Art.

Legalitatea incriminării

(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea
penală la data când a fost săvârşită.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual din art. 1 reglementează principiul legalităţii incriminării prevăzut
în art. 2 C.pen. din 1968 (legalitatea incriminării) şi art. 11 C.pen. din 1968 (neretroactivitatea legii
penale).
2. Principiul legalităţii. Acest principiu constituie baza sistemului juridic, impunând atât ca legea să
fie respectată de cei cărora le este destinată, dar şi ca actele autorităţilor să fie autorizate de lege. În
materie penală principiul presupune ca niciun comportament să nu fie incriminat şi nicio pedeapsă să
nu fie stabilită sau aplicată în lipsa unei legi în vigoare la data actului de conduită. În consecinţă, orice
ingerinţă în drepturile individuale trebuie să decurgă dintr-o lege, să fie necesară într-o societate
democratică şi să fie proporţională cu scopul urmărit. Limitarea oricărui drept fundamental (de
exemplu, dreptul la libertate, ca urmare a aplicării unei sancţiuni privative ori restrictive de liberate,
drepturile patrimoniale, ca urmare a aplicării unei măsuri de siguranţă) poate fi dispusă doar în baza
unei legi.
Din interdicţia de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puţin a unei interpretări
jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile, cerinţele art. 7 din Convenţie nu pot fi considerate
ca respectate în privinţa unui acuzat (CEDO, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. România, §43, M.Of.
nr. 420 din 23 iunie 2010).
4. Conceptul de lege. Acest concept include atât dreptul de origine legislativă, cât şi pe cel de origine
jurisprudenţială, cu respectarea garanţiilor de previzibilitate şi claritate.
Conform art. 173 C.pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de
lege.
Prin lege penală se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ
propriu-zis, adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în
timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor
juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin care se aplică normele
dreptului substanţial (D.C.C. nr. 78/2014, M.Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, precum şi acordarea amnistiei sau a graţierii
colective sunt însă reglementate doar prin lege organică [Constituţia României,art. 73 alin. (3) lit. h şi
i)]. Stabilirea de infracţiuni şi pedepse printr-un Regulament contravine dispoziţiilor din Constituţie
potrivit cărora infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică şi
celor potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii
(D.C.C. nr. 45/1994, M.Of. nr. 131 din 27 mai 1994).
Printr-o lege ordinară nu se poate deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece ar
însemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinară să reglementeze în domenii rezervate de
Constituţie legii organice. O normă de natura legii ordinare nu devine o normă de natura legii organice
întrucât este cuprinsă într-o asemenea lege, caracterizarea sa ca fiind ordinară sau organică rezultând
din obiectul reglementării (D.C.C. nr. 88/1998, M.Of. nr. 207 din 3 iunie 1998).
Conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, pentru elaborarea
actelor normative, actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor
Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
5. Redactarea legilor. Conform art. 21 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă
pentru elaborarea actelor normative, republicată şi modificată, în activitatea de documentare pentru
fundamentarea proiectului de act normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel
domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor
judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum şi doctrina juridică în materie.
6. Claritate şi precizie în redactarea legilor. Pentru ca principiul legalităţii să îşi găsească aplicarea,
textele de lege trebuie să fie redactate cu suficientă claritate şi precizie. Conform art. 36 din Legea nr.
24/2000,republicată şi modificată, actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific
normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor
gramaticale şi de ortografie. Este interzisă folosirea neologismelor, dacă există un sinonim de largă
răspândire în limba română. În cazurile în care se impune folosirea unor termeni şi expresii străine, se
va alătura, după caz, corespondentul lor în limba română. Termenii de specialitate pot fi utilizaţi numai
dacă sunt consacraţi în domeniul de activitate la care se referă reglementarea. Redactarea textelor se
face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea
regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către
destinatarii acestuia.
Conceptul de lege şi-a schimbat conţinutul. Noţiunea de „drept” (law) folosită la art. 7 din
Convenţie corespunde noţiunii de „lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul
de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale
accesibilităţii şi previzibilităţii (CEDO,Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. România, §34, M.Of. nr. 420 din
23 iunie 2010). În consecinţă, în rezolvarea problemelor de drept cu care sunt sesizate, instanţele nu
pot face abstracţie de existenţa unei practici judiciare generale clare şi neechivoce, de natură să
creeze previzibilitate în aplicarea legii. Înlăturarea unei practici judiciare constante şi consecvente care
conferă previzibilitate aplicării legii poate interveni doar dacă este necesară într-o societate
democratică. Revirimentul practicii judiciare trebuie însă să se bazeze întotdeauna pe nevoia de
protecţie a drepturilor cetăţenilor. Indiferent de calitatea pe care persoanele o au în procesul penal,
acuzaţi sau părţi vătămate, instanţele de judecată sunt chemate să asigure regulile unei proceduri
echitabile, în mod egal faţă de aceştia, inclusiv prin aplicarea legii într-o manieră previzibilă.
O infracţiune trebuie să fie clar definită în lege. Această cerinţă este îndeplinită atunci când justiţiabilul
poate şti, din modul de redactare a dispoziţiei pertinente şi, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării
instanţelor, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală (CEDO, Veeber c.
Estonia, §31). Instanţele trebuie să se asigure că la momentul actului pentru care o persoană a fost
acuzată era în vigoare o dispoziţie legală care să incrimineze fapta, precum şi că sancţiunea pe care
urmează să o dispună nu depăşeşte limitele stabilite de această dispoziţie (CEDO, Streletz, Kessler şi
Krenz c. Germania, §51; Achour c. Franţa, §43).
Dezvoltarea progresivă a dreptului penal pe cale jurisprudenţială este o parte bine înrădăcinată şi
necesară a tradiţiei juridice (CEDO, Krušlin c. Franţa, §29). Prin urmare, art. 7 din Convenţie nu poate
fi interpretat în sensul excluderii clarificării progresive a normelor privind răspunderea penală prin
interpretarea jurisprudenţială de la caz la caz, cu condiţia ca evoluţia jurisprudenţei să fie în
concordanţă cu esenţa infracţiunii şi să poată fi anticipată în mod rezonabil (CEDO, Streletz, Kessler
şi Krenz c. Germania, §50; Rohlena c. Cehia, §29).
Conceptul de lege, dezvoltat cu precădere în aplicarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor
omului:
- interzice aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea acuzatului;
- susţine principiul nullum crimen, nulla poena sine lege, conform căruia doar legea poate defini
o infracţiune şi stabili o pedeapsă;
- interzice interpretarea extensivă a legii în detrimentul unui acuzat.
Conceptul de lege penală este definit atât de Curtea de la Strasbourg, cât şi de Curtea Constituţională
prin referire la claritate şi previzibilitate. Ambele instanţe subliniază însă rolul jurisprudenţei în
clarificarea problemelor de drept:
- interpretarea şi aplicarea legii, aspecte care constituie atributul suveran al instanţei de judecată în
opera de înfăptuire a justiţiei, iar controlul acestora se realizează prin exercitarea căilor de atac
(D.C.C. nr. 540/2005,M.Of. nr. 1026 din 18 noiembrie 2005);
- incertitudinea jurisprudenţială subminează principiul preeminenţei dreptului. „Desigur, divergenţele de
jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează
pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul
unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă” (CEDO, Beian c.
România, §37, M.Of. nr. 616 din 21 august 2008).
În cazul infracţiunilor care presupun o desfăşurare în timp, securitatea raporturilor juridice impune ca
actele ce compun acea infracţiune şi antrenează răspunderea penală să fie stabilite în mod clar în
actul de acuzare. La rândul său, decizia pronunţată de către instanţă trebuie să stabilească în mod
clar că faptele pentru care acuzatul este condamnat sunt cele pentru care s-a efectuat urmărirea
penală (CEDO, Zeyrek c. Turcia, §33;Rohlena c. Cehia, §32). Instanţa trebuie să stabilească, în
funcţie de structura fiecărei infracţiuni, data la care, în raport de elementele constitutive, fapta are
caracter penal şi atrage o sancţiune. Convenţia nu interzice acest tip de interpretare jurisprudenţială
atunci când consecinţele sunt prevăzute în mod rezonabil, în sensul jurisprudenţei Curţii
(CEDO, Previti c. Italia, §283; Rohlena c. Cehia, §34).
Legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărân- du-se
previzibilitatea (CEDO, S.W. c. Marea Britanie; Cantoni c. Franţa). În acest sens, nu poate fi
considerată „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi
controleze conduita. Apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie
capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea
rezulta dintr-o anumită faptă.
Un viciu de redactare poate afecta garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi în care se include lato sensu şi dreptul la
o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care (…) judecătorul însuşi se află în
dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări
clare a regimului sancţionator aplicabil (D.C.C. nr. 573/2011 cu privire la art. 741 C.pen. din 1968,M.Of.
nr. 363 din 25 mai 2011).
În considerarea principiului generalităţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie
absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă
generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forţa lucrurilor de formule
mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi pentru a se putea adapta
schimbărilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea acestor texte depind de practică.
Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în
ceea ce priveşte interpretarea normelor, ţinându-se cont de evoluţia practicii cotidiene, cu condiţia ca
rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii şi rezonabil de previzibil (CEDO, Dragotoniu şi
Militaru-Pidhorni c. România, §36-37, M.Of. nr. 420 din 23 iunie 2010).
7. Rolul interpretării. Interpretarea legilor nu reprezintă un proces rigid. Cel care interpretează legea
dispune de o marjă de apreciere care îi permite să adopte unul sau altul dintre sensurile actului
normativ şi să îşi aleagă argumentele pentru susţinerea punctului de vedere. Astfel participă la crearea
dreptului. Libertatea interpretării este însă limitată, trebuind să se integreze în ordinea juridică şi să
ţină seama de acquis-ul de doctrină şi jurisprudenţă în domeniul interpretării. Jurisprudenţa însăşi
trebuie să fie, de asemenea, previzibilă. Interdicţia aplicării legii prin analogie pentru instanţele de
judecată este complementară obligaţiei legiuitorului de a descrie conduita incriminată într-o manieră
precisă.
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,
republicată şi modificată, defineşte în art. 69 interpretarea legală. Intervenţiile legislative pentru
clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de acelaşi
nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea
dispoziţiei al cărei sens trebuie clarificat. Interpretarea legală poate confirma sau, după caz, infirma ori
modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu
respectarea drepturilor câştigate.
8. Aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile. Principiul legalităţii incriminării nu se opune
aplicării retroactive a legii penale mai favorabile. În aplicarea legii penale mai favorabile, sunt instituţii
care sunt independente în raport de incriminare şi sancţiune, au un caracter autonom, astfel încât
evaluarea caracterului mai favorabil al legii depinde de evaluarea independentă a fiecărei instituţii în
parte (a se vedea art. 10, 15 şi 22 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal). Condiţiile de incidenţă ale unei instituţii trebuie să fie din aceeaşi lege
cu efectele acesteia (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 5/2014) (a se vedea infra pct. 1 de la comentariul art. 3 C.pen.; comentariul de
la art. 4 C.pen. şi art. 5 C.pen. atât cu privire la data săvârşirii infracţiunii, cât şi cu privire la criterii de
determinare a legii mai favorabile, inclusiv conţinutul infracţiunii, efectele deciziilor Curţii
Constituţionale şi ale instanţelor judecătoreşti).
9. Data săvârşirii faptei. Principiul legalităţii presupune ca niciun comportament să nu fie incriminat şi
nicio pedeapsă să nu fie stabilită sau aplicată în lipsa unei legi în vigoare la data actului de conduită.
Stabilirea datei săvârşirii infracţiunii în raport de ultimul act material, cu excluderea legilor în vigoare la
data actelor de conduită componente ale unei infracţiuni susceptibile de desfăşurare în timp, nu
constituie o aplicare retroactivă a legii. Această interpretare a conceptului de infracţiune continuată
decurge dintr-o jurisprudenţă clară şi constantă şi din literatura juridică. În măsura în care o persoană
susţine că efectele interpretării legii conduc la incriminarea unui act cu caracter retroactiv, instanţa
trebuie să stabilească dacă aceste efecte au fost în concordanţă cu substanţa infracţiunii şi dacă la
momentul săvârşirii faptei erau previzibile în mod rezonabil (CEDO, Rohlena c. Cehia, §35, mutatis
mutandis, Dragotoniu şi Militaru Pidhorni c. România, §37).
Actele de executare ale unei infracţiuni în formă continuată comise înainte de incriminarea faptei sau
înainte ca făptuitorul să împlinească vârsta pentru a răspunde penal nu vor intra însă în conţinutul
acesteia.
În cazul infracţiunilor continue, data săvârşirii infracţiunii este data încetării acţiunii sau inacţiunii, în
cazul infracţiunilor continuate, data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, în cazul infracţiunilor de
obicei, data săvârşirii ultimului act, iar în cazul infracţiunilor progresive, data săvârşirii acţiunii sau
inacţiunii (a se vedea pct. 1 de la comentariul art. 3).

Art. 2

Legalitatea sancţiunilor de drept penal

(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.
(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal actual dezvoltă principiile reglementate
de art. 2 şi art. 11 C.pen. din 1968. Spre deosebire de predecesorul său, atunci când se referă la
legalitatea sancţiunilor, Codul actual face referire expresă atât la pedepsele aplicabile, cât şi la
măsurile educative, respectiv măsurile de siguranţă.
Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care
a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa complementară
prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare
a acestuia.
Totodată, conform art. 11 din aceeaşi lege, dispoziţiile art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte
pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi
nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile.
2. Noţiunea de lege. Chiar dacă noţiunea de lege nu a avut întotdeauna acelaşi înţeles (a se
vedea supra pct. 4 de la comentariul art. 1), conceptul a inclus actele autorităţilor (legiuitoare şi
judecătorească) prin care este reglementată într-o manieră generală şi obligatorie conduita cetăţenilor.
3. Principiul legalităţii sancţiunilor. Categorii de sancţiuni. Legea penală reglementează ca
sancţiuni pedepsele, măsurile de siguranţă şi măsurile educative.
3.1. Stabilirea şi aplicarea sancţiunii. Atât stabilirea sancţiunii (pentru fiecare infracţiune în parte),
cât şi aplicarea sancţiunii (în cazul unei pluralităţi de infracţiuni) trebuie să fie concordante cu principiul
legalităţii.
3.2. Limite generale. Principiul legalităţii sancţiunilor reglementează explicit interdicţia de a stabili şi
aplica o pedeapsă în afara limitelor generale cu consecinţe atât în ceea ce priveşte sancţiunea
stabilită în cazul fiecărei infracţiuni în parte, cât şi asupra sancţiunilor aplicate în cazul pluralităţii de
infracţiuni. Legea prevede, în cazul concursului de infracţiuni şi recidivei, o situaţie specială de
înlocuire a pedepsei închisorii aplicate conform regulilor pluralităţii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Atunci când prin pedeapsa rezultantă s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei
închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În toate
celelalte cazuri în care s-ar depăşi, ca urmare a regulilor de la concurs, maximul general, pedeapsa
aplicată se va reduce la acest maximum (a se vedea şi infra comentariul de la art. 39 C.pen.).
3.3. Legea penală mai favorabilă în cazul confiscării extinse. Analizând conţinutul întregii
reglementări referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii
penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituţii. Altfel spus, dispoziţiile referitoare la
confiscarea extinsă sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub
imperiul noii soluţii legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.
63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012 (D.C.C. nr. 78/2014, M.Of. nr. 273 din 14 aprilie 2014). La data de
25 iunie 2014, Curtea Constituţională a stabilit şi că: „În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi,
a admis excepţia şi a constatat că dispoziţiile art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen. din 1968 sunt
constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al
României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal”.

Art. 3

Activitatea legii penale

Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul este identic cu cel din Codul penal anterior, astfel încât jurisprudenţa
dezvoltată în aplicarea textului de lege din art. 10 C.pen. din 1968 îşi produce efectele.
2. Data săvârşirii faptei. Data săvârşirii infracţiunii este data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. Ca
o excepţie de această regulă, Codul prevede (art. 154) ca dată a infracţiunii: a) în cazul infracţiunilor
continue – data încetării acţiunii sau inacţiunii; b) în cazul infracţiunilor continuate – data săvârşirii
ultimei acţiuni sau inacţiuni; c) în cazul infracţiunilor de obicei – data săvârşirii ultimului act.
3. Intrarea în vigoare a legii. Intrarea în vigoare a legii şi perioada de activitate sunt reglementate
de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (art.
12,art. 58-68).
- legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile
de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în
Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24:00 a celei de-a treia zi de la publicare;
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă
în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară;
- actele normative prevăzute la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cu excepţia legilor şi
a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în
cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să
se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în
vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.
După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite
evenimente legislative cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau
altele asemenea. De asemenea, actele normative de importanţă şi complexitate deosebită pot fi
modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea emitentă şi în perioada cuprinsă între
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în
vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse să intre în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus
evenimentului legislativ.
4. Modificarea unui act normativ. Constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor
articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare. Pentru exprimarea normativă
a intenţiei de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele
de identificare necesare, iar dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma „se modifică
şi va avea următorul cuprins”, urmată de redarea noului text.
5. Completarea unui act normativ. Constă în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii
legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale
existente.
Modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepţia
generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu priveşte întreaga ori cea mai mare parte
a reglementării în cauză; în caz contrar actul se înlocuieşte cu o nouă reglementare, urmând să fie în
întregime abrogat. Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în
vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modificare sau de
completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază.
6. Derogarea. Se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al
reglementării de bază.
7. Abrogarea. Aceasta poate fi totală sau parţială. Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare
unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. În cazul unor abrogări
parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele
rămase în vigoare. Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este
admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial.
Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost
respinse prin lege de către Parlament. Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost
abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis
prima actul.
Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parţial
rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.
În cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi
nivel sau de nivel superior. În această situaţie se vor prevedea, în mod expres, data la care se
produce suspendarea, precum şi durata ei determinată. La expirarea duratei de suspendare actul
normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate
poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării
suspendării.
8. Actele normative cu aplicare limitată în timp. Actele normative pot avea aplicare limitată în timp,
în spaţiu sau privind obiectul reglementării. Prin acte normative ulterioare se poate prelungi, extinde
sau restrânge durata actelor normative temporare, precum şi a celor cu aplicare limitată în spaţiu sau
privind obiectul reglementării. Dispoziţia de prelungire a termenului de aplicare a actului normativ
temporar trebuie să intervină înainte de expirarea termenului şi să indice, când este cazul, noul
termen.
9. Norme incomplete. În cazul normelor incomplete (cazul în care o normă penală face trimitere la
o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente), modificarea normei
completatoare atrage şi modificarea normei incomplete. În cazul abrogării normei completatoare,
norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma
existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel (art. 5 din Legea nr. 187/2012).
Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul
penal anterior sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi, trimiterea se consideră
făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive
(art. 7 din Legea nr. 187/2012).

Art. 4

Aplicarea legii penale de dezincriminare

Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de
legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de
siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor
judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia conţinutul art. 12 alin. (1) C.pen. din
1968, astfel încât jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea textului de lege anterior este în continuare
actuală.
Articolul din Codul penal actual este explicat în Legea de punere în aplicare a Codului penal, Legea nr.
187/2012: dispoziţiile art. 4 C.pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile
în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii
noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de
legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Dispoziţiile art. 4 C.pen. nu se aplică în situaţia în care fapta
este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire (art. 3); ori de
câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din
1968 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la
infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive (art. 7).
2. Abrogarea. Conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act
normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se
repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au
prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament.
3. Dezincriminarea. Abrogarea unei norme nu presupune şi dezincriminarea faptei descrise de
respectivul text de lege. Dezincriminarea există atunci când, odată cu abrogarea normei, incriminarea
nu se mai regăseşte în alte texte de lege.
3.1. Distincţia dintre dezincriminare şi abrogare. Pentru constatarea dezincriminării nu are
relevanţă dispariţia denumirii sub care a fost incriminată fapta sau abrogarea normei. De exemplu,
deşi primirea de foloase necuvenite incriminată în art. 256 C.pen. din 1968 nu mai este prevăzută
distinct în Codul penal actual, fapta este incriminată în art. 289 C.pen. ca luare de mită. În mod similar
abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C.pen. din 1968), abuzul în serviciu prin
îngrădirea unor drepturi (art. 247 C.pen. din 1968), abuzul în serviciu contra intereselor publice (art.
248 C.pen. din 1968) sunt incriminate ca abuz în serviciu în art. 297 C.pen. Pruncuciderea incriminată
în art. 177 C.pen. din 1968 este incriminată ca uciderea sau vătămarea nou-născutului de către mamă
în art. 200 C.pen. (dacă fapta intervine imediat după naştere sau nu mai târziu de 24 ore), este
incriminată ca vătămare a fătului în art. 202 C.pen. dacă intervine în cursul naşterii sau ca violenţă în
familie în art. 199 raportat la art. 188 sau art. 189 C.pen., după caz.
3.2. Implicaţii în dreptul procesual. Dezincriminarea produce efecte retroactive până la data
săvârşirii faptei excluse din sfera ilicitului penal indiferent de momentul la care intră în vigoare legea
nouă, în timpul procesului penal sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Atunci
când dezincriminarea intervine în cursul procesului penal, instanţa pronunţă soluţia prevăzută de art.
16 lit. b) C.proc.pen., respectiv art. 25 C.proc.pen.Dacă dezincriminarea intervine după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, instanţa procedează conform art. 595 C.proc.pen. raportat la art.
23 LPACPP.
Dezincriminarea se apreciază în concret în raport de toate elementele care caracterizează fapta ca
infracţiune:
- elemente ale laturii obiective: art. 326 C.pen. din 1968 (cerşetoria) nu se mai regăseşte în
incriminarea din art. 215 C.pen. (folosirea unui minor în scop de cerşetorie); art. 205, art. 206 C.pen.
din 1968 (insulta şi calomnia);art. 1661 C.pen. din 1968 şi art. 397 alin. (2) C.pen.
- forma de vinovăţie;
- calitatea subiectului activ: art. 155 C.pen. din 1968 şi art. 339 C.pen.,art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr.
195/2002şi art. 339 alin. (2) C.pen.;
- locul şi timpul săvârşirii faptei: art. 29 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 şi art. 372 C.pen.;art. 348 C.pen.
din 1968(sustragerea de la serviciul militar) şi art. 423 C.pen. (sustragerea de la serviciul militar în
timp de război).
4. Dezincriminarea unor fapte prevăzute ca infracţiuni în Codul penal din 1968. Infracţiuni
dezincriminate:
a) art. 199 C.pen. din 1968 – Seducţia. Infracţiunea a fost dezincriminată, fapta nefiind de natură
a produce urmări care să impună o intervenţie prin mijloace penale;
b) art. 241 C.pen. din 1968 – Portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive. Au fost dezincriminate
modalităţile normative descrise de primele două alineate. Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional
de decoraţii al României, republicată, prevede în art. 82 lit. b) că portul fără drept al însemnelor
decoraţiilor constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 500 la 5.000 lei;
c) art. 320 C.pen. din 1968 – Tulburarea de posesie. Prin intrarea în vigoare a Codului penal actual
a intervenit o dezincriminare parţială, în ceea ce priveşte ocuparea, în întregime sau în parte, fără
drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă
primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat. Fapta rămâne incriminată
conform art. 256 C.pen., care sancţionează ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin
violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar;
d) art. 326 C.pen. din 1968 – Cerşetoria. Fapta a fost dezincriminată. Conform art. 2 pct. 3 din Legea
nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi
liniştii publice, republicată, constituie contravenţie apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către
o persoană aptă de muncă, precum şi determinarea unei persoane la săvârşirea unor astfel de fapte;
e) art. 328 C.pen. din 1968 – Prostituţia. Fapta a fost dezincriminată. Conform art. 2 pct. 3 din Legea
nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi
liniştii publice, republicată, constituie contravenţie atragerea de persoane, sub orice formă, săvârşită în
localuri, parcuri, pe străzi sau în alte locuri publice în vederea practicării de raporturi sexuale cu
acestea spre a obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea, în acelaşi scop, a unei
persoane la săvârşirea unor astfel de fapte;
f) art. 348 C.pen. din 1968 – Sustragerea de la serviciul militar. Fapta a fost dezincriminată, fiind
menţinută săvârşirea faptei în timp de război sau pe durata stării de asediu, în art. 432 C.pen.
5. Dezincriminarea unor fapte prevăzute ca infracţiuni în legi speciale. Respectarea principiului
minimei intervenţii care guvernează legislaţia penală a oricărui stat de drept impune recurgerea la
mecanismul penal de protecţie doar în situaţiile în care protecţia oferită de reglementările altor ramuri
de drept (în speţă, de drept contravenţional) este insuficientă. Cu titlu exemplificativ menţionăm:
a) faptele prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului (publicată în M.Of. nr. 100 din 1
mai 1934, cu modificările şi completările ulterioare) au fost trecute în sfera contravenţiilor;
b) art. 36 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea
în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice (publicată
în B.Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, cu modificările ulterioare), în considerarea gradului de pericol
social redus pe care îl prezintă fapta;
c) art. 11 pct. 3 şi 4 din Legea nr. 61/1991 şi art. 93 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 107/1996 au fost
trecute în rândul contravenţiilor, iar fapta prevăzută în art. 31 din O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul
stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (publicată în M.Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată,
cu modificări şi completări, prin Legea nr. 453/2004) a fost dezincriminată;
d) art. 1397 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (publicată în M.Of. nr. 60
din 26 martie 1996, cu modificările şi completările ulterioare), o astfel de incriminare fiind în vădită
contradicţie cu principiul dreptului la tăcere;
e) fapta prevăzută la art. 140 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe (publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi completările ulterioare) a fost
contravenţionalizată, practica arătând că, datorită pericolului social redus pe care îl prezintă,
încadrarea ei ca o contravenţie este suficientă. În acest sens, a fost introdusă o nouă lit. f) în
cuprinsul art. 1392din lege, text ce reglementează doar contravenţii;
f) art. 10 alin. (1) din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în
muncă incrimina stabilirea repetată a unui salariu sub salariul minim brut pe ţară garantat în plată,
faptă acoperită de contravenţia prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea nr. 53/2003 – Codul
muncii şi art. 5 din H.G. nr. 1051/2008pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în
plată, sancţiunile acolo prevăzute fiind suficiente pentru asigurarea unei reacţii eficiente şi rapide
împotriva acestui gen de fapte;
g) introducerea contravenţiei de la art. 53 lit. c) din Legea nr. 56/1997 pentru aplicarea prevederilor
Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea
acestora (republicată în M.Of. nr. 116 din 10 februarie 2004, cu modificările şi completările ulterioare),
întrucât lipsa de previzibilitate a normei prevăzute de art. 58 alin. (3) făcea inoportună sancţionarea ei
ca infracţiune;
h) fapta prevăzută la art. 55 alin. (1) teza I din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului (M.Of. nr. 84 din 24 februarie 2000), cu modificările şi completările ulterioare) a fost
contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă o nouă literă f) în cuprinsul art. 49 din lege.
Astfel, în mod unitar, această faptă este reglementată contravenţional în toată legislaţia electorală;
i) art. 111 din Legea nr. 76/2002, care incrimina simpla neexecutare a unei obligaţii fiscale, faptă ce nu
poate constitui prin ea însăşi infracţiune, ea fiind supusă regimului sancţionator prevăzut de legislaţia
fiscală;
j) art. 110 alin. (1) teza I din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale (republicată în M.Of. nr. 333 din 17 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare) a fost
contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă o nouă literă ţ) în cuprinsul art. 103 din lege.
Astfel, în mod unitar, această faptă este reglementată contravenţional în toată legislaţia electorală;
k) fapta preşedintelui consiliului de administraţie ori a directorului unei organizaţii sau federaţii de a nu
depune la Oficiul de reglementare situaţia veniturilor anuale şi situaţiile financiare auditate, prevăzută
de art. 82 lit. b) din Legea nr. 138/2004, nu justifică o sancţiune penală, aplicarea unei sancţiuni
contravenţionale fiind suficientă;
l) art. 36 alin. (3) din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor
electorale (republicată în M.Of. nr. 510 din 22 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare),
incriminarea fiind mult prea largă, iar pericolul social al faptei nu sugerează necesitatea intervenţiei
dreptului penal;
m) art. 5 din O.U.G. nr. 28/2009 privind reglementarea unor măsuri de protecţie socială referitor la
folosirea neautorizată a sintagmei „comitet sectorial” trebuie abrogat, fapta nefiind de natură a produce
urmări care să impună o intervenţie prin mijloace penale (Expunerea de motive a Legii nr.
187/2012,http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf).
6. Lipsa dezincriminării. Art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 C.pen. din 1968. Faptele
prevăzute de art. 323 C.pen. din 1968 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară
modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea dinart. 367 C.pen., nefiind dezincriminate
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr.
12/HP/2014). Legătura dintre dispoziţiile art. 323 şi art. 167 C.pen. din 1968 şi art. 8 din Legea nr.
39/2003 rezultă şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1132 din 23 septembrie 2010 (M.Of. nr. 753 din
11 noiembrie 2010), în considerentele căreia se reţine că „dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu
constituie o incriminare prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică
explicativă, care nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din legea fundamentală şi ale art. 7 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. [...] Or, aşa cum se poate
observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că infracţiunile
nominalizate se pedepsesc potrivit textelor de lege în care sunt incriminate”. În condiţiile actualei
reglementări, care a mărit în mod evident sfera de aplicare a normei de incriminare, având în vedere şi
consideraţiile făcute anterior în analiza infracţiunilor art. 323 C.pen. din 1968 şiart. 8 din Legea nr.
39/2003, distincţia dintre art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi acestea fiind dată chiar de elementele la care
legiuitorul a înţeles să renunţe prin modificările operate în definiţia noţiunii de grup infracţional
organizat, rezultă că noua dispoziţie a art. 367 C.pen. a preluat atât prevederile art. 7 (aspect
necontroversat în practică), cât şi pe cele ale art. 323 C.pen. din 1968 şi ale art. 8 din Legea nr.
39/2003, faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind dezincriminate. De altfel, aceasta a fost şi
voinţa legiuitorului, aspect ce rezultă din Expunerea de motive a noului Cod penal, în care se arată că,
în privinţa grupărilor infracţionale, noul Cod urmăreşte să renunţe la paralelismul existent înainte de
intrarea sa în vigoare între textele care incriminează acest gen de fapte (grup infracţional organizat,
asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, complot, grupare teroristă) în favoarea instituirii unei
incriminări-cadru – constituirea unui grup infracţional organizat – cu posibilitatea menţinerii ca
incriminare distinctă a asociaţiei teroriste, dat fiind specificul acesteia. De asemenea, potrivit Expunerii
de motive a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal, explicaţia abrogării vechilor dispoziţii ale art. 7-10 din Legea nr. 39/2003 constă în faptul că
ipotezele reglementate de legea specială se regăsesc în incriminarea din art. 367 C.pen. (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 12/HP/2014).
7. Procedura privind cererile şi contestaţiile formulate în aplicarea art. 4 C.pen., în cazul
faptelor definitiv judecate. Dezincriminarea produce efecte în orice stadiu al procesului şi chiar
dacă a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă. Legea care dezincriminează produce
efecte ex tunc, chiar dacă pentru fapta în cauză a intervenit o hotărâre judecătorească de
condamnare. Mutatis mutandis acelaşi efect îl au recursurile în interesul legii, hotărârile prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-ar constata dezincriminarea unor infracţiuni (a
se vedea infra pct. 17 de la comentariul art. 6).

Art. 5

Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii
penale mai favorabile.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Este reluat principiul descris de art. 13 C.pen. din
1968 şi sunt aduse clarificări în ceea ce priveşte situaţiile generate de declararea ca neconstituţionale
a unor texte de lege care şi-au produs efectele mai favorabile faptelor comise anterior deciziei Curţii (a
se vedea cazul art. 741 C.pen. din 1968 care a continuat să fie aplicat faptelor comise anterior D.C.C.
nr. 573 din 3 mai 2011, în M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011) sau comise între data ordonanţei de urgenţă
şi până la intrarea în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă.
Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal precizează expres soluţia de urmat în
cazuri speciale:
- norme incomplete (art. 5)
Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau
mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete.
În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la
aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care
legea dispune altfel.
- efectele legii vechi (art. 6)
Decăderile, interdicţiile şi incapacităţile decurgând din condamnări pronunţate în baza legii vechi îşi
produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătoreşti, în
măsura în care fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea este prevăzută şi de legea penală nouă
şi dacă decăderile, interdicţiile şi incapacităţile sunt prevăzute de lege.
- schimbarea denumirii marginale (art. 7)
Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul
penal din 1968 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi, trimiterea se consideră
făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive.
2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în legătură cu aplicarea
legii penale în situaţii tranzitorii este extrem de dinamică:
a) până în anul 2011 Curtea Constituţională aprecia că legea mai favorabilă se evaluează în cadrul
instituţiilor autonome: „Incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 140/1996 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, în raport cu faptele şi cu persoanele, este guvernată de prevederile art.
15 alin. (2) din Constituţie, care, consfinţind regula că legea dispune numai pentru viitor, admit ca
unică excepţie legea penală mai favorabilă. Aceste reguli referitoare la succesiunea legilor penale
privesc atât legea în ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este
cazul liberării condiţionate” [D.C.C. nr. 214 din 16 iunie 1997 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi
completarea Codului penal];
b) decizia pronunţată în anul 2006 subliniază faptul că nu se combină dispoziţii de favoare dintr-o lege
referitoare la cauzele de nepedepsire cu dispoziţii de favoare referitoare la incriminare: „În legătură cu
(…) încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea reţine că orice lege se aplică
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi
asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare”
[D.C.C. nr. 932 din 14 decembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale];
c) deciziile pronunţate în anul 2011, vorbesc despre lex tertia şi aplicarea globală a legii în cazul unei
instituţii cu o natură juridică mixtă de drept penal şi de drept procesual penal: „Cât priveşte
determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea
legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege,
deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite
judecătorului să legifereze” [D.C.C. nr. 1483 din 8 noiembrie 2011 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) din Codul de procedură penală]; „Determinarea
caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul
pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa
circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa
fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi
de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. (...) Sunt numeroase
situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de
procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie (NB, Codul actual prevede asemenea dispoziţii
tranzitorii). Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2)
din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat
de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca
atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut
fi cunoscute de destinatarii lor” [D.C.C. nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) din Codul de procedură penală];
d) deciziile din 2014 vorbesc despre legea mai favorabilă cu referire la o instituţie (cea referitoare la
confiscarea extinsă) şi cu referire la aplicarea globală (cea referitoare la concursul de infracţiuni,
infracţiunea continuată şi prescripţia răspunderii penale): „Curtea constată că sub incidenţa
reglementării constituţionale consacrate deart. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale sau
contravenţionale mai favorabile pot intra numai normele de drept penal material (substanţial) şi
nicidecum cele de drept penal procedural care sunt de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde
ansamblul normelor juridice prin care se stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, sancţiunea ce
urmează a fi adoptată (aplicată) în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la
răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie
executate pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. Prin lege penală
se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis, adică
o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în timp ce prin
expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria normelor juridice care
cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin care se aplică normele dreptului
substanţial. Analizând conţinutul întregii reglementări referitoare la confiscarea extinsă din Codul
penal, Curtea constată că principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv
acestei instituţii (...). În concluzie, Curtea constată că normele legale criticate sunt constituţionale în
măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii
vechi. Aceasta nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiţiei,
nu este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situaţia în care urmează a da
dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată” [D.C.C. nr. 78/2014
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi art. 16 din Legea nr.
194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,
altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen.
din 1968].
3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. a) În aplicarea art. 5 C.pen., stabileşte că
prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 2/HP/2014).
Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. (1) C.pen. trebuie interpretate inclusiv în materia prescripţiei
răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate
cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală, Decizia nr. 21/HP/2014).
b) Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privindCodul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen. nu sunt aplicabile faptelor
definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 4/HP/2014).
c) În aplicarea art. 5 C.pen. se are în vedere aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Constată
că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale
mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr.
5/HP/2014).
d) Respinge ca inadmisibilă sesizarea pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă, în sensul de a stabili
dacă în aplicarea art. 5, determinarea legii penale mai favorabile se face prin alegerea uneia dintre
legile succesive ce se va aplica global întregului litigiu penal, în raport de anumite criterii (cum ar fi
limite de pedeapsă, tratament penal aplicabil pluralităţii de infracţiuni, prescripţie etc.) ori prin alegerea
pentru fiecare aşa-numită instituţie juridică autonomă a dispoziţiei penale mai favorabile dintre legile
penale succesive (de exemplu, pentru infracţiunea tip dispoziţia penală mai favorabilă, pentru
tratamentul aplicat pluralităţii de infracţiuni, dispoziţia mai favorabilă etc.), iar în măsura în care se
stabileşte că legea penală mai favorabilă este evaluată folosind criteriul instituţiilor juridice autonome,
dacă reprezintă instituţii de drept penal autonome în raport de infracţiunea tip forma continuată
a infracţiunii, concursul de infracţiuni, prescripţia şi prescripţia specială (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 9/HP/2014).
e) Stabileşte că în aplicarea art. 5 C.pen., circumstanţele atenuante se apreciază global în raport de
incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire
la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia
sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale
de atac, prevăzut de art. 418 C.proc.pen., atunci când, în concret, pentru aceeaşi faptă se stabileşte
o sancţiune mai puţin severă (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 10/HP/2014).
4. Controverse decurgând din rezolvarea divergentă a problemei de drept atât în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi
a) Curtea Constituţională susţine două concepţii de aplicare a legii penale mai favorabile: în cadrul
instituţiilor autonome (D.C.C. nr. 214/1997), respectiv global (D.C.C. nr. 265/2014);
b) Înalta Curte a stabilit un mecanism de aplicare a legii penale mai favorabile în cadrul instituţiilor
autonome concordant cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 217/1997. Cronologic, Decizia Înaltei Curţi
nr. 2/HP din 14 aprilie 2014 pronunţată în mecanismul de unificare a practicii judiciare, hotărâre
prealabilă pentru dezlegarea unor probleme de drept (prin care s-a stabilit că mecanismul de aplicare
a legii mai favorabile se raportează la instituţii autonome) a fost publicată în Monitorul Oficial
anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 (prin care s-a stabilit că mecanismul de aplicare
a legii mai favorabile se raportează la întreaga lege). Decizia I.C.C.J. a produs efecte cu privire la
raporturile juridice născute anterior publicării sale;
c) În cadrul aplicării globale a legii penale mai favorabile nu a fost stabilit un mecanism de aplicare
(Înalta Curte a respins sesizarea având acest obiect prin Decizia nr. 9/HP/2014);
d) Înalta Curte, Secţia penală, prin Decizia nr. 5/HP din 26 mai 2014, nu oferă o soluţie cu privire la
aplicarea legii mai favorabile în situaţii tranzitorii cu privire la pluralitatea de infracţiuni, vizând doar
confirmarea unei soluţii anticipate de practica judiciară în mod constant, cu privire la o formă a unităţii
legale, respectiv faptul că nu pot fi combinate dispoziţii de favoare dintr-o lege referitoare la condiţiile
de existenţă ale unei instituţii cu dispoziţii de favoare dintr-o altă lege referitoare la efectele acelei
instituţii;
e) Cele două concepţii, ca şi modul în care s-a schimbat practica într-un interval scurt de timp şi cu
efecte asupra raporturilor juridice născute anterior, creează riscul unei jurisprudenţe divergente care
să conducă concluzia lipsei de previzibilitate a legii sau la încălcarea art. 7 din Convenţie (mutatis
mutandis, CEDO, De Rio Prada c. Spania);
f) Pot conduce la o jurisprudenţă divergentă:
- lipsa unui răspuns la problema diferenţelor de regim juridic în cazul aplicării globale a legii mai
favorabile atunci când o persoană este judecată în două dosare diferite cu privire la fapte concurente
în raport de situaţia persoanei care este judecată în aceeaşi perioadă, dar în acelaşi dosar cu privire la
acelaşi tip de fapte concurente (în primul caz i se va aplica o pedeapsă conform art. 34 C.pen. din
1968, în cel de al doilea caz o pedeapsă conform art. 39 C.pen.);
- lipsa unui răspuns privind modul în care se stabileşte în concret legea mai favorabilă în raport de
situaţiile tranzitorii reglementate expres de Legea nr. 187/2012 [art. 9,art. 11,art. 15 alin. (2), art. 16,art.
17], situaţii care nu au făcut obiectul unei hotărâri preliminare sau decizii de neconstituţionalitate [a se
vedea şi pct. 9 lit. h) de la comentariul art. 5, cu referire la exemple de jurisprudenţă divergentă în
stabilirea pedepselor ca urmare a aplicării legii mai favorabile în recurs şi implicaţiile asupra egalităţii
în faţa legii].
5. Raportul dintre Decizia nr. 2/HP/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr.
265/2014a Curţii Constituţionale
Raportul dintre cele două decizii a fost examinat în Concluziile formulate de către Procurorul General
al României în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Sesizarea care
a făcut obiectul dosarului a fost însă respinsă, în opinie majoritară, ca inadmisibilă (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 9/HP/2014), deşi, la aceeaşi
dată şi în acelaşi complet, altă sesizare referitoare la aplicarea art. 5 C.pen. a fost considerată
admisibilă, în unanimitate (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 10/HP/2014).
„Problema de drept constând în modalitatea de stabilire a legii penale mai favorabile în situaţiile în
care, privitor la aceeaşi faptă, sunt incidente mai multe instituţii de drept penal substanţial care au
caracter autonom reclamă, în esenţă, alegerea, ca fiind cea mai conformă cu principiul legalităţii,
a uneia dintre următoarele metode: aplicarea dispoziţiilor unei singure legi cu privire la toate instituţiile
de drept substanţial incidente, ori aplicarea legii mai favorabile în raport cu fiecare instituţie cu caracter
autonom.
Specificul soluţionării cauzei este dat de preexistenţa unor acte cu caracter obligatoriu care, fără
a constitui un fine de neprimire a prezentei dezlegări, au statuat în mod diferit asupra aceleiaşi
probleme de drept.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen. (M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014), a decis că
dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din
legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Deşi dispozitivul nu o spune explicit,
considerentele hotărârii, care îl lămuresc, fac neechivocă interpretarea instanţei de contencios
constituţional în sensul că aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global, prin alegerea
dispoziţiilor unei singure legi cu privire la toate instituţiile de drept substanţial incidente. Deciziile Curţii
Constituţionale sunt, de la data publicării lor, general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Caracterul obligatoriu al deciziei menţionate a instanţei de contencios constituţional se impune şi
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţă care nu poate
stabili, pentru viitor, un alt mod de interpretare şi aplicare a art. 5 C.pen. (...)
(…) Pentru cauzele privind situaţii juridice născute anterior acelei decizii, trebuie avute în vedere
următoarele:
Potrivit art. 173 C.pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de
lege. Din acest text rezultă că au natura de izvor de drept penal acele acte care instituie norme „cu
putere de lege”. Prin normă se înţelege o regulă de conduită, cu caracter general şi impersonal,
o regulă caracterizată prin tipicitate şi obligativitate. Are acest caracter o regulă care nu este emisă în
considerarea unui caz individual, ci care, impersonală, se aplică în mod obligatoriu tuturor conduitelor
şi subiecţilor din domeniul în care intervine. Prin sintagma „acte cu putere de lege” trebuie să
înţelegem acele acte prin care se impun reguli care au trăsăturile normelor cuprinse în legi, respectiv
dacă, indiferent de emitent, au forţa juridică similară unei legi. În considerarea acestor trăsături,
caracterul de izvor de drept penal a fost afirmat necontestat, în doctrină, în ceea ce priveşte deciziile
pronunţate în recurs în interesul legii (F. Streteanu, Tratat de drept penal..., op. cit., 2008, p. 116 şi
doctrina acolo indicată).
În acelaşi sens pledează însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale: exercitând controlul de
constituţionalitate asupra unei soluţii pronunţate într-un recurs în interesul legii (D.C.C. nr. 206 din 29
aprilie 2013, M.Of. nr. 350 din 13 iunie 2013) în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, temei care îi
permite să cenzureze „neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege
sau dintr-o ordonanţă în vigoare”, instanţa de control constituţional s-a raportat la decizia în interesul
legii ca la un act cu putere de lege, cenzurând dispozitivul acestui act (Curtea Constituţională a decis
că este neconstituţională „dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 416”). (…)
Motivele pentru care caracterul de izvor de drept penal a fost recunoscut deciziilor pronunţate în
interesul legii şi deciziilor Curţii Constituţionale se regăsesc şi în ceea ce priveşte hotărârile
prealabile. (…)
De altfel, aceasta este şi premisa de la care porneşte însăşi Curtea Constituţională când, analizând
natura şi efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, arată: „Conţinutul normei juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă
hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care
soluţionează recursurile în interesul legii (…). În măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme
de drept se atribuie unui text de lege un anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau
partea dintr-un proces care se consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în
interpretarea statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate”
(D.C.C. nr. 265 din 6 mai 2014, pct. 53). (…)
În jurisprudenţa CEDO, s-a pus problema interpretării noţiunii de lege, în sensul autonom de izvor al
unei reguli de conduită, generală şi obligatorie.
Verificând condiţiile în care jurisprudenţa ar putea genera o normă de drept, CEDO a statuat că, în
măsura în care practica judecătorească este constantă şi cunoscută, ea are această aptitudine,
regulile desprinse din aceasta având caracter accesibil şi previzibil, întocmai ca şi norma cuprinsă în
„lege”, în sensul formal al acestei din urmă noţiuni.
Pronunţate iniţial în legătură cu sistemele de Common law, aceleaşi considerente au fost apoi explicit
transpuse şi în ceea ce priveşte sistemele de drept romano-germanic; cu titlu de exemplu: „În acest
scop, Curtea aminteşte că a înţeles întotdeauna termenul «lege» în accepţia sa «materială» şi nu
«formală». (…) Reclamanţii nu pretind ca termenii «prevăzută de lege» să ceară un asemenea text în
toate cazurile. Ei invocă numai faptul că tribunalele interne nu au făcut aplicarea jurisprudenţei
constante privind modalităţile de constituire a dreptului (…), ceea ce afectează direct principiul
siguranţei juridice (…). Reiese în mod evident că ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor
reclamanţilor nu are bază în dreptul intern” (CEDO, Bock şi Palade c. România, 15 februarie 2007,
§61-63).
Rezultă că, în sensul autonom al Convenţiei, noţiunea de lege include şi jurisprudenţa, în măsura în
care aceasta este cunoscută (publicată) şi constantă, ca atare aptă, pe de o parte, să reclame anume
conduite din partea destinatarilor legii şi, pe de altă parte, să legitimeze aşteptarea acestora ca în
toate cazurile similare autoritatea să aibă acelaşi (previzibil) comportament.
Dacă atare trăsături fac ca practica judecătorească „de caz” să fie asimilată, în sens convenţional,
legii, atuncicu atât mai mult trebuie recunoscută aceeaşi valoare unui act jurisprudenţial căruia
caracterul general obligatoriu îi este conferit chiar prin lege.
Revenind la problema de drept supusă în cauză dezlegării, constatăm că interpretările succesive
date art. 5 C.pen., întrucât au făcut ele însele obiectul unor acte cu putere de lege, sunt supuse
exigenţelor decurgând din principiul legii penale mai favorabile.
Astfel, au putere de lege:
- pe de o parte, interpretarea dată cu caracter obligatoriu acestei norme prin Decizia nr.
2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală; caracterul obligatoriu al deciziei instanţei supreme priveşte:
• stabilirea legii penale mai favorabile prin raportare la instituţiile de drept substanţial autonome;
aceasta constituie premisa, fundamentul rezolvării date de instanţa supremă problemei de drept
privind prescripţia răspunderii penale;
• caracterul autonom al instituţiei răspunderii penale în raport cu cea a pedepsei;
- pe de altă parte, interpretarea dată cu caracter obligatoriu acestei norme prin Decizia nr. 265 din 6
mai 2014a Curţii Constituţionale; caracterul obligatoriu al deciziei instanţei de contencios constituţional
priveşte:
• aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global, prin alegerea dispoziţiilor unei singure
legi cu privire la toate instituţiile de drept substanţial incidente.
(…) după publicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, efectele deciziei Înaltei Curţi îşi
încetează, pentru viitor, efectele, ea devenind inaplicabilă faptelor comise după acest moment.
În ceea ce priveşte însă faptele anterior comise, interpretarea dată prin decizia instanţei supreme are
caracter de lege mai favorabilă, ea urmând a fi aplicată, în considerarea acestui caracter, situaţiilor
care s-au aflat, la un moment dat, sub imperiul ei.
Aceeaşi este soluţia chiar şi în măsura în care interpretarea dată prin decizia instanţei supreme este
considerată neconstituţională ori în situaţia în care, aşa cum „recomandă” Curtea Constituţională, ea
ar face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate: rămâne aplicabilă, ca fiind cea mai favorabilă din
cadrul acestei succesiuni de norme, pentru aceleaşi raţiuni care stau şi la baza art. 5 alin. (2)
C.pen., text care consfinţeşte, de altfel, o jurisprudenţă constantă în sensul că un act declarat
neconstituţional continuă să se aplice, dacă este mai favorabil, situaţiilor născute sau aflate la un
moment dat sub imperiul lui (de exemplu, practica instanţelor privind aplicarea art. 741 C.pen. din
1968, declarat neconstituţional prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în M.Of. nr. 363 din 25
mai 2011). Pentru identitate de raţiune, regula se va aplica oricăror acte cu putere de lege, prin urmare
şi hotărârilor prealabile” [Concluzii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în cauza nr. 7/1/2014/HP/P a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu
a chestiunii de drept referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii (sesizarea
a fost însă respinsă ca inadmisibilă), http://www.mpublic.ro/concluzii_hp/2014/c10.pdf ].
6. Instituţii autonome. Instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare
funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de
faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. În consecinţă, o instituţie este autonomă în
raport de alta atunci când efectele lor nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic.
Existenţa instituţiilor autonome este recunoscută de Curtea Constituţională în aplicarea Codului penal
din 1968(D.C.C. nr. 214/1997) şi negată în aplicarea actualului Cod penal (D.C.C. nr. 265/2014).
Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului din 1968 şi intrarea în
vigoare a noului Cod penal se caracterizează prin faptul că:
- efectele depind de o pluralitate de infracţiuni şi nu de unitatea infracţională: recidivă, concurs de
infracţiuni, pluralitate intermediară;
- efectele se produc deopotrivă atât în cazul unităţii cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni:
suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării sau prescripţia răspunderii, minoritatea,
măsurile educative, lipsa de pericol social concret al faptei prevăzute de legea penală;
- efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea extinsă;
- efectele se produc şi în cazul în care nu aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă.
7. Exemple de lege penală mai favorabilă, stabilită ca atare de către legiuitor, incidentă în
situaţii tranzitorii. Unele dintre exemplele următoare (comentariile art. 6 şi art. 7) se referă la
aplicarea legii cazurilor definitiv judecate. Au fost citate ca exemple de lege penală mai favorabilă în
cazul situaţiilor tranzitorii pentru identitate de raţiune (legiuitorul a comparat două legi şi a stabilit care
dintre acestea este mai favorabilă. Efectele se produc cu atât mai mult în situaţii tranzitorii, pentru care
criteriile de evaluare a legii mai favorabile sunt mai diverse):
a) art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii
penale mai favorabile (art. 13 LPACP);
b) în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca
lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit.
c) C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia (art.
12 LPACP);
c) regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei inclusiv sub aspectul revocării sau anulării
acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1968 (art. 15 LPACP).
8. Exemple de lege penală mai favorabilă incidentă în situaţii tranzitorii, cu privire la minori,
stabilită ca atare de către legiuitor (a se vedea şi comentariul introductiv de la pct. 7). a) În aplicarea
dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu
suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1968, este considerată mai favorabilă
decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal (art. 17 LPACP).
b) Măsura educativă a libertăţii supravegheate pronunţată în baza Codului penal din 1968 se execută
potrivit dispoziţiilor acestuia. Dacă măsura se revocă după intrarea în vigoare a Codului penal din altă
cauză decât comiterea unei infracţiuni, libertatea supravegheată se înlocuieşte cu internarea într-un
centru educativ pe o perioadă de un an. În cazul revocării libertăţii supravegheate dată fiind săvârşirea
unei noi infracţiuni, instanţa va dispune, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, o măsură
educativă privativă de libertate prevăzută deCodul penal (art. 18 LPACP).
c) Pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968 pentru infracţiuni
comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă potrivit
dispoziţiilor Codului penal.Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în
baza dispoziţiilor Codului penal din 1968, nu constituie impedimente pentru dispunerea renunţării la
aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere
pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive.
d) Măsura educativă a internării într-un centru educativ este mai favorabilă faţă de măsura educativă
a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului penal din 1968, dacă se dispune pe
aceeaşi perioadă (mutatis mutandis, art. 19 LPACP).
e) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână este mai favorabilă decât pedeapsa
amenzii (mutatis mutandis, art. 20 LPACP).
f) Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie este mai favorabilă decât pedeapsa
închisorii cu o durată egală.
g) Internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani este mai favorabilă decât pedeapsa
închisorii care depăşeşte 20 de ani (mutatis mutandis, art. 21 LPACP).
h) Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1968 pentru infracţiuni
comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal. În cazul în care
suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea prevăzute de codul anterior se revocă din alte
cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă
a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai
mult de 3 ani. În acest caz, pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspendată se înlocuieşte cu
măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni.
9. Exemple de lege penală mai favorabilă, stabilită ca atare de către jurisprudenţă, incidentă în
situaţii tranzitorii. a) Calculul termenului de prescripţie specială se calculează până la 20 mai 2014,
data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 în Monitorul Oficial, conform deciziei I.C.C.J.
nr. 2/HP/2014 care reglementează prescripţia răspunderii penale ca o instituţie autonomă în raport de
incriminare şi sancţiune (I.C.C.J., Secţia penală, dosar nr. 493/36/2013, decizia din 3 iulie 2014).
Ulterior, la 6.10.2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit
că inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, legea penală mai favorabilă este aplicabilă în
cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv,
în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 21/HP/2014).
b) Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind încadrarea juridică
a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante, acestea fiind obligatoriu de reţinut conform legii
determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute circumstanţele atenuante dintr-o
lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală,Decizia nr. 10/HP/2014).
c) Nu este posibil ca o pluralitate de infracţiuni să fie calificată drept pluralitate intermediară potrivit
legii noi, potrivit legii vechi constituind recidivă, dar să i se aplice tratamentul prevăzut pentru aceasta
de legea veche.
d) Regula că legea dispune numai pentru viitor admite ca unică excepţie legea penală mai favorabilă.
Aceste reguli referitoare la succesiunea legilor penale privesc atât legea în ansamblul său, cât şi
fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării condiţionate. Situaţia
tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte dacă de la data săvârşirii infracţiunii, când ia naştere
raportul juridic penal de conflict, şi până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor
condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este
totdeauna legea cea mai favorabilă [D.C.C. nr. 214/1997 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi
completareaCodului penal].
e) În legătură cu (…) încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea reţine că orice
lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care
are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în
vigoare” (D.C.C. nr. 932/2006).
f) „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul
sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea,
influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă
etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de
incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă (...)” [D.C.C. nr.
1483/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) din Codul de
procedură penală anterior].
g) „Analizând conţinutul întregii reglementări referitoare la confiscarea extinsă, Curtea constată că
principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituţii (...). În ceea ce priveşte
principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, Curtea constată că este posibil ca un coautor să fie
definitiv judecat sub imperiul legii vechi şi, pe cale de consecinţă, să nu se dispună luarea măsurii de
siguranţă a confiscării extinse, pe când cu privire la celălalt coautor, care se află încă în faza
procedurilor judiciare, să se dispună o astfel de măsură. Drept urmare, în măsura în care nu ar fi
opozabilă legea penală mai favorabilă, acesta din urmă ar fi discriminat sub aspectul tratamentului
juridic fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de primul. Altfel spus, dispoziţiile referitoare la
confiscarea extinsă sunt constituţionale în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub
imperiul noii soluţii legislative care a intervenit de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.
63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012 (D.C.C. nr. 78/2014). La data de 25 iunie 2014, Curtea
Constituţională a stabilit şi că: „În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, a admis excepţia şi
a constatat că dispoziţiile art. 1182 alin. (2) lit. a) C.pen. din 1968 sunt constituţionale în măsura în care
confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63 din 17
aprilie 2012 pentru modificarea si completarea Codului penal al României şi a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal”.
h) Controversele referitoare la aplicarea legii penale în timp (a se vedea şi pct. 4 de la comentariul art.
5) s-au reflectat în ceea ce priveşte stabilirea sancţiunilor, în recurs, cu consecinţe asupra aplicării
unitare a legii. S-a ajuns ca într-un interval de timp scurt, să se pronunţe, prin decizii în recurs, soluţii
diferite cu privire la situaţii similare sau soluţii diametral opuse în aplicarea legii penale mai favorabile,
cu privire la aceleaşi sancţiuni, ceea ce ridică întrebări referitoare la egalitatea în faţa legii. După
intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, instanţa de recurs nu mai poate interveni în cuantumul sancţiunii
în considerarea gravităţii faptei, ci doar dacă limitele de pedeapsă sunt nelegale. Cu toate acestea, în
aplicarea legii penale mai favorabile, s-a ajuns ca, pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe
deosebit de grave, să se stabilească în recurs că o pedeapsă de 6 ani şi 6 luni pentru săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5)
C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) C.pen. din 1968, conduce ca urmare
a aplicării legii penale mai favorabile, în propria cale de atac, la o soluţie de condamnare la 4 ani
închisoare în baza art. 244 alin. (1) şi (2) C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia penală nr. 1940/2014, dosar nr. 823/36/2013), însă o pedeapsă de 12 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave stabilită în baza art. 215 alin.
(1), (2), (3) şi (5) C.pen. din 1968a condus, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, la
o soluţie de condamnare la 2 ani închisoare în bazaart. 244 alin. (1), (2) C.pen. cu aplicarea art. 5
C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia penală nr. 2172/2014, dosar nr. 1343/85/2012). În schimb,
o altă pedeapsă de 12 ani închisoare aplicată inculpatului pentru art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C.pen. din
1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, a condus ca urmare a aplicării legii penale mai
favorabile la o soluţie de condamnare la 5 ani închisoare în baza art. 244 alin. (1), (2) C.pen. cu
aplicarea art. 5 C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2628/2014, dosar nr. 1470/110/2006, cu
privire la inculpatul T.R.). Pe de altă parte, o pedeapsă principală de 11 ani închisoare pentru
infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 215
alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, nu a fost
redusă ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile, calea de atac fiind respinsă ca nefondată
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2118/2014, dosar nr. 269/121/2011). Pedepse de 6 ani
închisoare pentru complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 26
C.pen. din 1968, raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C.pen. din 1968,art. 74 lit. a) şi art. 76 alin. (2) C.pen. din 1968, nu au fost reduse ca urmare a aplicării
legii penale mai favorabile, calea de atac fiind respinsă ca nefondată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 2628/2014, dosar nr. 1470/110/2006, cu privire la inculpaţii H.Gh., C.R.R.), însă o pedeapsă de 4
ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în
baza art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 76
alin. (2) C.pen. din 1968, a condus în recurs la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare în baza art.
244 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen.(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2742/2014, dosar nr.
6106/91/2010), iar o pedeapsă de 5 ani stabilită pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (4)
şi (5) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 3201 C.proc.pen. din 1968, art. 74 alin. (2), art. 76 alin. (2)
C.pen. din 1968 a condus în recurs ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile la pedeapsa de 2
ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) C.pen. cu aplicareaart. 396 alin. (10)
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2113/2014, dosar nr. 5012/62/2012).

Art. 6

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă
a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară,
sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la
executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii,
pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea
infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se
înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă.
Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în
parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta,
dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare şi
măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau
măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în
cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau
înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul renunţă la aplicarea facultativă a legii penale mai
favorabile în ceea ce priveşte faptele definitiv judecate pe considerente ce ţin de neconstituţionalitatea
unui text de lege care derogă de la retroactivitatea obligatorie a legii penale noi mai favorabile.
Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului
penal din 1968, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în
urma intrării în vigoare a acestei legi (art. 4 LPACP). Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi
pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a Legii nr.
187/2012, pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II al acestei legi (art.
8 LPACP).
2. Criterii de apreciere a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate. Criteriile
de apreciere a legii mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate sunt:
a) sancţiunea stabilită conform legii vechi se compară cu sancţiunea prevăzută de legea nouă;
b) pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului
penal din 1968, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în
urma intrării în vigoare a acestei legi (art. 4 LPACP);
c) în cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal din 1968, aplicarea obligatorie a legii
penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art.
61 alin. (2) şi (4) C.pen., prin utilizarea unui cuantum de referinţă pentru o zi-amendă în sumă de 150
lei. Dispoziţiile anterioare se aplică în mod corespunzător şi amenzilor definitive stabilite pentru
persoane juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea
prevederilor art. 137 alin. (2) şi (4) C.pen., fiind de 2.000 lei (art. 13 LPACP).
3. Mecanismul de aplicare a legii mai favorabile cu privire la pedepse definitiv aplicate:
- sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită, se reduce la acest maxim;
- dacă până la executarea pedepsei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai
pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru
acea infracţiune;
- dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se
înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se
seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea
amenzii;
- pedepsele complementare neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta;
- dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare, acestea se
execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
4. Jurisprudenţa Înaltei Curţi în stabilirea maximului pedepsei prevăzute de lege conform art. 6
C.pen. Maximul pedepsei prevăzute de lege este explicat (într-o jurisprudenţă la fel de dinamică
precum cea a Curţii Constituţionale în cazul situaţiilor tranzitorii) de către Înalta Curte ca fiind, în
sensulart. 187 C.pen.,maximul prevăzut de textul de lege care incriminează fapta în formă consumată,
şi nu maximul la care se ajunge cu luarea în considerare a formei continuate a infracţiunii (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 7/HP/2014) sau ca
urmare a reducerii determinate de procedura recunoaşterii vinovăţiei (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/HP/2014); maximul prevăzut de
textul de lege care incriminează fapta în formă consumată şi nu maximul la care se ajunge cu luarea
în circumstanţelor atenuante (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 8/HP/2014), dar şi în sens contrarart. 187 C.pen. (maximul prevăzut de textul de
lege care incriminează fapta în formă tentată (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 6/HP/2014) ori maximul la care se ajunge ca urmare a reţinerii
stării de recidivă postexecutorii (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 15/HP/2014).
5. Pedepse definitiv aplicate. Înţeles. Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv
aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de
pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit art. 6 C.pen.
6. Autoritatea de lucru judecat. Interdicţia unei noi individualizări a sancţiunii. Operaţiunea de
determinare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive aflate în curs de executare la 1
februarie 2014 nu permite o nouă individualizare a sancţiunilor, aceasta impunând doar înlăturarea
acelei părţi a sancţiunii care depăşeşte maximul special prevăzut în legea nouă. În acelaşi context, în
acest proces de stabilire a maximului special prevăzut de noua reglementare prezintă relevanţă
inclusiv tratamentul sancţionator incident în raport cu diversele instituţii juridice reţinute în cauza
examinată (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia
nr. 4/HP/2014).
7. Stabilirea stării de recidivă. Pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului penal
din 1968pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de
recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal. Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au
aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968, nu constituie impedimente pentru
dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării
pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive.
8. Mecanismul de aplicare a legii cu privire la măsurile educative definitiv aplicate:
a) măsurile neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută;
b) măsurile care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de
aceasta, dacă este mai favorabilă;
c) măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului penal din
1968 se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată egală cu
timpul rămas din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a luat măsura internării în centrul
de reeducare şi până la majoratul celui în cauză, dar nu mai mult de 3 ani. Perioada executată din
măsura educativă a internării în centrul de reeducare, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive
se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul educativ. În cazul în
care, potrivit Codului penal din 1968, s-a dispus prelungirea duratei măsurii educative a internării într-
un centru de reeducare, măsura se va executa într-un centru educativ (art. 19 LPACP).
9. Infracţiuni comise în timpul minorităţii. Amendă aplicată în baza Codului penal din
1968. Pedeapsa amenzii executabilă, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii în
baza Codului penal din 1968 şi neexecutată în tot sau în parte până la intrarea în vigoare a Codului
penal, se înlocuieşte cu măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână, ţinând seama şi de
partea care a fost executată din amendă (art. 20LPACP).
10. Infracţiuni comise în timpul minorităţii. Pedeapsa închisorii aplicată în baza Codului penal
din 1968. Pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1968 pentru infracţiuni
comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii. Pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani,
aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se va înlocui cu internarea într-un centru de
detenţie pe o perioadă de 15 ani. În cazul pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea se face cu privire la
pedeapsa rezultantă. Partea executată din pedeapsa închisorii, precum şi durata reţinerii şi arestării
preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de
detenţie (art. 21 LPACP).
11. Infracţiuni comise în timpul minorităţii. Suspendarea executării pedepselor aplicate în
bazaCodului penal din 1968. Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului
penal din 1968pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare
a Codului penal. În cazul în care suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea se revocă din
alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă
a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai
mult de 3 ani. În acest caz, pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspendată se înlocuieşte cu
măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni. Dacă în
termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracţiuni comise în timpul
minorităţii condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, instanţa revocă suspendarea şi înlocuieşte
pedeapsa, după care:
- dacă noua infracţiune a fost comisă în timpul minorităţii, se stabileşte şi pentru aceasta o măsură
educativă, iar apoi se aplică măsura educativă cea mai grea;
- dacă noua infracţiune a fost comisă după majorat, se aplică o sancţiune rezultantă stabilită
potrivit art. 129 alin. (2) C.pen. (art. 22 LPACP).
12. Infracţiuni comise în timpul minorităţii. Revocarea suspendării executării unei pedepse cu
închisoarea aplicată în baza Codului penal din 1968. Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr.
187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129
alin. (2) lit. b) C.pen. nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.
Deoarece noul Cod penal nu a mai prevăzut posibilitatea sancţionării minorilor cu pedepse,
consacrând un sistem sancţionator bazat pe măsuri educative, Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Codului penala reglementat expres anumite situaţii tranzitorii în care era dificil de apreciat
care este legea penală mai favorabilă, în capitolul IV – Dispoziţii speciale privind regimul sancţionator
aplicabil minorilor. Având în vedere că în cazul faptelor soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive
aplicarea legii penale mai favorabile se face doar în situaţii de excepţie, legiuitorul a utilizat expresii
explicite de genul „pedeapsa amenzii executabilă” (art. 20 din Legea nr. 187/2012), „pedeapsa
închisorii executabilă” (art. 21 din Legea nr. 187/2012). Printr-o interpretare per a contrario rezultă că
unde în textul de lege nu se face referire expresă la situaţia sancţiunilor aplicate prin hotărâri
judecătoreşti definitive trebuie considerat că dispoziţia legală este aplicabilă doar cauzelor în care nu
exista o hotărâre definitivă la data de 1 februarie. În această categorie se înscrie şi art. 22. (…)
Rezultă că norma este aplicabilă cauzelor aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului
Cod penal, şi nu atunci când există o pedeapsă rezultantă stabilită printr-o hotărâre definitivă, în care
se găsesc înglobate, ca urmare a revocării suspendării condiţionate, pedepse aplicate în timpul
minorităţii şi pedepse aplicate în majorat, ca în speţa dedusă judecăţii (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,Decizia nr. 4/HP/2014).
13. Mecanismul de aplicare a legii cu privire la măsurile de siguranţă aplicate prin hotărâri
judecătoreşti definitive:
- măsurile neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent
în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta;
- dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul măsurilor de siguranţă, acestea se execută
în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
14. Autoritate de lucru judecat. Schimbarea încadrării juridice. a) Reaprecierea gravităţii
infracţiunii în raport cu consecinţele acesteia stabilite printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de
autoritate de lucru judecat, ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei, şi reducerea pedepsei nu
sunt posibile în calea contestaţiei la executare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2179/1993).
b) Este inadmisibilă contestaţia la executare prin care se tinde a se soluţiona o problemă legată de
fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat (Trib. Suprem, decizia nr. 2784/1975).
c) Procedeul schimbării încadrării juridice tacite a infracţiunii, prin înlăturarea consecinţelor deosebit
de grave, contravine dispoziţiilor legale privind autoritatea lucrului judecat. Pe calea contestaţiei la
executare, formulată de condamnat, nu se poate modifica încadrarea juridică stabilită cu autoritate de
lucru judecat şi nici pedeapsa, întrucât modificarea cuantumului (consecinţelor deosebit de
grave, n.n.) nu echivalează cu o mitior lex.
15. Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine. Incidenţa aplicării legii mai favorabile
faptelor definitiv judecate. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) C.pen. privitoare la aplicarea legii penale mai
favorabile după judecarea definitivă a cauzei sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare
dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 13/HP/2014).
16. Concurs de infracţiuni. În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă
a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni,
într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 C.pen., cu privire la pedepsele individuale. În
a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la
care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 C.pen. În cazul în care pedeapsa rezultantă
aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39
C.pen., pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maximum. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va
rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 1/HP/2014).
17. Procedura privind cererile şi contestaţiile formulate în aplicarea art. 6 C.pen. Cererile,
contestaţiile şi sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr.
286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din această
lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluţionează după
procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură
penală.
Cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoanele aflate în executarea pedepselor şi a măsurilor
educative privative de libertate se soluţionează de urgenţă şi cu precădere de către instanţa
corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau,
după caz, centrul educativ ori centrul de reeducare. Dispoziţiile prezentului alineat se aplică şi
cererilor, contestaţiilor şi sesizărilor privind persoanele aflate în amânarea sau întreruperea executării
pedepselor sau a măsurilor educative.
În cazurile prevăzute la alin. (2), dacă, potrivit Codului de procedură penală, competenţa ar reveni mai
multor instanţe de grad diferit, competenţa de a soluţiona cauza cu privire la toate incidentele la
executare privind aceeaşi persoană revine instanţei superioare în grad.
Instanţa sesizată cu privire la situaţiile prevăzute la alin. (2) va examina şi rezolva, din oficiu, referitor
la aceeaşi persoană, orice aspecte necesare soluţionării cauzei.
Comisiile constituite în baza H.G. nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare
a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi
măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual
penale sesizează instanţa competentă în situaţiile în care cel puţin unul dintre membrii lor apreciază
că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4sau ale art. 6 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare.
În cazurile în care apreciază că executarea pedepsei urmează să înceteze în cursul lunii februarie
2014, comisiile sesizează instanţa competentă potrivit prezentului articol cu cel puţin 15 zile înainte de
data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.
Cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoane aflate în stare de libertate se soluţionează de către
instanţa de executare.
În toate cazurile prevăzute la alin. (1), procedura se desfăşoară fără participarea procurorului,
a condamnatului, căruia i se comunică termenul de soluţionare şi posibilitatea de a formula concluzii
scrise, şi fără participarea avocatului condamnatului. Dispozitivul hotărârii se comunică procurorului şi
condamnatului în ziua pronunţării.
Hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la
comunicare.
Contestaţia se soluţionează de un complet format dintr-un judecător, cu participarea procurorului şi cu
citarea condamnatului, în şedinţă publică.
Hotărârea prin care se constată aplicabilitatea art. 4 sau a art. 6 C.pen. şi se dispune punerea în
libertate a condamnatului este executorie. Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează în
termen de 3 zile (art. 23 LPACPP).

Art. 7

Aplicarea legii penale temporare

(1) Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar
dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
(2) Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau
a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia în primul alineat prevederile art. 16 C.pen. din 1968. Alin. (2)
reprezintă un element de noutate deoarece este definită legea penală temporară.
2. Aplicarea legii penale temporare. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative reglementează, de asemenea, în art. 68 actele normative cu aplicare
limitată. Astfel, legea prevede că actele normative pot avea aplicare limitată în timp, în spaţiu sau
privind obiectul reglementării. Prin acte normative ulterioare se poate prelungi, extinde sau restrânge
durata actelor normative temporare, precum şi a celor cu aplicare limitată în spaţiu sau privind obiectul
reglementării. Dispoziţia de prelungire a termenului de aplicare a actului normativ temporar trebuie să
intervină înainte de expirarea termenului şi să indice, când este cazul, noul termen.
Principiul reglementat în art. 7 C.pen. este ultraactivitatea legii penale, o altă excepţie de la principiul
activităţii legii penale. Ar fi de discutat însă în ce măsură reglementarea ultraactivităţii legii penale
reprezintă o normă derogatorie de la retroactivitatea legii penale mai favorabile sau de la
retroactivitatea legii care dezincriminează fapta. Problema provine din faptul că retroactivitatea legii
penale mai favorabile reprezintă un principiu constituţional a cărui aplicare nu poate fi înlăturată în
cazul legii temporare. O altă problemă intervine în cazul dezincriminării faptei, care ar putea exclude
de asemenea ultraactivitatea legii având în vedere lipsa unei continuităţi a cadrului legal de
condamnare a unei persoane.

