlu executoriu regula generală este ca
acestea să se facă în mod voluntar de către cel obligat şi numai în caz contrar să se recurgă la
procedura de executare silită. (art. 622 C.pr.civ.)
În aceste condiţii, au fost înlăturate apărările inculpatului care au vizat actele întreprinse
de executorul judecătoresc în dosarul execuţional, respectiv lipsa de la prezentul dosar penal a
somaţiei executorului şi dovada comunicării anterioare a celor 2 acte de executare. De aceea
norma de incriminare nu condiţionează existenţa infracţiunii prev. de art.379 alin.1 C.pen. de
punerea în executare silită a dispoziţiilor din cuprinsul hotărârii civile, ci se referă la reţinerea
minorului fără consimţământul celuilalt părinte.

b) Prin acţiunea de reţinere urmare imediată constă într-o stare de pericol pentru creşterea şi
educarea minorului.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o


legătură de cauzalitate, astfel încât aceasta trebuie demonstrată.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.), atunci când autorul infracţiunii reţine fără consimțământul celuilalt
părinte sau a persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii.
În situaţia în care nu se poate reţine că atitudinea de refuz a minorei de a se reîntoarce la
tatăl său este indusă de mamă, în condiţiile în care chiar psihologul a constatat că afecţiunea
copilului faţă de tată nu a fost afectată şi în această situaţie este evident că, nu se poate susţine
că, fapta inculpatei a fost săvârşită cu intenţia de a aduce atingere relaţiilor sociale ocrotite de
dispoziţiile art. 379 alin. (1) Cod penal, motiv pentru care instanţa a dispus achitarea.202

200
Decizie nr. 780/2016 din 30-iun-2016, Curtea de Apel Galati, nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art.379
NCP) (Penal) - www.sintact.ro
201
Decizie nr. 50/2015 din 18-dec-2015, Curtea de Apel Brasov, nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art.379
NCP) (Penal) - www.sintact.ro
202
Sentinta penală nr. 1238/2017 din 05-iul-2017, Curtea de Apel Craiova, nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului
(art.379 NCP) (Penal) – www.sintact.ro
152
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective ale infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, însă acestea pot influenţa răspunderea penală cu ocazia individualizării
pedepsei.

§3. Varianta asimilată [art. 379 alin. (2) C.pen.]


Varianta asimilată constă în fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre
judecătorească spre creștere și educare de a împiedica, în mod repetat, pe oricare dintre părinți
să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul
competent.
La această variantă subiectul activ este calificat, fiind persoana căreia i s-a încredinţat
minorul prin hotărâre judecătorească.
Elementul material la această infracţiune constă în acţiunea de a împiedica pe oricare
din părinţi să aibă legături personale cu minorul.
Cerinţa esenţială pentru îndeplinirea elementului material este ca după ce minorul a fost
încredinţat printr-o hotărâre judecătorească, împiedicarea să se facă în mod repetat prin
nerespectarea condiţiilor stabilite de părţi sau organul competent.
Este lipsit de importanţă dacă mijloacele de împiedicare au fost diferite sau dacă s-au
repetat în mod succesiv.
De asemenea, infracţiunea subzistă în varianta asimilată chiar şi atunci când un minor ar
refuza programul de vizită al unuia din părinţi conform programului stabilit de o instanţă civilă
întrucât acesta poate fi influenţat în mod direct sau prin intermediul membrilor familiei pentru a
refuza vizita celuilalt părinte.
Trebuie avut în vedere faptul că minorii în general li se pot crea un dezechilibru
emoţional prin înstrăinarea faţă de celălalt părinte, însă aceştia trebuie feriţi de sentimente
agresive asupra psihicului lor, cum ar fi stare stările de aversiune sau culpabilizarea unuia dintre
părinţi.
Copii la o vârstă fragedă nu au capacitatea psihică de a avea, prin propria lor voinţă, o
astfel de atitudine faţă de unul din părinţi şi nici nu li se poate imputa o anumită comportare
privind nerespectarea unor norme legale.
Aşa cum se arată şi în documentele internaţionale 203 cât şi în legislaţia internă ambii
părinţi au obligaţia morală faţă de dezvoltarea armonioasă a propriului copil şi în acest sens,
fiecare părinte trebuie să facă eforturi pentru a facilita apropierea minorului faţă de ambii părinţi
în sensul de a putea dezvolta relaţii echilibrate şi armonioase cu aceştia.204

§4. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind
încredinţarea minorului sunt posibile dar nu sunt pedepsite.

203
Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care precizează ca un prim principiu:"copiii nu trebuie
sa mai fie consideraţi proprietatea părinţilor ci trebuie să fie recunoscuţi ca indivizi având propriile drepturi şi nevoi”
204
Decizie nr. 218/2017 din 17-oct-2017, Curtea de Apel Craiova, nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului (art.379
NCP) (Penal) – www.sintact.ro
153
b) Consumarea infracţiunii în varianta tip are loc de îndată ce s-a produs urmarea imediată, în
sensul că s-a produs acţiunea de reţinere de către părinte a copilului său minor şi se epuizează
în momentul în care a încetat reţinerea.
În varianta asimilată infracţiunea se consumă, având în vedere cerinţa esenţială a
repetitivității, atunci când se consumă cel puţin două acte de împiedicare. Epuizarea are loc în
momentul în care se produce ultimul act de către autorul faptei.

§5. Sancţiuni
Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului se pedepseşte în
ambele variante cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
În practica judiciară în general instanţele atunci când au pronunţat pedepse cu închisoarea,
fie au amânat aplicarea pedepsei fie au suspendat executarea acestora sub supraveghere.
Pentru a fi pusă în mişcare acţiunea penală este necesară plângerea prealabilă a persoanei
vătămate (art. 379 alin. 3 C.pen.) care trebuie făcută în termenul de 3 luni din ziua în care
aceasta a aflat despre săvârşirea faptei (art. 296 alin. 1 C.pr.pen.), iar retragerea plângerii
înlătură răspunderea penală.

Secţiunea 5. ÎMPIEDICAREA ACCESULUI LA ÎNVĂȚĂMÂNTUL GENERAL


OBLIGATORIU

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu este prevăzută
într-o singură variantă normativă în dispoziţiile art. 380 alin. (1) C.pen. şi se referă la părintele
sau persoana căreia i-a fost încredințat, potrivit legii, un minor și care, în mod nejustificat, îl
retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învățământului general
obligatoriu.

Infracţiunea nu exista în reglementarea anterioară, iar obligaţia părintelui sau persoanei


căreia i-a fost încredinţat minorul de a lua măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada
învățământului obligatoriu era prevăzută în dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Legea educaţiei
naţionale nr. 1/2011205.

În condiţiile creşterii alarmante a ratei abandonului şcolar de către elevi de vârstă tot mai
mică, aşa cum se arată şi în Expunerea de motive a Codului penal, a fost necesară incriminarea
acestei infracţiuni în situaţiile în care părintele acţionează în mod abuziv, retrăgându-l pe minor
de la studii sau împiedicându-l să le urmeze, deşi a avut toate condiţiile pentru aceasta

205
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 10 ianuarie 2011.
154
(infracţiunea nu are în vedere situaţiile de abandon a şcolii când este determinat de o situaţie
materială precară, în care statul trebuie să intervină prin alte mijloace).

§2. Structura infracţiunii


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea acelor relaţii
sociale referitoare la ocrotirea creşterii şi educării minorilor pentru a le asigura un învăţământ
general obligatoriu.
Aşa cum se arată în dispoziţiile art. 32 alin. 1 din Constituţia României, dreptul la
învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel
profesional, prin învățământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare.
Învăţământul de toate gradele se desfăşoare în unităţii de stat, particulare şi confesionale
în condiţiile legii.
Potrivit legii educaţiei naţionale, se arată în art. 9 alin. 2 că statul asigură finanțarea de
bază pentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din învățământul general obligatoriu de stat,
particular și confesional acreditat.
Tot în această lege, în art. 3 lit. q, referitoare la principiile care guvernează învățământul
preuniversitar și superior, este inserat şi principiul participării și responsabilității părinților. De
altfel, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, de a se îngriji de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională
a acestuia potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului (art. 487 C.Civ.).

b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, întrucât infracţiunea nu se


răsfrânge asupra unei persoane sau asupra unui lucru. Se poate discuta de existenţa unui obiect
material în condiţiile în care împiedicarea s-ar face prin mijloace de constrângere asupra
persoanei minorului pentru a nu mai frecventa cursurile învăţământului general
obligatoriu.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al acestei infracţiuni este calificat fiind părintele
minorului sau persoana căreia i-a fost încredinţat potrivit legii, spre creştere şi educare.
În cazul în care s-ar constata nulitatea relativă a căsătoriei, drepturile şi obligaţiile dintre
părinţi rămân ca şi în cazul divorţului, în sensul că exercitarea autorităţii părinteşti revine în
comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.
Dacă instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul din
părinţi, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare
asupra copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia (art. 397 şi art. 398 C.civ.).
Din cele expuse rezultă că în situaţia exercitării autorităţii părinteşti de către un singur
părinte, numai acesta poate fi subiect activ al infracţiunii.
Atunci când se pronunţă de către instanţa civilă decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti faţă de părintele care pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin
rele tratamente aplicate acestuia, şi această decădere din drepturi nu este totală rămânând

155
dreptul de educare, învăţătură şi pregătire profesională, acesta poate şi el subiect activ al acestei
infracţiuni.
Persoana căreia i s-a încredinţat minorul poate exercita autoritatea părintească în mod
excepţional când instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la altă
familie ori persoană cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire, iar acesta
exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului, cum este
şi dreptul acestuia la învăţământul general obligatoriu.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi complicităţii de către alte persoane.
Este posibil şi coautoratul, dacă retragerea sau împiedicarea prin orice mijloace se face de către
ambii părinţi sau există două persoane cărora le-a fost încredinţat minorul.
b) Subiectul pasiv este minorul care este retras sau împiedicat prin orice mijloace să urmeze
cursurile învăţământului general obligatoriu. Acesta trebuie să aibă vârsta prevăzută de lege
pentru a participa la frecventarea cursurilor cât şi să nu depăşească vârsta de 18 ani.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă acţiunea de retragere sau împiedicare prin
orice mijloace a minorului de a urma cursurile învăţământului general obligatoriu.
Acţiunea de retragere prin care se realizează elementul material înseamnă a îndepărta
minorul de la şcoală şi a renunţa ca acesta să se mai prezinte la cursuri.
Împiedicarea minorului se poate face prin interdicţia faţă de acesta de a frecventa
cursurile sau de a-l ţine acasă pentru a numai merge la şcoală.
Trebuie arătat faptul că potrivit art. 16 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011,
învățământul general obligatoriu este de 11 clase și cuprinde învățământul primar,
învățământul gimnazial și primii 2 ani ai învățământului secundar superior. Obligația de a
frecventa învățământul obligatoriu de 11 clase, la forma cu frecvență, încetează la vârsta de 18
ani.
Cerinţa esenţială pentru realizarea elementului material, este ca această retragere sau
împiedicare să se facă în mod nejustificat, să vizeze numai învăţământul general obligatoriu, şi
nu pentru aspecte ce ţin de situaţia materială precară a familiei din care provine minorul.
Aşa cum s-a arătat şi în practica judiciară206, faptele inculpatei care, în repetate rânduri, l-
a determinat pe fiul ei minor să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a beneficia de
foloase patrimoniale de pe urma acestei activităţi şi l-a împiedicat pe minor să urmeze cursurile
învăţământului general obligatoriu realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de
exploatarea cerşetoriei, prevăzută de art. 214 alin. l şi 2 lit. a Cod penal, şi împiedicarea
accesului la învăţământul general obligatoriu, prevăzută de art. 380 alin. l Cod penal cu
aplicarea art. 38 alin. 1 din CP.

b) Prin acţiunea de retragerea sau împiedicare a minorului urmare imediată constă într-o stare
de pericol pentru creşterea şi educarea minorului.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o


legătură de cauzalitate, aceasta rezultând din materialitatea faptei (ex re).
206
Sentinţa penală nr. 151/2015 din 14-oct-2015, Judecatoria Sinaia, cersetoria – www.sintact.ro
156
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă


mobilul sau scopul, însă acestea pot influenţa răspunderea penală cu ocazia individualizării
pedepsei.

§4. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare şi tentativa la infracţiunea de împiedicarea accesului la învăţământul
general obligatoriu sunt posibile dar nu sunt pedepsite.

b) Consumarea infracţiunii are loc de îndată ce s-a produs urmarea imediată, în sensul că s-a
produs acţiunea de retragere sau împiedicare în mod nejustificat de către părinte sau persoana
căreia i-a fost încredinţat minorul şi se epuizează în momentul în care a încetat să îl mai
împiedice prin orice mijloace.

§5. Sancţiuni
Infracţiunea de împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea
frecventării cursurilor de către minor, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei
(art. 83 - 90 C.pen.) sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91 – art. 98
C.pen.), chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta. (art. 380 alin.
3 C.pen.)

§6. Cauză specială de nepedepsire.


Dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea frecventării
cursurilor de către minor fapta nu se pedepsește.
Legiuitorul a introdus această cauză specială de nepedepsire avându-se în vedere
principiul interesului superior al copilului în creşterea şi educare acestuia.