Secţiunea a 2-a

Aplicarea legii penale în spaţiu

Comentariu comun
1. Norme conflictuale. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu sunt reglementate de norme
conflictuale, prin care se rezolvă concursul de legi intervenit atunci când, referitor la acelaşi raport
juridic penal, sunt incidente legi aparţinând unor state diferite (statul al cărui cetăţean este făptuitorul,
statul pe teritoriul căruia se comite infracţiunea, statul al cărui cetăţean este persoana vătămată),
indicând sistemul de drept aplicabil ca lex causae, normele materiale ce guvernează raportul juridic
penal de conflict.
Legea penală română devine incidentă atunci când fapta este comisă pe teritoriul României (principiul
teritorialităţii) sau, în cazul faptelor săvârşite în afara teritoriului României, atunci când infractorul este
cetăţean român sau persoană juridică română (principiul personalităţii), respectiv, atunci când
infracţiunea este îndreptată contra statului român, unui cetăţean român ori a unei persoane juridice
române (principiul realităţii) sau atunci când intervenţia legii penale române se impune în considerarea
unor angajamente asumate în plan internaţional (principiul universalităţii). În consecinţă, dreptul
naţional se aplică raportului juridic de conflict atunci când există o legătură între faptă şi statul român.
Această legătură poate fi locul săvârşirii infracţiunii (pe teritoriul ţării) sau în cazul faptelor comise în
afara teritoriului României, calitatea subiectului activ (cetăţean român sau persoană juridică română)
sau calitatea subiectului pasiv (statul român, persoană juridică română sau un cetăţean român) ori un
angajament asumat de către stat.
2. Ubicuitatea represiunii. Principiile prevăzute de Codul penal asigură ubicuitatea represiunii,
permiţând statului român să intervină ori de câte ori se aduce atingere unei valori protejate de legea
română, atunci când fapta se comite pe teritoriul României sau, deşi fapta este comisă în afara
teritoriului ţării, făptuitorul este cetăţean român sau fapta este îndreptată împotriva unui subiect de
drept ori valori protejate de legea română. Intervenţia statului în aplicarea legii penale se face cu
respectarea principiului ne bis in idem şi regulilor de cooperare internaţională în materie penală.
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în spaţiu susţin ubicuitatea represiunii, legea penală
a unui stat trebuie să se aplice întotdeauna, tuturor infractorilor, fie că sunt cetăţenii statului respectiv
sau cetăţenii altui stat, fie că sunt domiciliaţi în ţară sau în străinătate şi independent de locul săvârşirii
infracţiunii. Infractorul poate fi judecat şi sancţionat acolo unde este găsit ubi te invenero, ibi te
iudicabo, aplicându-se legea locului unde a fost prins, lex fori deprehensionis.
3. Mecanismul de aplicare a legii penale în spaţiu. Mecanismul de aplicare în spaţiu a legii penale
române presupune:
a) calificarea faptei cu care autorităţile sunt sesizate ca fiind infracţiune potrivit legii române, ca situaţie
premisă în aplicarea legii penale. În lipsa unei corespondenţe între faptă şi ilicitul penal, nu există
cadrul legal pentru verificarea competenţei de soluţionare a cauzei de către autorităţile judiciare
potrivit normelor dreptului penal;
b) identificarea corectă a locului săvârşirii infracţiunii [art. 8 alin. (3) şi (4) C.pen.]. În raport de locul
faptei, legea penală română devine incidentă potrivit principiului teritorialităţii (pentru infracţiuni comise
pe teritoriul României) sau principiilor personalităţii, realităţii, universalităţii (pentru infracţiuni comise în
afara teritoriului României);
c) identificarea corectă a persoanei acuzate. În raport de calitatea acesteia legea penală română este
aplicabilă conform principiului personalităţii (dacă infracţiunea este săvârşită de către un cetăţean
român sau de către o persoană juridică română) sau principiului realităţii ori universalităţii (dacă
infracţiunea este săvârşită de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie);
d) natura faptei comise. Criteriul este necesar pentru verificarea condiţiilor suplimentare de aplicare
legii penale române faptelor comise în afara teritoriului ţării. Faptele comise pe teritoriul României care
atrag aplicarea legii penale române indiferent de sancţiunea stabilită de legiuitor sau de valoarea
socială căreia i se aduce atingere, ori de prezenţa făptuitorului pe teritoriul ţării. Spre deosebire de
acestea, faptele comise în afara teritoriului atrag aplicarea legii penale române doar dacă ating
o anumită gravitate exprimată prin sancţiunea prevăzută (principiul personalităţii), dubla incriminare
(principiul personalităţii), valoarea socială împotriva căreia sunt îndreptate (principiul realităţii), lipsa
unor cauze care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
ori executarea sancţiunii (principiul universalităţii), prezenţa făptuitorului de bunăvoie pe teritoriul ţării
(principiul universalităţii). În vederea verificării acestor condiţii, Codul prevede că punerea în mişcare
a acţiunii penale este autorizată de un procuror (în cazul principiilor personalităţii şi realităţii);
e) verificarea incidenţei tratatelor internaţionale la care România este parte. Astfel, atunci când asupra
faptei s-a pronunţat deja o autoritate judiciară străină (ne bis in idem), legea română nu va fi aplicabilă
chiar dacă în cauză este incident principiul teritorialităţii (de exemplu, dacă fapta a fost comisă pe
teritoriul României de către un cetăţean străin, iar statul străin în virtutea propriilor reguli de aplicare
a legii a dat o soluţie cu privire la vinovăţia propriului cetăţean).
4. Teritoriul
4.1. Frontiera de stat a României. Delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre
statele vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. În plan vertical frontiera de stat
delimitează spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre
statele vecine (art. 2 din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României). Frontiera de stat
a României poate avea regim de frontieră internă sau frontieră externă. Regimul de frontieră internă
se poate stabili pentru toate acţiunile de trecere a frontierei de stat sau numai pentru o parte din ele. În
situaţia în care România semnează un document internaţional privind eliminarea controlului la
frontieră cu un stat sau cu o comunitate de state cu care nu are frontiere comune, se consideră că are
frontieră internă cu acel stat sau cu acea comunitate de state prin frontierele aeroportuare sau
portuare, după caz (art. 6 din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României).
4.2. Marea teritorială a României. Cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor
maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază ( art. 2
din Legea nr. 17/1990privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei
contigue şi al zonei economice exclusive ale României). Marea teritorială a României se delimitează
de marea teritorială a statelor vecine prin înţelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu
principiile şi normele dreptului internaţional. Suprafeţele de apă situate între ţărmul mării şi liniile de
bază constituie apele maritime interioare ale României (art. 5 din Legea nr. 17/1990). Limitele
exterioare şi laterale ale mării teritoriale constituie frontiera de stat maritimă a României (art. 4 din
Legea nr. 17/1990). Zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se
întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază ( art. 7 din
Legea nr. 17/1990). Zona economică exclusivă a României este instituită în spaţiul marin al ţărmului
românesc la Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi adiacent acestora. În
condiţiile specifice determinate de dimensiunile Mării Negre, întinderea zonei economice exclusive
a României se stabileşte prin delimitare, pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale căror ţărmuri
sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al Mării Negre (art. 9 din Legea nr. 17/1990).
4.3. Apele maritime interioare. Apele maritime interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora,
precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României. În aceste spaţii România îşi
exercită suveranitatea în conformitate cu legislaţia sa internă, cu prevederile convenţiilor internaţionale
la care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional (art. 6 din Legea nr.
17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al
zonei economice exclusive ale României).
4.4. Spaţiul aerian naţional. Reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al
României, până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic (art. 6 din O.G. nr. 29/1997 privind Codul
aerian civil).
5. Principiul Ne bis in idem. Acest principiu impune regula conform căreia o persoană nu poate fi
condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă. Principiul este inerent noţiunii de stat de drept. Atunci
când societatea şia exercitat dreptul legitim de a pedepsi autorul unei infracţiuni după normele sale,
aceasta şia epuizat dreptul de urmărire şi nu mai are, aşadar, puterea de a sancţiona persoana
condamnată deja pentru această faptă. Prin urmare, principiul menţionat este indisolubil legat de
principiile autorităţii de lucru judecat, precum şi al proporţionalităţii pedepselor, în temeiul căruia
sancţiunea trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptelor urmărite.
Ne bis in idem este destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când şi-a executat
pedeapsa, aceasta şi-a „achitat datoria” faţă de societate şi poate astfel să îşi reia locul fără să se
teamă de noi procese. Prin urmare, acesta răspunde unei duble cerinţe de echitate şi de securitate
juridică.
Principiul s-a consolidat în mod treptat şi s-a extins prin evoluţia dreptului penal în cadrul societăţilor
moderne în ceea ce priveşte, în special, rolul sancţiunii. Astfel, evoluţia modernă a dreptului penal,
comună tuturor statelor membre, transformă reinserţia întro funcţie fundamentală a pedepsei. Prin
urmare, aceasta nu mai are ca scop doar să fie aflictivă şi descurajantă, ci are de asemenea ca scop
să favorizeze reinserţia condamnatului. Această reinserţie presupune în mod necesar ca dauna să fie
considerată ca definitiv reparată, iar persoana interesată care a fost judecată definitiv să nu mai aibă
motiv de a se teme de lege (Concluziile avocatului general, cauza C-261/09 §27, 28, 29, http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?
uri=CELEX:62009CURTEACONSTITUŢIONALĂ0261&rid=6).
Noţiunea de idem face trimitere la elementele care trebuie considerate ca fiind deja judecate. Poate fi
vorba, într-o concepţie favorabilă persoanelor, numai despre identitatea actelor materiale sau chiar,
într-o accepţiune mai restrictivă, despre identitatea infracţiunilor, şi anume a acestor fapte încadrate
juridic.
În ceea ce priveşte bis, Curtea a interpretat condiţia conform căreia sancţiunea pronunţată de
o instanţă a unui stat contractant „a fost executată” sau „este în curs de executare” în sensul că
aceasta acoperă situaţia în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare. În
schimb, această noţiune nu acoperă cazul în care inculpatul a fost pentru scurt timp reţinut şi/sau
arestat preventiv, inclusiv când, potrivit legislaţiei statului de condamnare, această privare de libertate
trebuie dedusă din durata pedepsei închisorii ce va fi executată ulterior (CJUE, Kretzinger, C-288/05).
Curtea a declarat, de asemenea, că principiul ne bis in idem se aplică unei hotărâri a unei instanţe
dintr-un stat contractant, pronunţată ca urmare a exercitării acţiunii penale, prin care inculpatul este
achitat definitiv din cauza prescrierii faptei penale care a stat la baza urmăririi penale
(CJUE, Gasparini şi alţii).
În mod similar, acest principiu se aplică unei hotărâri definitive de achitare pentru lipsa probelor
(CJUE, Van Straaten, C-150/05) şi acoperă o hotărâre în lipsă, pronunţată de autoritatea judiciară
a unui stat membru în afara teritoriului reglementat de CAAS (Convention d’application de l’Accord de
Schengen – n.n.) (CJUE, Bourquain, C-297/07).
În ceea ce priveşte autorul hotărârii care poate determina aplicarea principiului ne bis in idem, Curtea
a considerat că acest principiu se aplică în egală măsură procedurilor de stingere a acţiunii penale prin
care ministerul public al unui stat membru pune capăt, fără intervenţia unei instanţe, acţiunii penale
începute în acest stat, după ce inculpatul şi-a îndeplinit anumite obligaţii şi, în special, a achitat
o sumă de bani stabilită de ministerul public (Gözütok şi Brügge). (Concluziile avocatului general,
Cauza C-261/09 §42-46, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?
uri=CELEX:62009CURTEA CONSTITUŢIONALĂ0261&rid=6).
O decizie judiciară, cum ar fi aceasta care priveşte cauza în fond, luată după ce procurorul a decis să
înceteze acţiunea penală în baza faptului că proceduri penale similare au fost iniţiate într-un alt stat
membru, împotriva aceluiaşi inculpat şi cu privire la aceleaşi infracţiuni, fără a se face evaluarea în
fond, nu reprezintă o decizie finală prin care se încheie urmărirea penală împotriva persoanei
respective (CJUE, Miraglia, C-469/03).
Acest principiu nu este aplicabil niciunei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care
este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, întrun stadiu
prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis
o infracţiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului naţional al acestui stat, nu
stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale,
pentru aceleaşi fapte, în acest stat (CJUE, Turanský, C-491/07). În ceea ce priveşte idem, Curtea
a declarat că art. 54 din CAAS trebuie să fie interpretat în sensul că criteriul relevant pentru aplicarea
articolului menţionat este acela al identităţii actelor materiale, înţeles ca existenţa unui ansamblu de
fapte indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică dată acestor fapte sau de interesul
juridic protejat (CJUE, Van Esbroeck, C-436/04).
În scopul emiterii şi al executării unui mandat european de arestare, noţiunea „aceleaşi fapte” care
figurează la art. 3alin. (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre constituie o noţiune
autonomă de drept al Uniunii. În împrejurări precum cele din acţiunea principală, în care, ca răspuns la
o solicitare de informaţii, în sensul art. 15 alin. (2) din această decizie-cadru, formulată de autoritatea
judiciară de executare, autoritatea judiciară emitentă, în temeiul dreptului său naţional şi cu
respectarea cerinţelor care decurg din noţiunea „aceleaşi fapte”, astfel cum este consacrată la
acelaşiart. 3 alin. (2), a constatat în mod expres că precedenta hotărâre pronunţată în ordinea sa
juridică nu constituia o hotărâre definitivă cu privire la faptele vizate în mandatul său de arestare şi,
prin urmare, nu se opunea urmăririi vizate în mandatul de arestare menţionat, autoritatea judiciară de
executare nu are niciun motiv să aplice, în legătură cu o asemenea hotărâre, motivul de neexecutare
obligatorie prevăzut la art. 3 alin. (2) menţionat (http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62009CA0261&rid=1).
Principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu
care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu
prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis
o infracţiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului naţional al acestui stat, nu
stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale,
pentru aceleaşi fapte, în acest stat (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?
uri=CELEX:62007CA0491&rid=4).
Principiul se aplică procedurilor de încetare a acţiunii publice, prin care Ministerul Public decide să
pună capăt urmăririi penale împotriva unei persoane, după ce aceasta şi-a îndeplinit anumite obligaţii
fixate de Ministerul Public, în mod independent de intervenţia instanţei judecătoreşti. Chestiunile din
cele două cazuri au fost ridicate în cadrul procedurilor penale deschise pentru infracţiunile comise de
cei doi inculpaţi, chiar dacă procedurile angajate pentru aceleaşi fapte în alt stat membru au fost
închise în mod definitiv, după ce inculpaţii au plătit o sumă de bani fixată de Ministerul Public. (…) În
cazul unor asemenea proceduri, acţiunea publică este închisă printr-o decizie ce emană de la
o autoritate responsabilă cu administrarea justiţiei penale în ordinea de drept a statului respectiv. Dacă
inculpatul execută obligaţiile prescrise de către Ministerul Public, comportamentul său ilicit este
sancţionat. În consecinţă, respectiva persoană trebuie să fie considerată ca fiind judecată „în mod
definitiv” pentru faptele pentru care este acuzată, chiar dacă nu a intervenit nicio jurisdicţie în
procedură, iar decizia luată în cauză nu îmbracă forma unei hotărâri judecătoreşti (CJUE, Gözütok şi
Brügge, C-187/01 şi C-385/01).
O persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei
părţi contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru
aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în situaţia în care a fost pronunţată o pedeapsă, aceasta să fi fost
executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poate fi executată conform legilor părţii
contractante care a pronunţat sentinţa. Principiul asigură că nicio persoană nu este urmărită penal în
baza aceloraşi fapte în mai multe state membre în baza faptului că dreptul la circulaţie al acelei
persoane nu trebuie încălcat (CJUE, Gözütok şi Brügge, C-187/01 şi C-385/01, §38).
Criteriul relevant este cel al identităţii actelor materiale, înţeles ca existenţa unui ansamblu de fapte
indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic
protejat:
- fapte constând în dobândirea de tutun străin de contrabandă într-un stat contractant şi în importul şi
deţinerea aceluiaşi tutun în alt stat contractant, caracterizate de circumstanţa că inculpatul, care a fost
urmărit în cele două state contractante, avea de la început intenţia de a transporta tutunul, după prima
intrare în posesie, către o destinaţie finală, traversând mai multe state contractante, reprezintă
conduite care pot intra sub incidenţa domeniului de aplicare a noţiunii de „aceleaşi fapte” în sensul art.
54. Aprecierea definitivă în această privinţă revine instanţelor naţionale competente;
- în sensul art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a acordului Schengen, pedeapsa pronunţată de
o instanţă a unui stat contractant „a fost executată” sau „este în curs de executare” atunci când
inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare, în conformitate cu legislaţia
respectivului stat contractant;
- în sensul art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a acordului Schengen, pedeapsa pronunţată de
o instanţă a unui stat contractant nu trebuie considerată ca „executată” sau „în curs de executare”
atunci când inculpatul a fost pentru scurt timp reţinut şi/sau arestat preventiv şi când, în conformitate
cu legislaţia statului de condamnare, această privare de libertate trebuie dedusă din durata pedepsei
închisorii ce va fi executată ulterior.
Faptul că un stat membru în care o persoană a făcut obiectul unei hotărâri definitive de condamnare în
dreptul intern poate emite un mandat european de arestare pentru arestarea acestei persoane în
scopul executării acestei hotărâri în temeiul Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie
2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre nu poate
avea vreo consecinţă asupra interpretării noţiunii de „executare” în sensul art. 54 din Convenţia de
punere în aplicare a acordului Schengen (CJUE, Kretzinger, C-288/05).
Criteriul relevant pentru aplicarea ne bis in idem este cel al identităţii actelor materiale, înţeles ca
existenţa unui ansamblu de fapte indisolubil legate între ele, independent de încadrarea juridică dată
acestor fapte sau de interesul juridic protejat:
- fapte diferite constând, în principal, pe de o parte, în deţinerea într-un stat contractant a unor sume
de bani provenite din traficul de substanţe narcotice şi, pe de altă parte, în convertirea sumelor de bani
obţinute de asemenea dintr-un astfel de trafic la casele de schimb valutar situate într-un alt stat
contractant, nu trebuie considerate „aceleaşi fapte” în sensul art. 54 din Convenţia de punere în
aplicare a Acordului Schengen numai prin prisma faptului că instanţa naţională competentă constată
că respectivele fapte sunt legate între ele prin aceeaşi rezoluţie infracţională;
- instanţa trebuie să aprecieze dacă gradul de identitate şi conexitate dintre toate circumstanţele reale
care trebuie comparate este de natură să permită constatarea că este vorba de „aceleaşi fapte” în
sensul art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, având în vedere criteriul
relevant menţionat mai sus (CJUE, Kraaijenbrink,C-367/05).
Principiul ne bis in idem nu poate fi aplicat cu privire la o decizie a autorităţilor judiciare dintr-un stat
membru care declară închiderea unui caz, după ce procurorul public a decis încetarea urmăririi penale
în baza faptului că proceduri similare au fost iniţiate într-un alt stat membru, împotriva aceluiaşi
inculpat şi pentru aceleaşi fapte, fără pronunţarea unei hotărâri în fond cu privire la prezentul caz (art.
8 din Legea nr. 302/2004, republicată).
Principiul ne bis in idem este reflectat şi de art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană
a drepturilor omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului defineşte conţinutul minim pe care trebuie
să îl prezinte principiul ne bis in idem. În ceea ce priveşte noţiunea de idem, aceasta trebuie să
privească numai actele materiale, fără a lua în considerare interesul juridic protejat (CEDO, Sergueï
Zolotoukhine c. Rusia).
Art. 4 din Protocolul nr. 7 are ca scop să interzică repetarea urmăririi penale definitiv încheiate, evitând
astfel ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru acelaşi comportament de
către instanţele aceluiaşi stat. Această prevedere nu îşi găseşte aşadar aplicabilitate înainte de
deschiderea unei noi proceduri (CEDO, Gradinger c. Austria, §53, 55). Deşi dreptul intern califică
anularea permisului de conducere drept o măsură administrativă, ea îmbracă, prin gradul său de
gravitate, un caracter punitiv şi descurajant şi se aseamănă aşadar cu o pedeapsă penală
(CEDO, Maszni c. România, §66, mutatis mutandis, Malige c. Franţa, §39). În speţă, anularea
permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a reclamantului. Deşi anularea
litigioasă a fost hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare
a condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei noi proceduri.
Strânsa legătură dintre cele două sancţiuni determină Curtea să concluzioneze că anularea în discuţie
se aseamănă cu o pedeapsă complementară condamnării penale, din care face parte integrantă
dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principală pronunţată de judecătorul
penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate schimba natura (CEDO, Maszni c. România, §69).

Art. 8

Teritorialitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.

(2) Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul,
subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
(3) Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe
teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată
în România.
(4) Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu
ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat
un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul
infracţiunii.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia modul în care Codul penal din 1968 reglementa principiul
teritorialităţii, dar include în acelaşi articol şi ubicuitatea legii penale, respectiv definiţia unor noţiuni ca
faptă comisă pe teritoriul României, teritoriu, care erau reglementate în Codul anterior în titlul dedicat
înţelesului unor termeni din legea penală.
2. Aplicarea legii penale faţă de infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării noastre. Aceasta
presupune: calificarea faptei ca infracţiune potrivit legii penale române; condiţiile răspunderii penale
stabilite potrivit legii penale române; stabilirea, aplicarea şi executarea sancţiunilor pentru potrivit legii
penale române. Făptuitorul, cetăţean străin, nu poate pretinde să fie judecat şi sancţionat potrivit
dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării sale. În acelaşi timp însă, o persoană nu va
mai putea fi acuzată pe teritoriul României dacă a fost judecată şi condamnată pe teritoriul altui stat (a
se vedea pct. 5 din comentariul comun al Secţiunii a 2-a – Aplicarea legii penale în spaţiu) sau dacă
un tratat internaţional prevede altfel (art. 12 C.pen.), ori dacă există imunitate de jurisdicţie (art. 13
C.pen.).
3. Faptă comisă pe teritoriul României. Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege
orice infracţiune comisă pe teritoriul sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă
înmatriculată în România, atunci când într-unul dintre locurile enumerate anterior pe acest loc s-a
efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul
infracţiunii. A fost adoptat criteriul ubicuităţii, potrivit căruia infracţiunea se consideră săvârşită oriunde
s-a comis un act al ilicitului penal, fie şi numai un act de executare sau s-a produs rezultatul
infracţiunii.
4. Navă. Prin navă, în sensul Legii nr. 17/1990, se înţelege orice construcţie maritimă, indiferent de
pavilion, inclusiv ambarcaţiunile cu aripi portante, vehiculele cu pernă de aer, submersibilele,
mijloacele plutitoare şi platformele fixe sau plutitoare. În consecinţă, acelaşi regim juridic îl au şi
infracţiunile săvârşite pe platformele de foraj maritim sub pavilion român.
5. Jurisdicţia în zona economică şi în zona contiguă. În zona sa economică, România are
jurisdicţie exclusivă asupra insulelor artificiale, instalaţiilor şi lucrărilor, inclusiv dreptul de a exercita
controlul pentru prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări privind legile şi reglementările sale în
domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al imigraţiei, precum şi în legătură cu legile şi regulamentele privind
securitatea (art. 16 din Legea nr. 17/1990). În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru
prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul
vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat (art. 8 din Legea nr. 17/1990).
5.1. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la
bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale. Conform art. 26 din Legea nr.
17/1990, jurisdicţia penală a României se aplică cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul
român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi
cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei asemenea nave, pe timpul când aceasta se află
în porturile româneşti sau în apele maritime interioare.
5.2. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite la bordul unei asemenea nave, pe timpul când
aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare. Jurisdicţia penală
a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale, care trece prin
marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu excepţia cazurilor când: a)
infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are
domiciliul pe teritoriul României; b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau
împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României; c) infracţiunea
este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială; d)
exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de
substanţe psihotrope; e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de
un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.
5.3. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite în zona economică exclusivă. Jurisdicţia penală
a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor Legii nr. 17/1990 cu privire la zona economică
exclusivă a României de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri
comerciale, dacă faptele sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate
infracţiuni.
5.4. Măsuri dispuse de autorităţile române. Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul
unui stat cu care România a încheiat o convenţie consulară sau un alt acord similar se exercită cu
respectarea prevederilor acestora.
În exercitarea jurisdicţiei României organele române competente vor putea dispune, în conformitate cu
dispoziţiile legale în vigoare, reţinerea sau sechestrarea unei nave străine folosite în scopuri
comerciale şi vor putea lua măsuri de executare silită împotriva unei asemenea nave care se găseşte
în marea teritorială, în apele maritime interioare sau în zona contiguă a României, pentru asigurarea
executării obligaţiilor contractate sau a altor obligaţii asumate de nava respectivă în timpul sau în
legătură cu trecerea sa prin marea teritorială sau prin apele maritime interioare ale României, precum
şi pentru alte pretenţii rezultând din evenimente de navigaţie care au avut ca urmare avarii ale navei
sau încărcăturii, ori rezultând din abordaje, asistenţă sau salvare, precum şi pentru despăgubiri, taxe
şi altele asemenea. În cazul încălcării drepturilor suverane ale statului român de explorare, exploatare,
protecţie, conservare şi gestionare a mediului şi a resurselor biologice din zona economică exclusivă,
autorităţile române vor putea lua măsurile necesare, în conformitate cu dispoziţiile legale române în
vigoare şi cu convenţiile internaţionale la care România este parte, inclusiv inspectarea sau reţinerea
unei nave străine folosite în scopuri comerciale. Nava reţinută şi echipajul său vor fi eliberate imediat
după depunerea unei cauţiuni sau a unei alte garanţii corespunzătoare (art. 29 din Legea nr. 17/1990).
5.5. Deversarea de substanţe poluante de pe o navă străină. În măsura în care nu contravine
prevederilor dreptului internaţional, jurisdicţia penală a României se aplică şi pentru faptele de
deversare de substanţe poluante de pe o navă săvârşite de pe nave străine: a) în zona economică
exclusivă a României sau într-o zonă echivalentă stabilită în conformitate cu dreptul internaţional; b) în
afara teritoriului României şi a zonei economice exclusive, dar care au cauzat sau riscă să cauzeze
poluare pe teritoriul său ori în zona sa economică exclusivă, iar nava se află în mod voluntar într-un
port sau terminal în larg al României; c) în marea liberă, iar nava se află în mod voluntar într-un port
sau terminal în larg al României (art. 50 din Legea nr. 17/1990).
5.6. Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a României. Scop. Trecerea
inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a României se efectuează în condiţiile stabilite de
prezenta lege şi de alte reglementări în vigoare, cu respectarea normelor dreptului internaţional. Prin
trecere se înţelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul: a) de a o traversa fără a intra în
apele maritime interioare ori fără a ancora într-o radă sau a face escală într-o instalaţie portuară
situată în afara apelor maritime interioare; b) de a intra în apele maritime interioare şi a ancora într-o
radă sau a face escală într-o instalaţie portuară sau de a le părăsi. Trecerea trebuie să fie neîntreruptă
şi rapidă. Navele vor urma drumurile maritime, şenalele şi pasele recomandate, specificate de hărţile
maritime şi în documentele de navigaţie. Pe timpul trecerii inofensive nu se permite oprirea sau
ancorarea, în afara cazurilor când acestea sunt impuse de nevoile navigaţiei sau ca urmare a unui caz
de forţă majoră ori avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutorarea navelor şi aeronavelor
aflate în pericol.
5.7. Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a României. Atingere adusă
păcii, ordinii publice sau securităţii naţionale. Trecerea unei nave străine prin marea teritorială este
inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securităţii naţionale. Se consideră
că trecerea aduce atingere păcii, ordinii publice sau securităţii naţionale dacă o asemenea navă
desfăşoară, în marea teritorială sau în apele maritime interioare, una dintre următoarele activităţi: a)
ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei
politice a României sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internaţional; b) manevre sau
exerciţii cu arme de orice fel; c) culegerea de informaţii în detrimentul apărării sau securităţii naţionale;
d) propaganda care prejudiciază interesele apărării sau ale securităţii naţionale; e) decolarea de pe
nave, apuntarea sau îmbarcarea pe nave a oricărui fel de aparate de zbor; f) lansarea, debarcarea
sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine, alte vehicule submersibile sau amfibii şi de
orice alte instalaţii în măsură să execute cercetări acvatice sau subacvatice; g) îmbarcarea sau
debarcarea de mărfuri, stupefiante şi substanţe psihotrope, fonduri băneşti sau de persoane, contrar
legilor şi reglementărilor în vigoare, inclusiv vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare; h) poluarea
deliberată şi gravă, de orice natură, a apei şi a mediului marin, a spaţiului aerian de deasupra apei sau
afectarea deliberată şi gravă a ecosistemelor marine; i) orice activitate de pescuit sau altă activitate de
explorare ori exploatare ilegală a resurselor naturale şi biologice; j) orice activitate de cercetări
ştiinţifice, arheologice sau ridicări hidrografice; k) orice activitate care se desfăşoară cu încălcarea
reglementărilor internaţionale în domeniul radiocomunicaţiilor sau care poate perturba funcţionarea
sistemelor de comunicaţii sau a oricărui alt echipament sau instalaţii; l) orice altă activitate care nu are
o legătură directă cu trecerea sau care se desfăşoară cu încălcarea condiţiilor prevăzute în prezenta
lege (art. 18 din Legea nr. 17/1990).
6. Dreptul de urmărire a navelor în afara apelor teritoriale. O navă străină folosită în scopuri
comerciale poate fi urmărită în afara mării teritoriale a României şi poate fi reţinută pentru a fi trasă la
răspundere, dacă există motive întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile şi
reglementările române pe timpul cât s-a aflat în apele maritime interioare, în marea teritorială, în zona
contiguă sau în zona economică exclusivă a României. Urmărirea poate începe atunci când nava
străină sau una dintre ambarcaţiunile acesteia se găseşte în apele maritime interioare, în marea
teritorială sau în zona contiguă a României şi nu poate să fie continuată dincolo de limitele mării
teritoriale sau ale zonei contigue, decât cu condiţia să nu fie întreruptă. Urmărirea începe când nava
străină nu se conformează semnalului de oprire şi poate continua, fără întrerupere, până la intrarea
navei urmărite în marea teritorială a propriului său stat sau a unui alt stat.
Dreptul de urmărire nu poate fi exercitat decât de navele şi de aeronavele Ministerului Apărării
Naţionale şi ale Ministerului Afacerilor Interne, autorizate în acest scop (art. 35 din Legea nr. 17/1990).
Dreptul de urmărire se aplică şi în cazul încălcării de către o navă străină, folosită în scopuri
comerciale, a legislaţiei române cu privire la zona economică exclusivă a României în Marea Neagră.
În acest caz, urmărirea poate începe numai când nava străină în cauză sau una dintre ambarcaţiunile
sale se găseşte în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona economică exclusivă
a României (art. 36 din Legea nr. 17/1990).
7. Excepţii de la principiul teritorialităţii. Aplicarea legii penale infracţiunilor comise pe teritoriul
României nu are loc în raport cu anumite categorii de persoane sau în cazul anumitor categorii de
fapte. Sunt exceptate de la jurisdicţia statului român: persoanele care se bucură de imunitate de
jurisdicţie; infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine staţionate pe teritoriul României;
infracţiunile comise la bordul navelor şi aeronavelor militare staţionate pe teritoriul României;
infracţiunile comise la bordul navelor comerciale străine aflate în trecere prin marea teritorială
a României; interdicţia de urmărire a unei persoane într-un stat membru pentru aceleaşi fapte pentru
care a fost alternativ judecat într-un alt stat membru.

Art. 9

Personalitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un
cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română
este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului
ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută
ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc
care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.
(3) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general
al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi
sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la
data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să
depăşească 180 de zile.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual diferă faţă de art. 4 C.pen. din 1968 prin faptul că se introduce
dubla incriminare, condiţie existentă în Codul penal din 1936 şi abandonată de Codul din 1968. În
acelaşi timp art. 9reprezintă şi lege penală mai favorabilă în raport de art. 4 C.pen. din 1968, având în
vedere condiţia dublei incriminări, nou introdusă.
2. Conţinutul principiului. Principiul personalităţii sau naţionalităţii (cetăţeniei active) conţine regula
conform căreia legea penală a unui stat trebuie să se aplice totdeauna faţă de subiecţii săi, chiar şi
atunci când au săvârşit infracţiuni în străinătate, deoarece sunt obligaţi să respecte legile statului ai
cărui cetăţeni sunt.
3. Mecanismul de aplicare a legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale faţă de infracţiunile
săvârşite în afara teritoriului ţării, potrivit principiului personalităţii presupune: calificarea faptei ca
infracţiune potrivit legii penale române şi pedeapsa prevăzută de legea română să fie detenţiunea pe
viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani atunci când dacă a fost comisă într-un loc supus jurisdicţiei
altui stat sau fapta să fie incriminată potrivit legii penale române, fără condiţii referitoare la pedeapsă,
dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat. Pentru celelalte cazuri legea
penală română este incidentă doar dacă există dubla incriminare. Condiţiile răspunderii penale,
pedeapsa aplicabilă şi condiţiile executării acesteia sunt cele prevăzute de legea penală română.
Făptuitorul nu poate pretinde să fie judecat şi sancţionat potrivit dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în
legea penală a ţării pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea. În acelaşi timp însă, o persoană nu
va mai putea fi acuzată pe teritoriul României dacă a fost judecată şi condamnată pe teritoriul altui stat
(a se vedea pct. 5 din comentariul comun la aplicarea legii penale în spaţiu) sau dacă un tratat
internaţional prevede altfel (art. 12 C.pen.), ori dacă există imunitate de jurisdicţie (art. 13 C.pen.). De
asemenea, legea cere respectarea unor reguli de procedură (a se vedea pct. 5 din comentariul comun
al Secţiunii).
4. Faptă comisă în afara teritoriului României. Prin infracţiune săvârşită în afara teritoriului
României se înţelege orice infracţiune comisă în afara teritoriului arătat în art. 8 alin. (2) C.pen. sau pe
o navă care nu navighează sub pavilion românesc ori pe o aeronavă care nu este înmatriculată în
România. Infracţiunea se consideră însă săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat
un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul
infracţiunii.
5. Prezenţa în ţară a infractorului. Nu constituie o condiţie de aplicare a legii române, judecata
putând avea loc şi în lipsa acestuia.
6. Condiţii de procedură. Lipsa autorizării prealabile a procurorului general al parchetului de pe lângă
curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz,
a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau depăşirea
termenului în care procurorul poate emite autorizarea (180 de zile) împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale.
7. Egalitate în faţa legii. Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 4
C.pen. din 1968 (principiul personalităţii din Codul penal anterior). Curtea a reţinut că aceste dispoziţii
nu pot fi considerate contrare prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituţie, care consacră principiul
înfăptuirii justiţiei în numele legii, deoarece tocmai conform principiului legalităţii instanţele
judecătoreşti sunt obligate să aplice legea penală tuturor cetăţenilor români ori apatrizilor care au
domiciliul în România şi care au săvârşit fapte penale în afara teritoriului ţării. Textul de lege criticat nu
numai că nu contravine prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituţie, dar contribuie la îndeplinirea de
către cetăţenii români a uneia dintre îndatoririle lor fundamentale, prevăzute la art. 51din Constituţie, şi
anume respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, îndatorire de care nu sunt exoneraţi,
conform art. 17 din aceeaşi Lege fundamentală, nici atunci când se află în străinătate, deoarece
cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească
obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară. Totodată, Curtea
constată că respectarea legii penale române în străinătate de către cetăţenii români nu reprezintă
o obligaţie incompatibilă cu absenţa lor din ţară. Din aceeaşi perspectivă, Curtea constată că
dispoziţiile art. 4 C.pen. din 1968 nu contravin nici prevederilorart. 130 alin. (1) din Constituţie,
referitoare la rolul Ministerului Public, potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public
reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, deoarece personalitatea legii penale, prevăzută de textul de lege criticat, nu reprezintă
o încălcare a rolului Ministerului Public, ci, dimpotrivă, o exercitare a acestui rol, întrucât atât interesele
generale ale societăţii, ordinea de drept, cât şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor impun cercetarea
penală şi trimiterea în judecată penală a acelor cetăţeni români sau apatrizi cu domiciliul în ţară, care
săvârşesc infracţiuni în afara teritoriului ţării. În acelaşi timp Curtea observă că tocmai neaplicarea legii
penale acestor infracţiuni ar aduce atingere valorilor menţionate, valori reprezentate şi apărate de
Ministerul Public (D.C.C. nr. 233/2001, M.Of. nr. 554 din 5 septembrie 2001).
8. Cetăţean român. Data dobândirii cetăţeniei. Data săvârşirii faptei. Calitatea de cetăţean român,
dobândită potrivit Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei române, trebuie să existe în persoana făptuitorului în
momentul săvârşirii infracţiunii. Calitatea de persoană juridică română trebuie să existe la data
săvârşirii infracţiunii (a se vedea pct. 1 de la comentariul art. 3, cu privire la data săvârşirii infracţiunii).
9. Cooperare internaţională prevăzută de Legea nr. 17/1990. Autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la decizia României de
a aplica jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 17/1990, săvârşite de unul
dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite penal la locul în care au fost săvârşite
sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu intră sub nicio jurisdicţie teritorială, precum şi
pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul unei persoane juridice al cărei sediu social este situat pe
teritoriul său (art. 54 din Legea nr. 17/1990).

Art. 10

Realitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un
cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean
român ori a unei persoane juridice române.
(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face
obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Principiul realităţii sau al protecţiei reale (cetăţeniei
pasive) conţine regula conform căreia legea penală a unui stat trebuie să se aplice totdeauna faţă de
cei care au săvârşit în străinătate infracţiuni contra statului respectiv ori contra cetăţenilor acestuia sau
a unei persoane juridice a statului respectiv. Spre deosebire de Codul penal din 1968 (art. 5), Codul
penal actual nu mai restricţionează aplicarea legii penale române la anumite categorii de infracţiuni
(contra siguranţei unui cetăţean român, contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus
o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român). Codul actual se referă doar
la calitatea subiectului pasiv, orice faptă îndreptată împotriva statului român, contra unui cetăţean
român ori a unei persoane juridice române putând atrage aplicarea legii penale române.
Spre deosebire de principiul teritorialităţii şi personalităţii care vizează în mod egal săvârşirea de
infracţiuni de către o persoană fizică sau persoană juridică, principiul realităţii nu este incident în cazul
săvârşirii unei infracţiuni de către o persoană juridică.
2. Mecanismul de aplicare a legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale faţă de infracţiunile
săvârşite în afara teritoriului ţării, potrivit principiului realităţii presupune: calificarea faptei ca
infracţiune potrivit legii penale române; verificarea calităţii subiectului pasiv al infracţiunii (contra
statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române), verificarea calităţii
subiectului activ al infracţiunii (cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, nu şi o persoană
juridică), îndeplinirea unor condiţii de procedură (autorizarea prealabilă a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie astfel încât să nu se încalce ne bis in idem,
să nu se prevadă altfel într-o convenţie internaţională).
3. Calificarea faptei. Lege mai favorabilă. Calificarea faptei săvârşite ca infracţiune şi condiţiile
răspunderii penale a făptuitorului, pedeapsa aplicabilă şi condiţiile executării acesteia sunt cele
prevăzute de legea penală română. Făptuitorul nu poate pretinde să fie judecat şi sancţionat potrivit
dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării sale. În acelaşi timp însă, o persoană nu va
mai putea fi acuzată pe teritoriul României dacă a fost judecată şi condamnată pe teritoriul altui stat (a
se vedea pct. 5 din comentariul comun la aplicarea legii penale în spaţiu) sau dacă un tratat
internaţional prevede altfel (art. 12 C.pen.), ori dacă există imunitate de jurisdicţie (art. 13 C.pen.).
4. Faptă comisă în afara teritoriului României. A se vedea supra pct. 4 de la comentariul art. 9.
5. Prezenţa în ţară a infractorului. A se vedea supra pct. 5 de la comentariul art. 9.
Nu constituie o condiţie de aplicare a legii române, judecata putând avea loc şi în lipsa acestuia.
6. Condiţii de procedură. Lipsa autorizării prealabile a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale. Autorizarea se
dă dacă şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a
comis.
7. Subiect pasiv. Calitatea subiectului pasiv de a fi cetăţean român sau persoană juridică română
trebuie să existe la data săvârşirii infracţiunii (a se vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 3 cu privire
la data săvârşirii infracţiunii).

Art. 11

Universalitatea legii penale

(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite
în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de
bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul
unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al
cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit
infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori
este considerată ca executată.
(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează
potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Principiul universalităţii legii penale a fost prevăzut
în art. 6 C.pen. din 1968 care prevedea că legea penală română se aplică, în anumite condiţii, şi altor
infracţiuni săvârşite în străinătate de un cetăţean străin sau de un apatrid care nu domiciliază pe
teritoriul României decât cele contra siguranţei statului sau contra vieţii ori integrităţii corporale a unui
cetăţean român. Legiuitorul a regândit principiul ca formă a cooperării în materie penală.
Spre deosebire de principiul teritorialităţii şi personalităţii care vizează în mod egal săvârşirea de
infracţiuni de către o persoană fizică sau persoană juridică, principiul universalităţii nu este incident în
cazul săvârşirii unei infracţiuni de către o persoană juridică.
Condiţia dublei incriminări din art. 6 C.pen. din 1968 a fost eliminată. Legiuitorul a introdus cerinţa
prezenţei de bunăvoie pe teritoriul României. Conform art. 237 din Legea nr. 187/2012, în aplicarea
dispoziţiilor art. 11 C.pen.,condiţia aflării de bunăvoie pe teritoriul României se interpretează în sensul
aflării benevole pe acest teritoriu la momentul dispunerii de către organele judiciare a unei măsuri
privative sau restrictive de libertate în considerarea infracţiunii care atrage incidenţa principiului
universalităţii.
2. Conţinutul principiului. Principiul universalităţii are în vedere două ipoteze: s-a săvârşit
o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat
internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu
a fost comisă şi, respectiv, s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.
3. Mecanismul de aplicare a legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale faţă de infracţiunile
săvârşite în afara teritoriului ţării, potrivit principiului universalităţii presupune: verificarea condiţiilor
referitoare la obligaţia de a reprima în temeiul unui tratat internaţional sau refuzul de a acorda
extrădarea sau predarea infractorului; calificarea faptei ca infracţiune potrivit legii penale române; în
cazul în care s-a refuzat extrădarea sau predarea, conform legii statului în care s-a săvârşit
infracţiunea să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca
executată; să nu se prevadă altfel într-o convenţie internaţională.
Fapta comisă de către o persoană juridică nu cade sub incidenţa legii penale române în condiţiile
prevăzute de principiul universalităţii.
4. Faptă comisă în afara teritoriului României. Prin infracţiune săvârşită în afara teritoriului
României se înţelege orice infracţiune comisă pe în afara teritoriului arătat în art. 8 alin. (2) C.pen. sau
pe o navă care nu navighează sub pavilion românesc ori pe o aeronavă care nu este înmatriculată în
România. Infracţiunea se consideră însă săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest
teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat
un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul
infracţiunii.
5. Prezenţa în ţară a infractorului. Prezenţa de bunăvoie pe teritoriul României se apreciază anterior
luării unei măsuri preventive. Condiţia nu este îndeplinită atunci când făptuitorul nu a părăsit teritoriul
României pentru că nu a avut mijloacele materiale necesare sau pentru că i-a fost refuzată eliberarea
unor acte de care avea nevoie pentru a părăsi teritoriul ţării sau pentru că a fost împiedicat de starea
de sănătate.
6. Excepţii. Aplicarea legii penale în spaţiu conform principiului universalităţii atunci când s-a cerut
extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată nu se aplică atunci când, potrivit legii
statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată
ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în
parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.
 Art. 12

Legea penală şi tratatele internaţionale

Dispoziţiile art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care
România este parte.
Comentariu
1. Ne bis in idem. Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă în România sau în
orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă
s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre
definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în
totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori
amânarea aplicării pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) C.pen., respectiv
termenul de supraveghere prevăzut la art. 84 C.pen., fără a interveni revocarea sau anularea
acestora. Dispoziţiile anterioare nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii
definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac
prevăzute deCodul de procedură penală al României. Dispoziţiile nu se aplică în cazul în care un tratat
internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non
bis in idem (art. 8 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată).
2. Convenţii consulare sau acorduri similare. Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul
unui stat cu care România a încheiat o convenţie consulară sau un alt acord similar se exercită cu
respectarea prevederilor acestora.
Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei
contigue şi al zonei economice exclusive ale României prevede reguli specifice cu privire la faptele
care cad sub incidenţa sa:
- în aplicarea art. 230 alin. (1) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la
Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, ratificată prin Legea nr. 110/1996, faptele de deversare
de substanţe poluante de pe o navă (prevăzute la art. 49 din Legea nr. 17/1990) săvârşite de pe
o navă străină în afara teritoriului României se pedepsesc cu amendă în cazurile în care jurisdicţia
penală a României se aplică conform regulilor de drept intern sau internaţional;
- în aplicarea art. 230 alin. (2) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la
Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, faptele de deversare de substanţe poluante de pe
o navă [prevăzute la art. 49 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României]
săvârşite de pe o navă străină în marea teritorială a României se pedepsesc cu amendă (art. 51 din
Legea nr. 17/1990);
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care provin de la navele de
război, de la navele de război auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând statului român ori altui
stat sau exploatate de acesta şi utilizate în momentul deversării exclusiv pentru un serviciu public,
necomercial;
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care au fost produse în
condiţiile prevăzute de regulile 15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de regulile 13, 3.1.1 sau
3.1.3 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78;
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 faptele săvârşite de proprietar, de comandant sau de echipajul
navei, dacă deversarea de substanţe poluante a fost produsă în condiţiile prevăzute de Regula 4.2 din
anexa I revizuită sau de Regula 3.1.2 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78;
- în aplicarea art. 230 alin. (2) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la
Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, faptele prevăzute la art. 49 alin. (1), (2) şi (4) săvârşite
de pe o navă străină în marea teritorială a României se pedepsesc cu amendă (prin derogare de la
dispoziţiile legale care prevăd şi pedeapsa închisorii).
În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de prezenta
lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni care cauzează ori poate cauza
o poluare iminentă, trebuie să informeze de îndată celelalte state membre susceptibile de a fi expuse
acestor prejudicii, precum şi Comisia Europeană. În cazul în care Autoritatea Navală Română constată
săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei
asemenea infracţiuni, care poate fi supusă jurisdicţiei unui alt stat membru, trebuie să informeze de
îndată respectivul stat membru cu privire la aceasta. Autoritatea Navală Română notifică de îndată
statului de pavilion al navei sau oricărui alt stat în cauză măsurile luate în aplicarea prevederilor
prezentei legi.
În cazul infracţiunilor care atrag competenţa mai multor state membre, România, prin autorităţile
centrale competente, va coopera cu statele membre implicate, în special în ceea ce priveşte stabilirea
condiţiilor de urmărire penală, precum şi a normelor privind asistenţa judiciară reciprocă. Autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la
decizia României de a aplica jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege,
săvârşite de unul dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite penal la locul în care
au fost săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu intră sub nicio jurisdicţie
teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul unei persoane juridice al cărei sediu
social este situat pe teritoriul său.

Art. 13

Imunitatea de jurisdicţie

Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor

străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Comentariu
1. Imunitatea membrilor Parlamentului naţional. Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului [art. 72 alin. (1)
din Constituţia României]. În ceea ce priveşte jurisprudenţa referitoare la limitele imunităţii, potrivit
Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă libertatea de exprimare este importantă pentru orice
persoană, ea este cu atât mai importantă pentru cel care îşi reprezintă alegătorii, semnalează
preocupările acestora şi le apără interesele. Într-o democraţie, Parlamentul sau organele comparabile
reprezintă tribune indispensabile dezbaterii politice (CEDO,Jerusalem c. Austria, §36 şi 40), Curtea
menţionată subliniază şi relevanţa aprecierii imunităţii în lumina unor împrejurări speciale, iar nu a unei
examinări in abstracto (CEDO, Padovani c. Italia, §24). Este compatibilă cu Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale o imunitate care acoperea declaraţiile
făcute în cursul dezbaterilor parlamentare în cadrul camerelor legislative şi urmărea protecţia
intereselor Parlamentului în ansamblu, spre deosebire de cele ale membrilor săi luate individual
(CEDO, A. c. Regatul Unit, §84 şi 85). Absenţa unei legături evidente cu o activitate parlamentară
necesită o interpretare strictă a noţiunii de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate.
Este aşa în special atunci când restrângerile dreptului de acces decurg dintro deliberare a unui organ
politic. A ajunge la o altă concluzie ar echivala cu restrângerea întrun mod incompatibil cu art. 6 alin.
(1) din Convenţie a dreptului particularilor de acces la o instanţă judecătorească de fiecare dată când
declaraţiile contestate în justiţie au fost făcute de un membru al Parlamentului European
(CEDO, Cordova c. Italia, §61 şi 62).
Imunitatea nu urmăreşte să protejeze un membru al parlamentului atunci când acesta nu acţionează
în această calitate. Conduita unui deputat putea să nu fie legată de exercitarea funcţiilor sale
parlamentare stricto sensu şi, mai ales, nu putea, prin chiar natura sa, să fie comparată cu un act care
intră sub incidenţa funcţiilor parlamentare. Respectivul comportament se înscria mai degrabă în cadrul
unei dispute între particulari, iar într-un asemenea caz, nu se poate justifica un refuz al accesului la
justiţie (CEDO, Cordova c. Italia, §61 şi 62).
Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi,
reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi
trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune
flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa
neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri [art. 72 alin.
(2), (3) din Constituţia României].
2. Imunitatea Preşedintelui. Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile art. 72 alin.
(1) se aplică în mod corespunzător [art. 84 alin. (2) din Constituţia României].
3. Imunitatea judecătorului şi grefierului de la Curtea Europeană. În afara privilegiilor şi
imunităţilor prevăzute la art. 18 din Acordul general, judecătorii se bucură, atât personal, cât şi în
privinţa soţiilor (soţilor) şi copiilor lor minori, de privilegiile, imunităţile, scutirile şi facilităţile acordate,
conform dreptului internaţional, trimişilor diplomatici. Termenul judecători desemnează atât judecătorii
aleşi conform art. 22 din Convenţie, cât şi orice alt judecător desemnat ad-hoc de un stat interesat, în
baza art. 27 parag. 2 din Convenţie. Pentru a asigura judecătorilor o deplină libertate de exprimare şi
o totală independenţă în îndeplinirea funcţiilor lor, imunitatea de jurisdicţie, în ceea ce priveşte
cuvintele, înscrisurile sau actele emise în exercitarea funcţiilor lor, va continua să le fie acordată chiar
şi după încheierea mandatului lor.
Curtea, reunită în şedinţă plenară, este singura care are calitatea de a pronunţa ridicarea imunităţilor;
ea are nu numai dreptul, ci şi datoria de a ridica imunitatea unui judecător în toate cazurile în care,
după părerea sa, păstrarea imunităţii ar împiedica realizarea justiţiei şi în care imunitatea poate fi
ridicată fără a prejudicia scopul pentru care a fost acordată.
Dispoziţiile art. 1, 3 şi 4 din Protocol se aplică grefierului Curţii şi unui grefier adjunct, atunci când
îndeplineşte funcţia de grefier şi acest lucru a fost notificat oficial statelor-părţi la Convenţie.
Dispoziţiile art. 3 din Protocol şi ale art. 18 din Acordul general se aplică unui grefier adjunct al Curţii.
Secretarul general al Consiliului Europei este competent să pronunţe, cu acordul Preşedintelui Curţii,
ridicarea imunităţii celorlalţi membri ai grefei, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Acordul general
şi ţinând seama, în mod corespunzător, de consideraţiile cuprinse în parag. 3 din Protocol [Legea nr.
6/1999 pentru ratificarea celui de-al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile şi
imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 5 martie 1996, M.Of. nr. 9 din 18 ianuarie
1999 (art. 1-4)].
4. Imunitatea membrilor Parlamentului European. Normele comunitare referitoare la imunităţile
membrilor Parlamentului European trebuie interpretate în sensul că, într-o acţiune în despăgubiri
introdusă împotriva unui deputat european cu privire la opiniile exprimate de acesta:
- în cazul în care instanţa naţională care trebuie să judece o astfel de acţiune nu a primit nicio
informaţie privind o cerere a acestui deputat adresată Parlamentului European având ca obiect
apărarea imunităţii prevăzute la art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor
Europene din 8 aprilie 1965, aceasta nu este obligată să solicite Parlamentului European să se
pronunţe asupra existenţei condiţiilor privind imunitatea;
- în cazul în care instanţa naţională este informată despre faptul că acest deputat a adresat
Parlamentului European o cerere de apărare a imunităţii respective, în sensul art. 6 alin. (3) din
Regulamentul intern al Parlamentului European, aceasta trebuie să suspende procedura
jurisdicţională şi să solicite Parlamentului European emiterea unui aviz în termenul cel mai scurt
posibil;
- în cazul în care instanţa naţională consideră că deputatul european beneficiază de imunitatea
prevăzută la art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene, aceasta este
obligată să respingă acţiunea introdusă împotriva deputatului european vizat [CJUE, Hotărârea Curţii
(Marea Cameră) din 21 octombrie 2008 (cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de
Corte Suprema di Cassazione – Italia) – Alfonso Luigi Marra/Eduardo De Gregorio (C-200/07),
Antonio Clemente (C-201/07)].
5. Imunităţi decurgând din Tratate.Art. 8 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii
Europene, anexat la TUE, TFUE şi TCEEA, trebuie interpretat în sensul că o declaraţie efectuată de
un deputat european în afara incintei Parlamentului European şi care a condus la declanşarea
urmăririi penale în statul membru de origine sub aspectul infracţiunii de denunţare calomnioasă nu
constituie o opinie exprimată în cadrul exercitării funcţiilor parlamentare care să fie apărată de
imunitatea prevăzută la această dispoziţie decât atunci când această declaraţie corespunde unei
aprecieri subiective care prezintă o legătură directă şi evidentă cu exercitarea unor asemenea funcţii.
Revine instanţei de trimitere competenţa de a stabili dacă în cauza principală sunt întrunite aceste
condiţii (CJUE, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunale di Isernia –
Italia – Procedură penală împotriva lui Aldo Patriciello, cauza C-163/10).
Art. 8 şi 9 din Protocol pot acoperi uneori aceleaşi acte, în condiţiile în care acestea funcţionează în
mod cumulativ şi ar trebui coroborate. Art. 9 din Protocol vizează adeseori acte care constituie crime
sau delicte de drept comun care nu intră în domeniul de aplicare al art. 8 din Protocol, în special acte
care nu pot fi calificate drept opinii sau voturi, fie că sunt exprimate în cadrul Parlamentului European
sau în afara acestuia.
6. Reprezentanţii diplomatici. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului
acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii. Statul acreditar are obligaţia
specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor
misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia. Localurile misiunii, mobilierul lor
şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face
obiectul niciunei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii (art. 22 din Decretul nr.
566/1969).
Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla (art. 24 din
Decretul nr. 566/1969). Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus niciunei
forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate
măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii
sale (art. 29 din Decretul nr. 566/1969). Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de
aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii. Documentele sale, corespondenţa
sa şi, sub rezerva parag. 3 al art. 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate (art. 30).
Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar. Imunitatea de
jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului
acreditant (art. 31 din Decretul nr. 566/1969). Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de
jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37,membrii
familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa, membrii personalului administrativ şi
tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective.
Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care
beneficiază de imunitate de jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca
imunitatea de jurisdicţie faţă de nicio cerere reconvenţională direct legată de cererea principală.
Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este considerată
ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este
necesară o renunţare distinctă (art. 36 din Decretul nr. 566/1969).
Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi
imunităţile menţionate în art. 29-36 din Decretul nr. 566/1969, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului
acreditar. Membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care
fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau
dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în art. 29-35
din Decretul nr. 566/1969, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar
menţionată la parag. 1 al art. 31 din Decretul nr. 566/1969nu se aplică actelor îndeplinite în afara
exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile menţionate la parag. 1 al art. 36 din
Decretul nr. 566/1969 în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. Membrii
personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta
reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de
scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea
prevăzută la art. 33 din Decretul nr. 566/1969. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii,
care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa lor permanentă, sunt scutiţi de
impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu
beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar
trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii (art. 37 din Decretul nr. 566/1969). Exceptând cazul în care
privilegii şi imunităţi suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are
naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază de imunitate
de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.
Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu particulari care sunt cetăţeni ai statului
acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în
măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite
jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii (Decretul nr. 566/1969 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice,
încheiată la Viena la 18 aprilie 1961, B.Of. nr. 89/1969).
7. Nave militare străine. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României (M.Of. nr. 252 din 8
aprilie 2014), art. 30-31: Navele militare străine, submarinele şi celelalte vehicule submersibile,
precum şi navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea
teritorială, în porturi şi rade numai cu aprobarea prealabilă a Guvernului român, exceptându-se
cazurile de avarie sau adăpostire de furtună. Aprobarea se solicită cu cel puţin 30 de zile înainte de
data la care ar urma să aibă loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu
excepţia cazurilor când între România şi statul pavilionului s-a convenit altfel (art. 30). Submarinele şi
celelalte vehicule submersibile străine în trecere prin marea teritorială sunt obligate să navigheze la
suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional. Cele care se vor afla în imersiune vor fi constrânse să
iasă la suprafaţă. În cazul când, din cauza unei avarii nu pot ieşi la suprafaţă, acestea sunt obligate să
semnalizeze, prin toate mijloacele, despre situaţia în care se află (art. 31). Dacă o navă militară străină
încalcă legile şi reglementările României în apele maritime interioare sau în marea teritorială şi nu ţine
seama de avertismentul ce i-a fost dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat
marea teritorială a României (art. 32). Răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de către
o navă militară străină ori de orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale sau în
scopuri necomerciale, precum şi de către persoane care fac parte din echipajul acestor nave, pe
timpul când nava respectivă s-a aflat în porturi, în apele maritime interioare, în marea teritorială şi în
zona economică exclusivă ale României, revine statului sub al cărui pavilion se află nava (art. 33). Sub
rezerva excepţiilor prevăzute în secţiunea A şi a condiţiilor art. 30-33, navele militare străine şi alte
nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie pe
timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială ale României.
Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat o convenţie
consulară sau un alt acord similar se exercită cu respectarea prevederilor acestora. Nu intră sub
incidenţa legii române deversările de substanţe poluante care provin de la navele de război, de la
navele de război auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând statului român ori altui stat sau
exploatate de acesta şi utilizate în momentul deversării exclusiv pentru un serviciu public,
necomercial. Nu intră sub incidenţa legii deversările de substanţe poluante care au fost produse în
condiţiile prevăzute de regulile 15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de regulile 13, 3.1.1 sau
3.1.3 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa legii faptele săvârşite de
proprietar, de comandant sau de echipajul navei, dacă deversarea de substanţe poluante a fost
produsă în condiţiile prevăzute de Regula 4.2 din anexa I revizuită sau de Regula 3.1.2 din anexa II
revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe
poluante care provin de la navele de război, de la navele de război auxiliare, precum şi de la alte nave
aparţinând statului român ori altui stat sau exploatate de acesta şi utilizate în momentul deversării
exclusiv pentru un serviciu public, necomercial. Nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de
substanţe poluante care au fost produse în condiţiile prevăzute de regulile 15, 34, 4.1 sau 4.3 din
anexa I revizuită ori de regulile 13, 3.1.1 sau 3.1.3 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu
intră sub incidenţa art. 49 şi 51 faptele săvârşite de proprietar, de comandant sau de echipajul navei,
dacă deversarea de substanţe poluante a fost produsă în condiţiile prevăzute de Regula 4.2 din anexa
I revizuită sau de Regula 3.1.2 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78 (art. 52). În cazul în
care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de prezenta lege sau
are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni care cauzează ori poate cauza o poluare
iminentă, trebuie să informeze de îndată celelalte state membre susceptibile de a fi expuse acestor
prejudicii, precum şi Comisia Europeană. În cazul în care Autoritatea Navală Română constată
săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei
asemenea infracţiuni, care poate fi supusă jurisdicţiei unui alt stat membru, trebuie să informeze de
îndată respectivul stat membru cu privire la aceasta. Autoritatea Navală Română notifică de îndată
statului de pavilion al navei sau oricărui alt stat în cauză măsurile luate în aplicarea prevederilor
prezentei legi (art. 53). În cazul infracţiunilor care atrag competenţa mai multor state membre,
România, prin autorităţile centrale competente, va coopera cu statele membre implicate, în special în
ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de urmărire penală, precum şi a normelor privind asistenţa
judiciară reciprocă. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului informează Secretariatul
general al Consiliului cu privire la decizia României de a aplica jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile
prevăzute de prezenta lege, săvârşite de unul dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi
pedepsite penal la locul în care au fost săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu
intră sub nicio jurisdicţie teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul unei persoane
juridice al cărei sediu social este situat pe teritoriul său (art. 54).
8. Lipsa pertinenţei calităţii oficiale. Statutul Curţii Penale Internaţionale se aplică tuturor în mod
egal, fără nicio distincţie, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de şef de stat sau de
guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat
nu exonerează în niciun caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, şi nici nu constituie ca
atare un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care pot fi
legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern şi a dreptului internaţional, nu
împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de această persoană (art. 27 din Legea nr.
111/2002 pentru ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie
1998, M.Of. nr. 211 din 28 martie 2002).

Art. 14

Extrădarea

(1) Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care
România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii.
(2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene se
acordă sau se solicită în condiţiile legii.
(3) Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în condiţiile legii.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia cu unele modificări art. 9 C.pen. din 1968. S-a renunţat la folosirea
termenului de convenţie folosit anterior în favoarea celui de tratat pentru a se realiza punerea de
acord atât cu Convenţia de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor, cât şi cu Legea nr.
590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de tratat reprezintă denumirea generică
pentru actele juridice internaţionale interstatale, indiferent de denumirea dată acestora (convenţie,
acord etc.). De asemenea, a fost reglementată predarea către sau de către statul român a unei
persoane în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene, dar şi predarea unei persoane către un
tribunal penal internaţional.
2. Forme de cooperare internaţională în materie penală. În afara extrădării, legea specială, Legea
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, reglementează: predarea în
baza unui mandat european de arestare; transferul de proceduri în materie penală; recunoaşterea şi
executarea hotărârilor; transferarea persoanelor condamnate; f) asistenţa judiciară în materie penală;
g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală. Modalităţile specifice de
cooperare poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, nu se află sub control judiciar, nu sunt
reglementate de Legea nr. 302/2004.
3. Curtoazia internaţională şi reciprocitatea. În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea
judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică
de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a acelui
stat, caz în care Legea nr. 302/2004 constituie dreptul comun în materie pentru autorităţile judiciare
române. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală, dacă aceasta: a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau
nevoii de a lupta împotriva anumitor forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea
situaţiei suspectului, inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la
clarificarea situaţiei judiciare a unui cetăţean român.
4. Persoane supuse extrădării. Pot fi extrădate din România, în condiţiile Legii nr. 302/2004, la
cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de
siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale în statul solicitant.
5. Excepţii. Sunt exceptaţi de la extrădare: solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai
protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în
orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură,
tratamente inumane şi degradante; c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de
jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale; d)
persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca suspecţi, persoane vătămate, părţi,
martori sau experţi ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele
imunităţilor conferite prin convenţie internaţională. Calitatea de solicitant de azil sau beneficiar al
statutului de refugiat ori al protecţiei subsidiare în România se apreciază la data rămânerii definitive
a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive
a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.
6. Extrădarea cetăţeanului român. Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor
internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită
cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului
solicitant la data formulării cererii de extrădare; b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului
solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat
membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. În cazurile
prevăzut la lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau
a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente
că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească
definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România. Cetăţenii
români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de reciprocitate. Calitatea de
cetăţean român se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această
calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită
pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.
7. Refuzul extrădării. Extrădarea va fi refuzată dacă:
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui
alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România;
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii
unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de
apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele
constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse
aplicate de un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice; Nu
sunt considerate infracţiuni de natură politică: 1. atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru
al familiei sale; 2. crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
3. infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii
răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949
pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din
Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din
Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război; 4. orice
violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva
prevăzute la lit. c); 5. infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană pentru reprimarea
terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, şi în alte instrumente internaţionale
pertinente; 6. infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite; 7. orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau
acordurile internaţionale la care România este parte. În aplicarea Convenţiei privind extrădarea între
statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi
considerată ca infracţiune politică;
f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun;
g) extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului
solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar
această persoană se opune extrădării;
h) România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul
solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie
a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă
extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal;
i) extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării
pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. Depunerea
cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior;
j) extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă
statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale;
k) actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă
celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite;
l) statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în materia accizelor, a taxei
pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de lege.
7.1. Motive opţionale de refuz al extrădării. a) Extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care
motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face
obiectul unui proces penal în România.
b) Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă
să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de
sănătate.
c) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate
printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă
apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane
suspectate sau acuzate de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul
solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută
dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de
extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa
condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar. Când
statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa,
statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de
procedura penală în acest stat.
7.2. Consecinţe ale refuzului de a extrăda. a) Examinarea cauzei de către propriile autorităţi
competente în caz de refuz al extrădării se face la cererea statului solicitant sau din oficiu.
b) Refuzul extrădării obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor
sale judiciare competente, astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este
cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România
dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul
cererii sale.
c) În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, persoana
suspectată, acuzată sau condamnată în alt stat pentru una dintre infracţiunile de: participare la un
grup criminal organizat; terorismul; traficul de persoane; exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia
infantilă; traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe
explozive; corupţia; frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii
Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene; spălarea produselor infracţiunii; falsificarea de monedă, inclusiv
contrafacerea monedei euro; fapte legate de criminalitatea informatică; infracţiuni împotriva mediului,
inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de
dispariţie; facilitarea intrării şi şederii ilegale; omorul, vătămarea corporală gravă; traficul ilicit de
organe şi ţesuturi umane; răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici; rasismul şi
xenofobia; furtul organizat sau armat; traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de
artă; înşelăciunea; racketul şi extorcarea de fonduri; contrafacerea şi pirateria produselor; falsificarea
de acte oficiale şi uzul de fals; falsificarea de mijloace de plată; traficul ilicit de substanţe hormonale şi
alţi factori de creştere; traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive; traficul de vehicule furate;
violul; incendierea cu intenţie; crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale; sechestrarea
ilegală de nave sau aeronave; sabotajul sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului
solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minimum special este de cel puţin 5 ani, examinarea
propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi
fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune
cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română.
8. Dubla incriminare. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este suspectată sau
acuzată ori a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât
de legea statului solicitant, cât şi de legea română. Extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta
respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei
incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.
Evaluarea dublei incriminări. Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legea română nu
impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de
taxe şi impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant.
9. Pedeapsă. Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii,
pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta
este de cel puţin 4 luni.
10. Pedeapsa cu moartea. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de
către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv
să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va
executa, urmând să fie comutată.
11. Fracţie de pedeapsă. Persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei ori persoana
condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere poate fi extrădată dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde
exigenţelor de gravitate prevăzute anterior şi nu există alte impedimente legale la extrădare.
12. Infracţiuni comise pe teritoriul unui stat terţ. În cazul infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt
stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată atunci când legea română conferă competenţa
de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara
teritoriului statului român, sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia
s-a săvârşit infracţiunea nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă.
13. Specialitatea extrădării. Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă
la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă
consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant. Persoana
extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii. De asemenea, în acest caz,
prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor suplimentare nu mai este necesară dacă se
prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care
legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată
unor cereri de extrădare formulate de România.
Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea
executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt
anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de cazurile când: a) statul care
a predat-o consimte; în acest scop, autorităţile române competente vor transmite statului solicitat
o cerere însoţită de actele prevăzute de lege şi de un proces-verbal în care se consemnează
declaraţiile persoanei extrădate; b) având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în
termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României, ori dacă a revenit în România
după ce a părăsit teritoriul statului român. Autorităţile române vor lua măsurile necesare în vederea, pe
de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, iar pe de altă parte,
a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei române, inclusiv recurgerea la o procedură în lipsă.
Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana extrădată nu va
fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii recalificate ar
îngădui extrădarea.
Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de
acelaşi fel este interzisă ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare.
14. Probe. Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula
apărările oral şi în scris; totodată, va putea propune probe. Opoziţia nu poate fi întemeiată decât pe
faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
extrădare.
15. Extrădarea temporară. În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va menţiona în
dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole.
16. Remiterea de obiecte. În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte, se va face
menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar.
17. Predarea amânată. În situaţia în care persoana extrădată este cercetată penal de către
autorităţile judiciare române, predarea acesteia se amână până la soluţionarea definitivă a cauzei. În
caz de condamnare cu executarea în regim de detenţie a pedepsei, predarea se amână până la
punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei la termen.
Predarea poate fi amânată atunci când: a) se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că
persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea imediată. În acest caz,
predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate se va ameliora; b) persoana
extrădată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În acest caz, predarea se amână până la
încetarea cauzei care a determinat amânarea, astfel încât predarea să fie posibilă; c) din cauza unor
împrejurări speciale, predarea imediată ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau
familia acesteia. În acest caz, predarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
18. România ca stat solicitant. Dispoziţiile legii se aplică în mod corespunzător în cazul în care
România are calitatea de stat solicitant. În afara condiţiei privind gravitatea pedepsei, o condiţie
suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării
urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile
prevăzute în Codul de procedură penală.Asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei
condamnate în lipsă este dată de Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, la cererea statului
solicitat.
19. Prescripţia, amnistia şi alte cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele
condamnării. În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt
aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant. Amnistia acordată de România nu
împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa
instanţelor române. Absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare.
20. Semnalarea în Sistemul de Informaţii Schengen cu privire la o persoană căutată pentru a fi
arestată. Semnalarea introdusă în Sistemul de Informaţii Schengen cu privire la o persoană căutată
pentru a fi arestată echivalează cu un mandat european de arestare în toate cazurile în care se aplică
Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L
nr. 190 din 18 iulie 2002. Atunci când nu se aplică respectiva decizie-cadru, o semnalare introdusă în
Sistemul de Informaţii Schengen produce aceleaşi efecte juridice ca o cerere de arestare provizorie în
vederea extrădării.
21. Extrădarea simplificată. Extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene, fără verificarea condiţiilor speciale ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cu
privire la extrădarea voluntară.
22. Durata pedepselor şi măsurilor privative de libertate. Durata pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri de extrădare, este luată în calcul în cadrul procedurii
penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate. Autorităţile sunt obligate să comunice
informaţiile necesare duratei pedepselor şi măsurilor privative de libertate executate, în baza unei
cereri.

Art. 15

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

(1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
(2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Elemente de drept comparat. Textul are corespondent în art. 17 C.pen. din
1968 şi păstrează aceeaşi structură de reglementare: definiţia conceptului de infracţiune, în primul
alineat, respectiv enunţarea principiului potrivit căruia infracţiunea este cauza şi temeiul răspunderii
penale, în alineatul al doilea. Astfel, art. 15 alin. (1), definind conceptul de infracţiune, stabileşte
trăsăturile esenţiale ale acesteia (prevederea faptei în legea penală, caracterul nejustificat şi
caracterul imputabil), trăsături care sunt parţial diferite de cele stabilite de Codul penal din 1968 (art.
17). Au fost menţinute prevederea faptei de legea penală şisăvârşirea cu vinovăţie (aceasta din
urmă, nu drept trăsătură distinctă, ci ca element al prevederii faptei de către legea penală, conform
pct. 2.4 şi 2.5 ale Expunerii de motive), dar s-a renunţat la pericolul social; totodată, s-au adăugat
două trăsături esenţiale noi, respectiv caracterul nejustificat şi cel imputabil al faptei. Caracterul
nejustificat şi cel imputabil, ca trăsături esenţiale, sunt primite cu rezerve sau chiar criticate de o parte
a doctrinei (G. Antoniu, Unele reflecţii asupra conceptului de incriminare şi conceptului de infracţiune,
loc. cit., p. 24, 25).
Pe de altă parte, reglementarea este o continuare a concepţiei instituite odată cu Codul penal din
1968,respectiv aceea de a da o definiţie legală a infracţiunii; deosebit însă de acesta, este adoptată
o definiţie formală (este avută în vedere reacţia ordinii juridice la săvârşirea unor asemenea fapte)
a infracţiunii. Dreptul penal român interbelic nu a consacrat definiţii ale infracţiunii în Codurile penale
din 1864 ori 1936. Acest rol a revenit doctrinei care a definit infracţiunea ca fiind „acţiunea sau
inacţiunea care fiind socotită doloasă sau culpoasă, legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte” (I.
Tanoviceanu, Tratat de drept…, op. cit., 1924, p. 251).
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii au cunoscut, în doctrina străină, numeroase clasificări. Doctrina
germană distinge între actul agentului, elementul material care presupune o componentă obiectivă
(comportamentul prevăzut de lege, legătura de cauzalitate) şi o componentă subiectivă, elementul
injust reprezentat de antijuridicitate sau absenţa cauzei justificative, elementul moral compus din
imputabilitate (absenţa iresponsabilităţii, de exemplu) şi culpabilitate (mobilul, cunoaşterea
antijuridicităţii). Doctrina franceză distinge un element legal (care include cauzele justificative
concepute ca aspectul negativ al acestui element), unelement material şi un element moral sau
psihologic ori intelectual (care include intenţia şi culpa, iar nu şi cauzele de neimputabilitate) (J.
Pradel, op. cit., p. 276). În funcţie de numărul trăsăturilor pe care le consideră esenţiale, există teoria
bipartită – conform căreia infracţiunea are două trăsături sau elemente esenţiale, respectiv fapta
tipică (conduita umană, urmarea produsă de faptă şi legătura de cauzalitate) şi vinovăţia şi teoria
tripartită care adaugă ca trăsătură esenţială şi antijuridicitatea (Compendio di diritto penale, p. 50,
51).
Art. 15 alin (2) C.pen. este identic cu art. 17 alin. (2) C.pen. din 1968, al cărui conţinut îl preia,
enunţând principiul conform căruia infracţiunea este temeiul unic al răspunderii penale. Termenul de
infracţiune este folosit în accepţiunea pe care legiuitorul o dă acestei noţiuni în art. 174 C.pen.
2. Prevederea faptei în legea penală. Tipicitate. Vinovăţie. Prevederea faptei în legea penală este
o expresie a principiului legalităţii incriminării [art. 7 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor
omului, art. 23 alin. (12) din Constituţie, art. 1 alin. (1) C.pen.]. Presupune existenţa unui model legal
de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte
concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi cele ale modelului legal de
incriminare). Prevederea faptei în legea penală realizează modelul legal abstract (tip) în raport cu care
se verifică tipicitatea (concordanţa) faptelor concrete. În practică se va proceda la o comparare
a faptei concrete cu modelul abstract descris în norma de incriminare; concordanţa dintre fapta
concretă şi fapta abstractă descrisă în norma de incriminare reprezintă caracterul de tipicitate.
Altfel spus, prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei. Pentru a fi relevante
penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de incriminare, adică
trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondenţă, o concordanţă între trăsăturile
faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. Tipicitatea apare, aşadar,
în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.
Prevederea faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât şi pe cele de
ordin subiectiv (forma de vinovăţie); această chestiune este precizată expres în Expunerea de
motive (pct. 2.4). Este clarificată astfel (prin interpretarea autentică, aparţinând legiuitorului)
ambiguitatea creată de faptul că vinovăţia, fiind prevăzută în definiţia infracţiunii, a fost considerată
o trăsătură esenţială distinctă (G. Antoniu, Unele reflecţii asupra conceptului de incriminare şi
conceptului de infracţiune, loc. cit., p. 23); consecinţa ar fi aceea că prevederea faptei de către legea
penală priveşte numai elementele obiective, nu şi pe cele subiective care ar urma să fie verificate în
cadrul altei trăsături a infracţiunii, respectiv vinovăţia.
Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt identice. O faptă prevăzută de
legea penală nu este infracţiune decât dacă prezintă şi celelalte trăsături esenţiale ale infracţiunii:
săvârşirea cu vinovăţie, caracterul nejustificat (antijuridic) şi imputabil. Săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, care este şi nejustificată, duce la aplicarea unor sancţiuni de drept penal [măsuri de
siguranţă, art. 107 alin. (2) C.pen.], chiar dacă nu îndeplineşte şi celelalte trăsături ale infracţiunii.
Vinovăţia nu este o trăsătură esenţială a infracţiunii distinctă, ci un element care ţine de prevederea
faptei în legea penală, aşa cum rezultă din Expunerea de motive (pct. 2.4 şi, mai ales, 2.5). Vinovăţia
presupune atribuirea actului de conduită conştiinţei şi voinţei autorului acestui act. Reprezintă aspectul
subiectiv al conceptului de infracţiune. Vinovăţia cunoaşte forme şi modalităţi diferite (a se
vedea infraart. 16). Vinovăţia nu se confundă cu imputabilitatea, aceasta din urmă reprezentând
capacitatea de a înţelege şi a voi în momentul săvârşirii faptei. Vinovăţia sau culpabilitatea şi
imputabilitatea sunt, ambele, elemente subiective, consecinţa lor fiind responsabilitatea.
Existenţa vinovăţiei se verifică după ce, în prealabil, s-a verificat existenţa trăsăturilor esenţiale
obiective, respectiv prevederea faptei de legea penală (tipicitatea) şi antijuridicitatea, precum şi a stării
de imputabilitate.
3. Antijuridicitatea. Caracterul nejustificat. Concepţia tripartită cu privire la infracţiune
caracterizează ilicitul prin tipicitate şi antijuridicitate (G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, loc. cit., p.
19). Antijuridicitatea constă în opoziţia dintre faptă şi ordinea juridică. O faptă, pentru a fi infracţiune,
trebuie să fie tipică (trăsăturile sale concrete să corespundă modelului abstract descris de norma de
incriminare) şi, totodată, să nu fie permisă de ordinea juridică, adică să fie antijuridică (ilicită). Dacă
fapta este doar tipică, însă este permisă de ordinea juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind
antijuridică. Permisiunea de către ordinea juridică se realizează prin intermediul cauzelor justificative
(numite şi cauze de liceitate). Prin urmare, antijuridicitatea este înlăturată de cauzele justificative,
motiv pentru care este definită şi ca absenţă a cauzelor justificative. O faptă tipică nu este cu
necesitate şi antijuridică; tipicitatea este un indiciu al antijuridicităţii [F. Streteanu, Tratat de drept
penal…, op. cit., 2008, p. 331; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 218].
Caracterul nejustificat reprezintă antijuridicitatea faptei, caracterul său ilicit, nepermis de ordinea
juridică. Va exista caracter nejustificat ori de câte ori fapta este tipică şi nu există cauze justificative.
Prevăzând distinct caracterul nejustificat, art. 15 C.pen. dă expresie concepţiei tripartite asupra
trăsăturilor sau elementelor esenţiale ale infracţiuni. Din perspectiva concepţiei tripartite, existenţa
unei cauze justificative va înlătura antijuridicitatea, fapta continuând să fie tipică, în vreme ce, din
perspectiva concepţiei bipartite, cauza justificativă ar fi înlăturat însăşi fapta tipică.
4. Caracterul imputabil. Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existenţa unor condiţii
intelectuale şi spirituale în care agentul este conştient de ceea ce face (T. Pop în Codul penal Carol al
II-lea adnotat, Vol. I. Partea generală, p. 302) sau imputabilitate există atunci când agentul are
capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică şi socială (caracterul delictuos/antisocial)
a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acela sau îl reţin de la acela şi de a se
determina conform acestei aprecieri; în doctrina naţională, în locul noţiunii de imputabilitate se
întrebuinţează mai mult termenul de responsabilitate (T. Pop II, p. 318, 321).
Legea română nu cunoaşte o definiţie a imputabilităţii, aşa cum există, de pildă, în Codul
penal italian, art. 85 – Capacitatea de a înţelege şi de a voi. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă
prevăzută de legea penală dacă, în momentul comiterii acelei fapte, nu era responsabil. Este
responsabil acela care are capacitatea de a înţelege şi de a voi (Codice penale e leggi complementari,
p. 101, 102).
În absenţa unei definiţii legale, condiţiile existenţei imputabilităţii pot fi deduse, pe baza
raţionamentului per a contrario, din lista cauzelor care exclud imputabilitatea şi care sunt prevăzute
expres (a se vedea infra Titlul II, Capitolul III, art. 23-31 – constrângerea fizică, constrângerea morală,
excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit);
absenţa acestor cauze echivalează cu existenţa imputabilităţii sau imputabilitate există ori de câte ori
făptuitorul a putut să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi a putut să le controleze.
Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii şi al punerii ei în practică. Imputabilitatea
nu este necesară şi în momentul producerii rezultatului. „Imputabilitatea trebue să existe în tot timpul
în care agentul poate influenţa procesul cauzal, deci pînă în momentul în care mai poate modifica
cursul dat al procesului cauzal; influenţa pe care o poate exercita agentul asupra procesului cauzal
iniţiat, poate consista în aceea, că îl opreşte, îi dă altă direcţiune sau împiedecă producerea
rezultatului” (T. Pop II, p. 325 urm.).
De la regula enunţată mai sus fac excepţie acele situaţii denumite actio libera in causa (F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 560-565; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 234-236) şi
în care imputabilitatea sau responsabilitatea nu se mai analizează în raport de momentul acţiunii.
Doctrina interbelică considera că există actio libera in causa în două cazuri: „1. Când rezoluţia se ia în
stare de imputabilitate, iar acţiunea sau omisiunea se săvârşeşte în stare de neimputabilitate; 2. Când
cineva poate prevede că în stare de neimputabilitate se dedă la acţiuni sau omisiuni sancţionate penal
şi nu ia precauţiunile menţionate, anume cu scopul ca să le comită” (T. Pop II, p. 328, 329). Aceste
două situaţii sunt recunoscute şi de doctrina actuală, adăugându-li-se o a treia situaţie, controversată:
făptuitorul îşi provoacă starea de iresponsabilitate fără a prevedea, deşi putea şi trebuia să prevadă că
într-o asemenea stare va comite o infracţiune (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p.
563).
5. Inexistenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Consecinţe. Infracţiunea va exista numai dacă
există şi trăsăturile sale esenţiale; absenţa oricăreia dintre trăsături determină absenţa infracţiunii. În
aceste ipoteze acţiunea penală nu poate fi exercitată, iar dacă a fost exercitată nu mai poate continua.
Potrivit Codului de procedură penală, absenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii se regăseşte în art.
16 alin. (1) lit. b) (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege) şi d) (există o cauză justificativă sau de neimputabilitate), soluţiile procesuale fiind
clasarea [art. 315 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.] ori achitarea [art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1)
lit. b), d) C.proc.pen.].

Art. 16

Vinovăţia

(1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de
legea penală.
(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.
(3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4) Fapta este săvârşită din culpă când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată,
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu
intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod
expres.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Articolul reprezintă o reglementare cu caracter general
a vinovăţiei şi cuprinde definiţiile formelor şi modalităţilor acesteia, având corespondent, parţial, în art.
19 C.pen. din 1968. Vinovăţia este unul dintre elementele prin prisma cărora se analizează
concordanţa dintre modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită
(Expunere de motive, pct. 2.5), respectiv tipicitatea, prevederea faptei în legea penală. În raport cu
reglementarea anterioară (art. 19 C.pen. din 1968) s-a introdus o dispoziţie [art. 16 alin. (1)
C.pen.] care, potrivit Expunerii de motive (pct. 2.5), subliniază importanţa elementului subiectiv în
structura infracţiunii.
O noutate o constituie faptul că intenţia depăşită (praeterintenţia) este prevăzută expres ca formă
a vinovăţiei, alături de intenţie şi culpă – art. 16 alin. (2) C.pen. De asemenea, reglementarea cuprinde
şi o definiţie a intenţiei depăşite – art. 16 alin. (5) C.pen. Caracterul de noutate se limitează la nivel
formal, al consacrării normative, la nivel jurisprudenţial şi doctrinar, intenţia depăşită fiind deja
recunoscută ca formă a vinovăţiei (I. Oancea înExplicaţii I, ed. I, 1969, p. 115).
Reglementarea actuală – art. 16 alin. (6) C.pen. – unifică regimul sancţionator prevăzut pentru
acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie (Expunere de motive, pct. 2.5), preluând
concluziile doctrinei (G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, op. cit., p. 98; G. Antoniu, Infracţiunea de
omisiune, loc. cit., p. 36, 37) care a susţinut că acţiunea şi inacţiunea – ca modalităţi normative – ar
trebui să aibă tratament normativ identic sub raportul vinovăţiei. Se face o diferenţiere bazată nu pe
distincţia fapte de acţiune/ fapte de inacţiune, ci pe distincţia intenţie/culpă. Se instituie regula potrivit
căreia faptele săvârşite cu intenţie, indiferent că este vorba de acţiune sau inacţiune, vor constitui
infracţiuni – art. 16 alin. (6) fraza I C.pen. şi excepţia conform căreia faptele săvârşite din culpă, de
asemenea, indiferent că sunt de acţiune sau de inacţiune, vor constitui infracţiuni numai dacă legea
prevede acest lucru în mod expres – art. 16 alin. (6) fraza a II-a C.pen.
2. Elemente de identitate, de continuitate. Se regăsesc cele două forme ale vinovăţiei, intenţia şi
culpa, precum şi modalităţile lor (intenţie directă/ intenţie indirectă sau eventuală şi culpa cu prevedere
sau uşurinţa/culpa fără prevedere ori culpa simplă sau greşeala), reglementate şi în Codul penal
anterior [art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi b) C.pen. din 1968 îşi are corespondentul în art. 16 alin. (3) lit.
a) şi b) C.pen., iar art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) C.pen. din 1968, în art. 16 alin. (4) lit. a) şi b)
C.pen.]; acestea sunt prevăzute în aceeaşi redactare. În aceste condiţii, de identitate de reglementare,
sunt excluse dificultăţile de aplicare.
3. Intenţia depăşită. Art. 16 alin. (2) C.pen. consacră intenţia depăşită ca formă de vinovăţie,
definind-o în art. 16 alin. (5). Este o formă mixtă, o combinaţie a intenţiei în raport cu acţiunea
iniţială/ primum delictum şi culpei în raport cu infracţiunea mai gravă/ maius delictum. Definiţia
cuprinsă în actuala reglementare este o preluare a definiţiilor doctrinare (F. Streteanu, Tratat de drept
penal..., op. cit., 2008, p. 460; C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 122) care, de altfel, au
şi fost valorificate în practică (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 431/1995, în C.P. Ad., p. 27).
Chiar dacă art. 16 alin. (5) C.pen. apare ca o reglementare nouă, de fapt, nu reprezintă decât
o preluare normativă a contribuţiilor doctrinare şi jurisprudenţiale, transformarea unei norme de drept
de origine doctrinară şi jurisprudenţială într-o normă de origine legislativă. Există, aşadar,
o continuitate în lege a definirii acestei forme a vinovăţiei; conceptul de lege este avut în vedere în
accepţiunea stabilită de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 15
noiembrie 1996, Cantoni c. Franţa, §29). Datorită acestui caracter de continuitate, dificultăţile de
aplicare sunt excluse. Pe de altă parte, această aparentă noutate se situează exclusiv la nivelul
dispoziţiilor cu caracter general, întrucât, anterior, intenţia depăşită era consacrată de unele incriminări
din Partea specială [art. 197 alin. (2) lit. c) şi alin. (3), art. 211 alin. (21) lit. e) şi alin. (3), art. 218 C.pen.
din 1968].
3.1. Structura intenţiei depăşite. Este structurată prin combinarea intenţiei cu culpa. În măsura în
care textul legal, în definirea intenţiei depăşite, operează doar cu noţiunile de intenţie şi culpă, fără
a face distincţii în raport de modalităţile acestora, rezultă că în structura praeterintenţiei se pot regăsi
ambele modalităţi, atât ale intenţiei, cât şi ale culpei. Această opţiune a legiuitorului reprezintă, de
altfel, şi poziţia majoritară a doctrinei (V. Dongoroz I, p. 204; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p.
184; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 461). În consecinţă, infracţiunea mai
uşoară (respectiv, rezultatul dorit) se comite în oricare dintre modalităţile intenţiei, directă sau
indirectă, iar infracţiunea mai gravă (rezultatul mai grav decât cel dorit), în oricare dintre modalităţile
culpei, simplă sau cu prevedere.
În practică, cel mai adesea, praeterintenţia se structurează sub forma intenţiei directe şi a unei culpe
fără prevedere. Variantele intenţie directă – culpă cu prevedere ori intenţie indirectă – culpă au
o frecvenţă mai redusă.
Art. 16 alin. (5) C.pen. face o precizare importantă, aceea că rezultatul mai grav de datorează culpei
făptuitorului. Aceasta înseamnă că făptuitorul nu va răspunde pentru rezultatul mai grav, adică acesta
nu îi va fi imputabil decât în măsura în care l-a prevăzut sau ar fi putut să îl prevadă. Prin această
precizare se marchează opţiunea fermă a legiuitorului pentru răspunderea subiectivă (spre
deosebire de răspunderea obiectivă în care rezultatul mai grav este imputat făptuitorului, indiferent
dacă era previzibil sau nu, numai pentru că este cauzal legat de rezultatul voit de acesta, de actul ilicit
iniţial). Consecinţa opţiunii pentru răspunderea subiectivă constă în aceea că, în măsura în care
rezultatul mai grav nu putea fi prevăzut, făptuitorul nu va răspunde pentru un asemenea rezultat. Deşi
aceasta era poziţia dreptului penal românesc şi anterior prezentei reglementări, existau
şi reminiscenţe ale răspunderii obiective, identificate şi criticate de doctrină; este situaţia art. 197
alin. (3) C.pen. din 1968, în ipoteza urmării constând în sinuciderea victimei, mai ales când
sinuciderea intervine pe fondul unor circumstanţe preexistente şi necunoscute făptuitorului (F.
Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 464). Aceasta ar putea fi raţiunea pentru care, în
actuala reglementare, art. 218 C.pen., s-a renunţat la incriminarea violului care a avut ca urmare
sinuciderea, ca infracţiune praeterintenţionată.
3.2. Delimitarea intenţiei depăşite. În delimitarea intenţiei depăşite de celelalte forme de vinovăţie s-
a apelat, drept criteriu, la măsura/gradul de eventualitate în care făptuitorul infracţiunii iniţiale prevede
rezultatul mai grav. „Dacă autorul infracţiunii iniţiale a conceput ca sigură producerea rezultatului mai
grav şi a efectuat totuşi activitatea, atunci şi infracţiunea mai gravă este comisă tot cu dol (intenţie).
Dacă autorul infracţiunii iniţiale a conceput rezultatul mai grav numai ca probabil, dar a preferat să
comită fapta cu orice risc, atunci avem iarăşi dol, un dol indeterminat eventual (intenţie indirectă) şi
pentru infracţiunea mai gravă. Dacă autorul infracţiunii iniţiale a conceput rezultatul mai grav numai ca
posibil, vom distinge două ipoteze: cazul când el a socotit această posibilitate ca înlăturată prin
precauţiunile pe care le-a luat, şi cazul când el nu a luat nicio precauţiune, ci a mers la risc; în primul
caz, rezultatul mai grav este datorit unei culpe, în al doilea caz, avem un dol eventual (intenţie
indirectă). În fine, când autorul infracţiunii iniţiale a conceput rezultatul mai grav ca improbabil,
imposibil sau exclus, sau nu l-a conceput deloc, deşi putea fi conceput, atunci acest rezultat nu este
datorit decât culpei” (V. Dongoroz I, p. 204). Un alt autor (G. Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenţiei
indirecte, loc. cit., p. 26), făcând distincţia dintre intenţia indirectă şi intenţia depăşită, arăta că, în cazul
celei din urmă, al doilea rezultat pentru care este atrasă răspunderea este cu necesitate mai grav
decât cel urmărit şi, totodată, este provocat din culpă, în timp ce intenţia indirectă presupune un
rezultat care nu trebuie să fie cu necesitate mai grav decât cel urmărit şi care, fiind prevăzut şi
acceptat, exclude culpa.
4. Intenţie indirectă, culpa cu prevedere. Delimitare. Intenţia indirectă se deosebeşte de culpa cu
prevedere unde nu este acceptat rezultatul ilicit prevăzut, sperându-se fără temei că nu se va
produce. Cele două modalităţi au însă în comun prevederea rezultatului, rezultat care nu este urmărit.
Pe de altă parte, în oricare dintre cele două modalităţi, făptuitorul prevede două urmări. Aceste
elemente comune fac dificilă delimitarea intenţiei indirecte de culpa cu prevedere. În caz de dubiu în
ceea ce priveşte identificarea modalităţii, se susţine aplicabilitatea principiului in dubio pro reo,
respectiv considerarea faptei ca fiind comisă în forma culpei cu prevedere, datorită urmărilor mai puţin
severe ale acesteia în planul răspunderii penale, al sancţiunii (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 454, 455).
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced, doctrina a propus operarea delimitării în funcţie de gradele de
eventualitate a producerii rezultatului: sigur (cert), probabil (verosimil), posibil (admisibil), improbabil
(neverosimil), imposibil (inadmisibil), exclus (absolut inadmisibil). Astfel, atunci când producerea
rezultatului este concepută ca fiind certă şi totuşi se efectuează activitatea, chiar dacă se doreşte ca
acel rezultat să nu se producă, există intenţie directă. Dacă producerea rezultatului este concepută ca
probabilă, iar făptuitorul speră că poate nu se produce acest rezultat, însă acceptă şi riscul contrariu,
există intenţie indirectă. Dacă rezultatul a fost conceput ca posibil, dar făptuitorul a sperat că datorită
măsurilor luate de el acest rezultat nu se va produce, există culpă gravă, iar dacă nu a făcut nimic
pentru a evita rezultatul, va exista intenţie indirectă. Dacă rezultatul apare ca improbabil, există culpa
levis, iar dacă apare ca imposibil sau exclus, există culpa levissima(V. Dongoroz I, p. 202).
Doctrina actuală consideră că există culpă cu prevedere atunci când convingerea neproducerii
rezultatului este întemeiată pe anumite împrejurări obiective, care însă sunt evaluate greşit;
dimpotrivă, există intenţie indirectă atunci când neproducerea rezultatului nu se bazează pe
împrejurări obiective evaluate greşit, ci pe întâmplare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 452; C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 121; I. Oancea în Explicaţii I, ed. I,
1969, p. 119).