Capitolul III. Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor


decedate

Secţiunea 1. ÎMPIEDICAREA EXERCITĂRII LIBERTĂȚII RELIGIOASE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


157
Infracţiunea de împiedicarea exercitării libertăţii religioase este prevăzută în art. 381 în
varianta tip şi constă în împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult
religios, care este organizat și funcționează potrivit legii şi două variante agravate şi anume
cea prevăzută în alineatul (2) şi care constă în obligarea unei persoane, prin constrângere, să
participe la serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de
exercitarea unui cult.
În alineatul (3) este prevăzută cea de a doua variantă agravată şi constă în obligarea
unei persoane, prin violență sau amenințare, să îndeplinească un act interzis de cultul,
organizat potrivit legii, căruia îi aparține.
Infracţiunea analizată are un conţinut asemănător cu vechea reglementare prevăzută de
art. 318 din Codul penal şi ca element de noutate s-au introdus dispoziţiile din alineatul (3).

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 381 alin.(1) C.pen. ]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile privind convieţuirea
socială şi ocroteşte libertatea gândirii, precum şi libertatea credinţelor religioase care este
recunoscută atât în constituţie cât şi în dispoziţiile legale. Astfel, ocrotirea penală se referă
nemijlocit la valorile sociale ale libertăţii conştiinţei şi libertăţii de exercitare a cultului religios
ales, fiind în consonanţă cu dispoziţiile art. 29 din Constituţia României care arată că: Libertatea
gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o
formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă,
contrare convingerilor sale. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor
proprii, în condițiile legii.
Dispoziţiile legale privind libertatea religioasă207 arată că nimeni nu poate fi împiedicat
sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrară convingerilor sale
şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situație de inferioritate
pentru credinţa, apartenenţa ori neapartenenţa la o grupare, asociaţie religioasă sau un cult ori
pentru exercitarea în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase (art. 1 alin. (2) din lege).
b) Obiectul material. În varianta tip obiectul material poate fi corpul persoanei numai atunci
când împiedicarea se face prin violenţă sau constrângere. Pot exista situaţii când împiedicarea
sau tulburarea se răsfrânge asupra obiectelor de cult sau alte obiecte necesare exercitării
ritualului şi obiectul material al infracţiunii îl reprezintă aceste obiecte, iar dacă sunt sustrase,
deteriorate sau distruse poate exista concurs de infracţiuni între fapta analizată, furt sau
distrugere.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat şi poate fi orice
persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv la această infracţiune, în principal, este statul ca reprezentant al societăţii,
chiar dacă cultele religioase sunt autonome faţă de stat, ele se bucură de sprijinul acestuia,

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – republicată în M.Of., Partea I, nr. 201/21 martie
207

2014.
158
inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în
orfelinate.
Subiect pasiv secundar sunt persoanele ce aparţin cultului religios respectiv atunci când
sunt împiedicate sau se tulbură libera exercitare a ritualului.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea ce se înfăptuieşte
prin cele două modalităţi alternative şi anume împiedicarea sau tulburarea exercitării ritualului
unui cult religios.
Acţiunea de împiedicare se poate face în mod direct prin a opri sau a întrerupe
continuarea exercitării a ritualului unui cult religios sau indirect când se poate închide localul
(biserica, templul, moscheea sau o altă clădire destinată ritualului) unde se desfăşoară ritualul
sau ascunderea ori distrugerea unor obiecte de cult folosite la ritual.
Acţiunea de tulburare constă în a incomoda, a stingheri, a deranja, a stânjeni libera
exercitare a ritualului unui cult religios.
Cerinţa esenţială este îndeplinită la elementul material numai atunci când avem un cult
religios care funcţionează potrivit legii.
Pentru a înţelege mai bine cele două modalităţi de împiedicare sau tulburarea liberei
exercitări a ritualului unui cult religios trebuie să arătăm că libertatea religioasă cuprinde
dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a şi-o manifesta în mod
individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile şi ritualurile specifice cultului,
inclusiv prin educaţie religioasă, precum şi libertatea de a-şi păstra sau schimba credinţa
religioasă (art. 2 alin. (1) din lege). Orice persoană are dreptul să-şi manifeste credinţa
religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri, atât în structuri religioase cu
personalitate juridică cât şi în structuri fără personalitate juridică.
Pe lângă faptul că statul recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social-caritabil,
cultural şi de parteneriat social, cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică,
funcţionând în baza Constituţiei, a legii privind libertatea religioasă, precum şi potrivit
propriilor statute sau coduri canonice. Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin
hotărârea guvernului, astfel că în prezent în România sunt recunoscute 18 culte care deţin în
proprietatea sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot dispune în
conformitate cu statutele proprii.
Trebuie menţionat faptul că legea privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor reglementează şi asociaţiile religioase prin care libertatea religioasă se poate exercita şi
în cadrul acestora şi sunt persoane juridice alcătuite din cel puţin 300 de persoane, cetăţeni
români sau rezidenţi în România, care se asociază în vederea manifestării unei credinţe
religioase. Aceste asociaţii religioase nu pot face obiectul infracţiunii prevăzute de art. 381 alin.
(1) deoarece reglementarea penală face referire în mod expres la „cult religios, care este
organizat şi funcţionează potrivit legii”
b) Urmarea imediată. Prin împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult
religios se creează o stare de pericol referitoare la libertatea conştiinţei şi libertatea de exercitare
a unui cult religios care nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt de lege.

159
c) Legătura de cauzalitate este atunci când între acţiunile de împiedicare sau tulburare a
exercitării ritualului şi starea de pericol creată, legătura de cauzalitate rezultă din punctul nostru
de vedere implicit din materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui), aceasta din urmă fiind incidentă în situaţiile în care împiedicarea
poate avea loc prin închiderea locaşului de cult pentru a nu se exercita ritualul cultului religios.

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă


mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Prima varianta agravată. [art. 381 alin. (2) C.pen.]

Elementul material la această formă agravată constă în acţiunea de obligare a unei


persoane, prin constrângere să participe (să asiste fără voie) la serviciile religioase a unui cult
ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult.
Faţă de varianta tip, în această formă, legiuitorul nu a mai prevăzut obligaţia ca acel cult
religios să fie organizat şi să funcţioneze potrivit legii.
Cerinţa esenţială este însă ca această acţiune să se facă prin constrângere, care poate fi
fizică (asupra corpului persoanei) sau morală (prin crearea unei sentiment puternic de teamă).
Din punct de vedere al formei de vinovăţie, infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte)

§4. A doua varianta agravată. [art. 381 alin. (3) C.pen.]


Subiectul pasiv nu poate fi decât o persoană care aparţine unui cult organizat potrivit
legii.
Elementul material constă în acţiunea de obligare a unei persoane să îndeplinească un
act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparţine.
Cerinţa esenţială este ca acţiunea să se facă prin violenţă (atunci când se provoacă
anumite suferinţe fizice sau morale unei persoane) sau ameninţare (faţă de o persoană prin
cuvinte, gesturi sau fapte şi induc o stare de temere).
Acţiunile de violenţă comise împotriva unei persoane ce aparţine unui cult organizat
potrivit legii pot intra în concurs cu infracţiunile prevăzute de art. 193 – 194 privind lovirile sau
alte violenţe ori vătămarea corporală.
Forma de vinovăţie este intenţia directă pentru că acţiunile efectuate prin violenţă sau
ameninţare nu pot să nu urmărească posibilitatea producerii unui rezultat.

§5. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare cât şi tentativa deşi sunt posibile nu sunt incriminate şi de aceea
nu sunt pedepsibile.

160
b) Consumarea infracţiunii are loc atunci când ca urmare a săvârşirii a infracţiunii
incriminate se produce acea stare de pericol pentru relaţiile sociale protejate, în modalităţile
arătate de textul de încriminare.

§6. Sancţiuni
Infracţiunea de împiedicare a exercitării libertăţii religioase se pedepsește în varianta tip
cu închisoare de la trei luni la 2 ani sau cu amendă, iar în cele două variante atenuate
închisoarea de la 1 la 3 ani sau cu amendă.
Din punct de vedere procesual acţiunea se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.

Secţiunea 2. PROFANAREA LĂCAȘURILOR SAU A OBIECTELOR DE CULT

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult este prevăzută în
dispoziţiile art. 382 C.pen. într-o singură variantă normativă şi anume: profanarea unui lăcaș
sau a unui obiect de cult, aparținând unui cult religios care este organizat și funcționează
potrivit legii.
Această incriminare nu există în Codul penal anterior, însă ea era prevăzută infracţiunea
de ultraj contra cultului în dispoziţiile art. 310 din Codul penal din 1936 şi era pedepsită fapta
celui care în public, prin orice mijloace, își exprima disprețul față de un cult recunoscut de Stat,
sau față de obiectele consacrate sau destinate acelui cult.

§2. Structura infracţiunii


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale privind
libertatea religioasă şi respectul datorat persoanelor decedate, ocrotindu-se în acest fel lăcaşurile
sau obiectele de cult.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material lăcaşurile de cult în totalitatea lor cât
şi alte obiecte ce ţin de acestea, cum ar fi icoane, picturi, candelabre, statui, steaguri.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii nu este calificat şi poate fi


orice persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).

161
b) Subiectul pasiv la această infracţiune, în principal, este statul ca reprezentant al societăţii, iar
ca subiect pasiv secundar este cultul religios care funcţionează potrivit legii şi îi aparţin
lăcaşurile sau obiectele de cult.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de profanare a
unui locaş sau a unui obiect de cult.
Prin profanare se înţelege a trata fără respectul cuvenit lucruri considerate sfinte, a
pângări; a batjocori, a necinsti, a terfeli un locaş sau un obiect de cult.
Astfel, în practica judiciară208 s-a prevăzut că fapta unei persoane, care pe timpul nopţii, a
pătruns, prin efracţie, în incinta unei bisericii de unde a sustras obiecte de cult şi alte bunuri,
împrejurare în care a profanat lăcaşul de cult şi obiectele de cult aparţinând cultului religios
ortodox care este organizat şi funcţionează potrivit legii, întrunește elementele constitutive a
infracţiunilor de furt calificat şi profanarea lăcaşurilor sau obiectelor de cult aflate în concurs
formal.
De asemenea, faptele inculpaţilor, care în timpul nopţii au scris pe pereţii sinagogii
ebraice – locaş de cult mozaic, semne şi mesaje cu semnificaţie fascistă, rasistă şi xenofobă şi
au încercat să incendieze sinagoga cu ajutorul cocktail-urilor Molotov pe care intenţionau să le
arunce în pereţii acesteia, acţiunea fiind întreruptă prin intervenţia neaşteptată a unui martor,
întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de tentativă la infracţiunea de distrugere,
utilizarea în public a simbolurilor fasciste, rasiste sau xenofobe prev. de art.4 al.2 din OUG
31/2002 şi profanarea lăcaşurilor sau obiectelor de cult, fiind aplicabile regulile concursului de
infracţiuni.209
Cerinţa esenţială este ca profanarea unui lăcaş sau obiect de cult să aparţină unui cult
religios care este organizat şi funcționează potrivit legii.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol privind protejarea unui lăcaş sau a
unui obiect de cult aparţinând unui cult religios.
c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea de profanare şi starea de pericol,
astfel ea rezultă din însăşi săvârşirea acţiunii de profanare (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui).

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă


mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei. Totuşi
mobilul poate exista în cazul în care profanarea se face şi din motive rasiste, xenofobe.

§3. Formele infracţiunii.

208
Decizie nr. 1684/2017 din 02-nov-2017, Curtea de Apel Craiova, www.sintact.ro
209
Sentinţa penală nr. 53/2016 din 23-mar-2016, Judecatoria Sighisoara, www.sintact.ro
162
a) Actele pregătitoare cât şi tentativa sunt posibile însă nu sunt pedepsite.
b) Consumarea are loc în momentul când se produce urmarea imediată.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de profanare a lăcaşurilor sau a obiectelor de cult se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Secţiunea 3. PROFANAREA DE CADAVRE SAU MORMINTE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de profanare de cadavre sau morminte este prevăzută într-o variantă tip în
dispoziţiile art. 383 alin. (1) C.pen. constând în sustragerea, distrugerea sau profanarea unui
cadavru ori a cenușii rezultate din incinerarea acestuia şi într-o variantă atenuată în
dispoziţiile alineatului (2) al aceluiaşi articol constând în profanarea prin orice mijloace a unui
mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument funerar
În reglementarea anterioară (fostul art. 319 din Codul penal) legiuitorul se referirea într-o
singură variantă la profanarea prin orice mijloace a unui mormânt a unui monument sau a unei
urne funerare ori a unui cadavru.
Legiuitorul a gândit că este mai bine să se facă o separaţie în cele două variante a formei
de profanare a cadavrului sau profanarea de morminte întrucât ecoul social al faptelor este
diferit, aşa cum ele erau prevăzute şi în Codul penal din 1936 în articolele 313 (acela care, prin
orice mijloace, profanează un mormânt, urnă sau monument funerar, comite delictul de
profanare de mormânt) şi 314 (acela care, prin orice mijloace, săvârșește un act de profanare
asupra unui cadavru, comite delictul de profanare a cadavrului)

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 383 alin. (1) C.pen.]
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale privind
respectul datorat morţilor şi amintirii acestora întrucât în tradiţia românească există un respect
deosebit acordat trupurilor neînsufleţite după deces.

b) Obiectul material. Infracţiunea are obiect material la toate modalităţile prevăzute de


săvârşire a infracţiunii.
La varianta tip obiectul material îl reprezintă cadavrul (corpul unui persoane care nu se
mai află în viaţă în orice formă se găseşte acesta – imediat după deces, corp aflat în stare de
descompunere, organe ale corpului dislocate) şi cenuşa rezultată din incinerarea acestuia.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii nu este calificat şi poate fi


orice persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).

163
b) Subiectul pasiv la această infracţiune, în principal, este statul ca reprezentant al societăţii, iar
ca subiect pasiv secundar în unele situaţii pot fi şi rudele celui decedat, mai ales în cazul
sustragerii sau distrugerii.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii la varianta tip constă în acţiunea de
sustragerea, distrugere sau profanare a unui cadavru ori a cenuşii rezultate din incinerarea
acestuia.
Prin acţiunea de sustragere se înţelege acţiunea de însuşire a cadavrului sau cenuşii
rezultate din incinerarea acestuia, fie în vederea ascunderii altei infracţiuni (sustragerea corpului
unei persoane) fie pentru a aduce atingere sentimentelor de respect faţă de persoana decedată.
Distrugerea unui cadavru înseamnă a-l aduce într-o stare de a nu mai fi recunoscut, cum
ar fi prin incendiere sau prin introducerea cadavrului în substanţe chimice în scopul dizolvării
acestuia.
Acţiunea de profanare constă în a batjocori, a necinsti cadavrul în sensul de a-l vătăma,
tăia, străpunge, dezgropa, dezbrăca, aruncarea oaselor sau a rămăşiţelor omeneşti ori a
cenuşii.210
Cerinţa esenţială este să existe un cadavru ori cenuşa rezultată din incinerarea acestuia.
Instanţele de judecată211 au stabilit că există două infracţiuni de profanare de cadavre sau
morminte aflate în concurs atunci când inculpatul cu intenţie a profanat mormântul şi cadavrul
unei persoane în incinta cimitirului unei biserici ortodoxe, după cum urmează: privitor la latura
obiectivă, elementul material al infracţiunii de profanare de cadavre sau morminte prev. de art.
383 alin. 1 C. pen. acesta constă în pângărirea cadavrului prin întreţinerea unui raport sexual cu
acesta, iar al infracţiunii de profanare de cadavre sau morminte prev. de art. 383 alin. 2 C. pen.
constă în distrugerea capacului sicriului în care se afla cadavrul menţionat anterior.
În practica judiciară veche 212 s-a arătat că nu există infracţiunea de profanarea de
morminte atunci când după ce a ucis o persoană, făptuitorul urmărind ca fapta să nu fie
descoperită a secţionat cadavrul, pentru a-l putea transporta pe ascuns.
Ulterior, practica judiciară 213 a arătat că avem atât infracţiunea de omor calificat
prevăzută de art. 189 din Codul penal cât şi infracţiunea de profanare a unui cadavru prevăzută
210
T.Pop, Codul penal Carol al II-a adnotat, Vol.II, Partea specială, Ed. Librăriei Socec & Co, 1937, p.267.
211
Decizie nr. 1247/2017 din 09-nov-2017, Curtea de Apel Bacau, www.sintact.ro
212
Trib. Supr., Secţia penală, Decizia penală nr. 192/1980 în C.D. 1980, p. 287; R.R.D. nr. 9/1980, p.64.
213
Decizie nr. 1669/2016 din 08-nov-2016, Curtea de Apel Bucuresti www.sintact.ro - Potrivit Deciziei nr. 35 din 22 septembrie
2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii–care este de actualitate- în cazul în
care acţiunea de ucidere este urmată de o a doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, au fiecare un
obiect juridic diferit, deoarece lezează fiecare o altă valoare socială, respectiv în cazul omorului viaţa persoanei, iar în cazul
infracţiunii de profanare de morminte respectul datorat morţilor, adică acele valori avute în vedere de legiuitor la incriminarea celor
două fapte în texte autonome, instanţa supremă statuând că „…nu prezintă importanţă modul în care s-a ajuns la un cadavru care să
facă obiectul profanării la care se referă textul de lege menţionat. De aceea, în cazul în care acţiunea de ucidere este urmată de o a
doua faptă, de profanare a cadavrului, aceste două fapte distincte, succesive, trebuie că primească haina juridică firească fiecăreia,
corespunzătoare infracţiunii de omor în forma în care a fost săvârşită, precum şi infracţiunii de profanare de morminte, aflate în
concurs real.” De asemenea, s-a arătat că „existenţa infracţiunii de profanare nu este subordonata vreunui scop, iar dacă totuşi se
constată că s-a acţionat cu un eventual scop ori mobil, acestea nu pot fi avute în vedere decât în procesul de individualizare a pedepsei.
Aşadar, în ipoteza în care un cadavru este dezmembrat sau incendiat ori distrus în alt mod în scopul ascunderii infracţiunii de omor
săvârşite anterior, s-au săvârşit două infracţiuni concurente, în sensul prevederilor art. 33 lit. a) din Codul penal”. De asemenea,
potrivit jurisprudenţei instanţei supreme „Omorul săvârşit de făptuitor asupra bunicii sale, urmat de profanarea cadavrului victimei, în
scopul de a împiedica descoperirea faptei de omor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută în art.
164
de art. 383 alin. 1 din Codul penal atunci când după uciderea victimei, inculpaţii au profanat
cadavrul acesteia, prin aceea că au legat cadavrul (prin aplicarea în zona gâtului şi a membrelor
a mai multor legături formate din coliere din plastic autoblocante de culoare albă - fasete,
înfăşurându-i capul într-o folie din plastic), au introdus cadavrul (într-o poziţie asemănătoare cu
poziţia fetală, cu picioarele flexate la piept şi mâinile introduse între picioare, pe lângă piept) în
saci menajeri (înfăşuraţi la exterior de mai multe ori cu o bandă adezivă) şi mai apoi, într-o
geantă tip troler, pe care au introdus-o în portbagajul autoturismului pe care l-au abandonat,
unde cadavrul a fost descoperit în stare de putrefacţie, aducând astfel atingere sentimentului de
respect datorat morţilor.
De asemenea, s-a reamintit pe această cale că în practica judiciară au fost catalogate ca
având acest caracter desenarea unor cruci pe pieptul cadavrului prin zgârierea tegumentului cu
un cuţit (C.A. Tg. Mureş- decizia penală 59/A din 22.05.2009), incendierea cadavrului în scopul
de a şterge urmele unui omor (Î.C.C.J, Secţia Penală, decizia nr. 907/2003, publ. în Pandectele
Române nr. 5/2004, Î.C.C.J, Secţia Penală, decizia nr. 3670/2007, publ. în Jurisprudenţa Secţiei
Penale din 2007), secţionarea cadavrului şi introducerea acestuia într-o ladă (Tribunalul Suprem,
Secţia Penală, decizia nr. 192/1980, publ. în Revista Română de Drept nr. 9/1980), tăierea
cadavrului, aflat în coşciug, la nivelul feţei cu un briceag (Judecătoria B., sentinţa penală nr.
59/2009, nepublicată), întreţinerea de raporturi sexuale după deces, aplicarea mai multor
lovituri de cuţit şi introducere în anus şi vagin de obiecte (Î.C.C.J, Secţia Penală, decizia nr.
1490/2008) sau introducerea cadavrului într-o hazna (Î.C.C.J, Secţia Penală, decizia nr.
2313/2009).
Nu se poate reține elementul material la infracţiunea de profanare a cadavrelor sau
mormintelor atunci când se face exhumarea unui cadavru potrivit art. 186 din Codul de
procedură penală în vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului, atunci
când se face autopsia medico-legală în caz de moarte violentă ori suspectă prevăzută de art. 185
C.pr.pen., sau când se face disecţia cadavrelor în scopuri didactico-ştiinţifice.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol prin sustragerea, distrugerea unui
cadavru ori a cenuşii rezultate din incinerarea acestuia.
c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între acţiunea de sustragere, distrugeri sau
profanare şi starea de pericol, astfel ea rezultă din însăşi săvârşirea acţiunii (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui).
Pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 383, în modalitatea profanării unui cadavru,
este necesar ca acţiunile materiale de vătămare, degradare etc. să fie comise cu intenţia de a leza
sentimentul de respect datorat morţilor şi amintirii acestora.

175 alin. (1) lit. c) C. pen. şi ale celei de profanare de morminte prevăzută în art. 319 C. pen, în concurs real de infracţiuni (decizia nr.
2313/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

165
Pe plan subiectiv intenţia poate fi directă atunci când făptuitorul acţionează cu intenţia de
a leza sentimentul de respect datorat morţilor şi amintirii acestora, cu ar fi de exemplu
dezgroparea şi dezbrăcarea cadavrului unei persoane.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni de omor urmată de o infracţiune de profanare a
cadavrului, sub aspectul laturii subiective, inculpaţii săvârşesc infracţiunile concurente cu
intenţie-directă în cazul infracţiunii de omor calificat şi cu intenţie indirectă în cazul infracţiunii
de profanare de cadavre sau morminte.

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă


mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei. Totuşi
mobilul poate exista atunci când profanarea cadavrului se face din motive de ură, răzbunare sau
de jefuire (sustragerea obiectelor de valoare cu care a fost înmormântată persoana decedată).
§3. Varianta atenuată [art. 383 alin. (2) C.pen.]
Obiectul material la varianta atenuată îl constituie mormântul (groapă săpată în pământ
pentru înhumarea celor decedați; loc special amenajat unde este înmormântată o persoană,
împrejmuirea acestuia, candelele, felinarele, crucile, coroanele, ghivecele de flori, etc.),
monumentul funerar (lespede sau monument care se așează pe un mormânt sau cavoul -
construcție funerară într-un cimitir sau în alt loc de înmormântare cu una sau mai multe cripte)
sau urna funerară (vas în care se păstrează cenușa unei persoane decedate ce a fost incinerată)
Elementul material constă în acţiunea de profanare prin orice mijloace a unui mormânt,
urnă funerară sau monument funerar.
Cerinţa esenţială este să avem un mormânt în care să fie îngropată o persoană, existenţa
unei urne funerare sau a unui monument funerar. Nu are importanţă atunci când ne referim la
mormânt dacă acesta se află într-un loc special cum sunt cimitirele sau mormântul se află în
curtea casei cum se întâmpla în unele localităţi din nordul ţării.
§4. Formele infracţiunii.
a) Infracţiunea în ambele modalităţi poate fi susceptibilă de acte pregătitoare sau săvârşirea
sub forma tentativei dar nu sunt pedepsite.
b) Consumarea are loc în varianta tip după săvârşirea acţiunii de sustragere, distrugere sau
profanare unui cadavru sau a cenușii rezultate din incinerarea acestuia, iar în varianta atenuată
când are loc prin orice mijloace acţiunea de profanare a unei mormânt, urne funerare sau
monument funerar.

§5. Sancţiuni
În varianta tip infracţiunea de profanare de cadavre se pedepsește cu închisoarea de la 6
luni la 3 ani. În varianta atenuată infracţiunea se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă (conform dispoziţiilor art. 61 alin. 2 şi 4 lit. b din Codul penal – 120 şi 240 de
zile amendă când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult
2 ani).

166
Secţiunea 4. PRELEVAREA ILEGALĂ DE ȚESUTURI SAU ORGANE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe este prevăzută în dispoziţiile art.
384 C.pen. într-o singură variantă normativă constând în prelevarea de țesuturi sau organe de
la un cadavru, fără drept.
Dispoziţiile legale incriminate nu existau în vechiul Cod penal, fiind prevăzute în legea
specială şi anume Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății214.
Astfel, în Titlul VI al Legii nr. 95/2006 referitor la efectuarea prelevării şi transplantului
de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic se arată care sunt dispoziţiile
generale cu privire la donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană.
Prin Legea nr. 9/2016 215 a fost ratificat Protocolul adiţional la Convenţia Europeană
pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi
medicinii referitor la transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană, semnat la Strasbourg
la 25 februarie 2015. De altfel, protocolul se referă de fapt la Convenţia privind drepturile
omului şi biomedicina, fiind necesar pentru a proteja fiinţa umană în demnitatea şi identitatea sa
şi de a garanta oricărei persoane, fără discriminare, respectarea integrităţii sale şi a celorlalte
drepturi şi libertăţi fundamentale ale sale în ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi medicinii.

§2. Structura infracţiunii


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la relaţiile sociale privind
respectul datorat persoanelor decedate şi integrităţii corporale a acestora.
b) Obiectul material. Infracţiunea are ca obiect material corpul persoanei decedate – cadavrul
uman.
Prin cadavru uman se înțelege persoanele care nu mai prezintă niciun semn de activitate
cerebrală, cardiacă sau respiratorie și care sunt declarate decedate din punct de vedere medical,
potrivit legii. Confirmarea medicală a morții cerebrale se face pe baza criteriilor de diagnostic
stabilite conform legii.216
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Infracţiunea de prelevare ilegală de organe sau
ţesuturi poate avea ca subiect activ orice persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.
Având în vedere faptul că atât Protocolul adiţional la Convenţia Europeană privind
Drepturile Omului şi Biomedicina face referire în art. 6 la profesioniştii implicaţi în transplantul
de organe sau de ţesuturi şi că aproape în toate cazurile prelevarea de ţesuturi sau organe se face
în vederea transplantului în unităţi sanitare de specialitate conform Legii nr. 95/2006, putem
spune că subiectul activ este calificat în sensul că nu pot fi decât medici sau alte cadre de
specialitate care sunt autorizaţi în prelevarea de organe sau ţesuturi.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).

214
Cu ultima republicare în Monitorul Oficial, Partea I nr. 652 din 28 august 2015, având ultimele modificări prin Legea nr. 185/2017
215
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 62/28 ianuarie 2016.
216
Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane și prelevarea organelor și țesuturilor de la cadavre în vederea
transplantului – republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 213 din 25 martie 2014
167
b) Subiectul pasiv la această infracţiune, în principal, este statul ca reprezentant al societăţii, iar
ca subiect pasiv secundar pot fi membrii majori ai familiei sau al rudelor persoanei decedate
(soţ supravieţuitor, descendenţi, frate/soră, altă rudă în linie colaterală până la gradul IV
inclusiv – art. 147 pct. 4 din Legea nr. 95/2006).