Art. 17

Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune

Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin
omisiune când:
a) exista o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;
b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială
protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea nu are corespondent în legislaţia penală
anterioară. Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.5), infracţiunea comisivă prin omisiune, recunoscută de
doctrină şi practică, este pentru prima dată consacrată într-un text de lege, inspirat de art. 11
C.pen. spaniol. Textul stabileşte condiţiile în care inacţiunea este asimilată acţiunii; se asigură în acest
mod conformitatea cu exigenţele principiului legalităţii, mai ales cu criteriul previzibilităţii – art. 7 din
Convenţia europeană a drepturilor omului. Pe lângă conformitatea cu Convenţia, textul reprezintă şi
un răspuns la criticile doctrinare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 50).
2. Infracţiuni comisive (de acţiune). Infracţiuni omisive (de omisiune/inacţiune). Norma penală
poate fi prohibitivă, interzicând, sau imperativă, ordonând ceva. Încălcarea normei prohibitive (să nu
furi, să nu ucizi etc.) se realizează printr-o acţiune (faci ceea ce legea opreşte), iar încălcarea normei
imperative, printr-o atitudine pasivă, prin inacţiune, omisiune (nu faci ceea ce legea ordonă). În primul
caz, ne aflăm în prezenţa unor infracţiuni comisive, iar în al doilea, este vorba de infracţiuni omisive.
De regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc prin acţiune, prin comisiune, iar cele omisive prin
inacţiune, omisiune. Există însă şi infracţiuni comisive care pot fi săvârşite prin omisiune, aspect
unanim recunoscut. Acestea sunt denumite şi comisive prin omisiune sau omisive improprii. Un
exemplu de infracţiune comisivă care se poate săvârşi şi prin omisiune l-a reprezentat art. 314 C.pen.
din 1968, respectiv punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji. În cazul
infracţiunilor omisive improprii trebuie să existe obligaţia autorului de a acţiona, de a nu rămâne în
pasivitate; o asemenea obligaţie poate avea diferite surse. Posibilitatea însă ca infracţiuni
omisive să fie săvârşite prin comisiune este controversată (recunosc o asemenea posibilitate V.
Dongoroz I, p. 178, C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 131; neagă posibilitatea T. Pop II,
p. 220, F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 398).
Prin urmare, prevederile art. 17 C.pen. au în vedere infracţiunile comisive prin omisiune sau omisive
improprii care presupun producerea unui rezultat. În condiţiile în care, aşa cum s-a precizat, existenţa
unor asemenea infracţiuni a fost recunoscută doctrinar şi consacrată, prin incriminări speciale, şi în
legislaţia anterioară, art. 17 C.pen. nu reprezintă o reglementare nouă decât la nivel formal. Prin
consacrarea normativă, cu caracter general, a infracţiunii comisive prin omisiune (temei al angajării
răspunderii penale şi în cazul unui comportament omisiv) se realizează unul dintre aspectele materiale
ale principiului legalităţii, acela al redactării textelor legale cu suficientă claritate pentru ca orice
persoană să poată şti, din modul de redactare a dispoziţiei pertinente şi, dacă este cazul, cu ajutorul
interpretării instanţelor, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală
(CEDO, Hotărârea din 25 mai 1993, Kokkinakis c. Grecia, §52).
3. Sursa obligaţiei de a acţiona în ipoteza infracţiunilor comisive prin omisiune. Sursele
obligaţiei de a acţiona în ipoteza infracţiunilor comisive prin omisiune sunt stabilite de legiuitor ca fiind
obligaţia legală sau contractuală de a acţiona, respectiv o acţiune sau inacţiune anterioară a autorului
omisiunii care a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol şi care a înlesnit producerea
rezultatului. Aceleaşi izvoare au fost identificate şi în doctrina veche: legea sau ordinul expres al
legii – de pildă, legea civilă care ordonă unor persoane să dea îngrijire persoanelor aflate în grija lor;
omisiunea îndeplinirii acestei obligaţii va constitui infracţiune în măsura în care produce uciderea,
punerea în pericol a vieţii, sănătăţii (mama care nu îşi hrăneşte copilul nou-născut, medicul care nu
acordă îngrijirea necesară pacientului etc.); obligaţia contractată – s-a exemplificat cu o persoană
care s-a angajat să călăuzească prin munţi turişti sau să dea cursuri de înot şi care are obligaţia de
a acorda ajutor celor pe care îi îndrumă dacă vreun pericol le-ar ameninţa sănătatea,
viaţa;promisiunea sau acţiunea anterioară – exemplul este acela al unui înotător care determină un
neînotător să intre în apă adâncă şi care este dator să îl salveze pe cel din urmă dacă s-ar afla în
pericol de a se îneca; obligaţia de salvare este determinată de acţiunea anterioară a înotătorului de
a fi dus pe cel ce nu ştie să înoate în apă adâncă; obligaţii de serviciu, profesionale (T. Pop II, p.
225). Despre promisiunea anterioară doctrina recentă a arătat că reprezintă, de fapt, o obligaţie
contractuală în măsura în care este acceptată de victimă, iar despre obligaţiile de serviciu,
profesionale, că decurg fie dintr-un contract de muncă, fie dintr-o obligaţie legală (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 391, 392). Cu privire la aceeaşi chestiune, a izvoarelor obligaţiei de
a acţiona, s-a arătat (V. Dongoroz I, p. 178) că este absolut necesară existenţa unei obligaţii legale,
convenţionale sau naturale de a nu rămâne în pasivitate, de a nu se abţine, de a interveni pentru
a împiedica ca alte energii să producă răul incriminat, pentru ca omisiunea să poată constitui
elementul obiectiv al unei infracţiuni; în absenţa unei asemenea obligaţii, omisiunea rămâne un act
reprobabil moral sau social, dar fără semnificaţie penală. Din această perspectivă, actuala
reglementare reprezintă o consacrare a opiniilor doctrinare manifestate încă din perioada interbelică,
precum şi a jurisprudenţei, inclusiv actuale (V. Cioclei, Drept penal. Partea specială…, op. cit., 2009,
p. 10, 11; A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, op. cit., 2008, p. 140; O. Loghin, T. Toader,
Drept penal român. Partea specială, op. cit., 1994, p. 72, 73) care au recunoscut existenţa
infracţiunilor comisive prin omisiune. O acţiune precedentă periculoasă a autorului drept sursă
a obligaţiei de a acţiona [art. 17 lit. b) C.pen.] a fost mai puţin dezbătută sau valorificată în doctrina,
respectiv jurisprudenţa naţională (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 400).

Art. 18

Dispoziţii generale

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă a fost comisă în condiţiile
vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
(2) Efectul cauzelor justificative se extinde şi asupra participanţilor.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 18 reglementează o instituţie nouă, respectiv
conceptul de cauză justificativă. Formal nu există un precedent legislativ, practic însă, sub denumirea
de cauze justificative sunt reunite două instituţii care se regăseau şi în Codul penal anterior; acestea
sunt legitima apărare şi starea de necesitate (calificate, în reglementarea anterioară, drept cauze care
înlătură caracterul penal al faptei).
Alături de acestea apar alte două cauze – exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi
consimţământul persoanei vătămate – instituţii care nu figurau în Codul penal anterior cu caracter
general. Nici aceste din urmă cauze nu au un caracter de noutate absolută, ele fiind recunoscute de
practică şi doctrină sau chiar consacrate legislativ drept cauze speciale.
2. Conceptul de cauză justificativă. Cauza justificativă înlătură o trăsătură esenţială a infracţiunii,
aceea a antijuridicităţii (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 15). În absenţa unei trăsături
esenţiale, fapta nu constituie infracţiune, nu are caracter penal. Acest caracter al cauzelor justificative
a fost surprins constant de doctrina interbelică. „Cauzele justificative conduc la înlăturarea ilegalităţii
faptului legitimând comiterea lui” (V. Dongoroz I, op. cit., p. 306) sau „cauzele justificative exclud
ilegalitatea actului (…) exclud caracterul injust fiindcă legea admite sau chiar ordonă fapta comisă” (T.
Pop II, p. 389, 390) ori „legea în mod excepţional permite sau chiar porunceşte fapte pe care ea în
regulă generală o interzice. Aceste cazuri se numesc de penalişti fapte justificative, iar autorul lor când
le comite poate spune: feci sed iure feci” (I. Tanoviceanu, Tratat de drept…, op. cit., 1924, p. 879).
Deşi nu există un precedent legislativ, există însă un precedent doctrinar.
Capitolul II, sub denumirea de cauze justificative, tratează numai acele cauze care au caracter general
şi, prin urmare, operează în toate cazurile. Pe lângă cauzele justificative cu caracter general, există şi
cauze cu caracter special şi care sunt incidente numai în ipotezele pentru care sunt prevăzute. Astfel
de cauze justificative cu caracter special au fost reglementate atât sub Codul penal anterior (art. 207 –
proba verităţii) şi continuă să fie reglementate şi în actualul Cod penal [art. 201 alin. (6) – avortul
terapeutic; art. 202 alin. (6); art. 203 alin. (2); art. 277 alin. (4); art. 302 alin. (5) etc.].
3. Efectele cauzelor justificative. Existenţa unei cauze justificative înlătură caracterul infracţional al
faptei (fapta nu constituie infracţiune). Înlăturând natura injustă, ilicită a actului, cauzele justificative fac
să dispară nu numai responsabilitatea penală, dar şi aceea civilă (T. Pop II, p. 392). De fapt, existenţa
unei cauze justificative înlătură posibilitatea aplicării nu numai a unei sancţiuni penale, dar şi a oricăror
sancţiuni de drept penal sau a unor sancţiuni civile [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit.,
2006, p. 223]. Cu privire la sancţiunile civile s-a precizat că prezenţa cauzelor justificative sau absenţa
antijuridicităţii nu este un impediment care să împiedice în mod absolut impunerea unor obligaţii civile.
În acest sens, s-a exemplificat cu obligaţia de a repara prejudiciul cauzat victimei în stare de
necesitate, obligaţie întemeiată pe raţiuni de echitate, fără caracter sancţionator (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 476).
Cauzele justificative înlătură caracterul antijuridic, nejustificat al faptei, nu însă şi caracterul tipic al
faptei; fapta rămâne tipică, prevăzută de legea penală, dar nu mai contravine ordinii de drept care
o justifică.
Prezenţa cauzei justificative face ca un act să fie admis, reglementat sau chiar ordonat de lege; în
aceste condiţii, împotriva unei fapte permise de lege nu poate fi concepută legitima apărare.
Cauzele justificative au caracter obiectiv, acţionează in rem, producând o justificare cu caracter
general. Aceasta înseamnă că prezenţa unei cauze justificative poate fi invocată de către toţi
participanţii. Aceasta este semnificaţia extinderii efectelor cauzelor justificative şi asupra participanţilor,
cuprinsă în art. 18 alin. (2).
Dacă sfera de incidenţă a cauzelor justificative este depăşită (depăşirea limitelor legitimei apărări,
a stării de necesitate), faptele devin nejustificate, antijuridice (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op.
cit., 2008, p. 476). În acest caz, asemenea fapte (tipice şi antijuridice) nu sunt imputate autorului lor
datorită unor situaţii excepţionale şi care nu permit un reproş la adresa celui ce le-a comis ( F.
Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 477). Este vorba de cauze de neimputabilitate (a
se vedea art. 26 – excesul neimputabil).

Art. 19

Legitima apărare

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.
(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru
a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi
nelegale ori în timpul nopţii.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actuala reglementare a legitimei apărări este, în cea
mai mare măsură, asemănătoare celei din Codul penal anterior, având corespondent în art. 44. În
acest context, pentru elementele preluate din vechea reglementare, doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi păstrează valabilitatea.
În ceea ce priveşte diferenţele, una dintre acestea o reprezintă conţinutul alin. (1) unde este
valorificat normativ caracterul de cauză justificativă al legitimei apărări, cu efecte in rem, iar nu in
personam, aşa cum era în vechea reglementare. Prin extinderea efectelor şi asupra participanţilor,
conform art. 18 alin. (2) C.pen., actuala reglementare constituie o lege penală mai favorabilă.
O altă diferenţă o reprezintă înlăturarea unui aspect de redundanţă pe care îl conţinea fosta
reglementare; este vorba de eliminarea enumerării care circumscria sfera valorilor care făceau
obiectul atacului (îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc) şi care oricum se
regăsea, prin repetare, în sfera valorilor care erau puse în pericol grav (persoana sau drepturile celui
atacat – cel atacat putând fi acelaşi cu cel care se apără, ori cel care ripostează la atac este altul
decât cel atacat, şi în favoarea căruia intervine –, interesul obştesc). O diferenţă
semnificativă o reprezintă eliminarea caracterului grav al pericolului, preluându-se propunerile
făcute de către doctrină (S. Bogdan, Legitimă apărare…, loc. cit., p. 69-73) care a criticat restrângerea
efectelor legitimei apărări doar la pericolul grav şi pe care a apreciat-o ca inechitabilă. În noile condiţii,
raportul dintre gravitatea pericolului generat de atac şi acţiunile întreprinse pentru înlăturarea lui vor fi
analizate din perspectiva proporţionalităţii dintre atac şi apărare (nu va mai fi verificată condiţia ca
atacul să fi pus în pericol grav persoana şi drepturile acesteia, precum şi condiţia proporţionalităţii
apărării, ci analiza va purta, exclusiv, asupra condiţiei proporţionalităţii). Înlăturarea caracterului grav al
pericolului generat de atac lărgeşte sfera de incidenţă a legitimei apărări, motiv pentru care poate
constitui o lege penală mai favorabilă.
De asemenea, la nivelul diferenţelor se situează şi înlocuirea noţiunii de interes obştesc cu cea
de interes general. Conceptul de interes obştesc a fost criticat în doctrină pentru gradul ridicat de
imprecizie (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 488) care creează dificultăţi în
identificarea valorilor ce pot face obiectul atacului, unii dintre autorii care au definit interesul obştesc
părând că includ în sfera acestuia şi persoanele juridice de drept privat, în timp ce alţi autori par
a exclude asemenea persoane. Înlocuirea interesului obştesc cu cel general a figurat şi în Legea nr.
301/2004 privind Codul penal (art. 22 privind legitima apărare). În contextul acestei legi şi analizând
această noţiune, s-a identificat interesul general cu interesul statului sau al altor persoane juridice de
drept public, deci cu excluderea clară a persoanelor juridice de drept privat [G. Antoniu (coord.), Noul
Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 235]. S-a arătat (ibidem) că nu poate fi apărat legitim un interes
general nedeterminat (ordine publică, ordine de drept etc.) decât dacă sunt puse în pericol şi interese
individualizate, determinate; argumentul îl constituie faptul că apărarea în general a ordinii de drept
revine organelor de stat şi nu cetăţenilor. În contextul celor precizate, înlocuirea interesului obştesc cu
cel general rămâne o modificare formală, care nu înlătură controversa, ci o menţine.
Există unele diferenţe şi la nivelul legitimei apărări prezumate, respectiv al spaţiilor vizate de
aceasta (a se vedea infra pct. 3).
O altă diferenţă semnificativă este reprezentată de faptul că actuala reglementare nu mai tratează în
cadrul legitimei apărări aşa-numitul exces justificat de legitimă apărare. Noua abordare este
firească deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, excesul justificat nu are natura unei cauze
justificative (T. Pop II, p. 530; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 503), ci este
o cauză care înlătură vinovăţia. În considerarea acestui caracter, s-a impus tratarea sa în cadrul
cauzelor de neimputabilitate (a se vedea art. 26).
2. Condiţiile legitimei apărări
2.1. Atacul. Atacul poate consta şi într-o omisiune, în ipoteza în care exista pentru autor obligaţia de
a acţiona, inacţiune care creează un pericol pentru valoarea socială ocrotită (dacă autorul se află în
poziţie de garant cu privire la valoarea socială ocrotită), opinie larg împărtăşită de către doctrină
(Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 351; C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 243; G. Antoniu,
Vinovăţia penală, op. cit., p. 267; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 479). Atacul
trebuie să provină de la o persoană fizică; nu există atac din partea forţelor naturii, a lucrurilor,
animalelor (dacă acestea nu sunt folosite de către o persoană fizică). Actele de apărare împotriva
forţelor naturii, a forţelor mecanice sub care acţionează lucrurile etc. pot fi justificate pe alt temei, acela
al stării de necesitate. În cazul unui atac provenit de la o persoană fizică iresponsabilă, se face
distincţie după cum cel atacat cunoaşte existenţa iresponsabilităţii; în cazul cunoaşterii, nu poate fi
invocată legitima apărare, ci starea de necesitate; în cazul necunoaşterii, va opera legitima apărare
[C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 244; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op.
cit., 2006, p. 228, 229]. În această ipoteză, alţi autori (T. Pop II, p. 506, 516; F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 486) consideră că există legitimă apărare indiferent de cunoaşterea
sau necunoaşterea iresponsabilităţii autorului atacului, soluţie echitabilă şi, de asemenea preferabilă,
având în vedere consecinţele in rem ale cauzei justificative în raport cu consecinţele in personam ale
cauzei de neimputabilitate. Legea impune ca atacul să fie exclusiv material; nu poate fi invocată
legitima apărare împotriva unui atac imaterial (verbal, de pildă). Deşi criticat (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 480), acest caracter al atacului a fost menţinut. Criticat a fost şi
caracterul direct al atacului (ibidem), însă şi acesta a fost menţinut. Atacul imediat este un atac pe
cale să se producă sau iminent ori un atac deja în desfăşurare sau actual. Apărarea este legitimă
atâta vreme cât are loc între momentul în care atacul devine iminent şi momentul în care acesta s-a
epuizat. Intervenind între aceste momente, apărarea are caracter necesar. Atacul nu este neapărat
identic (ca întindere în timp) cu eventuala infracţiune pe care o configurează. Astfel, dacă infracţiunea
are un caracter reversibil, atacul nu se epuizează odată cu consumarea infracţiunii; atacul poate
continua atâta vreme cât există posibilitatea înlăturării rezultatului (doctrina oferă exemplul unei
infracţiuni de furt, ipoteză în care proprietarul poate urmări hoţul şi exercita violenţe asupra acestuia
pentru a-şi recupera bunul, chiar după ce infracţiunea de furt s-a consumat, sub condiţia unei anumite
unităţi de timp şi, eventual, de loc). Dacă urmarea atacului este ireversibilă şi totală, nu mai este
legitimă apărarea după consumarea infracţiunii (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p.
482). Nu există legitimă apărare împotriva atacului consumat, apărarea nemaifiind necesară pentru
înlăturarea unui rău deja produs; prin excepţie, există legitimă apărare şi împotriva atacului consumat,
dacă persistă pericolul că atacul va fi reluat sau se va intensifica (T. Pop II, p. 513). Atacul viitor, de
fapt o apărare anticipată împotriva unui pericol viitor (utilizarea anticipată a unor mijloace, mecanisme
de protecţie), este recunoscută ca apărare legitimă cu condiţia ca aceste mecanisme să acţioneze în
momentul declanşării atacului; nu este un veritabil atac viitor deoarece apărarea nu precede atacul,
ceea ce este anterior atacului este numai pregătirea apărării (T. Pop II, p. 514, 515; F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 483, 484). Atacul este injust indiferent că se prezintă sau nu
sub forma unei infracţiuni; noţiunea atacului injust este mai largă decât a infracţiunii, ele nu se
suprapun. Se păstrează caracterul injust şi dacă atacul a fost prevăzut de către cel atacat. Legitima
apărare poate avea loc, în principiu, şi împotriva atacului provocat de către cel care se apără. Dacă
provocarea constă într-o faptă antijuridică care a impus apărarea, ea va exclude legitima apărare (T.
Pop II, p. 516-518; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 497 –ipoteza în care
persoana comite un act provocator împotriva alteia, în scopul ca aceasta să riposteze violent,
declanşând un atac care îi va oferi provocatorului ocazia de a comite fapta prevăzută de legea penală
împotriva celui provocat, la adăpostul legitimei apărări). Actul autorităţii care are, în mod vădit,
caracter ilegal, arbitrar constituie un atac (T. Pop II, p. 518-521; F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 484), exemplificându-se cu ipoteza în care o persoană arestată se va putea opune
agentului forţei publice dacă acesta va încerca să îl brutalizeze. În absenţa caracterului evident ilegal,
actului autorităţii nu i se poate opune rezistenţă. Având în vedere fragilitatea criteriului ilegalităţii
manifeste, evidente a actului autorităţii, doctrina franceză a imaginat un sistem bazat pe natura
bunului ameninţat de actul ilegal al autorităţii: dacă agresiunea este îndreptată împotriva bunurilor, de
pildă un sechestru nelegal, riposta nu este justificată, dacă însă este îndreptată împotriva persoanei,
de pildă lovirea unei persoane arestate, riposta va fi justificată. Împotriva legitimei apărări nu există
legitimă apărare (R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, tome I, Cujas, 1997, n o 458 apud J. Pradel,
op. cit., p. 312). Atacul poate avea ca obiect persoana fizică, respectiv bunurile personale – viaţa,
integritatea corporală, libertatea individuală – ale celui atacat sau ale altuia, precum şi bunurile
patrimoniale – proprietatea, posesia, detenţia – ca drepturi ale persoanei. Bunurile şi interesul general
pot fi, de asemenea, obiect al atacului [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p.
234, 235].
2.2. Apărarea trebuie să fie întotdeauna o faptă prevăzută de legea penală. Ea poate fi săvârşită cu
oricare dintre formele de vinovăţie. Astfel, în practica judiciară s-a decis că există legitimă apărare
şi atunci când făptuitorul s-a apărat lovind cu pumnii şi picioarele pe victima agresoare care, datorită
stării de ebrietate în care se găsea, a căzut şi s-a lovit cu capul de solul îngheţat, suferind leziunile ce
i-au provocat moartea (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2415/1976, în Repertoriu…1976-1980,
p. 235). Soluţia este pe deplin justificată, doctrina franceză aducând un argument practic care pune în
evidenţă caracterul inechitabil al soluţiei contrare – victima ameninţată de o persoană va fi în legitimă
apărare dacă va lovi intenţionat agresorul, dar i se refuză această cauză justificativă atunci când
victima se limitează a-l respinge pe agresor de aşa manieră încât acesta cade, se loveşte, decedând
în urma leziunii provocate de lovirea prin cădere – şi un argument psihologic – trebuie distins între
voinţa de a săvârşi actul de apărare şi care este întotdeauna, în mod obligatoriu, intenţionat şi
consecinţele acestui act, căci verificarea existenţei condiţiilor legitimei apărări vizează voinţa de
a săvârşi actul, iar nu aceea de a produce rezultatul (M.-L. Rassat, op. cit., p. 383; J. Pradel, op. cit.,
p. 314; în acelaşi sens, a se vedea F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 491,
respectiv distincţia act-rezultat cu privire la faptă). Apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea
atacului, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fie singura posibilitate de acest fel. „Necesitatea
apărării nu înseamnă proporţionalitate între valoarea bunului atacat şi valoarea bunului lezat prin
apărare. Dacă apărarea este necesară, ea se poate executa prin lezarea unui bun de valoare mai
mare decât valoarea bunului atacat, adică apărarea poate fi mai gravă dacă este necesară.
Necesitatea trebuie să existe în mod obiectiv; aceasta se judecă însă in concreto” (T. Pop în Codul
penal Carol al II-lea adnotat, Vol. I. Partea generală, p. 331; T. Pop II, p. 532). Apărarea trebuie să
fieîndreptată împotriva agresorului şi nu împotriva unei terţe persoane; lezarea unei terţe persoane
ar putea fi justificată pe temeiul stării de necesitate. Lezarea bunurilor unei terţe persoane, bunuri care
nu au servit ca instrument al atacului, este, de asemenea, justificată pe temeiul stării de necesitate.
Dacă însă bunurile terţei persoane au servit ca instrument al atacului, acţiunea de apărare care a dus
la lezarea lor rămâne în sfera legitimei apărări (T. Pop II, p. 526). În cazul unei apărări care
prejudiciază un terţ, celui ce se apără i se impută doar faptele săvârşite din culpă (T. Pop II, p. 501).
Apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului. Aprecierea proporţionalităţii se
realizează în raport cu împrejurările concrete în care s-a acţionat, pornind de la raportul dintre
urmarea pe care ar fi produs-o atacul, urmarea dorită de cel care s-a apărat şi urmarea care s-a
produs, cu luarea în considerare şi a raportului de forţe dintre cel care atacă şi cel care se apără,
valorile sociale aflate în conflict, mijloacele folosite în atac şi, respectiv, în apărare (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 493). În ceea ce priveşte compararea valorilor sociale în conflict, se
face distincţia după cum acestea sunt omogene sau neomogene. În primul caz, analiza
proporţionalităţii se va întemeia pe comparaţia vătămărilor produse valorilor omogene; în al doilea caz
va fi avută în vedere ierarhia acestor valori. Pentru ipoteza valorilor neomogene este acceptat, ca
regulă, că nu se justifică uciderea unei persoane pentru a înlătura un atac asupra bunurilor [Explicaţii
I, ed. I, 1969, p. 356; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 274; F. Streteanu, Tratat de drept
penal…, op. cit., 2008, p. 495; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 28/1975; Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 358/1977apud G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 235].
Această poziţie doctrinară şi jurisprudenţială este în consens cu dispoziţiile art. 2 parag. 2 lit. a) din
Convenţie (moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă […] pentru a asigura apărarea
oricărei persoane împotriva violenţei ilegale), dispoziţie convenţională care se referă la legitima
apărare (C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului…, op. cit., 2005, p. 193), dar care nu s-
a reflectat încă în jurisprudenţă. S-a arătat (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p.
496) că art. 2 al Convenţiei este compatibil cu reţinerea legitimei apărări atunci când apărarea
patrimoniului a condus la uciderea din culpă sau praeterintenţionată a agresorului.
3. Legitima apărare prezumată. Reglementarea cuprinsă de art. 19 alin. (3) C.pen. este similară cu
cea a art. 44 alin. (21) C.pen. din 1968. În raport cu reglementarea anterioară, cea actuală
prezintă diferenţe. Astfel,spaţiile vizate de prezumţia de legitimă apărare nu mai prevăd şi locul
delimitat prin semne de marcare, limitându-se la locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de aceasta. S-a revenit la formularea pe care art. 44 alin. (21) C.pen. din 1968 o avusese iniţial,
înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 247/2005. Sfera de incidenţă a prezumţiei, prin noua
reglementare care înlătură locul delimitat prin semne de marcare şi care impune condiţia ca locul
împrejmuit să fie legat de un domiciliu, se restrânge. Din această perspectivă, în abstract, legea veche
va constitui legea penală mai favorabilă. Conţinutul actualei reglementări, în ceea ce priveşte spaţiile
vizate de prezumţie, este identic cu cel al infracţiunii de violare de domiciliu (a se vedeaart. 224
C.pen.). Totodată, valorifică şi criticile aduse de doctrină (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 502) referitoare la consecinţele absurde pe care aplicarea fostei reglementări le-ar fi putut
produce, având în vedere că nu instituia condiţia legăturii de/cu un domiciliu a locului împrejmuit sau
delimitat.
S-a precizat caracterul nelegal al modalităţilor de pătrundere; precizarea ar putea părea inutilă
având în vedere că există deja precizat caracterul fără drept al pătrunderii, context în care, pentru
celelalte modalităţi, altele decât violenţa, viclenia, efracţia, operând clauza de analogie cu caracter
omogen (în acest caz toate situaţiile reglementate au caracter omogen, respectiv toate se referă la
modalităţi de pătrundere fără drept, astfel încât criteriul avut în vedere de legiuitor poate fi dedus cu
uşurinţă – F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 50, 51). Altfel spus, câtă vreme
pătrunderea este fără drept, şi modalităţile de realizare a pătrunderii se vor contamina de acest
caracter, vor fi şi ele fără drept, adică nelegale. Legiuitorul a dorit însă să realizeze conformitatea
reglementării cu principiul legalităţii şi din această perspectivă, criteriul implicit de determinare
a ipotezelor avute în vedere în cazul altor modalităţi de pătrundere fiind transformat într-unul expres
prevăzut. Sintagma „alte asemenea modalităţi nelegale” vine să înlocuiască sintagma „alte asemenea
mijloace”.
S-a adăugat la enumerarea exemplificativă a modalităţilor de pătrundere şi cea efectuată în timpul
nopţii; pentru identificarea nopţii vor fi aplicabile criteriile deja instituite de doctrină şi consacrate de
practică, respectiv caracterul concret al lăsării întunericului, iar nu cel astronomic al răsăritului şi
apusului. Precizarea pare să fi fost inspirată de art. 122-6 C.pen. francez care prezumă a fi în legitimă
apărare pe acela care a săvârşit fapta pentru a respinge pătrunderea în timpul nopţii, săvârşită prin
efracţie, violenţă sau viclenie, într-un loc locuit (lieu habité – J. Pradel, op. cit., p. 320). Este de
observat că, potrivit textului francez, pătrunderea săvârşită în timpul nopţii trebuie să fie, în acelaşi
timp, şi realizată prin efracţie, violenţă, viclenie; condiţiile sunt cumulative, aspect rezultat din modul de
redactare a textului, din analiza gramaticală. Potrivit textului românesc, pare că este suficientă
pătrunderea fără drept în timpul nopţii, nefiind necesar să fie şi săvârşită prin modalităţi violente,
viclene ori care implică efracţia; concluzia pare justificată tot de analiza gramaticală. Astfel, potrivit legii
române,în timpul nopţii este o caracteristică a pătrunderii, aşa cum sunt şi violenţa, viclenia, efracţia;
potrivit legii franceze, violenţa, viclenia, efracţia sunt caracteristici nu ale unei simple pătrunderi, ci ale
unei pătrunderi în timpul nopţii. Comparaţia trebuie să aibă însă în vedere faptul că legea română
conţine, în plus, în raport cu legea franceză, condiţia generică ca pătrunderea să fie fără drept;
violenţa, viclenia, efracţia, în timpul nopţii sunt explicitări exemplificative ale caracterului fără drept al
pătrunderii. Pătrunderea poate fi atât în curs de a se produce, încercată, cât şi consumată.
Prezumţia are caracter relativ, sarcina probei revenind celui ce acuză. Cel care invocă legitima
apărare prezumată nu trebuie să facă proba că atacul îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 19 alin.
(2), că riposta sa era necesară şi proporţională; cel care neagă va trebui să dovedească
neîndeplinirea condiţiilor referitoare la atac şi apărare.
4. Legitima apărare putativă există atunci când o persoană crede în mod eronat că este supusă unui
atac (de precizat că este vorba de eroare asupra premiselor de fapt ale legitimei apărări) şi, în aceste
condiţii, desfăşoară o apărare. În opinia obiectivă conform căreia condiţiile legitimei apărări trebuie să
existe în mod real, obiectiv, o legitimă apărare putativă este o eroare şi, prin urmare, o cauză de
neimputabilitate. În opinia subiectivă potrivit căreia este suficientă pentru configurarea legitimei apărări
existenţa condiţiilor în mod subiectiv, în mintea agentului, legitima apărare putativă este o apărare
legitimă şi, prin urmare, o cauză justificativă (T. Pop II, p. 504, 505, 530, 531). Doctrina actuală [G.
Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 242] consideră că este vorba de o eroare de
fapt. În doctrină (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 359; C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 247)
s-a afirmat că legitima apărare putativă are, datorită erorii de fapt, aceleaşi efecte ca legitima apărare
propriu-zisă. Afirmaţia se susţine sub imperiul Codului penal din 1968când atât legitima apărare, cât şi
eroarea erau cauze care înlăturau caracterul penal al faptei, având, deci, efecte identice. Potrivit
reglementării actuale, eroarea este o cauză de neimputabilitate; nu justifică fapta aşa cum o face
legitima apărare, ridicându-i caracterul antijuridic, producând efecte in rem, ci înlătură imputabilitatea,
producând efecte in personam. Din această perspectivă, a întinderii efectelor, caracterizarea legitimei
apărări ca fiind o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate prezintă interes.
5. Efecte (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 18). O faptă comisă în legitimă apărare nu
atrage aplicarea unei sancţiuni sau a altei măsuri cu caracter penal; este înlăturată şi răspunderea
civilă pentru prejudiciul suferit de atacator (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p.
496). În ipoteza lezării bunurilor unei terţe persoane trebuie făcută distincţia după cum acestea au fost
folosite de atacator ca instrumente pentru atac sau nu. În primul caz, lezarea unor asemenea bunuri
este justificată de legitima apărare, pe când în cel de al doilea caz, justificarea s-ar întemeia pe starea
de necesitate (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 497; T. Pop II, p. 526).Art. 1360
alin. (1) C.civ., în contextul reglementării răspunderii delictuale pentru fapta proprie, reglementează şi
legitima apărare drept cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile – „nu datorează
despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”.

Art. 20

Starea de necesitate

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.
(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol
imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori
a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea actuală este cvasi-identică cu cea
precedentă şi conţinută de art. 45 C.pen. din 1968. Unele diferenţe sunt minime şi constau în
înlocuirea unor termeni (pericol iminent cu pericol imediat, interes obştesc cu interes general – a se
vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 19), respectiv unele modificări terminologice, prin înlocuirea
sintagmei „a/al altuia” ce determina enumerarea valorilor vizate de pericol şi care fac obiectul acţiunii
de apărare cu sintagma „a altei persoane”. Se menţine în domeniul cauzei justificative, ca şi în
reglementarea anterioară, ipoteza în care urmarea produsă de acţiunea de salvare depăşeşte, fără să
fie vădit, urmarea ce s-ar fi produs în absenţa intervenţiei. Este vorba deart. 45 alin. (3) C.pen. din
1968, devenit art. 20 alin. (2) teza finală C.pen. În ciuda criticilor aduse de doctrină şi care au precizat
inconvenientele (caracterul cvasi-inconciliabil cu fundamentul stării de necesitate şi lipsa unei protecţii
adecvate pentru terţul care suportă consecinţele faptei comise în stare de necesitate) unei asemenea
opţiuni (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 524, 525), este perpetuat caracterul de
cauză justificativă al excesului de apărare care nu este vădit. Diferenţa majoră o constituie
consacrarea caracterului de cauză justificativă a stării de necesitate (care va opera in rem, înlăturând
şi pentru participanţi caracterul antijuridic, ilicit al faptei), spre deosebire de caracterul său de cauză
care înlătura vinovăţia subiectului, a autorului faptei, aşa cum era potrivit Codului penal anterior. Prin
urmare, nu sunt modificate condiţiile de existenţă ale stării de necesitate, nici efectele acesteia, ci
întinderea acestor efecte şi la nivelul participanţilor (extindere care operează prin conferirea
caracterului de cauză justificativă şi care a înlocuit caracterul de cauză care înlătură vinovăţia).
Această diferenţă va fi determinantă în identificarea legii penale mai favorabile, atunci când va fi vorba
de participanţi.
Art. 45 alin. (3) C.pen. din 1968 (excesul de acţiune salvatoare sau excesul în materie de stare de
necesitate) a devenit (într-o formulare pozitivă) o cauză de neimputabilitate, conform art. 26 alin. (2)
C.pen. Acest exces a fost calificat de doctrină drept o cauză de înlăturare a vinovăţiei (F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 523), astfel încât actuala sa plasare în cadrul cauzelor de
neimputabilitate este deplin justificată.
Caracterizând starea de necesitate drept cauză justificativă s-a optat pentru teoriile obiective cu privire
la fundamentului acesteia (T. Pop II, p. 541).
2. Condiţiile stării de necesitate. Diferenţa în raport cu legitima apărare. Atât în cazul legitimei
apărări, cât şi al stării de necesitate există un pericol care ameninţă valoarea protejată de lege şi care
nu poate fi salvat decât prin săvârşirea unei infracţiuni. Diferenţa constă în aceea că, în cazul legitimei
apărări, atacul este provocat prin actul voluntar şi injust al unei persoane, pe când, în cazul stării de
necesitate, pericolul este provocat de un fenomen natural, întâmplare sau indirect prin actul unei
persoane. În cazul legitimei apărări este apărat un drept de o agresiune nedreaptă; există un conflict
între just şi injust. În cazul stării de necesitate nu se stabileşte obligatoriu un astfel de conflict, ci
coliziunea se stabileşte între just şi just (T. Pop II, p. 535; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 507). Această diferenţă determină o altă caracteristicăproprie stării de necesitate: acţiunea
de salvare trebuie să fie singura cale de înlăturare a pericolului, spre deosebire de acţiunea de
apărare care nu trebuie să fie singura posibilitate de înlăturare a atacului.
2.1. Pericolul vizează aceleaşi valori, este supus aceloraşi condiţii ca în reglementarea anterioară.
Prin urmare, nesuferind modificări, rămân valabile doctrina şi jurisprudenţa anterioare. Pericolul
trebuie să constituie o realitate efectivă, evaluarea existenţei sale realizându-se printr-un examen
obiectiv, făcându-se distincţie după cum situaţia evaluată presupune sau nu cunoştinţe de specialitate
(ibidem, p. 508). Gravitatea pericolului presupune că acesta trebuie să aibă o anumită intensitate ale
cărei limite nu sunt prestabilite, ci urmează a fi evaluate cu prilejul stabilirii proporţionalităţii acţiunii de
salvare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 507, 508). Principiul în materia
evaluării gravităţii pericolului vizează existenţa unui sacrificiu pe care legea nu îl poate impune, nu se
poate cere în mod rezonabil sacrificiul bunului ameninţat de respectivul pericol (T. Pop II, p. 543).
Pericolul trebuie să fie iminent (imediat), iar nu trecut (salvarea nu mai are obiect) sau viitor (caz în
care pot fi luate măsuri de prevenire). Totuşi, se consideră iminent (actual, imediat) şi un pericol al
cărui rezultat prejudiciabil nu s-a produs încă, ci urmează să se producă, însă, pe măsura trecerii
timpului, prevenirea sa presupune riscuri crescânde (G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 289; F.
Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 509). Pericolul este inevitabil când nu există
decât săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ca modalitate de înlăturare a sa; răul nu poate fi
evitat în alt fel decât prin sacrificarea bunului altuia. Cauza pericolului este datorată unor acţiuni non-
umane (fenomene naturale, animale, întâmplări) sau umane fără vinovăţie, din culpă sau intenţionate.
Cel care a provocat intenţionat un pericol şi apoi desfăşoară o activitate de salvare nu poate invoca
starea de necesitate; în acest caz este suficientă intenţia cu privire la starea de pericol, nu şi cu privire
la provocarea stării de necesitate. S-a susţinut şi poziţia contrară, a invocării stării de necesitate de cel
care a provocat pericolul în mod intenţionat. Recunoaşterea posibilităţii invocării stării de necesitate de
către cel care a provocat pericolul din culpă este, de asemenea, controversată; doctrina susţine
recunoaşterea unor efecte limitate ale stării de necesitate în acest caz. Astfel, va fi justificată fapta
intenţionată, dar va fi atrasă răspunderea pentru fapta din culpă, în măsura în care este incriminată şi
în ipoteza săvârşirii din culpă (V. Dongoroz I, p. 355; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 290,
291; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 513).
Toate condiţiile vor fi verificate în mod obiectiv, dar şi în raport cu persoana celui constrâns.
2.2. Acţiunea de salvare este supusă îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi în reglementarea anterioară.
Acţiunea de salvare va trebui să fie o faptă prevăzută de legea penală, al cărei element subiectiv îl
reprezintă conştientizarea pericolului, urmărindu-se înlăturarea acestuia. Acest element subiectiv
nu este identic cu elementul subiectiv al infracţiunii pe care o configurează acţiunea de salvare, astfel
încât starea de necesitate poate fi reţinută atât la infracţiunile intenţionate, cât şi la cele din
culpă ori praeterintenţionate. Acţiunea de salvare poate fi comisă de persoana supusă pericolului
sau de orice altă persoană. Acţiunea de salvare are un caracter de cvasi-exclusivitate, respectiv
săvârşirea sa, în raport cu împrejurările cauzei şi cu ansamblul faptelor prevăzute de legea penală,
apare ca fiind fapta necesară pentru înlăturarea pericolului iminent. Caracterizarea faptei ca fiind
necesară pentru înlăturarea pericolului depinde de caracteristicile obiective şi subiective ale cazului
concret şi se stabileşte în funcţie de starea psihică a persoanei care a desfăşurat acţiunea de salvare
(Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 367). Existenţa unei modalităţi licite de înlăturare a pericoluluiexclude
starea de necesitate, însă eficienţa acesteia trebuie să fie similară cu cea a modalităţii ilicite. Existenţa
sau nu a unei alte modalităţi de înlăturare a pericolului se apreciază în mod obiectiv, în concret. Dacă
o asemenea modalitate a existat, dar autorul acţiunii de salvare nu a cunoscut-o, va opera eroarea, iar
dacă avea posibilitatea să o cunoască, va răspunde pentru faptele săvârşite din culpă. Dacă
existau mai multe modalităţi de înlăturare a pericolului care toate presupuneau săvârşirea unei
fapte penale, acţiunea de salvare trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puţin grave ( T. Pop II, p.
548; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 511). În ipoteza mai multor posibilităţi de
salvare, dintre care cel puţin una mai puţin gravă, se va reţine starea de necesitate dacă cel care
a desfăşurat acţiunea de salvare nu a întrevăzut această altă modalitate în situaţia concretă în care s-
a aflat (G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 292). Doctrina precizează şi caracterul adecvat al
acţiunii de salvare, respectiv aceasta trebuie să fie aptă să înlăture starea de pericol; în absenţa unui
asemenea caracter, fapta comisă nu va fi justificată; şi acest caracter se apreciază tot în concret (F.
Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 515). Acţiunea de salvare nu trebuie să producă
urmări vădit mai grave decât cele pe care le-ar fi produs pericolul, ceea ce reprezintăcondiţia
proporţionalităţii. În aprecierea proporţionalităţii (care va avea loc în concret) s-au propus drept
criterii valoarea bunurilor/intereselor în conflict (salvat/sacrificat), caracterul reparabil sau nu al
prejudiciului cauzat, importanţa socială a bunului (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 516, 517). Starea de necesitate există şi atunci când urmarea produsă de acţiunea de salvare
depăşeşte urmarea pe care ar fi produs-o pericolul, însă această depăşire nu este vădită. Persoana
care a desfăşurat acţiunea de salvare nu trebuie să fie dintre acele persoane care au obligaţia de
a înfrunta pericolul, în virtutea profesiei sau ocupaţiei lor. Excluderea acestor persoane din sfera de
incidenţă a stării de necesitate se referă la ipoteza când o astfel de persoană ar acţiona pentru a se
salva pe sine cu încălcarea obligaţiilor ce îi reveneau. Deşi nu pot invoca starea de necesitate pentru
propria lor salvare, o pot invoca pentru salvarea unor terţi [G. Antoniu (coord.),Noul Cod penal, vol. I,
op. cit., 2006, p. 253; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 522].
3. Efecte (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 18). Este înlăturată aplicarea unei sancţiuni
sau a oricărei alte măsuri cu caracter penal. Nu este înlăturată răspunderea civilă în măsura în care se
creează un prejudiciu unui terţ care nu are nicio legătură cu pericolul. Cel obligat la despăgubiri va fi
cel în favoarea căruia s-a intervenit (fie că el însuşi a desfăşurat activitatea de salvare, fie că aceasta
a fost desfăşurată de un terţ). Înart. 1361 C.civ.este reglementată starea de necesitate drept cauză
care înlătură, de principiu, caracterul ilicit al faptei prejudiciabile – „cel care, aflat în stare de
necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un
prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile
îmbogăţirii fără justă cauză” (pentru îmbogăţirea fără justă cauză, a se vedea art. 1345-1347 C.civ.). În
contextul acestei reglementări, starea de necesitate înlătură răspunderea pentru un delict civil, dar
poate angaja răspunderea pentru săvârşirea unui fapt ilicit conform regulilor aplicabile pentru
îmbogăţirea fără justă cauză (făptuitorul nu se face vinovat de săvârşirea unei fapte ilicite în condiţiile
stării de necesitate, dar, cu toate acestea, va răspunde pentru faptul ilicit constând în aceea că s-a
îmbogăţit fără justă cauză în asemenea situaţii) [L.R. Boilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1432]. Se recunoaşte pentru cel prejudiciat printr-o
acţiune săvârşită în stare de necesitate un drept la acţiunea de recuperare a pierderii împotriva celui
care a săvârşit fapta prejudiciabilă (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1972, p. 157).

Art. 21

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept
recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor
şi limitelor prevăzute de aceasta.
(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în
mod vădit ilegală.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive (2.6), reprezintă o formulare
modernă a cauzei justificative din Codul penal din 1936, respectiv ordinul legii şi comanda autorităţii
legitime (art. 137). În Codul penal din 1968 nu a existat o astfel de cauză justificativă; s-a considerat
că este de domeniul evidenţei caracterul justificativ (o faptă ordonată de lege sau autoritatea legitimă
nu este infracţiune), astfel încât o reglementare în acest sens ar fi redundantă (V. Dongoroz II, p. 44).
În acest context, în raport cu Codul penal anterior, reglementarea actuală care prevede expres
o asemenea cauză justificativă este mai favorabilă.Expunere de motive (pct. 2.6) precizează că
întinderea acestei cauze justificative este identică cu cea a celei prevăzute în Codul penal din
1936. Sub aceeaşi denumire cauza justificativă reglementată de prezentul articol se regăseşte în
legislaţia europeană [art. 20 alin. (7) C.pen. spaniol, art. 51 alin. (1) C.pen. italian].
2. Aspecte generale. Precizări asupra naturii juridice. O parte a doctrinei interbelice (T. Pop II, p.
554 şi urm.) caracterizează această cauză ca fiind justificativă; executarea legii sau ordinul autorităţii
a fost considerat însă şi drept cauză de neimputabilitate (V. Dongoroz I, p. 369). Potrivit actualei
reglementări este afirmat expres caracterul de cauză justificativă. Cu toate acestea, se impune
precizarea că exercitarea unui drept are o natură juridică dublă; este atât cauză justificativă, dar şi
cauză care înlătură tipicitatea în ipoteza incriminărilor care prevăd condiţia săvârşirii faptei pe nedrept,
în mod ilegal – lipsirea de libertate (art. 205), violarea de domiciliu (art. 224), violarea vieţii private (art.
226), divulgarea secretului profesional (art. 227), falsul informatic (art. 325), nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor (art. 342). Prezentul articol reglementează însă exclusiv cauza justificativă.
Doctrina franceză (M.L. Rassat, op. cit., p. 373) consideră că nu este necesar un text expres, specific
fiecărei activităţi prejudiciabile, dar justificate. Motivul îl constituie caracterul evident al faptului că,
odată ce legea organizează o profesie, o activitate susceptibile de anumite atingeri ale ordinii juridice,
aceste atingeri sunt implicit justificate (organizarea activităţii de medicină care implică lezarea
intenţionată a integrităţii corporale a altei persoane şi care, prin forţa lucrurilor, este exonerată de
calificare penală); toate dispoziţiile legale justifică ceea ce impun, prescriu sau autorizează.
3. Exercitarea unui drept. Exercitarea unui drept este exemplificată în doctrină (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 540-543) prin autoritatea parentală/ dreptul de corecţie al părinţilor
asupra copiilor minori, exercitarea unor drepturi constituţionale, autorizarea oficială, exercitarea unor
drepturi ale creditorului. Doctrina interbelică (T. Pop II, p. 563-566) oferea aceleaşi exemple. În ceea
ce priveşte autoritatea parentală/ dreptul de corecţie, în prezent se consideră că are caracter
justificativ numai în raport cu fapte care nu lezează demnitatea minorului, nu influenţează negativ
creşterea şi educarea acestuia; poate fi delegat altor persoane. Contrar doctrinei interbelice, nu se
recunoaşte existenţa unui drept de corecţie asupra unui copil străin sau, altfel spus, dreptul de
corecţie nu poate fi exercitat de persoane străine care nu au delegare în acest sens. Autorizarea
oficială are rol de cauză justificativă atunci când absenţa sa nu apare ca element constitutiv al
infracţiunii [deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării – art.
342 alin. (2) C.pen.]; se exemplifică cu autorizarea reţinerii corespondenţei unui deţinut [art. 45 alin.
(2) din Legea nr. 275/2006, în prezent abrogată, existând însă corespondent în art. 63 alin. (4) din
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal]. Exercitarea unor drepturi constituţionale este
ilustrată cu libertatea presei (libertatea de expresie); în dreptul italian (Compendio di diritto penale, op.
cit., p. 82, 83), vocaţia justificativă a libertăţii presei este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, iar
exerciţiul unei asemenea libertăţi este supus unor condiţii dintre care una este utilitatea socială
a informaţiei (trebuie să existe un interes public care să justifice divulgarea acesteia).
4. Îndeplinirea unei obligaţii. Îndeplinirea unei obligaţii, ca şi cauză justificativă, îşi poate
avea originea atât într-o lege [art. 21 alin. (1) C.pen.], cât şi într-o dispoziţie a autorităţii [art. 21 alin.
(2)] şi presupune un comportament care este impus agentului. Un exemplu de obligaţie izvorâtă din
lege îl reprezintă activitatea de menţinere a ordinii publice de către forţele de poliţie, jandarmerie şi în
îndeplinirea căreia pot fi săvârşite fapte care pot fi încadrate ca infracţiuni contra integrităţii corporale;
aceasta cu atât mai mult cu cât există norme exprese care permit folosirea forţei, inclusiv a armelor de
foc [art. 34 alin. (3) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române (M.Of.
nr. 307 din 25 aprilie 2014) – Folosirea armamentului din dotare pentru îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu, în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de lege, înlătură caracterul penal al faptei]. Este vorba de
acte în sine delictuoase, ordonate printr-o obligaţie de funcţiune sau profesiune (T. Pop II, p.
555). Ordinul legii justifică necondiţionat; ceea ce legea ordonă nu poate fi decât just. Alteori însă,
pentru justificarea actului în sine delictuos este necesar, pe lângă ordinul legii, şi ordinul expres al
autorităţii legitime/competente. Aşadar, o obligaţie impusă de autoritatea competentă presupune un
ordin al acesteia; de pildă, arestarea unei persoane nu poate avea loc decât în baza mandatului de
arestare emis de către judecător. Potrivit doctrinei italiene (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 86),
ordinul reprezintă manifestarea de voinţă a unui superior adresată unui inferior ierarhic în scopul de a-l
determina la un anumit comportament, ceea ce presupune un raport de subordonare de drept public;
s-a admis şi un ordin întemeiat pe un raport de muncă de drept privat în ipoteza în care cel care îl
execută nu îşi poate da seama de pericolul generat de această executare. S-a decis, de asemenea,
că ordinul trebuie să provină de la un funcţionar public (persoanele care exercită o funcţie legislativă,
judiciară sau administrativă conform art. 357 C.pen. italian) sau de la o persoană însărcinată cu un
serviciu public (art. 358 C.pen. italian) (ibidem). Şi doctrina românească, referindu-se la art. 24 alin. (2)
din Legea nr. 301/2004 privind Codul penal, a exprimat aceeaşi poziţie: comanda autorităţii legitime/
obligaţia impusă de autoritatea competentă nu poate fi invocată decât de o persoană care are statut
de funcţionar public în momentul săvârşirii faptei şi care trebuie să îndeplinească un ordin; cei care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor persoane juridice de drept privat, chiar aflaţi în raporturi de
subordonare, nu pot invoca comanda autorităţii legitime, ci, eventual, constrângerea morală [G.
Antoniu (coord.), Noul Cod penal,vol. I, op. cit., 2006, p. 268]. Ordinul legal al
autorităţii competente justifică întotdeauna actul în sine delictuos; este nevoie, deci, de îndeplinirea
condiţiilor de competenţă privind autoritatea emitentă a ordinului, precum şi a condiţiilor de legalitate,
de conformitate cu legea a ordinului. Aşadar, ordinul autorităţii justifică în mod condiţionat de
îndeplinirea acestor condiţii. Ordinul care nu îndeplineşte aceste cerinţe nu are caracter justificativ (a
se vedea infra pct. 7).
5. Lege. Identificarea acestei noţiuni s-ar putea face prin raportare la noţiunea de lege penală
cuprinsă în art. 173 C.pen., respectiv lege organică, ordonanţă de urgenţă sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege. Art. 173 C.pen. se referă numai la legea organică
pentru a asigura conformitatea cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie (infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora se reglementează numai prin lege organică); în cazul de faţă – al dreptului
recunoscut de lege, al obligaţiei impuse de lege, al formei prevăzute de lege – nu se justifică limitarea
la legea organică, urmând a fi avută în vedere şilegea ordinară. Poate fi avută în vedere
şi Constituţia în măsura în care recunoaşte şi garantează anumite drepturi (liberă circulaţie, liberă
exprimare, dreptul la învăţătură etc.) şi cu precizarea că reglementarea detaliată a drepturilor
recunoscute constituţional este realizată prin legi de nivel infra-constituţional. De altfel, doctrina [G.
Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 263] propune interpretarea noţiunii de lege
în sens larg (actele normative sub forma legii propriu-zise, indiferent că sunt constituţionale, organice
sau ordinare, cât şi actele normative date în baza legii). Actele normative inferioare legii au fost
considerate şi de doctrina interbelică (T. Pop II, p. 555) ca izvor de drept care justifică un act. Doctrina
interbelică cita regulamentul, iar cea contemporană citează hotărârea de guvern în măsura în care
a fost emisă pentru a preciza condiţiile de aplicare a unei legi (T. Pop II, supracit.). Această din urmă
opinie este exprimată, de altfel, de doctrina franceză (J. Pradel, op. cit., p. 298; M.L. Rassat, op. cit.,
p. 372), în condiţiile în care art. 122-4 C.pen. francez se referă expres la dispoziţii regulamentare.
Recunoaşterea caracterului justificativ al actelor normative inferioare legii (regulamente, decrete,
hotărâri ale administraţiei) este supusă unor cerinţe: să nu îşi depăşească domeniul şi să nu
contrazică o normă care le este superioară, să reprezinte o regulă de drept şi nu o simplă practică
administrativă, să emane de la o autoritate publică şi nu de la un organism oarecare (M.L. Rassat, op.
cit., p. 372). Opinia se regăseşte şi în doctrina italiană (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 82)
care are în vedere legea, regulamentul, contractul, cu precizarea că art. 51 C.pen. italian foloseşte
noţiunea de normă juridică, şi nu de lege.
6. Autoritate competentă. Noţiunea de autoritate competentă se regăsea şi în art. 137 C.pen. din
1936. În legislaţiile care se referă la autoritatea legitimă [at. 24 alin. (2) din Legea nr. 301/2004,art.
112-4 C.pen. francez] doctrina, citând jurisprudenţa (J. Pradel, op. cit., p. 299) a arătat că aceasta
trebuie să îndeplinească două condiţii. În primul rând, o autoritate este legitimă dacă este superioară
şi publică (civilă sau militară), fiind exclusă autoritatea privată (de pildă, prefectul este considerat
o autoritate legitimă). În al doilea rând, autoritatea trebuie să fie competentă, abilitată să emită ordine
referitoare atât cu privire la situaţiile în care urmează a se aplica legea, cât şi cu privire la modul de
aplicare a acesteia [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 268].
7. Ordinul. Pentru ca ordinul să aibă caracter justificativ este nevoie de îndeplinirea
următoarelor condiţii: a fost emis de autoritatea competentă (competenţa a quo), cel care a primit şi
executat ordinul să fi fost competent să îl execute (competenţa ad quem), ordinul să fi fost emis în
forma prevăzută de lege, ilegalitatea ordinului să nu fi fost vădită [V. Dongoroz I, p. 374; G. Antoniu
(coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 270]. Ordinul ilegal nu are caracter justificativ, cu
excepţia situaţiei în care prezintă aparenţa de legalitate (a fost emis în forma prevăzută de lege şi nu
este vădit ilegal). În soluţionarea problemei răspunderii pentru ordinul ilegal au fost emise mai multe
teorii şi sisteme. Doctrina românească este partajată între sistemulcontrolului formal combinat cu
cel al ilicităţii vădite [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 270-272] şi
sistemul ilegalităţii vădite (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 544-545).
Potrivit primei opinii, agentul executor are dreptul şi obligaţia să exercite un control formal al legalităţii
ordinului (legalitatea formală a ordinului implică existenţa unei autorităţi competente de la care emană
ordinul, competenţa subordonatului de a executa ordinul şi emiterea ordinului în forma prescrisă de
lege, acestea fiind şi condiţiile pe care executantul trebuie să le verifice). Verificarea legalităţii formale
a ordinului este obligatorie, executarea unui ordin care nu îndeplineşte această condiţie atrage
răspunderea atât a celui care a executat ordinul, cât şi a celui ce a emis un asemenea ordin [G.
Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 272]; se exemplifică cu ipoteza unei
ordonanţe de reţinere, susţinându-se că executantul trebuie să verifice dacă există probe sau indicii
temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de către cel faţă de care s-a dispus
reţinerea. Potrivit celeilalte opinii, cea a ilegalităţii vădite, atâta vreme cât există aparenţa de
legalitate, nu va fi atrasă răspunderea celui ce execută un astfel de ordin; se exemplifică cu ipoteza
unui poliţist care pune în executare un mandat de arestare emis de judecător, dar cu încălcarea
normelor de competenţă materială şi care va fi exonerat de răspundere chiar dacă îşi dă seama de
acest viciu (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 544-545).
8. Violenţa exercitată în sport. Controverse. Unii autori consideră că violenţa exercitată în sport
poate fi justificată pe temeiul autorizării legii (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p.
546), în timp ce alţi autori argumentează caracterul justificat şi pe un consimţământ al părţii vătămate
(G. Zlati, Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv…, loc. cit., p. 104). Violenţa exercitată în
sport, problematica sa complexă face obiectul unor studii doctrinare (L. Popoviciu, O privire asupra
cauzelor justificative…, loc. cit., p. 148; G. Zlati, Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv…,
loc. cit., p. 84-110).
9. Efecte civile. În art. 1364 C.civ.se prevăd cazurile în care poate fi angajată răspunderea civilă
delictuală în cazul îndeplinirii unei activităţi impuse ori permise de lege – făptuitorul a putut să îşi
dea seama de caracterul ilicit al faptei sale; aprecierea vinovăţiei civile în această ipoteză ar urma să
fie făcută conform art. 1358 C.civ. – „pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în
care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei (...)”. Rezultă că, de regulă,
îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege este o activitate legală, iar nu o faptă ilicită care
să atragă răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile care s-ar putea produce. Aducerea la
îndeplinire a ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei şi, implicit, răspunderea civilă
delictuală, dacă a fost emis de organul competent, cu respectarea formelor legale, dacă acest ordin nu
este vădit ilegal ori abuziv, iar modul de exercitare nu a fost ilicit (M. Eliescu, Răspunderea civilă
delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 158-159).
Art. 1353 C.civ. reglementează exerciţiul drepturilor drept cauză exoneratoare de răspundere civilă,
instituind şi excepţia exerciţiului abuziv al dreptului când răspunderea civilă este angajată. Abuzul de
drept a fost definit de doctrina civilă ca exerciţiul anormal, excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
credinţe a drepturilor subiective, care obligă făptuitorul la restabilirea situaţiei anterioare, prin încetarea
acţiunilor sau inacţiunilor abuzive, repararea prejudiciilor şi a consecinţelor de altă natură produse
(L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca ipoteză distinctă de răspundere civilă
în dreptul român, în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 67). Abuzul de drept are şi o definiţie legală, art. 15
C.civ. prevăzând că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-
un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Art. 22

Consimţământul persoanei vătămate

(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei
vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în
pericol.
(2) Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii,
precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Funcţii. Fundament. Consimţământul persoanei vătămate este o instituţie
nouă, fără precedent în legislaţia anterioară care apela, pentru a nu sancţiona anumite fapte
consimţite (de regulă, săvârşite de anumiţi profesionişti, de exemplu, medici), la lipsa vinovăţiei sau la
lipsa de pericol social al faptei. Reglementând consimţământul persoanei vătămate drept cauză
justificativă cu caracter general care produce efecte in rem, legea nouă este mai favorabilă.
Legislaţia penală anterioară, inclusiv Codul penal din 1936, a considerat că, în dreptul penal,
consimţământul victimei nu poate avea incidenţă generală întrucât represiunea penală are ca scop
satisfacerea interesului general, iar nu a celui particular. S-a admis însă că, prin consimţământul
victimei, sunt justificate actele săvârşite asupra bunurilor, drepturilor de care victima poate dispune în
mod absolut (T. Pop II, p. 573). Aceasta este şi poziţia actuală a dreptului penal francez care exclude
consimţământul victimei drept cauză justificativă, însă îl admite cu alt titlu (ca absenţă a elementului
constitutiv – furtul sau violarea de domiciliu care există ca infracţiuni doar în ipoteza absenţei
consimţământului persoanei vătămate sau ca imposibilitate de urmărire a infracţiunii – ipotezele în
care legiuitorul consideră că represiunea nu interesează colectivitatea şi, în consecinţă, lasă victimei
dreptul de a urmări infracţiunea, respectiv infracţiunile urmăribile la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate; J. Pradel, op. cit., p. 508, 513- 515; M.L. Rassat, op. cit., p. 395). Aceste exemple, valabile
şi în cazul legislaţiei naţionale, pun problema delimitării funcţiei de cauză justificativă
a consimţământului victimei de alte funcţii pe care acesta le îndeplineşte. Astfel, consimţământul
îndeplineşte funcţia de element constitutiv (absenţa acestuia, formulată expres sau implicit –
infracţiunile de furt, violare de domiciliu, viol); în acest caz este înlăturată tipicitatea [T. Pop II, p.
573; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 275, 276; F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 525, 526]. Consimţământul poate fi şi cauză de atenuare
a răspunderii penale – forma atenuată de omor, respectiv infracţiunea de ucidere la cererea victimei
prevăzută de art. 190 C.pen.;art. 468 C.pen. din 1936 (T. Pop II, p. 573, 574; Codul penal Carol al II-
lea adnotat, p. 101; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 526).
Alte legislaţii recunosc consimţământului victimei caracterul de cauză justificativă; de pildă, art. 50
C.pen. italian al cărui conţinut pare să fi inspirat şi redactarea art. 22 C.pen. român.
Cu privire la fundamentul (volenti non fit injuria) acestei cauze justificative s-au exprimat teorii
multiple:cedarea unui drept (cel care consimte cedează unei persoane dreptul de a exercita
o acţiune contra sa; consimţământul echivalează cu o autoleziune, cu exercitarea unui drept propriu
prin intermediul unui terţ; consimţământul are caracterul unei convenţii, motiv pentru care această
teorie este numită şi teoria actului juridic), renunţarea la un drept (titularul valorii sociale îşi pierde
interesul pentru aceasta, renunţând la ea; în consecinţă, şi statul trebuie să renunţe la valoarea
socială respectivă), renunţarea la protecţia legii (V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat de drept…,
op. cit., 1924, p. 961; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 527, 528).
2. Valori sociale disponibile. Valori sociale indisponibile. Caracterul disponibil al valorii sociale
asupra căreia poartă consimţământul este, de fapt, o condiţie de valabilitate a acestuia, exprimată în
partea finală a alin. (1) al art. 22. Doctrina italiană consideră că nu există un criteriu absolut care să
permită o delimitare netă între valorile/drepturile disponibile şi cele indisponibile; în principiu, sunt
considerate indisponibile drepturile aparţinând colectivităţii (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 77-
79). Doctrina franceză consideră că uciderea la cerere, sterilizarea, castrarea solicitate de către un
transsexual, în absenţa unei necesităţi terapeutice, rămân pedepsibile. În alte cazuri în care valoarea
socială este, în principiu, disponibilă, consimţământul este considerat fapt justificativ fondat pe
permisiunea tacită a legii: ucidere, vătămarea corporală în cazul intervenţiilor chirurgicale, desfăşurate
conform artei şi deontologiei medicale, într-un scop curativ. O asemenea finalitate a fost considerată
ca fiind dificil de stabilit în cazul chirurgiei estetice unde, cel mai adesea, este vorba de întinerire sau
de cochetărie; pentru acest motiv, consimţământul nu are un caracter justificativ; dacă este vorba de
refacerea figurii unui rănit, consimţământul are caracter justificativ (H. Roland, L. Boyer, op. cit., p.
960). Doctrina naţională consideră ca fiind disponibile drepturile care nu au utilitate socială imediată
şi ca indisponibile pe cele cu caracter colectiv [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit.,
2006, p. 278-280; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 531-533]. Astfel, sunt
disponibile drepturile patrimoniale, însă cu excepţiile prevăzute de lege [de exemplu, art. 253 alin. (5)
C.pen. – distrugerea bunului propriu atunci când face parte din patrimoniul cultural sau este săvârşită
prin incendiere, explozie sau alt asemenea mijloc de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri etc.; este vorba de acele ipoteze în care efectul justificativ al consimţământului este exclus de
lege – art. 22 alin. (2) teza finală C.pen.]. Sunt disponibile, în principiu, dreptul la sănătate, integritate
corporală, libertate (în cazul integrităţii corporale sau sănătăţii, consimţământul nu este valabil dacă s-
ar ajunge la o diminuare permanentă a integrităţii fizice sau sănătăţii). Este indisponibil dreptul la viaţă,
caracter prevăzut expres de art. 22 alin. (2) teza I C.pen.
3. Condiţii de valabilitate a consimţământului. Pentru a avea caracter justificativ, consimţământul
victimei trebuie să fie dat anterior sau concomitent cu actul consimţit (actualitatea
consimţământului nu se confundă cu un consimţământ ulterior, ceea ce înseamnă o iertare – T. Pop II,
p. 575), trebuie să fie liber exprimat, respectiv să nu fie obţinut prin dol, violenţă sau eroare,
trebuie să emane de la o persoană capabilă. Viciile consimţământului nu vor fi analizate cu aceeaşi
rigoare ca şi în dreptul civil; există şi cazuri în care consimţământul va produce efecte chiar dacă
a fost dat din eroare sau smuls prin dol (nu va exista infracţiunea de viol dacă autorul a folosit
manopere dolosive în obţinerea consimţământului – F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 529). Consimţământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale ocrotite, nefiind exclusă
posibilitatea exprimării acestuia prin reprezentant pentru ipotezele în care valoarea socială nu este
indisolubil legată de persoana titularului; se admite consimţământul reprezentantului în cazul
persoanei care suferă de alienaţie mintală; este obiect de discuţie vârsta minorului de la care acesta
poate consimţi, susţinându-se fie că instanţele vor verifica în fiecare caz dacă minorul care a consimţit
a putut să îşi dea seama de actul la acare a consimţit, fie că ar trebui aplicate regulile dreptului civil
privind capacitatea unei persoane de a dispune de drepturile sale [G. Antoniu (coord.), Noul Cod
penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 280].
4. Consimţământ prezumat este considerat o cauză justificativă aflată între consimţământul efectiv şi
starea de necesitate (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 537). În doctrina
italiană (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 80, 81) au fost elaborate două teorii cu privire la
ipotezele în care operează consimţământul prezumat: teoria obiectivă conform căreia consimţământul
prezumat operează numai atunci când fapta este săvârşită în interesul valorii sociale (de pildă, va fi
justificată fapta persoanei care pătrunde prin efracţie într-un domiciliu pentru a închide apa sau gazul
lăsate deschise), respectiv teoria subiectivă potrivit căreia consimţământul prezumat operează şi
atunci când titularul valorii sociale nu şi-a putut exprima consimţământul (medicul amputează membrul
unei persoane grav rănite şi aflate în stare de inconştienţă). Ambele teorii par să considere incident
consimţământul prezumat numai atunci când acţiunea se săvârşeşte în interesul titularului valorii
sociale care nu îşi exprimă voinţa, fie pentru că nu este prezent, fie se află într-o stare care nu îi
permite acest lucru. Jurisprudenţa a manifestat şi ea aceeaşi poziţie restrictivă în reţinerea
consimţământului prezumat ca şi cauză justificativă – de pildă, se consideră exclusă prezumarea
consimţământului atunci când autorul ia bunurile unui terţ în considerarea raporturilor de prietenie, de
familiaritate cu acesta. Doctrina naţională (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p.
538) consideră incident consimţământul nu doar în ipoteza în care acţiunea are loc în interesul
titularului valorii sociale, ci şi atunci când aceasta se face în interesul autorului; în această din urmă
ipoteză, lezarea valorii sociale aparţinând terţului trebuie să fie redusă şi să existe elemente pe care
să se bazeze probabilitatea consimţământului. Se exemplifică cu situaţia în care cineva ia bicicleta
prietenului său pentru a face o deplasare urgentă – pe baza acestor relaţii de prietenie este posibilă
prezumarea consimţământului pentru luarea bunului; dimpotrivă, se consideră că nu ar putea fi
prezumat consimţământul atunci când bicicleta ar fi fost luată de o persoană pe care proprietarul
acesteia o cunoaşte din vedere.
5. Consimţământul în cazul infracţiunilor din culpă este în general admis. Se precizează însă că,
în acest caz, consimţământul se referă la acţiunea comisă cu încălcarea obligaţiei de prudenţă,
la conduita creatoare de risc, iar nu la rezultatul acesteia (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op.
cit., 2008, p. 535-537). Dacă acţiunea consimţită produce un rezultat mai grav decât cel avut în vedere
de persoana care a consimţit, autorul acţiunii va răspunde pentru acest rezultat mai grav şi care îi va fi
imputat cu titlu de culpă.
Art. 22 alin. (1) C.pen. nu distinge între infracţiuni intenţionate şi infracţiuni din culpă, referindu-se la
fapta prevăzută de legea penală; în aceste condiţii, consimţământul este admisibil şi în cazul
infracţiunilor din culpă, aşa cum deja doctrina a precizat.

Art. 23

Dispoziţii generale

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condiţiile
vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.
(2) Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor, cu excepţia cazului
fortuit.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 23 C.pen., fără corespondent în reglementarea anterioară, nu determină
noţiunea imputabilităţii şi nici condiţiile sale; în articolele ce îi succed sunt prevăzute cauzele care
o exclud (art. 24-31). Imputabilitatea este una dintre trăsăturile infracţiunii prevăzute de art. 15
C.pen. (a se vedea comentariul art. 15,în special pct. 6). Imputabilitatea este situaţia juridică în care se
găseşte o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârşit de ea în mod vinovat, în chip
nelegitim (V. Dongoroz I, p. 334). Imputabilitatea este explicată, de către acelaşi autor (ibidem), ca
fiind configurată de imputaţiunea de fapt (o persoană căreia să îi fie atribuită fapta, respectiv dovada şi
constatarea că fapta a fost săvârşită prin voinţa acelei persoane) şi imputaţiunea psihică (atitudinea
spirituală, actul de conştiinţă – intenţie sau culpă – manifestat nelegitim; vinovăţia, culpabilitatea).
Doctrina franceză (J. Pradel, op. cit., p. 428, 429) caracterizează imputabilitatea ca fiind nucleul dur,
ireductibil fără de care nu există vină şi, deci, nici responsabilitate. Imputabilitatea presupune
discernământul (sau luciditatea), libertatea de a acţiona şi cunoaşterea realităţii faptice şi juridice. Prin
urmare, cauzele de neimputabilitate, cele care exclud imputabilitatea, sunt exclusive şi de
discernământ, libertate de acţiune şi cunoaştere.
2. Efecte. Absenţa imputabilităţii conduce la inexistenţa infracţiunii; cauzele exclusive de imputabilitate
înlătură cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii (Expunere de motive, pct. 2.7). Spre deosebire
de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate au efect numai in personam, limită prevăzută
expres de art. 23 alin. (2) C.pen., cu excepţia cazului fortuit. Cauzele de neimputabilitate privesc
persoana care acţionează sub imperiul lor, iar nu fapta săvârşită de aceasta. Fapta nu îşi pierde
caracterul infracţional decât în raport cu persoana în raport cu care există cauza de neimputabilitate.

Art. 24

Constrângerea fizică

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice
căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Constrângerea fizică a fost prevăzută în art. 46 alin. (1) C.pen. din
1968, actualul art. 24 având acelaşi conţinut normativ. Neexistând nicio modificare a condiţiilor de
existenţă, rămân valabile doctrina şi jurisprudenţa anterioare.
2. Definiţie. Constrângerea fizică (forţa majoră) este presiunea pe care o exercită o forţă (o energie
activă), căreia nu i se poate rezista, asupra energiei fizice a unei persoane în aşa fel încât această
energie este scoasă de sub acţiunea conştiinţei şi voinţei persoanei constrânse, devenind, sub aspect
material, cauza unei fapte ilicite (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 374). Este afectată libertatea de acţiune
a persoanei constrânse. Forţa care constrânge se poate manifesta dinamic, printr-o intervenţie activă,
sau static, prin rezistenţa pe care o opune persoanei constrânse. Declanşarea şi desfăşurarea forţei
care constrânge nu depind de conştiinţa sau voinţa persoanei constrânse. Sursa forţei care
constrânge poate fi: o energie umană, a altei persoane decât cea constrânsă (de exemplu,
o persoană care împinge, dă brânci altei persoane care cade peste alta pe care o răneşte), chiar
a persoanei constrânse, cu condiţia ca aceasta să nu depindă de conştiinţa şi voinţa acestei persoane
(de pildă, un proces fiziologic, cum ar fi un leşin, o criză de epilepsie); o energie non-umană –
energia unui mecanism, a unui animal, a unui fenomen natural.
Dacă forţa constrângătoare are ca sursă un act intenţionat al persoanei constrânse, aceasta va
răspunde pentru rezultatul produs în urma constrângerii, fiindu-i reţinută în sarcină o infracţiune
intenţionată sau din culpă (în măsura în care fapta este sancţionată şi din culpă), după cum a urmărit,
acceptat sau nu a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat (F. Streteanu, Tratat de drept
penal…, op. cit., 2008, p. 589). Dacă sursa constrângerii este un act din culpă al persoanei
constrânse, potrivit doctrinei franceze (J. Pradel, op. cit., p. 453), nu poate fi invocată constrângerea
fizică (o persoană care, deşi ştie că este bolnavă, conduce în această stare şi datorită unei crize
provoacă un accident, va răspunde pentru urmările acestuia); fapta săvârşită în starea de
constrângere provocată din culpă este considerată ca fiind săvârşită tot din culpă şi va atrage
răspunderea autorului în măsura în care este incriminată şi cu această formă de vinovăţie (G. Antoniu,
Vinovăţia penală, op. cit., p. 253; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 590).
3. Condiţii. Constrângerea fizică trebuie să aibă caracter irezistibil, să nu i se poată rezista, după
cum stabileşte art. 24. Un asemenea caracter se apreciază în concret, printr-o analiză care ţine seama
de posibilităţile individuale ale persoanei constrânse. Doctrina (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 376)
a identificat dreptcriterii în raport cu care se analizează posibilitatea de a opune rezistenţă
următoarele: natura şi intensitatea forţei de constrângere, capacitatea şi starea de spirit a celui
constrâns, împrejurările cazului concret. Doctrina [G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 253; G.
Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 293;F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op.
cit., 2008, p. 587] consideră că există constrângere fizică şi atunci când a existat posibilitatea
prevederii acesteia de către persoana asupra căreia s-a exercitat. Posibilitatea de prevedere nu
afectează existenţa constrângerii fizice drept cauză de neimputabilitate decât dacă, odată previzibilă,
forţa constrângătoare a putut fi evitată, înlăturată; dacă posibilitatea prevederii permite şi evitarea sau
înlăturarea forţei constrângătoare, nu mai poate fi invocată constrângerea fizică.
4. Efecte. Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracţiune, fiindu-i exclusă
o trăsătură esenţială, respectiv imputabilitatea [art. 23 alin. (1) şi art. 24 C.pen.]. Fapta rămâne tipică şi
antijuridică, însă nu poate fi imputată persoanei care a săvârşit-o. În cazul participaţiei penale, efectul
se limitează la acel participant care a acţionat în condiţiile constrângerii fizice [art. 23 alin. (2) C.pen.].
În consecinţă, este exclusă aplicarea unei pedepse. Aplicarea măsurilor de siguranţă nu este
exclusăavând în vedere că, potrivit art. 107 alin. (2) C.pen., acestea se iau faţă de persoanele care au
comis fapte prevăzute de legea penală, nejustificate; imputabilitatea sau absenţa sa sunt indiferente
pentru aplicarea unei măsuri de siguranţă (Expunere de motive, pct. 2.32).
De principiu, răspunderea civilă este înlăturată; va răspunde civil persoana care a exercitat
constrângerea. În situaţii speciale, de pildă, o eroare asupra existenţei acţiunii de constrângere,
problema răspunderii civile este pusă în limitele culpei comise (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 380-
381).Art. 1351 C.civ.reglementează forţa majorădrept cauză exoneratoare de răspundere civilă –
„dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când
prejudiciul este cauzat de forţă majoră (...)”, dând şi o definiţie a acesteia – „forţa majoră este orice
eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”.