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de prelevare fără
drept de ţesuturi sau organe de la un cadavru.
Pentru a avea loc acţiunea de prelevare trebuie ca anterior să se constate decesul
persoanei, aşa cum prevăd dispoziţiile legale.
Medicii care constată decesul unei persoane trebuie să fie diferiţi de cei care participă
direct la prelevarea de organe sau ţesuturi de la persoana respectivă.
Legea specială (95/2006) prevede în dispoziţiile art. 147 că prelevarea de ţesuturi sau
organe se face în următoarele condiţii:
1. se definește ca donator decedat fără activitate cardiacă persoana la care s-a constatat oprirea
cardiorespiratorie iresuscitabilă și ireversibilă, confirmată în spital de 2 medici primari.
Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face conform protocolului de
resuscitare, conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății, excepție
făcând situațiile fără echivoc.
2. se definește ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea
ireversibilă a tuturor funcțiilor creierului, conform protocolului de declarare a morții cerebrale
conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului sănătății.
Prin ţesut (art. 142 lit. w din Legea nr. 95/2006) se înţelege gruparea de celule
diferenţiate unite prin substanţa intercelulară amorfă care formează împreună o asociere
topografică şi funcţională (celula – unitate elementară anatomică şi funcţională a materiei vii);
Referitor la organ, acesta reprezintă partea diferenţială în structura unui organism
adaptată la o funcţie definită, alcătuită din mai multe ţesuturi sau tipuri celulare, prezentând
vascularizaţie şi intervenţie proprii. Constituie organ în înţelesul arătat şi o parte a unui organ
dacă este destinată utilizării în corpul uman în acelaşi scop ca organul întreg, menţinându-se
cerinţele legate de structură şi vascularizare (art. 142 lit. q din Legea nr. 95/2006).
Prelevarea constă în recoltarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană
sănătoase morfologic şi funcţional în vederea efectuării unor proceduri de transplant. Trebuie
relevat faptul că dacă legea nr. 95/2006 se referă şi la celule, infracţiunea analizată prevăzută de
art. 384 nu se referă la acestea, iar prelevarea lor fără drept nu intră sub incidenţa acestei
infracţiuni.
Persoana de la care sunt prelevate ţesuturile sau organele se numeşte donator, iar cel care
beneficiază prin transplant de acestea se numeşte primitor.
Cerinţa esenţială la infracţiunea analizată este ca prelevarea de ţesuturi sau organe de la
un cadavru să se facă fără drept. Pentru a fi prelevate organe sau ţesuturi de la corpul unei
persoane decedate, acest lucru se face numai dacă există consimţământul şi autorizaţia cerută de
lege (art. 17 din Protocol adiţional).
În acest sens, prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă în timpul vieţii, persoana
decedată, şi-a exprimat deja opţiunea împotriva donării prin act de refuz al donării sau dacă nu

168
există consimţământul scris al cel puţin unuia din membri majori ai familiei sau al rudelor
persoanei decedate.
Elementul material la această infracţiune se referă numai la acţiunea de prelevare fără
drept de la un cadavru a unui ţesut sau organ, iar atunci când prelevarea sau transplantul de
organe, ţesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viaţă fără consimţământul acestora
sau când se face în scopul obţinerii de foloase materiale, se foloseşte constrângerea în vederea
donării, publicarea sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea de organe sunt prevăzute în
dispoziţiile legii nr. 95/2006 privind infracţiunile din această lege la art. 154 – 158. Constituie
infracţiune la legea specială chiar şi efectuarea unei prelevări atunci când aceasta se face pentru
a compromite o autopsie medico-legală solicitată în condiţiile legii.
b) Urmarea imediată. Acţiunea de prelevare de ţesuturi sau organe fără drept creează o stare
de pericol privind protejarea respectului fiinţei umane în demnitatea şi identitatea sa.
c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între elementul material şi urmarea imediată şi
rezultă din săvârşirea faptei (ex re).
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă sau indirectă.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare cât şi tentativa sunt posibile însă nu sunt pedepsite.
b) Consumarea are loc în momentul când se produce urmarea imediată.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de prelevare ilegală de ţesuturi sau organe se pedepsește cu închisoare de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.

169
TITLUL IX. INFRACȚIUNI ELECTORALE

Capitol preliminar. Consideraţii introductive

§1. Cadrul incriminării


În actualul Cod penal, legiuitorul a reglementat în Titlul IX al Părţii speciale infracţiunile
electorale având în vedere importanţa acestora cât şi faptul că ele erau reglementate în diferite
legi referitoare la sistemul electoral.
În fiecare ţară sistemul electoral este forma prin care se realizează condiţiile constituirii şi
a funcţionării puterii, precum şi conferirea legitimităţii şi autorităţii a celor care sunt aleşi.217
Printre drepturile fundamentale reglementate de Constituţia României figurează şi dreptul
de vot, dreptul de a fi ales şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art. 36 – 38).
Aşa cum se arată şi în expunerea de motive al actualului Cod penal, s-a considerat
preferabilă regruparea infracţiunilor electorale într-un titlu distinct pentru a asigura o mai mare
stabilitate acestor texte, dar şi pentru a elimina paralelismele existente în mai multe legi. Având
în vedere obiectul juridic al infracţiunilor din acest titlu, au fost restructurate unele dintre
incriminări în scopul unei mai corecte individualizări legale, cum ar fi de exemplu infracţiunea
de violare a confidenţialităţii votului unde au fost create două forme cu sancţiuni distincte în
considerarea diferenţei evidente de periculozitate între situaţia în care violarea se face de către
un membru a biroului secţiei de votare ori de către o altă persoană.
Unele texte din legislaţia specială au fost înlăturate şi inserate în Codul penal, cum ar fi
infracţiunile ce erau prevăzute în Legea nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României218
în art. 57 – 63, articolele din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
Senatului prevăzute în art. 52 – 61 şi cele din lege nr. 208/2015 privind alegere Senatului şi a

217
Maria Năstase Georgescu şi Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Curs Universitar, Ed.
Universul juridic, Bucureşti, 2011, p.200.
218
Republicată în M.Of. nr. 650/12.09.2011 cu ultimele modificări din anul 2014.
170
Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente219 care nu mai există întrucât ele sunt prevăzute în Codul penal. Şi infracţiunile
prevăzute în articolele 55 – 64 din Legea nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor Parlamentului European220 nu au mai fost prevăzute în această lege întrucât ele se
regăsesc în titlul IX din actualul Cod penal. De asemenea, infracţiunile prevăzute în Legea nr.
67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale (art. 106 - 115) nu mai sunt
prevăzute în actuala Lege nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale,
pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru
modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali221.

§2. Aspecte comune


Pentru existenţa infracţiunilor reglementate în Titlul IX a Codului penal trebuie să avem
ca situaţie premisă, și anume desfășurarea unui proces electoral sau un referendum.

A. Obiectul infracţiunilor. a) Obiectul juridic generic al infracțiunilor cuprinse în acest titlu


se referă la respectarea drepturilor constituţionale de a alege şi de a fi ales, precum şi de
desfăşurare normală a procedurilor electorale.
Aşa cum este reglementat dreptul la vot (art. 36 din Constituţie), de acesta beneficiază
persoanele în vârsta de 18 ani (vârsta împlinită până în ziua alegerilor inclusiv), iar participarea
cetăţenilor la alegeri se face pe baza liberului consimţământ şi nici o persoană nu are dreptul de
a exercita presiuni asupra unui alegător pentru a-l determina pe acesta să participe sau nu la
alegeri.
Pentru alegerea în Camera Deputaţilor cetăţeanul respectiv trebuie să aibă dreptul de vot,
vârsta de 23 de ani, pentru Senat vârsta de 33 de ani, iar pentru Preşedintele României vârsta de
35 de ani. Trebuie amintit faptul că tot potrivit Constituţiei nu au drept de vot debilii sau
alienaţii mintali, puşi sub interdicţie şi nici persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească
definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
b) Obiectul juridic special este reprezentat de relațiile privind drepturile electorale ale
cetăţenilor specifice fiecărei infracțiuni din acest capitol.
c) Obiectul material. Infracțiunile din acest capitol în general nu au obiect material, cu unele
excepţii cum ar fi înscrisurile la infracţiunea privind falsificarea documentelor şi evidenţelor
electorale sau urnele de vot la infracţiunea de nerespectarea regimului urnei de vot prevăzută de
art. 390 C.pen..
B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, însă trebuie
să îndeplinească condițiile răspunderii penale. Pentru unele infracțiuni este însă necesar ca
aceasta să nu aibă drept de vot, cum ar fi la infracţiunea prevăzută de art. 385 privind frauda la
vot sau calitatea de membru al biroului electoral al secţiei de votare în varianta agravată
prevăzută de art. 389 alin. (2), precum şi aceiaşi calitatea în varianta atenuată prevăzută la art.
390 alin. (2).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (autor, instigator, complice).

219
Publicată în M.Of. nr. 553/24.07.2015 cu ultima modificare prin Legea nr. 153/2017
220
Republicată în M.Of. nr. 627/31.08.2012 cu ultimele modificări din anul 2014.
221
publicarea din Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 20 mai 2015
171
b) Subiectul pasiv principal este întotdeauna statul prin organele specializate, cum este
Autoritatea Electorală Permanentă (art. 103 din Legea nr. 208/2015) cât şi autorităţile locale şi
centrale cu atribuţii în domeniul atât al organizării cât şi desfăşurării alegerilor din România.
În unele situații putem avea un subiect pasiv secundar ce va fi analizat la fiecare
infracţiune.
C. Latura obiectivă. a) Elementul material. La acest tip de infracțiuni, elementul material
constă într-o acțiune sau inacţiune, iar la unele infracțiuni se face prin modalitățile normative
prevăzute de legiuitor.
b) Urmarea imediată. La acest tip de infracțiuni urmarea imediată constă în crearea unei stări
de pericol privind dreptul de a alege şi de a fi ales cât şi legitimitatea rezultatului alegerilor.
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată
să existe o legătură de cauzalitate care la infracțiunile din acest capitol nu mai trebuie dovedită,
rezultând din însăși materialitatea faptei, iar în alte situaţii trebuie dovedită când avem variante
asimilate sau agravate.

D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracțiunile electorale se săvârșesc cu intenție


directă sau indirectă, fiind exclusă culpa.
b) Mobilul şi scopul. Pentru acest tip nu au relevanță mobilul și scopul săvârșirii infracțiunilor,
însă scopul este determinat în coruperea alegătorilor prevăzut de art. 386.

E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare sunt posibile la infracțiunile reglementate în


acest capitol, însă ele nu se pedepsesc. Actele pregătitoare ”sunt acele acte care pregătesc
condițiile de trecere la executarea acțiunii sau inacțiunii constând în procurarea, confecționarea,
modificarea unor instrumente ori culegerea unor informații.”222
b) Tentativa este prevăzută în dispoziţiile art. 32 C.pen. şi constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, iar această executare a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs
efectul. Potrivit alin. (2) din art. 32 C.pen., nu există tentativă atunci când imposibilitatea de
consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.
La aceste infracţiuni tentativa este incriminată în dispoziţiile infracţiunilor 385, 387 – 392,
cu excepţia art. 386 referitor la coruperea alegătorilor, întrucât aceasta este o infracţiune cu
consumare anticipată, astfel încât ea nu este susceptibilă de tentativă.
c) Consumarea. Se consumă în momentul în care are loc acţiunea sau inacţiunea făptuitorului
şi se produce starea de pericol ce reprezintă urmarea imediată.
d) Epuizarea. Există posibilitatea ca după consumarea infracțiunii aceasta să persiste în timp,
cum ar fi la infracţiunea prev. de art. 391 referitoare la falsificarea documentelor şi evidenţelor
electorale.
F. Sancţiuni. Infracțiunile din acest capitol sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, infracţiunea
privind violarea confidenţialităţii votului prevăzută de art. 389 alin. 1 se pedepseşte numai cu
amendă, iar altele se pedepsesc cu închisoare şi alternativ amenda.

222
I.Pascu, A.S. Uzlău, Gh. Muscalu, Drept penal. Partea generală , ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p.257.
172
Secţiunea 1. ÎMPIEDICAREA EXERCITĂRII DREPTURILOR ELECTORALE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea este prevăzută în art. 385 alin. (1) în varianta tip şi constă în împiedicarea,
prin orice mijloace, a liberului exercițiu al dreptului de a alege sau de a fi ales, şi o variantă
agravată prevăzută în alineatul (2) şi anume atacul, prin orice mijloace, asupra localului
secției de votare.
Infracţiunea în varianta tip exista şi în legile electorale anterioare, cu un conţinut
asemănător, aceasta fiind intrinsec legată de dispoziţiile constituționale din articolele 36 – 38
referitoare la dreptul de vot, dreptul de a fi ales în Parlamentul României şi în Parlamentul
European.

§2. Structura infracţiunii tip [art. 385 alin. (1) C.pen.]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale privind
respectarea exercitării dreptului de a alege şi de a fi ales sau de a participa la referendum.
b) Obiectul material. Infracţiunea de împiedicarea exercitării drepturilor electorale în varianta
tip nu are obiect material. Dacă împiedicarea se exercită, de exemplu prin constrângere asupra
unei persoane care are dreptul de a vota sau de a fi ales, atunci avem ca obiect material corpul
persoanei, iar dacă acţiunea se exercită asupra unor lucruri, cum ar fi liste, procese verbale,
ştampile, acestea vor reprezenta obiectul material al infracţiunii.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană care
îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
Întrucât infracţiunea de împiedicare se poate săvârşi prin orice mijloace şi persoanele care
săvârşesc această infracţiune pot fi persoanele care participă la vot, persoanele care candidează
pentru a fi alese, persoanele care nu au drept de vot, iar în cazul în care persoana care împiedică
liberul exerciţiu la vot face parte din biroul secţiei de votare, se ocupă cu paza secţiei de votare,
şi ele sunt subiect al infracţiunii.
Participaţia penală este posibilă sub forma coautoratului, instigării şi complicităţii.
b) Subiectul pasiv principal este statul care prin organele administraţiei publice locale,
centrale sau organele specializate – Autoritatea Electorală Permanentă are atribuţii în
desfăşurarea şi organizarea alegerilor (inclusiv pentru referendum).
Subiect pasiv secundar poate fi şi persoana care este împiedicată a-şi exercita dreptul
de a alege sau de a fi ales.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material la această infracţiune se săvârşeşte în situaţia
împiedicării prin orice mijloace a liberului exerciţiu privind drepturile electorale de a alege şi de
a fi ales.
Prin împiedicare se înţelege a opri, a ține în loc pe cineva sau ceva, a se pune în calea
cuiva.
Această împiedicare se poate săvârşi prin acţiunea subiectului activ (împiedicarea
pătrunderii alegătorului în secţia de votare) sau prin inacţiunea acestuia (omiterea de a trece o

173
persoană cu drept de vot pe lista de alegători, refuzul de a înmâna alegătorului buletinul de vot
şi ştampila de vot).
Acţiunea sau inacţiunea subiectului activ se poate face prin orice mijloace şi datorită
varietăţii acestora legiuitorul nu le-a enumerat, însă această împiedicare poate să fie atât fizică
cât şi psihică, de către subiectul activ fie în mod direct fie prin intermediul altor persoane.
Legiuitorul a statuat că exerciţiul dreptului de a alege sau de a fi ales trebuie să se facă în
mod liber în sensul că cetăţenii participă la alegeri pe baza liberului consimțământ al acestora şi
fără a fi influențați sau determinaţi de alte persoane.
b) Urmarea imediată. Prin împiedicarea unei persoane cu drept de vot de a participa la vot sau
de a fi aleasă se creează o stare de pericol pentru ordinea de drept întrucât nu mai sunt
respectate drepturile politice ale cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi sau de a participa la
referendum.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează elementul
material al faptei şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta nu mai
trebuie demonstrată întrucât ea rezultă ex re în sensul că săvârşirea se face prin orice mijloace.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui).
b) Mobilul şi scopul. Pentru această infracţiune nu are relevanţă mobilul sau scopul, acestea
putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
§3. Varianta agravată [art. 385 alin. (2) C.pen.]
Obiect juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea în condiţii
normale a alegerilor ori a referendumului în cadrul secţiilor de votare.
Obiectul material în varianta agravată îl reprezintă localul secţiei de votare precum şi
orice alte obiecte necesare desfăşurării procesului electoral. Dacă infracţiunea se răsfrânge
asupra unei persoane, obiectul material îl va reprezenta corpul persoanei. De altfel, legiuitorul
nu a definit în mod clar noţiunea de localul secţiei de votare, dar considerăm că acesta este
imobilul unde este stabilit sediul secţiei de votare prevăzută în dispoziţiile art. 20 – 23 din
Legea nr. 208/2015 în care este descris inclusiv locul de vot ce îl reprezintă numai încăperea în
care se votează, împreună cu cabinele, ştampilele şi celelalte materiale necesare biroului
electoral al secţiei de votare (art. 81 alin. 2 din Legea nr. 208/2015).
Subiect pasiv secundar poate fi persoana juridică căreia îi aparţine localul secţiei de
votare.
Elementul material la forma agravată constă în împiedicarea exercitării drepturilor
electorale în forma atacului, prin orice mijloace, asupra localului secției de votare, precum şi
asupra persoanelor sau bunurilor ce se află în secţia de votare.
Dacă atacul prin care se împiedică exercitarea drepturilor electorale are loc şi asupra unor
persoane, atunci putem avea un concurs de infracţiuni între infracţiunea analizată în forma
agravată şi altele (contra vieţii, integrităţii corporale, etc.). Astfel, aşa cum s-a arătat şi în

174
practica judiciară 223 perturbarea procesului electoral, prin actele săvârşite de către inculpat,
respectiv ameninţarea cu detonarea unei grenade defensive în incinta secţiei de votare,
constituie infracţiunea de împiedicare a exercitării drepturilor electorale prev. de art.385 alin.2
Cod penal. Sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunii s-a realizat prin
acţiunea de ameninţare cu detonarea unei grenade defensive în incinta secţiei de votare, care a
perturbat procesul electoral privind alegerea primarului şi a membrilor consiliului local.
Totodată inculpatul a săvârşit şi infracţiunea de ultraj prev. art.257 alin.(1) şi (4) alin.(1) Cod
penal întrucât cu aceiaşi ocazia a ameninţat persoana vătămată, agent al Poliţiei de Frontieră ce
purta însemnele şi uniforma specifice instituţiei şi care se afla în exercitarea atribuţiilor de
serviciu.

§4. Formele infracţiunii. a) Actele preparatorii deşi sunt posibile nu sunt incriminate.
b) Tentativa se pedepseşte şi este prevăzută în dispoziţiile art. 393 C.pen. la infracţiunea de
împiedicarea exercitării drepturilor electorale. Tentativa există atunci când autorul pune în
executare intenţia de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a
produs efectul (art. 32 alin. 1 C.pen.).
c) Consumarea are loc când se reuşeşte împiedicarea exercitării drepturilor electorale sau când
această împiedicare rămâne în forma tentativei.
d) Epuizarea poate exista atunci când, de exemplu, în forma agravată atacul se face în mai
multe etape, astfel că infracţiunea se epuizează la data săvârşirii ultimului act.
§5. Sancţiuni.
În varianta tip infracţiunea este pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar în
varianta agravată cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Potrivit art. 65 din Codul penal, instanţa de judecată poate da o pedeapsă accesorie ce
constă în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a alege, precum şi
alte drepturi.

Secţiunea 2. CORUPEREA ALEGĂTORILOR

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea prevăzută în art. 386 privind coruperea alegătorilor este reglementată într-o
singură variantă normativă şi anume: oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase
în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidați ori
un anumit candidat

223
Sentinţa penală nr. 800/2017 din 30-mai-2017, Judecătoria Tulcea,www.sintact.ro
175
Infracţiunea nu era prevăzută în Codul penal anterior, fiind preluată din legile speciale
referitoare la alegeri şi Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 4 din Constituţia României, art. 36-38 din legea
fundamentală, cetăţenii cu drept de vot pot să voteze sau să fie aleşi în autorităţile administraţiei
publice locale sau centrale, precum şi în Parlamentul European. Acest drept de a alege şi a fi
aleşi al cetăţenilor trebuie să se exercite însă în mod liber, iar alegătorii să nu fie influenţaţi prin
oferirea sau darea de bani, bunuri ori alte foloase în scopul de a determina pe cei care aleg să
voteze o anumită persoană sau o anumită listă de candidaţi.
§2. Structura infracţiunii
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la ocrotirea relaţiilor sociale
privitoare la corecta exercitare a dreptului de vot al cetăţenilor fără influenţe sau constrângere în
exercitarea dreptului de a vota sau de a nu vota o anumită listă de candidaţi ori un anumit
candidat.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, iar banii, bunurile ori alte foloase în
scopul determinării alegătorului reprezintă mijloacele de săvârşire a faptei şi nu obiect material
al infracţiunii.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii în varianta normativă
poate fi orice persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale. La acest tip de infracţiune
nu are importanţă dacă oferirea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase se face de un candidat
sau de alte persoane din jurul acestora.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele – coautor, complice şi instigator.
b) Subiectul pasiv principal este statul care prin organele administraţiei publice locale,
centrale sau organele specializate – Autoritatea Electorală Permanentă are atribuţii în
desfăşurarea şi organizarea alegerilor (inclusiv pentru referendum).
Subiect pasiv secundar poate fi persoana care candidează în procesul electoral respectiv
şi care prin coruperea alegătorilor i se reduc şansele cu privire la voturile pe care le-ar fi putut
obţine.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin oferirea sau darea de bani, de
bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze.
Oferirea înseamnă a propune cuiva să primească un lucru necerut, în cazul de faţă
înseamnă ofertarea cu o sumă de bani, de bunuri ori de alte foloase cu scopul de a vota sau nu
vota pe un anumit candidat sau o anumită listă de candidaţi. Elementul material este întrunit şi
atunci când suma de bani, bunurile sau alte foloase se primesc de către persoana cu drept de vot.
Deşi infracţiunea de corupere a alegătorilor se aseamănă cu infracţiunea de dare de mită,
în situaţia prezentată legiuitorul nu a introdus şi promisiunea prevăzută la art. 290 din Codul
penal, iar în condiţiile în care după desfăşurarea votului alegătorul nu primeşte ce i s-a promis
nu se produc nici un fel de consecinţe juridice, nici măcar sub forma tentativei care nu este
pedepsită.

176
Darea de bani înseamnă înmânarea efectivă a unei anumite sume înainte de desfăşurarea
votului sau chiar în ziua când sunt organizate alegerile. Astfel, în practica judiciară 224 s-a
constat că fapta inculpatului care candida pentru funcţia de primar în perioada campaniei
electorale în întâlnirile pe care le-a avut cu persoanele cu drept de vot a discutat cu aceştia şi le-
a cerut să-l voteze la alegerile programate, asigurându-i că într-o astfel de situaţie ,,bine va fi”,
după care prin intermediul altei persoane le-a remis sume de bani pentru a-l vota şi pentru
sprijinul acordat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de corupere a alegatorilor,
prevăzută de art. 386 alin. (1) C. pen.

Prin alte foloase se înţelege un câștig moral sau material, avantaj, profit, folosință, cum ar
fi: cadourile, încheierea anumitor contracte, acordarea unor titluri, facilitarea încheierii unor
contracte, asigurarea unui loc de muncă în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu
voteze. Este important de amintit faptul că legiuitorul nu prevede faptul că oferirea, darea de
bani, bunuri sau alte foloase trebuie să fie date neapărat persoanei care votează, ele putând fi
date şi altei persoane, fie din dispoziţia alegătorului, fie atunci când persoana respectivă are
influenţă asupra celui care votează.
Pentru întrunirea elementului material al laturii obiective nu are importanţă dacă
alegătorul refuză sau nu sumele de bani, bunurile sau alte foloase.
Referitor la bunuri acestea trebuie să aibă o valoare relevantă şi nu simbolică, pentru că
în caz contrar, cele cu valoare simbolică, inscripţionate cu însemnele unei formaţiuni politice
(ex: pliante, calendare, pixuri, brichete, umbrele, găleţi de plastic) nu intră în categoria
bunurilor prevăzute în alineatul (1) [art. 386 alin. (2)]. Considerăm că inserarea cuvântului
„inscripţionate” are mai puţină importanţă dacă bunurile sunt de o mică valoare şi nu pot
influenţa în mod decisiv voinţa alegătorului, în sensul de a vota sa nu vota o anumită persoană
sau o anumită listă de candidaţi.
De altfel, în practica judiciară225 s-a arătat că fapta inculpatului care a distribuit produse
alimentare unor persoane cu drept de vot în scopul determinării acestora să voteze candidaţii
unu partid la alegerile europarlamentare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
corupere a alegătorilor, prev. de art. 386 alin. 1 Cod penal.
Având în vedere că acest tip de infracţiune se poate săvârşi numai cu ocazia desfăşurării
alegerilor se pune problema când se realizează această cerință. În literatura de specialitate 226 se
arată că având în vedere scopul urmărit de făptuitor, infracţiunea s-ar săvârși doar atunci când
sunt cunoscuţi toţi competitorii şi că această infracţiune s-ar putea comite şi anterior companiei
electorale (după anunţarea datei alegerilor şi eventual înscrierea şi validarea candidaţilor de
către Birourile electorale de circumscripţie), chiar şi în ziua votului.
Considerăm că infracţiunea poate fi săvârşită după aducerea la cunoştinţă publică a datei
alegerilor care se face cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării, prin publicarea în
224
Decizie nr. 122/2017 din 26-ian-2017, Curtea de Apel Cluj, www.sintact.ro; Decizie nr. 750/2014 din 10-dec-2014, Curtea de Apel
Suceava, www.sintact.ro.

225
Decizie nr. 509/2016 din 20-apr-2016, Curtea de Apel Ploiesti, www.sintact.ro
M.C. Sinescu în V. Dobrinoiu şi alţii, Noul Cod penal comentat, Partea specială, Ediţia a III-a, Ed. Universul juridic, Bucureşti,
226

2016, p.990.
177
Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului privind data alegerilor (art. 6
alin. (2) din Legea nr. 208/2015), inclusiv până în ziua alegerilor.
Trebuie avut în vedere faptul că oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase
trebuie să se facă în mod serios, cu scopul de a influenţa voinţa alegătorului şi nu atunci când
există anumite datorii anterioare sau contracte încheiate ale subiectului activ cu cel care va
participa la alegeri.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol prin activitatea de influenţare a
voinţei alegătorilor în sensul desfăşurării incorecte a procesului electoral.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe
această legătură şi fiind o infracţiune de pericol rezultă ex re.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă


calificată prin scop în sensul că subiectul activ determină alegătorul să voteze sau să nu voteze
o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat. Nu are importanţă dacă alegătorul a primit o
sumă de bani sau bunuri insuficiente sau dacă şi-a schimbat opţiunea de a vota o anumită
persoană sau de a nu vota. Cu ocazia alegerilor s-a constat că în unele cazuri pentru a se
demonstra modul cum votează alegătorul, acesta era pus să fotografieze cu telefonul mobil
buletinul de vot pentru a dovedi că a votat candidatul pentru care subiectul activ a oferit bani
sau alte foloase.
b) Mobilul, deşi este un impuls intern, el desemnează un anumit sentiment, dorinţă sau pasiune,
care conduce la naşterea în mintea subiectului activ a influenţării rezultatului alegerilor şi din
acest motiv poate oferi bani, bunuri sau alte foloase, acesta putând fi avut în vedere la
individualizarea pedepsei.
c) Scopul nu se confundă cu mobilul, el aparţinând momentului finalizării actului, astfel că
acesta reprezintă un element care condiţionează existenţa infracţiunii, în sensul că oferirea sau
darea de bani, bunuri ori de alte foloase se face în sensul determinării alegătorului să voteze sau
să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsite, iar tentativa deşi posibilă nu este
incriminată. Cu privire la tentativă, întrucât aceasta era reglementată în vechile texte ale
alegerilor, cum ar fi de exemplu art. 102 alin. 3 din Legea nr. 373/2004 privind alegerea
Camerei Deputaților și a Senatului, legiuitorul actual a considerat că această infracţiune de
corupere a alegătorilor este o infracţiune cu consumare anticipată, astfel încât ea nu este
susceptibilă de tenatativă.
b) Infracţiunea se consumă atunci când s-a creat starea de pericol prin activitatea de influenţare
a voinţei alegătorilor în sensul desfăşurării incorecte a procesului electoral.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de coruperea alegătorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.