Art. 25

Constrângerea morală

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri
morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia
şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 25 C.pen. reproduce dispoziţiile art. 46 alin. (2) C.pen. din
1968. Actualul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, reglementează în articole distincte
cele două forme de constrângere. În condiţiile identităţii de reglementare, doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2. Definiţie. Constrângerea morală (ameninţarea) a fost definită ca presiunea exercitată prin orice
mijloace de către o persoană asupra psihicului altei persoane, provocându-i o temere gravă sub
stăpânirea căreia persoana constrânsă săvârşeşte o faptă ilicită (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 374). Este
afectată libertatea de voinţă a persoanei constrânse. Aceasta este o primă deosebire de
constrângerea fizică, unde este afectată libertatea de acţiune (persoana constrânsă este un simplu
instrument al unei forţe exterioare sau care nu depinde de voinţa şi conştiinţa persoanei constrânse);
constrângerea se exercită asupra psihicului, iar nu asupra fizicului persoanei constrânse, ca în cazul
constrângerii fizice. O altă deosebire de constrângerea fizică o reprezintă sursa constrângerii care, în
cazul celei morale, nu poate fi decât acţiunea unei persoane.
3. Condiţii. Pe lângă existenţa unei ameninţări exercitate de o persoană asupra psihicului altei
persoane, este necesar ca aceasta să poarte asupra unui pericol grav, iminent, inevitabil şi
injust. Gravitatea pericolului se analizează în funcţie de valorile sociale care sunt ameninţate (valori
sociale legate de persoană – viaţă, sănătate, integritate, libertate), de intensitatea posibilei lezări, de
caracterul ireparabil sau greu de remediat al acesteia (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 378; F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 591). Pericolul trebuie să fie susceptibil de a se declanşa
într-un interval scurt de timp, pe cale să se producă, adică să aibă caracteriminent. De asemenea,
pericolul trebuie să fie inevitabil, neexistând alternativa înlăturării decât prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală. Inevitabilitatea pericolului anihilează posibilitatea persoanei constrânse de
a-şi determina liber voinţa. Caracterul inevitabil se analizează în funcţie de natura ameninţării, de
mijloacele prin care s-a manifestat, de caracteristicile persoanei constrânse (emotivitate, măsura în
care putea să îşi dea seama de existenţa şi a altor mijloace de a evita pericolul şi dacă aceste
mijloace erau utilizabile – G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 260), un criteriu mixt (obiectiv şi
subiectiv), al omului mediu plasat în situaţia autorului (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 592). În acest sens, în practica judiciară s-a decis că nu există constrângere morală dacă
inculpatul l-a ajutat pe altul să delapideze, fiindu-i teamă de ameninţările acestuia că îl va îndepărta
din serviciu deoarece este recidivist (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3834/1971, în R.R.D. nr.
10/1972, p. 178). Pericolul cu care este ameninţată persoana trebuie să fie injust. Doctrinar şi
jurisprudenţial se consideră că trebuie să existe o proporţie între pericolul cu care este ameninţat
făptuitorul şi cel rezultat din comiterea faptei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2052/1976,
în Repertoriu…1976-1980, p. 78).
4. Efectele sunt aceleaşi ca şi în cazul constrângerii fizice (a se vedea supra pct. 4 de la
comentariul art. 24).

Art. 26

Excesul neimputabil

(1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului.
(2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit
mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 26 C.pen. preia, în alin. (1), dispoziţiile art. 44 alin. (3) C.pen. din
1968, iar în alin. (2) reformulează în manieră pozitivă dispoziţiile art. 45 alin. (3) din acelaşi Cod.
Excesul neimputabil (denumit, sub imperiul Codului penal anterior, exces justificat) de legitimă apărare
şi cel de stare de necesitate (excesul în acţiunea de salvare) sunt considerate nu cauze justificative, ci
cauze de neimputabilitate. Această natură juridică a fost, de altfel, subliniată anterior de doctrină (F.
Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 503). Alţi autori (T. Pop II, p. 530) au considerat că
este vorba de o cauză de impunitate sau scuză absolutorie, iar nu de o cauză de neimputabilitate
deoarece fapta comisă în astfel de condiţii este infracţiune, dar nu este pedepsit autorul său.
2. Definiţie. Excesul justificat de legitimă apărare se configurează pe tiparul legitimei apărări căreia
îi lipseşte însă condiţia proporţionalităţii dintre atac şi apărare datorită tulburării sau temerii provocate
de atac (C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 1954/1999, în Culegere de practică judiciară penală pe anul
1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 31-32). Dacă absenţa proporţionalităţii nu este datorată
tulburării sau temerii, este incidentă circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 lit. b) C.pen. –
excesul scuzabil. Excesul în acţiunea de salvarese configurează pe tiparul stării de necesitate căreia
îi lipseşte condiţia proporţionalităţii dintre urmarea acţiunii de salvare şi aceea care s-ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat. Urmările faptei sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul în care pericolul nu era înlăturat, însă despre aceasta autorul nu şi-a dat seama în momentul
producerii faptei. Dacă autorul şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave, va fi incidentă nu
cauza de neimputabilitate, ci circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 lit. c) C.pen.
3. Condiţii. Pentru existenţa excesului justificat de legitimă apărare este necesară îndeplinirea
aceloraşi condiţii ca şi în cazul legitimei apărări, mai puţin cea a proporţionalităţii (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 1100/1977, decizia nr. 2135/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 234, 235). Condiţia
specifică o reprezintă cauza depăşirii proporţionalităţii, care este tulburarea sau temerea provocată
de atac. Existenţa tulburării sau temerii se va analiza în funcţie de împrejurările în care s-a produs
atacul şi de condiţia personală psihofizică a celui care a acţionat în aceste împrejurări (Explicaţii I, ed.
I, 1969, p. 357). În jurisprudenţă s-a decis că a fost depăşită proporţionalitatea ca urmare a tulburării
sau temerii atunci când inculpatul, persoană bolnavă şi cu o vârstă înaintată, a ripostat cu cuţitul
împotriva atacului cu palma şi picioarele, dezlănţuit de un tânăr viguros, cunoscut ca fiind agresiv; de
asemenea, atunci când inculpatul fiind urmărit şi lovit de trei agresori, a ripostat lovind cu cuţitul pe
unul dintre ei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3594/2001, în R.D.P. nr. 1/2003, p. 176; C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1289/2000, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 146; C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 93/A/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 131). Este admisă existenţa cauzei de
neimputabilitate atât atunci când cel care acţionează nu şi-a dat seama de disproporţie, cât şi atunci
când a conştientizat disproporţia, acţionând cu o intenţie eventuală (F. Streteanu, Tratat de drept
penal…, op. cit., 2008, p. 504); dimpotrivă, nu este admisă atunci când depăşirea se face cu intenţie
directă (ibidem) ori atunci când depăşirea proporţionalităţii este vădită (G. Antoniu, Vinovăţia penală,
op. cit., p. 283).
Excesul în acţiunea de salvare implică o acţiune de salvare exagerată; există o disproporţie între
consecinţele acţiunii de salvare şi cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat,
disproporţie de care cel care acţionează nu îşi dă seama. Aşadar, pentru existenţa excesului în
acţiunea de salvare se cer întrunite toate condiţiile stării de necesitate, mai puţin proporţionalitatea
acţiunii de salvare.
4. Efecte. Excesul neimputabil de legitimă apărare nu înlătură răspunderea civilă (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 505); fapta săvârşită poate prezenta uneori aspecte juridice
nepenale, poate constitui o faptă producătoare de consecinţe extrapenale – civile, disciplinare,
administrative (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 360); „…cineva în caz de legitimă apărare nu poate fi
responsabil în faţa legii penale, dar nici în faţa legii civile, căci faptul său, săvârşit din cauză de
legitimă apărare, nu îi poate fi imputabil nici ca greşeală, deoarece uzează de un drept acordat lui de
lege, afară numai când s-ar dovedi că a excedat marginile unei legitime apărări, căci în asemenea caz
excesul se poate imputa ca o greşeală şi prin urmare el poate fi civilmente responsabil pentru
prejudiciul rezultat din acel exces” (Cas. II, no. 664/73, în Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. I, p.
333).
Excesul neimputabil în acţiunea de salvare produce efecte numai în ceea ce priveşte persoana care
nu şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave; ca şi în cazul excesului neimputabil de legitimă
apărare, nu este înlăturată răspunderea civilă.
Art. 1360 alin (2) C.civ. prevede că va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile
cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări. Doctrina civilă [L.R. Boilă în
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1421], în analiza acestei
dispoziţii, consideră că, în ceea ce priveşte legitima apărare, respectiv depăşirea limitelor acesteia, vor
fi avute în vedere definiţiile date deCodul penal. De asemenea, pentru ipoteza depăşirii limitelor
legitimei apărări, când, în majoritatea cazurilor, atacul provine chiar de la victima prejudiciului,
cuantificarea despăgubirilor datorate de cel a produs acest prejudiciu, apărându-se în mod
disproporţionat, ar putea fi făcută prin aplicarea criteriilor privind culpa concurentă a făptuitorului cu
cea a victimei sau a altei persoane, conform art. 1371 C.civ. [L.R. Boilă, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1422].

Art. 27

Minoritatea făptuitorului

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii
acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Este reprodus art. 50 C.pen. din 1968, minoritatea fiind caracterizată drept
o cauză de neimputabilitate; în aceste condiţii, îşi vor păstra actualitatea doctrina şi jurisprudenţa
anterioare.
2. Condiţii. Textul nu prevede condiţiile de incidenţă ale cauzei de neimputabilitate; acestea vor fi
determinate prin raportare la dispoziţiile art. 113 C.pen. privind limitele răspunderii penale, respectiv
capacitatea penală (vârsta de la care începe răspunderea penală a minorului şi condiţiile acestei
răspunderi sunt arătate în Titlul V, Capitolul I). Aceasta este determinată în funcţie de vârstă, existând
perioada stării de neimputabilitate absolută (sub 14 ani) când operează o prezumţie absolută
a lipsei de discernământ, fiind exclusă proba contrarie; perioada stării de neimputabilitate
condiţionată (între 14 şi 16 ani, cu condiţia absenţei discernământului) când operează, de
asemenea, prezumţia lipsei de discernământ, dar care poate fi răsturnată prin proba contrarie (trebuie
dovedit că minorul a lucrat cu discernământ) şi perioada imputabilităţii prezumate (peste 16
ani) când operează o prezumţie de discernământ, dar care poate fi înlăturată, făcându-se proba
iresponsabilităţii ori intoxicaţiei (art. 28, 29). Rezultă că în stabilirea răspunderii penale a minorilor
operează două criterii, vârsta şi discernământul (facultatea de a aprecia bine lucrurile; aptitudinea
de a distinge justul de injust, moralul de imoral – J. Pradel, op. cit., p. 429). Dacă se săvârşeşte
o pluralitate de fapte, cele două criterii trebuie verificate în raport cu fiecare dintre acestea.
3. Efecte. Minoritatea, cauză de neimputabilitate, produce efecte in personam. De aceea, în măsura
în care la săvârşirea faptei a participat şi un major, vor fi incidente dispoziţiile privind participaţia
improprie. Este exclusă aplicarea unor sancţiuni penale persoanelor având sub 14 ani sau cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani şi în cazul cărora nu s-a făcut dovada că au acţionat cu discernământ. Este
însă posibilă aplicarea unor măsuri de siguranţă [art. 107 alin. (2) C.pen.]. În aceste ipoteze este, de
asemenea, incidentă Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, respectiv
supravegherea specializată, plasamentul şi plasamentul în regim de urgenţă, conform art. 60 lit. e).
Pentru a înlătura caracterul imputabil al faptei, minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii
acesteia. În cazul infracţiunilor continue şi continuate, data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii
sau inacţiunii, respectiv aceea a comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni; în raport cu această dată se
produc consecinţele juridice referitoare la minoritate (Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 1/1987,
în C.D. 1987, p. 12-17). Această soluţie de principiu, aplicată ipotezei minorităţii, a fost dezvoltată
printr-o altă decizie de îndrumare (Trib. Suprem,Decizia nr. 9/1972, în C.D. 1972, p. 55-72), stabilindu-
se că: în cazul în care minorul a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte din actele
succesive componente ale unei infracţiuni continue sau continuate, sau ale unei infracţiuni de
obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la
răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă; în cazul
în care a săvârşit, în timpul în care nu răspundea penal, o faptă prevăzută de legea penală cu
urmări progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător, el nu va fi tras la răspundere
penală.
Înlăturarea imputabilităţii faptei nu înlătură răspunderea civilă, aceasta revenind persoanelor care îl
aveau pe minor în pază şi îngrijire la data săvârşirii faptei, în temeiul particular al art. 1000 alin. (2)
C.civ. din 1864 sau în cel general al art. 998-999 C.civ. din 1864 (C. Stătescu, Răspunderea civilă
delictuală pentru fapta altei persoane, op. cit., 1984, p. 24-92). Pentru paguba pricinuită de un minor
care a fugit de la domiciliu sunt răspunzători părinţii sau cei care, potrivit legii, aveau, în momentul
pricinuirii pagubei, îndatorirea de supraveghere, cu excepţia cazurilor în care dovedesc că şi-au
îndeplinit cum se cuvine această obligaţie – asigurându-se ca minorul să se afle tot timpul la domiciliul
lor – sau că fapta păgubitoare s-ar fi produs chiar dacă supravegherea ar fi fost exercitată cu grija
cuvenită (Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 37-55). În prezent sunt
incidente dispoziţiile art. 1372-1374 C.civ. privind răspunderea pentru fapta altuia.

Art. 28

Iresponsabilitatea

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul
comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le
controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Actualul art. 28 îşi are originea în art. 48 C.pen. din 1968, fiind diferit de
acesta prin aceea că iresponsabilitatea devine o cauză de neimputabilitate, precum şi prin faptul că
alienaţia mintală, ca şi cauză a iresponsabilităţii, a fost înlocuită cu boala psihică.
2. Definiţie. În descrierea conceptului de iresponsabilitate legiuitorul a utilizat metoda mixtă (biologico-
psihologică); astfel, există referirea expresă la cauzele ce determină iresponsabilitatea (conform
metodei biologice) – boala psihică sau alte cauze, cât şi la consecinţele acestora asupra intelectului şi
voinţei subiectului (potrivit concepţiei psihologice) – imposibilitatea persoanei de a a-şi da seama de
propriile acţiuni sau inacţiuni (factorul intelectiv), de a putea să fie stăpână pe acestea, de a le controla
(factorul volitiv).
3. Condiţii. Iresponsabilitatea presupune existenţa unei boli psihice sau a altor cauze (somn,
somnambulism, stări hipnotice) care înlătură capacitatea de înţelegere şi voinţă. Este controversată
recunoaşterea stărilor emotive sau pasionale (mânie, frică, bucurie, iubire, ură, gelozie) drept cauze
de iresponsabilitate: nu sunt cauze de iresponsabilitate, chiar dacă afectează capacitatea intelectivă şi
volitivă, putând fi avute în vedere ca circumstanţe atenuante (V. Dongoroz I, p. 317; G. Antoniu,
Vinovăţia penală, op. cit., p. 222, 396), respectiv, nu ar trebui respinsă capacitatea acestora de
a înlătura responsabilitatea (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 552, 553).
Iresponsabilitatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei, ceea ce, în cazul infracţiunilor cu
durată de consumare, presupune persistenţa sa pe întreaga durată a săvârşirii.
Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze, existenţa cauzei de iresponsabilitate la momentul săvârşirii
faptei are un sens dublu, temporal şi cauzal. Din punct de vedere temporal, expresia legală semnifică
faptul că boala psihică (sau altă cauză) este contemporană cu acţiunea pentru a antrena
iresponsabilitatea; prin urmare, nu se va ţine seama de o boală psihică (sau altă cauză) anterioară sau
posterioară acţiunii/inacţiunii prin care se comite fapta. Sensul cauzal se referă la aceea că boala
psihică trebuie să fie în raport cu infracţiunea comisă; acest aspect îşi relevă importanţa în legătură cu
aşa-numitele boli specializate (cleptomania, piromania, exhibiţionism, paranoia), idei fixe, care conduc
la comiterea unei infracţiuni precise, de pildă un omor provocat de mania persecuţiei (J. Pradel, op.
cit., p. 439, 440). Aceste boli specializate vor înlătura imputabilitatea numai pentru infracţiunea
specifică (de pildă, cleptomania pentru furt – M.L. Rassat, op. cit., p. 364).
4. Efecte. Acestea se produc in personam, motiv pentru care, în ipoteza unei pluralităţi de infractori,
vor fi incidente dispoziţiile privind participaţia improprie. Este exclusă aplicarea unei pedepse sau
măsuri educative datorită absenţei unei trăsături esenţiale a infracţiunii, imputabilitatea. Este însă
posibilă aplicarea unor măsuri de siguranţă, fapt explicabil prin aceea că se păstrează caracterul
antijuridic al faptei [art. 107 alin. (2) C.pen.]. Din perspectiva răspunderii civile, sunt incidente
dispoziţiile art. 1367 alin. (1) C.civ. – „Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în
momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii
care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”.

Art. 29

Intoxicaţia

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul
comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le
controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanţe psihoactive.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Actualele dispoziţii îşi găsesc corespondent în art. 49 alin. (1) C.pen. din
1968 care prevedea drept cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei beţia accidentală
completă, datorată alcoolului sau altor substanţe. Diferenţa constă în înlocuirea noţiunii de beţie cu
cea de intoxicaţie şi în aceea că nu au mai fost preluate dispoziţiile referitoare la caracterul altor forme
de beţie/intoxicaţie [beţia accidentală incompletă, beţia voluntară completă – art. 49 alin. (2) C.pen. din
1968] de circumstanţă judiciară bivalentă, atenuantă sau agravantă. Este posibil însă ca practica
judiciară să valorifice starea de beţie voluntară completă în contextul art. 75 alin. (2) lit. b)
C.pen. privind circumstanţele atenuante judiciare, motivând că aceasta este o stare care, deşi aflată în
afara conţinutului infracţiunii, este însă în legătură cu persoana infractorului şi, prin aceasta, constituie
o împrejurare legată de fapta comisă care reduce periculozitatea infractorului. Se regăseşte beţia
voluntară (devenită intoxicaţie) drept circumstanţă agravantă în măsura în care a fost provocată în
vederea producerii infracţiunii – intoxicaţia preordinată (o ipoteză de actio libera in causa – acţiunea
[infracţiunea] este rezultatul unei cauze [decizii] libere), prevăzută de art. 77 lit. f) C.pen.
2. Definiţie. Intoxicaţia este o stare fizică şi psihică anormală determinată de consumul unor
substanţe care alterează capacitatea de a înţelege şi voi. În funcţie de modul în care se produce
starea de intoxicaţie, se face distincţie între cea involuntară (accidentală) şi cea voluntară; în funcţie
de intensitate, există intoxicaţiecompletă (capacitatea de a înţelege şi voi este înlăturată) şi
intoxicaţie incompletă (capacitatea de a înţelege şi voi este atenuată); în funcţie de frecvenţa
consumului de substanţe apte să producă intoxicaţia, aceasta estesimplă sau ocazională (consumul
are loc numai cu anumite prilejuri), obişnuită (consumul are loc oricând, cu orice
prilej), cronică (există o dependenţă, o alterare patologică permanentă a facultăţilor psihice,
culminând cu pierderea capacităţii intelective şi volitive, caz în care va fi incidentă iresponsabilitatea,
iar nu intoxicaţia).
3. Condiţii. Intoxicaţia trebuie să fie involuntară (accidentală), cu excluderea voinţei autorului în
provocarea acestei stări (din eroare sau fiind constrâns); completă, caracter ce rezultă din condiţia
impusă de lege ca autorul să nu fi putut să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu fi
putut să le controleze. Intoxicaţia trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, iar în cazul
infracţiunilor cu durată de consumare, trebuie să se menţină pe toată durata de săvârşire.
4. Efecte. Nu pot fi aplicate pedepse sau măsuri educative, însă este posibilă aplicarea unor măsuri
de siguranţă, deoarece fapta, deşi nu este imputabilă, îşi păstrează caracterul antijuridic. În doctrină s-
a precizat că posibilitatea aplicării măsurilor de siguranţă este, mai curând, teoretică, beţia involuntară
şi completă fiind o stare pasageră (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 557). Din
punct de vedere alrăspunderii civile, sunt incidente dispoziţiile art. 1367 C.civ.– „Cel care a cauzat
un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o
stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările
faptei sale [alin. (1)]. Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea
vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de
stupefiante sau de alte substanţe” [alin. (2)].

Art. 30

Eroarea

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care
depinde caracterul penal al faptei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le
pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea
însăşi rezultatul culpei.
(3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia
ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei
dispoziţii legale extrapenale.
(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau
cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în
niciun fel evitată.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Actuala reglementare are corespondent în art. 51 C.pen. din 1968. De altfel,
primele trei alineate ale art. 51 C.pen. din 1968 sunt preluate în primele trei alineate ale art. 30
C.pen.; nu există decât diferenţe terminologice minore, soluţia legislativă fiind
păstrată. Noutatea actualei reglementări o reprezintă consacrarea erorii de drept nepenal/ eroarea
asupra unei norme extrapenale – art. 30 alin. (4), respectiv eroarea asupra antijuridicităţii faptei – art.
30 alin. (5).
2. Definiţie. Clasificări. Eroarea este cunoaşterea falsă, greşită a unui lucru sau a unei chestiuni (T.
Pop II, p. 457), o falsă cunoaştere a realităţii naturale sau normative (F. Mantovani apud F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 566). Ignoranţa constă în necunoaşterea unui lucru sau
a unei chestiuni; deşi este un concept distinct de cel al erorii, ignoranţa şi eroarea au, din perspectiva
dreptului penal, efecte identice.Îndoiala, incertitudinea nu se confundă nici cu eroarea şi nici cu
ignoranţa; ea presupune reprezentarea posibilităţii în care cunoaşterea realităţii să nu fie cea corectă
– acţionând în stare de îndoială, autorul îşi asumă riscul, acţionând cu dol eventual. Fapta de
a introduce în ţară droguri de risc, fără drept, nu este săvârşită în condiţiile erorii de fapt, dacă
făptuitorul, exercitându-şi funcţia şi având experienţă în domeniul transportului internaţional, a introdus
în ţară colete cu droguri primite spre transport fără a verifica conţinutul acestora, întrucât cunoaşterea
nesigură a conţinutului coletelor implică acceptarea de către făptuitor a posibilităţii de a primi spre
transport şi de a introduce în ţară substanţe interzise (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3033/2006,
în C.P. Ad., p. 173, 174).
În funcţie de evitabilitatea erorii, există eroare vincibilă sau culpabilă, aceea care ar fi putut fi evitată
prin diligenţa autorului (exclude intenţia, dar nu exclude culpa) şi eroare invincibilă, aceea care nu
poate fi evitată, oricâte diligenţe s-ar depune (exclude atât intenţia, cât şi culpa). Din punct de vedere
al obiectului este eroare de drept (cunoaşterea greşită sau necunoaşterea legii) şi eroare de
fapt (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită au ca obiect faptele). Erorii de drept nu i-au fost
recunoscute, vreme îndelungată, efecte privind înlăturarea culpabilităţii/imputabilităţii penale (error
iuris non excusat, ignorantia iuris nocet). Ulterior, în cadrul erorii de drept, s-a făcut distincţie între
eroarea de drept penal şi eroarea de drept nepenal. Opinia doctrinară dominantă a considerat eroarea
de drept nepenal ca eroare de fapt, producând aceleaşi efecte juridice (T. Pop II, p. 460). Există şi
opinia recentă (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 581) care refuză asimilarea
erorii de drept extrapenal cu eroarea de fapt, considerând-o o formă a erorii de drept. În prezent,
caracterul exonerator de imputabilitate al erorii de drept nepenal/extrapenal este recunoscut de
actuala reglementare – art. 30 alin. (4). Există eroare asupra tipicităţii – poartă asupra unui element
constitutiv al infracţiunii şi eroare asupra antijuridicităţii – poartă asupra caracterului interzis, ilegal
al comportamentului.
3. Condiţii. Eroarea este necesar să existe la momentul săvârşirii faptei, să poarte asupra unei stări –
modul în care se prezintă o persoană (starea sănătăţii, starea intelectuală, starea civilă) ori un bun
(starea materială, starea de uzură, valoarea lui de întrebuinţare), o instituţie (utilarea tehnică, sarcinile
ce îi revin), situaţii – poziţia pe care o persoană, un bun sau o instituţie o are în cadrul relaţiile sociale
(situaţia de cetăţean român sau de străin a unei persoane, de rudă apropiată, de funcţionar, situaţia
de bun provenind din săvârşirea unei fapte penale, de bun aparţinând patrimoniului), împrejurări –
o realitate concretă ce caracterizează fapta concretă (în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără
autorizare) (C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 265, 266).
Stările, situaţiile şi împrejurările de fapt care aparţin conţinutului constitutiv al infracţiunii [ art. 30 alin.
(1) C.pen.]sau care îi agravează imputabilitatea [art. 30 alin. (3) C.pen.], în măsura în care nu sunt
cunoscute la momentul săvârşirii infracţiunii, configurează eroarea esenţială. Eroarea de fapt care se
referă la alte stări, situaţii, împrejurări decât cele stabilite în art. 30 alin. (1) şi (3) este o eroare
neesenţială care nu are efect exonerator de imputabilitate.
4. Eroarea de drept extrapenal. Art. 30 alin. (4) C.pen. reglementează eroarea de drept extrapenal
ca o eroare asupra tipicităţii (fapt ce rezultă din trimiterea făcută la alineatele precedente, respectiv
1-3), o eroare care se referă la o noţiune de drept ce formează sau determină un element constitutiv al
infracţiunii, un element circumstanţial agravant sau circumstanţă agravantă a acesteia, aşadar,
o eroare asupra tipicităţii. Produce aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt. Jurisprudenţa a considerat că
există eroare de fapt (de fapt, este vorba de o eroare de drept extrapenal – n.n.) cu privire la deţinerea
ilegală a unui pistol militar în cazul unei persoane care a solicitat Direcţiei Arme din I.G.P. eliberarea
unei autorizaţii pentru procurarea unei arme de autoapărare, iar după autorizare şi-a procurat un pistol
militar Beretta pe care poliţia i l-a înregistrat în permisul de armă (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 227/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 104).
5. Eroarea asupra antijuridicităţii este, de regulă, o eroare de drept, dar poate fi şi o eroare de fapt.
Îşi produce efectele asupra vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii (F. Streteanu, Tratat de drept
penal…, op. cit., 2008, p. 569).
6. Efecte. Eroarea, dacă priveşte un element constitutiv, înlătură imputabilitatea, iar dacă priveşte
doar o circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant, înlătură efectul acestora.
Eroarea de fapt esenţială exclude intenţia; fapta comisă în condiţiile unei astfel de erori nu poate fi
imputată ca infracţiune intenţionată, ci, cel mult, ca infracţiune din culpă în măsura în care respectiva
eroare este rezultatul unei imprudenţe sau neglijenţe pedepsite de lege (T. Pop II, p. 461).
În măsura în care este invincibilă, eroarea înlătură imputabilitatea atât pentru infracţiunile intenţionate,
cât şi pentru cele din culpă; dacă este vincibilă, imputabilitatea va fi înlăturată numai pentru
infracţiunile intenţionate, nu şi pentru cele din culpă [eroarea datorată culpei autorului – art. 30 alin.
(2)].
Eroarea asupra circumstanţelor agravante are ca efect înlăturarea imputabilităţii acelui element sau
a acelei circumstanţe [art. 30 alin. (3)]. Operează, ca şi eroarea asupra elementelor constitutive, în
cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, nu şi al celor săvârşite din culpă (cu excepţia situaţiilor când
eroarea nu este imputabilă autorului, adică este o eroare invincibilă, ipoteză în care operează şi în
cazul infracţiunilor din culpă).
Eroarea de fapt neesenţială nu are niciun efect asupra imputabilităţii. Sunt considerate erori
neesenţiale eroarea asupra persoanei, obiectului, aberratio ictus. Există şi situaţii în care eroarea
asupra obiectului, persoanei devine esenţială – autorul sustrage un bun pe care îl consideră, din
eroare, ca aparţinând unei alte persoane, dar, în realitate, sustrage bunul propriu; autorul
intenţionează să îşi omoare soţul, însă, din eroare, ucide o altă persoană; în acest ultim caz eroarea
este esenţială în ceea ce priveşte circumstanţa agravantă prevăzută de art. 175 lit. c) C.pen. din
1968. Atunci când autorul a considerat că toate bunurile sustrase aparţin persoanei vătămate, deşi în
realitate unele dintre bunuri aparţineau avutului obştesc, în sarcina acestuia nu poate fi reţinută, pe
lângă infracţiunea de furt în dauna avutului particular, şi aceea de furt în dauna avutului obştesc.
Pentru a putea fi reţinută o asemenea încadrare juridică ar fi fost necesar ca inculpatul, în momentul
comiterii faptei, să fi avut reprezentarea că acele bunuri aparţin avutului obştesc. Eroarea de fapt în
care s-a aflat inculpatul va determina atragerea răspunderii sale penale numai raportat la
reprezentarea sa, chiar greşită (Trib. Mun. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 184/1992, în C.P.J.P.
1992, p. 90; în acelaşi sens, Trib. Mun. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 992/1991, în C.P.J.P.
1991, p. 91).
Caracterul de eroare esenţială sau neesenţială al lui aberratio ictus este controversat. Într-o opinie se
consideră ca fiind o eroare neesenţială, urmând a fi reţinută o singură infracţiune intenţionată în raport
cu persoana sau bunul efectiv lezat; actul comis prin aberratio ictus va fi imputat ca şi cum nu ar fi
intervenitaberratio (T. Pop II, p. 467). Într-o altă opinie (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 576), în caz de aberratio ictus există pluralitate de infracţiuni, două infracţiuni: tentativă în
raport cu obiectul sau persoana pe care autorul a voit să o lezeze şi infracţiune din culpă în raport cu
obiectul sau persoana asupra cărora s-a produs rezultatul (T. Pop II, p. 468).

Art. 31

Cazul fortuit

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei
împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 47 C.pen. din 1968, ale cărui
dispoziţii le preia. Inclusiv sub aspectul efectelor există identitate, respectiv cazul fortuit produce
efecte in rem, prin excepţie faţă de celelalte cauze de imputabilitate, conform art. 23 alin. (2) teza
finală C.pen. În acest context, doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2. Condiţii. Existenţa cazului fortuit presupune ca rezultatul acţiunii/inacţiunii făptuitorului să fie
consecinţa unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa acestuia, făptuitor care a fost în
imposibilitate de a prevedea intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului.
Imprevizibilitatea împrejurării este una obiectivă (nicio persoană, în situaţia dată, nu putea să prevadă
intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului); dacă imprevizibilitatea este una
subiectivă (intervenţia împrejurării nu a fost prevăzută datorită unor cauze subiective), imposibilitatea
de prevedere a producerii evenimentului nu are caracter absolut, nu va exista caz fortuit. Nu sunt
întrunite condiţiile prevăzute în art. 47 C.pen. referitoare la cazul fortuit, dacă inculpatul, care nu
a respectat regulile de circulaţie pe drumurile publice în vederea evitării oricărui pericol, având
pregătirea şi experienţa necesară, putea şi trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos, şi
anume producerea unui accident de circulaţie, condiţia imprevizibilităţii absolute a împrejurării care
a determinat producerea rezultatului nefiind îndeplinită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6373 din 10
noiembrie 2005, www.scj.ro).
Cazul fortuit poate fi produs de o energie umană, de lucruri, de însăşi persoana care acţionează şi
a cărei activitate a devenit fortuită.
3. Efecte. Înlătură imputabilitatea, caracterul penal al faptei, răsfrângându-se asupra tuturor
participanţilor. Din punct de vedere al răspunderii civile sunt incidente dispoziţiile art. 1351
C.civ.care reglementează cazul fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere civilă – „Dacă legea
nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul
este cauzat de (...) caz fortuit” [alin. (1)], dând şi o definiţie a acestuia – „Cazul fortuit este un
eveniment ce nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă
dacă evenimentul nu s-ar fi produs” [alin. (3)].

Art. 32

Tentativa

(1) Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care
a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa
modului cum a fost concepută executarea.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Tentativa era prevăzută de dispoziţiile art. 20 C.pen. din
1968. Deosebirile dintre cele două reglementări vizează două aspecte: definiţia dată noţiunii de
tentativă, pe de o parte, şi restrângerea ipotezelor de realizare a acesteia, prin renunţarea la
clasificarea ce distingea între tentativa proprie şi cea improprie, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte definirea tentativei, textul nu conţine decât diferenţe de formulare. Expresia
„punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”, folosită de art. 20 C.pen. din 1968, a fost
înlocuită de sintagma „punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea”, executare care
a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Noua formulare consacră fără echivoc soluţia
conform căreia, în cazul tentativei, intenţia poate fi directă sau indirectă, soluţie de altfel confirmată de
practica judiciară anterioară şi majoritară în doctrină (în opinia minoritară, s-a susţinut că tentativa „nu
este posibilă decât la infracţiunile săvârşite cu intenţie directă, deoarece hotărârea de a săvârşi
infracţiunea nu poate fi luată decât cu privire la rezultatul prevăzut şi urmărit al faptei, nu şi la rezultatul
care, deşi prevăzut ca posibil sau ca probabil, nu a fost urmărit, ci, mai degrabă, acceptat de făptuitor”
(Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 142).
Sub al doilea aspect, renunţarea la prevederile privind tentativa relativ improprie, ce se regăseau în
dispoziţiileart. 20 alin. (2) C.pen. din 1968, s-a făcut în considerarea faptului că „aceste prevederi nu
se justifică atâta vreme cât nu au relevanţă motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele
putând fi de orice natură, dar independente de voinţa făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală
a acestuia” (Expunere de motive).
În raport de modificările aduse vechii reglementări nu vor exista probleme legate de aplicarea legii mai
favorabile.
2. Tentativa, formă atipică a infracţiunii. Acest caracter rezultă din conţinutul dispoziţiilor art. 174
C.pen., în care se menţionează că prin „săvârşirea unei infracţiuni” se înţelege şi săvârşirea unei fapte
rămase în forma tentativei, dacă legea o pedepseşte. Aceasta înseamnă că, generic, tentativa trebuie
să prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute de art. 15 C.pen. şi, de asemenea, că fapta
concretă comisă trebuie să aibă un conţinut în care să se reflecte trăsăturile caracteristice tentativei,
raportat la conţinutul infracţiunii care nu s-a consumat.
3. Condiţii de existenţă ale tentativei. Tentativa există dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii: existenţa intenţiei de a comite infracţiunea; existenţa unui act de executare; întreruperea
executării sau neproducerea rezultatului.
3.1. Existenţa intenţiei de a comite infracţiunea. Tentativa va exista doar în cazul infracţiunilor
comise cu intenţie (directă sau indirectă), singura ipoteză în care se poate vorbi de o încercare de
a produce rezultatul. În consecinţă, criteriile folosite pentru stabilirea formei de vinovăţie în cazul
faptului consumat vor fi utilizate şi pentru stabilirea formei de vinovăţie în cazul tentativei. În acest
sens este şi jurisprudenţa în materie, exemplul dat în continuare fiind sugestiv: „Sub aspectul laturii
subiective, în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) din Codul
penal infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la
infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal acesta acţionează cu
intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de punere în
executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul, trebuie să releve – prin natura lor şi
împrejurările în care au fost comise – că infractorul a avut intenţia de a ucide, iar nu intenţia generală
de a vătăma.
Fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere, dacă a fost
săvârşită pe fondul unui conflict anterior între infractor şi victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un
obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală
(zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă
penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa
victimei), la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârşirea faptei, constând în
dispariţia sa de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea penală” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1227 din 2 aprilie 2009, www.scj.ro).
3.2. Existenţa unui act de executare. Tentativa presupune prin definiţie acte de executare, adică
acte menite să ducă în mod direct şi nemijlocit la producerea urmării prevăzute de legea penală. Intră
în această categorie atât actele ce se înscriu în sfera acţiunii prevăzute de norma de incriminare în
sens strict, cât şi acele acte aflate în imediata vecinătate a acesteia şi care sunt îndreptate nemijlocit
spre consumarea infracţiunii, aşa cum a fost concepută de autor. „Prin vecinătatea acţiunii prevăzute
de lege urmează să înţelegem în primul rând o unitate funcţională, adică faptul că actele anterioare
acestei acţiuni sunt atât de strâns legate de ea, încât nu mai lasă loc pentru comiterea unor acte
intermediare esenţiale” (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 312), de exemplu
activitatea inculpatului care, în scopul însuşirii fără drept a roţii unui autovehicul, a montat un cric şi
a ridicat maşina, fiind surprins în acest moment şi împiedicat să continue demontarea roţii ( Trib.
Timiş, decizia nr. 1195/1976, în C.P. Ad., p. 33). În acţiunea de tentativă nu pot fi cuprinse numai
acţiunile prevăzute de verbum regens, căci acestea ar restrânge prea mult sfera actelor de executare,
ci şi celelalte acţiuni anterioare sau concomitente cu acţiunea tipică elementului material, legate
nemijlocit de aceasta şi care sunt angajate în mod neechivoc în sensul săvârşirii faptei (...). Faptul că
inculpaţii au fost depistaţi în curtea în care se găsea un magazin (chiar lângă uşa acestuia), având
asupra lor doi saci, denotă faptul că cei doi au pus în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea,
fiind surprinşi înaintea forţării sistemului de acces al uşii, deci a pătrunderii efective în magazin. În
consecinţă, activitatea inculpaţilor a depăşit sfera actelor preparatorii (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 1388/2002, în C.P. Ad., p. 32).
3.3. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului. De îndeplinirea acestei condiţii
depinde, practic, delimitarea între tentativă şi infracţiunea consumată.
4. Formele tentativei. Prin renunţarea la dispoziţia înscrisă în art. 20 alin. (2) C.pen. din 1968, care
definea tentativa relativ improprie, clasificarea formelor tentativei conform actualei reglementări se va
face în funcţie de gradul de realizare a laturii obiective, caz în care vom distinge între tentativa
perfectă (terminată) şi tentativa imperfectă (neterminată), precum şi, după unii autori, în funcţie de
aptitudinea actului de executare de a pune în pericol valoarea socială protejată, situaţie în care vom
vorbi de tentativă idonee (periculoasă) şi tentativă neidonee (nepericuloasă) (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 636).
4.1. Tentativa perfectă şi tentativa imperfectă. Suntem în prezenţa unei tentative perfecte atunci
când actul de executare a fost dus până la capăt (autorul a realizat în întregime actul tipic), dar
rezultatul prevăzut de norma de incriminare nu s-a produs. Spre exemplu, va exista o tentativă
perfectă la infracţiunea de omor atunci când: infractorul a aruncat victima pe geam de la etajul II, dar
aceasta nu a decedat, datorită greutăţii sale reduse şi căderii pe un teren afânat şi cu vegetaţie
abundentă; inculpaţii, înarmaţi cu cuţite, au aplicat victimei mai multe lovituri, dar aceasta nu
a decedat.
Cauzele care determină neproducerea rezultatului pot fi dintre cele mai diverse (intervenţia autorului,
a unui terţ, comportamentul victimei, prezenţa unor lucruri sau animale etc.).
Este posibilă numai la infracţiunile de rezultat.
Tentativa imperfectă există atunci când pe parcursul realizării actului de executare intervine o cauză
de întrerupere a realizării acţiunii, astfel încât aceasta nu este dusă până la capăt. Vorbim astfel
despre o tentativă imperfectă atunci când infractorul urmăreşte victimele cu autoturismul pentru a le
lovi, dar acestea reuşesc să se salveze fără a fi lovite (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
224/1977, în Repertoriu…1976-1980) sau când autorul exercită violenţe asupra victimei, dar este
împiedicat să sustragă bunurile acesteia (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie 2002, în
B.J. 1990-2003). Întreruperea se poate datora voinţei libere a subiectului, unor presiuni externe
exercitate asupra voinţei sale (spre exemplu, în timp ce se afla într-o locuinţă pentru a sustrage
bunuri, aude deschizându-se uşa casei) sau poate fi rezultatul unei constrângeri fizice exercitate
asupra autorului (de exemplu, este surprins în timpul activităţii infracţionale şi imobilizat).
Este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi de rezultat.
4.2. Tentativa idonee şi tentativa neidonee. Tentativa idonee [art. 32 alin. (1) C.pen.] presupune
acte ce creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii
lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor (spre exemplu, faptul de
a claxona o persoană pentru a o speria, în măsura în care autorul ştie că victima suferă de o afecţiune
cardiacă foarte gravă şi orice şoc emoţional îi poate cauza decesul).
Tentativa neidonee [art. 32 alin. (2) C.pen.] există atunci când, datorită modului cum a fost concepută
executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită,
fiind evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nicio şansă să
producă rezultatul, exemplul tipic fiind acela în care autorul încearcă să ucidă victima prin farmece.
Încercarea de a ucide o persoană prin împuşcare cu o armă descărcată este o tentativă neidonee
dacă autorul ştia că arma este descărcată, dar devine o tentativă idonee atunci când el nu avea
cunoştinţă de acest lucru (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 636).
5. Delimitarea tentativei de actele preparatorii. Activitatea inculpatului, întreruptă de intervenţia altei
persoane, constând în ameninţarea victimei cu lovirea, împingerea acesteia către locul unde era
prevăzută consumarea actului sexual şi imobilizarea ei, spre a i se înfrânge opunerea, are semnificaţia
unor acte de constrângere, ceea ce înseamnă că inculpatul a săvârşit nu doar simple acte de
pregătire ale violului, ci o tentativă de viol (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 48/A/1996,
în R.D.P. nr. 1/1996, p. 146).
6. Delimitarea tentativei de faptul consumat. Infracţiunea consumată corespunde în totalitate
modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, astfel că, în general, delimitarea celor două
forme ale infracţiunii nu pune probleme. De exemplu, aplicarea a 36 de lovituri de cuţit victimei, în
prezenţa copilului minor al acesteia, faptă care nu şi-a produs efectul datorită intervenţiei medicale
prompte, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav
săvârşit prin cruzimi (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 47 din 14 ianuarie 2009, www.scj.ro). Dacă
agresiunea sexuală asupra victimei minore în vârstă de 7 ani, săvârşită profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra şi de a-şi exprima voinţa datorată vârstei, a fost întreruptă prin intervenţia unei alte
persoane, înainte de consumarea actului sexual, fapta întruneşte elementele constitutive ale tentativei
la infracţiunea de viol, iar nu ale infracţiunii de viol în forma consumată (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1712 din 11 mai 2009, www.scj.ro). Inducerea şi menţinerea în eroare
a reprezentanţilor unor societăţi comerciale, prin prezentarea ca adevărată a calităţii de reprezentant
al unei societăţi comerciale care, în realitate, nu a fost niciodată constituită, precum şi a calităţii de
reprezentant al Comitetului Naţional pentru Coordonarea Programelor de Dezvoltare Regională ale
Guvernului României, cu ocazia emiterii de cambii, în scopul de a obţine un folos material injust, fapta
având ca rezultat învestirea cu formulă executorie a cambiilor şi trecerea la executare silită împotriva
Ministerului Finanţelor pentru o sumă mai mare de 200.000 lei, executare silită care nu a fost
finalizată, constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1233
din 29 martie 2011, www.scj.ro). Încercarea de a obţine, fără drept, sume de bani cu titlu de
rambursare a taxei pe valoarea adăugată, pe baza efectuării de operaţiuni frauduloase în evidenţa
contabilă a unei societăţi, săvârşită înainte de intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr.
241/2005, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de înşelăciune. Incriminarea
distinctă a faptei, prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 241/2005 – legea specială pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale – nu conduce la concluzia că până la momentul intrării în vigoare
a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 241/2005 fapta nu era prevăzută de legea penală, în raport cu
conţinutul Codului penal, ci la concluzia că faptelor săvârşite până la momentul menţionat le sunt
aplicabile dispoziţiile Codului penal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1341 din 17 aprilie
2013, www.scj.ro).
7. Delimitarea tentativei de faptul consumat în cazul infracţiunii de furt. În acest caz particular nu
este de conceput o tentativă perfectă, fapta fiind consumată în momentul în care acţiunea de luare s-a
finalizat, motiv pentru care, în anumite situaţii particulare, delimitarea între cele două forme ale
infracţiunii este greu de făcut. Dintre numeroasele teorii propuse pentru stabilirea unor criterii de
delimitare (Codul penal Carol al II-lea adnotat, p. 411-415), legislaţia română a consacrat teoria
apropriaţiunii, care presupune, pentru consumarea infracţiunii, întrunirea a două momente corelative:
deposedarea persoanei vătămate şi, respectiv, împosedarea autorului. În privinţa stabilirii unor criterii
privind împosedarea, în jurisprudenţă s-a reţinut că „acţiunea de luare trebuie să aibă ca urmare
imediată scoaterea bunului din sfera de stăpânire faptică a posesorului sau detentorului, lipsindu-l de
posibilitatea de a mai dispune de acesta, fapta consumându-se prin simpla schimbare a situaţiei de
fapt a bunului, deci prin trecerea acestuia, din locul unde a fost depus de partea vătămată, asupra
persoanei infractorului, ori într-un loc ştiut numai de acesta, în vederea însuşirii la momentul potrivit.
Ca atare, împrejurarea că imediat partea vătămată a descoperit lipsa bunului ori a surprins infractorul
transportându-l în apropierea locuinţei sale nu conferă faptei caracterul de tentativă de furt,
infracţiunea consumându-se odată cu ridicarea acestuia din locul în care era depus legitim (C.A.
Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 316/1994, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 118). Împrejurarea că
făptuitorii au fost surprinşi sustrăgând produse petroliere din conductă, după ce au umplut mai multe
butoaie cu produsul sustras până în acel moment, când le-au abandonat şi au fugit de la locul faptei,
nu atribuie acesteia caracterul de tentativă la infracţiunea de furt; cantitatea sustrasă din conductă şi
pusă în recipiente a fost scoasă din posesia părţii vătămate, furtul acesteia fiind, deci, consumat
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1770 din 3 aprilie 2002, www.scj.ro). Fapta inculpatului care
a efectuat săpături pe un teren aflat în curtea casei sale, având cunoştinţă de faptul că în locul unde
a săpat este amplasată o conductă petrolieră, a înlăturat instalaţia cu robinet existentă şi, fiind stropit
de un jet de motorină, a fugit în casă, constituie tentativă la infracţiunea de furt calificat, potrivit
prevederilor art. 209 alin. (5) C.pen. din 1968, în baza cărora efectuarea de săpături pe terenul aflat în
zona de protecţie a unei conducte de transport a produselor petroliere este asimilată tentativei
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6746 din 30 noiembrie 2005,www.scj.ro). Smulgerea unui lanţ de la
gâtul părţii vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie în forma consumată, iar nu tentativă la
infracţiunea de tâlhărie, deoarece furtul, care constituie acţiunea principală a infracţiunii de tâlhărie, s-
a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanţul de la gâtul părţii vătămate, chiar dacă
bunurile sustrase nu au fost găsite asupra inculpatului, ci pe caldarâm, la locul săvârşirii faptei
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5601 din 29 octombrie 2004, www.scj.ro). Pentru ca infracţiunea
complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat
prin însuşirea bunului; dacă acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altuia a fost
întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebuinţarea de violenţe sau
ameninţări s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie 2002,www.scj.ro). Dacă inculpatul nu a luat niciun bun de
la partea vătămată faţă de care a întrebuinţat ameninţări în scop de furt, întrucât aceasta nu avea
asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de tâlhărie în
forma consumată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1234 din 18 februarie 2005,www.scj.ro).
8. Infracţiunile la care nu este posibilă tentativa. Tentativa nu este posibilă la infracţiunile omisive
proprii (nedenunţarea unor infracţiuni), la infracţiunile de obicei (hărţuirea), de executare promptă
(mărturia mincinoasă), de consumare anticipată (luarea de mită), cele săvârşite cu praeterintenţie
(loviri sau violenţe cauzatoare de moarte) sau din culpă.

Art. 33

Pedepsirea tentativei

(1) Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta.
(2) Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată,
ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează
cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În privinţa pedepsei închisorii sau amenzii aplicate în
cazul tentativei, au fost păstrate prevederile Codului penal anterior, respectiv reducerea limitelor
speciale ale pedepsei cu ½ faţă de cele prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată. În schimb,
pedeapsa aplicată pentru tentativă la o infracţiune care este sancţionată, ca faptă consumată, cu
detenţiunea pe viaţă, va avea limita superioară mai redusă (20 ani), comparativ cu legea veche (art.
21 C.pen. din 1968), care prevedea, pentru această situaţie, o pedeapsă cu închisoarea de la 10 la 25
de ani.
În consecinţă, singura situaţie tranzitorie este legată de aplicarea pedepsei în cazul tentativei la
o astfel de infracţiune, legea nouă fiind mai favorabilă dacă pedeapsa va fi orientată spre maximul
prevăzut de lege.
2. Sancţionarea tentativei în cazul faptelor nedefinitiv judecate. Tentativa se sancţionează doar
atunci când legea prevede în mod explicit acest lucru. Această dispoziţie se găseşte de regulă în
textul care incriminează fapta [de exemplu, art. 205 alin. (5) C.pen.], dar poate fi prevăzută şi într-un
articol distinct, cu referire la o întreagă grupă de infracţiuni (de exemplu, art. 232 C.pen. cu referire la
infracţiunile de furt).
2.1. Lipsa incriminării. Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere, de către mama
care s-a aflat într-o stare de tulburare psihică pricinuită de naştere, constatată pe baza unei expertize
medico-legale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de pruncucidere prevăzută în art. 177
C.pen. din 1968. Dacă acţiunea de ucidere a mamei aflată într-o astfel de stare nu şi-a produs efectul,
copilul nou-născut fiind salvat, soluţia de achitare a acesteia este legală, întrucât tentativa la
infracţiunea de pruncucidere nu este incriminată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1948 din 22
martie 2005, www.scj.ro).
2.2. Pedepse alternative. Dacă infracţiunea a cărei executare a rămas în faza tentativei se
sancţionează cu pedepse alternative, instanţa, ţinând seama de criteriile generale de individualizare
a pedepsei (…) trebuie să se fixeze mai întâi asupra uneia dintre aceste pedepse, pe care ar fi
pronunţat-o în ipoteza că infracţiunea s-ar fi consumat, şi apoi, în raport cu pedeapsa asupra căreia s-
a fixat, să aplice regulile de sancţionare specifice tentativei. Pedeapsa alternativă asupra căreia
instanţa înţelege să se fixeze trebuie indicată în mod expres în conţinutul hotărârii, pentru a da astfel
posibilitatea instanţei superioare să exercite dreptul său de control asupra acelei hotărâri, sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei pedepsei aplicate (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1554/1978,
în Repertoriu…1976-1980, p. 289).
3. Sancţionarea tentativei în cazul faptelor judecate definitiv. După o jurisprudenţă contradictorie,
generată de interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 187 C.pen. privind înţelesul expresiei „pedeapsă
prevăzută de lege”, chestiunea de drept a fost soluţionată în sensul că: „În aplicarea legii penale mai
favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) C.pen., în cazul tentativei, limita
maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată
(maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit
conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei)” (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 26 mai 2014,M.Of. nr. 471 din
26 iunie 2014).

Art. 34

Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

(1) Nu se pedepseşte autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori
a încunoştinţat autorităţile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi
împiedicată, sau a împiedicat el însuşi consumarea infracţiunii.
(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în dispoziţiile art. 22
C.pen. din 1968. În plus faţă de legea veche, în alin. (1) al art. 34 C.pen. se menţionează expres, ca
modalitate de împiedicare a producerii rezultatului şi, în consecinţă, de nepedepsire, situaţia în care
autorul a încunoştinţat autorităţile de comiterea faptei, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată.
În reglementarea anterioară ipoteza era acoperită de expresia mai largă a „împiedicării producerii
rezultatului”, motiv pentru care nu vom întâlni, practic, situaţii tranzitorii.
2. Elemente comune. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire
a tentativei, fără ca incidenţa lor să afecteze existenţa acestei forme imperfecte a infracţiunii.
Tentativa întruneşte toate condiţiile pentru a fi sancţionată, dar urmare incidenţei uneia dintre cele
două cauze menţionate, fapta rămasă în forma tentativei nu va fi pedepsită.
3. Desistarea. Este o cauză de nepedepsire a tentativei care presupune renunţarea (printr-o omisiune
sau o comisiune) voluntară şi definitivă de către autor la continuarea actelor de executare
a infracţiunii, înainte de terminarea acţiunii tipice. În textul alin. (1) se prevede expres faptul că
(şi) desistarea trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, ceea ce reprezintă o altă modificare
adusă de noul Cod penal.
Desistarea voluntară nu este posibilă „decât faţă de o tentativă întreruptă sau neterminată, indiferent
dacă este vorba de o infracţiune formală sau una de rezultat” [G. Antoniu (coord.), Explicaţii
preliminare…, op. cit., 2010, p. 301]. Întreruperea actului de executare „nu are caracter voluntar atunci
când ea se datorează unei forţe exterioare care îl constrânge pe autor să renunţe” ( G. Antoniu,
Tentativa, op. cit., p. 242).
Pentru a beneficia de efectele desistării este necesar să fie îndeplinite două condiţii, şi anume: pe de
o parte, atitudinea inculpatului să fie suficientă prin ea însăşi, fără concursul unor cauze exterioare,
pentru a zădărnici consumarea infracţiunii, iar pe de altă parte, inculpatul să fie convins că desistarea
sa constituie unicul factor care împiedică desăvârşirea executării (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr.
55/2007, www.legalis.ro). Desistarea nu există decât dacă renunţarea autorului se referă la fapta
a cărei executare se află în curs, nefiind consumată, şi are ca efect oprirea săvârşirii acesteia, în
măsura în care este voluntară, nesilită şi se produce mai înainte de descoperirea faptei (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2302/2008, în C.P. Ad., p. 36). Nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încetarea
procesului penal pe motivul desistării dacă inculpaţii şi-au întrerupt activitatea infracţională ca urmare
a declanşării alarmei de protecţie a imobilului respectiv (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,decizia nr.
481/2003, în C.P. Ad., p. 37).
Cauza de nepedepsire operează şi în situaţia în care autorul a încunoştinţat autorităţile, astfel încât
consumarea să poată fi împiedicată şi, cu toate acestea, autorităţile nu au împiedicat consumarea
faptei. Acest aspect rezultă din interpretarea gramaticală, dar şi teleologică, a expresiei „astfel încât
consumarea să poată fiîmpiedicată”, fiind evident că în sarcina făptuitorului subzistă, în această nouă
ipoteză, doar obligaţia încunoştinţării organului competent, iar nu şi împiedicarea producerii
rezultatului, care cade în sarcina autorităţilor.
4. Împiedicarea producerii rezultatului. Constă în împiedicarea voluntară şi eficientă de către
făptuitor a producerii urmării socialmente periculoase a faptei prevăzute de norma de incriminare care
altfel s-ar fi produs, după executarea în întregime a activităţii infracţionale şi înainte de descoperirea
faptei incriminate. Poate opera numai în cazul tentativei perfecte, astfel că nu este posibilă în cazul
infracţiunilor care nu sunt susceptibile de comitere în această modalitate. Autorul trebuie să intervină
activ pentru împiedicarea producerii rezultatului, dar poate anunţa şi alte persoane care să îl ajute în
producerea rezultatului. Împiedicarea poate avea loc chiar şi prin anunţarea victimei, care în această
situaţie poate lua ea însăşi măsurile necesare (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 285).
5. Efectele desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Desistarea şi împiedicarea
rezultatului sunt cauze de nepedepsire a infracţiunii rămase în forma tentativei, astfel că incidenţa
oricăreia dintre ele va conduce la o soluţie de clasare sau de încetare a procesului penal, întemeiată
pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) C.proc.pen.
6. Pedepsirea actelor îndeplinite. Impunitatea decurgând din desistare sau din împiedicarea
producerii rezultatului nu are un caracter absolut. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării
sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune se aplică pedeapsa pentru acea
infracţiune [art. 34 alin. (2)]. Dacă autorul pătrunde într-o locuinţă pentru a sustrage bunuri, dar apoi
renunţă şi părăseşte casa fără să ia nimic, el nu va fi sancţionat pentru tentativa de furt de la care s-a
desistat, dar răspunde pentru infracţiunea de violare de domiciliu şi, eventual, pentru distrugere, dacă
pătrunderea s-a făcut prin efracţie.

Art. 35

Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe

(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca
element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal anterior prevedea instituţia unităţii de
infracţiune în dispoziţiile art. 41 alin. (2), într-un conţinut relativ asemănător cu cel din noua lege.
Modificările aduse în această materie sunt prezentate succint în chiar Expunerea de motive a noului
Cod penal.
Astfel, o primă modificare, de altfel cea mai importantă, se referă la definiţia legală a infracţiunii
continuate și constă în introducerea unei noi condiţii de existenţă, aceea a unităţii de subiect pasiv.
Potrivit dispoziţiei interpretative cuprinse în art. 238 LPACP, „în aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (1)
C.pen., condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce
constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţiunea a adus
atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar subiectul pasiv principal este unic”.
A doua modificare, cerută de doctrina penală, are în vedere definiţia infracţiunii complexe, expresia „ca
element sau circumstanţă agravantă”, prevăzută de art. 41 alin. (3) C.pen. din 1968, fiind înlocuită de
sintagma „ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravat”, mai adecvată.
2. Infracţiunea continuată. Infracţiunea continuată face parte din categoria unităţii legale de
infracţiune şi s-a bucurat de o reglementare în Partea generală a Codului penal, atât în Codul penal
din 1968, cât şi în noul Cod penal.
2.1. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate. În doctrină şi în jurisprudenţă au fost
evidenţiate următoarele cerinţe de a căror îndeplinire depinde caracterul continuat al unei infracţiuni,
astfel:
2.1.1. Existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de
timp.Infracţiunea continuată presupune în mod necesar o pluralitate de acţiuni sau inacţiuni, reunite
prin voinţa legiuitorului într-o singură entitate. Întrunirea acestei condiţii constituie principalul criteriu de
delimitare între infracţiunea continuată şi formele unităţii naturale de infracţiune. Dacă în cazul
infracţiunii continuate avem mai multe acţiuni comise la diferite intervale de timp, în ipoteza unităţii
naturale există o singură acţiune, alcătuită dintr-o pluralitate de acte de executare comise în cadrul
unei unităţi spaţio-temporale. Intervalele de timp scurse între diferitele acţiuni care se integrează în
structura infracţiunii continuate nu trebuie aşadar să fie foarte scurte (pentru că în acest caz vom avea
o unitate naturală de infracţiune), dar nici excesiv de lungi, pentru că riscă să compromită unitatea
rezoluţiei infracţionale, dând astfel naştere unui concurs de infracţiuni. În acest sens, în jurisprudenţă
s-a decis că „purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de
primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni
continuate de trafic de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă,
fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această
unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea,
considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în
vederea aceluiaşi rezultat (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 604/2003, www.scj.ro).
2.1.2. Omogenitatea juridică a acţiunilor sau inacţiunilor. Potrivit acestei condiţii, acţiunile sau
inacţiunile comise la diferite intervale de timp trebuie să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni
(incriminări). Omogenitatea trebuie să fie juridică, nu faptică, în sensul că toate acţiunile sau omisiunile
trebuie să se îndrepte împotriva aceleiaşi valori sociale. Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţă s-a
decis că „existenţa infracţiunii continuate nu este condiţionată de omogenitatea faptică a acţiunilor
componente. Pentru aceasta este însă necesar ca, pe de o parte, deosebirile de ordin material dintre
diverse acţiuni să nu afecteze omogenitatea juridică a acestora şi, pe de altă parte, acele deosebiri să
fie compatibile cu unitatea de rezoluţie. Acţiunile plurale care – atunci când prezintă elementele
aceleiaşi infracţiuni tip (în cazul de faţă, furt) – alcătuiesc o infracţiune continuată nu trebuie să fie
identice sub aspectul realizării lor materiale; unele din ele se pot comite într-o anumită modalitate [în
speţă, furt calificat prevăzut în art. 209 lit. e) C.pen. din 1968], iar alta sau altele în altă modalitate [în
speţă, furt calificat prevăzut în art. 209 lit. e) şi g) C.pen. din 1968]. Asemenea deosebiri, dacă nu
modifică rezoluţia iniţială, nu exclud subordonarea acţiunilor plurale unei unităţi infracţionale de tipul
infracţiunii continuate şi nu generează un concurs de infracţiuni” (C.A. Constanţa, Secţia
penală, decizia nr. 11/1997, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 129). Sustragerile săvârşite la intervale de mai
multe luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt furturi, iar altele tâlhării, nu pot constitui
o singură infracţiune continuată. Se impune concluzia că fiecare dintre ele prezintă conţinutul altei
infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri autonome, luate de fiecare dată în raport cu
prilejul ivit, situaţie în care există concurs real de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1017/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 131). Caracterul de infracţiune consumată al unora dintre fapte şi
de infracţiune tentată al altora nu prezintă relevanţă pentru reţinerea infracţiunii continuate, de vreme
ce prin „săvârşirea” infracţiunii în sensul art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968 se înţelege, conform art.
144, atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 106/1994,
în Probleme de drept…1990-2000, p. 41).
2.1.3. Unitatea de subiect activ şi pasiv. Condiţia identităţii subiectului activ rezultă expres din
definiţia de la art. 35 alin.(1) C.pen., în care se arată că acţiunile trebuie să fie săvârşite de aceeaşi
persoană. Pentru realizarea acestei condiţii nu este necesar ca făptuitorul să realizeze în calitate de
autor toate acţiunile care intră în conţinutul infracţiunii continuate, unele dintre acestea putând fi
comise şi în altă formă de participaţie (coautor, instigator sau complice). Fapta inculpatului care, în
realizarea aceleiaşi rezoluţii, instigă la sustragerea de produse petroliere şi, ulterior, sustrage
asemenea produse întruneşte elementele infracţiunii de furt calificat în forma continuată, calitatea de
instigator fiind absorbită de cea de autor al furtului calificat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
2745/2004, în C.P. Ad., p. 130).
Noul Cod penal consacră explicit şi condiţia unităţii subiectului pasiv, aceasta fiind, cum
menţionam anterior, principala deosebire faţă de reglementarea anterioară. Astfel, „îndemnul şi
constrângerea la prostituţie a două persoane, asigurarea condiţiilor pentru practicarea prostituţiei, prin
acte repetate timp de mai multe luni”, de exemplu, nu va mai constitui „infracţiunea continuată de
proxenetism, faptele fiind săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
3743/2001, în B.J. 2001, p. 231), ci, conform legii noi, un concurs de infracțiuni de proxenetism,
deoarece lipsește unitatea de subiect pasiv.
2.1.4. Unitatea de rezoluţie infracţională. Unitatea de rezoluţie reprezintă o altă condiţie esențială
de existenţă a infracţiunii continuate şi, totodată, principalul element de delimitare a acesteia faţă de
concursul real de infracţiuni. Rezoluţia infracţională trebuie să fie determinată (făptuitorul, în momentul
luării hotărârii, să fi avut o reprezentare de ansamblu a obiectului material, a locului, modului şi
timpului de săvârşire a diferitelor acţiuni),anterioară tuturor acestor acţiuni şi să se menţină pe toată
durata comiterii lor.
Cu privire la criteriile după care se poate aprecia unicitatea rezoluției infracționale, în jurisprudență s-a
reținut că „pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar, sub aspect subiectiv, ca făptuitorul să-
şi fi reprezentat în momentul luării hotărârii activitatea infracţională desfăşurată ulterior, în ansamblul
ei. Această reprezentare nu implică însă, în mod necesar, o imagine exactă a acţiunilor ce urmează
a se înfăptui, fiind suficientă numai o prevedere în linii generale a condiţiilor în care se vor comite
acţiunile componente (C.A. Iaşi, Secţia penală,decizia nr. 151/1997, în B.J. – C.P.J. 1997, p. 83) sau
că „cerinţa unităţii de rezoluţie infracţională este realizată atunci când făptuitorul a prevăzut, chiar şi în
linii mari, activitatea materială ce urmează a o desfăşura şi rezultatele acesteia, aşadar a cunoscut
împrejurările concrete în care va comite infracţiunile. Cum, în aceeaşi seară, prin acelaşi mod de
operare şi în aceeaşi localitate, inculpatul şi-a însuşit vitele din gospodăriile a două persoane,
profitând de întuneric şi de ineficienţa sistemelor de închidere, rezultă că în realitate el a săvârşit
o singură infracţiune de furt calificat şi o singură infracţiune de violare de domiciliu, ambele în formă
continuată. Împrejurarea că imobilele în care a pătruns nu se aflau pe aceeaşi stradă, ci la o oarecare
distanţă, iar prejudiciile s-au produs în patrimoniile unor persoane diferite, nu poate fi luată în
considerare, ştiut fiind că unitatea de subiect pasiv şi de loc este absolut necesară pentru reţinerea
infracţiunii continuate exclusiv în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii persoanei” (C.A. Ploieşti,
Secţia penală, decizia nr. 248/1997, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 31) [exemplul este dat pentru
a ilustra unitatea de rezoluţie infracţională, altfel lipsa unităţii subiectului pasiv ar conduce automat,
conform noii legi, la un concurs de infracţiuni de furt prin violare de domiciliu, prevăzut de art. 229 alin.
(2) lit. b) C.pen. – n.n.].
Unitatea de rezoluţie, care caracterizează sub aspect subiectiv infracţiunea continuată, nu este
condiţionată de unitatea obiectului material, acţiunile ce alcătuiesc – în caz de furt – elementul
material al infracţiunii continuate, putând purta asupra unor bunuri de natură diferită, atâta vreme cât
autorul a avut, de la început, reprezentarea lor, chiar şi numai în ansamblu. De asemenea, unitatea de
conţinut şi de omogenitate juridică, la care se referăart. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, ca o condiţie de
existenţă a infracţiunii continuate, nu este afectată de faptul că una din aceste acţiuni a rămas în faza
de tentativă, din moment ce se intenţiona comiterea unor fapte având aceeaşi încadrare juridică (C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 483/1996, în C.P.J.P. 1996, p. 121, cu notă de V. Papadopol, în
sensul că „atunci când, după ce a săvârşit o tentativă, făptuitorul, acţionând în baza aceleiaşi rezoluţii,
fie a continuat executarea începută şi întreruptă, fie a reluat, de la capăt, actele de executare, reuşind
să consume infracţiunea, cele două forme infracţionale realizate succesiv, tentativa şi infracţiunea
consumată, vor alcătui o unitate naturală de infracţiune, nu o infracţiune continuată.
De asemenea, rezultă că, dacă pe parcursul săvârşirii unei infracţiuni continuate, una dintre acţiunile
componente a rămas în stadiul tentativei după care făptuitorul, reluând executarea, a desăvârşit-o,
tentativa nu se va încorpora ca o entitate distinctă în conţinutul concret al acelei infracţiuni continuate,
ci, absorbindu-se în forma continuată subsecventă, va constitui, împreună cu aceasta, o unitate
naturală, care numai ca atare va intra în conţinutul infracţiunii continuate respective” [V. Papadopol,
notă la decizia citată; în acelaşi sens,C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 403/1997, în Dreptul nr. 9/1998,
p. 148].
2.2. Data săvârşirii infracţiunii continuate. Infracţiunea se consumă la momentul comiterii celei de-
a doua acţiuni sau omisiuni care intră în componenţa infracţiunii şi se epuizează la data săvârşirii
ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind şi momentul de la care începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale [prevedere expresă în dispoziţiile art. 154 alin. (2) C.pen.] sau se
produc alte consecinţe, cum ar fi legea aplicabilă în caz de succesiune de legi în timp, graţierea,
amnistia, răspunderea penală a minorilor pentru actele comise anterior vârstei răspunderii penale etc.
Dacă cea din urmă dintre componentele infracţiunii continuate a fost săvârşită după intrarea în vigoare
a legii penale noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica pentru întreaga infracţiune
pedeapsa prevăzută de legea nouă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 553/1997, în R.D.P. nr.
2/1998, p. 128). Folosirea, în urma falsificării, a carnetului de conducere valabil pentru autocamioane
la conducerea unor autovehicule de transport de persoane constituie infracţiune continuată de uz de
fals, care durează de la prima folosire a actului falsificat până la ultima acţiune de acest fel, după care
începe să curgă termenul de prescripţie. Ca atare, infracţiunea de uz de fals nu se epuizează
instantaneu, în momentul angajării făptuitorului pe baza carnetului falsificat, ca şofer de autobuz, ci la
data când a folosit pentru ultima oară carnetul de conducere (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
1451/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 191). Săvârşirea ultimelor trei acte materiale ale infracţiunii de furt
calificat după ce făptuitorul a împlinit vârsta de 18 ani face ca infracţiunea să se consume la un
moment când inculpatul devenise major, data ultimului act material. Prin urmare, acestuia nu i se mai
poate aplica o măsura educativă, ci o pedeapsă (Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 37/1998, în
R.D.P. nr. 4/1999, p. 146).
2.3. Acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii continuate. Imposibilitatea achitării pentru
unul sau mai multe acte materiale. Excluderea unor acte materiale din conţinutul infracţiunii nu
afectează unitatea legală a acesteia, influenţând numai modul de soluţionare a acţiunii civile, dacă
aceasta a fost formulată. Este nelegală soluţia de achitare pentru anumite acte materiale, deoarece s-
a încălcat unitatea infracţională, fiind corectă soluţia de condamnare pentru acele fapte care au fost
dovedite (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 185/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 49). În cazul
infracţiunii continuate, latura obiectivă se compune dintr-o pluralitate de acte materiale, iar excluderea
unui act material nu determină scindarea unităţii infracţionale şi nici schimbarea încadrării juridice
(C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 656/2004, în B.J. – C.P.J. 2004, p. 41). Instanţa Supremă
a împărtăşit acest punct de vedere, stabilind la rându-i că „nu se poate dispune pentru o parte dintre
acţiunile ce intră în conţinutul infracţiunii continuate achitarea, iar pentru alte acte de executare ale
aceleiaşi infracţiuni continuate condamnarea inculpatului, întrucât acţiunile care prezintă fiecare în
parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni nu reprezintă infracţiuni distincte cu care instanţa a fost sesizată şi
asupra cărora să se pronunţe. În această situaţie, instanţa a fost sesizată cu o singură infracţiune de
înşelăciune continuată, urmând să pronunţe o soluţie unică pentru actele materiale dovedite, cu
excluderea din conţinutul infracţiunii a acţiunilor nedovedite, în acest mod nefiind afectată unitatea
legală de infracţiune (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 2647 din 4 septembrie 2012, www.scj.ro) sau
că „nu se poate dispune schimbarea încadrării juridice prin reţinerea a două infracţiuni distincte, aflate
în concurs, pe considerentul dezincriminării unora dintre actele materiale ce compun infracţiunea, în
condiţiile în care în cursul cercetării judecătoreşti nu au apărut elemente care să înlăture unitatea
legală a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Într-o asemenea situaţie, unitatea infracţiunii
impune pronunţarea unei soluţii unice, restrângerea activităţii infracţionale datorându-se modificărilor
legislative şi nu schimbărilor apărute, în cursul cercetării judecătoreşti, cu privire la elemente ce
caracterizează situaţia de fapt” (I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 460/2014, nepublicată).
2.4. Infracţiuni care nu pot fi comise în formă continuată: a) infracţiunile săvârşite din culpă,
întrucât cerinţa existenţei unităţii rezoluţiei ce stă la baza tuturor acţiunilor (inacţiunilor) nu poate fi
specifică decât faptelor comise cu intenţie; dacă se comit mai multe fapte din culpă la diferite intervale
de timp, ele vor constitui infracţiuni distincte aflate în concurs; b) infracţiunile cu rezultat ireversibil,
adică acele infracţiuni al căror rezultat este definitiv, nesusceptibil de producere parţială sau
fracţionată (omorul); c) infracţiunile de obicei, deoarece actele care intră în structura acestor infracţiuni
nu au relevanţă penală privite în mod izolat, ci doar în ansamblul lor; d) infracţiunile
praeterintenţionate, întrucât rezultatul mai grav este produs din culpă.
3. Infracţiunea complexă. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, prin care, prin voinţa
legiuitorului, conţinutul unei infracţiuni este inclus în conţinutul alteia, fiecare pierzându-şi existenţa de
sine stătătoare. În conţinutul unei infracţiuni complexe poate intra o altă infracţiune complexă (tâlhăria
absoarbe orice formă de furt, dacă e comis cu exercitarea de violenţe, deci şi furtul prin efracţie sau
furtul prin violare de domiciliu sau sediu profesional).
3.1. Structura infracţiunii complexe. Infracţiunea complexă are, ca orice infracţiune, un obiect
juridic, subiecţi, o latură obiectivă şi o latură subiectivă.
3.1.1. Obiectul juridic. Infracţiunea complexă presupune, sub aspect structural, cel puţin două valori
sociale lezate sau puse în pericol prin comiterea faptei. Cele două valori sociale pot fi de natură
diferită, caz în care va exista o valoare socială principală (obiect juridic principal) şi o valoare socială
secundară (obiect juridic secundar), dar pot fi şi de aceeaşi natură. În prima categorie intră infracţiuni
ca tâlhăria, violul, şantajul etc., iar în cea de-a doua omorul calificat comis asupra a două sau mai
multe persoane.
3.1.2. Subiecţii. În privinţa subiectul activ, infracţiunea poate fi săvârşită de o singură persoană sau în
participaţie (coautorat, instigare, complicitate). În jurisprudenţă s-a apreciat, de exemplu, că „fapta de
a lua parte la adoptarea hotărârii de a săvârşi o tâlhărie, la stabilirea modului de a acţiona, la pândirea
victimei şi la urmărirea ei, urmată de participarea la împărţirea bunurilor sustrase acesteia de către
autor prin violenţă, caracterizează complicitatea la infracţiunea de tâlhărie, iar nu infracţiunea de
tăinuire (C.S.J., Secţia penală,decizia nr. 769 din 12 februarie 2002, www.scj.ro).
Subiectul pasiv poate fi unic sau multiplu. De regulă vom vorbi de un subiect pasiv principal şi unul
sau mai mulţi secundari, în funcţie de caracterul principal sau secundar al valorii sociale protejate. În
jurisprudenţă s-a apreciat, de exemplu, că „fapta inculpatului de a fi sustras dintr-un magazin de
confecţii un costum de haine şi – atunci când a fost descoperit – de a fi lovit trei vânzătoare, pentru a-
şi asigura scăparea, constituie o singură infracţiune de tâlhărie. Împrejurarea că, pentru a se sustrage
urmăririi, inculpatul a lovit trei persoane nu justifică concluzia primei instanţe şi a instanţei de apel că
el a săvârşit trei infracţiuni de tâlhărie, atâta vreme cât acţiunea principală – furtul – este unică, după
cum şi subiectul pasiv principal – unitatea comercială prejudiciată – este unic; faptul că acţiunea
adiacentă – violenţa – a fost săvârşită împotriva mai multor persoane, care au încercat să recupereze
bunul sustras şi să-l reţină pe inculpat, nu poate determina existenţa unui concurs de infracţiuni, atâta
vreme cât pluritatea nu priveşte şi acţiunea principală sau subiectul pasiv principal (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 260/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 226).
3.1.3. Latura obiectivă poate fi formată dintr-o acţiune absorbantă şi o acţiune sau inacţiune
absorbită (tâlhăria) sau poate fi comisă printr-o singură acţiune (omorul asupra a două sau mai multor
persoane). Pentru ca infracţiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa
componentă, furtul, să se fi epuizat prin însuşirea bunului; dacă acţiunea de luare a bunului din
posesia sau detenţia altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa
adiacentă, întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie
tentativă la infracţiunea de tâlhărie (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie
2002, www.scj.ro). Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multe persoane constituie
o singură infracţiune de omor prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. b) C.pen. din 1968 sau,
după caz, o singură tentativă la această infracţiune şi se aplică o singură pedeapsă în limitele
prevăzute de lege (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2048/1991, în Probleme de drept…1990-1992, p.
355). În cazul în care, în urma unei agresiuni săvârşite cu intenţia de a ucide două persoane, una
dintre victime moare, iar viaţa celeilalte este salvată, există concurs între infracţiunea consumată de
omor şi tentativa la infracţiunea de omor. Fapta constituie infracţiune unică de omor deosebit de grav
săvârşită asupra a două sau mai multor persoane numai dacă toate victimele decedează şi tentativă la
infracţiunea de omor deosebit de grav asupra a două sau mai multor persoane numai dacă
infracţiunea a rămas în fază de tentativă în raport cu toate victimele (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
3507 din 4 iulie 2002, www.scj.ro). Unitatea sau pluralitatea de infracţiuni complexe de tâlhărie
prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968 este determinată de obiectul acţiunii principale, aceea de furt; ca
atare, dacă sustragerea este săvârşită dintr-un singur patrimoniu, există o unică infracţiune de
tâlhărie, indiferent de numărul persoanelor agresate de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau pentru
păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4271 din 7 octombrie 2003, www.scj.ro).
3.1.4. Latura subiectivă. În cazul formei de bază a infracţiunii complexe (pentru formele infracţiunii
complexe, a se vedea infra pct. 3.2) făptuitorul acţionează cu intenţie, în baza unei rezoluţii
infracţionale unice, cum este cazul infracţiunilor de tâlhărie, ultraj, şantaj etc. Infracţiunile complexe ca
variantă agravată se pot realiza atât cu intenţie, cât şi cu praeterintenţie. O situaţie interesantă din
punct de vedere al caracterizării atitudinii subiective a autorului infracţiunii este cea prin care, într-o
speţă, s-a apreciat că „fapta de a ataca cu parul un poliţist care urmărea pe autorii unor furturi şi de a-l
lovi peste mâna cu care avea pistolul cu care încerca să se apere de agresori, ceea ce a avut ca
urmare declanşarea focului şi împuşcarea mortală a unui martor, constituie infracţiunea de tâlhărie în
forma agravată, lovirea poliţistului constituind ultraj, iar moartea martorului ucidere din culpă, inculpatul
(persoana care a lovit cu parul pe poliţist, producând declanşarea pistolului) neprevăzând rezultatul
acţiunii sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 431/1995, în R.D.P.
nr. 3/1995, p. 148).
3.2. Formele infracţiunii complexe. În Codul penal sunt reglementate două forme ale acestei unităţi
legale de infracţiune: forma simplă (de bază) şi forma agravată (calificată).
3.2.1. Forma simplă (de bază) a infracţiunii complexe presupune îmbinarea a cel puţin două
infracţiuni în totalitatea lor, dintre care una este absorbantă, iar alta este absorbită. Pentru a exista
această formă a infracţiunii complexe, toate elementele specifice incriminării absorbite, care îşi pierde
autonomia infracţională, trebuie să se regăsească în conţinutul incriminării complexe. Altfel spus,
infracţiunea complexă nu se poate comite niciodată fără săvârşirea infracţiunii absorbite. „În măsura în
care infracţiunea complexă absoarbe o altă faptă, este evident că ea trebuie să fie caracterizată de
o periculozitate mai ridicată decât cea a faptei absorbite. Dacă se dovedeşte faptul că acţiunea finală
de însuşire a bunurilor are un caracter absorbant, iar activitatea inculpaţilor a vizat realizarea acestui
scop, se impune concluzia că pătrunderea inculpaţilor în curte şi apoi în locuinţă se află într-o unitate
de execuţie materială şi nu pot fi disociate, fiind vorba despre o infracţiune complex” (C.A. Cluj, Secţia
penală, decizia nr. 127/2004, în B.J. – C.P.J. 2004, p. 677).
3.2.2. Forma agravată a infracţiunii complexe există atunci când în conţinutul unei infracţiuni simple
sau chiar complexe, se absoarbe o acţiune sau inacţiune ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravat, care, luat separat, ar constitui o infracţiune autonomă. Este o formă agravată
furtul calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen.] sau violul
urmat de moartea victimei [art. 218 alin. (4) C.pen.]. În jurisprudenţă s-a considerat că în cazul
săvârşirii infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968 în modalitatea punerii victimei în
neputinţă de a se apăra, prin imobilizare, lipsirea de libertate a victimei pe timpul săvârşirii infracţiunii
de tâlhărie se absoarbe în conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni. Dacă, însă, timpul în care victima
este lipsită de libertate depăşeşte timpul cât s-a desfăşurat comiterea infracţiunii de tâlhărie, sunt
întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, cât şi
elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968. Dacă punerea
victimei în neputinţă de a se apăra, prin imobilizare, în scopul sustragerii bunurilor, a avut ca urmare
moartea victimei, fapta de tâlhărie se încadrează în prevederile art. 211 alin. (3) C.pen. din
1968, întrucât moartea victimei este urmarea infracţiunii de tâlhărie (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1839 din 3 aprilie 2007,www.scj.ro).
Vom fi în prezenţa formei agravate a infracţiunii complexe în cazul violului săvârşit asupra unei rude în
linie directă, frate sau soră, prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. b) C.pen. Prin voinţa legiuitorului, în noul
Cod penalinfracţiunea de incest, dacă incestul a avut loc prin constrângere, este absorbită în
infracţiunea de viol, rezultând o infracţiune complexă. În această situaţie, îşi încetează efectele,
conform art. 4741 C.proc.pen., decizia pronunţată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii, potrivit cu care
„raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin
constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) C.pen. din 1968 şi alin. (2) lit. b1) din
acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de
incest prevăzută de art. 203 C.pen. din 1968, în concurs ideal” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
II/2005 (RIL), M.Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005].