178
Secţiunea 3. FRAUDA LA VOT

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea privind frauda la vot este prevăzută de art. 387 Cod penal într-o variantă tip
care constă în fapta persoanei care votează: a)fără a avea acest drept;b)de două sau mai multe
ori; c)prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător şi
într-o variantă asimilată prevăzută în alineatul (2) constând în utilizarea unei cărţi de alegător
sau a unui act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.
Prin incriminarea acestei infracţiuni s-au abrogat articolele din legislaţia anterioară
referitoare la săvârşirea infracţiunii de persoane care nu au dreptul de a vota şi a votului
multiplu, iar în varianta asimilată o formă a uzului de fals, atunci când se utilizează o carte de
alegător, un act de identitate nul ori fals sau a unui buletin de vot fals.
Titlul infracţiunii privind frauda la vot, chiar dacă ar părea că se confundă cu conceptul
de „fraudare al legii” ca sinonim pentru orice încălcare a dispoziţiilor legale 227 considerăm că el
se referă în mod expres la frauda la vot în sensul că o persoană săvârşeşte cu rea-credinţă
fraudarea votului, pentru a obţine foloase, atingând astfel drepturile altei persoane cât şi ale unei
autorităţi.

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 387 alin. (1) C.pen.]
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile ce ocrotesc valorile
sociale privind exercitarea dreptului electoral de a vota.
b) Obiectul material. La acest tip de infracţiune nu avem obiect material, însă dacă se introduc
în urmă mai multe buletine de vot acestea pot constitui atât obiect material al infracţiunii cât şi
mijlocul de săvârşire al infracţiunii.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ (autor) este circumstanţiat în sensul că poate fi în
situaţia prevăzută la art. 387 alin. (1) lit. a) o persoană fără dreptul de a vota şi ne referim aici la
persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani, debilii sau alineații mintali, puşi sub interdicţie
şi persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor
electorale (art. 36 din Constituţie).
În situaţii prevăzute la lit. b) şi c) subiectul activ este circumstanţiat în sensul că se referă
numai la persoana care are dreptul de vot.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii, fiind exclusă forma
coautoratului, întrucât votul este personal, alegătorul fiind singura persoană care intră în cabină
şi exercită votul.
b) Subiectul pasiv principal este statul care prin organele administraţiei publice locale,
centrale sau organele specializate – Autoritatea Electorală Permanentă are atribuţii în
desfăşurarea şi organizarea alegerilor (inclusiv pentru referendum).
Subiect pasiv secundar poate fi persoana care candidează în procesul electoral respectiv
şi care prin fraudarea la vot i se reduc şansele cu privire la voturile pe care le-ar fi putut obţine.

227
A se vedea M.C. Sinescu, op.cit. p.387
179
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează în varianta tip prin mai multe
modalităţi:
- fără a avea acest drept. Este acţiunea de a vota de către o persoană care nu îndeplineşte
condiţiile art. 36 din Constituţie, prezentate la analiza subiectului activ.
- de două sau mai multe ori; Alegatorii sunt cei care votează separat, în cabine închise, aplicând
ștampila cu mențiunea "VOTAT" în patrulaterul care cuprinde lista de candidați sau numele
candidatului pe care îl votează. Fiecare alegător figurează în Registrul electoral o singură dată,
fiind arondat la o singură secție de votare. Alegătorii votează numai la secția de votare la care
este arondată strada sau localitatea unde își au domiciliul ori reședința, conform legii. În cazul
în care alegătorul nu figurează în lista electorală permanentă existentă în secția de votare la care
acesta se prezintă, Sistemul informatic de monitorizare a prezenței la vot și de prevenire a
votului ilegal semnalează dacă persoana care s-a prezentat la vot și-a mai exercitat dreptul de
vot la același scrutin. Din aceste dispoziţii prevăzute în Legea nr. 208/2015, rezultă că cel care a
mai votat o dată şi se prezintă la alte secţii de votare de două sau mai multe ori să voteze
întruneşte elementele constitutive ale laturii obiective privind votul multiplu prevăzut în art. 387
alin. (1) lit. b).
Astfel, în practica judiciară228 s-a arătat că fapta inculpatului care cu ocazia alegerilor
pentru membrii din România în Parlamentul European a votat de două ori în două secţii de
votare distincte întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fraudă la vot, faptă prev. art.
387 alin. 1 lit. b) Cod penal.
În situaţia în care un inculpatul era membru al Biroului electoral al unei secţii de votare,
iar ca urmare a atribuţiilor pe care le avea în această calitate cunoştea lista electorală pe care
trebuia să se regăsească el şi să voteze, votând de două ori în cadrul aceleaşi secţii, semnând atât
lista electorală permanentă cât şi pe cea suplimentară a săvârşit tot infracţiunea de vot multiplu
prevăzută de art. 387 alin. 1 lit. b). Cod penal.229
Dacă subiectul activ după ce a votat la o secţie de votare pe lista permanentă, iar mai
târziu a mers la o altă secţie de votare şi după ce a dat o declaraţie pe proprie răspundere (în
care au sustinut ca nu au mai votat in acea zi la o alta sectie de votare) a votat din nou pe lista
suplimentară a săvârşit două infracţiuni în concurs şi anume fradă la vot prev. de art. 387 alin. 1
lit. b şi fals în declaraţii prev. de art. 326 C.pen.230
- prin introducerea în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător.
Buletinul de vot este un formular al cărui model, dimensiune și condiții de tipărire se stabilesc
prin hotărâre a Autorității Electorale Permanente. Pe buletinul de vot se imprima patrulatere,
paralel între ele, în număr suficient pentru a cuprinde toate listele de candidați și candidaturile
independente, în afară de ultima pagină, pe care se aplică ștampila de control. Patrulaterele se
numerotează de la stânga la dreapta. Paginile se numerotează.
Elementul material la această formă se poate săvârşi atunci când o persoană face rost de
buletine de vot valide din suplimentul de buletine care există în cadrul unei secţii şi el însuşi
votează sau le dă altei persoane cu drept de vot pentru a le ştampila în cabină şi a le introduce în

228
Sentinţa penală nr. 315/2017 din 27-sep-2017, Judecatoria Buftea, www.sintact.ro
229
Decizie nr. 957/2017 din 30-iun-2017, Curtea de Apel Bucuresti, www.sintact.ro
230
Sentinta penala nr. 141/2017 din 25-apr-2017, Judecatoria Valenii De Munte, www.sintact.ro
180
urna de votare. Condiţia esenţială este ca buletinul de vot să fie valid, pentru că dacă este fals se
realizează forma asimilată prevăzută în alineatul (2).
Există posibilitatea atunci când sunt mai multe persoane în secţia de votare ca
introducerea în urnă a mai multor buletine de vot să se facă şi de o altă persoană (chiar care nu
are drept de a vota) profitând de lipsa de atenţie a comisiei ce desfăşoară activităţi în legătură cu
alegerile.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol prin activitatea de fraudare a
votului, fie de o persoană care nu avea drept de vot, fie prin votul multiplu sau introducerea în
urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe
această legătură şi fiind o infracţiune de pericol rezultă ex re.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte) sau
indirectă (prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui), fiind exclusă culpa sau forma intenţiei depăşite.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Varianta asimilată


Obiectul juridic special ocroteşte relaţiile sociale ce reflectă încrederea publică în adevărata
identitate a persoanelor cât şi a înscrisurilor oficiale – buletinele de vot.
Obiectul material al infracţiunii este cartea de alegător sau actul de identitate nul ori fals sau
buletinul de vot fals.
Subiectul activ nu este circumstanţiat, întrucât legea nu face distincție între o persoană care are
dreptul sau nu de a vota, însă el utilizează alte mijloace pentru a săvârşi infracţiunea (act de
identitate nul ori fals, carte de alegător falsă ori buletin de vot fals).
Elementul material la această infracţiune constă în acţiunea de a vota utilizând acte false sau
nule, precum şi un buletin de vot fals.
Utilizarea unor acte false înseamnă a le întrebuinţa, a le folosi, în cazul de faţă la
fraudarea la vot, iar aceste acte sunt neadevărate şi prezintă numai aparenţa adevărului,
autenticităţii.
Dacă subiectul activ votează cu adevărata sa identitate şi după aceea va vota din nou şi cu
o identitate falsă, atunci el va săvârşi în concurs infracţiunea prevăzută de art. 387 alin. (1) lit.
b) şi cea prevăzută în alineatul (2).
Subiectul activ poate vota în fals cu identitatea adevărată a unei alte persoane, însă el
atunci va săvârşi atât infracţiunea prevăzută de art. 387 alin. (2) cât şi infracţiunea prev. de art.
385 alin. (1) privind împiedicarea exercitării drepturilor electorale a persoane respective daca
acestea nu i s-a mai permis să voteze întrucât figura în Sistemul informatic de monitorizare a
prezenței la vot și de prevenire a votului ilegal.
Pot exista situaţii când subiectul activ îşi însuşeşte identitatea reală a unei persoane care
votase anterior şi dacă el reuşeşte să voteze atunci săvârşeşte şi frauda la vot prevăzută la art.

181
387 alin. (2) ce intră în concurs cu infracţiunea de fals privind identitatea în forma agravată
prevăzută de art. 327 alin. (2) C.pen..

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa este pedepsibilă
conform dispoziţiilor art. 393 C.pen.
b) Infracţiunea se consumă în momentul în care se săvârşeşte una din acţiunile prevăzute în art.
387 C.pen.

§4. Sancţiuni. Infracţiunea de fraudă la vot se pedepsește în varianta tip şi varianta asimilată
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Secţiunea 4. FRAUDA LA VOTUL ELECTRONIC

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de fraudă la votul electronic este prevăzută într-o singură variantă normativă
în dispoziţiile art. 388 C.pen. constând în tipărirea şi utilizarea de date de acces false,
accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau falsificarea prin orice mijloace a
buletinelor de vot în format electronic
Infracţiunea a fost prevăzută pentru prima dată în art. 14 din Ordonanța de urgență nr.
93/2003 pentru exprimarea votului prin mijloace electronice la referendumul național privind
revizuirea Constituției231. Prevederile ordonanței de urgență priveau instituirea unui sistem de
vot prin mijloace electronice la referendumul național privind revizuirea Constituției, în scopul
facilitării procedurii de votare pentru personalul militar și polițiștii care se aflau în misiune
oficială în străinătate.
Ordonanţa de urgenţă nr. 93/2003 este în vigoare şi în prezent, însă art. 14 ce privea
frauda la votul electronic a fost abrogat, fiind introdus cu acelaşi conţinut în dispoziţiile art. 388
din Codul penal, cu excepţia cuantumului pedepsei. Facem menţiunea că nici o lege electorală
nu cuprinde dispoziţii cu privire la votul electronic, însă el a fost introdus în codul penal din
perspectiva ca acesta va putea fi folosit în viitor.

§2. Structura infracţiunii


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se caracterizează prin ocrotirea relaţiilor
sociale privind libertatea exercitării dreptului de vot dar care se face prin mijloace electronice.
b) Obiectul material. Infracţiunea nu are obiect material, însă dacă se răsfrânge asupra
mijloacelor electronice prin care se efectuează votul (software sau hardware ori alte date
informatice) acestea pot constitui obiectul material al infracţiunii.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii nu este calificat şi poate fi orice
persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.