Art. 36
 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă

(1) Infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii,
respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
(2) Infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune.
(3) Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai
grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
complexă consumată.
Comentariu
1. Tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate. Precedent legislativ şi situaţii
tranzitorii. Potrivitart. 42 C.pen. din 1968, infracţiunea continuată se sancţiona cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se putea adăuga un spor potrivit
dispoziţiilor art. 34 sau art. 401 alin. (1) C.pen. din 1968,adică de până la 5 ani.
Mecanismul de aplicare era următorul: instanţa aplica o pedeapsă până la maximul special prevăzut
de lege, iar dacă acest maxim se dovedea neîndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani
în cazul închisorii, respectiv de până la jumătate din maximul special în cazul amenzii, pentru
persoană fizică. Dacă în speţă era vorba despre o persoană juridică, sporul putea fi de până la
o treime din maximul special al amenzii.
Sporul era facultativ, ceea ce însemna că instanţa putea să rămână în cadrul limitelor prevăzute de
norma de incriminare, chiar dacă fapta era comisă în formă continuată.
În noul Cod penal mecanismul de sancţionare, prevăzut de art. 36 C.pen., rămâne acelaşi, singura
diferenţă fiind aceea că acest maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii, respectiv cu
cel mult o treime în cazul amenzii.
Această diferenţă de cuantum în privinţa sporului permite stabilirea legii noi ca lege mai favorabilă, în
situaţia succesiunii de legi în timp, bineînţeles, dacă infracţiunea, realizată prin mai multe acte
materiale, comise sub imperiul legii vechi, reprezintă infracţiune continuată şi sub imperiul legii noi (cu
alte cuvinte, dacă există un subiect pasiv unic). Dacă actele materiale sunt îndreptate împotriva unor
persoane diferite, stabilirea legii mai favorabile se va face prin compararea dispoziţiilor legii vechi, care
permiteau încadrarea într-o unică infracţiune continuată, cu posibilitatea aplicării unui spor facultativ, şi
dispoziţiile legii noi, în care actele materiale îndreptate împotriva unor subiecţi pasivi diferiţi vor
constitui tot atâtea infracţiuni, aflate în concurs real.
Sub acest ultim aspect, problema aplicării legii în timp la cazurile concrete a primit o rezolvare
neunitară în jurisprudenţă, oscilându-se între aplicarea ei pe instituţii autonome sau în mod global. Din
acest punct de vedere, menţionăm, ca puncte de referinţă:
- Decizia nr. 2/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, prin care: „În aplicarea art. 5 C.pen., stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă
o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”; chiar dacă dispoziţia se referă exclusiv la prescripţie
ca instituţie autonomă, acesta fiind obiectul sesizării, în motivarea hotărârii se face un examen critic
asupra mai multor instituţii susceptibile de aplicare autonomă, printre care se numără şi instituţia
infracţiunii continuate (a se vedea, în acest sens, şi F. Streteanu, Aplicarea în timp a legii penale în
condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod Penal,www.just.ro);
- Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014), referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen., a stabilit că „dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt
constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi
aplicarea legii penale mai favorabile”;
- Decizia nr. 5/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, care stabileşte că: „În aplicarea art. 5 C.pen. se are în vedere aplicarea globală a legii penale
mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi
aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în
formă continuată” (pentru un examen detaliat şi critic asupra principiilor şi regulilor de stabilire a legii
mai favorabile, a se vedea supra comentariul art. 5 – Aplicarea legii penale mai favorabile până la
judecarea definitivă a cauzei).
1.1. Infracţiune continuată. Minor. Dacă ultimele trei acte materiale ale infracţiunii continuate de furt
calificat au fost săvârşite după împlinirea de către făptuitor a vârstei de 18 ani, în mod greşit instanţa
de fond i-a aplicat acestuia măsura educativă a mustrării. Infracţiunea fiind consumată la data când
făptuitorul a săvârşit ultima acţiune de furt continuat şi cum la această dată devenise major, instanţa
trebuia să-i aplice o pedeapsă (Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 37/1998, în R.D.P. nr. 4/1999,
p. 146).
1.2. Imposibilitatea achitării pentru un act material. Nu se poate dispune achitarea inculpatului
pentru o acţiune componentă a infracţiunii continuate de furt şi să-l condamne pentru restul actelor. În
acest caz, instanţa trebuie să constate existenţa infracţiunii continuate, iar la individualizarea pedepsei
nu va fi luată în seamă acţiunea de furt care nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului [Trib. Suceava,
Secţia penală, decizia nr. 427/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 146; a se vedea şi supra pct. 2.3 de la
comentariul art. 35].
2. Tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe. Precedent legislativ şi situaţii
tranzitorii. În Codul penal din 1968 nu exista, în Partea generală, o prevedere expresă cu privire la
tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe, aşa cum se prevede în art. 36 alin. (2) C.pen., dar
dispoziţiile din Partea specială privitoare la sancţionarea infracţiunilor complexe conduceau la aceeaşi
concluzie, aceea că infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune. Adoptarea legislativă a acestei soluţii este firească. Orice infracţiune complexă
prevăzută în Partea specială a Codului penal este sancţionată mai grav decât infracţiunile
componente, acest lucru fiind considerat suficient de către legiuitor, astfel că nu a considerat necesar
să reglementeze şi o altă formă de agravare a sancţionării infracţiunii complexe, prin prevederea unui
spor. „Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multe persoane constituie o singură
infracţiune de omor prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. b) C.pen. din 1968 sau, după caz,
o singură tentativă la această infracţiune şi se aplică o singură pedeapsă în limitele prevăzute de lege.
Ca atare, este nelegală hotărârea prin care fapta se încadrează în prevederile art. 20 raportat la art.
174 şi art. 176 lit. b) C.pen. din 1968, dar se face şi aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din acelaşi
Cod, stabilindu-se două pedepse contopite conform textelor de lege menţionate (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2048/1991, în Probleme de drept…1990-1992, p. 355).
Din punct de vedere al normei generale de reglementare a infracţiunii complexe [art. 36 alin. (2)
C.pen.] nu vom avea, practic, situaţii tranzitorii. Acestea vor fi identificate însă în situaţiile concrete,
prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu privire la diferite infracţiuni complexe reglementate
de legiuitor. De exemplu, se va pune problema stabilirii legii mai favorabile, cu privire la limitele de
pedeapsă, în ceea ce priveşte infracţiunea complexă de viol urmat de moartea victimei, prevăzută
de art. 197 alin. (3) C.pen. din 1968 şi având limite de pedeapsă de la 15 la 25 ani, şi aceeaşi
infracţiune, sancţionată de dispoziţiile art. 218 alin. (4) C.pen. cu închisoarea de la 7 la 18 ani. Legea
nouă este în mod evident mai favorabilă, întrucât limitele de pedeapsă sunt mai reduse.
Probleme mai delicate de stabilire a legii penale mai favorabile se vor identifica în situaţia în care
o infracţiune complexă sub legea veche reprezintă un concurs de infracţiuni sub imperiul legii noi [de
exemplu, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (3) C.pen. din 1968 va fi
încadrată, potrivit noului Cod penal, într-un concurs între infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută
de art. 192 alin. (2) şi infracţiunea de conducere a unui autovehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe, prevăzută de art. 336 C.pen.] sau invers, când un concurs de infracţiuni sub legea veche
(viol şi incest, de exemplu), va fi încadrat într-o singură infracţiune complexă de viol, prevăzută de art.
218 alin. (2) lit. b) C.pen.
În astfel de situaţii, aplicarea legii se va face in concreto, în funcţie de pedeapsa aplicată de instanţă
pentru infracţiunea complexă sau pentru cele componente ale concursului de infracţiuni, cu
respectarea criteriilor de aplicare a art. 5 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 5 C.pen.).
3. Tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe praeterintenţionate. Textul este de natură să
stabilească o soluţie spre care a tins jurisprudenţa şi doctrina ultimilor ani, în privinţa sancţiunii
aplicabile infracţiunii săvârşite cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al
acţiunii secundare. Sancţiunea va fi, aşadar, corespunzătoare pedepsei prevăzute de lege pentru
faptul consumat, iar nu pentru tentativă la infracţiunea complexă. De exemplu, în cazul infracţiunii de
viol urmat de moartea victimei, dacă violul nu s-a consumat pentru că violenţele exercitate au condus
la moartea victimei, pedeapsa va fi aplicată în limitele prevăzute de art. 218 alin. (4) C.pen., iar nu
redusă la jumătate, corespunzător tentativei la infracţiunea respectivă.
 Art. 37

Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă

Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat
ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-
se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare,
care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia dispoziţia art. 43 C.pen. din 1968, astfel că nu
generează probleme legate de stabilirea legii penale mai favorabile.
Procedând la recalculare, instanţa poate să menţină pentru întreaga infracţiune pedeapsa aplicată
iniţial sau poate să o majoreze, dar în niciun caz să o reducă. Dacă pentru un anumit număr de acţiuni
s-a aplicat o pedeapsă, nu este de conceput aplicarea unei pedepse mai mici pentru un număr mai
mare de acţiuni componente, fie ale infracţiunii continuate, fie ale celei complexe.
În practica judiciară s-a decis că „este posibilă recalcularea pedepsei în cazul unui condamnat care
a beneficiat de liberare condiţionată, dacă până la împlinirea duratei pedepsei se descoperă acte
materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
888/1975, în R.R.D. nr. 4/1976, p. 55).

Art. 38

Concursul de infracţiuni

(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de
aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni
a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană,
din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează
conţinutul mai multor infracţiuni.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia concursului, ca formă a pluralităţii de
infracţiuni, era prevăzută în dispoziţiile art. 33 C.pen. din 1968. În art. 38 C.pen., spre deosebire de
reglementarea anterioară, se face referire expresă la concursul „real” şi la concursul „formal” (ideal) de
infracţiuni, iar în definiţia concursului real se face precizarea că infracţiunile concurente sunt săvârşite
„prin acţiuni sau inacţiuni distincte”, „aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina penală
în materia concursului real de infracţiuni” (Expunere de motive).
În pofida acestor modificări, nu există, sub aspectul condiţiilor de existenţă, deosebiri între Codul penal
din 1968şi noul Cod penal, astfel că, din această perspectivă, nu vor fi incidente situaţii tranzitorii.
Problema aplicării legii penale mai favorabile se va pune însă în anumite situaţii concrete, ca urmare
a modificării conţinutului altor dispoziţii din Partea generală (de exemplu, modificarea definiţiei
infracţiunii continuate, prin introducerea condiţiei unicităţii subiectului pasiv) sau din Partea specială
[prin inserarea unor dispoziţii care prevăd reţinerea obligatorie a concursului de infracţiuni în anumite
situaţii, cum ar fi cea din art. 192 alin. (2) teza a II-a C.pen.].
În situaţia în care mai multe acţiuni/inacţiuni, comise de aceeaşi persoană (ca autor sau ca participant)
împotriva unor subiecţi pasivi diferiţi, constituie potrivit legii vechi o infracţiune continuată, iar sub
imperiul legii noi realizează un concurs de infracţiuni, ca urmare a neîntrunirii condiţiei privind
unicitatea subiectului pasiv, vom fi în prezenţa unei situaţii tranzitorii, ce va pune problema stabilirii
legii penale mai favorabile.
De principiu, aceasta va fi legea veche, care prevedea pentru infracţiunea continuată un spor facultativ
de până la 5 ani, în timp ce pentru concursul de infracţiuni legea nouă prevede un spor obligatoriu de
1/3 din totalul celorlalte pedepse. În realitate, stabilirea pedepsei finale prin reţinerea formei continuate
a infracţiunii, conformCodului penal din 1968, ori a concursului de infracţiuni potrivit Codului
penal actual se va face in concreto, după mecanismul rezultat din interpretarea dispoziţiilor art. 5
C.pen. (a se vedea supra comentariul de la art. 5 privind aplicarea legii penale mai favorabile până la
judecarea definitivă a cauzelor).
În astfel de situaţii vor înceta, conform art. 4741 C.proc.pen., efectele deciziilor pronunțate în interesul
legii, prin care s-a statuat că anumite situaţii juridice întruneau condiţiile de existenţă ale unei
infracţiuni continuate sau ale unei infracţiuni complexe, deoarece conform legii noi ele vor realiza un
concurs de infracţiuni. Astfel, „traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din
Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp” va
constitui un concurs de infracţiuni între cele prevăzute de art. 211şi art. 212 din actualul Cod penal, iar
nu „o infracţiune unică, în formă continuată” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XLIX/2007 (RIL), M.Of.
nr. 775 din 15 noiembrie 2007]. „Faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau
tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de
ucidere din culpă cu această ocazie, a unei persoane” nu vor mai constitui o singură infracţiune,
complexă, de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (3) teza I C.pen. din 1968, în care este
absorbită infracţiunea prevăzută în art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice, republicată [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. I/2007 (RIL), M.Of. nr. 81 din 1
februarie 2008], ci un concurs între infracţiunile de ucidere din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2)
C.pen. şi infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe,
prevăzută de art. 336 C.pen.
Ca urmare a modificării conţinutului constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, în care nu se mai
regăseşte inducerea în eroare prin folosirea de cecuri false, prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. din
1968, îşi va înceta efectele şi Decizia nr. IX/2005 a I.C.C.J., Secţiile Unite (M.Of. nr. 123 din 9
februarie 2006). Astfel, „fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau asupra unei
persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta
de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de
expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material
injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului”, considerată ca întrunind elementele constitutive
ale unei singure infracţiuni de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. din 1968 [I.C.C.J.,
Secţiile Unite, Decizia nr. IX/2005 (RIL), M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006], va fi încadrată într-un
concurs de infracţiuni, între înşelăciune, prevăzută de art. 244 C.pen. şi infracţiunea prevăzută de art.
84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr.
187/2012.
2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni. Pentru a exista concurs trebuie îndeplinite
cumulativ condiţiile:
2.1. Toate infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea avută, autor
sau alt participant (coautor, instigator, complice).
2.2. Infractorul să comită cel puţin două infracţiuni. Faptele trebuie să întrunească toate condiţiile
pentru a fi infracţiuni (prevedere în legea penală, vinovăţie, caracter nejustificat şi imputabilitate). „Este
irelevantă pentru existenţa concursului gravitatea faptelor, forma de vinovăţie, forma infracţiunii sau
locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunile pot fi comise atât concomitent cât şi succesiv, cu condiţia ca
intervalul de timp dintre fapte să nu fie mai mare decât termenul de prescripţie a răspunderii penale
pentru prima infracţiune” (L. Lefterache, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2009, p. 412).
2.3. Infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre
ele.Acesta reprezintă principalul element de distincţie faţă de celelalte forme de pluralitate de
infracţiuni (recidiva şi pluralitatea intermediară).
Îndeplinirea acestei ultime condiţii presupune, pe de o parte, verificarea momentului rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, iar pe de altă parte, stabilirea momentului săvârşirii infracţiunii.
Momentul rămânerii definitive a hotărârii se determină potrivit dispoziţiilor art. 551 și art. 552
C.proc.pen.,corespunzător dispoziţiilor art. 416-417 C.pen. din 1968. Spre exemplu, conform art. 416
pct. 3 C.proc.pen. din 1968 [având drept corespondent dispoziţiile art. 551 alin. (2) din actualul Cod de
procedură penală – n.n.], hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data retragerii apelului, dacă
aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel. Ca urmare, nu constituie prim termen al
recidivei condamnarea rămasă definitivă prin retragerea apelului la o dată ulterioară săvârşirii celei de-
a doua infracţiuni, în atare caz faptele aflându-se în concurs real (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
2961/2000, în Probleme de drept…1990-2000, p. 37).
Momentul săvârşirii infracţiunii depinde de natura infracţiunilor. Acesta poate fi momentul în care are
loc actul de executare (infracţiunile de rezultat și infracţiunile de pericol) sau momentul epuizării, în
cazul infracțiunilor cu durată de consumare (continuă, continuată, progresivă etc.). În aceste cazuri,
dacă infracţiunea se epuizează înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, sunt
întrunite condiţiile concursului de infracţiuni. Dacă se epuizează după această dată va exista recidivă
sau pluralitate intermediară, după caz, în funcţie de distincţiile pe care le vom realiza în secţiunile
următoare.
3. Formele concursului de infracţiuni
3.1. Concursul real de infracţiuni se realizează atunci când o persoană săvârşeşte două sau mai
multe infracţiuni prin acţiuni sau inacţiuni diferite, înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna
dintre ele.
Concursul real cunoaşte două modalităţi:
a) concursul real simplu, care se caracterizează prin aceea că între faptele concurente nu există altă
legătură decât cea dată de identitatea subiectului infracţiunilor; acesta poate fi la rându-i omogen,
când infracţiunile săvârşite sunt de acelaşi fel (de exemplu, autorul comite două infracţiuni de viol)
sau eterogen, când infracţiunile comise sunt de natură diferită (o infracţiune de furt şi un omor).
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că, în practică, concursul omogen ridică probleme sub
aspectul delimitării lui de infracţiunea continuată.
b) concursul real calificat sau caracterizat ori cu conexitate, care presupune săvârşirea unei infracţiuni
pentru a înlesni sau a ascunde o altă infracţiune; conexitatea poate fi etiologică (o infracţiune este
comisă pentru înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni), caz în care există două infracţiuni, una scop (de
exemplu, înşelăciunea) şi una mijloc (de exemplu, falsificarea unui înscris), ambele comise cu intenţie,
ori poate fi consecvenţială, caracterizată prin aceea că infractorul săvârşeşte o infracţiune pentru
a ascunde o altă infracţiune săvârşită anterior (falsificarea documentelor contabile pentru a ascunde
o infracţiune contabilă sau părăsirea locului accidentului după săvârşirea unei infracţiuni de ucidere
din culpă).
În cazul acestui tip de concurs real, prima infracţiune poate fi comisă atât cu intenţie, cât şi din culpă,
dar cea de-a doua nu poate fi decât o infracţiune intenţionată, dat fiind scopul special, constând în
ascunderea primei infracţiuni. De exemplu, fapta persoanei surprinse asupra încercării de a săvârşi un
furt dintr-o încăpere, de a trage cu pistolul mitralieră asupra uşii prin care mai multe persoane încearcă
să intre, rănind pe una dintre acestea în picior, în scopul de a-şi asigura scăparea, constituie tentativă
la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. a), în concurs cu tentativa la
infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) C.pen. din 1968, iar nu tentativă la infracţiunea
de furt calificat în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 1304/2002, www.scj.ro).
Jurisprudenţa prezintă o cazuistică bogată pentru a caracteriza diferitele modalităţi de săvârşire
a concursului real de infracţiuni. Astfel, s-a decis că reprezintă un concurs real de infracţiuni
între lovire şi alte violenţe şi tentativă la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, faptele
inculpatului care a lovit victima şi apoi a încercat s-o introducă cu forţa în autoturismul său (Trib. Sibiu,
decizia penală nr. 267/1996, în Dreptul nr. 3/1998, p. 122, cu notă în sens contrar de C. Butiuc:
„Atunci când acţiunea ilicită constând în violenţe cauzatoare de suferinţe fizice este comisă în scopul
de a lipsi victima infracţiunii de libertate în mod ilegal, infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) este
absorbită în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) din Codul penal, care devine astfel
o infracţiune complexă”); raport sexual cu o minoră şi corupţie sexuală, fapta inculpatului de
a întreţine raport sexual cu o minoră în vârstă de 9 ani, prin diferite ameninţări, în prezenţa fratelui
minor al victimei (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 62/1996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel
Bacău 1996, p. 124; nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor şi contrabandă, fapta
inculpatului de a introduce în ţară, la 1 septembrie 1995, fără autorizaţie, un pistol Beretta şi muniţia
aferentă, ascunse în burduful schimbătorului de viteze al autoturismului (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 317/A/1998,în R.D.P. nr. 1/2000, p. 138); viol şi lipsire de libertate în mod ilegal,
fapta inculpatului care, după ce a comis infracţiunea de viol, a încuiat-o pe victimă în cameră şi
a plecat, luându-i rochia şi geanta cu actele de identitate pentru a nu putea ieşi, ceea ce a avut ca
urmare imobilizarea victimei în încăpere, împotriva voinţei sale, timp de 6 ore (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 43/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 240);omor şi ultraj contra bunelor
moravuri şi tulburarea liniştii publice, săvârşirea unei tentative de omor – în timpul zilei, într-un loc
aglomerat – care a tulburat liniştea publică, producând temerea şi indignarea cetăţenilor care au
asistat la comiterea faptei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2463/1982, în Repertoriu…1981-
1985, p. 279); furt de folosinţă, urmat de furt de bunuri, fapta inculpatului de a fi luat un autoturism
din posesia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a-l folosi pe nedrept şi apoi,
după ce a circulat cu el, de a-şi fi însuşit în momentul abandonării unele piese componente (Trib.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 96/1982, în Repertoriu…1981-1985, p. 119) etc.
Referitor la distincţia dintre unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, s-a considerat că săvârşirea
a două infracţiuni de tâlhărie, la interval de 3 zile, nu are semnificaţia unei infracţiuni continuate, dacă
faptele au fost comise pe baza unor rezoluţii spontane, în împrejurări şi împotriva unor persoane
diferite, în raport cu condiţiile concrete ale fiecărui caz. Neavând o reprezentare iniţială a acţiunilor
succesive, cele două fapte constituie o pluralitate de infracţiuni, fiind săvârşite în condiţiile concursului
prevăzut în art. 33 lit. a) C.pen. din 1968(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 364/1996, în Probleme de
drept…1990-2000, p. 35). Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de tentativă de
furt prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra aceluiaşi patrimoniu
constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de tâlhărie, agresiunea finală având ca scop
scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere pentru toate sustragerile, consumate şi tentate,
comise anterior actelor de violenţă sau, după caz, pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3582/2003, www.scj.ro). Sustragerea în aceleaşi împrejurări a unor
bunuri aparţinând mai multor părţi vătămate constituie o infracţiune unică de furt calificat, iar nu
o infracţiune continuată sau un concurs de infracţiuni. (...) Pe de o parte, din probele administrate se
constată că inculpatul nu a repetat actele materiale în baza unor rezoluţii infracţionale distincte, iar pe
de altă parte, cele două activităţi concrete de luare a bunurilor au avut loc în aceleaşi împrejurări de
loc şi de timp, într-o succesiune neîntreruptă impusă de modul cum a fost concepută executarea faptei
în ansamblul ei (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 1232/2001, în Dreptul nr. 9/2002, p. 169).
În cazul particular al tâlhăriei, s-a apreciat că unitatea sau pluralitatea de infracţiuni complexe de
tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968 este determinată de obiectul acţiunii principale, aceea
de furt; ca atare, dacă sustragerea este săvârşită dintr-un singur patrimoniu, există o unică infracţiune
de tâlhărie, indiferent de numărul persoanelor agresate de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau
pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea.
Tâlhăria este o infracţiune complexă, din structura ei făcând parte atât furtul, componentă principală,
cât şi actele de violenţă, care constituie componenta adiacentă. Prin urmare, faptele de tâlhărie se
raportează la numărul subiecţilor pasivi ai faptei de furt, şi nu la numărul subiecţilor pasivi ai acţiunii
adiacente de întrebuinţare de violenţe pentru a-şi asigura scăparea (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
4271/2003, www.scj.ro). Fapta inculpatului de a fi sustras dintr-un magazin de confecţii un costum de
haine şi – atunci când a fost descoperit – de a fi lovit trei vânzătoare, pentru a-şi asigura scăparea,
constituie infracţiunea de tâlhărie. Împrejurarea că, pentru a se sustrage urmăririi, inculpatul a lovit trei
persoane nu justifică concluzia primei instanţe şi a instanţei de apel că el a săvârşit trei infracţiuni de
tâlhărie, atâta vreme cât acţiunea principală – furtul – este unică, după cum şi subiectul pasiv principal
– unitatea comercială prejudiciată – este unic; faptul că acţiunea adiacentă – violenţa – a fost
săvârşită împotriva mai multor persoane, care au încercat să recupereze bunul sustras şi să-l reţină
pe inculpat, nu poate determina existenţa unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cât pluritatea nu
priveşte şi acţiunea principală sau subiectul pasiv principal (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 260/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 226).
În cazul infracţiunii de furt, sustragerea unui autoturism, urmat de avarierea şi abandonarea sa,
precum şi de însuşirea unor bunuri din dotare reprezintă conţinutul unei infracţiuni unice, şi nu un
concurs de infracţiuni, dacă autoturismul a fost sustras cu intenţia însuşirii, iar nu doar a folosinţei.
Luarea bunurilor fără drept din interiorul autoturismului nu trebuie privită ca o infracţiune de sine
stătătoare, ci în strânsă legătură cu furtul maşinii în scopul însuşirii (C.A. Craiova, decizia penală nr.
415/2001, în B.J. – C.P.J. 2002-2003, p. 76). Fapta inculpatului care, în baza unei înţelegeri şi în
schimbul unei sume de bani, a permis coinculpaţilor să sustragă din incinta unităţii al cărei salariat era,
o cantitate de rigle din lemn, deşi principala sa atribuţie de serviciu era aceea de a asigura paza
bunurilor unităţii nu constituie, pe lângă infracţiunea de luare de mită [art. 254 alin. (1) C.pen. din
1968] şi complicitate la infracţiunea de furt [art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a) şi e) C.pen. din 1968].
Împrejurarea că inculpatul a înlesnit săvârşirea infracţiunii de furt de către coinculpaţi nu poate fi
reţinută în sarcina sa ca o faptă penală distinctă, această activitate făcând parte din latura obiectivă
a infracţiunii de luare de mită, respectiv elementul material al acestei infracţiuni (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, decizia nr. 42/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 125, cu notă critică de V. Papadopol: „Dacă
actul în vederea căruia funcţionarul a primit foloase a fost îndeplinit de el şi constituie o infracţiune,
aceasta urmează a fi reţinută în sarcina inculpatului în concurs cu luarea de mită”, soluţie la care
achiesăm).
3.2. Concursul formal sau ideal există atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană,
din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai
multor infracţiuni [art. 38 alin. (2) C.pen.].
Infracţiunile care intră în componenţa concursului ideal de infracţiuni pot fi comise cu orice formă de
vinovăţie.
CEDO a statuat, în cazul concursului ideal tipic de infracţiuni, că acesta „se caracterizează prin aceea
că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. În asemenea cazuri, pedeapsa cea mai
grea absoarbe, de regulă, pedeapsa cea mai uşoară. Într-o astfel de situaţie, nu există nimic care să
contrazică art. 4 din Protocolul nr. 7, deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două
ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt
comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte. Desigur, este recomandabil, pentru o bună
administrare a justiţiei, ca cele două infracţiuni să fie sancţionate de o singură instanţă într-o
procedură unică. Nu se poate însă susţine că este încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7, din moment ce
această dispoziţie nu se opune ca instanţe diferite să judece infracţiuni diferite, chiar dacă ar proveni
din acelaşi fapt penal (CEDO, Oliveira c. Elveţia, hotărârea din 30 iulie 1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p.
162).
Cu privire la criteriul de distincţie între concursul ideal şi cel real de infracţiuni în cazul infracţiunilor de
pericol, când s-a produs şi un rezultat prevăzut de altă normă de incriminare, în doctrină s-a exprimat
opinia că „raportul de cauzalitate este unul din elementele laturii obiective a infracţiunii. Prin urmare,
atunci când acţiunea caracteristică infracţiunii de pericol se află în raport de cauzalitate şi cu rezultatul
produs vom fi în prezenţa concursului ideal, în caz contrar fiind vorba de un concurs real” (F.
Streteanu, Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 169), iar în materia infracţiunilor de protecţie a muncii,
s-a afirmat că „infracţiunea de pericol (cea prevăzută de legea specială – n.n.) şi cea de rezultat
(uciderea sau vătămarea din culpă – n.n.) vor fi în concurs real atunci când a doua conduită are
valoare de cauză, iar prima are valoare de condiţie preexistentă în raport cu rezultatul produs. În
schimb, concursul va fi ideal dacă cea de-a doua conduită are doar valoare de prilej, grăbind
producerea rezultatului” (D. Maniu, Probleme de încadrare juridică…, loc. cit., p. 86). În jurisprudenţă
s-a reţinut concursul formal de infracţiuni între tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi de ultraj, în
cazul faptei inculpatului care, aflându-se într-un magazin, şi-a introdus mâna, pentru a fura, în
buzunarul unui cumpărător, iar când un lucrător de poliţie a încercat să-l reţină, i-a aplicat o puternică
lovitură de pumn peste faţă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 508/1994, în C.P.J.P. 1994, p.
228), nerespectarea din culpă a normelor de protecţie a muncii şi ucidere din culpă, în cazul în
care a avut ca urmare moartea unei persoane (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 307/1994,
în C.P.J.P. 1994, p. 110) sau între omor calificat şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea
ordinii şi liniştii publice, în cazul faptei de a ucide victima, într-o discotecă, în prezenţa a circa 60 de
persoane, prin lovirea repetată a victimei cu pumnii şi picioarele, precum şi cu blatul unei mese în
regiunea capului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2935 din 6 septembrie
2011, www.scj.ro). Punerea în circulaţie a unor monede false, prin vânzare, întruneşte elementele
constitutive nu numai ale infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. (2) C.pen. din 1968, ci şi pe cele ale
infracţiunii de înşelăciune prevăzute în art. 215 C.pen. din 1968, deoarece cumpărătorul a fost indus în
eroare şi i s-a pricinuit o pagubă, iar inculpatul a urmărit realizarea unui folos material injust. Întrucât
acţiunea, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte
elementele ambelor infracţiuni, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. b) C.pen. din 1968 privitoare la
concursul ideal de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 367/1996, în B.J. - C.D. 1996, p.
188). Introducerea în ţară de arme şi muniţii, fără drept, precum şi deţinerea şi transportul
acestora, fără drept, pe teritoriul României, după momentul introducerii armelor şi muniţiilor în ţară,
întrunesc atât elementele constitutive ale infracţiunii de contrabandă calificată prevăzută în art. 271 din
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de
nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 279 alin. (1) C.pen. din 1968, aflate în
concurs ideal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 952 din 17 martie 2009, www.scj.ro).

Art. 39

Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni

(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi
se aplică pedeapsa, după cum urmează:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa
închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se
aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii
conform lit. c).
(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa
cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar
depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una
dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau
mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Sancţionarea concursului de infracţiuni era prevăzută
de dispoziţiile art. 34-36 C.pen. din 1968, pentru persoana fizică, şi art. 401 C.pen. din 1968, pentru
persoana juridică. Noile prevederi în materia tratamentului sancţionator au adus modificări importante.
Astfel, dacă vechiul Cod consacra sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, art. 39
C.pen. instituie sancţionarea concursului potrivit sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix în
cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai cu
amenda, dar şi cumulul aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate
ambele tipuri de sancţiuni.
Totodată, a fost introdusă o dispoziţie de excepţie, care permite ca în situaţia comiterii mai multor fapte
deosebit de grave, instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă, chiar dacă aceasta nu a fost
stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente [art. 39 alin. (2) C.pen.].
Pentru a evita controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din
1968, prin art. 10 LPACP s-a consacrat explicit soluţia majoritară conturată în practica acelei perioade,
potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când
cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă
pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile.
Modificările aduse de noul Cod penal aduc de la sine probleme legate de stabilirea legii mai
favorabile. Dispoziţiile art. 10 LPACP limitează situaţiile tranzitorii numai la cele în care toate
infracţiunile concurente au fost comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă.
Considerarea concursului de infracţiuni ca instituţie autonomă în raport cu încadrarea juridică a făcut
ca legea penală mai favorabilă sub acest aspect să fie relativ simplu de stabilit. Astfel, determinarea
legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancţionator al concursului urma să se facă in
concreto, contopind pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi şi apoi potrivit legii noi. Având în
vedere orientarea constantă a jurisprudenței anterioare de a nu aplica sporuri sau de a le aplica în
cuantum foarte redus, Codul vechi era considerat mai favorabil aproape întotdeauna. Jurisprudenţa
apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în considerarea concursului de
infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă.
Odată cu Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014),
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen., prin care s-a stabilit că
„dispoziţiile art. 5 C.pen.sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din
legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”, fără să se ofere însă şi criterii de
aplicare globală a legii penale mai favorabile, determinarea legii penale mai favorabile în cazul
concursului de infracţiuni va depinde în mod esenţial de încadrarea juridică dată infracţiunilor
concurente (pentru explicaţii suplimentare şi examenul critic al succesiunii de interpretări privind
aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, a se
vedea supra comentariul art. 5 C.pen.).
2. Sancţionarea concursului în cazul persoanei fizice. Dispoziţiile art. 39 C.pen. stabilesc etapele
succesive prin care se realizează sancţionarea concursului de infracţiuni în cazul persoanei, după
următorul mecanism:
2.1. Stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. Pentru fiecare dintre
infracţiunile comise instanţa de judecată stabileşte o pedeapsă principală (detenţiunea pe
viaţă/închisoarea/amenda), făcând abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni. Această etapă era
identică în Codul penal din 1968, iar cu privire la acest aspect în jurisprudenţă s-a stabilit că, potrivit
dispoziţiilor art. 34 C.pen. din 1968, „în cazul unui concurs de infracţiuni, condamnarea se dispune
pentru fiecare infracţiune concurentă, neputându-se dispune condamnarea direct la o pedeapsă
rezultantă” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 3/A/2003,portal.just.ro).
2.2. Aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni. Această a doua etapă se desfăşoară
după regulile instituie de art. 39 alin. (1) lit. a)-c) sau alin. (2), care prevede două momente ce trebuie
parcurse până la aplicarea pedepsei finale:
a) stabilirea pedepsei cele mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente (detenţiunea
pe viaţă este mai grea decât închisoarea, care e mai grea decât amenda în cadrul aceleiaşi specii de
pedeapsă; dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie, este mai grea cea cu durata sau cuantum mai
mare).
În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa
graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu
au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial. Graţierea individuală, în cazul concursului de
infracţiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. X/2005 (RIL), M.Of.
nr. 123 din 9 februarie 2006]; astfel, dacă „inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunile prevăzute
de art. 178 alin. (2) şi (5) şi art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen. din 1968, stabilindu-se, în baza art. 33 şi art.
34 din acelaşi Cod, pedeapsa rezultantă de executat de 3 ani, faţă de care s-a dispus aplicarea art.
861 C.pen. Totodată, s-a constatat integral graţiată pedeapsa aplicată prevăzută de art. 184 alin. (2) şi
(4) şi graţiată cu 1/2 pedeapsa aplicată pentru cealaltă infracţiune. Pedepsele aplicate inculpatului au
fost greşit contopite în baza art. 34 C.pen. din 1968, din moment ce una din cele două pedepse a fost
integral graţiată, nemaisubzistând temeiul legal al contopirii pedepselor (C.A. Piteşti, decizia penală
nr. 42/1998, în C.P.J. 1998, p. 86).
b) aplicarea sporului obligatoriu, potrivit regulilor de la art. 39 C.pen.:
- când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori
cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; în acest caz, este consacrat practic sistemul
absorbţiei în legislaţia română;
- când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
- când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
- când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii,
la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii.
În acest caz, legiuitorul a instituit sistemul cumulului aritmetic. Spre deosebire de Codul penal din
1968, potrivit căruia într-o asemenea ipoteză se aplica pedeapsa închisorii la care instanţa putea
adăuga amenda în tot sau în parte, noul Cod penal prevede că amenda se adaugă în întregime şi
obligatoriu la pedeapsa închisorii;
- când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică
pedeapsa închisorii celei mai grele, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii celei mai grele.
În această situaţie, se contopesc mai întâi între ele pedepsele din aceeaşi specie stabilite pentru
infracţiunile concurente (cumul juridic), iar apoi la rezultanta pedepselor cu închisoarea se adaugă în
întregime rezultanta amenzilor (cumul aritmetic).
Executarea împreună a două pedepse de natură diferită, închisoare şi amendă, ca urmare a înlăturării
beneficiului graţierii, este admisibilă. Caracterul eterogen al pedepselor de executat este lipsit de
relevanţă, neconstituind un impediment în aplicarea textului de lege potrivit căruia în cazul săvârşirii
unei noi infracţiuni, cu intenţie, în curs de 3 ani de la graţiere, pedeapsa graţiată se execută alături de
pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. Incidenţa acestei prevederi legale nu este condiţionată de
condamnarea făptuitorilor pentru o nouă infracţiune, tot la pedeapsa închisorii (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2269/1992, în Dreptul nr. 8/1993, p. 92).
2.3. Înlocuirea pedepsei închisorii cu detenţiunea pe viaţă. Potrivit art. 39 alin. (2) C.pen., atunci
când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare
a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau
mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente
pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
Un exemplu pentru ilustrarea acestei situaţii este oferit chiar de Expunerea de motive a noului Cod
penal, în situaţia în care autorul a comis 4 fapte de tâlhărie urmate de moartea victimei şi pentru
fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul clasic de sancţionare
a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că
faţă de numărul şi gravitatea infracţiunilor comise se justifică aplicarea detenţiunii pe viaţă. În
consecinţă, instanţa are două posibilităţi: fie aplică o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, fie aplică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar art. 39 alin. (2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se
aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opţiune este sau nu justificată.
2.4. Limita maximă a pedepsei închisorii. Noul Cod penal nu mai conţine o dispoziţie similară celei
prevăzute de art. 34 alin. ultim C.pen. din 1968, care stipula că, în caz de concurs de infracţiuni,
pedeapsa aplicată de instanţă nu poate depăşi totalul pedepselor stabilite pentru infracţiunile
concurente. O astfel de prevedere nu s-ar fi justificat, având în vedere că prin dispoziţiile art. 39 alin.
(2) C.pen. s-a instituit prevederea de excepţie la care tocmai am făcut referire, iar pe de altă parte
pentru că sporul aplicat este obligatoriu şi fix, putându-se ajunge şi la situaţia în care totalul
pedepselor să fie depăşit.
Aceasta nu înseamnă însă că nu va exista o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce
urmează a fi executată, care nu poate fi mai mare de 30 de ani, conform art. 60 C.pen. În consecinţă,
dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, acesta se va
reduce corespunzător.
3. Sancţionarea concursului în cazul persoanei juridice. Noul Cod penal nu a mai stabilit dispoziţii
speciale referitoare la concursul de infracţiuni comis de persoana juridică, aşa cum făcea art.
401 C.pen. din 1968, ci prevede în art. 147 că dispoziţiile referitoare la sancţionarea concursului de
infracţiuni comis de persoana fizică se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanei juridice, prin
urmare dispoziţiile referitoare la contopirea amenzilor prevăzute în art. 39 îşi vor găsi aplicare şi în
cazul persoanei juridice (a se vedea infracomentariul art. 147 C.pen.).
4. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşit de un minor. Dispoziţiile art. 129
C.pen. instituie reguli speciale privind sancţionarea în cazul pluralităţii de infracţiuni comise de minori.
Astfel, dacă toate faptele au fost comise în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură măsură
educativă [art. 129 alin. (1)], în cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi
una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru
infracţiunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care se aplică regula
corespunzătoare dintre cele prevăzute de lit. a)-d) ale textului (a se vedea infra comentariul art. 129
C.pen.).
5. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazuri speciale. În cazul săvârşirii de către aceeaşi
persoană a unor fapte concurente care, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu prezintă gradul
de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ, conform
dispoziţiilor art. 91 C.pen. din 1968 [I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. XXXV/2006, M.Of. nr. 368
din 30 mai 2007].
Noul Cod penal nu mai prevede instituţia prevăzută de art. 181 C.pen. din 1968, care permitea ca
pentru faptele lipsite de pericolul social al unei infracţiuni să se aplice una dintre sancţiunile cu
caracter administrativ, prevăzute de art. 91 din acelaşi Cod. Totuşi, decizia în interesul legii menţionată
nu şi-a încetat efectele la intrarea în vigoare a legii noi, putând fi aplicată în situaţii tranzitorii, graţiei
dispoziţiei cuprinse în art. 19 din Titlul I, Capitolul II („Dispoziţii privind situaţiile tranzitorii”) din Legea
nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală.
În cazul condamnării inculpatului pentru un concurs de infracţiuni, dacă există circumstanţe
atenuante personale, instanţa trebuie să reducă – sub minimul special prevăzut de lege, conform art.
76 C.pen. – pedepsele stabilite, pentru toate infracţiunile concurente [C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 44/A/1996, în C.P.J.P. 1998, p. 50, cu notă de V. Papadopol, a cărui opinie
o împărtăşim: „În raport cu diversele situaţii de fapt, pot exista circumstanţe personale care să nu se
răsfrângă în mod uşurător asupra pedepselor stabilite pentru toate infracţiunile în concurs. (...) Prin
urmare, instanţa este obligată să examineze, cu privire la fiecare infracţiune concurentă, posibilitatea
ca o circumstanţă anumită să dobândească caracter atenuant sau nu”].
Rezolvarea situaţiei juridice în sensul prezentat în nota critică este cu atât mai evidentă în
condiţiile noului Cod penal, deoarece legiuitorul, prin modul de reglementare a circumstanţelor
atenuante judiciare [art. 75 alin. (2)] şi a efectelor acestora (art. 76) a redus substanţial posibilitatea
evaluării subiective a unor împrejurări ce pot constitui astfel de circumstanţe, astfel că reţinerea lor se
va face în raport de fiecare infracţiune componentă a concursului.
În caz de evadare, „pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se
execută. Această dispoziţie se referă la cazul evadării din starea de deţinere în baza unei hotărâri de
condamnare, iar nu din starea de deţinere preventivă. Această infracţiune se află în concurs cu
infracţiunea pentru care s-a dispus măsura arestării, urmând ca pedepsele să fie contopite (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1782/1991, înProbleme de drept…1990-1992, p. 322).

Art. 40

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă,
se aplică dispoziţiile art. 39.
(2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas
definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru
o infracţiune concurentă.
(3) Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară,
ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.
(4) Dispoziţiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în
cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu
pedeapsa închisorii.
(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)–(4) se ţine seama şi de pedeapsa aplicată
printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă,
dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul din noul Cod penal a preluat, cu unele
particularităţi, dispoziţiile art. 36 C.pen. din 1968.
În privinţa modificărilor aduse, se constată că au fost eliminate prevederile privind aplicarea
pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni, măsură
justificată, având în vedere că astfel de reglementări se găsesc în dispoziţiile art. 45 C.pen.
Altă noutate o constituie prevederea din alin. (5), în care se menţionează în mod expres faptul că, în
cazul contopirii pedepselor, se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare
pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost
recunoscută potrivit legii.
2. Ipoteze în care contopirea este posibilă.Art. 40 alin. (1) şi (2) C.pen. prevede două ipoteze în
care operează instituţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, astfel:
2.1. După condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat pentru o altă
infracţiune concurentă [art. 40 alin. (1)]. Într-un asemenea caz, instanţa va proceda la stabilirea
pedepsei pentru cea de-a doua infracţiune şi apoi o va contopi, potrivit art. 39, cu pedeapsa aplicată
anterior pentru prima faptă. Prima pedeapsă, stabilită prin hotărârea de judecată iniţială pentru prima
infracţiune, se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că instanţa nu va putea să o modifice.
2.2. Ambele infracţiuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri distincte. În acest
caz, potrivit art. 40 alin. (2) C.pen., instanţa va proceda la contopirea pedepselor pronunţate prin cele
două hotărâri judecătorești definitive, neputând aduce vreo modificare cuantumului pedepselor, stabilit
cu autoritate de lucru judecat.
Formularea din acest text de lege este generică, instanţa putând dispune contopirea nu numai
a pedepselor pronunţate prin două hotărâri definitive, ci prin oricât de multe astfel de hotărâri, dacă
sunt întrunite condiţiile privind existenţa concursului de infracţiuni. În situaţia în care, prin hotărâri
distincte, au fost judecate cel puţin câte două infracţiuni, rezultând în fiecare caz o pedeapsă
rezultantă de executat, în caz de contopire nu vor fi avute în vedere doar rezultantele parţiale, ci
contopirea va viza toate pedepsele, stabilite distinct pentru fiecare infracţiune concurentă, sens în care
mai întâi vor fi descontopite rezultantele parţiale în pedepsele componente, se va constata incidenţa
concursului de infracţiuni, după care instanța va proceda la (re)contopirea lor într-o singură pedeapsă
rezultantă. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: „Contopirea pedepselor aplicate petentului
condamnat pentru mai multe infracţiuni concurente presupune mai întâi descontopirea pedepsei
rezultante, înlăturarea sporului, repunerea respectivelor pedepse în individualitatea lor şi apoi
recontopirea pedepselor şi dispunerea executării celei mai grele, cu posibilitatea aplicării unui spor”
(C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 611/R/2004, în B.J. 2004, p. 77).
Operaţiunea de contopire a unor pedepse conform art. 34 lit. b) C.pen. din 1968, în cazul în care
acestea au fost aplicate prin hotărâri care nu erau definitive la momentul contopirii, este nelegală
(C.A. Cluj, Secţia penală, decizia penală nr. 254/2004, în B.J. – C.P.J. 2004, p. 675).
3. Contopirea unor pedepse aplicate, prin hotărâri distincte, pentru infracţiuni judecate
definitiv, sub imperiul unor legi diferite. Mai exact, ipoteza se referă la situația în care o persoană
este judecată în două dosare diferite cu privire la fapte concurente, iar în fiecare dintre ele, nefiind
incidente dispoziţiile privind concursul, legea mai favorabilă s-a stabilit numai în funcţie de încadrarea
juridică (limitele de pedeapsă). În această situație, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de
contopire va fi pusă în situația de a constata că una dintre pedepse este aplicată conform legii vechi,
reţinută ca lege mai favorabilă, iar cealaltă potrivit legii noi.
Într-o asemenea situație, pare imposibil, în lipsa unor criterii de aplicare a legii penale mai favorabile
în mod global, să se stabilească pedeapsa rezultantă doar conform uneia dintre legile succesive,
deoarece nu poate fi adusă atingere autorității de lucru judecat a pedepselor pentru infracțiunile
definitiv judecate.
În aceste condiţii, singura soluţie este aceea a aplicării concursului de infracţiuni ca instituţie
autonomă, iar instanţa va alege cel mai probabil legea veche ca lege mai favorabilă, deoarece nu
implică aplicarea obligatorie a unui spor.
Acesta este exemplul tipic pentru a observa faptul că Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii
Constituţionale nu a adus cu ea o rezolvare a tuturor situațiilor de aplicare a legii penale în timp.
Dimpotrivă, cel puţin într-o asemenea situație, este generatoare de confuzie.
4. Contopirea pedepselor în situaţia în care concursul s-a definitivat sub imperiul legii
noi. Conform art. 10 LPACP, tratamentul sancţionator se va aplica potrivit legii noi, ceea ce înseamnă
că va fi obligatorie aplicarea unui spor de pedeapsă echivalent unei treimi din pedeapsa mai uşoară.
Nu se poate spune că, prin aceasta, s-ar crea condamnatului o situaţie mai grea, deoarece, dacă
pedepsele nu ar fi contopite, ar trebui să le execute pe amândouă, pe de o parte, iar pe de altă parte,
la momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni era previzibil, în sensul art. 7 din Convenție că, în
cazul în care va fi găsit vinovat pentru noua infracțiune, i se va aplica sporul prevăzut de art. 39 C.pen.
Într-o situaţie similară, CEDO a reţinut că instanţele naţionale au dat o interpretare nearbitrară unor
dispoziţii în materia sporirii pedepselor, dispoziţii ce erau în vigoare la momentul la care infracţiunile au
fost comise, iar interpretarea instanţelor era confirmată şi de jurisprudenţa preexistentă în materie. În
aceste condiţii, nu se mai poate concluziona că o pedeapsă mai grea a fost impusă retroactiv, motiv
pentru care cererea urmează a fi respinsă ca fiind în mod vădit nefondată (CEDO, Secţia a II-
a, Garagin c. Italia, hotărârea din 29 aprilie 2008,www.echr.coe.int).
5. Obligativitatea contopirii. Dispoziţiile art. 40 C.pen., similare celor ale art. 36 C.pen. din
1968, sunt imperative. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis că „prevederile art. 36 alin. (1) C.pen. (din
1968 – n.n.), conform cărora dacă un infractor este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se
aplică dispoziţiile art. 34 şi 35 C.pen., au caracter obligatoriu şi nu constituie doar o facultate pentru
instanţa de judecată. Sunt nelegale hotărârile prin care instanţele nu au contopit pedeapsa anterioară
pe care inculpatul a executat-o efectiv, cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune dedusă judecăţii,
cu motivarea că dispoziţiile care reglementează concursul de infracţiuni sunt aplicabile numai atunci
când pedepsele sunt executabile, ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere faptul că pedeapsa
anterioară a fost executată integral (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia penală nr. 331/2002, în
Dreptul nr. 10/2002, p. 251). „Din cuprinsul art. 36 C.pen. rezultă cu claritate situaţia în care, după
o condamnare definitivă sau mai multe condamnări definitive pentru una sau mai multe infracţiuni
concurente, se află în curs de judecată o altă sau alte infracţiuni concurente cu primele; în această
situaţie – rezultă din cuprinsul art. 36 alin. (1) C.pen. – instanţa sesizată cu judecarea ultimei sau
ultimelor infracţiuni, pronunţând o soluţie de condamnare, urmează să contopească, potrivit regulilor
specifice concursului de infracţiuni, pedeapsa ori pedepsele stabilite pentru infracţiunile ce constituie
obiectul judecăţii sale cu pedeapsa ori pedepsele, rămase definitive, aplicate anterior fie de aceeaşi
instanţă, fie de o altă instanţă, chiar superioară în grad” (V. Papadopol, notă la decizia nr.
647/1995 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, în C.P.J.P. 1995, p. 54).
Totuși, acest text a fost interpretat de Instanţa Supremă ca aplicându-se, sub aspectul obligativității,
numai instanței de fond. Cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de control
judiciar, I.C.C.J. a stabilit că „instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac
contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate
infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu
a fost dispusă de către prima instanţă [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie
2007 (RIL), M.Of. nr. 539 din 17 iulie 2008].
6. Săvârşirea faptei în cursul termenului graţierii condiţionate. În cazul în care, după graţierea
condiţionată a unei pedepse (în baza Decretului-lege nr. 23/1990), condamnatul a săvârşit în cursul
termenului de încercare mai multe infracţiuni concurente, care sunt judecate separat, fiecare dintre
instanţele sesizate cu judecarea acestor infracţiuni este obligată să dispună revocarea graţierii şi
executarea – pe lângă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea ce constituie obiectul judecăţii – şi
a pedepsei anterioare, neexecutată, în privinţa căreia cel în cauză beneficiase de graţiere. Cu ocazia
contopirii ulterioare a pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente, se va dispune executarea,
o singură dată şi a pedepsei cu privire la care s-a revocat graţierea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 114/A/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 96).
7. Anularea şi revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. „În cazul în care
instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni intenţionate,
săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv
dispoziţiile art. 85 C.pen. din 1968.
Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii;
- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;
- se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa a cărei executare a fost iniţial
suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putându-se adăuga un spor de
pedeapsă;
- pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la
recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârşită în
termenul de încercare, putându-se adăuga un spor de pedeapsă” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
42 din 13 octombrie 2008 (RIL),M.Of. nr. 204 din 31 martie 2009].
8. Scăderea perioadei executate din pedeapsa rezultantă. Alin. (3) al textului prevede că, dacă
infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea antrioară, ceea ce s-a
executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. Cum scăderea nu se
poate face decât dintr-o pedeapsă ce urmează a fi executată, rezultă că, atunci când pedeapsa
anterioară este executabilă, instanţa nu poate suspenda condiţionat executarea pedepsei
rezultante. În speţă, chiar dacă pedeapsa anterioară era amenda, ea era executabilă. Contopind-o cu
celelalte 6 pedepse şi dispunând suspendarea condiţionată a pedepsei rezultante, instanţa a făcut
o nouă individualizare a unei pedepse definitiv stabilite, sub aspectul modalităţii de executare,
încălcând astfel principiul autorităţii de lucru judecat (C.A. Suceava, Secţia penală,decizia nr.
266/2003, în Dreptul nr. 11/2003, p. 205).
Când se constată existenţa concursului de infracţiuni, perioada reţinerii şi arestării preventive se
deduce din pedeapsa ce se execută. Deducerea menţionată trebuie efectuată şi în cazul în care,
anterior judecării sesizării, unele dintre infracţiunile pentru care condamnatul fusese reţinut sau arestat
preventiv au fost amnistiate (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 707/1989, în C. Sima, Codul
penal adnotat…, op. cit., 1996, p. 93).
Perioada în care condamnatul s-a aflat în întreruperea executării pedepsei nu reprezintă perioadă
executată din pedeapsa aplicată, astfel încât, în situaţia contopirii cu o altă pedeapsă, nu poate fi
scăzută din cea rezultantă, nefiind incidente dispoziţiile art. 36 alin. (3) C.pen. din 1968 (C.A. Piteşti,
Secţia penală, decizia nr. 62/R/2002, în B.J. 2002-2003, p. 138).
 Art. 41

Recidiva

(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
(2) Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este
detenţiunea pe viaţă.
(3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată
în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de
condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia recidivei era reglementată de dispoziţiile art.
37-39 C.pen. din 1968, dispoziţii care au fost substanţial modificate, atât în ceea ce priveşte definirea
şi termenii recidivei, cât şi referitor la pedeapsă.
În primul rând, trebuie observat că s-a renunţat la definirea separată a recidivei postcondamnatorii şi
a celei postexecutorii, legiuitorul optând pentru o definiţie unică, în care accentul se pune pe existenţa
unei condamnări definitive şi pe cuantumul pedepsei corespunzătoare celor doi termeni ai recidivei.
Distincţia între cele două forme ale recidivei apare abia în textul art. 43, prin prevederea unui
tratamentul sancţionator distinct al celor două forme ale recidivei, în funcţie de momentul la care ia
naştere starea de recidivă. Termenii recidivei au fost modificaţi (limitele acestora au crescut), pentru
a califica drept recidivist numai acea persoană condamnată care a săvârşit noi infracţiuni de un anumit
grad de pericol.
Au fost eliminate prevederile recidivei mici, instituţie ce nu îşi mai găsea aplicare în raport cu noul
sistem sancţionator prevăzut de Codul penal. Ca şi în cazul concursului de infracţiuni, pentru stabilirea
stării de recidivă se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunţată în
străinătate, recunoscută în România.
Caracterul temporar al recidivei este evidenţiat chiar în definiţia dată acestei forme a pluralităţii de
infracţiuni („până la împlinirea termenului de reabilitare”).
Ca şi în cazul concursului de infracţiuni, sunt incidente dispoziţiile art. 10 LPACP, potrivit cărora
tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una
dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte
infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile.
Dacă ambii termeni ai recidivei sunt reprezentaţi de infracţiuni comise anterior intrării în vigoare
a noului Cod penal, judecarea infracţiunii care constituie al doilea termen făcându-se potrivit legii noi,
problema stabilirii legii penale mai favorabile se va pune în legătură cu următoarele situaţii tranzitorii:
modificarea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile care formează cei doi termeni ai recidivei;
modificarea condiţiilor de existenţă ale recidivei (majorarea limitei de pedeapsă de la primul termen de
la peste 6 luni la peste un an, respectiv de la peste un an cât prevede art. 37 C.pen. din 1968, la cel
puţin un an în noua reglementare, pentru al doilea termen), precum şi de modificarea tratamentului
sancţionator prevăzut pentru formele recidivei (pentru recidiva postcondamnatorie, cumulul juridic
consacrat de legea veche a fost înlocuit cu un cumul aritmetic, iar în cazul recidivei postexecutorii,
sporul de pedeapsă a fost înlocuit cu majorarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă pentru
infracţiunea ce atrage starea de recidivă).
Aplicarea legii în timp s-a făcut neunitar şi în ceea ce priveşte această instituţie, considerată autonomă
înainte de intervenţia Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen.
Pentru explicaţii suplimentare şi examenul critic al succesiunii de interpretări privind aplicarea legii
penale mai favorabile în cazul recidivei, a se vedea supra comentariul art. 5 C.pen.
2. Momentul la care ia naştere starea de recidivă. Starea de recidivă există de la data săvârşirii
infracţiunii ce formează cel de-al doilea termen al recidivei, şi nu de la data condamnării inculpatului
pentru această infracţiune [Trib. Suprem, în compunerea prevăzută în art. 39 alin. (2) şi (3) din vechea
Lege pentru organizarea judecătorească, decizia nr. 53/1978,în R.R.D. nr. 12/1978, p. 55].
În cazul infracţiunilor cu durată de executare (infracţiuni continuate, continue) nu există un punct de
vedere unitar cu privire la momentul săvârşirii infracţiunii, în sensul dacă este cel al consumării sau cel
al epuizării infracţiunii. Astfel, s-a apreciat fie că dacă infracţiunea continuată s-a epuizat după
rămânerea definitivă a unei hotărâri anterioare de condamnare, sunt îndeplinite condiţiile art. 37 lit. a)
C.pen. din 1968 (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia penală nr. 539/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 35), fie
că dacă infracţiunea constând în deţinerea drogurilor a fost începută în cursul duratei termenului de
încercare, dar săvârşirea ei s-a prelungit şi după împlinirea duratei termenului, cum este cazul în
speţă, întreaga infracţiune continuă se consideră ca fiind consumată după executarea pedepsei
anterioare, în momentul descoperirii ei, deci în condiţiile art. 37 lit. b) C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 3003/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 169).
În ceea ce ne priveşte, considerăm că momentul la care ia naştere starea de recidivă este cel al
consumării infracţiunii, decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 1/1987 producându-şi în
continuare efectele, astfel: „În cazul infracţiunii continue, data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii
sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiuni. În raport de această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale
în spaţiu şi în timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte
consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale.
Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele referitoare la
stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a suspendării condiţionate a executării
pedepsei, a obligării la muncă corecţională, la înlăturarea beneficiului graţierii, la întreruperea cursului
prescripţiei şi a termenului de reabilitare, se produc la momentul în care elementele constitutive
ale infracţiunii sunt întrunite, când, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală”.
În consecinţă, cu privire la speţa în discuţie, considerăm că ar fi trebuit să se reţină starea de recidivă
postcondamnatorie, iar nu cea postexecutorie. De altfel, această interpretare pare a fi şi cea logică,
deoarece, în interpretarea contrară, se ajunge ca o pluralitate de acte materiale ce caracterizează
infracţiunea continuată, comise în condiţiile stării de recidivă, să fie sancţionată mai puţin sever
(majorarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă) decât dacă s-ar fi comis în cursul termenului de
încercare un singur act, deci o infracţiune unică, care ar atrage recidivă postcondamnatorie şi, în
consecinţă, aplicarea cumulului aritmetic între pedeapsa aplicată în cauză şi pedeapsa anterioară.
3. Recidiva postcondamnatorie. Există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată, înainte de începerea
executării, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru a doua infracţiune este închisoarea de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
3.1. Condiţiile de existenţă a recidivei postcondamnatorii
3.1.1. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) să fie vorba de o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată
Forma de vinovăţie cu care trebuie să se fi săvârşit primul termen al recidivei este prevăzută în chiar
definiţia de la art. 41 alin. (1) C.pen., dar rezultă şi din dispoziţiile art. 42, care exclud condamnările
pentru infracţiunile comise din culpă de la vocaţia de a fi termen al recidivei (primul sau al doilea).
b) pedeapsa aplicată pentru acest prim termen să fie închisoarea mai mare de un an.
Această pedeapsă poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru concurs de infracţiuni.
Majorarea cuantumului de la 6 luni (art. 37 C.pen. din 1968) la 1 an reprezintă o altă modificare faţă
de Codul penal din 1968. Dacă acest cuantum nu este îndeplinit, „nu sunt aplicabile dispoziţiile privind
recidiva postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C.pen., ci regulile concursului de infracţiuni,
prevăzute de art. 33-34 C.pen.” (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1276/1997, în C.P.J.
1994-1997, p. 47).
Dacă primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă graţiată condiţionat, aceasta se consideră
executată după împlinirea termenului stipulat expres în actul de clemenţă. Acest termen curge fie de la
data intrării în vigoare a actului de clemenţă, în cazul unor condamnări anterioare, fie de la data
rămânerii definitive a hotărârilor pronunţate ulterior apariţiei legii (I.C.C.J., Completul de 9
judecători, Decizia nr. 109/2004, www.scj.ro). Ca atare, săvârşirea infracţiunii în cursul acestui termen
atrage incidenţa dispoziţiilor art. 37 lit. a) C.pen. din 1968 privind recidiva postcondamnatorie, iar nu
cele ale art. 37 lit. b) C.pen. din 1968, privind recidiva după executare (C.A. Ploieşti, Secţia penală,
decizia penală nr. 289/1994, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 28).
c) hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de la primul termen să fie definitivă
Momentul rămânerii definitive a hotărârii se stabileşte în raport cu prevederile art. 551 şi art. 552
C.proc.pen.(art. 416-417 C.proc.pen. din 1968).
În consecinţă, calea de atac a apelului peste termen este lipsită de efect asupra rămânerii definitive
a hotărârii criticate, aceasta intrând în puterea lucrului judecat la data expirării termenului de apel
ordinar, potrivit art. 416 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. din 1968, aşa încât respingerea acestuia, aşa cum
este cazul în speţă, nu are nicio influenţă asupra datei când hotărârea a rămas definitivă, aceasta
fiind, deci, data expirării termenului de declarare a apelului (I.C.C.J., Completul de 9
judecători, Decizia nr. 74/2004, www.scj.ro).
Conform art. 416 pct. 3 C.proc.pen. din 1968, hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data
retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel. Ca urmare, nu
constituie prim termen al recidivei condamnarea rămasă definitivă, prin retragerea apelului, la o dată
ulterioară săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, în atare caz faptele aflându-se în concurs real ( C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2961/2000, înProbleme de drept…1990-2000, p. 37).
Evadarea din executarea unei pedepse are drept consecinţă adăugarea pedepsei închisorii mai mare
de 6 luni; trebuie reţinută recidiva prevăzută de art. 37 lit. a) C.pen. din 1968, cu precizarea că, având
un regim sancţionator special, prevăzut în art. 269 alin. (3), prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) nu sunt
aplicabile (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2330/1993, în Probleme de drept…1990-2000, p. 424).
d) condamnarea aplicată pentru acest prim termen al recidivei să nu se includă în cele din art. 42
C.pen.
Este vorba despre: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală (ca efect al intervenţiei legii de
dezincriminare, acestea vor ieşi din structura pluralităţii de infracţiuni); infracţiunile amnistiate (amnistia
înlătură răspunderea penală pentru fapta comisă, astfel că starea de recidivă nu va
exista); infracţiunile săvârşite din culpă (neglijenţa sau imprudenţa autorului în comiterea unor astfel
de fapte nu i se poate imputa ca perseverenţă infracţională, de natură să atragă un tratament mai
sever).
Spre deosebire de prevederile corespunzătoare ale art. 38 C.pen. din 1968, nu mai sunt enumerate ca
şi condamnări care nu pot atrage starea de recidivă infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii,
deoarece minorilor nu li se mai aplică pedepse, ci doar măsuri educative (art. 114 C.pen.), care nu
atrag interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi (art. 133 C.pen.) şi nici condamnările pentru care
a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare, deoarece această condiţie este
prevăzută în chiar definiţia recidivei.
3.1.2. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) infracţiunile ce compun acest termen să fie fapte intenţionate sau, cel puţin, praeterintenţionate;
infracţiunile săvârşite din culpă sunt excluse de art. 42 C.pen.
Condamnarea privitoare la o infracţiune săvârşită cu praeterintenţie poate constitui termen al recidivei.
Acţiunea iniţială fiind caracterizată subiectiv prin intenţie, producerea rezultatului prin depăşirea
acesteia este irelevantă sub aspectul considerării infracţiunii ca fiind săvârşită din culpă. Ca atare, într-
un astfel de caz, prevederile art. 38 alin. (1) lit. a1) C.pen. din 1968 nu sunt incidente (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2070/1997, în Probleme de drept…1990-2000, p. 42).
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea
de cel puţin un an
Dacă în cazul primului termen se are în vedere pedeapsa concret stabilită de instanţă, în cazul celui
de-al doilea termen se are în vedere limita maximă specială prevăzută de textele incriminatorii, iar nu
limita minimă (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia penală nr. 184/1994, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p.
27), această limită maximă fiind cea stabilită pentru infracţiunea consumată, iar nu pedeapsa la care
s-ar ajunge ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 21 C.pen. referitoare la tentativă (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 1159/1975, în R.R.D. nr. 3/1976, p. 66).
Nu îndeplinesc această condiţie şi, în consecinţă, nu pot constitui al doilea termen al recidivei,
infracţiuni ca hărţuirea (art. 208 C.pen.) sau încălcarea solemnităţii şedinţei (art. 278 C.pen.) etc.,
deoarece limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este mai mică de un an (6 luni, respectiv 3 luni
închisoare).
c) noua infracţiune să fie săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
infracţiunea ce constituie primul termen, dar înainte de executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei (înainte de începerea executării pedepsei, în cursul executării acesteia sau în stare de
evadare)
Săvârşirea unei infracţiuni în perioada de încercare a unei suspendări condiţionate dă naştere, atunci
când toate condiţiile legale sunt îndeplinite, stării de recidivă postcondamnatorie [art. 37 lit. a) C.pen.
din 1968], iar nu stării de recidivă postexecutorie [art. 37 lit. b) C.pen. din 1968] (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 896/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 69).
De asemenea, ca şi în vechea reglementare, se va considera „săvârşită în cursul executării pedepsei”
şi, în consecinţă, va atrage starea de recidivă postcondamnatorie, infracţiunea comisă în cursul
termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, cea comisă în timpul
termenului de definitivare a graţierii condiţionate, cea comisă în timpul întreruperii executării pedepsei,
precum şi infracţiunea comisă în cursul liberării condiţionate din executarea pedepsei ce constituie
prim termen al recidivei.
d) condamnarea să nu se numere printre cele prevăzute de art. 42 C.pen. (fapte neprevăzute de legea
penală, infracţiuni amnistiate sau infracţiuni săvârşite din culpă).
4. Recidiva postexecutorie. Potrivit noului Cod penal, recidiva postexecutorie există atunci
când, după executarea sau considerarea ca executată a unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă sau
a unei pedepse cu închisoarea mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune
pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cel puţin un an.
Ca şi în cazul recidivei postcondamnatorii, cuantumul pedepsei corespunzătoare fiecăruia dintre
termeni trebuie să fie mai mare de un an, respectiv cel puțin un an.
4.1. Condiţiile de existenţă a recidivei postexecutorii
4.1.1. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
a) pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită să fie închisoarea mai mare de un an sau detenţiunea pe
viaţă;
b) infracţiunea săvârşită să fie intenţionată sau praeterintenţionată;
c) pedeapsa pentru prima infracţiune să fi fost executată sau considerată ca fiind executată (atunci
când pedeapsa a fost graţiată sau executarea pedepsei s-a prescris);
Săvârşirea faptei ce constituie al doilea termen al recidivei după împlinirea termenului de 3 ani al
graţierii condiţionate atrage incidenţa dispoziţiilor art. 37 lit. b) C.pen. din 1968, ce reglementează
recidiva postexecutorie, iar nu ale art. 37 lit. a) C.pen. din 1968, privind recidiva postcondamnatorie
(Trib. Jud. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 499/2003, în Dreptul nr. 1/1994, p. 114).
d) condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă,
potrivit art. 42 C.pen.
4.1.2. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) să fie vorba de o infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţie;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune să fie de cel puţin un an;
c) cea de-a doua infracţiune să fie comisă după executarea sau considerarea ca executată a primei
pedepse
Săvârşirea faptei după împlinirea termenului liberării condiţionate atrage incidenţa stării de recidivă
postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) C.pen. din 1968, iar nu a celei postcondamnatorii,
reglementată deart. 37 lit. a) C.pen. din 1968 (Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 20/1996, în
Dreptul nr. 1/1997, p. 73).
Nu poate fi reţinută starea de recidivă postexecutorie în cazul când condamnarea anterioară constă în
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an şi în decurs de 3 ani persoana condamnată nu
săvârşeşte nicio altă infracţiune, întrucât pentru acea infracţiune a intervenit reabilitarea de drept,
potrivit art. 134 C.pen. din 1968(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1915/1998, în Dreptul nr. 12/1999, p.
172);
d) condamnarea aplicată pentru acest prim termen al recidivei să nu se includă în cele din art. 42
C.pen. Este vorba despre: faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracţiunile
amnistiate şi infracţiunile săvârşite din culpă (a se vedea supra condiţiile primului termen al recidivei).
5. Recidiva progresivă. Cele două stări de recidivă pot coexista în raport cu condamnări anterioare
diferite. „În cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, de către o persoană condamnată definitiv la mai multe
pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie
să se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie,
cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă
a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi ale art. 37 lit. b) C.pen. din 1968” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
XVIII/2007 (RIL), M.Of. nr. 542 din 17 iulie 2008].
6. Recidiva în cazul persoanei juridice. Potrivit art. 146 alin. (1) C.pen., există recidivă pentru
persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la
reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu intenţie sau cu intenţie depăşită. Nici
în cazul persoanei juridice condamnările menţionate la art. 42 C.pen. nu atrag starea de recidivă.
Deosebirile faţă de Codul penal din 1968 sunt legate de sancţionare (a se vedea infra comentariul art.
146 C.pen.).

Art. 42

Condamnări care nu atrag starea de recidivă

La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţiile art. 42 reiau reglementarea de la art. 38
C.pen. din 1968, cu menţiunea că în enumerarea propusă nu mai sunt cuprinse infracţiunile comise în
timpul minorităţii (minorilor aplicându-se numai măsuri educative, nu şi pedepse, conform noului Cod)
şi nici cele pentru care a intervenit sau s-a împlinit termenul de reabilitare, deoarece acest element
a fost cuprins chiar în definiţia recidivei.
Dispoziţii care exclud minorii de la statutul de recidivist sunt şi cele ale art. 9 alin. (1) LPACP, potrivit
cu care pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968 pentru
infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă potrivit
dispoziţiilor Codului penal.
Nu se pune problema stabilirii legii mai favorabile, întrucât nu există deosebiri de conţinut, ci numai de
formă între cele două reglementări.
Jurisprudenţa anterioară în materia condamnărilor care nu atrag starea de recidivă rămâne valabilă în
totalitate, chiar şi în ceea ce priveşte minorii, pentru situaţiile tranzitorii reglementate de art. 9 alin. (1)
LPACP. Astfel:
2. Pedeapsa anterioară este amenda. Infracţiune săvârşită din culpă. Nu poate constitui prim
termen al recidivei postexecutorii o condamnare la pedeapsa amenzii. De asemenea, la stabilirea
stării de recidivă nu se ţine seama, printre altele, de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile
săvârşite din culpă. Aşadar, cum condamnarea anterioară priveşte o infracţiune săvârşită din culpă,
hotărârea de condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor din culpă nu putea fi
reţinută ca prim termen al recidivei postcondamnatorii (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr.
19/2003, www.scj.ro).
3. Fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. Condamnarea la pedeapsa de
2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii silvice prevăzute de art. 97 alin. (3) din Codul
silvic (...) nu poate constitui prim termen al recidivei. Art. 97 din Legea nr. 26/1966 a fost abrogat
implicit prin art. 32 din O.G. nr. 96/1998, iar prin dispoziţiile art. I pct. 28 din Legea nr. 120/2004, fapta
de tăiere fără drept de arbori de către persoane care nu sunt proprietari sau deţinători ai fondului
forestier a fost dezincriminată (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 115/2006, portal.just.ro).
Nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 37 lit. b) C.pen. din 1968 în raport de o condamnare anterioară,
pronunţată în 1989, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de speculă,
prevăzută de art. 295 lit. a) C.pen. din 1968, constând în comercializarea de ţigări străine fără
autorizaţie. Fapta menţionată nu mai constituie infracţiune, cu toate că dispoziţiile art. 295 lit. a) nu au
fost abrogate (...), neabrogarea acestui text nefiind de natură să conducă la concluzia că fapta
săvârşită de inculpat este încă prevăzută de legea penală (C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia
penală nr. 22/1997, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 144).
Condamnarea anterioară pentru săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, precum şi
pentru asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, asocierea însă având drept scop tocmai infracţiunea
de trecere frauduloasă a frontierei nu atrage starea de recidivă, întrucât infracţiunea de trecere
frauduloasă a frontierei a fost dezincriminată prin Decretul-lege nr. 9/1989. În ceea ce priveşte
asocierea în vederea comiterii de infracţiuni, aceasta constituie în mod evident o infracţiune mijloc în
vederea realizării infracţiunii scop, adică trecerea frauduloasă a frontierei. Aşa încât, din moment ce
infracţiunea scop a fost dezincriminată, aceeaşi soartă o va avea şi infracţiunea mijloc, fiind aplicabil
acelaşi regim juridic (Trib. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 280/2003, în Lege 4 – Bază de date).
4. Infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Dispoziţiile legale privind recidiva nu sunt aplicabile,
conform art. 38 alin. (1) lit. a) din 1968, în cazul infracţiunii săvârşite în timpul minorităţii (I.C.C.J.,
Completul de 9 judecători,Decizia nr. 220/2004, www.scj.ro).
5. Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul
de reabilitare. Dispoziţiile art. 38 alin. ultim C.pen. din 1968, care prevăd că nu atrag starea de
recidivă condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul
de reabilitare, nu condiţionează starea de recidivă de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de
reabilitare, ci numai de împlinirea termenului de reabilitare (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia penală nr.
188/1997, în C.P.J. 1997, p. 80). Termenul de 3 ani prevăzut în art. 134 C.pen. din 1968 se socoteşte,
conform art. 136 C.pen. din 1968, de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale, iar în
ipoteza graţierii de la data actului de graţiere în cazul pedepselor definitive la data intervenirii acesteia
sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat graţierea în celelalte cazuri (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 593/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 143). Analiza prevederilor
legale ce guvernează regimul recidivei şi reabilitării determină concluzia că, în cazul condamnărilor
compuse din pedepse aplicate pentru infracţiuni intenţionate şi infracţiuni comise din culpă, la
stabilirea statutului de recidivist şi, respectiv, calculul termenului de reabilitare trebuie să se ţină
seama nu de cuantumul pedepsei rezultante determinate conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C.pen.
din 1968, ci exclusiv de acela al pedepselor stabilite pentru faptele intenţionate, acceptate de
prevederile art. 37 C.pen. din 1968 ca prim termen al recidivei. Ca atare, dacă pentru infracţiunea
intenţionată prevăzută de art. 36 din Decretul nr. 328/1966,republicat, s-a dispus condamnarea
inculpatului la 1 an închisoare, sancţiune executată integral în perioada 24-27 noiembrie 1992, 30
octombrie 1995 - 25 octombrie 1996, calculul termenului de 3 ani pentru reabilitare curge de la data de
26 octombrie 1996, şi nu de la 25 aprilie 2000, când a fost considerată executată sancţiunea de 2 ani
şi 6 luni închisoare stabilită pentru ucidere din culpă. Or, în atare situaţie, fapta dedusă judecăţii fiind
săvârşită la 14 septembrie 2000, după împlinirea termenului de 3 ani (25 octombrie 1999) cerut de art.
134 C.pen. din 1968, reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. b) C.pen. din 1968 este nelegală (C.A. Ploieşti,
Secţia penală,decizia nr. 74/2001, în C.P.J.P. 2001, p. 275). Împlinirea termenului de încercare la data
săvârşirii unei infracţiuni ulterioare exclude reţinerea stării de recidivă, deoarece a intervenit
reabilitarea de drept (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 627/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, p.
183). Din cuprinsul art. 135 şi art. 136 C.pen. din 1968rezultă că în cazul condamnării succesive,
termenul pentru reabilitarea judecătorească este cel corespunzător condamnării la pedeapsa cea mai
grea şi curge de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse. Până la împlinirea acestui
termen nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. ultim C.pen. din 1968, potrivit cărora, la stabilirea
stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa
cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 5/1977, în R.R.D.
nr. 9/1977, p. 65).
6. Pedeapsa rezultantă ca prim termen al recidivei. Când primul termen al recidivei îl constituie
condamnarea la o pedeapsă rezultantă aplicată pentru infracţiuni aflate în concurs, instanţa trebuie să
examineze, după desfiinţarea contopirii pedepselor, fiecare dintre condamnări, pentru a verifica dacă
în raport cu acestea nu sunt incidente prevederile art. 38 C.pen. din 1968. În speţă, inculpatul fusese
condamnat anterior la pedepse de câte 1 an închisoare pentru infracţiuni concurente, urmând să
execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare. Ulterior, prin acelaşi act normativ una din
infracţiuni a fost amnistiată, iar pedeapsa pentru cealaltă infracţiune concurentă a fost graţiată integral.
Noua infracţiune a fost comisă după trecerea termenului de 3 ani al graţierii condiţionate, pe de
o parte, iar pe de altă parte, conform art. 134 C.pen. din 1968, reabilitarea are loc de drept în cazul
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani
condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune. Potrivit art. 136 alin. (3) C.pen. din 1968, în caz de
graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de graţiere.
Rezultă că nu putea fi reţinută starea de recidivă, fiind incidente dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. c),
respectiv art. 38 alin. (2) C.pen. (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2943/1995, în Probleme de drept…
1990-2000, p. 43).

Art. 43

Pedeapsa în caz de recidivă

(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă
la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt
săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă,
pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas
neexecutat din aceasta.
(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar depăşi cu mai mult de
10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi mai
înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel
condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1)–(5).
(7) Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Tratamentul sancţionator al recidivei era stipulat în
dispoziţiileart. 39 C.pen. din 1968. În noul Cod penal se prevede o procedură simplificată de aplicare
a tratamentului sancţionator, recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii,
respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei
postexecutorii.
În materia recidivei postcondamnatorii s-a mai prevăzut, ca şi în cazul concursului, cu titlu de excepţie,
posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite constau doar în închisoare,
atunci când numărul şi gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.
Reguli noi au fost instituite şi în privinţa mecanismului de aplicare a pedepsei în situaţia în care
termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni, stabilindu-se că se aplică
mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente în cazul recidivei. Acest tratament este
aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în
pluralitate intermediară, deoarece calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei
forme de pluralitate.
Schimbarea ordinii operaţiilor în raport cu mecanismul de aplicare stabilit anterior reprezintă
o dispoziţie favorabilă inculpatului, deoarece rezultatul este mai puţin sever decât cel care s-ar fi
obţinut din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau pluralitatea intermediară pentru fiecare
infracţiune în parte şi apoi a regulilor referitoare la concursul de infracţiuni.
2. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii. Spre deosebire de Codul penal din 1968, care
consacra sistemul cumulului juridic, cu spor facultativ şi variabil de până la 7 ani, sistemul sancţionator
prevăzut de noul Cod penal are la bază cumulul aritmetic.
2.1. Al doilea termen al recidivei este reprezentat de o infracţiune unică. Pedeapsa pentru a doua
infracţiune se adaugă fie la pedeapsa anterioară neexecutată, fie la restul rămas neexecutat din prima
pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţiuni. Din această pedeapsă se scade ulterior ceea ce
s-a executat din momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni până la momentul judecării pentru noua
infracţiune.
Tratamentul sancţionator aplicabil este cel corespunzător momentului la care ia naştere starea de
recidivă, iar nu cel de la data judecării cauzei pentru această infracţiune.
Prin „pedeapsa anterioară neexecutată” înţelegem pedeapsa integrală pronunţată prin hotărârea de
condamnare care constituie primul termen al recidivei, iar nu restul rămas neexecutat prin deducerea
arestului preventiv sau după executarea unei părţi a pedepsei până la momentul pronunţării hotărârii
pentru de-a doua infracţiune.
Vom fi în ipoteza în care cumulul aritmetic să vizeze întreaga pedeapsă anterioară atunci când la data
comiterii celei de-a doua infracţiuni nu fusese pus în executare mandatul emis în baza primei hotărâri
ori în situaţia în care executarea acelei pedepse fusese suspendată condiţionat sau sub supraveghere
ori graţiată condiţionat în întregime, astfel încât aceasta devine executabilă abia la momentul la care
are loc revocarea suspendării executării pedepsei sau a graţierii, adică la data la care rămâne
definitivă hotărârea prin care se dispune asupra revocării.
Perioadele executate prin arest preventiv din prima sau a doua condamnare ori în baza mandatului de
executare vor fi deduse din pedeapsa rezultantă, după efectuarea cumulului aritmetic între pedeapsa
anterioară neexecutată şi pedeapsa pronunţată în cauză.
Prin „restul neexecutat din pedeapsa anterioară” se înţelege partea din pedeapsă care mai era de
executat din prima condamnare la momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni, ceea ce presupune
implicit că la momentul la care ia naştere starea de recidivă, săvârşirea celei de-a doua infracţiuni,
condamnatul se afla în executarea pedepsei, într-o întrerupere a acesteia, în stare de evadare sau
liberat condiţionat din executarea pedepsei.
În acest caz, cumulul aritmetic se va face între acest rest rămas neexecutat şi noua pedeapsă. Din
rezultanta astfel obţinută se va scădea numai perioada executată din momentul comiterii celei de-a
doua infracţiuni până la momentul judecării pentru noua infracţiune, care poate fi „dublată” de
o perioadă de arest preventiv în cea de-a doua cauză şi pe aceeaşi perioadă, fără ca prin aceasta să
se înţeleagă că perioada executată va fi de două ori dedusă.
2.2. Al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni [art. 43 alin. (2)
C.pen.].Potrivit Codului penal din 1968, se aplicau mai întâi dispoziţiile referitoare la recidivă şi apoi
cele referitoare la concurs, ca în exemplul următor: „În situaţia inculpatului care a săvârşit în stare de
recidivă după condamnare mai multe infracţiuni aflate în concurs real, instanţa este obligată să
stabilească mai întâi pedepsele pentru fiecare din aceste infracţiuni, ţinând seama de agravarea ce
rezultă din starea de recidivă, după care se va face şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 C.pen. ce
reglementează concursul de infracţiuni, dispunând executarea pedepsei celei mai grele, la care se va
adăuga un spor de până la 5 ani închisoare (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia penală nr. 177/1998,
în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 28).
Noul Cod penal schimbă această ordine de valorificare a celor două forme de pluralitate, prevăzând în
textul menţionat că, mai întâi, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la
concursul de infracţiuni, apoi pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la
restul rămas neexecutat din aceasta, chiar şi atunci când numai una dintre infracţiuni se află în stare
de recidivă.
Nici în această situaţie nu se poate reţine încălcarea principiului previzibilităţii, deoarece
dispoziţiile art. 43 alin. (2), în vigoare la momentul comiterii faptei, erau cunoscute, şi, în consecinţă,
previzibile sub aspectul tratamentului sancţionator aplicabil stării de recidivă.
Dacă una dintre infracţiunile concurente este săvârşită atunci când infractorul aflat în executarea
pedepsei de la primul termen evadează, iar apoi, în stare de evadare, comite o nouă infracţiune,
mecanismul de sancţionare va rămâne acelaşi, rezultanta dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile
concurente de evadare şi cea comisă în stare de evadare adăugându-se restului de pedeapsă
neexecutat, calculat de la data la care s-a comis infracţiunea de evadare.
2.3. Limita maximă a pedepsei închisorii. Ca şi în cazul concursului de infracţiuni, pedeapsa
aplicată pentru starea de recidivă, rezultată în urma cumulului aritmetic între pedeapsa anterioară şi
pedeapsa nouă, nu poate depăşi maximul general de 30 de ani închisoare, prevăzut de art. 60
C.pen. În consecinţă, dacă pedeapsa rezultată va depăşi această durată, ea va fi redusă la 30 de ani.
2.4. Aplicarea detenţiunii pe viaţă în caz de recidivă postcondamnatorie. Există două ipoteze în
care inculpatul, aflat în stare de recidivă postcondamnatorie, va fi în situaţia de a executa pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
Prima, facultativă pentru instanţă, este cea reglementată de art. 43 alin. (3) C.pen., fiind posibilă atunci
când, prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi (2) s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul
general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare.
Cea de-a doua ipoteză, obligatorie, decurge din imposibilitatea efectuării cumulului aritmetic între
pedepse şi se întâlneşte atunci când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea
săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă [art. 43 alin. (4)].
3. Sancţionarea recidivei postexecutorii. Mecanismul de aplicare a tratamentului
sancţionator. Şi de această dată tratamentul sancţionator prevăzut de noul Cod penal diferă de
reglementarea anterioară, care prevedea aplicarea unui spor de 10 ani închisoare sau două treimi în
cazul pedepsei amenzii [art. 39 alin. (4) C.pen. din 1968]. El diferă şi de cel stabilit pentru recidiva
postcondamnatorie, deoarece pedeapsa de la primul termen fiind deja executată sau considerată ca
executată, mecanismul cumulului aritmetic nu mai putea funcţiona.
În consecinţă, legiuitorul a optat pentru o altă modalitate de sancţionare, şi anume agravarea cu
jumătate a limitelor de pedeapsă ale infracţiunii comise în stare de recidivă postexecutorie [art. 43 alin.
(5)].
Spre exemplu, dacă făptuitorul va comite în stare de recidivă postexecutorie o infracţiune de furt
simplu, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda,
individualizarea se va face în intervalul 9 luni - 4 ani şi 6 luni pentru pedeapsa închisorii. Pedeapsa
alternativă a amenzii se va stabili tot în funcţie de limitele generale de la art. 61 alin. (4) lit. c), dar
instanţa poate ţine seama de majorarea limitelor de pedeapsă astfel încât să o orienteze spre maximul
prevăzut de lege.
4. Descoperirea stării de recidivă ulterior judecării cauzei. Dispoziţiile art. 43 alin. (5) şi (6)
C.pen.reglementează situaţia în care starea de recidivă se descoperă după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea ce constituie cel de-al doilea termen al recidivei,
respectiv, în situaţia în care a fost înlocuită pedeapsa detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii.
În această situaţie, formal, nu se vor mai putea reţine, ca instituţie incidentă în încadrarea juridică,
dispoziţiileart. 41 C.pen. privind starea de recidivă, deoarece încadrarea juridică a intrat în puterea
lucrului judecat. Ceea ce permit însă prevederile în discuţie este o recalculare a pedepsei aplicate,
ţinând cont şi de starea de recidivă în care se afla condamnatul: în prima situaţie pentru că nu se ştia
de existenţa acestei stări, iar în cea de a doua, pentru că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu permitea,
aşa cum am văzut anterior, stabilirea tratamentului corespunzător stării de recidivă.
Modificarea pedepsei se va face după regulile de la art. 43 C.pen., în condiţiile stabilite de art. 585
C.proc.pen.

Art. 44

Pluralitatea intermediară

(1) Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri
de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru starea de recidivă.
(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară
se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal din 1968 reglementa expres numai două
forme ale pluralităţii de infracţiuni – concursul de infracţiuni şi recidiva, dar această formă a pluralităţii
era unanim recunoscută în doctrină şi jurisprudenţă, iar dispoziţiile art. 40 C.pen. din 1968 cuprindeau
o definiţie asemănătoare.
Noua reglementare înscrie pluralitatea intermediară ca fiind cea de a treia formă a pluralităţii de
infracţiuni, conţinutul său fiind destul de apropiat în raport cu cel prevăzut la art. 40 C.pen. din
1968, pedeapsa aplicându-se potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.
Având în vedere că, potrivit legii noi, tratamentul sancţionator al concursului prevede cumul juridic cu
spor obligatoriu, iar nu facultativ ca în reglementarea anterioară, legea veche va fi lege mai favorabilă
în această materie.
2. Diferenţa faţă de concurs şi recidivă. Pluralitatea intermediară diferă de concursul de infracţiuni
prin faptul că între cele două infracţiuni a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima
infracţiune.
De asemenea, ea diferă de recidivă prin faptul că nu sunt îndeplinite toate sau cel puţin una dintre
condiţiile acesteia, astfel: pedeapsa aplicată prin condamnarea definitivă este închisoarea mai mică de
un an ori amenda, în cazul primului termen; legea prevede doar amenda sau închisoarea mai mică de
un an în cazul celui de-al doilea termen; una dintre cele două infracţiuni face parte din categoria celor
prevăzute de art. 42 C.pen.
Deşi textul art. 44 reglementează pluralitatea intermediară doar în cazul persoanei fizice, nu se poate
spune că nu ar putea exista pluralitate intermediară şi în cazul persoanei juridice. Având în vedere că
pedeapsa principală aplicabilă acesteia este amenda, iar comiterea unei noi infracţiuni cu intenţie,
după rămânerea definitivă a hotărârii şi până la intervenţia reabilitării, atrage după sine o recidivă, vom
fi în prezenţa pluralităţii intermediare în cazul persoanei juridice doar atunci când una dintre infracţiuni
este din culpă.
3. Sancţionarea pluralităţii intermediare se va face potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni,
prevăzute la art. 39 C.pen.
În schimb, vor fi incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) C.pen. privind tratamentul sancţionator al stării de
recidivă, atunci când după condamnarea definitivă se comit mai multe infracţiuni concurente, dintre
care unele se află în recidivă, iar altele se află în pluralitate intermediară faţă de prima infracţiune.
Regula contopirii prevăzută de art. 40 C.pen. din 1968 operează atunci când nu sunt incidente alte
instituţii de drept penal, cum ar fi graţierea sau suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, adică
atunci când legiuitorul nu a prevăzut alte condiţii şi sunt aplicabile numai dispoziţiile referitoare la
concursul de infracţiuni, reglementat de art. 33-36 C.pen. din 1968 (C.A. Iaşi, Secţia penală decizia
penală nr. 669/2005, în B.J. 2005, p. 40). Săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de
încercare al suspendării condiţionate a executării unei pedepse de cel mult 6 luni determină
o pluralitate intermediară de infracţiuni, conform art. 40 C.pen. din 1968,dar, în raport de dispoziţia
specială prevăzută de art. 83 C.pen. din 1968, pedeapsa nu se stabileşte potrivit regulilor concursului
de infracţiuni, ci potrivit normei speciale, ce prevede revocarea şi executarea alături de pedeapsa
aplicată pentru noua infracţiune (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 896/2001, în Dreptul nr.
8/2002, p. 250).
4. Limita maximă a pedepsei. În urma tratamentului sancţionator aplicat, corespunzător concursului
de infracţiuni sau stării de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa rezultată nu poate depăşi maximul
general de 30 de ani închisoare, prevăzut de art. 60 C.pen.
Art. 44 C.pen. nu conţine dispoziţii asemănătoare celor de la art. 39 alin. (2) sau art. 43 alin. (3),
privind posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă în anumite condiţii. Aceasta nu înseamnă însă că
o astfel de posibilitate este exclusă. Din moment ce legea stabileşte explicit că tratamentul
sancţionator va fi cel aplicabil concursului de infracţiuni şi implicit, prin interpretarea art. 43 alin. (3),
tratamentul aplicabil stării de recidivă postcondamnatorie, singura concluzie logică este aceea că şi în
cazul pluralităţii intermediare poate fi aplicată detenţiunea pe viaţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile de
la art. 39 alin. (2) sau art. 43 alin. (3) C.pen.

Art. 45

Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de

pluralitate de infracţiuni

(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară,
aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.
(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi
natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.
(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut:
a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre
acestea;
b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la
pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa
complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii,
se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut
diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar
pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranţă
luate conform art. 112 se cumulează.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul de referinţă în raport cu vechea reglementare îl
constituie ar. 35 C.pen. din 1968, care însă reglementa regimul pedepselor complementare şi
măsurilor de siguranţă numai în caz de concurs de infracţiuni. Noul cod penal le reglementează în
raport cu toate formele pluralităţii de infracţiuni (concurs, recidivă, pluralitate intermediară) şi, în plus,
reglementează şi regimul pedepselor accesorii.
Potrivit art. 12 LPACP, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost
identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă, iar pedeapsa complementară
prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare
a acestuia.
În raport cu precizările dispoziţiei menţionate, pedeapsa complementară va constitui un criteriu de
alegere a legii mai favorabile doar în situaţia în care conţinutul infracţiunii va fi identic în cele două
reglementări.
2. Aplicarea pedepsei complementare în caz de pluralitate de infracţiuni. În primul rând se
observă că legiuitorul a procedat la înlocuirea sintagmei „pedeapsa închisorii” cu cea de „pedeapsa
principală”, măsură justificată, având în vedere că, în legea nouă, aplicarea pedepsei nu mai este
condiţionată de specia şi cuantumul pedepsei aplicate, putând fi aplicată şi pe lângă amendă.
2.1. Pedeapsa complementară în caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară. Au
fost păstrate regulile de aplicare a pedepsei complementare în caz de concurs de infracţiuni, care se
vor aplica şi pluralităţii intermediare, în sensul că dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a
stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală, iar când s-au
stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un
conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.
Dacă s-au stabilit pedepse de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre
acestea (sistemul absorbţiei).
Prin sintagma „pedepse complementare de natură diferită” sunt definite categoriile de pedepse
complementare prevăzute de art. 55 C.pen. (interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară,
respectiv publicarea hotărârii de condamnare).
Pedepsele „de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit” se referă la cel puţin două pedepse
complementare constând în interzicerea unor drepturi, fiecare dintre ele vizând însă drepturi diferite
dintre cele enumerate de art. 66 C.pen. Evident, cele care au „acelaşi conţinut” presupun echivalenţă
în ceea ce priveşte drepturile care au fost interzise.
Prin „pedeapsa cea mai grea” dintre cele de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se înţelege
pedeapsa complementară care are durata cea mai mare.
Dispoziţia din alin. (4) instituie regula deducerii duratei pedepsei complementare executate în caz de
concurs de infracţiuni, stabilind că în cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente,
partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade
din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
2.2. Pedeapsa complementară în caz de recidivă. În caz de recidivă, dispoziţiile art. 45 alin. (3) lit.
b) stabilesc un cumul al pedepselor complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, între
partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară şi pedeapsa stabilită pentru noua
infracţiune.
Desigur, cumulul poartă asupra duratei pentru care a fost aplicată pedeapsa interzicerii unor drepturi.
Calculul „părţii neexecutate” din pedeapsa complementară anterioară se va face în raport de
prevederile art. 68 C.pen.,care stabilesc momentul la care începe să fie executată pedeapsa
complementară: de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere; după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiţionate; de la data liberării în cazul în care s-a dispus
liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României.
Pentru pedepsele complementare de natură diferită sau cu conţinut diferit, se vor aplica regulile de
la art. 45 alin. (1) şi (2).
3. Aplicarea pedepsei accesorii în caz de pluralitate de infracţiuni. Dispoziţiile alin. (5) al textului,
care prevăd că, „dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse
accesorii, se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale”, sunt în concordanţă cu cele stabilite
de art. 65, privind raportul dintre pedeapsa complementară şi accesorie (în sensul că pedeapsa
accesorie nu poate fi aplicată în lipsa pedepsei complementare).
În consecinţă, era firesc ca aplicarea lor în cazul pluralităţii să fie făcută după aceleaşi reguli ca şi
pentru pedeapsa complementară, singura deosebire fiind cea legată de timpul în care acestea se
execută: până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale, în cazul
pedepselor accesorii, respectiv după momentele stabilite de art. 68 C.pen., în cazul pedepsei
complementare.
4. Aplicarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni. În cazul măsurilor de
siguranţă legea nu mai distinge în funcţie de pluralitatea de infracţiuni incidente, astfel că
dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi (6) se vor aplica deopotrivă în caz de concurs de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară.
Astfel, măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit,
luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate
diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranţă luate
conform art. 112 se cumulează.
Prin „măsuri de siguranţă de natură diferită” se înţelege apartenenţa lor la una dintre următoarele
categorii:măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi internarea medicală); măsuri
restrictive de drepturi (interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii) şi măsuri
privative de bunuri(confiscarea).
Sunt „măsuri de siguranţă de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit”: obligarea la tratament medical în
raport cu internarea medicală; interzicerea ocupării unei anumite funcţii în raport cu interzicerea
ocupării altei funcţii ori în raport cu exercitarea unei profesii; ipotezele de confiscare a bunurilor
prevăzute de art. 112, unele în raport cu altele, dar şi în raport cu confiscarea extinsă, prevăzută
de art. 1121 C.pen.
În cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite,
legiuitorul a consacrat sistemul absorbţiei, în sensul că se aplică măsura de siguranţă cu durata cea
mai mare. Această regulă nu putea privi însă şi măsurile de siguranță prevăzute de art. 112, deoarece
acestea nu se iau pe o anumită durată, astfel că soluţia cumulării acestora este firească.
Cumulul dintre măsura de siguranţă a confiscării, prevăzută de art. 112 C.pen. şi cea a confiscării
extinse, prevăzută de art. 1121 C.pen., se va face în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (6), iar nu în
baza art. 45 alin. (7), deoarece confiscarea şi confiscarea extinsă sunt măsuri de siguranţă de aceeaşi
natură, dar cu conţinut diferit.

Art. 46

Autorul şi coautorii

(1) Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
(2) Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea
penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ
1.1. Definiţia autoratului. Dispoziţia din alin. (1) corespunde celei din art. 24 C.pen. din 1968 cât
priveşte definiţia autoratului.
1.2. Participanţii. Codul penal din 1968 includea în aceeaşi categorie, a participanţilor, atât autorul,
cât şi complicele şi instigatorul; art. 23 din vechea reglementare identifica drept element comun al
categoriei „participarea” la comiterea faptei, participare ce îmbrăca atât forma actelor de executare
nemijlocită a faptei, cât şi a celor de determinare sau de ajutor la executarea ei. Noua reglementare
operează cu distincţia dintre autor şi participanţi, distincţie ce valorifică o deosebire calitativă
a contribuţiei acestor categorii la comiterea infracţiunii: „autorul comite în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii săvârşesc fapta în mod mijlocit prin autor”
(Expunere de motive). Prin urmare, instigatorul şi complicele au calitatea de participanţi la comiterea
faptei de către persoana care are calitatea de autor.
2. Coautoratul
2.1. Definiţie. Noul Cod penal se referă în mod expres la această formă de participaţie, care, sub
imperiul legii vechi era tratată numai doctrinar şi jurisprudenţial. Coautorii sunt persoanele care
săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă. Coautorul este, spre deosebire de autor, participant la infracţiune
(în acest sens, dispoziţiile art. 49 C.pen., care includ expres coautorul între participanţi, sau ale art.
174 C.pen., care se referă la „participarea la comiterea infracţiunii în calitate de coautor, instigator sau
complice”, distinct de „săvârşirea faptei”). Definind coautoratul drept „acea formă principală
a participaţiei penale care constă în săvârşirea, de către un număr superior celui cerut de lege, în mod
nemijlocit şi în baza unei voinţe comune, a faptei prevăzute de legea penală” (M.I. Michinici, în T.
Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, op. cit., p. 122), doctrina a criticat
această diferenţă de calificare dintre autor şi coautori (ibidem).
2.2. Condiţii privind existenţa coautoratului. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare privitoare la
condiţiile coautoratului rămân deplin aplicabile: caracterul neomogen al actelor de executare este fără
relevanţă cât priveşte existenţa coautoratului în cazul infracţiunilor complexe (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3146/2006,www.scj.ro); se vor reţine ca acte de executare, din sfera contribuţiei de
coautor, şi nu ca acte de complicitate concomitentă, acelea care, chiar dacă nu se identifică formal cu
actul material descris de norma de incriminare, constituie totuşi contribuţii esenţiale, indispensabile
pentru producerea rezultatului [de exemplu, contribuţia constând în imobilizarea victimei, concomitentă
cu uciderea ei prin lovire de către o altă persoană, act ce constituie coautorat la infracţiunea de omor
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 300/2012, www.scj.ro)]; imposibilitatea reţinerii participaţiei sub
forma coautoratului la infracţiunile în persoană proprie, cum ar fi cea prevăzută de art. 335 alin. (1)
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3666/2004, www.scj.ro) ori la infracţiunile omisive propriu-zise;
reţinerea doar a autoratului când se comit atât de acte de executare nemijlocită, cât şi de acte de
instigare sau complicitate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2745/2004, www.scj.ro); în cazul
infracţiunilor cu subiect activ calificat, se va reţine participaţia de coautor numai în măsura în care
calitatea specială este întrunită în persoana tuturor celor care comit nemijlocit acte de executare,
pentru persoana care nu are această calitate urmând a se reţine participaţia de complice sau, după
caz, de instigator, chiar dacă a comis acte de executare nemijlocită a acţiunii descrise de verbum
regens; existenţa coautoratului la infracţiunile din culpă, în măsura în care se poate stabili o cooperare
materială şi subiectivă între făptuitori.

Art. 47
 Instigatorul

Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Norma are corespondent în art. 25 C.pen. din 1968. De aceea, doctrina şi
jurisprudenţa anterioare în materia instigării îşi păstrează deplin actualitatea.
2. Instigarea neurmată de executare nu mai este reglementată. Prevăzută anterior la art. 29
C.pen. din 1968, instituţia a fost criticată în doctrină şi nu şi-a găsit aplicare practică [art. 29 C.pen. din
1968 – Instigarea neurmată de executare: (1) Actele de instigare neurmate de executarea faptei,
precum şi actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta
a producerii rezultatului, se sancţionează cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru
infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. (2) Actele arătate în alineatul
precedent nu se sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a
instigat este de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul
desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală]. O parte a doctrinei a calificat-o ca fiind
o veritabilă normă de incriminare, observaţie validată inclusiv prin aceea că noul Cod penal, prin noile
dispoziţii ale art. 370, incriminează, în condiţii restrictive, încercarea de a determina săvârşirea unor
infracţiuni de o anume gravitate.
2.1. Situaţii tranzitorii
2.1.1. Actele de instigare neurmate de executare, precum şi acelea urmate de un început de
executare care nu constituie o tentativă pedepsibilă, supuse anterior aplicării art. 29 alin. (1) teza
I C.pen. din 1968, nu mai sunt, în principiu, prevăzute de legea penală.
2.1.2. Prin excepţie, în condiţiile art. 3 alin. (2) LPACP, nu sunt dezincriminate acele acte de instigare
neurmate de executare care sunt susceptibile de a fi încadrate în dispoziţiile speciale ale legii noi, de
exemplu, în art. 270ori în art. 370; privitor la acestea, legea penală mai favorabilă se va stabili, în
concret, prin compararea pedepsei aplicabile făptuitorului în condiţiile art. 29 C.pen. din 1968 cu cea
aplicabilă în baza textului special din noul Cod penal (a se vedea M.I. Michinici, M. Dunea, în T.
Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, op. cit., p. 125).
2.1.3. Actele de instigare urmate de un început de executare şi de desistarea autorului, ori de
împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, supuse anterior aplicării art. 29 alin. (1) teza
a II-a C.pen. din 1968,continuă să fie pedepsibile în condiţiile art. 33 C.pen. privind pedepsirea
tentativei, dacă se referă la o infracţiune pentru care legea prevede sancţionarea acesteia; legea
penală mai favorabilă se va stabili în concret prin compararea pedepsei aplicabile făptuitorului în
condiţiile art. 29 C.pen. din 1968 cu pedeapsa aplicabilă tentativei la infracţiunea corespunzătoare
din noul Cod penal.

Art. 48

Complicele

(1) Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală.
(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că
va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 26 C.pen. din 1968, ale cărui
dispoziţii au fost preluate întocmai. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează
actualitatea.
2. Decizie în interesul legii. Raportul cu infracţiunea de tăinuire. Continuă să producă efecte
decizia în interesul legii potrivit căreia: „În situaţia existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă
acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri
sustrase, sunt întrunite elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în forma simplă
sau continuată, după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea
anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
2/2008 (RIL), M.Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008] (cu privire la aspecte privind complicitatea la
infracţiuni în persoană proprie ori cu subiect activ calificat, a se vedea supra pct. 2.2 de la
comentariul art. 46).

Art. 49

Pedeapsa în cazul participanţilor

Coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu

pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia
fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74.
Comentariu
Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 27 C.pen. din 1968, păstrând sistemul
parificării legale. Elementele de noutate sunt denumirea marginală a textului, care reflectă mai adecvat
conţinutul normei, respectiv raportul dintre făptuitor şi pedeapsă, şi introducerea coautorului între
participanţi (a se vedea şi supra pct. 2 de la comentariul art. 46). Doctrina şi jurisprudenţa anterioare
îşi păstrează actualitatea.

Art. 50

Circumstanţe personale şi reale

(1) Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra
celorlalţi.
(2) Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în
măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Reglementarea este similară celei din art. 28 C.pen. din 1968. Noua distincţie
dintre autor şi participanţii la infracţiune a impus ca şi în cuprinsul art. 50 C.pen. să se facă referire
expres la autor, alături de participant. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi menţin actualitatea.
2. Distincţia dintre circumstanţele reale şi cele personale
2.1. Criterii. Împrejurările subsumate fiecăreia dintre cele două categorii sunt, în principiu, delimitate
de criteriul legăturii pe care o anumită împrejurare o are cu persoana făptuitorului, urmând ca acelea
care au un caracter obiectiv să se răsfrângă asupra autorului şi participanţilor care le-au cunoscut sau
prevăzut, iar celelalte, cu caracter personal, să producă efecte numai cu privire la persoana în
legătură cu care se regăsesc.
2.2. „Convertirea” circumstanţelor personale. O categorie aparte o constituie circumstanţele care,
în principiu cu caracter personal (cum ar fi o calitate specială a unui făptuitor: de gestionar, de
administrator, de membru al familiei persoanei vătămate), se „convertesc”, în cazul participaţiei, în
circumstanţe reale, respectiv au pentru ceilalţi făptuitori semnificaţia unui aspect de fapt. Astfel, în
privinţa acestora din urmă astfel de situaţii au un caracter real, urmând a li se reţine şi lor în condiţiile
de la alin. (2), numai dacă le-au cunoscut sau prevăzut.
3. Necunoaşterea circumstanţelor reale. În cazul infracţiunilor intenţionate, circumstanţa reală cu
caracter agravant nu se răsfrânge asupra participantului dacă acesta nu a cunoscut-o; când
necunoaşterea este rezultatul culpei făptuitorului, iar de împrejurarea ignorată depinde caracterul
penal al faptei, se va putea reţine în sarcina făptuitorului o infracţiune din culpă (art. 30 C.pen.).
4. Situaţia participanţilor la o infracţiune comisă cu preterintenţie. Pentru participanţii care, cu
intenţie, au avut în vedere comiterea unei fapte cu un anume rezultat, rezultatul mai grav produs din
culpa altui făptuitor are semnificaţia unei împrejurări de fapt, astfel că infracţiunea mai gravă se va
reţine în privinţa celor dintâi în măsura în care au prevăzut acest rezultat (nu şi atunci când, deşi nu l-
au prevăzut, ar fi trebuit şi ar fi putut să îl prevadă).

Art. 51
 Împiedicarea săvârşirii infracţiunii

(1) Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea

infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el
însuşi consumarea infracţiunii.
(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie o altă
infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Norma preia, în esenţă, dispoziţiile art. 30 C.pen. din 1968, reglementând
o cauză legală de nepedepsire. Aplicarea cauzei de nepedepsire are ca premisă comiterea unei
tentative de planopedepsibile şi se referă numai la participanţii care denunţă fapta autorului, respectiv
la coautori, instigatori sau complici.
2. Elemente de diferenţă şi de noutate
2.1. Referirea la infracţiune. Legea veche se referea, atât în denumirea marginală, cât şi în cuprinsul
articolului, la săvârşirea şi consumarea „faptei”. Noul Cod penal utilizează riguros terminologic
distincţia dintre faptă şi infracţiune.
2.2. Beneficiarii cauzei de nepedepsire. Deşi sub aspect terminologic ambele dispoziţii, cea veche
şi actuală, se referă la „participant”, sub imperiul noului Cod penal această noţiune are un alt conţinut:
textul este aplicabil coautorilor (sau unui coautor), instigatorului şi complicelui. În privinţa autorului,
clauza corespondentă de nepedepsire este reglementată, alături de desistare, în art. 34 C.pen.; acest
din urmă text nu le va fi, aşadar, aplicabil coautorilor, nici când, împreună, denunţă sau împiedică
producerea rezultatului (în acelaşi sens, cu observarea caracterului strict teoretic al distincţiei, M.I.
Michinici, M. Dunea, în T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, op. cit., p.
131).
2.3. Denunţarea. Este o nouă cauză de nepedepsire, alăturată, pentru identitate de raţiune,
împiedicării nemijlocite a rezultatului. Denunţarea are semnificaţia înştiinţării unei autorităţi competente
să ia măsuri pentru prevenirea comiterii infracţiunii.
2.3.1. O primă problemă este de a şti în ce măsură termenul de „denunţ” are sensul strict conferit de
norma de procedură, respectiv dacă nepedepsirea operează şi în situaţia în care înştiinţarea nu
respectă condiţiile de laart. 290 alin. (2) C.proc.pen. Credem că raţiunea normei este explicitată de
condiţia „astfel încât consumarea să poată fi împiedicată”, care lămureşte trăsătura esenţială pe care
înştiinţarea trebuie să o aibă. Rămân astfel fără relevanţă neîndeplinirea tuturor condiţiilor de formă ori
conţinut prevăzute de dispoziţiile procesual-penale privitoare la denunţ. Astfel, aptitudinea denunţului
de a constitui o cauză de nepedepsire se va analiza în raport de aspecte precum data la care a fost
formulat, organul căruia i-a fost adresat, modul în care în cuprinsul său sunt descrise faptele ori
indicaţi făptuitorii; în măsura în care, independent de celelalte condiţii impuse de norma de procedură
pentru această formă de sesizare, înştiinţarea este în măsură să furnizeze autorităţilor suficiente date
pentru ca acestea să poată proceda la împiedicarea consumării infracţiunii, condiţia este realizată.
2.3.2. Aplicarea normei nu este condiţionată de comportamentul autorităţilor, respectiv de
împiedicarea efectivă de către acestea a producerii rezultatului, ci numai de aptitudinea înştiinţării de
a furniza acestora informaţiile necesare.
2.3.3. Caracterul complet al înştiinţării, din perspectiva condiţiei de mai sus, va trebui analizat în
concret, inclusiv în raport de poziţia subiectivă a denunţătorului, respectiv de reprezentarea pe care el
însuşi o are asupra eficienţei denunţului său.
2.3.4. Denunţul poate fi formulat oricând înainte de producerea rezultatului, de consumarea
infracţiunii: chiar şi înainte de începerea actelor de executare, în faza actelor preparatorii urmate de
acte de executare [în acelaşi sens, R. Slăvoiu, în M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note. Corelaţii.
Explicaţii, op. cit., p. 104-107], dar nu şi după consumarea infracţiunii, respectiv nu între momentul
consumării şi cel al epuizării ei.
3. Împiedicarea consumării infracţiunii. Şi în această modalitate cauza de nepedepsire poate
intervenioricând pe parcursul comiterii infracţiunii (în timpul comiterii actelor de executare, dar şi după
epuizarea lor – nemaifiind prevăzută condiţia din legea veche „în cursul executării”), dar anterior
consumării infracţiunii. Constituie în continuare o condiţie aceea ca împiedicarea să aibă loc anterior
descoperirii faptei [în sens contrar, pornind de la argumente de ordin gramatical şi neacordând
semnificaţia cuvenită interpretării teleologice şi sistematice, R. Slăvoiu, în M.A. Hotca (coord.), Noul
Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, op. cit., p. 106].

Art. 52

Participaţia improprie

(1) Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea
penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de
către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
(4) Dispoziţiile art. 50 şi art. 51 se aplică în mod corespunzător.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Legiuitorul menţine soluţia anterior prevăzută la art. 31 C.pen. din
1968, doctrina şi jurisprudenţa întemeiate pe acesta menţinându-şi actualitatea.
2. Elementul de noutate. Corespunzător noii soluţii legislative privind coautoratul ca formă de
participaţie (a se vedea supra pct. 2 de la comentariul art. 46), textul reglementează cu caracter de
noutate „coautoratul impropriu”, pentru ipotezele în care, autorul acţionând cu intenţie, coautorii
acţionează din culpă şi, respectiv, fără vinovăţie. Pentru prima ipoteză, referitoare la o infracţiune
pedepsită şi din culpă, tratamentul sancţionator este diferenţiat, autorul răspunzând pentru
infracţiunea intenţionată, în timp ce participanţii, pentru cea din culpă; în cea de-a doua, participanţii
nu răspund penal fie pentru că, lipsind vinovăţia ca element de conţinut al infracţiunii, fapta nu este
prevăzută de legea penală, fie pentru că fapta este neimputabilă.
3. Situaţii tranzitorii. Câtă vreme doctrina şi practica admiteau existenţa participaţiei improprii în
cazul coautoratului, cu aceleaşi consecinţe sub aspectul încadrării juridice şi al tratamentului
sancţionator ca cele prevăzute de noul Cod penal, noua reglementare nu este de natură să ridice
probleme în situaţiile tranzitorii.

Art. 53

Pedepsele principale

Pedepsele principale sunt:

a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.

Art. 54

Pedeapsa accesorie

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei privative de libertate.

Art. 55

Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
Comentariu
1. Precedent legislativ
1.1. Pedepsele principale. Codul penal în vigoare menţine aceleaşi categorii de pedepse ca şi Codul
anterior: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii. Pedepsele principale au
aceeaşi natură ca şi cele prevăzute de reglementarea anterioară (detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi
amenda), iar ca limite generale pedeapsa închisorii reia dispoziţiile Codului anterior (15 zile – 30 ani).
În cazul pedepsei amenzii limitele generale prevăzute de Codul penal din 1968 erau de la 100 la
50.000 lei. În cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului anterior, aplicarea obligatorie
a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din
prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) C.pen., prin utilizarea unui cuantum de referinţă pentru o zi-amendă
în sumă de 150 lei. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi amenzilor definitive stabilite pentru
persoane juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea
prevederilor art. 137 alin. (2) şi (4) C.pen., fiind de 2.000 lei (art. 13 din Legea nr. 187/2012).
1.2. Pedeapsa accesorie. Aceasta nu mai însoţeşte în mod obligatoriu pedeapsa închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă, fiind în concepţia Codului actual un accesoriu al pedepsei complementare (a se
vedea comentariul art. 65 C.pen.). Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exerciţiului unor drepturi
(în Codul penal anterior din formularea textului rezulta că se interzice dreptul, şi nu exerciţiul său).
Unele dintre drepturile interzise îşi au corespondent în legea veche conform căreia erau interzise ca
pedepse accesorii (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de
a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; drepturile părinteşti;
dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de
a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii). Interzicerea altor drepturi era
prevăzută anterior ca măsură de siguranţă (dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă) sau măsură de supraveghere în cadrul
suspendării executării pedepsei, respectiv a controlului judiciar (dreptul de a părăsi teritoriul României,
dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă; dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia,
cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se
apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată; dreptul de a deţine,
purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanţă).
1.3. Pedeapsa complementară. Aceasta are o durată mai redusă (de la 1 la 5 ani), faţă de Codul
anterior (de la 1 la 10 ani) şi un conţinut diferit, interzicerii unor drepturi şi degradării militare, din Codul
penal din 1968,fiindu-le adăugată publicarea hotărârii de condamnare.
2. Situaţii tranzitorii. Pentru situaţiile tranzitorii, Legea nr. 187/2012 a prevăzut în art. 12 că, în cazul
succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai
favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c)
C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia. În ceea ce
priveşte pedeapsa amenzii, sunt prevăzute norme tranzitorii în art. 13 din Legea nr. 187/2012 (a se
vedea pct. 2 de mai sus).
3. Proporţionalitatea cu scopul urmărit. Restrângerea exerciţiului unor drepturi poate fi dispusă
doar dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia
care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei
dreptului sau libertăţii (art. 53 din Constituţia României).
4. Relevanţa calificării unei sancţiuni ca pedeapsă. Calificarea unei sancţiuni ca pedeapsă prezintă
relevanţă inclusiv în ceea ce priveşte criteriile de apreciere a unei proceduri ca fiind echitabilă.
Pedeapsa, ca o consecinţă posibilă a unei proceduri, impune respectarea prezumţiei de nevinovăţie
(obligaţia acuzării în a dovedi acuzaţia, iar nu obligaţia acuzatului de a-şi dovedi nevinovăţia).
5. Criterii de apreciere a unei sancţiuni. Pentru a determina dacă o persoană este acuzată de
săvârşirea unei fapte penale, sunt stabilite trei criterii alternative, iar nu cumulative: calificarea faptei
ca infracţiune în legea naţională; natura faptei; natura şi gradul de gravitate a sancţiunii ce urmează
a fi aplicată autorului ei. Calificarea faptei în dreptul naţional este un simplu punct de plecare în
analiza care conduce la stabilirea caracterului unei sancţiuni ca fiind pedeapsă şi implicit a procedurii
de urmat ca fiind un proces penal. Indicaţia dată de legea naţională nu are decât o valoare formală şi
relativă ce urmează a fi examinată în lumina unui numitor comun al legislaţiilor în materie ale
diverselor state contractante (C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului…, op. cit., 2005, p.
444-445, Inocentio c. Portugalia, §56).
În aplicarea criteriilor enunţate anterior s-a stabilit că măsura indisponibilizării/confiscării unui bun
dispusă ca măsură asiguratorie, fără constatarea vinovăţiei celui în cauză, nu reprezintă o „pedeapsă”
în sensul Convenţiei (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 15 aprilie 1991, nr. 12386/1986, X c.
Italia, D.R. nr. 70, p. 59). Dimpotrivă, o legislaţie care conferă tribunalelor ample competenţe de
confiscare a unor bunuri nu poate fi exclusă din categoria normelor punitive, deoarece obiectivul
reparării prejudiciului se adaugă aceluia de prevenire şi reprimare a infracţiunilor (CEDO, Welch c.
Marea Britanie, §30), astfel încât pot fi considerate ca elemente constitutive ale noţiunii de pedeapsă
(C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului…, op. cit., 2005, p. 576).
6. Executarea pedepselor. Pedepsele (…) sunt puse în executare în condiţii care să asigure
respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, cu limitările inerente naturii şi conţinutului
acestora (art. 6 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M.Of. nr. 513
din 14 august 2013). Legea nr. 253/2013reglementează respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale: respectarea demnităţii umane (art. 7); respectarea dreptului la viaţa privată (art. 8);
respectarea confidenţialităţii şi a datelor cu caracter personal (art. 9); interzicerea discriminării (art.
10); informarea persoanei care nu vorbeşte, nu înţelege limba română ori nu se poate exprima (art.
11). De asemenea, legea prevede implicarea persoanei şi a comunităţii în executare (art. 11).
Executarea pedepselor se bazează pe cooperarea persoanei aflate în executare şi implicarea activă
a instituţiilor din comunitate. În vederea asigurării unei cooperări efective a persoanei aflate în
executare, aceasta are dreptul de a solicita instituţiei care asigură executarea măsurii în cauză lămuriri
cu privire la conţinutul pedepsei sau al măsurii pe care o execută.
7. Judecătorul delegat cu executarea. În realizarea activităţii de îndrumare şi control al executării
pedepselor judecătorul delegat cu executarea exercită următoarele atribuţii: a) asigură punerea în
executare, prin comunicarea, către serviciul de probaţiune şi alte instituţii, a copiilor de pe hotărâre
sau, după caz, de pe dispozitivul acesteia, prin care s-au dispus aceste pedepse sau măsuri; (…) c)
sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în
cursul executării, se iveşte vreo nelămurire ori împiedicare; d) rezolvă incidentele ivite în cursul
executării date prin lege în competenţa sa; e) sesizează instanţa de executare, în cazurile prevăzute
de prezenta lege, pentru modificarea conţinutului, înlocuirea, încetarea unor obligaţii sau revocarea
unor pedepse ori măsuri neprivative de libertate; f) soluţionează plângerile împotriva deciziilor
consilierului de probaţiune; g) aplică amenzi judiciare în cazul comiterii unor abateri judiciare
prevăzute de prezenta lege; h) îndeplineşte alte atribuţii date prin lege în competenţa sa. În
îndeplinirea atribuţiilor de la lit. c) şi e), judecătorul delegat cu executarea întocmeşte o adresă de
sesizare în care consemnează împrejurările constatate, pe care o înaintează instanţei. În îndeplinirea
atribuţiilor prevăzute la lit. d), f) şi g), judecătorul delegat cu executarea se pronunţă prin încheiere.
Încheierile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute la lit. d) şi f) nu sunt supuse niciunei căi de atac.
În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la lit. a) şi b), judecătorul delegat emite adrese sau dispoziţii ( art.
15 din Legea nr. 253/2013).
8. Serviciul de probaţiune şi judecătorul delegat cu executarea. Consilierul de probaţiune este
obligat să încunoştinţeze de îndată judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire,
împiedicare ori incident survenit în cursul executării a cărui soluţionare revine, potrivit legii,
judecătorului. În situaţia în care, pentru sesizarea instanţei potrivit art. 15 lit. e) din Legea nr.
253/2013, legea prevede consultarea prealabilă de către judecător a unui raport sau referat de
evaluare. La solicitarea judecătorului, consilierul de probaţiune transmite raportul sau referatul de
evaluare în termen de 14 zile de la data primirii solicitării la serviciul de probaţiune. Nedepunerea
raportului sau a referatului de evaluare în termenul stabilit nu împiedică sesizarea instanţei de către
judecătorul delegat cu executarea. În cazurile expres prevăzute de lege, consilierul de probaţiune
emite decizii care sunt obligatorii pentru persoanele aflate în supraveghere şi instituţiile din comunitate
vizate. Împotriva deciziilor consilierului de probaţiune, persoana sau instituţia din comunitate vizată
poate face plângere la judecătorul delegat cu executarea. Plângerea persoanei supravegheate nu
suspendă executarea deciziei atacate. Nu se poate formula plângere împotriva sesizării instanţei
făcute de către consilierul de probaţiune în cazurile în care sesizarea este de competenţa sa.
Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea petentului şi a consilierului de
probaţiune. Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică soluţionarea plângerii.
9. Colaborarea cu instituţiile din comunitate în executarea pedepselor şi a măsurilor
neprivative de libertate. Organizarea şi desfăşurarea executării pedepselor şi a măsurilor neprivative
de libertate se fac, în cazurile prevăzute de lege, de către instituţii din comunitate, sub coordonarea
serviciului de probaţiune. Persoanele juridice de drept public pot fi implicate în activităţile anterioare şi
participă la desfăşurarea acestora, prin decizie a consilierului de probaţiune sau, după caz, prin
dispoziţie a judecătorului delegat cu executarea. Persoana juridică de drept public nu poate refuza
desfăşurarea unei activităţi ce nu implică suportarea unor cheltuieli suplimentare, altele decât cele
inerente activităţii respective. Refuzul nejustificat constituie abatere judiciară. În cazul în care
activitatea stabilită de către consilierul de probaţiune sau, după caz, de judecătorul delegat cu
executarea implică alocarea unor resurse bugetare suplimentare, altele decât cele inerente activităţii
respective, de către persoana juridică de drept public, desfăşurarea respectivei activităţi nu poate fi
dispusă fără consimţământul persoanei juridice în cauză. Persoanele juridice de drept privat pot fi
implicate în activităţile prevăzute de lege dacă sunt abilitate potrivit legii. Instituţiile din comunitate care
participă la executarea pedepselor şi a măsurilor neprivative de libertate trebuie să respecte în
activitatea lor standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din comunitate aprobate prin
hotărâre a Guvernului.

Art. 56

Regimul detenţiunii pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută

potrivit legii privind executarea pedepselor.
Comentariu
1. Extrădare. Arestare provizorie. Detenţiune pe viaţă. În cazul în care se admite cererea de
extrădare a unei persoane condamnate în România, emiterea mandatului de arestare provizorie
a acesteia este obligatorie, indiferent de pedeapsa în executarea căreia se află cel a cărui extrădare
se cere; măsura arestării intră în vigoare după executarea pedepsei sau când aceasta este
considerată ca executată. Ca atare, mandatul de arestare provizorie trebuie emis şi în cazul când cel
extrădat se află în executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă; în acest sens, trebuie observat că legea
penală prevede situaţii când condamnarea la această pedeapsă se înlocuieşte în timpul executării cu
închisoarea pe timp mărginit sau când, în urma liberării condiţionate, după o anumită perioadă,
pedeapsa detenţiunii pe viaţă se consideră executată, ori când cel condamnat este graţiat (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 320/2005).
2. Aplicarea pedepselor complementare a interzicerii unor drepturi şi a degradării militare. Nici
Codul anterior, nici Codul actual nu fac referire în cazul detenţiunii pe viaţă la situaţia pedepselor
complementare, respectiv dacă se dispun şi în acest caz. Anterior jurisprudenţa a stabilit că în cazul
condamnării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, sunt aplicabile atât pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi, cât şi pedeapsa complementară a degradării militare
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 366/1998, în B.J. – C.D. 1999, p. 423, decizie pronunţată în
aplicarea Codului penal anterior). Dat fiind conţinutul art. 67, 68, 69, 70 C.pen.,soluţia aplicării
pedepsei complementare este incidentă şi în cazul detenţiunii pe viaţă, însă caracterul său obligatoriu
vizează doar degradarea militară şi doar pentru anumite categorii de condamnaţi.
Astfel, art. 67 C.pen. precizează că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi
aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda, iar art. 68 C.pen. referitor la
executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi circumscrie executarea sancţiunii
ipotezelor de stabilire a unei pedepse cu amenda, a unei pedepse cu închisoarea. Pedeapsa
detenţiunii pe viaţă nu este menţionată. Soluţia de excludere a pedepsei complementare a interzicerii
exerciţiului unor drepturi în cazul detenţiunii pe viaţă este susţinută şi de faptul că pedeapsa
complementară pe durata ei maximă însoţeşte închisoarea în cazurile în care pedeapsa detenţiunii pe
viaţă nu se aplică (art. 57) sau se înlocuieşte (art. 58). În consecinţă, interzicerea exerciţiului unor
drepturi nu este prevăzută de legea penală în cazul detenţiunii pe viaţă.
În ceea ce priveşte degradarea militară, legea prevede expres aplicarea acesteia în cazul detenţiunii
pe viaţă pentru anumite categorii de condamnaţi [art. 69 alin. (2) teza finală].
3. Publicarea hotărârii definitive de condamnare. Publicarea hotărârii definitive de condamnare are
criterii proprii de individualizare a sancţiunii [art. 70 alin. (1) C.pen.], care fac posibilă aplicarea
pedepsei complementare cu luarea în considerare a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit.
4. Pedeapsa accesorie. Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi are în vedere,
conform art. 65 alin. (2) C.pen., drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a)-o) C.pen. Pedeapsa
accesorie se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când
pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. În cazul
detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul
României se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată
ca executată.
5. Executarea pedepsei. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în penitenciar. Regimul de
maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În mod
excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot
determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de
severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate
care execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt supuse unor măsuri stricte de pază,
supraveghere şi escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi
educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase,
instruire şcolară şi formare profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul
penitenciarului, sub supraveghere continuă, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare
a prezentei legi (art. 34 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal). Regimul de maximă siguranţă nu
se aplică următoarelor persoane condamnate: a) care au împlinit vârsta de 65 de ani; b) femeilor
însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an; c) persoanelor încadrate în
gradul I de invaliditate, precum şi celor cu afecţiuni locomotorii grave. Persoanele condamnate
prevăzute lit. a) execută pedeapsa privativă de libertate în regim închis. Persoanele condamnate
prevăzute la lit. b) şi c) execută pedeapsa privativă de libertate în regim închis, pe perioada cât
durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă. Prevederile anterioare nu se
aplică persoanelor condamnate care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului, stabilit ca atare,
potrivit criteriilor şi procedurii de evaluare a riscului prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei
legi (art. 35 din Legea nr. 254/2013).
La data încetării cauzei care a determinat neaplicarea regimului de maximă siguranţă, situaţia
persoanei condamnate este analizată în condiţiile art. 40 din Legea nr. 254/2013.

Art. 57

Neaplicarea detenţiunii pe viaţă

Dacă la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în

locul detenţiunii pe viaţă i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa
interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
Comentariu
1. Legea mai favorabilă. Legea nouă nu va retroactiva (a se vedea precedent legislativ şi situaţii
tranzitorii de la comentariul comun al Secţiunii).
2. Individualizare. În cazul unei infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă, alternativ cu
închisoarea, instanţa alege mai întâi una dintre pedepsele alternative. Dacă pedeapsa aleasă este
detenţiunea pe viaţă, trebuie să ţină seama de prevederile potrivit cărora aceluia care, la data
pronunţării hotărârii de condamnare, a împlinit vârsta de 65 de ani, nu i se aplică pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, în locul acesteia aplicându-i-se pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa
interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este interzisă în mod automat pentru toate persoanele în vârstă.
Pentru cei aflaţi sub vârsta de 65 de ani, doar în situaţia în care un deţinut nu ar primi îngrijiri medicale
adecvate ar fi vorba despre un tratament inuman. Detenţiunea pe viaţă nu cade sub incidenţa art.
3 atunci când normele interne prevăd posibilitatea liberării condiţionate (CEDO, Kudła c. Polonia, §94).
Vârsta persoanei condamnate (65 de ani) produce aceleaşi efecte, respectiv stabilirea unei pedepse
cu închisoarea pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei
maximă. În raport de data la care intervine faptul ce stinge dreptul de a stabili pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, înainte de condamnare sau după condamnare, instanţa va face aplicarea art. 57 sau art. 58
C.pen. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu va fi aplicată atunci când vârsta de 65 de ani este împlinită
înainte de pronunţarea hotărârii definitive. Interdicţia aplicării detenţiunii pe viaţă este obligatorie.

Art. 58

Înlocuirea detenţiunii pe viaţă

În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în
timpul executării pedepsei, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu pedeapsa
închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei
maximă, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu
a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a făcut progrese constante şi evidente în
vederea reintegrării sociale.
Comentariu
1. Legea mai favorabilă. Legea nouă nu va retroactiva (a se vedea precedent legislativ şi situaţii
tranzitorii de la comentariul comun al Secţiunii).
2. Individualizare. Vârsta persoanei condamnate (65 de ani) produce aceleaşi efecte, respectiv
stabilirea unei pedepse cu închisoarea pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor
drepturi pe durata ei maximă. Caracterul acestor efecte este însă obligatoriu atunci când vârsta este
constatată împlinită la data pronunţării condamnării şi facultativă în cazul în care vârsta este împlinită
în cursul executării pedepsei. În raport de data la care intervine faptul ce stinge dreptul de a stabili
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, înainte de condamnare sau după condamnare, instanţa va face
aplicarea art. 57 sau art. 58 C.pen. Înlocuirea este incidentă atunci când vârsta de 65 de ani este
împlinită după pronunţarea hotărârii definitive.
3. Caracter facultativ. Spre deosebire de neaplicare unde legea prevede caracterul obligatoriu, în
cazul înlocuirii legea prevede doar posibilitatea ca instanţa să dispună în acest sens, dacă a avut
o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească, şi a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale. Având în
vedere că măsura este legată în ambele ipoteze de acelaşi criteriu, vârsta de 65 de ani, şi presupune
acelaşi efect, executarea sancţiunii pedepsei de 30 de ani şi interzicerea unor drepturi pe o durată de
cinci ani, credem că este de dorit, de lege ferenda, menţinerea caracterului obligatoriu în ambele
cazuri.

Art. 59

Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă

În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada
de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.
Comentariu
Textul este similar cu cel din art. 552 C.pen. din 1968.

Art. 60

Regimul închisorii

Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de

ani, şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Limitele generale ale pedepsei cu închisoarea sunt aceleaşi ca în Codul
anterior.
2. Limite generale. Limitele generale ale pedepsei nu pot fi depăşite în procesul de individualizare
a sancţiunii [art. 2 alin. (3) C.pen.]. Nici în cazul individualizării pedepsei pentru o singură infracţiune
(stabilirea pedepsei), nici în cazul individualizării sancţiunii rezultante (aplicarea pedepsei) nu pot fi
depăşite limitele de 15 zile, respectiv 30 de ani.
3. Limitele în cazul pedepselor aplicate pentru concurs de infracţiuni sau recidivă. Atât în cazul
concursului de infracţiuni (art. 39), cât şi al recidivei (art. 43), dacă în cazul pedepsei rezultante s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani (în cazul recidivei) sau cu 10 ani sau mai mult (în cazul concursului de
infracţiuni) maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile din
pluralitate pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În toate celelalte cazuri în
care pedeapsa rezultantă depăşeşte 30 de ani, ca urmare a principiului legalităţii sancţiunilor,
pedeapsa rezultantă va fi redusă la maximul general.
4. Regimul de executare. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt prevăzute
de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal. Regimurile de executare a pedepselor privative de
libertate sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un
regim în altul, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare a gradului
de severitate, următoarele: a) regimul de maximă siguranţă; b) regimul închis; c) regimul semideschis;
d) regimul deschis. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferenţiază în
raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de acordare
a drepturilor şi de desfăşurare a activităţilor, precum şi cu condiţiile de detenţie.
În fiecare penitenciar se constituie o comisie pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului
de executare a pedepselor privative de libertate, alcătuită din: directorul penitenciarului, care este şi
preşedintele comisiei, şeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor şi şeful serviciului sau
biroului educaţie ori şeful serviciului sau biroului asistenţă psihosocială.
După terminarea perioadei de carantină şi observare, persoanei condamnate căreia nu i s-a stabilit
regimul de executare i se aplică provizoriu regimul de executare corespunzător cuantumului pedepsei
pe care o execută.
În cazul persoanelor iniţial arestate preventiv, regimul provizoriu se aplică de la momentul primirii
mandatului de executare a pedepsei, până la prima întrunire a comisiei. Aplicarea regimului provizoriu
se face în baza deciziei directorului penitenciarului, care este executorie şi definitivă.
4.1. Regimul de maximă siguranţă. Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor
condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai
mare de 13 ani, precum şi celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului. Criteriile de
stabilire şi procedura de evaluare a riscului pe care îl prezintă persoana condamnată pentru siguranţa
penitenciarului se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. În mod excepţional, natura
şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana condamnatului pot determina includerea
persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate, în condiţiile
stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută
pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi
escortare, sunt cazate, de regulă, individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară
şi formare profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub
supraveghere continuă, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Regimul de maximă siguranţă nu se aplică următoarelor persoane condamnate: a) care au împlinit
vârsta de 65 de ani; b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de până la un an;
c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu afecţiuni locomotorii grave.
Prevederile nu se aplică persoanelor condamnate care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului,
stabilit ca atare, potrivit criteriilor şi procedurii de evaluare a riscului prevăzute de regulamentul de
aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate prevăzute la lit. a) execută pedeapsa privativă de
libertate în regim închis. Persoanele condamnate prevăzute la lit. b) şi c) execută pedeapsa privativă
de libertate în regim închis, pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de
maximă siguranţă.
4.2. Regimul închis. Regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii
mai mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire
a infracţiunii, persoana condamnatului, precum şi comportarea acestuia până la stabilirea regimului de
executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior
sau superior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun,
prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în grupuri, în interiorul
penitenciarului, sub pază şi supraveghere, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare
a prezentei legi.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis pot presta munca şi pot desfăşura
activităţi educative şi culturale în afara penitenciarului, sub pază şi supraveghere continuă, cu
aprobarea directorului penitenciarului. Măsurile de siguranţă specifice regimului închis se aplică
persoanelor condamnate, altele decât cele din regimul de maximă siguranţă, transferate temporar într-
un alt penitenciar, pentru prezentarea în faţa organelor judiciare. Măsurile de siguranţă specifice
regimului închis se aplică deţinuţilor internaţi în penitenciare-spital şi în infirmeria penitenciarului.
4.3. Regimul semideschis. Regimul semideschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani. În mod excepţional, natura şi
modul de săvârşire a infracţiunii, persoana condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la
stabilirea regimului de executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de
executare imediat inferior sau imediat superior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin
regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim
semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite din interiorul
penitenciarului, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, sub
supraveghere, în grupuri, în spaţii din interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei, în
condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută
pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă şi desfăşura activităţi educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională, în afara penitenciarului, sub supraveghere inclusiv electronică, în condiţiile stabilite prin
regulamentul de aplicare a prezentei legi.
4.4. Regimul deschis. Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
închisorii de cel mult un an. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana
condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare pot
determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat superior ca grad de
severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate
care execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în zone
prestabilite din interiorul penitenciarului, pot presta munca şi pot desfăşura activităţi educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară
şi formare profesională, în afara penitenciarului, fără supraveghere, în condiţiile stabilite prin
regulamentul de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate din regimul deschis sunt analizate
în comisie numai dacă se impune schimbarea regimului de executare într-unul superior ca grad de
severitate.
4.5. Stabilirea regimului de executare. Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate de către comisie are în vedere următoarele criterii: a) durata pedepsei privative de libertate;
b) gradul de risc al persoanei condamnate; c) antecedentele penale; d) vârsta şi starea de sănătate
ale persoanei condamnate; e) conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în
perioadele de detenţie anterioare; f) nevoile identificate şi abilităţile persoanei condamnate, necesare
includerii în programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială; g) disponibilitatea
persoanei condamnate de a presta muncă şi de a participa la activităţi educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională. Decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se
comunică persoanei condamnate împreună cu menţionarea căii de atac existente şi a termenului de
exercitare a acesteia. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana condamnată
poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la
data la care i s-a comunicat decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de
libertate. Plângerea nu suspendă executarea hotărârii comisiei. Persoana condamnată poate fi
ascultată, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.
Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea în termen de 10 zile de la
data primirii acesteia şi pronunţă, prin încheiere motivată. Încheierea se comunică persoanei
condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia.
Încheierea este executorie de la data comunicării către administraţia penitenciarului. Împotriva
încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia
penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în
termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere
a privării de libertate care a pronunţat încheierea. Contestaţiile se înaintează judecătoriei, împreună cu
dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. Contestaţia nu suspendă executarea
încheierii. Contestaţia se judecă, în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi
a administraţiei penitenciarului. Persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot depune
memorii şi concluzii scrise. Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei,
în acest caz fiind audiată. Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi
reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii. Instanţa se
pronunţă prin sentinţă definitivă, în şedinţă publică. Sentinţa se comunică persoanei condamnate şi
administraţiei penitenciarului.
4.6. Schimbarea regimului de executare. Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative
de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune, ţinându-se seama de
natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată: a) a avut o bună conduită,
stabilită prin raportare la recompensele acordate şi sancţiunile aplicate şi nu a recurs la acţiuni care
indică o constantă negativă a comportamentului; b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în
activităţile stabilite în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever se poate
dispune, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condamnată a comis o infracţiune
sau a fost sancţionată disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe
abateri disciplinare grave. Dacă persoana condamnată a fost inclusă în categoria celor cu grad de risc
pentru siguranţa penitenciarului, se dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor privative
de libertate în regimul de maximă siguranţă.
Hotărârea comisiei, prin care se dispune menţinerea sau schimbarea regimului de executare, cuprinde
şi termenul de reanalizare care nu poate fi mai mare de un an.
Hotărârea de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se comunică
persoanei condamnate împreună cu menţionarea căii de atac existente şi a termenului de exercitare
a acesteia. Împotriva hotărârii comisiei, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul
de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data la care i s-a comunicat hotărârea.
Persoana condamnată poate fi ascultată, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere
a privării de libertate. Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea în
termen de 10 zile de la data primirii acesteia şi pronunţă, prin încheiere motivată. Prin încheiere,
judecătorul de supraveghere a privării de libertate fixează termenul de reanalizare, care nu poate fi
mai mare de un an. Termenul curge de la data emiterii hotărârii comisiei. Încheierea judecătorului de
supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi administraţiei
penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia. Încheierea este executorie de la
data comunicării către administraţia penitenciarului. Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine
judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul a cărui comisie a dispus
menţinerea sau schimbarea regimului de executare. Împotriva încheierii judecătorului de
supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula
contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la
comunicarea încheierii. Contestaţia nu suspendă executarea încheierii.
Tinerii condamnaţi sunt incluşi, pe durata executării pedepsei, în programe speciale educaţionale, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială, în funcţie de vârsta şi de personalitatea fiecăruia. În sensul
legii, se consideră tineri persoanele condamnate care nu au împlinit vârsta de 21 de ani. La mutarea
într-un penitenciar de adulţi a tinerilor condamnaţi, sunt reevaluate nevoile de educaţie şi asistenţă
psihosocială ale persoanei condamnate. Programele speciale sunt realizate de personalul serviciilor
de educaţie şi asistenţă psihosocială din cadrul penitenciarelor, cu participarea consilierilor de
probaţiune, a voluntarilor, a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi a altor reprezentanţi ai societăţii civile.
5. Drepturile persoanei condamnate. Prin modul de reglementare a drepturilor persoanelor
condamnate, se urmăreşte înlăturarea disfuncţionalităţilor sistemului penitenciar, astfel cum au fost
constatate, cu privire la România, în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv în Rapoartele
Comitetului pentru prevenirea torturii (http://www.cpt.coe.int/en/states/rom.htm): supraaglomerare,
condiţii insalubre, temperatura celulelor, cazuri de incompatibilitate cu detenţia continuă (diagnostic
fatal pe termen scurt), lipsa unui mediu corespunzător, lipsa unor condiţii de asistenţă medicală,
accesul la instanţă şi obţinerea unei soluţii efective. Motivul pentru care sunt citate în paragrafele ce
urmează cazurile împotriva României decurge din faptul că repetabilitatea acestora şi perioada
îndelungată în care s-au constatat încălcări ale drepturilor omului în ceea ce priveşte condiţiile de
detenţie lato sensu arată că scopul declarat al legii de a nu cauza suferinţe fizice şi psihice nu este
suficient pentru ca rezultatul pozitiv să se producă.
6. Încălcări ale regimului de executare. Cauzele împotriva României au un caracter recurent
(CEDO, Iacov Stanciu c. România). Astfel, au fost invocate suprapopularea şi igiena precară din
penitenciare (CEDO, dintre multe altele, cauzele Brăgădireanu, Petrea, Gagiu, Brânduşe, Măciucă,
Artimenco, Marian Stoicescu, Eugen Gabriel Radu, Dimakos, Coman, Dobri, Cucolaş, Micu, Fane
Ciobanu, Onaca, Aharon Schwarz, Al-Agha, Mariana Marinescu, Jiga, Ogică, Răcăreanu, Iamandi,
Ciupercescu, Marcu, Grozavu, Ali, Porumb, Dobri, Colesnicov c. România), absenţa sau precaritatea
asistenţei medicale oferite pe durata detenţiei (dintre multe altele, cauzele Aharon Schwarz, V.D.,
Olteanu c. România), condiţii necorespunzătoare de detenţie (CEDO, dintre multe altele,
cauzele Brăgădireanu, Păvălache, Elefteriadis, Iacov Stanciu, Florea c. România), caracterul
necorespunzător al dispoziţiilor legale din materia întreruperii executării pedepsei privative de libertate
(CEDO,Aharon Schwarz c. România), lipsa unei anchete eficiente cu privire plângerile referitoare la
încălcarea drepturilor (CEDO, dintre multe altele, cauzele Stoica, Cobzaru, Carabulea c. România).
Corespondenţa are un caracter confidenţial şi nu poate fi reţinută decât în limitele şi în condiţiile
prevăzute de lege. Dreptul la petiţionare este atât de important încât Curtea aminteşte (CEDO, Iambor
c. România, nr. 1, §212) că, pentru ca mecanismul de recurs individual instaurat la art. 34 să fie
eficient, este de o importanţă extremă ca reclamanţii, declaraţi sau potenţiali, să fie liberi să comunice
fără ca autorităţile să insiste în vreun fel să-şi retragă sau să-şi modifice plângerile. Prin insistenţe,
trebuie înţelese nu numai constrângerea directă şi acţiunile flagrante de intimidare a reclamanţilor,
declarate sau potenţiale, a familiilor lor sau reprezentantului lor în instanţă, ci şi acţiunile sau
contactele indirecte şi de proastă calitate destinate intimidării acestora sau descurajării să se
folosească de recursul pe care îl oferă Convenţia. Evaluarea contactelor între autorităţi şi un
reclamant, declarat sau potenţial, trebuie să ţină cont de circumstanţele deosebite ale cauzei (…)
trebuie luată în considerare vulnerabilitatea reclamantului şi riscul ca autorităţile să-l influenţeze
(CEDO, Petra c. România). Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât persoanele private
de libertate, aflate într-un spaţiu închis şi din acest motiv având puţine contacte cu apropiaţii sau cu
lumea externă, se afla într-o situaţie extrem de vulnerabilă (CEDO, Cotleţ c. România, §71).
7. Calitatea vieţii. Principiile decurgând din art. 8 din Convenţie se aplică uneori şi cu privire la
„suprafaţa locuibilă” a persoanei condamnate, reprezentată de celula în care îşi execută pedeapsa cu
închisoarea, dacă noxele olfactive invocate de reclamant au atins pragul minim de gravitate astfel
încât problema ridicată să intre în domeniul de aplicare a articolului (CEDO, mutatis mutandis, Moreno
Gómez c. Spania, §58; Brânduşe c. România, §11, 16).
Atunci când o persoană sănătoasă este plasată sub responsabilitatea statului, iar starea de sănătate
a acesteia este diferită atunci când este eliberată, este datoria statului să furnizeze o explicaţie
plauzibilă cu privire la originea acestei situaţii, în lipsa căreia se poate ridica o problemă în temeiul art.
3 din Convenţie (CEDO, mutatis mutandis, Tomasi c. Franţa, §110; Ribitsch c. Austria, §34; Aksoy c.
Turcia, §61).
Jurisprudenţa Curţii a stabilit că este inacceptabil faptul că, în ciuda stării critice a pacientului, toate
examenele medicale şi consultaţiile au fost efectuate în prezenţa poliţiei (CEDO, Carabulea c.
România, §125, 126). Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie, având în vedere că s-a
aplicat un tratament inuman şi degradant din cauza menţinerii în arest, în ciuda stării de sănătate şi
din cauza imobilizării cu cătuşe de mobilier în timpul spitalizării (CEDO, Tănase c. România), atunci
când nu a fost invocat gradul de pericol reprezentat de reclamant pentru a justifica imobilizarea sa la
pat, iar condamnările acestuia erau pentru infracţiuni de natură economică.
Încălcarea art. 3 din Convenţie poate decurge în principal din cauza lipsei de spaţiu individual suficient
(CEDO,Petrea c. România, citată anterior, §45 şi urm.; Marian Stoicescu c. România, §25). Este
încălcat art. 3 şi atunci când persoana în cauză era (...) închisă mare parte a zilei, nu beneficia de
acces la duşurile penitenciarului decât o singură dată pe săptămână şi de o plimbare zilnică de o oră
(CEDO, Măciucă c.România, §25).
În cazul în care persoanele condamnate nu dispun de ţinută civilă personală şi nici de mijloace
financiare suficiente, ţinuta civilă se asigură gratuit de către administraţia penitenciarului. Prin Decizia
nr. 348 din 1994,examinând art. 40 din Legea nr. 23/1969 în raport cu dispoziţiile constituţionale care
asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie, Curtea Constituţională a considerat că nu se putea
deroga de la dreptul de a purta îmbrăcămintea personală decât dacă inculpatul nu avea sau era
murdară ori inutilizabilă. Curtea Constituţională a precizat, de asemenea, că hainele locului de
detenţie ale condamnaţilor şi ale celor aflaţi în arest preventiv trebuie să fie diferite.
Atunci când o persoană este reţinută, poliţiştii au obligaţia de a consemna de îndată sau în cel mai
scurt termen şi cât de precis posibil orice semn vizibil al unui traumatism suferit recent de această
persoană (CEDO,Damian-Burueană şi Damian c. România, §75, 76; mutatis mutandis, Timurtaş c.
Turcia, §105). Atunci când o persoană este reţinută, poliţiştii au obligaţia de a consemna de îndată sau
în cel mai scurt termen şi cât de precis posibil orice semn vizibil al unui traumatism suferit recent de
această persoană (CEDO, Damian-Burueană şi Damian c. România, §75, 76; mutatis
mutandis, Timurtaş c. Turcia, §105). Dreptul de a fi examinat de către un medic constituie o garanţie
eficace în descoperirea şi prevenirea relelor tratamente care riscă să fie aplicate persoanelor arestate
(CEDO, Algür c. Turcia, §44), precum şi o condiţie pentru desfăşurarea unei anchete efective
(CEDO, Ay c. Turcia, §58). Atunci când un agent al statului este acuzat de infracţiuni grave care
implică tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu, ca desfăşurarea şi finalizarea unor
asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor
judiciare incompatibile cu cerinţa de celeritate şi de diligenţă rezonabilă, implicită în acest context
(CEDO, Damian-Burueană şi Damian c. România, §80; Okkalı c. Turcia, §65 şi 66; Huseyin Simsek c.
Turcia, §67).
8. Pedeapsa disciplinară. Aplicarea unei pedepse disciplinare unui deţinut nu constituie prin ea
însăşi o privare de libertate, în sensul art. 5 din Convenţie, deoarece acest articol nu priveşte condiţiile
de detenţie. Sancţiunile impuse de regulamentele de deţinere trebuie să respecte cerinţele art. 3 din
Convenţie. Aplicând criteriile stabilite de Curte pentru analizarea caracterului de pedeapsă al unei
sancţiuni (măsura să fie impusă ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, natura şi scopul măsurii în
cauză, calificarea acesteia în dreptul intern, procedura în urma căreia a fost dispusă şi procedura de
executare, gravitatea măsurii) în ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, s-a apreciat că o sancţiune
care nu depăşeşte nivelul de la care ar putea fi considerată pedeapsă, care nu este înscrisă în
cazierul celui în cauză şi poate fi contestată în faţa unei jurisdicţii, cu garanţiile judiciare aferente, nu
reprezintă o pedeapsă în sensul art. 7 din Convenţie (CEDO, Sawoniuk c. Marea Britanie).
9. Pedeapsă inumană sau degradantă. Nu se poate susţine că orice pedeapsă aplicată de
autorităţile judiciare, având în vedere aspectul umilitor, ar avea şi un caracter degradant. Pedepsele
inumane sau degradante sunt rezultatul existenţei unui act instituţionalizat statal, dat de lege, în sens
general, sau de cutumă. De regulă, individualizarea pedepsei nu intră sub incidenţa Convenţiei. Dacă
însă Curtea constată că autorităţile au aplicat pedepse arbitrare sau exagerat de lungi se poate
constata o încălcare a art. 3 din Convenţie. Suferinţa pe care o provoacă o pedeapsă inumană sau
degradantă trebuie să se situeze la un nivel deosebit (CEDO, Tyrer c. Marea Britanie, §30), Curtea
analizând nu numai suferinţa fizică, dar şi suferinţa morală, de exemplu în cazul în care există
o perioadă lungă de timp de aşteptare a executării pedepsei (CEDO,Soering c. Marea Britanie, §100),
publicitatea sancţiunii sau înjosirea victimei.
O pedeapsă nu echivalează, prin ea însăşi, cu o tortură sau cu un rău tratament. O astfel de măsură
ar putea căpăta un caracter degradant, deci contrar prevederilor art. 3 din Convenţie, doar dacă
aplicarea ei ar produce «o umilire sau o dispreţuire a persoanei condamnate», în condiţiile în care ea
«ar atinge un nivel deosebit, având un caracter diferit de elementele pe care le presupune, în mod
normal, o pedeapsă judiciară» (CEDO, Tyrer c. Marea Britanie, §30).

Secţiunea a 3-a

Amenda

Comentariu comun
1. Amenda şi amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Spre deosebire de Codul penal
anterior, conform Codului actual amenda poate fi stabilită atât ca pedeapsă de sine stătătoare, cât şi
însoţind pedeapsa închisorii (ca o cauză de agravare facultativă) în cazul infracţiunilor prin s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial.
Amenda are un sistem propriu de reglementare în ceea ce priveşte:
- individualizarea, care vizează mai întâi stabilirea unui număr de zile-amendă, iar apoi cuantumul unei
zile-amendă [art. 61 alin. (2) C.pen.];
- cauza de agravare care intervine atunci când prin infracţiune s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda [art. 61 alin. (5) C.pen.];
- cauza de agravare care intervine atunci când prin infracţiune s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, iar instanţa stabileşte pedeapsa închisorii (art. 62 C.pen.);
- efectele faţă de situaţia condamnatului care nu execută pedeapsa amenzii în tot sau în parte ( art. 63
şi art. 64 C.pen.).
2. Criterii de individualizare. La stabilirea pedepsei amenzii sunt avute în vedere:
a) pentru numărul zilelor-amendă – criteriile generale de individualizare (art. 74 C.pen.) şi fracţiile
stabilite de lege pentru agravarea şi atenuarea pedepsei (tentativa, forma continuată, circumstanţele
atenuante sau agravante), cauza de agravare ce intervine dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit
obţinerea unui folos patrimonial [art. 61 alin. (5) C.pen. sau art. 62 C.pen., după caz];
b) pentru cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă – situaţia materială a condamnatului şi
obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa, în cazul prevăzut
de art. 61 C.pen., sau valoarea folosului patrimonial urmărit sau obţinut, în cazul prevăzut de art. 62
alin. (3) C.pen.
3. Cazul infracţiunilor prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial. Codul prevede
criterii diferite cu privire la stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare în cazul infracţiunilor prin
care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial:
a) în cazul în care amenda este singura pedeapsă, se are în vedere situaţia materială
a condamnatului şi obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa;
b) în cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii se are în vedere valoarea folosului patrimonial
urmărit sau obţinut.
4. Efectele cauzelor de atenuare sau de agravare, respectiv efectele circumstanţelor se produc
asupra limitelor zilelor-amendă, iar nu asupra sumei corespunzătoare zilei-amendă, care are propriile
criterii de individualizare independente de cauzele de atenuare şi de agravare.
Agravarea ce intervine în cazul infracţiunilor prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial
vizează numărul zilelor-amendă, nu şi suma corespunzătoare care îşi păstrează limitele. În
consecinţă, agravanta nu operează de două ori, o dată în raport de numărul zilelor-amendă şi a doua
oară în raport de suma corespunzătoare. Mărirea sumei ce urmează să fie plătită este doar consecinţa
limitelor diferite pentru zilele-amendă.
Agravarea facultativă ce intervine în cazul infracţiunilor prin care s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial are natura juridică a unei cauze de agravare şi nu a unei circumstanţe. Natura juridică
decurge din modul cum se produc efectele conform art. 61 alin. (6) C.pen., respectiv fracţiile stabilite
de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-
amendă stabilite pentru infracţiunile prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial.
5. Limite generale. Minimul general al zilelor-amendă este de 30 de zile, respectiv 300 lei, iar
maximul de 400 de zile, respectiv 200.000 lei. Limitele generale nu pot fi depăşite indiferent de
cauzele de agravare sau circumstanţele agravante, respectiv de circumstanţele atenuante sau
cauzele de atenuare.
6. Pedepse complementare şi accesorii. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este amenda şi instanţa constată că, faţă
de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă
este necesară. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66
alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) C.pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă
complementară.

Art. 61
 Stabilirea amenzii

(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
(2) Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei
zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este
cuprins între 30 de zile şi 400 de zile.
(3) Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare
a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte ţinând seama de
situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele
aflate în întreţinerea sa.
(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa
amenzii;
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani.
(5) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa
prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează pentru aplicarea acestei pedepse,
limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.
(6) Fracţiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică
limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) şi alin. (5).
Comentariu
1. Stabilirea caracterului de pedeapsă. În vederea analizării caracterului de pedeapsă, în sensul art.
7 din Convenţie, se verifică scopul sancţiunii (dacă este preventiv sau compensatoriu), implicarea
organelor de urmărire penală (CEDO, Milhaud c. Franţa, §25), dacă este consecinţa exercitării
abuzive a unui drept sau consecinţa unei infracţiuni. O amendă pentru exercitarea abuzivă a unui
recurs nu este considerată pedeapsă (CEDO, X c. Italia, §5).
2. Determinarea numărului de zile-amendă. Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, respectiv între 600 lei şi 90.000 lei, când legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii. Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea
unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime, devenind astfel
între 80 zile-amendă (800 lei) şi 240 zile-amendă (120.000 lei).
b) 120 şi 240 de zile-amendă, respectiv între 1.200 lei şi 120.000 lei, când legea prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani. Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime,
devenind astfel între 160 zile amendă (1.600 lei) şi 320 zile-amendă (160.000 lei);
c) 180 şi 300 de zile-amendă, respectiv între 1.800 lei şi 150.000, când legea prevede pedeapsa
amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a
urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime,
devenind astfel între 240 zile-amendă (120.000 lei) şi 400 zile-amendă (200.000 lei).
3. Pedeapsă prevăzută de lege. Pedeapsa închisorii la care se referă art. 61 alin. (4) C.pen. este
pedeapsa prevăzută de art. 187 C.pen., respectiv pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere
sau de majorare a pedepsei.
4. Efectele cauzelor de atenuare şi de agravare. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente
una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită: a) se reduc prin
aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de
reducere a pedepsei, după care b) limitele de pedeapsă rezultate se majorează prin aplicarea
succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau
recidivă. Efectele se produc asupra limitelor zilelor-amendă, iar nu asupra sumei corespunzătoare
zilei-amendă, care are propriile criterii de individualizare independente de cauzele de atenuare şi de
agravare.
Individualizarea sumei corespunzătoare zilelor-amendă se face către minimul sau maximul
cuantumului indiferent de limita aleasă pentru zilele-amendă. Stabilirea zilelor-amendă către minimum
nu împiedică individualizarea amenzii prin înmulţirea zilelor-amendă cu o sumă orientată spre
maximum.
5. Procedura de executare a pedepsei amenzii. Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor,
a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal prevede (art. 22) că persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să
achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să
comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea
acesteia. Dacă persoana condamnată se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul
prevăzut anterior, judecătorul delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea
plăţii amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani. Judecătorul delegat cu
executarea, analizând cererea persoanei condamnate şi documentele justificative privind
imposibilitatea acesteia de achitare integrală a amenzii, se pronunţă prin încheiere. În cazul în care
dispune eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum
egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi termenul de plată.
6. Procedura în caz de neexecutare a pedepsei amenzii. Această procedură (art. 23 din Legea nr.
253/2013) se desfăşoară în faţa instanţei de executare. Judecătorul, constatând că persoana
condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut de lege, sesizează instanţa
de executare, care procedează după cum urmează: a) când constată că neexecutarea nu este
imputabilă condamnatului, dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul
comunităţii, în afară de cazul în care persoana nu poate presta această muncă din cauza stării de
sănătate; b) când constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului şi acesta nu îşi dă
consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, înlocuieşte amenda cu
închisoarea; c) când constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii, înlocuieşte amenda cu
închisoarea. Sesizarea instanţei de executare se poate face şi la cererea condamnatului care
consideră că executarea nu îi este imputabilă, de către judecătorul delegat cu executarea, chiar
înainte de expirarea termenului de plată a amenzii. Pentru stabilirea motivelor ce au dus la
neexecutarea pedepsei amenzii, instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de
la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar,
angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi
altor autorităţi sau instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială
a condamnatului. În cazul în care instanţa de executare dispune executarea amenzii prin muncă
neremunerată în folosul comunităţii, o copie a hotărârii se trimite serviciului de probaţiune competent.
Executarea muncii în folosul comunităţii se face într-un termen de maximum 2 ani de la rămânerea
definitivă a hotărârii de executare a pedepsei amenzii, prin prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii, şi poate înceta şi prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă neexecutate.

Art. 62

Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii

(1) Dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă
pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
(2) Limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi lit. c) se determină
în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse sau majorate ca
efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei.
(3) La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţine seama de
valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Legea nu retroactivează pentru fapte comise anterior
datei de 1.02.2014, având în vedere că în Codul penal anterior nu era prevăzută posibilitatea ca
amenda să nu însoţească pedeapsa închisorii.
Conform Legii nr. 187/2012,art. 11, dispoziţiile art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte pedeapsa
închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi
avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile.
2. Determinarea numărului de zile-amendă. Spre deosebire de pedeapsa amenzii sub forma zilelor-
amendă ca pedeapsă de sine stătătoare care se raportează la pedeapsa cu închisoarea prevăzută de
lege, în cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii stabilirea zilelor-amendă se face în raport de
pedeapsa cu închisoarea stabilită de instanţa de judecată.
Limitele speciale ale zilelor-amendă care însoţesc pedeapsa cu închisoarea sunt cuprinse între:
-120 şi 240 de zile-amendă, când instanţa a stabilit pentru infracţiunea respectivă pedeapsa închisorii
de cel mult 2 ani;
-180 şi 300 de zile-amendă, când instanţa a stabilit pentru infracţiunea respectivă pedeapsa închisorii
mai mare de 2 ani.
3. Criterii de individualizare. Zilele-amendă care însoţesc pedeapsa închisorii se stabilesc în raport
de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C.pen. şi nu pot fi reduse sau majorate ca efect al
cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei. Chiar dacă sunt incidente cauze de atenuare sau de
agravare, acestea vor produce efecte asupra pedepsei închisorii care determină şi numărul zilelor-
amendă. Efectul cauzelor de atenuare şi de agravare asupra zilelor-amendă este indirect ca urmare
a reducerii pedepsei închisorii la care se raportează zilele-amendă. Nu va opera încă o reducere
a zilelor-amendă în raport de cauzele de atenuare sau de agravare.
Criteriul de individualizare a cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă este valoarea
folosului patrimonial obţinut sau urmărit. Efectele cauzelor de atenuare sau de agravare se produc
asupra a pedepsei închisorii şi nu afectează cuantumul corespunzător unei zile-amendă, care are
propriile criterii de individualizare (valoarea folosului patrimonial) independent de cauzele de atenuare
şi de agravare.
4. Executare. Dispoziţiile referitoare la executarea amenzii, respectiv la efectele asupra
condamnatului care nu execută pedeapsa se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanei
condamnate la pedeapsa amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii (a se vedea comentariul art. 61).
5. Munca neremunerată în folosul comunităţii. Munca neremunerată în folosul comunităţii, dispusă
pentru executarea pedepsei amenzii, se execută după executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei închisorii.

Art. 63

Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

(1) Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în
parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile
cu închisoare.
(2) Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă
neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la
pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.
(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile alin. (1) şi alin. (2),
unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.
Comentariu
1. Situaţii tranzitorii. A se vedea precedent legislativ şi situaţii tranzitorii de la comentariul art. 62.
2. Individualizare. Indiferent de suma stabilită de către instanţă pentru o zi-amendă, înlocuirea se
face prin echivalarea unei zile-amendă cu o zi de închisoare.
Înlocuirea operează atât în cazul în care legea prevede doar amenda, cât şi în cazul în care legea
prevede pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea. Operaţiunea este posibilă deoarece într-o primă
etapă instanţa individualizează amenda sub forma zilelor-amendă, astfel că durata pedepsei închisorii
este previzibilă încă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii
sub forma zilelor-amendă.
3. Procedura în caz de neexecutare. Această procedură (art. 23 din Legea nr. 253/2013) se
desfăşoară în faţa instanţei de executare. Judecătorul, constatând că persoana condamnată nu
a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut de lege, sesizează instanţa de executare,
care procedează după cum urmează (...) c) când constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii,
înlocuieşte amenda cu închisoarea. Pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea pedepsei
amenzii, instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea
administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau
organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau
instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului.

Art. 64

Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul

comunităţii

(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive
neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuieşte
obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate
presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.
(2) Dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii, obligaţia
de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii.
(3) Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se face de serviciul de
probaţiune.
(4) Executarea muncii în folosul comunităţii dispusă în condiţiile alin. (1) încetează prin plata
amenzii corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.
(5) Instanţa înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condiţiile
stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în
folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune, înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu îşi dă consimţământul
la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată se
înlocuieşte cu pedeapsa închisorii conform art. 63.
Comentariu
1. Situaţii tranzitorii. Legea nr. 187/2012 prevede în art. 14 alin (2) că dispoziţiile art. 64 C.pen. nu se
aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată
în baza art. 61 C.pen.
2. Natură juridică. Munca neremunerată în folosul comunităţii este un mod de executare a pedepsei
amenzii şi nu o pedeapsă. Executarea are un caracter reversibil în sensul că munca neremunerată în
folosul comunităţii poate fi înlocuită cu închisoarea, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condiţiile stabilite de
instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea integrală
a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul
comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune, înlocuite cu închisoarea, se adaugă
la pedeapsa pentru noua infracţiune.
3. Individualizare. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii, respectiv o zi
de închisoare.
4. Înlocuirea muncii neremunerate cu pedeapsa închisorii. Lipsa consimţământului persoanei
condamnate la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii face ca amenda neexecutată
să fie înlocuită de pedeapsa închisorii.
5. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. În cazul în care instanţa de executare dispune
executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii, o copie a hotărârii se trimite
serviciului de probaţiune competent. Executarea muncii în folosul comunităţii se face într-un termen de
maximum 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de executare a pedepsei amenzii, prin prestarea
unei munci neremunerate în folosul comunităţii, şi poate înceta şi prin plata amenzii corespunzătoare
zilelor-amendă neexecutate.