231
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 716 din 14 octombrie 2003
182
Participaţia penală este posibilă sub toate formele – coautorat, complicitate şi instigare.
b) Subiectul pasiv principal este statul care prin organele administraţiei publice locale,
centrale sau organele specializate – Autoritatea Electorală Permanentă care are atribuţii în
desfăşurarea şi organizarea alegerilor (inclusiv pentru referendum).
Subiect pasiv secundar poate fi persoana care candidează în procesul electoral respectiv
şi care prin fraudarea la vot i se reduc şansele cu privire la voturile pe care le-ar fi putut obţine.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii se face prin 3 modalităţi:
- tipărirea şi utilizarea de date de acces false;
Având în vedere faptul că modalitatea de vot prin sistemul electronic s-a făcut pentru o
anumită categorie de cetăţeni cu drept de vot (personalul militar și polițiștii aflați în misiuni
oficiale în afara granițelor țării) pentru viitor legiuitorul va stabili în mod concret prin ce
modalitate se va vota electronic.
În condiţiile în care subiectul activ al infracţiunii tipăreşte şi utilizează date de acces false
(tip utilizator și parolă) cu care se poate conecta la Sistemul de vot electronic în vederea
realizării operaţiunii de votare acesta va realiza această modalitate a elementului material.
Cu titlu de exemplu, putem arăta că în Ordonanţa de Urgenţă nr. 93/2003 s-a prevăzut că
datele de accesare vor fi generate, prin intermediul unui algoritm specific, și vor fi tipărite în
condiții stabilite de Biroul Electoral Central, care să asigure deplina confidențialitate a acestora,
urmând să fie trimise, în plicuri sigilate, către secțiile de votare de Biroul Electoral Central.
Datele de accesare vor fi constituite din înșiruiri de caractere, fără nici o legătură cu nume,
denumiri sau alte date de identificare.
- accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic;
Cu privire la această modalitate trebuie să avem în vedere dispoziţiile art. 181 C.pen.
referitoare la sistemul informatic şi datele informatice, care sunt orice dispozitive sau ansamblu
de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic, iar datele
informatice reprezintă fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-
un sistem informatic.
Accesarea în mod fraudulos a sistemului de vot electronic se referă la conectarea în mod
fraudulos a unei persoane.
- falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic.
Buletinul de vot electronic, va fi stabilit de către Autoritatea Electorală Permanentă
atunci când votul se va face electronic, iar orice confecţionare, plăsmuire sau contrafacere a
acestuia va reprezenta elementul material al infracţiunii.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol prin activitatea de fraudare a
procedurii de desfăşurată în mod electronic.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe
această legătură şi fiind o infracţiune de pericol rezultă ex re.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte) sau

183
indirectă (prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui), fiind exclusă culpa sau forma intenţiei depăşite.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa este posibilă şi
este incriminată potrivit art. 393 C.pen..
b) Consumarea infracţiunii are loc atunci când s-a realizat acţiunea de tipărire şi
utilizare de date de acces false, accesarea frauduloasă a sistemului de vot electronic sau
falsificarea prin orice mijloace a buletinelor de vot în format electronic şi s-a produs urmarea
imediată.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de fraudă la votul electronic se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Secţiunea 5. VIOLAREA CONFIDENȚIALITĂȚII VOTULUI

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de violarea confidenţialităţii votului este prevăzută în dispoziţiile art.389 alin.
(1) în varianta tip şi constă în violarea prin orice mijloace a secretului votului şi în varianta
agravată a alineatului (2) care are în vedere fapta comisă de un membru al biroului electoral al
secției de votare.
Legiuitorul a preluat în Codul penal integral această infracţiune din art. 60 al Legii nr.
370/2004 pentru alegerea Președintelui României, cât şi din alte legi electorale în care violarea
confidenţialităţii votului avea un conţinut asemănător.
Confidenţialitatea votului este prevăzute atât în documentele internaţionale, cum ar fi
dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor fundamentale Paris, 20.III.1952 - Dreptul la alegeri libere Înaltele Părţi
Contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în
condiţii care să asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului
legislativ, cât şi în dispoziţiile art. 25 din Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi
Politice232 în care se precizează că orice cetăţean are dreptul de a alege şi de a fi ales, în cadrul
unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând
exprimarea liberă a voinţei alegătorilor.
Dispoziţii privind confidenţialitatea votului în sensul că trebuie să fie secret şi liber
exprimat în regăsim şi art. 62 din Constituţia României referitor la alegerea camerelor
parlamentului cât şi în art. 81 privind alegerea Preşedintelui României.

232
Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976,
cf. art. 49, pentru toate dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41; la 28 martie pentru dispoziţiile de la art. 41. România a ratificat
Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
184
Aceste dispoziţii care reprezintă un drept fundamental al omului au fost inserate şi în
legile electorale şi am putea da aici exemplu art. 3 din Legea nr. 208/2015 şi art. 1 alineatul (2)
din Legea nr. 115/2015 privitor la votul exercitat în cadrul alegerilor este secret.
Prin reglementarea actuală prevăzută în art. 389, legiuitorul a inserat infracţiunea de
violare a confidenţialităţii votului pentru a evita unele paralelisme existente cât şi pentru faptul
că atunci când infracţiunea este săvârşită de un membru al biroului secţiei de votare acest lucru
să fie reglementat printr-o dispoziţie din cadrul infracţiunilor electorale ale Codului penal.

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 389 alin. (1) C.pen.]
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special se referă la ocrotirea relaţiilor sociale
privind confidenţialitatea votului exprimat de cetăţeni, având în vedere că acesta este un drept
fundamental reglementat în Constituţia României.
b) Obiectul material. Infracţiunea este lipsită de obiect material întrucât valorile sociale
apărare nu sunt exprimate printr-o entitate materială. Considerăm că buletinul de vot care atestă
modul cum a votat alegătorul nu poate fi obiect material deoarece caracterul secret nu poate
avea efect asupra modului cum se votează, ci numai cu privire la confidenţialitate.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ în variata tip al infracţiunii nu este calificat şi
poate fi orice persoană care întruneşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, complicitate, instigare).
b) Subiectul pasiv principal este statul prin organele sale specializate, iar ca subiect pasiv
secundar este persoana care a pierdut caracterul confidenţial al votului. Pentru subiectul pasiv
secundar trebuie să avem în vedere numai cetăţenii care au dreptul de vot şi nu cei care sunt
excluşi de la acest drept, aşa cum prevede art. 36 din Constituţie.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Violarea prin orice mijloace a secretului votului
constituie elementul material al infracţiunii în varianta tip. Această formă a infracţiunii se poate
săvârşi prin orice mijloace şi constă într-o acţiune a subiectului activ pentru violarea
confidenţialităţii votului.
Apreciem că violarea confidenţialităţii votului nu se poate realiza printr-o inacţiune, chiar
dacă făptuitorul îşi creează această posibilitate printr-o activitate anterioară a sa233, deoarece
violarea confidenţialităţii reprezintă în realitate o acţiune în doi timpi, care include atât
activitatea premergătoare cât şi activitatea propriu-zisă de violare a votului secret (exemplu:
instalarea unei camere de luat vederi în cabina de vot anterior exercitării dreptului la vot)
Pot exista situaţii în care alegătorul care votează separat în cabine închise, aplicând
ştampila cu menţiunea „votat” în patrulaterul care cuprinde lista de candidaţi sau numele

T.Manea şi alţii, Cod penal comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2014, pag. 819 – se consideră că elementul material
233

poate fi făcut şi printr-o inacţiune; M.C. Sinescu în V.Dobrinoiu şi alţii, op.cit.p.1002


185
candidatului pe care îl votează procedează la îndoirea greşită234 a buletinului de vot, însă acest
lucru nu trage nulitatea votului dacă secretul votului este asigurat. Dacă secretul votului nu mai
este asigurat acesta se anulează, şi se dă alegătorului numai o singură dată un nou buletin de vot,
făcându-se menţiunea despre acesta în procesul-verbal al operaţiunilor de votare.
Expunerea cu intenţie chiar de către alegător a buletinului de vot din care rezultă cu cine
a votat, duce la anularea votului şi nu poate constitui elementul material al infracţiunii de
violarea confidenţialităţii votului, pentru că legiuitorul a gândit infracţiunea cu privire la terţe
persoane şi nu la cel care votează.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol prin violarea confidenţialităţii
votului, încălcând drepturile privind exercitarea dreptului la vot care este secret.
c) Este necesar ca între acţiunile subiectului activ şi urmarea imediată să existe o legătură de
cauzalitate, care rezultă prin săvârşirea acţiunilor descrise la elementul material (ex re).
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte) sau
indirectă (prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui).
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Varianta agravată [art. 389 alin. (1) C.pen.]


Obiectul juridic special se referă la ocrotirea relaţiilor sociale privind confidenţialitatea
votului dar şi la buna desfăşurare a procesului electoral.
Subiectul activ al variantei agravate este circumstanţiat şi poate fi numai un membru al
biroului electoral al secţiei de votare.
Potrivit dispoziţiilor legilor electorale, Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt
alcătuite dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia, precum și din cel mult 7 reprezentanți ai
formațiunilor politice care au propus candidați (art. 21 din Legea nr. 370/2004, art. 15 din Legea
nr. 208/2015 şi art. 29 din Legea nr.33/2007) sau dintr-un președinte și cel mult 6 delegați ai
partidelor politice reprezentate în Parlament (art. 26 din Legea nr. 3/2000).
Dispoziţiile legale amintite arată faptul că poate fi subiect activ în forma agravată oricare
din membrii biroului electoral al secţiei de votare atunci când prin orice mijloace se încalcă
confidenţialitatea votului care trebuie să fie secret.
În situaţia în care încălcarea confidenţialităţii votului se face de către un membru al
biroului electoral al secţiei de votare într-o altă secţie, el poate să fie subiect activ al infracţiunii
prevăzută de art. 389 în forma prevăzută la alineatul (1). Chiar şi membrii biroului electoral de
circumscripţie sau al biroului electoral central, dacă încalcă confidenţialitatea votului sunt
subiecţi activi tot în forma arătată pe alineatul (1) întrucât legiuitorul se referă în mod expres
numai la un membru al biroului electoral al secţiei de votare.

234
Art. 85 alin. 8 din Legea nr. 115/2015 - După ce au votat, alegătorii îndoaie buletinele de vot astfel încât pagina albă care poartă
ștampila de control să rămână în afară și le introduc în urnă, având grijă să nu se deschidă.
186
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii, iar pentru forma
coautoratului este necesar ca toţi autorii să fie membri ai biroului electoral al secţiei de votare.

§4. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt sancţionate, iar tentativa se pedepseşte
conform art. 393 C.pen.
b) Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a luat cunoştinţă despre votul exprimat
de alegător.

§5. Sancţiuni
Infracţiunea de violare a confidenţialităţii votului în varianta tip se pedepsește cu amendă,
iar în varianta agravată pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă fapta rămâne în stare de tentativă aceasta se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de
lege pentru această infracţiune consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate (art. 33 pct. 2,
teza I C.pen.).

Secţiunea 6. NERESPECTAREA REGIMULUI URNEI DE VOT

§1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea privind nerespectarea regimului urnei de vot este prevăzută în art. 390 alin.
(1) C.pen. într-o variantă tip care constă în deschiderea urnelor, înainte de ora stabilită pentru
închiderea votării şi într-o variantă atenuată prevăzută în alineatul (2) care se referă la
încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei de
votare ori transportarea acesteia de către alte persoane sau în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege.
Infracţiunea prevăzută în cele două modalităţi era prevăzută în legile electorale anterioare
apariţiei Codului penal actual şi pentru uniformizarea infracţiunilor electorale au fost inserate în
Titlul IX al Codului penal.
Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare din legile speciale privind procedura electorală,
votarea are loc într-o singură zi, începe la ora 7:00 şi se închide la ora 21:00. Alegătorii votează
numai la secţia de votare la care este arondată strada sau localitatea, unde aceştia domiciliază şi
sunt înscrişi în lista electorală permanentă sau în copia de pe lista electorală complementară.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare la ora 21:00 declară votarea încheiată şi
dispune închiderea localului secţiei de vot, iar alegatorii care la ora 21:00 se află în localul
secţiei de vot pot să-şi exercite dreptul de vot.
De asemenea, urna specială la ora 21:00 trebuie să se afle în localul secţiei de vot.
Referitor la urna specială, putem arăta că în dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 115/2015
pentru alegerea autorităților administrației publice locale, arată că pentru alegătorii care nu se
pot deplasa la sediul secției de votare din cauză de boală sau invaliditate, președintele biroului

187
electoral al secției de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, însoțită de copii ale
actelor din care rezultă starea de sănătate sau de invaliditate, ca o echipă formată din cel puțin 2
membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială și cu materialul necesar votării -
ștampilă cu mențiunea "VOTAT" și buletine de vot - la locul unde se află alegătorul, pentru a se
efectua votarea. În raza unei secții de votare se utilizează o singură urnă specială. Urna specială
poate fi transportată numai de membrii biroului electoral al secției de votare, sub paza
personalului structurilor Ministerului Afacerilor Interne.
Trebuie precizat faptul că persoanele care nu se pot deplasa la sediul secţiei de votare din
cauza bolii sau invalidităţii vor vota prin urna specială numai cele care domiciliază în localitatea
sau sectorului Municipiului Bucureşti în care se află secţia de votare, iar anterior Codurile
numerice persoanele ale alegătorilor care au formulat cereri pentru a vota în acest mod sunt
preînregistrate în Sistemul informatic de monitorizare a prezenţei la vot şi de prevenire a votului
ilegal, urmând a fi înregistrate definitiv la întoarcerea în localul de vot a echipei pe baza
semnăturilor acestora.

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 390 alin.(1) C.pen.]


2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la
desfăşurarea în bune condiţii a votului liber exprimat, egal, direct şi secret. Încălcarea acestor
relaţii privind deschiderea urnelor înainte de ora stabilită de lege aduce atingere exercitării
drepturilor politice şi cetăţeneşti.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie urnele de vot aflate în cadrul fiecărei secţii de
votare sau urnele speciale.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ în varianta tip poate fi, în principiu, orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal, dar în fapt considerăm că el poate
fi şi calificat dacă fapta este săvârşită de preşedintele sau membrii biroului electoral al secţiei de
votare. Spunem acest lucru, deoarece după închiderea secţiei de vot preşedintele în prezenţa
membrilor biroului electoral, declanşează operaţiunile de numărare a buletinelor de vot şi de
consemnare a rezultatelor alegerilor. Astfel, potrivit art. 93 alin. 2 din Legea nr. 115/2015
deschiderea urnelor se face numai în prezența membrilor biroului și, după caz, a persoanelor
care au dreptul să asiste la votare. La numărarea voturilor pot participa, ca delegați,
reprezentanții tuturor partidelor politice, alianțelor politice și alianțelor electorale sau
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care au participat la alegeri și nu au
reprezentanți în biroul electoral al secției de votare.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautori, instigatori, complici).
b) Subiectul pasiv este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite, iar subiect pasiv secundar
cetăţenii cu drept de vot din secţia de votare respectivă a căror opţiune este cunoscută înainte de
dispunerea încheierii votării.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material în varianta tip constă în acţiunea comisivă de
deschidere a urnelor înainte de ora stabilită pentru închiderea votării.