Capitolul III Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare

Comentariu comun
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Drepturile al căror exerciţiu este interzis sunt preluate din
Codul anterior unde reprezentau însă modalităţi diverse de apărare a societăţii, fie ca pedeapsă
accesorie, fie ca măsură de siguranţă, fie ca măsură de supraveghere.
Spre deosebire de Codul penal din 1968, în Codul actual pedepsele accesorii sunt date în
considerarea pedepsei complementare, şi nu a celei principale.
Legea prevede o nouă pedeapsă complementară pentru persoana fizică, publicarea hotărârii de
condamnare. Anterior publicarea hotărârii de condamnare era prevăzută ca pedeapsă complementară
în cazul persoanei juridice.
Codul anterior reglementa pedepsele complementare în mod diferit atât în ceea ce priveşte conţinutul
(publicarea hotărârii de condamnare nu era prevăzută drept pedeapsă complementară), durata
(anterior durata era de la 1 la 10 ani), cât şi conţinutul interzicerii unor drepturi mai numeroase acum
faţă de Codul penal din 1968.
Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică
potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa
complementară constând în publicarea hotărârii de condamnare nu se aplică în cazul infracţiunilor
comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal.

Art. 65

Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor

drepturi

(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1)
lit. a), b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
(2) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă
a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea.
(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de
libertate a fost executată sau considerată ca executată.
(4) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie având conţinutul prevăzut la art. 66 alin. (1)
lit. c) se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost
considerată ca executată.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Pedeapsa accesorie este reglementată diferit în raport de Codul penal
anterior în ceea ce priveşte drepturile al căror exerciţiu este interzis, condiţiile în care poate fi dispusă,
cât şi în ceea ce priveşte executarea acesteia.
Legea nu mai condiţionează stabilirea pedepsei accesorii de pedeapsa principală privativă de
libertate. Nici reglementarea pedepselor accesorii, nici reglementarea pedepselor complementare nu
cuprind condiţii referitoare la cuantumul sau natura pedepsei principale, astfel încât stabilirea acestora
este doar o consecinţă a stabilirii unui caracter proporţional al interzicerii drepturilor cu scopul urmărit.
2. Condiţii. În cazul pedepsei principale a închisorii sau amenzii condiţiile pentru a fi dispusă
pedeapsa accesorie sunt:
a) să se fi stabilit o pedeapsă complementară constând în interzicerea unor drepturi. În lipsa unei
pedepse complementare constând în interzicerea unor drepturi care să însoţească pedeapsa
principală a închisorii sau amenzii, nu poate fi dispusă o pedeapsă accesorie. Pedeapsa accesorie nu
poate fi dispusă dacă pedeapsa complementară constă doar în degradarea militară sau publicarea
hotărârii de condamnare, fără să se fi interzis exerciţiul unor drepturi;
b) să se interzică exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 66 lit. a), b) şi d)-o) C.pen. Nu toate drepturile
al căror exerciţiu poate fi interzis ca pedeapsă complementară pot face obiectul pedepsei accesorii.
Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României nu poate face obiectul pedepsei accesorii.
Motivele limitării sunt evidente, având în vedere că de regulă pedeapsa accesorie se execută odată cu
pedeapsa principală, astfel încât executarea concomitentă a pedepsei accesorii şi principale ar fi fost
imposibilă în acest caz;
c) conţinutul pedepsei accesorii constă în interzicerea exerciţiului drepturilor care fac obiectul
pedepsei complementare. Cu excepţia interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul
României, care nu poate face obiectul pedepsei accesorii, între conţinutul pedepsei complementare şi
cel al pedepsei accesorii stabilite cu privire la aceeaşi faptă nu pot exista diferenţe. Pedeapsa
accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca
pedeapsă complementară, astfel încât, cu excepţia menţionată anterior, între cele două sancţiuni nu
pot exista diferenţe. Soluţia decurge din faptul că interzicerea exerciţiului unor drepturi decurge din
aceeaşi faptă care atrage aceleaşi interdicţii şi decăderi, indiferent că este vorba despre drepturi
a căror executare este interzisă pe durata pedepsei principale sau după executarea acesteia.
Codul actual nu mai prevede, spre deosebire de Codul anterior, aplicarea obligatorie a pedepsei
accesorii în cazul în care pedeapsa principală este închisoarea. Pedeapsa accesorie se dispune doar
dacă se stabileşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Caracterul accesoriu al
pedepsei interzicerii unor drepturi decurge din faptul că presupune în cazul pedepsei cu închisoarea
interzicerea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) C.pen. a căror exercitare a fost
interzisă şi ca pedeapsă complementară.
Codul prevede caracterul obligatoriu al pedepsei accesorii în cazul în care pedeapsa principală este
detenţiunea pe viaţă, fără ca în acest caz să fie stabilite pedepse complementare. În cazul detenţiunii
pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor
prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea. În cazul detenţiunii pe viaţă,
pedeapsa accesorie constând interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se
pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.
3. Interzicerea drepturilor părinteşti. Pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor părinteşti, care
constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, se aplică,
potrivit art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă
instanţa constată că, în raport cu tipul de infracţiune săvârşită de inculpat, cu conduita acestuia şi cu
interesul minorului, limitarea exercitării acestui drept al inculpatului pe durata executării pedepsei
privative de libertate este o măsură necesară pentru protejarea minorului şi, ca atare, urmăreşte un
scop legitim. Aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor părinteşti inculpatului care a săvârşit
infracţiunea de omor calificat asupra tatălui său constituie o măsură necesară pentru protejarea
minorului, urmărind acest scop legitim (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4013/2005).
În lipsa unor dovezi privind neîndeplinirea atribuţiilor de părinte, interzicerea exerciţiului drepturilor
părinteşti este nelegală. Astfel, din actele dosarului rezultă că inculpatul nu are copii şi nu sunt dovezi
că nu ar fi un bun părinte – ceea ce nici nu s-ar putea demonstra de altfel la acest moment (C.A.
Constanţa, Secţia penală, decizia penală nr. 206/P/2005, portal.just.ro).
Interzicerea exercitării drepturilor părinteşti (…) în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă
accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control
exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii sau interesul
minorilor încalcă cerinţa proporţionalităţii. În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că nu s-a
demonstrat proporţionalitatea retragerii absolute şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti ale
persoanei în cauză cu situaţia care a determinat-o şi deci că nu ar fi corespuns necesităţii apărării
intereselor copilului, că nu ar fi urmărit ca scop legitim protecţia sănătăţii, moralei sau a educaţiei
minorilor, ci doar sancţionarea morală a celui condamnat (CEDO, Sabou şi Pârcălab c. România).
4. Drepturile electorale. În ceea ce priveşte drepturile electorale, Curtea a constatat încălcarea art.
3 din Protocolul 1 ca urmare a interzicerii ope legis a dreptului de a alege persoanei condamnate la
pedeapsa închisorii. În Marea Britanie norma impunea interdicţia dreptului de a alege condamnaţilor la
sancţiunea penală privativă de libertate, indiferent de durata sancţiunii, gravitatea faptei sau
circumstanţele cauzei. Interdicţia dreptului de a alege, automată, generală şi fără nicio restricţie pentru
cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, a fost considerată de Curte în afara marjei de apreciere
a statelor şi în consecinţă incompatibilă cu art. 3 din Protocolul 1 (CEDO, Hirst c. Marea Britanie, §82).
5. Dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea
de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. O condamnare trebuie să fie proporţională cu
scopul legitim urmărit, iar autorităţile naţionale să ofere motive pertinente şi suficiente pentru a o
justifica. Interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de
care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii se aplică, potrivit normei naţionale, automat
şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea,
în absenţa controlului cu privire la proporţionalitate, exercitat de o instanţă. Sistemul sancţionator nu
trebuie să conducă la compromiterea libertăţilor prevăzute de tratate ca în cazul în care o sancţiune ar
fi vădit disproporţionată faţă de gravitatea infracţiunii încât ar conduce la o restrângere a libertăţilor
garantate de dreptul comunitar.
Aflată în situaţia de a transpune o directivă comunitară, Germania obliga posesorul unui permis de
conducere emis de un alt stat membru, la trecerea unui an de la stabilirea unei persoane pe teritoriul
său, să solicite schimbarea permisului, cu unul emis de autorităţile germane. Cel care nu se supunea
regulii anterioare risca o pedeapsă cu închisoarea sau amendă, constituind antecedent penal.
Curtea de la Luxembourg a considerat că statele membre nu sunt libere să prevadă sancţiuni
disproporţionate, de natură să împiedice libera circulaţie a persoanelor/serviciilor, ceea ce este de
natură să întărească faptul că şi în aprecierea limitării drepturilor ca urmare a aplicării unei pedepse
accesorii trebuie avută în vedere proporţionalitatea consecinţelor juridice cu situaţia care le-a generat
(CJUE, Skanavi et Chryssarthakopoulos, cauza C-193/94).
6. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. Legea nr. 253/2013 privind execuarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal reglementează, în art. 27-28, executarea pedepsei accesorii
a interzicerii exercitării unor drepturi.
Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa închisorii se face prin trimiterea, de
îndată după rămânerea definitivă a hotărârii, de către judecătorul delegat cu executarea, a unei copii
de pe dispozitivul hotărârii după cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice,
comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa
persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat,
comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă este cazul, instituţiei
în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
(…)
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi,
dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate, Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locuieşte în străinătate, comunicarea se
face Departamentului consular al Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene, comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local şi direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul,
precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului local în
a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de
a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, comunicarea se face
persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcţie, profesie, meserie sau
activitate, precum şi, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organizarea şi coordonarea
exercitării profesiei sau activităţii respective ori autorităţii care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu
de interes public;
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, comunicarea se
face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este
cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul,
precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi Inspectoratului General pentru
Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, comunicarea se
face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află localităţile vizate de interdicţie
şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean
de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau
adunări în afara acestei circumscripţii, Inspectoratului General al Poliţiei Române;
n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia
de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care condamnatul nu are dreptul să intre în legătură
ori de care nu are dreptul să se apropie, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile
în care victima sau persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie,
inspectoratelor judeţene de poliţie de la domiciliul acestora;
Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă se face prin
trimiterea, de îndată după rămânerea definitivă a hotărârii, de către judecătorul delegat cu executarea
a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, după cum urmează: primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă
este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date; Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă este cazul,
instituţiei în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie; Inspectoratului General pentru
Imigrări şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră; în cazul în care persoana locuieşte în
străinătate, comunicarea se face Departamentului consular al Ministerului Afacerilor Externe;
Consiliului local şi direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie
îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa condamnatul.

Art. 66

Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea

exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele
drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea
de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu
care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de
acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima
desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
(2) Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa
dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b).
(3) Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b) se dispune cumulativ.
(4) Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive întemeiate
de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la
tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.
(5) Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) şi lit. o),
instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările
cauzei.
Comentariu
1. Condiţii. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă
pedeapsa principală stabilită este amenda sau închisoarea şi instanţa constată că, faţă de natura şi
gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
2. Lipsa efectelor circumstanţelor agravante sau atenuante asupra limitelor pedepsei
complementare.Circumstanţele atenuante sau agravante nu produc efecte asupra limitelor
pedepselor complementare. Conformart. 76 C.pen., în cazul în care există circumstanţe atenuante,
limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime. În
consecinţă, efectele circumstanţelor atenuante se raportează la pedeapsa prevăzută de lege, astfel
cum este definită de art. 187 C.pen. Codul explică noţiunea prin raportare la pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta săvârşită. Având în vedere că limitele pedepsei complementare
sunt prevăzute în partea generală, iar nu în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, efectele
circumstanţelor atenuante nu se reflectă şi asupra limitelor pedepselor complementare. Pentru
aceleaşi considerente, decurgând din modul de reglementare a pedepsei în cazul tentativei,
conform art. 33 alin. (2) C.pen., limitele pedepsei complementare, spre deosebire de limitele pedepsei
principale, nu se reduc la jumătate.
În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special.
Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani,
care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel
mult o treime din maximul special. Faţă de efectele circumstanţelor agravante care se reflectă asupra
maximului special, cu referire strictă la amendă şi închisoare, efectele circumstanţelor agravante nu se
vor reflecta asupra limitelor pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului unor drepturi. Pentru
aceleaşi considerente, decurgând din modul de reglementare a pedepsei în cazul infracţiunii
continuate, conform art. 36 alin. (1) C.pen., limitele pedepsei complementare nu sunt influenţate.
3. Aplicare. Pedeapsa complementară însoţeşte atât pedeapsa închisorii, cât şi pedeapsa amenzii.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se dispune indiferent de cuantumul
pedepsei principale. Stabilirea drepturilor al căror exerciţiu este interzis trebuie să decurgă din natura
faptei comise, iar orice limitare a exerciţiului unor drepturi trebuie să fie proporţională cu scopul
prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
4. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor
drepturi începe: a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; b) de la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere; c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea
termenului de supraveghere a liberării condiţionate; d) în cazul în care s-a dispus liberarea
condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data
liberării; e) dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau
înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni,
partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data
revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa dispune
interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 lit. a) şi lit. b), cumulativ.
5. Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României. Aceasta nu se va dispune
atunci când există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori
că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care
urmează a fi expulzată. Examinarea instituţiei expulzării nu poate ignora art. 8 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, aplicarea sa constituind inevitabil un amestec al autorităţilor publice cu
dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. În consecinţă, trebuie păstrat un echilibru între
drepturile individului şi interesele generale ale societăţii democratice în întregul său, atunci când
acestea pot intra în conflict (CEDO, Klass şi alţii c. Germania). Un membru al unui grup de persoane
constituie un element de care să se ţină seama atunci când drepturile şi libertăţile sale sunt limitate,
statul, cu atât mai puţin nu poate acţiona în mod legitim altfel decât înăuntrul limitelor clauzelor precise
din articolele Convenţiei (CEDO, Cauzele de vagabondaj c. Belgia; Golder c. Marea Britanie).
Reţinând că persoana locuise aproximativ 20 de ani şi urmase şcoala în statul de expulzare, întreaga
sa familie locuia în acel stat, iar relaţiile cu statul de origine erau sporadice, a existat o disproporţie
între mijlocul folosit şi scopul legitim urmărit, care a dus la încălcarea art. 8 din
Convenţie (CEDO, Moustaquin c. Belgia). Analizând situaţia familială a celui condamnat inclusiv
pentru infracţiuni de violenţă, a reţinut problemele de adaptare pentru soţia condamnatului, dacă şi-ar
urma soţul într-un stat a cărui limbă nu o cunoaşte, cu care nu are legături. S-a tras concluzia că s-ar
produce însemnate dificultăţi de adaptare şi s-ar impune escaladarea unui mare număr de obstacole
practice şi juridice. Analizând separat situaţia reclamantului, a constatat că acesta era născut şi
avusese naţionalitatea statului care-l expulza, că întreaga sa familie apropiată locuia în acel stat unde
de altfel urmase şi şcoala, că nu cunoaşte limba statului unde fusese expulzat, singura legătură cu
acesta fiind cea dedusă din naţionalitatea sa (CEDO, Klass şi alţii c. Germania; Cauzele de
vagabondaj c. Belgia; Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Marea Britanie).
6. Dreptul de a se afla în anumite localităţi. Interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi
stabilite de instanţă este consecinţa pericolului grav pentru societate şi temerii că se vor săvârşi noi
infracţiuni dacă nu se ia măsura interzicerii dreptului condamnatului de a se afla în acele localităţi.
Aceste motive pot fi deduse, de exemplu, din numărul mare de infracţiuni săvârşite şi din modul în
care a acţionat infractorul, profitând de aglomerarea de populaţie în centrele urbane mari, unde este
greu de identificat, fiind evidentă necesitatea interzicerii ca el să se afle în oraşe mari; pedeapsa nu
trebuie dispusă decât atunci când există suficiente temeiuri pentru aceasta şi ţinându-se seama de
posibilităţile de reeducare ale condamnatului. Nu este justificată interzicerea de a se afla în capitală,
aplicată condamnatului pentru infracţiuni nelegate de prezenţa sa într-o anumită localitate (fals
material în înscrisuri oficiale şi abuz în serviciu contra intereselor publice), câtă vreme el are domiciliul
în Bucureşti şi este încadrat în muncă în această localitate; sancţiunea nu se justifică nici în cazul în
care instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sau când, deşi este vorba despre
o infracţiune de furt, din împrejurările în care aceasta a fost săvârşită nu rezultă necesitatea acestei
măsuri.
Instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei.

Art. 67

Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă
pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de
natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară.
(2) Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede
această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.
(3) Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în
care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Comentariu
Pedeapsa complementară însoţeşte atât pedeapsa închisorii, cât şi pedeapsa amenzii. Aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se dispune indiferent de cuantumul pedepsei
principale. Stabilirea drepturilor al căror exerciţiu este interzis trebuie să decurgă din natura faptei
comise, iar orice limitare a exerciţiului unor drepturi trebuie să fie proporţională cu scopul prevenirii
săvârşirii de infracţiuni.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
având în vedere că nu există o reglementare expresă în sensul stabilirii acesteia în situaţia
menţionată.
Circumstanţele atenuante sau stările de atenuare nu produc efecte asupra caracterului obligatoriu al
pedepsei complementare, atunci când legea prevede această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită.
Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Limitarea pedepsei complementare în
acest caz decurge din faptul că nu ar exista o concordanţă între pedeapsa principală care implică
prezenţa condamnatului pe teritoriul României sub supraveghere şi pedeapsa complementară.

Art. 68

Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi

(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:

a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere;
c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de
supraveghere a liberării condiţionate.
(2) În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se
afla pe teritoriul României se execută la data liberării.
(3) Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau
înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi
infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Comentariu
1. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. Legea nr. 253/2013 privind executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal prevede, în art. 29-31, executarea pedepselor complementare
aplicabile persoanei fizice.
În cazul dispunerii pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, judecătorul delegat cu
executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost
interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea
dreptului respectiv, după cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice,
comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa
persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat,
comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă este cazul, instituţiei
în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comunicarea se face
Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi,
dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate, Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locuieşte în străinătate, comunicarea se
face Departamentului consular al Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene, comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local şi direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul,
precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului local în
a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de
a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, comunicarea se face
persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcţie, profesie, meserie sau
activitate, precum şi, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organizarea şi coordonarea
exercitării profesiei sau activităţii respective ori autorităţii care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu
de interes public;
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme, comunicarea se
face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este
cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul,
precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi Inspectoratului General pentru
Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, comunicarea se
face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află localităţile vizate de interdicţie
şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean
de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau
adunări în afara acestei circumscripţii, Inspectoratului General al Poliţiei Române;
n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia
de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care condamnatul nu are dreptul să intre în legătură
ori de care nu are dreptul să se apropie, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile
în care victima sau persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie,
inspectoratelor judeţene de poliţie de la domiciliul acestora;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri
unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată, comunicarea
se face victimei, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum
şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi inspectoratelor judeţene de poliţie în
a căror circumscripţie se află locurile vizate de interdicţie.
Comunicarea se face la data când pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi devine
executabilă, potrivit Codului penal, şi trebuie să menţioneze data de la care începe şi data la care ar
trebui să înceteze executarea pedepsei complementare.
2. Executarea pedepsei complementare în cazul suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei sau al liberării condiţionate. În cazul dispunerii suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei sau al liberării condiţionate se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la
executare (a se vedea pct. 1) cu privire la interdicţiile dispuse de instanţa de judecată în cadrul
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi şi dispoziţiile cu privire la executarea
măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă în cadrul suspendării executării sub
supraveghere, respectiv dispoziţiile cu privire la executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
dispuse de instanţă în cadrul liberării condiţionate.
3. Acordarea de permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi.Judecătorul delegat cu executarea poate acorda persoanei condamnate, la cererea motivată
a acesteia, o permisiune în executarea pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l)-o)
din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, în următoarele cazuri: a) participarea
persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau înhumarea unui membru de familie, dintre cei
prevăzuţi la art. 177 C.pen.; b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă; c)
susţinerea unui examen; d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
Cererea persoanei condamnate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea acesteia,
a reprezentantului instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. l)-o) din Legea nr. 253/2013, respectiv
a consilierului de probaţiune, atunci când s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. Judecătorul delegat cu executarea se pronunţă prin încheiere definitivă. O copie
a încheierii definitive se comunică instituţiilor şi serviciului de probaţiune competent, atunci când este
cazul.
Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei care vizează
urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale, când, în mod excepţional, permisiunea poate fi
acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea tratamentului sau a intervenţiei medicale.
Durata permisiunii se include în durata pedepsei complementare.

Art. 69

Degradarea militară

(1) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi a dreptului de

a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
(2) Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor militari în activitate, în
rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani
sau detenţiunea pe viaţă.
(3) Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în
retragere pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală aplicată este
închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Comentariu
Pedeapsa complementară se aplică dacă sunt întrunite condiţii referitoare la natura şi cuantumul
sancţiunii aplicate, respectiv cu privire la persoana căreia îi este destinată.
Pedeapsa complementară îi vizează pe condamnaţii militari în activitate, în rezervă sau în retragere.
În raport de cuantumul şi natura pedepsei principale, pedeapsa complementară are un caracter
obligatoriu, respectiv facultativ:
a) pedeapsa complementară este obligatorie în cazul în care pedeapsa principală este închisoarea
mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă;
b) pedeapsa complementară este facultativă în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, dacă
pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal reglementează în art. 32 punerea
în executare a pedepsei complementare a degradării militare. Pedeapsa degradării militare se pune în
executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul
hotărârii comandantului unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv
centrului militar judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.

Art. 70

Publicarea hotărârii definitive de condamnare

(1) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţinând seama de
natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului, instanţa
apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
(2) Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanţă, într-un cotidian
local sau naţional, o singură dată.
(3) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei condamnate,
fără a se dezvălui identitatea altor persoane.
Comentariu
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal reglementează în art. 33 punerea
în executare a pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare. În vederea punerii în
executare a pedepsei publicării hotărârii de condamnare, judecătorul delegat cu executarea trimite
extrasul, în forma stabilită de instanţă, cotidianului local sau naţional desemnat de acesta, solicitând
comunicarea tarifului pentru publicare. În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea
conducerii cotidianului desemnat, judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei condamnate
costul publicării şi obligaţia acesteia de a face plata în termen de 30 zile. Cotidianul desemnat va
proceda la publicarea extrasului hotărârii de condamnare în termen de 5 zile de la data plăţii şi îl va
înştiinţa pe judecătorul delegat cu executarea despre publicare, comunicându-i o copie a textului
publicat.
Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate, judecătorul delegat cu
executarea nu primeşte înştiinţarea privind efectuarea publicării, va proceda la verificarea motivelor
care au condus la neefectuarea acesteia. În situaţia în care conducerea cotidianului desemnat nu
furnizează informaţia sau când nu ia măsurile necesare în vederea asigurării publicării, judecătorul
delegat cu executarea poate acorda un nou termen pentru îndeplinirea acestor obligaţii, ce nu poate
depăşi 15 zile, sau desemnează un alt cotidian din aceeaşi categorie pentru publicare. Dacă se
constată că neefectuarea publicării s-a datorat culpei persoanei condamnate, judecătorul delegat cu
executarea poate acorda un nou termen pentru publicare, care nu poate depăşi 15 zile.
Dacă persoana condamnată nu a efectuat plata pentru publicare în termenul prevăzut de lege,
judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul de urmărire penală competent, cu privire la
săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 288 alin. (1) C.pen.

Art. 71

Durata executării

(1) Durata executării pedepsei privative de libertate se socoteşte din ziua în care condamnatul
a început executarea hotărârii definitive de condamnare.
(2) Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata
executării.
(3) Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în
durata executării, în afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar această
împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.
(4) Permisiunile de ieşire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare
a pedepselor, intră în durata executării pedepsei.

Art. 72

Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate

(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se
scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul
a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni
concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat
dispunerea măsurii preventive.
(2) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se
scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte
a zilelor-amendă.
(3) În cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost
supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.

Art. 73

Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării

(1) În cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8,art. 9,art. 10 sau art. 11, partea din
pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara
teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care pedeapsa executată în
afara ţării este amenda.

Capitolul V Individualizarea pedepselor

Comentariu comun
Adaptarea limitelor sancţiunii prevăzute de lege periculozităţii faptei şi valorii sociale ocrotite
(individualizare legală) reflectă importanţa valorii sociale ocrotite.
Adaptarea cuantumului pedepsei aplicate pentru fapta concretă periculozităţii infractorului, urmărilor
faptei, scopului urmărit, schimbării comportamentului celui condamnat sub influenţa sancţiunii
(individualizarea judiciară) implică utilizarea unui complex de cauze de agravare şi de atenuare
a pedepsei, în vederea realizării scopului pedepsei, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Adaptarea modului de executare a sancţiunii în raport de conduita celui condamnat la locurile de
executare a pedepselor (individualizarea administrativă a executării pedepsei) poate privi nu numai
regimul de executare, dar şi durata executării efective a pedepsei prin substituirea, de exemplu,
a pedepsei închisorii cu liberarea condiţionată sau cu alte forme de executare ori prin graţiere pură şi
simplă sau condiţionată.
Sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi convingătoare.
Noul Cod penal propune o nouă reglementare în materia mijloacelor alternative la executarea
pedepsei. Sunt prevăzute două instituţii noi: renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei, la
care se adaugă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Conform Codului actual instanţa are de ales mai întâi dacă aplică pedeapsa sau renunţă la aplicarea
acesteia ori amână aplicarea şi apoi dacă pedeapsa va fi executată sau executarea acesteia va fi
suspendată pe un termen de supraveghere.
Reintegrarea socială a infractorului prin mijloace alternative la executarea pedepsei este condiţionată
în acelaşi timp de evaluarea conduitei acestuia pe parcursul procesului penal şi de atitudinea faţă de
actul de justiţie. Astfel, infractorul care s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor, nu poate beneficia de renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei
ori de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât între conduita acestuia pe
parcursul procesului penal şi natura şi scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate.
Renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere nu se aplică în mod automat atunci când sunt îndeplinite condiţiile referitoare la
cuantumul pedepsei prevăzute de lege, respectiv lipsa antecedentelor penale. Aprecierea instanţei că
aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei
acestuia nu conduce însă la concluzia lipsei de previzibilitate a legii şi nici a unui pericol de
discriminare. Revocarea amânării aplicării pedepsei, revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, revocarea liberării condiţionate sunt obligatorii atunci când pe durata termenului de
supraveghere, cu rea-credinţă nu sunt respectate măsurile de supraveghere sau nu sunt executate
obligaţiile impuse. Normele penale au în aceste cazuri un caracter imperativ. În cazul revocării ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni în termenul de încercare nu este încălcată prezumţia de nevinovăţie
deoarece revocarea intervine în urma condamnării pentru noua infracţiune, iar nu ca urmare doar
a săvârşirii faptei. Ca urmare a revocării nu este încălcat nici dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 din
Constituţie, întrucât instanţa dispune revocarea amânării aplicării pedepsei, suspendării executării
pedepsei sub supraveghere sau liberării condiţionate numai după ce condamnatul a fost judecat şi
condamnat definitiv pentru infracţiunea săvârşită şi descoperită în cursul termenului de încercare. Prin
urmare, condamnatul a avut posibilitatea să-şi facă toate apărările în cursul acestui proces, astfel
încât (...) nu se poate susţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală cu raportare la
prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
privind dreptul la un proces echitabil (D.C.C. nr. 215/2003, M.Of. nr. 421 din 16 iunie 2003).

Art. 74

Criteriile generale de individualizare a pedepsei

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii
săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de
criteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.
Comentariu
1. Individualizare. Pedeapsa prevăzută de lege trebuie să corespundă gradului de pericol social
generic al infracţiunii, iar pedeapsa concretă trebuie să corespundă pericolului social concret al
infracţiunii şi periculozităţii infractorului.
Individualizarea pedepsei reprezintă procedeul de adaptare a naturii şi cuantumului sancţiunii la
infracţiunea săvârşită şi persoana infractorului, la aptitudinea acestuia de a se îndrepta sub influenţa
pedepsei. Sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi convingătoare.
Codul penal renunţă la menţionarea explicită, drept criterii de individualizare, a dispoziţiilor părţii
generale şi ale părţii speciale a Codului, respectiv la cauzele care atenuează şi agravează
răspunderea penală, deoarece acestea conduc la stabilirea limitelor între care se va face
individualizarea judiciară şi cunosc reglementări specifice. Ceea ce interesează, în acest context, sunt
doar elementele ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale aşa cum
au fost ele determinate prin aplicarea tuturor prevederilor legale incidente.
2. Jurisprudenţă
2.1. Scopul pedepsei. Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al
pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă individualizare (…). O pedeapsă deosebit de aspră, în
raport cu datele personale ale inculpatului, este adesea neconvingătoare şi neeficientă, nefiind în
măsură a-şi atinge scopul. Se constată că instanţele au luat în considerare, cu precădere, gravitatea
faptei, neacordând semnificaţia cuvenită datelor referitoare la persoana inculpatului, care are
o pregătire şcolară minimă, se află la prima confruntare cu legea penală, manifestând o atitudine
constantă de regret faţă de fapta deosebit de gravă pe care a comis-o şi pe care şi-o explică numai
prin faptul că, atunci când consumă alcool, devine agresiv [„aşa cum s-a întâmplat şi atunci (...) în
timpul certei cu ea, am devenit foarte nervos”]. Potrivit buletinului de analiză toxicologică, la data
săvârşirii faptei, inculpatul avea 1,95 g ‰ alcool în sânge, ceea ce a contribuit la pierderea controlului
asupra faptelor sale, chiar în raport cu mama sa (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
123/2003, www.scj.ro).
2.2. Lipsa temeiurilor de reducere a pedepsei. Nu sunt temeiuri care să justifice reducerea
pedepsei, chiar dacă inculpatul a regretat comiterea faptei, având în vedere gradul de pericol social
mărit al faptelor comise, împrejurările şi modul cum au fost săvârşite, constând în aceea că inculpatul,
în urma rezoluţiei luate, s-a deplasat la domiciliul victimei unde a aşteptat-o şi când a realizat că poate
pătrunde în locuinţa acesteia, pentru a-şi atinge scopul, a intrat, i-a aplicat trei lovituri cu un briceag, în
zone vitale şi de intensitate mărită, ceea ce a avut drept rezultat decesul victimei la scurt timp, iar
pentru a ascunde urmele infracţiunii a incendiat imobilul, punând în pericol şi pe ceilalţi membri ai
familiei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 786/2006, www.scj.ro).
2.3. Criterii de individualizare a pedepsei detenţiunii pe viaţă. Torturarea victimei, timp de peste
trei ore, prin lovirea ei cu pumnii, cu picioarele, cu bâta, cu o cărămidă şi, în final, cu toporul,
cauzându-i moartea în chinuri şi incendiind apoi cadavrul, constituie fapte de o cruzime ieşită din
comun, pentru care aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă este justificată (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1860/2002, www.scj.ro).
2.4. Conduita în timpul săvârşirii faptei. Violarea de domiciliu prin pătrunderea pe timp de noapte în
locuinţa unei femei în vârstă, violarea ei în condiţiile unor acte grave de violenţă şi apoi uciderea
victimei prin sugrumare, de către un infractor recidivist cu repetate condamnări anterioare şi
comportare nesinceră în cursul procesului nu justifică stabilirea pedepselor în apropierea minimului
prevăzut de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3762/2004, www.scj.ro).
2.5. Atitudinea sinceră în cursul procesului penal şi circumstanţele comiterii
faptei. Circumstanţele personale invocate de inculpat, constând în atitudinea sinceră a acestuia pe tot
parcursul procesului penal, starea psihică în care se afla după liberarea condiţionată când, încercând
să se reintegreze în societate, a fost respins atât la locul de muncă, cât şi în planul convieţuirii cu
membrii comunităţii în care locuia, nu sunt de natură a atenua gradul de pericol social ridicat al faptei
şi periculozitatea sporită a inculpatului. Astfel, modalitatea de comitere a faptei, prin ştrangulare şi
lovituri repetate, încercarea de inducere în eroare a anchetatorilor prin crearea aparenţelor unui viol,
sustragerea în mod repetat şi valorificarea bunurilor, după decesul victimei, alături de antecedentele
penale ale inculpatului, condamnat anterior la 18 ani închisoare tot pentru săvârşirea unei infracţiuni
de omor, pedeapsă din care se liberase condiţionat doar de 5 luni, constituie criterii care pledează
pentru aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, o pedeapsă cu închisoarea, chiar în cuantumul maxim
prevăzut de lege, nefiind în măsură să îşi realizeze rolul (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
463/2006, www.scj.ro).

Art. 75

Circumstanţe atenuante

(1) Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:

a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de
o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă
a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
c) depăşirea limitelor stării de necesitate;
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de
această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă
nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt calificat,
tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice,
ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra
sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor
decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor
de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României,
a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de
corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor
explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al
drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor,
privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi
securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de
organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi
a celor la regimul adopţiilor.
(2) Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. A fost înlăturată circumstanţa privitoare la conduita
bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, o asemenea împrejurare fiind avută în vedere în
cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei.
Existenţa circumstanţelor atenuante conduce la reducerea cu 1/3 a limitei speciale maxime şi a celei
minime ale pedepsei prevăzute de lege. În acelaşi timp, prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei
cu o fracţie (1/3) se realizează o determinare proporţională a efectului atenuant ţinând cont de gradul
de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o anumită infracţiune.
Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind încadrarea juridică
a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante, acestea fiind obligatoriu de reţinut conform legii
determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute circumstanţele atenuante dintr-o
lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală,Decizia nr. 10/HP/2014).
2. Circumstanţele atenuante. Sunt legate de faptă şi de conduita persoanei trimise în judecată prin
raportare strictă la faptă. Împrejurări anterioare (nivelul de educaţie, vârsta, conduita anterioară, starea
de sănătate, situaţia familială şi socială) sunt criterii de individualizare şi nu au caracterul unor
circumstanţe atenuante.
Circumstanţele sunt situaţii, însuşiri, calităţi, implicând totdeauna o relaţie de la faptă la realitatea în
care aceasta a fost comisă sau de la făptuitor la datele sale personale, relevând grade de pericol
social sau de periculozitate mai reduse ori mai mari ale acestora.
Circumstanţele însoţesc ori succed săvârşirea faptei.
3. Deosebirea între cauzele de atenuare/agravare (tentativa, procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, recidiva, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară) şi
circumstanţe. Aceasta vizează efectele pe care le produc asupra pedepsei. În timp ce cauzele de
agravare sau de atenuare produc efecte fiecare în parte, acţionând succesiv asupra pedepsei şi
producând două ori mai multe agravări sau atenuări, circumstanţele, oricâte ar fi, nu produc
o pluralitate de agravări sau de atenuări, ci o singură agravare sau atenuare.
4. Provocarea. Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată
de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă
a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă este o circumstanţă personală.
Jurisprudenţă
4.1. Lipsa actului provocator în cazul refuzului de a recunoaşte o datorie. În cazul săvârşirii
tentativei la infracţiunea de omor, acţiunea persoanei vătămate de a nu recunoaşte o datorie, cu
consecinţa refuzului de a plăti inculpatului o sumă de bani, nu constituie act de provocare, de natură
să-i producă inculpatului o puternică tulburare sau emoţie. În cauză, nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege pentru existenţa circumstanţei atenuate a provocării, având în vedere faptul că
atitudinea părţii vătămate, de nerecunoaştere a unei datorii băneşti, cu consecinţa refuzului de a plăti
inculpatului vreo sumă de bani, nu constituie un act de provocare de natură să determine inculpatului
o puternică tulburare sau emoţie, care săi inducă acestuia imposibilitatea de control asupra acţiunilor
sale, cu atât mai mult cu cât inculpatul avea posibilităţi legale de a determina partea vătămată să-i
plătească suma solicitată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6167/2005,www.scj.ro).
4.2. Puternică tulburare sau emoţie. Gravitate. Pentru a se reţine circumstanţa atenuantă
a provocării, nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă sau
ameninţătoare; se cere ca victima aibă o agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată ca
gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoţie, încât să nu fie în
stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea de infracţiuni. Legea nu cere ca fapta provocatorului
să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii
se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificaţie (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4038/2005, www.scj.ro).
4.3. Obligarea la plata despăgubirilor morale. Săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor în
condiţiile provocării nu exclude obligarea făptuitorului la plata unor daune morale; culpa comună
a victimei va fi luată în considerare numai la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru daune morale,
după aceleaşi reguli ca şi la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru pagube materiale (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2562/2002,www.scj.ro).
4.4. Conduita inculpatului anterioară actului provocator. Activitatea inculpatului care a insultat
partea vătămată şi apoi l-a agresat pe soţul acesteia, care a ripostat şi apoi l-a muşcat pe acesta din
urmă de degetul inelar al mâinii stângi, retezându-i falanga şi rămânând astfel cu infirmitate
permanentă, nu atrage nici incidenţa depăşirii limitelor legitimei apărări sau a provocării. Astfel,
probatoriul evidenţiază că incidentul dintre părţi a fost provocat chiar de inculpat, el fiind cel care
a insultat şi lovit partea vătămată. Prin urmare, faţă de această stare de fapt nu poate fi primită
apărarea inculpatului în sensul reţinerii în favoarea sa a circumstanţei legale a provocării. Provocarea
impune existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunea persoanei vătămate, realizate exclusiv prin
modalităţile limitativ determinate de lege – violenţă, atingere gravă a demnităţii persoanei, alte acţiuni
ilicite grave – şi reacţia inculpatului, reacţie care în speţă nu există, inculpatul nereacţionând ca
urmare a unei acţiuni provocatoare a părţii vătămate, ci dimpotrivă, el provocând incidentul. Pentru
aceleaşi considerente, nu poate fi acceptată nici teza legitimei apărări, invocată de inculpat, el nu
a ripostat la un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa (C.A. Braşov, Secţia
penală, decizia nr. 48/2002, Lege 4 – Bază de date).
5. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Este o circumstanţă personală care presupune că
făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei necesare pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi
injust care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Depăşirea limitelor nu se datorează tulburării sau temerii în care se află cel ce se apără.
Depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate presupune existenţa acestor stări aşa
cum ele sunt caracterizate de lege. Fapta săvârşită în aceste împrejurări fie reprezintă o depăşire
nejustificată, dar scuzabilă, a limitelor legitimei apărări, fie are drept consecinţă cauzarea unor urmări
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Pe de altă parte,
provocarea sau scuza provocării presupune săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană aflată într-
o stare de puternică tulburare sau emoţie, determinată de conduita persoanei vătămate, produsă prin
violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Condiţiile de
existenţă a provocării sunt uşor de recunoscut în fapta concretă, astfel încât nu se poate susţine că
acestea sunt lăsate la aprecierea instanţelor judecătoreşti. Chiar dacă provocarea este săvârşită prin
violenţă, aceasta nu poate fi confundată cu atacul material, direct, imediat şi injust, care pune în
pericol grav persoana celui atacat şi care creează o stare de legitimă apărare – cauză de înlăturare
a caracterului penal al faptei. Prin urmare, Curtea constată că prevederea de către legiuitor a unor
stări, situaţii, împrejurări care constituie circumstanţe atenuante reprezintă tocmai o garanţie
a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, astfel încât susţinerile autorului, conform cărora
modul actual de reglementare a circumstanţelor atenuante ar fi contrar prevederilor art. 22 din
Constituţie şi dispoziţiilor art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, sunt neîntemeiate (D.C.C. nr. 220/2002, M.Of. nr. 720 din 3 octombrie 2002).
6. Depăşirea limitelor stării de necesitate. Este o circumstanţă personală care presupune că
făptuitorul, pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea
corporală, sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, depăşeşte proporţionalitatea reacţiei. Făptuitorul şi-a dat seama că pricinuieşte urmări
vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs deşi pericolul nu era înlăturat.
Depăşirea limitelor legitimei apărări operează doar dacă a existat un atac în sensul legitimei apărări,
iar depăşirea limitelor apărării nu a fost determinată de existenţa unei stări de tulburare sau temeri
a persoanei care se apără. De asemenea, provocarea de urmări vădit mai grave prin înlăturarea unui
pericol decât prin ignorarea pericolului, face ca acţiunea de salvare de la un pericol iminent a vieţii,
integrităţii corporale, sănătăţii, a unui bun important sau a unui interes obştesc să beneficieze de
efectele circumstanţelor atenuante legale.
7. Jurisprudenţă
7.1. Condiţiile atacului. Lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane, care a pătruns în
locuinţa făptuitorului noaptea, prin escaladare şi efracţie şi a lovit cu băţul în cap pe cel aflat în
încăpere, constituie un act de legitimă apărare. Faptul că victima a fost lovită şi pe când încerca să se
retragă şi după ce scăpase băţul din mână este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea
putându-se înarma din nou cu unul din parii aflaţi la îndemână. Se prezumă că este în legitimă
apărare şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin
violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de acestea. Este necontestat că victima a intrat fără drept în curtea casei
inculpatului, prin escaladarea gardului, după care a forţat uşa casei încercând să pătrundă în camera
în care acesta dormea. Trezindu-se, pe întuneric, de zgomotul produs prin forţarea uşii în faţa căreia
inculpatul, persoană în vârstă, a văzut un bărbat în plină putere, despre care ştia că este violent, el era
pus în faţa unui atac material, direct, imediat şi injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol,
care nu a încetat în tot cursul altercaţiei (C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.
429/2003, www.scj.ro).
7.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Fapta unei persoane de a pătrunde în casa fostei sale
iubite, de a insista să reia convieţuirea, trăgând de hainele ei şi rupân-du-le, urmată de lovirea cu
pumnul în faţă a soţului acesteia care a intervenit în apărarea femeii nu constituie un atac de natură
a pune în pericol grav persoana acesteia. Riposta soţului femeii de a lovi în cap cu toporişca pe
agresor nu îndeplineşte, sub acest aspect, condiţiile unei apărări legitime prin depăşirea limitelor din
cauza tulburării sau temerii, din lipsa gravităţii pericolului cauzat de atacul victimei. Într-o atare situaţie,
sunt incidente prevederile circumstanţei atenuante, fapta fiind săvârşită sub stăpânirea unei puternice
tulburări determinată de provocarea persoanei vătămate, produsă prin violenţă (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 6279/2004, www.scj.ro).
7.3. Caracter material al atacului. Injuriile adresate de partea vătămată inculpatului nu justifică
legitima apărare. Respingerea atacului constând în cuvinte prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală constituie infracţiune, însă existenţa atacurilor poate constitui, în favoarea celui care le-a
respins prin săvârşirea faptei, circumstanţa atenuantă a provocării (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 102/A/2003,portal.just.ro).
7.4. Influenţa asupra soluţionării laturii civile. Reţinerea circumstanţei atenuante a provocării în
favoarea inculpatului determină reducerea cheltuielilor de spitalizare la care acesta a fost obligat
proporţional cu gradul său de vinovăţie (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr.
130/A/2004, portal.just.ro).
7.5. Lipsa caracterului actual al atacului. Aplicarea de către inculpat a unei lovituri de cuţit victimei,
lovitură ce a cauzat decesul acesteia, după ce în prealabil, cu câteva minute înainte, aceasta din urmă
a ameninţat-o cu un cuţit, pe care ulterior l-a aruncat jos, nu se circumscrie cauzei de înlăturare
a caracterului penal al faptei statuat de depăşirea limitelor legitimei apărări. Nu sunt întrunite condiţiile
legitimei apărări, respectiv să existe un atac material, direct, imediat şi injust pentru înlăturarea căruia
inculpata, dată fiind tulburarea ori temerea, să fi depăşit limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurarea în care s-a produs atacul, atunci când victima, după ce în
prealabil a ameninţat-o pe inculpată cu cuţitul, a aruncat arma, încetând ameninţările şi îndepărtându-
se. Recuperând obiectul vulnerant şi mergând după victimă, inculpata a săvârşit fapta într-un moment
în care se afla în afara oricărei constrângeri datorate unui atac şi ca urmare, în afara oricărui pericol.
Calificarea împrejurărilor în care s-a aflat inculpata ca circumstanţa atenuantă legală a provocării este
întemeiată (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia penală nr. 45/2004, portal.just.ro).
7.6. Act provocator determinat de conduita inculpatului. Instanţa de fond a reţinut în favoarea
inculpatului provocarea din două motive: victima a intervenit pentru aplanarea conflictului, dar după ce
atacul inculpatului a încetat partea vătămată şi-a transformat intervenţia într-o activitate brutală şi
nejustificată, lovindu-l pe acesta cu picioarele până ce au intervenit alte persoane; inculpatul a acţionat
sub imperiul unei tulburări determinate de împrejurarea că în ziua respectivă partea vătămată ar fi
lovit-o pe mama lui cu pietre, producându-i leziunile descrise în certificatul medico-legal depus la
dosar. Pentru existenţa stării de provocare este necesar ca infracţiunea să constituie o ripostă la fapta
victimei, care însă să nu fi fost determinată de manifestări agresive ale inculpatului. Or, victima
a intervenit în altercaţia dintre inculpat şi o altă persoană, cu scopul de a-i despărţi, situaţie în care
inculpatul a lovit-o pe victimă cu pumnul în regiunea feţei. Victima a ripostat şi, la rândul ei, l-a lovit pe
inculpat cu pumnul, iar când acesta a căzut, a continuat să-l lovească cu picioarele. După circa o oră,
inculpatul a aşteptat partea vătămată şi a lovit-o cu o furcă în cap. În aceste împrejurări, conflictul fiind
iniţiat de inculpat prin lovirea victimei cu pumnul, inculpatul nu poate beneficia de circumstanţa
atenuantă a provocării. Reacţia victimei a fost urmarea atitudinii agresive a inculpatului. Instanţa de
fond a greşit atunci când a scindat acţiunea ilicită desfăşurată de inculpat în două momente. Ea
trebuie să analizeze acţiunile inculpatului în întregul lor, respectiv din momentul în care victima
a intervenit pentru aplanarea conflictului şi până la consumarea infracţiunii. Procedând în acest mod,
a ajuns la o concluzie greşită, reţinând provocare la provocare, situaţie ce încalcă cerinţele legale.
Pentru existenţa acestora se cere ca săvârşirea infracţiunii să constituie o ripostă la fapta victimei,
care însă să nu fi fost la rândul ei determinată de manifestări agresive ale inculpatului. Cum acţiunea
victimei a fost o ripostă la acţiunea agresivă a inculpatului, în speţă nu sunt îndeplinite cerinţele
circumstanţei atenuante a provocării (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 36/1998, Lege 4 – Bază de
date).
7.7. Gravitatea actului. Relaţiile conflictuale dintre inculpat şi victimă, circumstanţele generale ale
comiterii infracţiunii nu pot fundamenta concluzia existenţei provocării chiar dacă ele sugerează
momente de încordare şi enervare, condiţiile scuzei provocării sunt foarte exact reglementate de lege,
nefiind suficient ca inculpatul să fi fost sub imperiul unei tulburări în momentele critice, cerându-se ca
aceste tulburări să fie puternice şi determinate de acţiuni concret şi clar definite prin lege, întreprinse
de victimă (C.A. Braşov, Secţia penală,decizia nr. 93/1997, Lege 4 – Bază de date).
7.8. Influenţa asupra acordării despăgubirilor. În speţă, circumstanţa atenuantă a provocării s-a
reţinut greşit şi, drept consecinţă, incorect s-au aplicat regulile culpei comune, diminuându-se
corespunzător despăgubirile comune solicitate de partea vătămată. Din probele administrate în cauză
rezultă neîndoielnic că iniţial inculpatul a lovit copilul părţii vătămate care, drept reacţie la aceste
violenţe, l-a lovit pe inculpat, iar acesta, în replică, a exercitat acte de violenţă deosebită, cauzându-i
părţii civile leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare 25 de zile îngrijiri medicale. Este evident
că în seria actelor de violenţă iniţiativa a aparţinut inculpatului. Partea vătămată tulburată pentru că i-
au fost aplicate violenţe fiului său a reacţionat lovindu-l pe inculpat care, la rându-i, a replicat prin
violenţe pentru care a fost trimis în judecată. În aceste condiţii nu poate fi vorba de o provocare care
să-i confirme inculpatului beneficiul circumstanţei atenuante legale pentru că, în realitate, actele de
violenţă exercitate de partea vătămată au fost iniţiate de inculpat, astfel că, reţinând scuza provocării,
instanţele au acceptat implicit ideea provocării la provocare, ceea ce este inadmisibil (C.A. Braşov,
Secţia penală, decizia nr. 5/1997, Lege 4 – Bază de date).
7.9. Emoţie puternică. Pentru existenţa legitimei apărări, este necesar să fie îndeplinită şi condiţia ca
atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, lipsa gravităţii pericolului nu poate
legitima o intervenţie de duritate extremă, care să pună vădit în primejdie viaţa agresorului. Într-un
atare caz se va aprecia, însă, dacă nu sunt aplicabile prevederile referitoare la provocare. Din
examinarea criticii formulate, se constată că, într-adevăr, din actele dosarului rezultă că, fiind în stare
de ebrietate, concubinul inculpatei i-a aplicat mai multe lovituri tatălui acesteia, iar inculpata, aflată şi
ea în stare de ebrietate, a intervenit în conflict şi l-a lovit pe agresor cu securea în cap, cauzându-i trei
plăgi cranio-cerebrale care i-au pus viaţa în primejdie. Condiţiile cerute pentru existenţa legitimei
apărări nu sunt întrunite, deoarece agresiunea la care era supus tatăl inculpatei nu prezenta un pericol
atât de grav pentru viaţa acestuia încât să justifice intervenţia inculpatei cu o duritate extremă,
concretizată în loviturile aplicate cu securea asupra capului victimei. Este neîndoielnic, însă, că
inculpata a acţionat sub stăpânirea unei puternice emoţii, determinat de violenţele exercitate de
concubin asupra tatălui ei, pentru a se reţine, în favoarea sa, circumstanţa atenuantă a provocării şi a i
se reduce pedeapsa în mod corespunzător (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1042/1998, B.J. – C.D.
1999, p. 431).
7.10. Evaluarea actului provocator. În condiţiile săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor, fapta
victimei de a încerca să intre în locuinţa inculpatului, în vârstă de 63 de ani, cu sănătatea precară,
proferând injurii şi ameninţări cu moartea la adresa acestuia constituie provocare (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 5255/2001,Lege 4 – Bază de date).
8.1. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune. Acoperirea integrală
a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul
termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5
ani anterior comiterii faptei, în cazul infracţiunilor exceptate în mod expres nu se va putea valorifica
nici ca o circumstanţă ce ţine de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii şi nici ca o împrejurare legată de fapta comisă. Nu s-ar putea eluda voinţa legiuitorului de
a exclude caracterul atenuant al acestei împrejurări prin includerea sa într-o altă circumstanţă. În cazul
situaţiilor exceptate, nu va putea fi reţinută o circumstanţă atenuantă, dar împrejurarea acoperirii
prejudiciului este un criteriu de individualizare care să conducă, de exemplu, la stabilirea sancţiunii
către minimul special, sau, în cazul sancţiunilor alternative, la alegerea sancţiunii mai uşoare ca
natură, ori drept criteriu în cadrul individualizării executării sancţiunii ori pentru pronunţarea unei soluţii
de renunţare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Excepţiile sunt de strictă
interpretare, astfel încât s-ar pune problema dacă excluderea operează, de exemplu, doar în cazul
furtului calificat, nu şi în cazul furtului sau doar în cazul tâlhăriei nu şi în cazul tâlhăriei calificate.
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prevede (art. 10) că în cazul
săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile,
limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dispoziţiile anterioare nu se
aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani
de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile de reducere a pedepsei. Legea
reglementează însă o cauză de atenuare a pedepsei şi nu o circumstanţă atenuantă, astfel încât
efectele sale se pot cumula cu alte circumstanţe prevăzute de cod.
Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii constau, de
exemplu, în sprijinul acordat victimei. Nu este asimilată acestei circumstanţe acoperirea prejudiciului în
situaţia infracţiunilor exceptate de lege expres.
Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului pot fi valorificate, de exemplu, în raport de scopul şi mobilul faptei. Nu este asimilată
acestei circumstanţe acoperirea prejudiciului în situaţia infracţiunilor exceptate de lege expres.
Revizuirea în care se invocă omisiunea reţinerii circumstanţelor atenuante este inadmisibilă (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1259/2006, Lege 4 – Bază de date).
8.2. Lipsa antecedentelor penale. Lipsa antecedentelor penale nu poate fi reţinută ca circumstanţă
atenuantă, fiind un criteriu de individualizare ce va fi valorificat în cadrul alegerii sancţiunii, dar care nu
poate justifica reducerea limitelor pedepsei principale.
8.3. Situaţia părinţilor inculpatului. Faptul că inculpatul are părinţii bolnavi nu poate constitui
circumstanţă atenuantă, fiind un criteriu de individualizare ce va fi valorificat în cadrul alegerii
sancţiunii, dar care nu poate justifica reducerea limitelor pedepsei principale.

Art. 76

Efectele circumstanţelor atenuante

(1) În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.
(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor atenuante reţinute.
Comentariu
Nu se produc efecte asupra pedepselor complementare sau accesorii (a se vedea infra şi
comentariul art. 79).

Art. 77

Circumstanţe agravante

Următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:

a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante;
c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane
ori bunuri;
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu
un minor;
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate,
datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze;
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe
psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii;
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de
o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă;
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate,
boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel,
considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul reevaluează împrejurările care au aptitudinea de
a evidenţia un grad de pericol ridicat, astfel încât să justifice reţinerea acestora ca circumstanţe legale,
înlăturându-se circumstanţele judiciare pentru a se respecta cerinţa de previzibilitate a legii.
S-a extins şi sfera de aplicare a circumstanţei privind comiterea infracţiunii de către o persoană în
stare de intoxicaţie preordinată, la cauzele care determină această stare fiind adăugate, pe lângă
alcool, şi alte substanţe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicţii legale
sau medicale. Introducerea acestei circumstanţe este determinată de constatările practicii judiciare din
ultimii ani, conform cărora numeroase infracţiuni contra persoanei şi contra patrimoniului, dar nu
numai, se comit pe fondul consumului de alcool, de droguri sau de alte substanţe interzise ori cu regim
special.
S-a renunţat la agravarea răspunderii în cazul comiterii infracţiunii din motive josnice, deoarece, prin
forţa lucrurilor, în majoritatea covârşitoare a cazurilor comiterea infracţiunilor nu este animată de
resorturi care pot stârni admiraţie sau pot reprezenta repere morale. În măsura în care, într-un caz
concret, mobilul comiterii infracţiunii evidenţiază în mod flagrant nivelul scăzut de conştiinţă al
infractorului, această împrejurare poate fi avută în vedere în procesul de individualizare a pedepsei. În
plus, conţinutul acestei circumstanţe nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină şi
jurisprudenţă.
A fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă, constând în săvârşirea infracţiunii profitând de starea
de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor
cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidenţiază o periculozitate ridicată a infracţiunii, dar şi
a infractorului.
În privinţa efectelor circumstanţelor agravante, acestea se determină prin aplicarea unei fracţii de
o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă,
iar în cazul pedepsei închisorii prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 2 ani.
Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind încadrarea juridică
a faptei şi reţinerea circumstanţelor agravante, acestea fiind obligatoriu de reţinut conform legii
determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute circumstanţele dintr-o lege şi să li
se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege (mutatis mutandis, I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10/HP/2014).
2. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Circumstanţa are în vedere
participaţia penală. Prin termenul „împreună”, Codul presupune atât coautoratul, cât şi instigarea,
complicitatea concomitentă sau anterioară săvârşirii faptei. Interpretarea decurge din modul în care
Codul defineşte participanţii ca fiind persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte în calitate de
autori, instigatori sau complici. În consecinţă, participaţia descrisă de circumstanţa agravantă nu poate
fi limitată la coautorat.
Nu are relevanţă prezenţa concomitentă la locul faptei. Circumstanţa există atunci când se probează
voinţa comună de acţiona, chiar dacă nu există prezenţă concomitentă la locul faptei.
Circumstanţa se reţine pentru persoana care răspunde penal, chiar şi atunci când dintre cei trei
făptuitori a fost singurul care îndeplineşte cerinţele pentru a fi subiect al infracţiunii sau a acţionat cu
vinovăţia prevăzută de lege. Nu are relevanţă dacă între participanţi a intervenit un acord tacit sau
expres. Poate opera concomitent cu agravanta prevăzută la art. 77 lit. d) C.pen.
Există agravanta în cazul infracţiunii de tâlhărie, atunci când doi inculpaţi au exercitat violenţele, iar al
treilea a fugit cu banii.
3. Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente
degradante. Circumstanţa presupune existenţa unor mijloace şi procedee sălbatice nemiloase. Există
agravanta dacă decurge din însuşi modul feroce în care este comisă fapta, fiind consecinţa directă
a acţiunilor (prin care victimei i s-au provocat suferinţe grele şi prelungite) şi nu a unor împrejurări care
excedează latura obiectivă a faptei.
4. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu
un minor. Circumstanţa presupune participaţia penală. Prin termenul „împreună”, Codul presupune
atât coautoratul, cât şi instigarea, complicitatea concomitentă sau anterioară săvârşirii faptei.
Interpretarea decurge din modul în care Codul defineşte participanţii ca fiind persoanele care
contribuie la săvârşirea unei fapte în calitate de autori, instigatori sau complici. În consecinţă,
participaţia descrisă de circumstanţa agravantă nu poate fi limitată la coautorat. Este o circumstanţă
aplicabilă faptei infractorului major. Nu are relevanţă dacă minorul răspunde penal. Trebuie să se
dovedească împrejurarea că infractorul major a cunoscut starea de minoritate a celuilalt participant,
eroarea înlăturând aplicarea circumstanţei.
Conducerea unui autovehicul, succesiv, de un inculpat major şi de unul minor, ambii fără a avea
permis de conducere, nu realizează cerinţa ca infracţiunea să fie comisă împreună, fiecare săvârşind
o infracţiune distinctă ca autor, prin natura ei fapta nefiind susceptibilă de coautorat (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3666/2004,www.scj.ro).

Art. 78

Efectele circumstanţelor agravante

(1) În cazul în care există circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul
special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor
până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate
aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.
(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor agravante reţinute.
Comentariu
În cazul unei pedepse de la 1 la 3 ani, reţinerea circumstanţelor agravante va presupune agravarea
maximului cu un an, deci limite de la 1 la 4 ani. Pedeapsa maximă nu va putea fi de 5 ani deoarece s-
ar depăşi o treime din maximul de 3 ani (a se vedea infra şi comentariul art. 79).

Art. 79

Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

(1) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca
efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
(2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii
penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
(3) Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere
a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform alin. (1), după care limitele de
pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).
Comentariu
1. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe de
atenuare. În cazul tentativei la infracţiunea de furt simplu, cu reţinerea circumstanţelor atenuante şi
a procedurii recunoaşterii vinovăţiei, limitele pedepsei de la 6 luni la trei ani vor fi reduse cu jumătate
ca urmare a tentativei (3 luni – un an şi şase luni), iar apoi cu o treime ca urmare a circumstanţelor
atenuante (2 luni – 1 an), cu o treime ca urmare a incidenţei art. 396 alin. (10) C.proc.pen. (o lună şi
10 zile – 8 luni).
2. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe de
agravare. În cazul infracţiunii de furt simplu, cu reţinerea circumstanţelor agravante, a formei
continuate şi a recidivei postexecutorii, limitele pedepsei de la 6 luni la trei ani vor fi agravate
adăugându-se maximului un spor de până la 2 ani care nu poate depăşi o treime din maximum (6
luni – 4 ani), iar apoi maximul agravat cu cel mult trei ani ca urmare a formei continuate (6 luni – 7
ani), iar apoi limitele se majorează cu jumătate ca urmare a reţinerii recidivei post executorii (9
luni – 10 ani şi 6 luni).
3. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe de atenuare
şi de agravare. În cazul tentativei la infracţiunea de furt simplu, cu reţinerea circumstanţelor
atenuante, a circumstanţelor agravante şi a formei continuate, limitele pedepsei de la 6 luni la trei ani
vor fi reduse cu jumătate ca urmare a tentativei (3 luni – un an şi şase luni), iar apoi cu o treime ca
urmare a circumstanţelor atenuante (2 luni – 1 an), vor fi agravate adăugându-se maximului un spor
de până la 2 ani care nu poate depăşi o treime din maximum (2 luni – 1 an şi 4 luni), iar apoi maximul
agravat cu cel mult trei ani ca urmare a formei continuate (2 luni – 4 ani şi 4 luni).
4. Stări şi circumstanţe de individualizare. Stările de individualizare se referă la modul în care se
prezintă anumite entităţi, fapte, persoane având semnificaţie în ceea ce priveşte gradul de pericol al
faptei sau periculozitate a făptuitorului, prin legătura lor directă sau indirectă cu săvârşirea unei
infracţiuni (de exemplu, pluralitatea de infracţiuni, forma continuată a infracţiunii, tentativa, cauze de
reducere a pedepsei). Deosebirea dintre stări şi circumstanţe, în mecanismul individualizării este
semnificativă din punctul de vedere al efectelor pe care le produc asupra pedepsei. În timp ce stările
de agravare sau de atenuare îşi produc fiecare în parte efecte, acţionând succesiv asupra pedepsei şi
producând două ori mai multe agravări sau atenuări, circumstanţele, oricâte ar fi, nu produc
o pluralitate de agravări sau de atenuări, ci o singură agravare sau atenuare.
5. Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepsei prevăzute în legile speciale şi
în codul de procedură penală
5.1. Prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Potrivit art. 14 din Legea
nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, nu
se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege şi
care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea
infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau
a celorlalţi participanţi.
Alături de cauza de nepedepsire, legea prevede şi o cauză de reducere a pedepsei (art. 15): persoana
care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, iar în timpul urmăririi
penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au
săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei
prevăzute de lege. În consecinţă, persoana care, după săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute
la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 şi după începerea urmăririi penale pentru această infracţiune,
denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit
infracţiuni legate de droguri nu beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 14 din Legea nr.
143/2000, ci de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 15 din aceeaşi lege. Persoana care
a comis una dintre infracţiunile prevăzute în art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 nu poate beneficia de
reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, dacă denunţul conţine date insuficiente
pentru identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni legate de droguri (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 929/2004, www.scj.ro).
5.2. Protecţia martorilor. Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, prevede în art.
19 că persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din lege, şi care a comis
o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează
identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni,
beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
5.3. Prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi instituirea unor măsuri de prevenire
şi combatere a finanţării terorismului. Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,
republicată, prevede (art. 30) că persoana care a comis infracţiunea prevăzută la art. 29 din lege, iar
în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor
participanţi la săvârşirea infracţiunii, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei
prevăzute de lege.
5.4. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale prevede (art. 10) că în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală
prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de
judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta
săvârşită se reduc la jumătate. Dispoziţiile anterioare nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit
o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care
a beneficiat de prevederile de reducere a pedepsei.
5.5. Recunoaşterea învinuirii. Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2)
C.proc.pen.(procedura recunoaşterii învinuirii), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în
aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin.
(5) C.proc.pen. (cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii) ori art. 395 alin. (2)
C.proc.pen., iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi
recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de
pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei
amenzii, cu o pătrime.

Art. 80

Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei

(1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea
urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi
scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi
inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit.
a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani
anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5
ani.
(3) În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă
pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).
Comentariu
Codul propune o nouă reglementare în materia mijloacelor alternative la executarea pedepsei. Sunt
prevăzute două instituţii noi: renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei, la care se
adaugă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Reintegrarea socială a infractorului prin mijloace alternative la executarea pedepsei este condiţionată
în acelaşi timp de evaluarea conduitei acestuia pe parcursul procesului penal şi de atitudinea faţă de
actul de justiţie. Astfel, infractorul care s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor, nu poate beneficia de renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei
ori de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât între conduita acestuia pe
parcursul procesului penal şi natura şi scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate.
Renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere nu se aplică în mod automat atunci când sunt îndeplinite condiţiile referitoare la
cuantumul pedepsei prevăzute de lege, respectiv lipsa antecedentelor penale. Aprecierea instanţei că
aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei
acestuia nu conduce însă la concluzia lipsei de previzibilitate a legii şi nici a unui pericol de
discriminare. Revocarea amânării aplicării pedepsei, revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, revocarea liberării condiţionate sunt obligatorii atunci când pe durata termenului de
supraveghere, cu rea-credinţă nu sunt respectate măsurile de supraveghere sau nu sunt executate
obligaţiile impuse. Normele penale au în aceste cazuri un caracter imperativ. În cazul revocării ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni în termenul de încercare nu este încălcată prezumţia de nevinovăţie
deoarece revocarea intervine în urma condamnării pentru noua infracţiune, iar nu ca urmare doar
a săvârşirii faptei. Ca urmare a revocării nu este încălcat nici dreptul la apărare, prevăzut de art. 24din
Constituţie, întrucât instanţa dispune revocarea amânării aplicării pedepsei, suspendării executării
pedepsei sub supraveghere sau liberării condiţionate numai după ce condamnatul a fost judecat şi
condamnat definitiv pentru infracţiunea săvârşită şi descoperită în cursul termenului de încercare. Prin
urmare, condamnatul a avut posibilitatea să-şi facă toate apărările în cursul acestui proces, astfel
încât (…) nu se poate susţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 20 din legea fundamentală cu raportare
la prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
privind dreptul la un proces echitabil (mutatis mutandis,D.C.C. nr. 215/2003, M.Of. nr. 421 din 16 iunie
2003).
Conform art. 239 din Legea nr. 187/2012, termenul „condamnare” utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2)
lit. a) C.pen. se referă şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură
educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau considerării ca
executată a acestei măsuri.
Conform art. 9 din Legea nr. 187/2012, pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului
penal din 1968 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea
stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal. Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru
care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968, nu constituie impedimente
pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării
executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive.
Renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă şi o soluţie în procesul penal conform art. 396 alin. (3)
C.proc.pen.,dacă instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie
infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu reprezintă o hotărâre de condamnare în sensul reţinerii stării de
recidivă.
Renunţarea la aplicarea pedepsei presupune ca infracţiunea săvârşită să prezinte o gravitate redusă,
având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în
care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit. Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei
dacă: infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor în care faptele nu mai sunt
prevăzute de legea penală sau sunt amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare; ori o hotărâre prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii,
o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau
considerării ca executată a acestei măsuri (conform art. 239 din Legea nr. 187/2012); faţă de acelaşi
infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii
infracţiunii pentru care este judecat; infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau
a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului
sau a participanţilor; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai
mare de 5 ani.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru
fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu se aplică în mod automat pentru orice infractor primar care
a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa de cinci ani sau mai mică. Instanţa
trebuie să aprecieze că, în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia (a se vedea comentariul comun de la
Capitolul V – Individualizarea pedepsei). Instanţa trebuie să îşi motiveze punctul de vedere în concret,
nefiind suficient să se enunţe textul de lege pentru a justifica soluţia.

Art. 81

Avertismentul
(1) Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment.
(2) Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la
aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi
a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
(3) În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment.
Comentariu
Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea
pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite infracţiuni.
Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi,
interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi
a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la
aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior
rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după
expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa
pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz,
dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

Art. 82

Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei

(1) Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei
decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
(2) Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de
siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
(3) Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această
măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a
stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se
anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la
aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Comentariu
Renunţarea la aplicarea pedepsei este o soluţie în procesul penal diferită de soluţia de condamnare.
Ca o consecinţă, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu poate fi
supusă niciunei interdicţii, incapacităţi sau decăderi dintre cele specifice soluţiei de condamnare şi nici
nu poate fi constituit primul termen al recidivei.
Soluţia se pronunţă ca urmare a constatării existenţei infracţiunii. În consecinţă, dat fiind interesul
apărării societăţii şi nevoia protecţiei drepturilor persoanei vătămate în cazul săvârşirii unei infracţiuni,
soluţia privind acţiunea penală nu afectează măsurile de siguranţă sau obligaţiile civile.
În cazul anulării renunţării aplicării pedepsei sunt incidente regulile de la concursul de infracţiuni atunci
când, de exemplu, infracţiunea care atrage anularea a fost comisă după pronunţarea soluţiei de
renunţare, dar înainte ca aceasta să devină definitivă (în cursul soluţionării apelului sau după
admiterea în principiu a unui recurs în casaţie) ori în cazul în care infracţiunea care atrage anularea
a fost săvârşită anterior rămânerii definitive, dar a fost descoperită după rămânerea definitivă a soluţiei
de renunţare la aplicarea pedepsei.
În cazul anulării renunţării la aplicarea pedepsei sunt incidente regulile de la recidivă sau pluralitatea
intermediară atunci când în intervalul de doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii se descoperă că
mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea, iar
infracţiunea pentru care s-a dispus renunţarea aplicării pedepsei a fost comisă după rămânerea
definitivă a infracţiunii care atrage anularea.
 Art. 83

Condiţiile amânării aplicării pedepsei

(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere,
dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea
de cel mult 2 ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor
prevăzute înart. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei
pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată.
(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la
urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi
tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62.
(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei şi
atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune
dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa
obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Comentariu
Spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei, în cazul amânării instanţa stabileşte mai întâi
o pedeapsă de cel mult doi ani şi apoi amână aplicarea acesteia pe termenul de încercare cu o durată
fixă de doi ani indiferent de durata pedepsei a cărei aplicare a fost amânată.
Amânarea aplicării pedepsei reprezintă şi o soluţie în procesul penal conform art. 396
C.proc.pen., dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie
infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
Amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o hotărâre de condamnare în sensul reţinerii stării de
recidivă.
Amânarea aplicării pedepsei presupune ca persoana infractorului, conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi posibilităţile sale de îndreptare, acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, să conducă instanţa la concluzia că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară,
dar se impune supravegherea conduitei pentru o perioadă determinată.
Conform art. 9 din Legea nr. 187/2012, pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului
penal din 1968 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea
stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal. Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru
care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968, nu constituie impedimente
pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării
executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive.
Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă:
- pedeapsa stabilită inclusiv în cazul concursului de infracţiuni este închisoarea mai mare de doi ani.
Este avută în vedere sancţiunea efectiv dispusă de instanţa de judecată;
- infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor în care faptele nu mai sunt
prevăzute de legea penală sau sunt amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare; sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau
a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului
sau a participanţilor;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 7 ani. Este
avută în vedere pedeapsa prevăzută de lege în sensul art. 187 C.pen.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru
fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu se aplică în mod automat pentru orice infractor primar care
a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa mai mică de şapte ani. Instanţa trebuie
să aprecieze că, în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de
posibilităţile sale de îndreptare, că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe
care le-ar avea asupra persoanei acestuia (a se vedea comentariul comun de la Capitolul V –
Individualizarea pedepsei). Instanţa trebuie să îşi motiveze punctul de vedere în concret, nefiind
suficient să se enunţe textul de lege pentru a justifica soluţia.
Amânarea aplicării pedepsei în cazul infracţiunii de abandon de familie (art. 378 C.pen.) este
obligatorie [în cazulart. 378 alin. (5) C.pen., norma este imperativă] dacă inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În situaţia în care inculpatul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de plată a pensiei de întreţinere, aplicarea dispoziţiilor privind amânarea aplicării
pedepsei este posibilă atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma generală.

Art. 84

Termenul de supraveghere

(1) Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive

a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în
condiţiile stabilite de instanţă.
Comentariu
Termenul de supraveghere este fix, având o durată de doi ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de
lege sau de pedeapsa stabilită. Este de observat că durata termenului de supraveghere este egală cu
pedeapsa maximă ce poate face obiectul amânării conform art. 83 alin. (1) lit. a) C.pen.
Nu se poate deduce arestarea preventivă din durata termenului de încercare.

Art. 85

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

(1) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum
şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
(2) Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să
execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi
60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de
executare a pedepselor;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care
a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii.
(3) Pentru stabilirea obligaţiei prevăzute la alin. (2) lit. b), instanţa va consulta informaţiile puse
la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de
executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.
(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanţa individualizează, în concret,
conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(5) Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Comentariu
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede dispoziţii incidente în
cazul amânării aplicării pedepsei:
1. Informarea instanţei de judecată. Pentru stabilirea de către instanţa de judecată a obligaţiei
prevăzute laart. 85 alin. (2) lit. b) C.pen., serviciile de probaţiune transmit Direcţiei de probaţiune
informaţii specifice, în vederea centralizării acestora şi a publicării listei privind posibilităţile concrete
de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune pe pagina de internet a Ministerului
Justiţiei şi a curţilor de apel. Lista cuprinde instituţiile din comunitate în cadrul cărora poate fi prestată
muncă neremunerată în folosul comunităţii şi tipurile de activităţi care pot face obiectul acesteia. Lista
este inclusă în baza de date. La solicitarea serviciilor de probaţiune, instituţiile din comunitate vor
comunica date în vederea includerii acestora în listă, potrivit specificului activităţilor pe care le
desfăşoară. Autorităţile publice locale sunt obligate să pună la dispoziţia serviciilor de probaţiune
datele solicitate, în termen de 7 zile. În caz de neexecutare, serviciile de probaţiune vor sesiza
judecătorul delegat cu executarea. Necomunicarea datelor la solicitarea judecătorului delegat
constituie abatere judiciară.
2. Informarea serviciului de probaţiune. În cazul în care împotriva unei persoane aflate în
executarea unor obligaţii sau măsuri a căror supraveghere este încredinţată serviciului de probaţiune
a fost începută urmărirea penală sau aceasta a fost arestată preventiv, trimisă în judecată ori
condamnată pentru o altă infracţiune, organul judiciar care a dispus aceste măsuri va informa, în scris,
serviciul de probaţiune care exercită supravegherea, în termen de 3 zile. În cazul în care serviciul de
probaţiune are cunoştinţă despre faptul că împotriva unei persoane aflate în supraveghere s-a început
urmărirea penală sau a fost trimisă în judecată într-un alt dosar penal, va informa organul judiciar
competent despre faptul că persoana se află în executarea unei pedepse, măsuri educative sau a altei
măsuri neprivative de libertate.
3. Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor. În mod excepţional, consilierul de
probaţiune, prin decizie, poate acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată a acesteia,
permisiunea în executarea obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) şi f), în următoarele cazuri: a)
participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau funeraliile unui membru de familie,
dintre cei prevăzuţi la art. 177 C.pen.; b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de
muncă; c) susţinerea unui examen; d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei prevăzute la lit.
d) când, în mod excepţional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară pentru
urmarea tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în termenul de
supraveghere. Despre acordarea permisiunii, consilierul de probaţiune încunoştinţează persoanele
sau instituţiile prevăzute de lege, precum şi judecătorul delegat cu executarea.
4. Acordul instanţei privind părăsirea teritoriului ţării. În cazul în care, pe durata termenului de
supraveghere, persoana supravegheată doreşte să părăsească teritoriul ţării, în condiţiile în care prin
hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. i), solicită instanţei de
executare încuviinţarea în acest sens. Cererea persoanei supravegheate se soluţionează în camera
de consiliu, după ascultarea acesteia şi a consilierului de probaţiune. Instanţa se pronunţă prin
încheiere definitivă. Durata părăsirii ţării nu poate depăşi 30 de zile într-un an. Durata permisiunii se
include în termenul de supraveghere. O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului
de probaţiune competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţiei Generale de
Paşapoarte.
5. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă. În
cazul dispunerii amânării aplicării pedepsei, judecătorul delegat cu executarea transmite o copie de pe
hotărârea instanţei serviciului de probaţiune, cu menţiunea că toate măsurile de supraveghere
prevăzute la art. 85 alin. (1) C.pen. se execută integral, potrivit legii. În situaţia în care instanţa
a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei una sau mai multe
dintre obligaţiile prevăzute la art. 85 alin. (2) C.pen.,judecătorul delegat cu executarea comunică
o copie de pe dispozitivul hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 din Legea nr.
253/2013.
6. Modificarea sau încetarea obligaţiilor. În situaţia în care, pe parcursul termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre
obligaţiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi obligaţii sau încetarea
executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanţa de executare, potrivit art. 87 C.pen. Sesizarea
instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei
supravegheate sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de
probaţiune.
7. Îndeplinirea obligaţiilor civile. Persoana supravegheată va depune la consilierul de probaţiune
dovada îndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel puţin 3 luni înainte de
expirarea termenului de supraveghere. În cazul nedepunerii dovezii de îndeplinire a obligaţiilor civile în
termenul prevăzut, consilierul de probaţiune, din oficiu sau la cererea judecătorului delegat, solicită
persoanei supravegheate informaţii cu privire la motivele care au condus la aceasta. În situaţia în care
constată că persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile, în tot sau în parte, consilierul de
probaţiune sesizează instanţa, în vederea aplicării dispoziţiilorart. 88 C.pen. Sesizarea instanţei de
executare se poate face şi de către procuror sau de către judecătorul delegat cu executarea, la
cererea părţii civile, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune. Pentru stabilirea
motivelor ce au dus la neexecutarea obligaţiilor civile, instanţa va solicita date privind situaţia materială
a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă
apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia
patrimonială a condamnatului. Îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după
sesizarea instanţei, nu atrage revocarea amânării aplicării pedepsei, dacă s-a făcut înainte de
împlinirea termenului de supraveghere.
8. Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a) C.pen. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, primind copia hotărârii
judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din
comunitate în care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul
hotărârii, precum şi decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de
pregătire şcolară ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu
privire la instituţia stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent. În cazul în care
persoana supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen de
maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire şcolară, aceasta
se va înscrie în anul şcolar următor.
9. Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b) C.pen. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
urmează a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, primind copia hotărârii judecătoreşti,
decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, în care din cele două instituţii din comunitate menţionate
în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate, comunicând acestei
instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa. În cazul în care executarea muncii
nu mai este posibilă în niciuna dintre cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărâre,
consilierul de probaţiune sesizează judecătorul delegat cu executarea, care va desemna o altă
instituţie din comunitate pentru executarea muncii. După evaluarea iniţială, pentru emiterea deciziei,
persoana supravegheată prezintă un certificat medical eliberat, după caz, de medicul său de familie
sau de un medic de medicină generală, care confirmă faptul că persoana este aptă pentru prestarea
unor activităţi dintre cele propuse de consilierul de probaţiune şi nu prezintă risc pentru sănătatea altor
persoane. Pentru persoanele care nu pot suporta costurile evaluării medicale, acestea sunt suportate
de la bugetul de stat. Persoana care urmează a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii
este obligată să prezinte medicului ce efectuează examinarea, în vederea eliberării certificatului
medical, toate datele privind starea sa de sănătate relevante pentru această examinare. Pe parcursul
executării, persoana are obligaţia de a informa consilierul de probaţiune cu privire la apariţia unor
modificări referitoare la starea sa de sănătate. În cazul în care persoana supravegheată a devenit
inaptă pentru prestarea unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori prezintă risc
pentru sănătatea altor persoane, aceasta prezintă un certificat medical eliberat potrivit dispoziţiilor
legale care confirmă faptul că persoana nu mai este aptă. În cazul constatării incapacităţii de a presta
muncă neremunerată în folosul comunităţii, zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii
rămase neexecutate nu se mai execută, cu excepţia situaţiei în care, pe durata termenului de
supraveghere, starea de incapacitate temporară de muncă încetează. Persoana supravegheată care,
în timpul prestării muncii neremunerate în folosul comunităţii, a devenit incapabilă de muncă în urma
unui accident sau a unei boli profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile legii.
Îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana supravegheată desfăşoară muncă
neremunerată în folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate
stabilite prin decizie. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de executare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la
instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
10. Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii. Munca neremunerată în folosul
comunităţii se execută într-un interval de cel mult 6 luni de la data începerii prestării muncii, cu
excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre
cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat,
situaţii în care munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea
termenului de supraveghere. Două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă. În
cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate remunerată sau urmează cursuri de
învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în aceeaşi zi calendaristică poate fi de
maximum două ore. La solicitarea persoanei supravegheate, durata muncii prestate poate fi prelungită
de către consilierul de probaţiune cu până la două ore de muncă. În zilele nelucrătoare sau în cazul
persoanelor care nu desfăşoară o activitate remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de
calificare profesională, durata muncii prestate într-o zi calendaristică nu poate depăşi 8 ore.
Munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii sau în zilele de duminică şi
în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei şi în măsura în care
acest lucru este posibil. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, datorită
cultelor religioase legale din care fac parte, au altă zi de repaus decât duminica.
Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea prevederilor legale privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă. Munca neremunerată în folosul
comunităţii nu poate fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc
pentru sănătatea sau integritatea persoanelor. După executarea obligaţiei muncii neremunerate în
folosul comunităţii, instituţia din comunitate unde persoana supravegheată a executat munca
neremunerată în folosul comunităţii are obligaţia de a emite şi de a comunica serviciului de probaţiune
şi persoanei supravegheate un document care atestă că munca neremunerată în folosul comunităţii
a fost executată.
11. Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. c) C.pen. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, primind copia hotărârii
judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau programele care trebuie
urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din comunitate în care urmează să
aibă loc acestea, comunicând acestei instituţii copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe de
reintegrare socială, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din
comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
12. Supravegherea executării obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. d) C.pen. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, primind copia hotărârii
judecătoreşti, comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în hotărâre. În cazul în care instituţia nu este
menţionată în hotărâre, consilierul de probaţiune decide instituţia în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală şi comunică acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a se supune măsurilor de
control, tratament sau îngrijire medicală, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la
instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
Instituţia sesizează serviciul de probaţiune atunci când constată că persoana supravegheată nu îşi
respectă îndatoririle stabilite în cadrul controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale. Sesizarea
serviciului de probaţiune poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană
interesată.
Costurile controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale sunt acoperite de la bugetul de stat.
13. Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j) C.pen. În cazul
impunerii faţă de persoana supravegheată a obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j)
C.pen. judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, după caz,
autorităţilor, instituţiilor sau persoanelor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. g)-j), m) şi n) din Legea nr.
253/2013. În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile impuse, autorităţile sau
instituţiile abilitate să supravegheze modul de îndeplinire a acestor obligaţii sesizează serviciul de
probaţiune. Sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor impuse poate fi
făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată.
Măsurile de supraveghere au caracter obligatoriu, iar obligaţiile au un caracter facultativ şi trebuie
individualizate în concret.