188
Deschiderea urnei de votare trebuie să fie făcută înainte de încheierea votului, adică ora
21:00 prin ruperea sigiliului şi înlăturarea capacului care acoperea urna, pe care exista fanta pe
unde se introduc buletinele de vot.
Elementul material este întrunit numai dacă acest lucru se face aşa cum am arătat mai sus
înainte de încheierea orei prevăzute de lege şi nu are importanţă dacă aceasta este desigilată sau
este distrusă. Prin această modalitate, încălcând legea, se poate afla care sunt opţiunile
votanţilor şi atunci această infracţiune intră în concurs cu cea de violarea confidenţialităţii
votului – art. 389 C.pen..
Dacă în acelaşi timp cu urna care se află în secţia de vot se deschide şi urna specială
avem o singură infracţiune şi anume, aceea prevăzută în varianta tip. Poate exista concursul de
infracţiuni numai dacă autorul se deplasează şi la altă secţie de votare şi acţionează în acelaşi
mod, prin deschiderea urnei înainte de ora prevăzută de lege
Cerinţa esenţială a elementului material al laturii obiective este condiţionată de
momentul (timpul) săvârşirii infracţiunii şi anume înaintea încheierii operaţiunii de votare.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ce privesc
exercitarea dreptului de vot al cetăţenilor şi a dispoziţiilor legale privind desfăşurarea în bune
condiţii a alegerilor.
c) Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între elementul şi urmarea
imediată şi fiind o infracţiune de pericol aceasta rezultă din săvârşirea faptei (ex re).
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;) sau indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă
posibilitatea producerii lui.).
Culpa nu este prevăzută ca formă de vinovăţie a infracţiunii.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

§2. Variantă atenuată [art. 390 alin.(2) C.pen.]


Subiect activ la varianta atenuată în prima teza referitoare la încredinţarea urnei speciale
nu poate fi decât calificat şi anume un membru al biroului electoral al secţiei de votare sau
preşedintele acesteia. La teza a II-a, referitoare la transportarea urnei de către alte persoane sau
în alte condiţii subiectul activ nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană.
Elementul material la forma atenuată se poate săvârşi sub trei modalităţi şi anume:
- încredinţarea urnei speciale altor persoane decât membrilor biroului electoral al secţiei
de votare;
Prin încredinţare se înţelege predarea, înmânarea în grija altor persoane decât cei care fac
parte din biroul electoral al secţiei de votare.
- transportarea urnei speciale de către alte persoane decât cele prevăzute de lege;
Dispoziţiile legale prevăd că urna specială poate fi transportată numai de membrii
biroului electoral al secției de votare, sub paza personalului structurilor Ministerului Afacerilor
Interne. Atunci când se procedează în alt mod, urna specială este încredinţată fie altor persoane
şi este transportată fără paza personalului M.A.I. este întrunit elementul material al variantei
atenuate.

189
- transportarea urnei speciale în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; atunci când
urna se înmânează altor persoane care nu fac parte din biroul electoral al secţiei de votare, iar
transportul se face cu maşina personală a acestora sau alte mijloace.
Elementul material este întrunit şi atunci când urna specială este transportată în afara
razei teritorială a secţiei de votare sau atunci când prin urna de vot specială votează persoane
care se pot deplasa la secţia de votare şi nu au afecţiuni medicale.

§3. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa se pedepseşte
conform dispoziţiilor art. 393 C.pen.
b) Consumarea infracţiunii are loc când se întâmpla una din modalităţile descrise în
elementul material atât la varianta tip cât şi la varianta atenuată, producându-se urmarea
imediată.

§4. Sancţiuni
Legea sancţionează nerespectarea regimului urnei de vot în varianta tip cu închisoare de
la unu la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi, iar în varianta atenuată
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Secţiunea 7. FALSIFICAREA DOCUMENTELOR ŞI EVIDENŢELOR ELECTORALE

§1. Conţinut legal şi caracterizare


Infracţiunea de falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale este prevăzută în dispoziţiile
art. 391 C.pen. sub mai multe variante şi anume:
- o variantă tip în alineatul (1) constând în falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la
birourile electorale;
- o variantă asimilată în alineatul (2) constând în înscrierea în copia de pe lista electorală
permanentă ori de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu figurează în
această listă;
- prima variantă agravată în alineatul (3) constând în introducerea în uz sau folosirea unui
program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în
secţiile de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii;
- a doua variantă agravată în alineatul (4) şi se referă la introducerea de date, informaţii sau
proceduri care duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor
alegerilor.

190
Infracţiunea nu era prevăzută în Codul penal anterior fiind prevăzută sub diferite forme în
legile electorale, iar forma reglementată în actualul Cod penal a fost preluată din art. 62 al Legii
nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României.
Având în vedere cele 4 variante ale infracţiunii, săvârşirea a cel puţin două din acestea
atragerea reţinerea concursului de infracţiuni.

§2. Structura infracţiunii varianta tip [art. 391 alin. (1) C.pen.]
2.1. Elemente preexistente
A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiile sociale
privind corecta desfăşurare a procesului electoral.
b) Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă înscrisurile de la birourile electorale,
cum ar fi: comunicări, procese-verbale, documente privind alianţele politice, lista privind
componenţa birourilor electorale, acreditările observatorilor, etc.
Întrucât faţă de celelalte infracţiuni electorale analizate unde se vorbea în mod expres de
biroul electoral al secţiei de votare, în art. 391 alin. (1) legiuitorul face referire la birouri
electorale, ceea ce înseamnă că întră în sfera obiectului material toate înscrisurile ce se regăsesc
şi servesc la desfăşurarea activităţii Biroului Electoral Central, birourilor electorale județene,
birourilor electorale de circumscripție și birourilor electorale ale secțiilor de votare.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

b) Subiectul pasiv este statul care prin organele sale asigură desfăşurarea procesului electoral.

2.2. Conţinutul constitutiv


A. Latura obiectivă. a) Elementul material în varianta tip constă în acţiunea de falsificare
prin orice mijloace a înscrisurilor cu cerinţa esenţială ca acestea să aparţină birourilor
electorale, pentru că în sens contrar ne-am afla la elementul material la infracţiunile de fals
prevăzut de art. 320 şi art. 321 C.pen..
Prin acţiunea subiectului activ, se atestă lucruri neadevărate fie prin contrafacerea
înscrisului sau a semnăturii înscrisului oficial ori prin alterarea acestuia (denaturarea materială
sau prin adăugiri ori modificări). Şi aici este necesar ca înscrisul să provină din cadrul birourilor
electorale şi să producă consecinţe juridice.
În cazul în care avem atât o falsificare a unor înscrisuri de la birourile electorale cât şi
înscrierea pe listele electorale a unor persoane care nu figurează în aceste liste, elementul
material duce la un concurs de infracţiuni specific fiecărei infracţiuni în parte.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol prin falsificarea înscrisurilor de la
birourile electorale.

191
c) Legătura de cauzalitate. Acțiunea de falsificare a înscrisurilor de la birourile electorale
duce indubitabil la crearea unei stări de pericol, astfel că legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi
directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte).

b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective ale infracţiunii nu are importanţă
mobilul sau scopul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Varianta asimilată [art. 391 alin. (2) C.pen.]


Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiile sociale referitoare la corecta desfăşurare
a procesului electoral privind listele electorale.
Obiectul material la varianta asimilată îl constituie listele electorale permanente şi listele
complementare.
Potrivit legii nr. 115/2015 listele electorale permanente se întocmesc, se tipăresc și se
actualizează conform Legii nr. 35/2008, cu modificările și completările ulterioare. Aceste liste
electorale permanente se pun la dispoziția birourilor electorale ale secțiilor de votare de către
primari, până cel mai târziu în preziua alegerilor.
La aceste liste se adaugă şi listele suplimentare în care preşedintele biroului electoral al
secţiei de votare înscrie persoanele omise din lista electorală permanentă care se prezintă la vot.
Listele electorale complementare au caracter permanent și îi cuprind pe toți cetățenii
Uniunii Europene cu drept de vot care se află în evidențele Inspectoratului General pentru
Imigrări și au domiciliul sau reședința în localitatea pentru care se întocmește lista.
Obiectul material în această variantă poartă asupra listelor electorale permanente cât şi a
listelor complementare. Deşi legiuitorul nu prevede acest lucru considerăm că şi listele
suplimentare se înscriu în obiectul material al infracţiunii atâta timp cât ele au înscrise persoane
omise din lista electorală permanentă şi care se prezintă la vot.
Elementul material la varianta asimilată constă în acţiunea de înscriere în copia de pe
lista electorală permanentă ori de pe lista complementară a unei persoane care nu figurează în
această listă.
Există faptă în această formă şi atunci când înscrierea se face şi pe o listă suplimentară,
chiar dacă aceasta nu figurează în conţinutul infracţiunii, întrucât se referă la persoanele omise
din lista electorală permanentă.
Forma de vinovăţie la această infracţiune este intenţia care poate fi directă (făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte) sau indirectă
(făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui.).

§4. Prima variantă agravată [art. 391 alin. (3) C.pen.]


Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiile sociale referitoare la corecta desfăşurare
a procesului electoral şi a relaţiilor privind securitatea programelor informatice.

192
Obiectul material constă în componentele software sau hardware care prin programele
informatice utilizate alterează ori însumează rezultate obţinute.
Elementul material la această primă variantă agravată constă în introducerea în uz sau
folosirea unui program informatic cu vicii care alterează înregistrarea ori însumarea rezultatelor
obţinute în secţii de votare sau determină repartizarea mandatelor în afara prevederilor legii.
Elementul material este asemănător cu cel de la falsul informatic, când se introduce un
program informatic cu vicii rezultând date necorespunzătoare adevărului.
Trebuie îndeplinită condiţia esenţială ca programul informatic să fie cu vicii, iar datorită
utilizării acestuia în scopul producerii de consecinţe juridice a programului electoral se alterează
înregistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute sau determină o repartizare a mandatelor în
afara prevederilor legale.

§5. A doua variantă agravată [art. 391 alin. (4) C.pen.]


Obiectul juridic special îl reprezintă ocrotirea relaţiile sociale referitoare la corecta desfăşurare
a procesului electoral şi a relaţiilor privind nealterarea sistemului informațional național necesar
stabilirii rezultatelor alegerilor.
Obiectul material constă în componentele software sau hardware care prin programele
informatice utilizate alterează sistemul informaţional naţional.
Elementul material la a doua variantă agravată este asemănător cu cel din prima variantă
agravată în sensul că acţiunea de introducere de date, informaţii sau proceduri duce de această
dată la alterarea sistemului informatic naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.
Putem arăta aici că elementul material, atât la art. 391 alin. (3) cât şi la alin. (4) se
săvârşeşte printr-o acţiune care are loc după ce s-a încheiat procesul electoral, însă folosind un
program informatic cu vicii sau introducerea de date, informaţii precum şi alte proceduri care
alterează sistemul necesar stabilirii rezultatului alegerilor.
Mobilul nu are importanţă la ultimele două variante, însă scopul reprezintă o condiţie a
elementului material, întrucât introducerea sau folosirea unui program informatic cu vicii se
face pentru a altera în final rezultatul alegerilor.

§6. Formele infracţiunii.


a) Actele pregătitoare sunt posibile dar nu sunt pedepsibile, iar tentativa se pedepseşte
conform dispoziţiilor art. 393 C.pen.
b) Consumarea are loc în momentul îndeplinirii elementului material şi creări stării de
pericol în modalitățile incriminate de legiuitor.

§7. Sancţiuni
Infracţiunea de falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale se pedepseşte în
varianta tip şi varianta asimilată cu închisoare de la 1 an la 5 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi, iar în ambele variante agravate cu pedeapsa de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.

193
Secţiunea 7. FAPTE SĂVÂRŞITE ÎN LEGĂTURĂ CU UN REFERENDUM

Această infracţiune nu era prevăzută în Codul penal anterior, ea fiind reglementată în


dispoziţiile legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului şi anume
dispoziţiile art. 52 – 57 în care erau reglementate infracţiunile electorale care sunt prezente
acum în noul Cod penal de la 385 – 391.

Potrivit dispoziţiilor art. 90 din Constituţia României, Preşedintele României, după


consultarea Parlamentului poate cere poporului să-şi exprime prin referendum voinţa cu privire
la probleme de interes naţional. De altfel, aşa cu, se prevede şi în dispoziţiile art. 1 şi 2 din
Legea nr. 3/2000 În România suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative și prin referendum. Referendumul național constituie forma și
mijlocul de consultare directă și de exprimare a voinței suverane a poporului român cu privire
la: revizuirea Constituției; demiterea Președintelui României; probleme de interes național. În
condițiile prezentei legi se poate organiza și desfășura și referendum local asupra unor probleme
de interes deosebit pentru unitățile administrativ-teritoriale. În cadrul referendumului populația
poate fi consultată cu privire la una sau la mai multe probleme, precum și cu privire la o
problemă de interes național și o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.

În reglementarea actuală art. 392 C.pen. arată că dispozițiile art. 385-391 se aplică în
mod corespunzător și în cazul faptelor săvârșite cu prilejul unui referendum.

În analiza articolelor privitoare la infracţiunile electorale ne-am referit şi la cele care se


pot săvârşi în cadrul unui referendum şi din acest motiv nu se va mai face o analiză a acestora.

194

S-ar putea să vă placă și