Art. 86

Supravegherea

(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)–e) se
comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)–c) şi alin. (5) se face
de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în art.
85 alin. (2) lit. d)–j) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu
privire la orice încălcare a acestora.
(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor
prevăzute înart. 85 alin. (2) lit. a)–d), într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare.
(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze
instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu
cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Comentariu
A se vedea supra comentariul art. 85.

Art. 87

Modificarea sau încetarea obligaţiilor

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie
impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.
(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, atunci când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Comentariu
A se vedea supra comentariul art. 85.

Art. 88

Revocarea amânării aplicării pedepsei

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă,

nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă
amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi
dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu
a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă
infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru
care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă
amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării
amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la
concursul de infracţiuni.
(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca
amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
Comentariu
1. Cazuri. Revocarea intervine:
- atunci când, cu rea-credinţă, persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligaţiile impuse, caz în care instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea
pedepsei;
- în cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, caz în care instanţa revocă amânarea şi
dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească;
- dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu
intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat
o condamnare chiar după expirarea acestui termen, caz în care instanţa revocă amânarea şi dispune
aplicarea şi executarea pedepsei; pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa
pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni;
- dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, caz în care instanţa poate menţine sau revoca
amânarea aplicării pedepsei.
2. Sesizarea în vederea revocării amânării aplicării pedepsei. În cazul în care constată
nerespectarea unora dintre măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata
termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat această
nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa, în
vederea revocării amânării aplicării pedepsei.
Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror, în cazul comiterii unei noi infracţiuni în termenul
de supraveghere, şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau
a altei persoane interesate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune. Raportul
de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat.

Art. 89

Anularea amânării aplicării pedepsei

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată

mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen,
amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
(2) În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei
rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea
aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei.
Comentariu
În cazul anulării amânării aplicării pedepsei sunt incidente regulile de la concursul de infracţiuni atunci
când, de exemplu, infracţiunea care atrage anularea a fost comisă după pronunţarea soluţiei de
amânare, dar înainte ca aceasta să devină definitivă (în cursul soluţionării apelului sau după
admiterea în principiu a unui recurs în casaţie) ori în cazul în care infracţiunea care atrage anularea
a fost săvârşită anterior rămânerii definitive, dar a fost descoperită după rămânerea definitivă a soluţiei
de amânare a aplicării pedepsei.
În cazul anulării amânării aplicării pedepsei sunt incidente regulile de la recidivă sau pluralitatea
intermediară atunci când pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
amânarea, iar infracţiunea pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei a fost comisă după
rămânerea definitivă a infracţiunii care atrage anularea.

Art. 90

Efectele amânării aplicării pedepsei

(1) Persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa
şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din
infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea termenului de
supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare.
(2) Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi
a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Comentariu
Amânarea aplicării pedepsei este o soluţie în procesul penal diferită de soluţia de condamnare. Ca
o consecinţă, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu poate fi supusă
niciunei interdicţii, incapacităţi sau decăderi dintre cele specifice soluţiei de condamnare şi nici nu
poate constitui primul termen al recidivei.
Soluţia se pronunţă ca urmare a constatării existenţei infracţiunii. În consecinţă, dat fiind interesul
apărării societăţii şi nevoia protecţiei drepturilor persoanei vătămate în cazul săvârşirii unei infracţiuni,
soluţia privind acţiunea penală nu afectează măsurile de siguranţă sau obligaţiile civile.

Art. 91

Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3
ani;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu
excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare;
c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;
d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este
suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni,
însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.
(2) Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art.
62, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub
supraveghere.
(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării
adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
(4) Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi
a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei şi atenţionarea condamnatului
asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite
infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin
pe durata termenului de supraveghere.
Comentariu
1. Caracterizare. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere implică o soluţie de
condamnare şi obligarea condamnatului, pe toată durata termenului de încercare, unor măsuri de
supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii, stabilite de instanţa de judecată în
baza legii.
Spre deosebire de celelalte mijloace de individualizare (prevederea de pedepse alternative, aplicarea
facultativă a pedepsei complementare, prevederea în lege a circumstanţelor agravante şi atenuante)
ce dau judecătorului posibilitatea să stabilească în mod just cuantumul pedepsei, prin suspendare
instanţa se pronunţă şi asupra modului de executare a acesteia, înlocuind o măsură privativă de
libertate cu una restrictivă de libertate.
2. Neconstituţionalitate în cazul unei condiţii prevăzute de Codul penal din 1968. „Accesul
inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, la care este îndreptăţit din punct
de vedere al politicii penale şi al dreptului penal, nu îi poate fi interzis pe criterii străine justiţiei penale,
cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatul care nu are posibilitatea obiectivă de acoperire
a prejudiciului înaintea pronunţării hotărârii de condamnare nu poate avea acces la condamnarea cu
suspendarea executării pedepsei” (D.C.C. nr. 436/1997, M.Of. nr. 53 din 6 februarie 1998).
Soluţia Curţii Constituţionale, citată anterior, este criticabilă având în vedere că în realitate se restituie
victimei ceea ce într-o formă sau alta i s-a luat de către infractor, astfel încât nu se poate susţine că
există o discriminare între persoanele acuzate pe considerentul averii.
3. Egalitate în faţa legii. Prin art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale se stabilesc criteriile nediscriminatorii în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute
în respectiva convenţie (…). Limitarea legală a aplicării suspendării executării pedepsei sub
supraveghere nu încalcă niciunul dintre criteriile egalităţii în drepturi. Drepturile fundamentale
reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din
această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice,
iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. În această
situaţie este evident că regimul pedepselor constituie o problemă de politică penală, pe care organul
legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente la un moment
dat în domeniul criminalităţii. În asemenea condiţii, încălcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în
discuţie numai dacă instituirea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni, potrivit criteriilor
stabilite de legiuitorul constituant. Cu alte cuvinte, textele constituţionale invocate vizează egalitatea în
drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi
libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de
natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite
categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Din susţinerea excepţiei rezultă că autorul acesteia, fără
a invoca şi alte texte constituţionale, a mai argumentat că între fapta săvârşită şi pedeapsa aplicată
trebuie să existe un raport just (…). Verificarea proporţionalităţii aparţine competenţei de control
a Curţii Constituţionale, atâta timp cât restrângerea are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi cetăţeneşti. În cazul excepţiei invocate însă, restrângerea aplicării măsurii de suspendare
condiţionată a executării pedepsei este impusă, astfel cum s-a mai arătat, pentru realizarea unei
politici represive mai ferme, fapt care excedează însă sfera de reglementare a art. 49 din Constituţie,
referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (mutatis mutandis,D.C.C. nr.
25/1999, M.Of. nr. 136 din 1 aprilie 1999; în acelaşi sens: D.C.C. nr. 79/1999, M.Of. nr. 323 din 6 iulie
1999; D.C.C. nr. 111/1999, M.Of. nr. 506 din 19 octombrie 1999; D.C.C. nr. 166/1999, M.Of. nr. 585
din 30 noiembrie 1999; D.C.C. nr. 167/1999, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999; D.C.C. nr.
202/1999, M.Of. nr. 68 din 16 februarie 2000; D.C.C. nr. 62/2000, M.Of. nr. 341 din 21 iulie 2000).
4. Constituţionalitatea prevederii de condiţii care restrâng accesul la suspendarea executării
pedepsei. Restrângerea câmpului de incidenţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
reprezintă opţiuni de politică legislativă ce nu pot fi considerate ca neconstituţionale, neaducând
atingere vreunui principiu sau vreunei prevederi din Constituţie. Este de competenţa exclusivă
a legiuitorului să aleagă soluţia pe care o consideră corespunzătoare pentru combaterea criminalităţii
la un moment dat. De aceea critica (…), în sensul că legiuitorul ar fi stabilit în mod arbitrar limitele
pedepselor privative de libertate şi infracţiunile pentru care se interzice aplicarea măsurilor de
individualizare menţionate, este neîntemeiată. Susţinerea în sensul că dispoziţiile încalcă
prevederile art. 123 alin. (2) din Constituţie, privitoare la independenţa judecătorilor, este, de
asemenea, neîntemeiată, deoarece judecătorii nu pot fi independenţi faţă de lege. Individualizarea
judiciară a pedepsei, pe care ei sunt chemaţi să o înfăptuiască, poate avea loc numai în cadrul
individualizării legale, care este opera legiuitorului. Or, tocmai în cadrul individualizării legale au fost
instituite mijloacele de individualizare, care sunt suspendarea executării pedepsei, în cele două forme
ale acesteia, şi executarea pedepsei la locul de muncă, şi pe care judecătorii sunt obligaţi să le aplice
în strictă conformitate cu legea (…). Atât limitele speciale ale pedepselor, cât şi condiţiile de aplicare,
a mijloacelor de individualizare în discuţie sunt stabilite de lege şi nu pot fi aplicate decât în limitele
legii (mutatis mutandis, D.C.C. nr. 95/1999, M.Of. nr. 357 din 28 iulie 1999).
Textele constituţionale vizează recunoaşterea în favoarea cetăţenilor a unor drepturi şi libertăţi
fundamentale, iar nu identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura
lor, ceea ce justifică nu numai admisibilitatea aplicării unui regim juridic diferit, dar chiar necesitatea lui.
Cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi s-a constatat că suspendarea
executării pedepsei nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare
a executării pedepsei, astfel că dispoziţiile legale criticate nu contravin art. 49 din Constituţie. De
asemenea, s-a mai arătat că nu poate fi reţinut nici argumentul că între fapta săvârşită şi pedeapsa
aplicată trebuie să existe un raport just, deoarece proporţionalitatea, aşa cum este consfinţită de alin.
(2) al art. 49 din Constituţie, priveşte restrângerea care are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al
unor libertăţi cetăţeneşti, iar nu restrângerea aplicării măsurii de suspendare condiţionată a executării
pedepsei, impusă de necesitatea realizării unei politici represive mai ferme. Aceste considerente îşi
menţin valabilitatea şi în cauza de faţă. Referitor la invocarea dispoziţiilor constituţionale ale art.
22 alin. (2), potrivit cărora „Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant”, aleart. 23 alin. (1) şi (9), care consfinţesc inviolabilitatea libertăţii
individuale şi a siguranţei persoanei şi faptul că pedepsele sunt stabilite şi aplicate numai „în condiţiile
şi în temeiul legii”, precum şi ale art. 123 privind înfăptuirea justiţiei, se constată că aceste critici nu
sunt concludente în soluţionarea acestei excepţii, astfel că nu pot fi primite (mutatis mutandis, D.C.C.
nr. 119/1999, M.Of. nr. 554 din 12 noiembrie 1999).
5. Pedeapsă prevăzută de lege. Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta ca infracţiune, fără luarea în considerare a unor cauze de
reducere a pedepsei, cum ar fi cea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 143/2000 privind traficul ilicit de
droguri (I.C.C.J., Secţia penală,decizia nr. 5944/2005, www.scj.ro) sau fără luarea în considerare
a cauzei de reducere a pedepsei stabilite în cazul tentativei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
4106/2003, www.scj.ro).
6. Motivarea sancţiunii. Aprecierea instanţei în ceea ce priveşte modalitatea de executare
a pedepsei trebuie motivată în concret, nefiind suficientă enunţarea textelor de lege.
7. Graţierea şi suspendarea executării pedepsei. În cazul graţierii parţiale a pedepsei, pentru
suspendarea executării se are în vedere pedeapsa aplicată, iar nu restul de pedeapsă ce rămâne
negraţiat. Ca urmare, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte limitele prevăzute de lege nu se poate
dispune suspendarea executării, chiar dacă restul rămas de executat şi în urma graţierii parţiale nu
depăşeşte aceste limite (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2452/2001, Lege 4 – Bază de date).
8. Condiţii negative. Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:
pedeapsa aplicată este numai amenda; aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior
amânarea a fost revocată; infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau
a participanţilor.
Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art. 62
C.pen., amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub
supraveghere.
9. Cazuri speciale de suspendare a executării pedepsei. Suspendarea executării pedepsei în cazul
infracţiunii de abandon de familie (art. 378 C.pen.) este obligatorie [în cazul art. 378 alin. (5)
C.pen., norma este imperativă] dacă inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile până la rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare. În situaţia în care inculpatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a pensiei
de întreţinere, aplicarea dispoziţiilor privind suspendarea executării pedepsei este posibilă atunci când
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de norma generală.

Art. 92

Termenul de supraveghere

(1) Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de

supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică
decât durata pedepsei aplicate.
(2) Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
(3) Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de
supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.
Comentariu
Termenul de supraveghere nu cuprinde durata pedepsei, fiind independent de aceasta, dar nu poate fi
mai mic decât pedeapsa dispusă.
Spre deosebire de termenul de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei, în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere termenul este variabil. Nici în acest caz însă nu se va scădea
din durata termenului de supraveghere eventuala măsură de arestare preventivă a persoanei
condamnate.
Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Art. 93

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

(1) Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele

măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
(2) Instanţa impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
(3) Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de
instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor.
(4) Pentru stabilirea conţinutului obligaţiei prevăzute la alin. (3), instanţa va consulta
informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de probaţiune cu privire la
posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul
instituţiilor din comunitate.
(5) Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Comentariu
Măsurile de supraveghere au un caracter obligatoriu, iar obligaţiile un caracter facultativ, trebuind
individualizate în concret.
1. Constituţionalitate. Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii (de exemplu,
D.C.C. nr. 95/1999, M.Of. nr. 357 din 28 iulie 1999 şi D.C.C. nr. 167/1999, M.Of. nr. 585 din 30
noiembrie 1999) şi a respins toate excepţiile de neconstituţionalitate, subliniind că suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere este creată de legiuitor şi pusă la dispoziţie instanţei ca mijloc
de individualizare judiciară a executării pedepsei, dând inculpatului numai o vocaţie, iar nu un drept de
a beneficia de aceste măsuri (mutatis mutandis, D.C.C. nr. 131/2000, M.Of. nr. 393 din 23 august
2000).
Legiuitorul a reglementat posibilitatea pentru instanţa de judecată de a dispune, motivat, ca pedeapsa
să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia, iar dacă sunt îndeplinite anumite
condiţii prevăzute de lege să dispună suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Prin lege s-
au reglementat măsurile de supraveghere la care trebuie să se supună condamnatul pe durata
termenului de supraveghere, care nu implică un tratament juridic diferenţiat faţă de persoane aflate în
aceeaşi situaţie juridică. Dispoziţiile (...) nu aduc nicio atingere dreptului la liberă circulaţie, care
vizează libertatea de mişcare a cetăţeanului. Acest drept nu este absolut, ci trebuie să se desfăşoare
cu respectarea şi îndeplinirea unor condiţii stabilite de lege (mutatis mutandis, D.C.C. nr.
338/2005, M.Of. nr. 734 din 12 august 2005).
2. Omisiunea prezentării condamnatului la consilierul de probaţiune. Omisiunea prezentării
condamnatului la datele fixate de către Serviciul de Integrare Socială nu poate atrage revocarea
suspendării pedepsei sub supraveghere, fără o cercetare prealabilă a motivelor care au condus la
lipsa condamnatului (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr. 119/A/2004, portal.just.ro).
3. Nerespectarea obligaţiilor. Rea-credinţă. În cazul în care nu s-a probat reaua-credinţă
a condamnatului în nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite prin hotărârea
de condamnare, plecarea acestuia în străinătate fiind determinată nu de intenţia de a se sustrage
obligaţiilor ce îi reveneau, ci de dorinţa de a obţine un câştig material licit şi necesar, revocarea
suspendării nu se impune (mutatis mutandis, C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.
2041/2003, portal.just.ro).
4. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de
instanţă. Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal are dispoziţii speciale
în ceea ce priveşte suspendarea.
5. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. În cazul dispunerii suspendării executării
pedepsei, judecătorul delegat cu executarea transmite o copie de pe hotărârea instanţei serviciului de
probaţiune. În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute de lege, judecătorul delegat cu
executarea comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute
la art. 29 din Legea nr. 253/2013, după caz.
Pentru stabilirea de către instanţa de judecată a obligaţiei prevăzute la art. 93 alin. (3)
C.pen., serviciile de probaţiune transmit Direcţiei de probaţiune informaţii specifice, în vederea
centralizării acestora şi a publicării listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul
fiecărui serviciu de probaţiune pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei şi a curţilor de apel. Lista
cuprinde instituţiile din comunitate în cadrul cărora poate fi prestată muncă neremunerată în folosul
comunităţii şi tipurile de activităţi care pot face obiectul acesteia. Lista este inclusă în baza de date, iar
la solicitarea serviciilor de probaţiune, instituţiile din comunitate vor comunica date în vederea
includerii acestora în lista, potrivit specificului activităţilor pe care le desfăşoară. Autorităţile publice
locale sunt obligate să pună la dispoziţia serviciilor de probaţiune datele solicitate, în termen de 7 zile.
În caz de neexecutare, serviciile de probaţiune vor sesiza judecătorul delegat cu executarea.
Necomunicarea datelor la solicitarea judecătorului delegat constituie abatere judiciară.
În cazul în care împotriva unei persoane aflate în executarea unor obligaţii sau măsuri a căror
supraveghere este încredinţată serviciului de probaţiune a fost începută urmărirea penală sau aceasta
a fost arestată preventiv, trimisă în judecată ori condamnată pentru o altă infracţiune, organul judiciar
care a dispus aceste măsuri va informa, în scris, serviciul de probaţiune care exercită supravegherea,
în termen de 3 zile. În cazul în care serviciul de probaţiune are cunoştinţă despre faptul că împotriva
unei persoane aflate în supraveghere s-a început urmărirea penală sau a fost trimisă în judecată într-
un alt dosar penal, va informa organul judiciar competent despre faptul că persoana se află în
executarea unei pedepse, măsuri educative sau a altei măsuri neprivative de libertate.
6. Acordul instanţei privind părăsirea teritoriului ţării. În cazul în care, pe durata termenului de
supraveghere, persoana supravegheată doreşte să părăsească teritoriul ţării, în condiţiile în care prin
hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la art. 93 alin. (2) lit. d) C.pen., solicită
instanţei de executare încuviinţarea în acest sens. Cererea persoanei supravegheate se soluţionează
în camera de consiliu, după ascultarea acesteia şi a consilierului de probaţiune. Instanţa se pronunţă
prin încheiere definitivă. Durata părăsirii ţării nu poate depăşi 30 de zile într-un an. Durata permisiunii
se include în termenul de supraveghere. O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată,
serviciului de probaţiune competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţiei
Generale de Paşapoarte.
7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor. În situaţia în care, pe parcursul termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre
obligaţiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi obligaţii sau încetarea
executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanţa de executare. Sesizarea instanţei poate fi
făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei supravegheate sau
a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
8. Îndeplinirea obligaţiilor civile. Persoana supravegheată va depune la consilierul de probaţiune
dovada îndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel puţin 3 luni înainte de
expirarea termenului de supraveghere. În cazul nedepunerii dovezii de îndeplinire a obligaţiilor civile în
termen, consilierul de probaţiune, din oficiu sau la cererea judecătorului delegat, solicită persoanei
supravegheate informaţii cu privire la motivele care au condus la aceasta. În situaţia în care constată
că persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile, în tot sau în parte, consilierul de
probaţiune sesizează instanţa. Sesizarea instanţei de executare se poate face şi de către procuror sau
de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile, după consultarea raportului întocmit
de consilierul de probaţiune. Pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea obligaţiilor civile,
instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei
publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale
din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice
care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului.
Îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după sesizarea instanţei nu atrage
revocarea suspendării executării pedepsei, dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului de
supraveghere.
9. Obligaţia urmării unui curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, primind copia hotărârii
judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din
comunitate în care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul
hotărârii, precum şi decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de
pregătire şcolară ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu
privire la instituţia stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent. În cazul în care
persoana supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen de
maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire şcolară, aceasta
se va înscrie în anul şcolar următor.
10. Munca neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de
probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care urmează a presta muncă neremunerată în
folosul comunităţii, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei,
în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se
executa obligaţia şi tipul de activitate, comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa. În cazul în care executarea muncii nu mai este posibilă în niciuna dintre cele
două instituţii din comunitate menţionate în hotărâre, consilierul de probaţiune sesizează judecătorul
delegat cu executarea, care va desemna o altă instituţie din comunitate pentru executarea muncii.
După evaluarea iniţială, pentru emiterea deciziei, persoana supravegheată prezintă un certificat
medical eliberat, după caz, de medicul său de familie sau de un medic de medicină generală, care
confirmă faptul că persoana este aptă pentru prestarea unor activităţi dintre cele propuse de
consilierul de probaţiune şi nu prezintă risc pentru sănătatea altor persoane. Pentru persoanele care
nu pot suporta costurile evaluării medicale, acestea sunt suportate de la bugetul de stat. Persoana
care urmează a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii este obligată să prezinte medicului
ce efectuează examinarea, în vederea eliberării certificatului medical prevăzut la alin. (3), toate datele
privind starea sa de sănătate relevante pentru această examinare. Pe parcursul executării, persoana
are obligaţia de a informa consilierul de probaţiune cu privire la apariţia unor modificări referitoare la
starea sa de sănătate. În cazul în care persoana supravegheată a devenit inaptă pentru prestarea
unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori prezintă risc pentru sănătatea altor
persoane, aceasta prezintă un certificat medical eliberat potrivit dispoziţiilor legale care confirmă faptul
că persoana nu mai este aptă. În cazul constatării incapacităţii de a presta muncă neremunerată în
folosul comunităţii, zilele de muncă neremunerată în folosul comunităţii rămase neexecutate nu se mai
execută, cu excepţia situaţiei în care, pe durata termenului de supraveghere, starea de incapacitate
temporară de muncă încetează. Persoana supravegheată care, în timpul prestării muncii
neremunerate în folosul comunităţii, a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident sau a unei
boli profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile legii. Îndrumarea şi verificarea
modalităţii efective în care persoana supravegheată desfăşoară muncă neremunerată în folosul
comunităţii se realizează de către un reprezentant al instituţiei din comunitate stabilite prin decizie.
Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate
stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult 6 luni de la data
începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea
unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate
temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi
prestată până la expirarea termenului de supraveghere. Două ore de activitate prestată efectiv
echivalează cu o zi de muncă. În cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate
remunerată sau urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în
aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două ore. La solicitarea persoanei supravegheate,
durata muncii prestate poate fi prelungită de către consilierul de probaţiune cu până la două ore de
muncă. În zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu desfăşoară o activitate remunerată ori
nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare profesională, durata muncii prestate într-o zi
calendaristică nu poate depăşi 8 ore.
Munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii sau în zilele de duminică şi
în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei şi în măsura în care
acest lucru este posibil. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi persoanelor care, datorită
cultelor religioase legale din care fac parte, au altă zi de repaus decât duminica.
Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea prevederilor legale privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă. Munca neremunerată în folosul
comunităţii nu poate fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc
pentru sănătatea sau integritatea persoanelor.
După executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii, instituţia din comunitate unde
persoana supravegheată a executat munca neremunerată în folosul comunităţii are obligaţia de
a emite şi de a comunica serviciului de probaţiune şi persoanei supravegheate un document care
atestă că munca neremunerată în folosul comunităţii a fost executată.
11. Obligaţia frecventării unuia sau mai multor programe de reintegrare socială. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, primind copia hotărârii
judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau programele care trebuie
urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din comunitate în care urmează să
aibă loc acestea, comunicând acestei instituţii copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe de
reintegrare socială, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din
comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
12. Obligaţia de a se supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Consilierul
de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală, primind copia hotărârii
judecătoreşti, comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală, menţionate în hotărâre. În cazul în care instituţia nu este
menţionată în hotărâre, consilierul de probaţiune decide instituţia în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală şi comunică acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii,
precum şi decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a se supune măsurilor de
control, tratament sau îngrijire medicală, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la
instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent. Instituţia
sesizează serviciul de probaţiune atunci când constată că persoana supravegheată nu îşi respectă
îndatoririle stabilite în cadrul controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale. Sesizarea serviciului de
probaţiune poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată.
Costurile controlului, tratamentului sau îngrijirii medicale sunt acoperite de la bugetul de stat.

Art. 94

Supravegherea condamnatului

(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) se
comunică serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), alin. (3) şi
alin. (5) se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. c) şi lit. d) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul
de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.
(3) Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor
prevăzute înart. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), precum şi alin. (3) într-un termen cât mai scurt de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze
instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile care îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu
cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Comentariu
Munca neremunerată în folosul comunităţii dispusă în cazul persoanei condamnate la o pedeapsă cu
suspendarea sub supraveghere a executării se execută într-un interval de cel mult un an de la data
începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai este aptă pentru prestarea
unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori starea de incapacitate
temporară de muncă a încetat, situaţii în care munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi
prestată până la expirarea termenului de supraveghere (art. 57 din Legea nr. 253/2013).

Art. 95

Modificarea sau încetarea obligaţiilor

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie
impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
condamnatului şanse mai mari de îndreptare.
(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Comentariu
Instanţa dispune modificarea sau încetarea obligaţiilor la sesizarea serviciului de probaţiune ori
a judecătorului delegat cu executarea sau la cererea persoanei supravegheate ori a persoanei
vătămate [art. 57 alin. (2) raportat laart. 48 alin. (2) din Legea nr. 253/2013].

Art. 96

Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă,

nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege,
instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
(2) Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea şi
dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedeşte că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească.
(3) Dacă pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 nu a fost
executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art. 63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) şi
alin. (6), instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei, la care se adaugă
pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda.
(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune,
descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi
dispune executarea pedepsei.
(5) Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit
dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.
(6) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în cazul revocării, dispoziţiile alin. (1), alin.
(4) şi alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Comentariu
1. Săvârşirea infracţiunii după expirarea termenului de declarare a apelului. Săvârşirea unei
infracţiuni după expirarea termenului de apel privind o sentinţă anterioară de condamnare cu
suspendare a executării pedepsei, sau după pronunţarea unei soluţii în apel, atrage revocarea
suspendării. Într-o atare situaţie, infracţiunile nu se află în concurs, fiind aplicabile, după caz, şi
prevederile de la recidivă sau pluralitatea intermediară.
În cazul în care, după suspendarea executării pedepsei, aceasta a fost graţiată, iar în termenul de
încercare atât al suspendării, cât şi al graţierii condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune
intenţionată, suspendarea se revocă şi beneficiul graţierii se înlătură.
2. Săvârşirea unei infracţiuni în termenul de încercare a suspendării condiţionate dispuse
conform Codului din 1968. Legea nr. 187/2012 reglementează situaţia în mod expres prevăzând,
conform art. 15LPACP că măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în
baza Codului penal din 1968 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal. Regimul
suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării
sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1968.

Art. 97

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai

săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen,
suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
(2) În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune
suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
91. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de
supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care
s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Comentariu
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise
o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-
a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează,
aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară.
În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune suspendarea
executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 91 C.pen. Dacă se
dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează
de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunţat anterior suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere.

Art. 98

Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere

(1) În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea
termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
(2) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
Comentariu
Spre deosebire de Codul anterior care prevedea ca efect al expirării termenului de încercare al
suspendării executării pedepsei sub supraveghere fără să se fi săvârşit o infracţiune reabilitarea de
drept, Codul actual prevede ca efect al expirării termenului de supraveghere fără să se fi săvârşit
o infracţiune, considerarea pedepsei ca executată.
Nu se produc efecte asupra măsurilor de siguranţă (al căror scop este protejarea societăţii) şi nici
asupra obligaţiilor civile. De altfel, condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, iar pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre,
cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Secţiunea a 6-a
 Liberarea condiţionată

Comentariu comun
Liberarea condiţionată reprezintă o individualizare post iudicium a executării pedepsei închisorii ori
detenţiunii pe viaţă şi presupune punerea în libertate a condamnatului mai înainte de executarea
integrală a pedepsei şi reintegrarea socială a condamnatului prin implicarea activă şi calificată
a statului, în acest sens un rol esenţial revenind consilierilor de probaţiune.
Legea creează regimuri diferenţiate de acordare a liberării între categorii de pedepse (închisoare care
nu depăşeşte 10 ani sau închisoare mai mare de 10 ani, detenţiunea pe viaţă), vârsta condamnaţilor
(care au împlinit sau care nu au împlinit 60 de ani), luându-se în considerare condiţiile referitoare la
regimul de executare căruia i-au fost supuşi, executarea obligaţiilor civile, posibilitatea de reintegrare
în societate.
Liberarea reprezintă un instrument juridic prin care se constată că nu mai este necesară continuarea
executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia
condamnării, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedeşte că
a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale şi convinge astfel instanţa că nu va mai
comite infracţiuni, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate.
Reprezintă o vocaţie la care poate accede dacă sunt îndeplinite anumite condiţii, nu reprezintă un
drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen. Liberarea este legată de
probaţiune prin măsurile de supraveghere şi obligaţiile impuse.
Consecinţele liberării condiţionate decurg din stabilirea unui termen de supraveghere (de 10 ani de la
data liberării condiţionate din pedeapsa detenţiunii pe viaţă, respectiv intervalul cuprins între data
liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii şi data împlinirii duratei pedepsei constituie
termen de supraveghere pentru condamnat) în care trebuie respectate măsurile de supraveghere şi
obligaţiile impuse.
Liberarea condiţionată poate fi revocată (pentru considerente ce ţin de fapte juridice intervenite după
acordarea sa) ori anulată (pentru considerente ce ţin de fapte juridice născute anterior acordării sale).
În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului
de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de
anulare, pedeapsa se consideră executată.

Art. 99

Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă

(1) Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.
(2) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării
condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la
care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere
ori dacă nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(3) De la data liberării condiţionate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere de
10 ani.
Comentariu
Capitolul VIII (intitulat „Liberarea condiţionată”) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor
şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, este
format din 3 articole referitoare la liberarea condiţionată, redate în continuare.

Art. 95
 Condiţiile de acordare a liberării condiţionate

Persoana condamnată poate fi liberată condiţionat înainte de executarea în întregime a pedepsei

privative de libertate, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 99 sau, după caz, la art. 100 C.pen..

Art. 96

Partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate
şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale

(1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi
formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de
muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de
muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două
nopţi de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se
consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile
executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de
zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate.
(2) Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau
a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.

Art. 97

Procedura de acordare a liberării condiţionate

(1) Liberarea condiţionată se acordă potrivit procedurii prevăzute în Codul de procedură penală, la
cererea persoanei condamnate sau la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată.
(2) Comisia pentru liberare condiţionată este alcătuită din judecătorul de supraveghere a privării de
libertate, care este şi preşedintele comisiei, directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru
siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi
un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia
căruia se află penitenciarul. Secretariatul comisiei se asigură de către şeful serviciului evidenţă din
penitenciarul respectiv.
(3) Comisia formulează propuneri de liberare condiţionată a persoanei condamnate, ţinând seama de:
a) fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi de partea din durata pedepsei care este considerată ca
executată, conform art. 96;
b) regimul de executare a pedepsei privative de libertate în care este repartizată;
c) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul când
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia pentru reintegrare socială, în special în cadrul
muncii prestate, al activităţilor educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi
responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare aplicate;
e) antecedentele sale penale.
(4) În activitatea sa, comisia ţine cont şi de rezultatele aplicării instrumentelor standard de evaluare
a activităţilor desfăşurate de deţinuţi, aprobate prin decizie a directorului general al Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor.
(5) Persoana condamnată este adusă în faţa comisiei pentru liberare condiţionată, cu excepţia
situaţiilor în care prezintă afecţiuni medicale confirmate de medic, care nu permit prezentarea sa. În
acest caz, persoana condamnată poate depune înscrisuri.
(6) Propunerea comisiei pentru liberare condiţionată este cuprinsă într-un proces-verbal motivat, care
cuprinde poziţia membrilor comisiei faţă de propunerea de liberare.
(7) La procesul-verbal de propunere a liberării condiţionate se anexează, prin grija consilierului de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii în circumscripţia căruia se află
penitenciarul, recomandările cu privire la măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 101
C.pen. care pot fi aplicate de către instanţa de judecată, în cazul în care restul de pedeapsă rămas
neexecutat la data liberării persoanei condamnate este de 2 ani sau mai mare.
(8) Dispoziţiile alin. (7) nu se aplică persoanelor condamnate de cetăţenie străină, faţă de care s-a
dispus pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen..
(9) Persoana condamnată poate prezenta, în faţa comisiei pentru liberare condiţionată, dovezi că şi-a
îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare ori s-a aflat în imposibilitatea
îndeplinirii acestor obligaţii.
(10) Procesul-verbal prevăzut la alin. (6), împreună cu documentele care atestă menţiunile cuprinse în
acesta, se înaintează judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, iar procesul-verbal se
comunică de îndată persoanei condamnate.
(11) În cazul în care comisia pentru liberare condiţionată constată că persoana condamnată nu
întruneşte condiţiile pentru a fi liberată condiţionat, în procesul-verbal întocmit potrivit alin. (6) fixează
un termen pentru reexaminarea situaţiei acesteia, care nu poate fi mai mare de un an. În cazul în care
cererea de liberare condiţionată este formulată înainte de îndeplinirea condiţiei privind îndeplinirea
fracţiunii prevăzute de Codul penal, iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei
fracţiuni este mai mare de un an, termenul stabilit de comisie va fi data împlinirii fracţiunii prevăzute
de Codul penal. În cazul în care perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este
mai mică de un an, termenul fixat de comisie poate depăşi data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul
penal, dar nu poate fi mai mare de un an. Totodată, comisia comunică, de îndată, procesul-verbal
persoanei condamnate, care are posibilitatea ca, în termen de 3 zile de la aducerea la cunoştinţă, sub
semnătură, să se adreseze, cu cerere de liberare condiţionată, judecătoriei în circumscripţia căreia se
află penitenciarul.
(12) Metodologia de lucru a comisiei pentru liberare condiţionată este stabilită prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi.
(13) În vederea soluţionării cererii de liberare condiţionată a persoanei condamnate sau a propunerii
formulate de comisie, instanţa poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate sau poate
solicita copii ale actelor şi documentelor din acesta.

Art. 100

Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii

(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:

a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care
nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de
ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.
(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea
condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu
depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari
de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata
pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest
caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin
jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două
treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata
pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest
caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin
o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin
jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării
condiţionate şi atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la
care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere
ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
(6) Intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei
constituie termen de supraveghere pentru condamnat.
Comentariu
Constituţionalitate. Curtea Constituţională a subliniat în mod constant că egalitatea nu înseamnă
uniformitate şi că pentru situaţii diferite se impun soluţii juridice diferite. Astfel, în D.C.C. nr. 139/1996
(M.Of. nr. 7 din 20 ianuarie 1997), Curtea Constituţională a arătat că principiul egalităţii în drepturi nu
înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. De
asemenea, în D.C.C. nr. 256/1997 (M.Of. nr. 134 din 2 aprilie 1998), Curtea Constituţională a statuat
că principiul egalităţii nu presupune uniformitate, aşa încât toate situaţiile să fie tratate în acelaşi fel, ci
presupune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite să existe un
tratament diferit. Principiul egalităţii nu se opune ca o lege să stabilească reguli diferite în raport cu
persoane care se află în situaţii diferite. Este firesc şi echitabil ca legiuitorul să îi stimuleze pe
condamnaţii care desfăşoară o muncă utilă, sunt stăruitori în muncă şi dau dovadă prin aceasta că s-
au îndreptat. Cei care satisfac aceste condiţii se bucură de acest tratament fără discriminări, după
cum cei care nu prestează munca, indiferent din ce cauză, sunt supuşi altui tratament, tot fără
discriminări. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile în care poate fi acordată
liberarea condiţionată, mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor
pedepsei etc. Liberarea condiţionată nu este un drept al condamnaţilor, ci doar o vocaţie pe care o au,
prin voinţa legiuitorului, toţi condamnaţii care, după ce au executat fracţiunile de pedeapsă stabilite de
lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, şi condiţia de a fi disciplinaţi şi de a da dovezi
temeinice de îndreptare, inclusiv atunci când nu prestează muncă (D.C.C. nr. 141/2000, M.Of. nr. 508
din 17 octombrie 2000).

Art. 101

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile

(1) Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare,
condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
(2) În cazul prevăzut în alin. (1), instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai
multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
(3) Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în
conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
(4) Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. d)-f), instanţa individualizează, în concret,
conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(5) Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se execută din
momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de
supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)-g) se execută
pe toată durata termenului de supraveghere.
(6) Abrogat.
Comentariu
Măsurile de supraveghere se dispun în mod obligatoriu, toate, atunci când restul de executat este de
doi ani sau mai mare. În celelalte cazuri măsurile de supraveghere sunt facultative. Obligaţiile sunt
întotdeauna facultative.
1. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de instanţă. În
cazul acordării liberării condiţionate, instanţa de judecată care a dispus liberarea condiţionată
transmite serviciului de probaţiune o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, cu
menţiunea că toate măsurile de supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1) C.pen. se execută
integral, potrivit legii şi cu indicarea perioadei de executare a măsurilor de supraveghere, respectiv
a obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) C.pen.,atunci când este cazul, calculată
potrivit art. 101 alin. (5) C.pen. În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-
a dispus liberarea condiţionată una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. c)-
g) C.pen., instanţa de judecată care a dispus liberarea condiţionată comunică o copie de pe hotărârea
prin care s-a acordat liberarea, după caz, şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit.
h)-j), m) şi n) din Legea nr. 253/2013, abilitate să supravegheze îndeplinirea acestor obligaţii.
2. Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor. În mod excepţional, consilierul de
probaţiune, prin decizie, poate acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată a acesteia,
permisiunea în executarea obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. d) şi e) C.pen., în următoarele
cazuri: a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau funeraliile unui membru de
familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare; b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă; c) susţinerea unui
examen; d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale. Permisiunea poate fi acordată pe
o perioadă de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei prevăzute la lit. d) când, în mod excepţional,
permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea tratamentului sau
a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere. Despre acordarea
permisiunii, consilierul de probaţiune încunoştinţează persoanele sau instituţiile prevăzute de lege [art.
29 alin. (1) lit. m) şi n) din Legea nr. 253/2013], precum şi judecătorul delegat cu executarea.
3. Obligaţia urmării unui curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, primind copia hotărârii
judecătoreşti prin care s-a acordat liberarea condiţionată, decide, pe baza evaluării iniţiale
a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc,
comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a acordat liberarea, precum
şi decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară
ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia stabilită,
se efectuează de serviciul de probaţiune competent. În cazul în care persoana supravegheată va
urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen de maximum 6 luni de la data primei
întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar
următor.
4. Obligaţia frecventării unuia sau mai multor programe de reintegrare socială. Consilierul de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care
trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, primind copia hotărârii
judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul sau programele care trebuie
urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv instituţiile din comunitate în care urmează să
aibă loc acestea, comunicând acestor instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia
sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe de
reintegrare socială, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate
stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.

Art. 102

Supravegherea condamnatului

(1) Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin. (1) lit. c)–e) se comunică
serviciului de probaţiune.
(2) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) şi lit. b) se face de
serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în art.
101 alin. (2) lit. c)–g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu
privire la orice încălcare a acestora.
(3) Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) şi lit. e) poate fi
realizată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute de legea
specială.
(4) Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Art. 103

Modificarea sau încetarea obligaţiilor

(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa
dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse
mai mari de reintegrare socială.
(2) Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Comentariu
În situaţia în care, pe parcursul supravegherii, consilierul de probaţiune constată că se impune
modificarea conţinutului unora dintre obligaţii, stabilirea unor noi obligaţii sau încetarea executării
unora dintre cele dispuse, va sesiza instanţa, potrivit art. 103 C.pen. Sesizarea instanţei poate fi făcută
şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea celui liberat sau a persoanei vătămate, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.

Art. 104

Revocarea liberării condiţionate

(1) Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile

de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea şi dispune
executarea restului de pedeapsă.
(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost
descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune
executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută,
după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul liberării
condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Comentariu
Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei
pedepsei cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Atunci când, după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare şi înainte de liberarea condiţionată, pedeapsa aplicată de instanţă a fost
redusă ca efect al graţierii parţiale, împlinirea duratei se stabileşte în raport cu pedeapsa închisorii
redusă în urma graţierii, şi nu în raport cu pedeapsa pronunţată de instanţă (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 1544/1983, Lege 4 – Bază de date).
În cazul în care constată nerespectarea uneia sau a unora dintre măsurile de supraveghere sau
obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune verifică
motivele care au determinat această nerespectare şi întocmeşte un raport. Dacă apreciază că
nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa în vederea revocării liberării condiţionate.
În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. c)-g)
C.pen.,organele abilitate însărcinate cu verificarea modului de îndeplinire a acestor obligaţii sesizează
serviciul de probaţiune.
Sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2)
lit. c)-g) C.pen. poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată.
Sesizarea instanţei în vederea revocării liberării condiţionate poate fi făcută şi de către procuror, în
cazul comiterii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, şi de către judecătorul delegat cu
executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea
raportului întocmit de consilierul de probaţiune. Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de
judecătorul delegat (art. 62 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal).

Art. 105

Anularea liberării condiţionate

(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai

săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii
chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea,
termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
(3) Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării
liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Comentariu
Textul nu are corespondent în Codul anterior.
Consecinţele sunt diferite în raport de data săvârşirii infracţiunii care atrage anularea:
a) se aplică dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, atunci când fapta descoperită pe parcursul
termenului de încercare a fost comisă înainte de pronunţarea hotărârii definitive de condamnare;
b) se aplică dispoziţiile privitoare la pluralitate intermediară, atunci când fapta descoperită pe parcursul
termenului de încercare a fost comisă după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare, dar nu
sunt îndeplinite condiţiile de la recidivă. În acest caz contopirea se realizează potrivit dispoziţiilor de la
concursul de infracţiuni;
c) se aplică dispoziţiile privitoare la recidivă, atunci când fapta descoperită pe parcursul termenului de
încercare a fost comisă după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare.
Textul prevede că partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi
neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii. Totuşi
conform art. 68 lit. c) C.pen.,executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe după
expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, iar nu în timpul termenului de
supraveghere. În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea dreptului străinului de
a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării.

Art. 106

Efectele liberării condiţionate

În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea

termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit
o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul are un conţinut similar cu cel din art. 61 alin. (1) C.pen. din 1968, astfel
că nu există situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile pentru acest criteriu.
2. Curgerea termenului de reabilitare. De la data expirării termenului de supraveghere curge
termenul de reabilitare de drept sau judecătorească, conform art. 167 C.pen. (termenul se socoteşte
de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale).
3. Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Executarea pedepsei
interzicerii exercitării unor drepturi începe după expirarea termenului de supraveghere a liberării
condiţionate.

Titlul IV Măsurile de siguranţă

Bibliografie: E. Anton, Cauză soluţionată de procuror prin aplicarea art. 10 lit. b1) din Codul de
procedură penală.Luarea măsurii confiscării, în Dreptul nr. 7/2002; G. Antoniu, Unele reflecţii asupra
măsurilor de siguranţă, în R.D.P. nr. 1/2006; G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu
comparativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; V. Berger, Jurisprudenţa CEDO, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1998; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu
pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; S. Bogdan, D.A. Şerban, notă
la decizia nr. 499/17.06.2010 – Internarea nevoluntară în scopul expertizării psihiatrice a acuzatei
întemeiat pe baza prevederilor art. 117 C.proc.pen., în C.D.P. nr. 4/2010; C. Bulai, Individualizarea
măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, în S.C.J. nr. 3/1981; R. Chiriţă, Câteva consideraţii în
legătură cu temeiul juridic al aplicării măsurilor de siguranţă, în Dreptul nr. 1/1999; A-A. Danciu,
Confiscarea extinsă, în C.D.P. nr. 4/2013; H. Diaconescu, Cu privire la posibilitatea procurorului de
a sesiza instanţa de judecată cu luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical şi
a internării medicale prevăzute de art. 113 şi art. 114 C.pen., în cazul în care el nu a dispus instituirea
provizorie a acestora în cursul urmăririi penale sau la finalizarea acesteia, în Dreptul 8/2003; H.
Diaconescu, Despre condiţiile procesuale şi instanţa competentă pentru luarea măsurii de siguranţa
a obligării la tratament medical sau a internării medicale, în Dreptul nr. 1/1995; T. Dima,
Implicaţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri asupra
măsurii de siguranţă de natură medicală prevăzute în Codul penal, în Dreptul nr. 1/2003; C. Ecedi-
Stoisavlevici, Confiscare specială prin echivalent, în R.D.P. nr. 4/2001; M.A. Hotca,
Neconstituţionalitatea şi inutilitatea dispoziţiilor care reglementează confiscarea extinsă
(http://www.hotca.ro/download/articole/confiscarea_extinsa.pdf)
(http://www.juridice.ro/199507/neconstitutionalitatea-si-inutilitatea-dispozitiilor-care-reglementeaza-
confiscarea-extinsa.html), 2012; M.A. Hotca, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Aspecte
diferenţiale şi tranzitorii, Ed. Editas, Bucureşti, 2004; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal.Note.
Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; M.A. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul
penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; A.-R. Ilie,
Noţiunea de „pedeapsă” în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în C.D.P. nr. 2/2011; I.
Lascu, Condiţii generale ale măsurilor de siguranţă reglementate în Noul Cod penal, în Dreptul nr.
11/2005; L. Lefterache, Confiscarea extinsă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în
Supliment A.U.B. 2014; L. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Note de curs, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014; L. Lefterache, Drept penal. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012; L. Margocsy, Regimul juridic al internării medicale, în Dreptul nr. 9-12/1990;T.-C.
Medeanu, Confiscarea foloaselor necuvenite în cazul traficului de influenţă, în Dreptul 3/2001; T.-C.
Medeanu, Trafic de influenţă. Confiscarea specială, în R.D.P. nr. 1/2002; N. Neagu, N.B. Buzăianu,
Consideraţii referitoare la confiscarea specială în cazul infracţiunilor de corupţie, în Dreptul nr.
9/2004; L. Nicoară, Confiscare specială. Poziţia terţilor subdobânditori de bună-credinţă, în R.D.P. nr.
1/2005; L. Nicoară, Confiscare specială. Furt, în R.D.P. nr. 2/2003; C. Niculeanu, Confiscare specială.
Condiţii. Sume obţinute prin valorificarea bunurilor dobândite prin comiterea infracţiunii, în Dreptul nr.
4/1999; D. Niţu, Modificările aduse în materia confiscării de prevederile Legii nr. 278/2006, în C.D.P.
nr. 3/2006; T. Niţu, Admisibilitatea luării măsurii interzicerii de a se afla în anumite localităţi în cazul
minorilor infractori, în Dreptul nr. 8/1992; A. Paicu, Măsura confiscării prevăzută de art. 19 din Legea
nr. 78/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în Dreptul nr. 7/2002; A. Paicu,
Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, în
Dreptul nr. 9/2002; A. Paicu, C. Turianu, Confiscare specială. Temei juridic. Confiscarea sumei de bani
datorată ca despăgubire persoanei vătămate care nu s-a constituit parte civilă. Admisibilitate, în
Dreptul nr. 7/1990; V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, Codul de procedură penală adnotat, Vol. I.
Partea generală, Ed. Albastră, Bucureşti, 1996; V. Paşca, Confiscarea specială prin ordonanţa
procurorului, în R.D.P. nr. 4/1999; V. Paşca, Soluţionarea plângerilor împotriva actelor de
indisponibilizare în cursul procesului penal a autovehiculelor care au servit la săvârşirea infracţiunii, în
R.R.D. nr. 9-12/1989; V. Paşca, Drepturile coproprietarilor asupra vehiculelor confiscate pentru că au
servit la săvârşirea unor infracţiuni, în Dreptul nr. 4/1990; V. Paşca, Măsurile de siguranţă şi aplicarea
legii penale în timp, în R.D.P. nr. 1/1997; V. Pop, Confiscare. Competenţa instanţei civile. Limite, în
R.D.P. nr. 3/1996; I.-F. Popa, Măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzută de art. 118 lit. b) din
Codul penal, cu referire specială la confiscarea vehiculelor, în Dreptul nr. 6/2000; I. Popa, Măsuri de
siguranţă. Regimul juridic al internării medicale, în Dreptul nr. 5/1990; A. Posdarie, Măsura de
siguranţă a confiscării speciale în dreptul comparat, în R.D.P. nr. 2/2000; A. Posdarie, Măsuri de
siguranţă. Concept. Natură juridică, în R.D.P. nr. 4/1999; O. Predescu, Din nou despre măsura de
siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, în Dreptul nr.
5/2002; I. Retca, Consecinţele condamnării comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de
a exercita această profesie, în Pro Lege nr. 3/1999;C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară
1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996;C. Sima, Măsurile de siguranţă – probleme controversate
din practica judiciară, în Pro Lege nr. 3/1995; C. Sima, Măsurile de siguranţă. Originea şi evoluţia
conceptului, în Pro Lege nr. 1/1998;C. Sima, Principiile de reglementare a măsurilor de siguranţă în
dreptul penal român, în Pro Lege nr. 1/1999;O. Schmidt-Hăineală, Confiscare specială. Infracţiune
silvică, în R.D.P. nr. 3/2002; S.-D. Socol, Confiscarea extinsă în reglementarea noului Cod penal, în
C.D.P. nr. 2/2012; F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în
vigoare a Noului Cod penal. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul măsurilor de siguranţă, în
C.D.P. nr. 3/2013 şi în Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în
vigoare a Noului Cod penal,www.just.ro; F. Streteanu, Consideraţii privind confiscarea extinsă, în
C.D.P. nr. 2/2012; I. Şandru, Câteva consideraţii privitoare la măsurile de siguranţă prevăzute de noul
Cod penal, în Dreptul nr. 1/2006; Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007; C. Turianu, Confiscarea specială. Condiţii de aplicare, în Dreptul nr. 1/1992;C.
Turianu, Sinteză teoretică şi practică referitoare la confiscarea vehiculelor care au fost folosite pentru
comiterea infracţiunii, în Dreptul nr. 4/1992; M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul
penal anterior, Prezentare comparativă, observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014; A. Ungureanu, Recurs. Confiscare specială, în R.D.P. nr. 2/1998; D.C.
Ungur, Confiscarea specială prevăzută de art. 136 din noul Cod penal şi confiscarea specială
prevăzută de art. 118 din vechiul Cod penal, în Dreptul nr. 11/2005; M. Vasile, Confiscarea specială, în
R.D.P. nr. 4/2002; M. Vasile, Discuţii privind competenţa procurorului de a lua măsura de siguranţă de
interzicere a unei funcţii sau profesii, în Dreptul nr. 12/2002; M. Vasile, Aspecte particulare în materia
confiscării speciale în ceea ce priveşte cazurile de aplicare, în Dreptul nr. 3/2003; A. Vlăşceanu, A.
Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014; Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Vol. II, ed. 3, Ed. Paideia, Bucureşti,
1999; M. Zărie, Inaplicabilitatea măsurii confiscării speciale prevăzute de art. 118 lit. b), c) şi d) din
Codul penal în situaţia în care faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni, în Pro Lege
nr. 2/2004.
 Art. 107

Scopul măsurilor de siguranţă

(1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea

săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată.
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Scopul măsurilor de siguranţă era prevăzut în aceiaşi
termeni şi în Codul penal din 1968, în art. 111. Diferenţe apar sub aspectul persoanelor împotriva
cărora pot fi luate astfel de măsuri. Potrivit reglementării şi jurisprudenţei anterioare, măsura de
siguranţă se putea lua faţă de persoanele ce au comis fapte prevăzute de legea penală, indiferent
dacă era incidentă o cauză care înlătura răspunderea penală (amnistia, prescripţia, lipsa plângerii
prealabile şi împăcarea) ori o cauză de nepedepsire (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 16/1984,
în P.J.P. II, p. 140, cu un comentariu de G. Antoniu).
Noua reglementare prevede că în cazul intervenţiei cauzelor justificative, care exclud caracterul penal
al faptei, nu pot fi luate măsuri de siguranţă. Nu constituie infracţiuni faptele săvârşite în legitimă
apărare, în stare de necesitate, în cazul exercitării unui drept sau îndeplinirii unei obligaţii, cu
respectarea dispoziţiilor legale ori în cazul consimţământului persoanei vătămate.
Preluând în linii generale raţiunea reglementării anterioare, incidenţa cauzelor de impunitate potrivit
noii legi nu exclude luarea unei măsuri de siguranţă, însă în prezent printre aceste cauze identificăm
constrângerea, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit, excesul neimputabil,
care, cu excepţia ultimei ipoteze, au constituit cauze de înlăturare a caracterului penal în vechea
legislaţie.
De la regula potrivit căreia măsurile de siguranţă, ce se iau faţă de făptuitorul care a comis o faptă
prevăzută de legea penală, nejustificată, indiferent dacă nu i se aplică o pedeapsă, există o singură
excepţie în materia confiscării extinse, pentru care textul prevede condiţia ca făptuitorul să fie
condamnat.
2. Jurisprudenţă
2.1. Obiectul judecăţii. Instanţa poate lua una din măsurile de siguranţă dacă este legal sesizată cu
judecarea unei fapte penale ce reclamă o asemenea măsură şi numai în limitele activităţii ilicite pentru
care a fost sesizată (Trib. Jud. Timiş, Secţia penală, decizia nr. 89/1979; în acelaşi sens, Trib. Jud.
Braşov, Secţia penală, decizia nr. 447/1973; Trib. Jud. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 447/1981,
în P.J.P. II, p. 140, cu comentarii deG. Antoniu).
2.2. Minor între 14 şi 16 ani. Faptă săvârşită cu discernământ. Dacă instanţa constată că minorul,
având vârsta între 14 şi 16 ani, a săvârşit fapta cu discernământ, iar pe fond soluţia pronunţată este
de achitare, nu se poate lua măsura internării medicale a acestuia, deoarece o atare măsură se ia
numai faţă de un minor care răspunde penal şi dacă sunt îndeplinite şi celelalte cerinţe prevăzute de
lege (Trib. Suprem, Secţia penală,decizia nr. 1814/1976, în C.D. 1976, p. 297).
2.3. Executare. În cazul în care se constată, pe calea unei expertize psihiatrice, în cursul judecăţii, că
inculpatul, condamnat pentru o infracţiune gravă de violenţă, suferă de o boală psihică datorită căreia
prezintă pericol pentru societate, instanţa trebuie să dispună luarea măsurii de siguranţă a obligării la
tratament medical care se execută inclusiv în perioada executării pedepsei (C.S.J., Completul de 9
judecători, Decizia nr. 53/2002,www.scj.ro).

Art. 108

Categoriile măsurilor de siguranţă

Măsurile de siguranţă sunt:

a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii.Art. 108 stabileşte sistemul şi natura măsurilor de
siguranţă. Noul Cod penal a menţinut măsurile cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi
internarea medicală), interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii şi confiscarea cu
cele două forme, specială şi extinsă.
În Expunerea de motive s-a arătat că măsurile de siguranţă referitoare la interzicerea de a se afla în
anumite localităţi, expulzarea străinilor, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă
determinată, existente înCodul penal anterior, au fost trecute în rândul pedepselor complementare
(art. 66). Potrivit art. 67 C.pen.,pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi
aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată
necesitatea sa faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului.
Legiuitorul a considerat că astfel se completează eficient represiunea directă realizată prin aplicarea
pedepsei principale.
Având în vedere această noutate legislativă constând în trecerea în rândul pedepselor complementare
a unor măsuri de siguranţă din reglementarea anterioară, legea mai favorabilă, în ipoteza succesiunii
de legi penale în materia măsurilor de siguranţă, este soluţionată pornind de la interpretarea art. 12
din Legea nr. 187/2012. Dacă noul Cod este legea mai favorabilă, acesta va determina natura şi
conţinutul pedepselor complementare. Ulterior stabilirii şi aplicării pedepsei complementare se va
evalua necesitatea luării unei măsuri de siguranţă, analiza comparată purtând asupra Codului anterior
cu noua reglementare cu excluderea măsurilor valorificate ca pedepse complementare.
Dacă lege mai favorabilă este reglementarea anterioară, se procedează la analiza comparativă
a reglementărilor succesive în materia măsurilor de siguranţă (pentru soluţii propuse de doctrină, a se
vedea F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale…, loc. cit., 2013, p. 30 şi urm. şi în
Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod
penal, p. 24, www.just.ro).
După publicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia dispoziţiile art. 5
C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în
stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, legea determinată ca fiind mai favorabilă va impune
natura şi conţinutul măsurilor de siguranţă. În acest context se poate ivi necesitatea reconsiderării
citeriului ce conduce la identificarea legii mai favorabile în ansamblul său, măsura de siguranţă
completând represiunea, prin severitatea sa, putând echivala cu o veritabilă sancţiune (a se
vedea supra comentariul art. 5).

Art. 109

Obligarea la tratament medical

(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool
sau de alte substanţe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze
un tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol.
(2) Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate
dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate,
tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul actual preia reglementarea anterioară, realizând
însă o adaptare a terminologiei din perspectivă medico-legală. Singura modificare se referă la
introducerea noţiunii de „substanţe psihoactive” ce concentrează formularea din textul anterior
„stupefiante sau alte asemenea substanţe”. Substanţele psihoactive sunt determinate prin lege, la
propunerea Ministerului Sănătăţii (art. 241LPACP).
Textul actual, spre deosebire de reglementarea anterioară, prevede că o ameliorare a stării patologice
poate fi echivalentă cu negarea pericolului pentru societate şi, ca urmare, în prezent, durata măsurii
nu mai este determinată de însănătoşire, ci de obţinerea acelei ameliorări apte a înlătura starea de
pericol.
Noua reglementare a menţinut posibilitatea luării măsurii cu caracter provizoriu de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul
procedurii desfăşurate de acesta şi de către instanţă în cursul judecăţii, în fond şi apel (art. 245 şi urm.
C.proc.pen.).
Caracterul facultativ al măsurii a fost păstrat, însă legiuitorul a prevăzut şi ipoteze în care luarea
măsurii de siguranţă cu caracter medical este obligatorie Astfel, în cazul infracţiunii prevăzute de art.
353 C.pen.,contaminarea venerică, luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical este
obligatorie (dispoziţie existentă însă şi în Codul anterior).
2. Titularul sesizării. Competenţa funcţională. Competenţa materială. Anterior, practica judiciară
a statuat că măsura de siguranţă putea fi luată de instanţă, la sesizarea procurorului, chiar dacă
acesta nu o dispusese în mod provizoriu în cadrul urmăririi penale, în condiţiile iresponsabilităţii
făptuitoarei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1819/1983, în C.D. 1983 şi în V. Papadopol, V.
Dobrinoiu, M. Apetrei, op. cit., p. 454). Ulterior, după modificarea art. 162 alin. (1) C.pen. din
1968 prin Legea nr. 356/2006 s-a prevăzut că numai instanţa de judecată poate lua măsurile de
siguranţă cu caracter medical în mod provizoriu. Legislaţia actuală, valorificând ansamblul principiilor
deduse din jurisprudenţa CEDO, a statuat în sensul că procurorul este doar titularul cererii, însă
soluţia este rezultatul unei proceduri contencioase. Astfel, în faza de urmărire penală sau în procedura
camerei preliminare, competenţa aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece în fond, iar, în cursul
judecăţii, instanţei (de fond ori apel).
3. Titulari ai cererii de înlocuire sau încetare pot fi unitatea sanitară şi persoana supusă
tratamentului [art. 567 alin. (1) şi art. 568 C.proc.pen.].
Cu aceste menţiuni, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân de actualitate.
4. Jurisprudenţă
4.1. Cheltuieli judiciare. În baza art. 275 alin. (2) C.proc.pen., în cazul respingerii cererii de ridicare
a măsurii internării medicale sau de înlocuire ori ridicare a măsurii obligării la tratament medical
formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în
sarcina petentului, ca urmare şi-a înceta efectul Decizia nr. XXIX/2007, pronunţată de I.C.C.J., Secţiile
Unite (www.scj.ro).
4.2. Înlocuirea măsurii. Înlocuirea măsurii obligării la tratament medical cu măsura internării medicale
se poate realiza în condiţiile art. 246 alin. (12) C.proc.pen., dacă inculpatul încalcă cu rea-credinţă
măsura dispusă. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu poate fi înlocuită cu măsura
internării medicale decât cu avizul medicului de specialitate (curant) care va atesta sustragerea de la
efectuarea tratamentului. Această măsură are un dublu caracter, medical şi privativ de libertate, astfel
că responsabilitatea izolării bolnavului revine atât medicului, cât şi magistratului care dispune privarea
sa de libertate având în vedere afecţiunile psihice pe care le prezintă şi sustragerea de la efectuarea
tratamentului ce justifică reţinerea existenţei unei stări de pericol pentru societate. În aceste limite
jurisprudenţa anterioară ce se referea la avizul comisiei de specialitate şi efectuarea expertizei de
specialitate rămâne de actualitate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 22/2004,www.scj.ro).
4.3. Cerere de încetare a măsurii. Expertiză psihiatrică. Pentru soluţionarea cererii de încetare
a internării medicale formulată de persoana internată, în cazul în care avizul unităţii sanitare la care se
referă art. 434 alin. (2) C.proc.pen. şi actele medicale depuse nu sunt lămuritoare cu privire la starea
sănătăţii acesteia, se impune efectuarea unei expertize psihiatrice pentru a se stabili dacă cel internat
s-a însănătoşit sau nu mai prezintă pericol pentru societate, dacă măsura internării poate fi înlocuită
cu cea a obligării la tratament medical, sau internarea medicală trebuie menţinută (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2742/2003, www.scj.ro).
4.4. Iresponsabilitatea. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se poate lua şi cu privire
la făptuitorii faţă de care nu s-a dispus trimiterea în judecată ca urmare a existenţei unei cauze de
iresponsabilitate, deoarece textul de lege nu face nicio distincţie, arătând că această măsură se ia faţă
de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, deci şi faţă de aceia care nu răspund
penal în condiţiile art. 48 C.pen. din 1968 (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2069/1982, în
R.R.D. nr. 9/1983, p. 68 sau în Repertoriu…1981-1985, p. 2001).
4.5. Obligativitatea pronunţării asupra măsurii de siguranţă. a) Instanţa are obligaţia de a se
pronunţa asupra măsurii de siguranţă dacă prin expertiza medico-legală efectuată în cauză s-a
recomandat obligarea inculpatului la tratament medical conform art. 113 C.pen. din 1968 (C.A. Iaşi,
Secţia penală, decizia penală nr. 49/2002, în B.J. 2002, p. 62).
b) Expertiza medico-legală a concluzionat că inculpatul, pe fond patologic, are discernământul
diminuat în raport cu fapta cercetată şi a recomandat luarea măsurii de siguranţă a obligării la
tratament medical. Discernământul diminuat, constatat pe calea expertizei medico-legale, este un
factor ce potenţează pericolul pentru societate, favorizând activitatea infracţională, condiţii în care
instanţa era obligată să dispună internarea medicală (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr.
149/A/1999, în B.J. – C.P.J. 1999, sem. I, p. 55-56).
4.6. Măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical,
prevăzută de art. 113 C.pen. din 1968, nu poate fi substituită pedepsei aplicate inculpatului ce
a săvârşit fapta cu discernământ – inculpatul solicitase în calea de atac să se înlăture aplicarea
pedepsei şi să se ia exclusiv o măsură de siguranţă (C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr.
770/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 105; în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
3143/1874, în P.J.P. II, p. 140).
4.7. Durată. Măsura obligării la tratament medical durează până la până la ameliorarea stării
patologice, ameliorare aptă a nega pericolul pentru societate. Dacă aceasta nu s-a produs până la
punerea sa în libertate în urma executării pedepsei, tratamentul se va continua şi după liberare. În
acest caz, nu se schimbă natura măsurii de siguranţă, ci numai modul de executare (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 2/1997, în P.J.P. II, p. 141, cu un comentariu de G. Antoniu şi în C.
Sima, Codul penal adnotat…, op. cit., 1996, p. 313; a se vedea şi C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 24/A/1993, ibidem).
4.8. Executare. a) În cazul în care măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa închisorii, instanţa nu va
indica în hotărârea de condamnare locul şi condiţiile efectuării tratamentului, acestea urmând a fi
stabilite de administraţia penitenciarului (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3334/1974, în P.J.P.
II, p. 141, cu un comentariu de G. Antoniu şi în C. Sima, Codul penal adnotat…, op. cit., 1996, p. 313;
în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2/1977, în Repertoriu…1976-1980, p.
272; Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 546/1993, în C. Sima, Codul penal adnotat…, op.
cit., 1996, p. 316).
b) În cazul în care se constată, pe calea unei expertize psihiatrice, în cursul judecăţii, că inculpatul,
condamnat pentru o infracţiune gravă de violenţă, suferă de o boală psihică datorită căreia prezintă
pericol pentru societate, instanţa trebuie să dispună luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament
medical care se execută inclusiv în perioada executării pedepsei (C.S.J., Completul de 9
judecători, Decizia nr. 53/2002, www.scj.ro).
4.9. Confirmarea măsurii de siguranţă. Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, iar din interpretarea
sistematică şi teleologică a art. 245 şi urm. C.proc.pen., se va reţine că instanţa va putea lua măsura
de siguranţă corespunzătoare, indiferent de cea solicitată în propunerea motivată. Instanţa poate şi
trebuie ca, pe baza probatoriului util, să identifice şi să ia măsura adecvată, întrucât numai astfel se
poate atinge scopul acestor măsuri. Este greu de acceptat ideea că, în condiţiile în care starea de
boală dovedită impune internarea medicală, iar în propunerea motivată se solicita obligarea la
tratament medical, prin respingerea sesizării se va putea realiza scopul măsurilor de siguranţă.
Pornind de la faptul că, în realitate, instanţa a fost sesizată cu confirmarea sau luarea unei măsuri de
siguranţă cu caracter medical, aceasta va determina, în urma administrării probatoriului, măsura
adecvată, dispunând în consecinţă. Acest mod de interpretare dă relevanţă principiului celerităţii şi, în
ipoteza dată, raţionamentului a maiori ad minus. Ca urmare, jurisprudenţa anterioară referitoare la
adecvarea măsurii provizorii, indiferent de cea solicitată, rămâne de actualitate (în acest sens, C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală,decizia nr. 429/2003, în P.J.P. 2003-2004, p. 66, pct. 23 şi Jud. Sector 1
Bucureşti, sentinţa penală nr. 1908/2000, nepublicată).
4.10. Luarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical. Ascultarea suspectului sau
inculpatului prezent este obligatorie. Consecinţe. A se vedea infra jurisprudenţa citată la pct. 4.2
de la comentariul art. 110 şi hotărârile CEDO de la pct. 4.1 al aceluiaşi comentariu.
 Art. 110

Internarea medicală

Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţe psihoactive sau suferă de
o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării
într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul actual preia reglementarea anterioară, realizând
însă o adaptare a terminologiei din perspectivă medico-legală. Toxicomania este definită ca obişnuinţă
morbidă, patologică, de a consuma substanţe toxice (cocaină, heroină, morfină, opiu, eter etc.), bolnav
psihic este persoana care suferă de o tulburare ce îl afectează emoţional, afectiv şi comportamental,
iar boală infectocontagioasă este o boală cauzată de un agent biologic ce se transmite. Substanţele
psihoactive sunt determinate prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii (art. 241 LPACP). Pentru
a fi însă necesară măsura de siguranţă textul impune o condiţie suplimentară, ca toate aceste
categorii de stări, boală psihică, toxicomanie, boală infectocontagioasă, să prezinte pericol pentru
societate.
Diferenţa faţă de reglementarea anterioară constă în aceea că legiuitorul actual a considerat că
o ameliorare a stării patologice poate fi echivalentă cu negarea pericolului pentru societate şi, ca
urmare, în prezent, durata măsurii nu mai este determinată de însănătoşire, ci de obţinerea acelei
ameliorări apte a înlătura starea de pericol.
Noua reglementare a menţinut posibilitatea luării măsurii cu caracter provizoriu de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul
procedurii desfăşurate de acesta şi de către instanţă în cursul judecăţii, în fond şi apel (art. 247 şi urm.
C.proc.pen.).
Caracterul facultativ al măsurii a fost păstrat.
2. Titularul sesizării. Competenţa funcţională. Competenţa materială. Anterior, practica judiciară
a statuat că măsura de siguranţă putea fi luată de instanţă, la sesizarea procurorului, chiar dacă
acesta nu o dispusese în mod provizoriu în cadrul urmăririi penale, în condiţiile iresponsabilităţii
făptuitoarei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1819/1983, în C.D. 1983 şi în V. Papadopol, V.
Dobrinoiu, M. Apetrei, op. cit., p. 454). Ulterior, după modificarea art. 162 alin. (1) C.pen. din
1968 prin Legea nr. 356/2006 s-a prevăzut că numai instanţa de judecată poate lua măsurile de
siguranţă cu caracter medical în mod provizoriu. Legislaţia actuală, valorificând ansamblul principiilor
deduse din jurisprudenţa CEDO, a statuat în sensul că procurorul este doar titularul cererii, însă
soluţia este rezultatul unei proceduri contencioase. Astfel, în faza de urmărire penală sau în procedura
camerei preliminare, competenţa aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de
cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece în fond, iar în cursul
judecăţii, instanţei (de fond ori apel).
3. Titulari ai cererii de înlocuire sau încetare pot fi judecătorul delegat cu executarea, procurorul,
persoana internată [art. 569 alin. (3) şi art. 571 alin. (3) C.proc.pen.].
Cu aceste precizări, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân de actualitate.
4. Jurisprudenţă
4.1. Hotărâri CEDO
4.1.1. Internarea fără aviz medical. CEDO consideră că un individ nu poate fi considerat alienat şi nu
poate suferi o privare de libertate decât dacă cel puţin 3 condiţii sunt îndeplinite: „alienarea să fi fost
stabilită în mod edificator; (…) tulburarea să aibă un caracter sau o amploare care să justifice
internarea; (…) internarea nu se poate prelungi valabil fără persistenţa acestei tulburări” (§56). „(...)
o privare de libertate a unei persoane alienate nu poate fi considerată conformă art. 5§1 lit. e) dacă
a fost hotărâtă fără a se fi cerut avizul unui medic expert” (§57). Curtea recunoaşte însă că: „este
acceptabil, în cazuri urgente sau atunci când o persoană este arestată din cauza comportamentului
său violent, ca un asemenea aviz să fie obţinut imediat după arestare, în toate celelalte cazuri fiind
indispensabilă o consultare prealabilă” (§58). Amintind caracterul privativ de libertate al măsurii
internării medicale, Curtea mai arată că aceasta „nu se justifică decât atunci când măsurile mai puţin
severe sunt insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public”, cu alte cuvinte atunci când
internarea este „indispensabilă” (§59) (CEDO, Filip c. România, hotărârea din 14 decembrie
2006,http://hudoc.echr.coe.int).
4.1.2. Internarea unui minor într-o instituţie psihiatrică. CEDO a precizat că, pentru a se determina
dacă plasarea unui minor într-o astfel de instituţie constituie o privare de libertate contrară art. 5 §1 şi
4 trebuie să se ţină cont de elemente ca natura, durata, efectele şi modalitatea de executare
a măsurii – §67 (CEDO, Nielsen c. Danemarca, hotărârea din 28 noiembrie
1988,http://hudoc.echr.coe.int).
4.1.3. Internarea în scopul dezintoxicării condamnatului pentru trafic de droguri. Plasarea
condamnatului într-un institut cu caracter terapeutic se realizează în condiţiile condamnării sale şi în
paralel cu executarea pedepsei (CEDO, Bizzotto c. Grecia, hotărârea din 15 noiembrie 1996, în R.D.P.
nr. 1/1997, p. 131).
4.1.4. Procedura prelungirii internării unui bolnav mintal. Privarea de libertate în condiţiile art. 5 §1
din Convenţie nu poate avea un caracter arbitrar, cu alte cuvinte plasarea într-o instituţie de profil
trebuie să aibă la bază o hotărâre a unei instanţe. Curtea a constatat încălcarea textului menţionat în
condiţiile în care cererea de prelungire a duratei internării a ajuns la instanţă după 2 luni de la
expirarea perioadei legale de internare (CEDO,Erkalo c. Olanda, hotărârea din 2 septembrie 1998, în
R.D.P. nr. 1/1999, p. 158).
4.1.5. Audierea. Natura şi gravitatea afecţiunii persoanei internate. CEDO a subliniat, ca
o condiţie a internării medicale în baza art. 5 §1, că „o tulburare mintală reală trebuie să fie
demonstrată în faţa autorităţii naţionale competente, pe baza unei expertize medicale obiective,
tulburarea respectivă trebuind să îmbrace un caracter sau o amploare care să justifice internarea”.
Aceleaşi condiţii trebuie întrunite şi pentru prelungirea internării.
Din perspectiva garanţiilor pe care trebuie să le ofere procedurile luării şi prelungirii măsurii, Curtea
arată că „este indispensabil ca persoana internată să aibă acces la un tribunal şi ocazia de a fi audiată
ea însăşi, ori, la nevoie, prin intermediul unei anumite forme de reprezentare” [CEDO
(Cameră), Winterwerp c. Olanda, hotărârea din 24 octombrie 1979, în V. Berger, Jurisprudenţa CEDO,
op. cit., 1998, p. 107 sau http://hudoc.echr.coe.int].
4.1.6. Accesul la instanţă. Persoana internată trebuie să beneficieze de un control jurisdicţional al
luării şi menţinerii măsurii internării medicale în condiţiile art. 5 §1 şi 4 [CEDO (Cameră), Herczegfalvy
c. Austria,hotărârea din 24 septembrie 1992, în V. Berger, Jurisprudenţa CEDO, op. cit., 1998, p. 31;
a se vedea şi CEDO (Cameră), Winterwerp c. Olanda, supracit.; CEDO, Filip c. România, hotărârea
din 14 decembrie 2006,http://hudoc.echr.coe.int].
4.2. Hotărâri ale instanţelor naţionale
4.2.1. Cheltuieli judiciare. În baza art. 275 alin. (2) C.proc.pen., în cazul respingerii cererii de ridicare
a măsurii internării medicale sau de înlocuire ori ridicare a măsurii obligării la tratament medical
formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în
sarcina petentului, ca urmare şi-a încetat efectul Decizia nr. XXIX/2007, pronunţată de I.C.C.J.,
Secţiile Unite (www.scj.ro).
4.2.2. Săvârşirea unei contravenţii. Internarea medicală, ca oricare dintre măsurile de siguranţă, nu
poate fi dispusă de instanţă decât în cazul în care s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, iar nu
când se reţine în sarcina sa săvârşirea unei contravenţii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2583/1999,
în R.D.P. nr. 1/2002, p. 127). În această ipoteză este incidentă legislaţia specială, respectiv Legea nr.
487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, republicată.
4.2.3. Obiectul judecăţii. Măsura internării medicale, pentru a fi luată, presupune soluţionarea
aspectelor legate de latura penală, respectiv stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului în
condiţiile soluţionării acţiunii penale prin una dintre soluţiile posibile: de condamnare, achitare sau
încetare a procesului penal (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1815/1995, în Dreptul nr. 3/1996, p.
111).
4.2.4. Natura şi gravitatea maladiilor. a) Condiţii cumulative. Dacă boala psihică, dovedită cu
expertiză medico-legală, duce la inexistenţa discernământului, se poate lua măsura de siguranţă
a internării medicale, cu condiţia suplimentară ca inculpatul să prezinte pericol pentru societate ( Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1724/1977, în P.J.P. II, p. 144, cu un comentariu de G. Antoniu; în
acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia penală,decizia nr. 948/1972, în C.D. 1972, p. 317).
b) Necesitatea măsurii. Tulburările de comportament pe fond nevrotic şi intelect liminar, precum şi
discernământul diminuat, nu impun în toate situaţiile luarea măsurii de siguranţă a internării medicale,
fiind posibil ca inculpatul să poată fi tratat prin obligarea la tratament medical ( Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 2677/1979, în P.J.P. II, p. 144, cu un comentariu de G. Antoniu).
c) Cumularea măsurilor obligării la tratament medical şi internării medicale. Din moment ce
prima instanţă, condamnându-l pe inculpat pentru infracţiunea de omor calificat, a luat faţă de acesta,
în concordanţă cu concluziile expertizei medico-legale psihiatrice, măsura internării medicale, acelaşi
inculpatul nu putea fi supus, concomitent, şi măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical. În
aceste limite jurisprudenţa anterioară rămâne de actualitate (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 124/A/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 150; în acelaşi sens, C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 50/1994, în R.D.P. nr. 1/1994, p. 137 ).
4.2.5. Confirmarea măsurii de siguranţă. A se vedea supra pct. 4.9 de la comentariul art. 109.
4.2.6. Executare. În cazul în care măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa închisorii, instanţa nu va
indica în hotărârea de condamnare locul şi condiţiile internării, acestea urmând a fi stabilite de
administraţia penitenciarului, fiind o chestiune ce ţine de executarea măsurilor de siguranţă şi care se
face în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr.
15/2001, în B.J. – C.P.J. 2001, p. 228; în acelaşi sens, Trib. Suprem, decizia penală nr. 3334/1974,
în P.J.P. II, p. 141, cu un comentariu de G. Antoniu şi în C. Sima, Codul penal adnotat…, op. cit., 1996,
p. 313; Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 546/1993, în C. Sima, Codul
penal adnotat…, op. cit., 1996, p. 316).
4.2.7. Competenţă. a) Competenţa funcţională. Dacă în cursul urmăririi penale procurorul apreciază
că se impune luarea unei măsuri de siguranţă, acesta sesizează instanţa competentă să judece cauza
în fond (judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară). În aceste limite
jurisprudenţa anterioară rămâne de actualitate (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr.
265/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 445).
b) Competenţa materială şi teritorială. Competenţa de judecată a încetării sau înlocuirii internării
medicale revine, conform art. 567 alin. (2) şi 568 alin. (1) C.proc.pen., instanţei de executare, dacă se
află în raza teritorială a unităţii sanitare sau judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea
sanitară. În aceste limite jurisprudenţa anterioară rămâne de actualitate (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 1320/1985, în P.J.P. II, p. 146, cu un comentariu de G. Antoniu), iar pentru luarea
măsurii competenţa aparţine instanţei care ar judeca în fond (Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr.
3/1973, în V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, op. cit., p. 454).
4.2.8. Înlocuirea măsurii. Înlocuirea măsurii de siguranţă a internării medicale cu cea a obligării la
tratament medical se poate dispune şi în cazul în care condiţiile medicale s-au schimbat, în sensul că
din actele medicale rezultă posibilitatea tratării în mod ambulatoriu a celui faţă de care s-a luat măsura
(C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 806/2003, în B.J. – C.P.J. 2003, p. 372).
4.2.9. Garanţii procesuale. a) Luarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical. Omisiunea
ascultării suspectului sau inculpatului. Consecinţe. Instanţa de control judiciar a apreciat că
audierea inculpatei era obligatorie la luarea măsurii, împrejurare ce nu poate fi îndreptată decât prin
casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia
nr. 1698/2004, în P.J.P. 2003-2004, p. 69, pct. 25).
Notă: Conform jurisprudenţei constante a CEDO, ceea ce se impune este nu audierea personală
a bolnavului, în orice condiţii, ci numai atunci când starea sa de sănătate permite aceasta, în caz
contrar audierea se realizează prin „anumite forme de reprezentare” (CEDO, Winterwerp c. Olanda,
supracit.). Deci, nici în această situaţie dreptul de a se apăra singur nu poate fi apreciat ca având un
caracter absolut. Cu alte cuvinte, apărarea, prin avocat ales sau desemnat din oficiu, realizează
implicit această garanţie şi, în plus, poate fi suplinită prin audierea în calea de atac, soluţia trimiterii
spre rejudecare fiind exclusă.
b) Prezenţa apărătorului. Instanţa, în cazul luării provizorii a măsurii de siguranţă a internării
medicale, este obligată să asculte concluziile apărătorului ales sau să desemneze un apărător din
oficiu. În acest sens jurisprudenţa anterioară rămâne utilă problematicii dezbătute (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1192/2003,www.scj.ro).
c) Probatorii. Măsura încetează când temeiurile ce au dus la luarea sa au încetat. Hotărârea
instanţei, în cazul unei cereri de încetare a măsurii internării medicale, nu se poate întemeia pe acte
medico-legale întocmite în altă cauză, ci în virtutea rolului activ, instanţa trebuia să dispună efectuarea
unei noi exp