Goerge Bacovia - Lacustra

Introducere
Publicata in volumul Plumb, aparut in 1916, poezia Lacustra apartine esteticii simboliste si
este reprezentativa pentru universul bacovian.
Poezia Lacustra a lui George Bacovia se inscrie in universul tipic simbolist mai ales prin
dramatismul trairilor eului liric (solitudine, angoasa, monotonie, nevroza), dar si prin tehnica
repetarii temelor si a simbolurilor, prin cromatica, prin modul de constructie a cadrului, prin
muzicalitatea interioara stridenta.
Cuprins
Intre planul exterior si cel interior se stabilesc puternice corespondente: plansul interior al
fiintei este insusi plansul universului in descompunere - Aud materia plangand. Plansul,
singuratatea sunt laitmoive ale acestei lirici.
Forta germinatoare a apei din poezia clasica este inlocuita prin noi valori simbolice ale apei:
monotonie, anxietate, disolutie. Ploaia este un simbol obsedant care circula de la o poezie la alta,
iar lacustra devine un simbol al izolarii, o imagine a spatiului inchis, proiectie a unui eu liric
prizonier al unei obsesii, universul bacovian fiind unul inchis.
Muzicalitatea exterioara este sub semnul armoniei, in ciuda rimei imperfecte. Muzicalitatea
interioara este pusa sub semnul agresiunii continue a ploii. Utilizarea preponderenta in rimele din
strofa-refren a gerunziilor cu valoare durativa, ca si a aliteratiei sugereaza o atmosfera
apasatoare, monotona.
In Lacustra, viziunea despre lume surprinde o existenta fara iesire, nemetafizica, intrucat
textul hiperbolizeaza starea de singuratate, obsesia unei depline izolari si presimtirea
dezagregarii, a neantului.
Fiind o poezie simbolista, lirismul subiectiv se realizeaza prin atitudinea poetica transmisa in
mod direct si este sustinut de marci lexico-gramaticale specifice prezentei explicite a eului, forme
pronominale si verbale de persoana I (ma, mi, sunt, tresar) si la nivelul expresiei prin pauzele
afective conferite de cezura si de punctele de suspensie.
Tema, specific bacoviana, este dezagregarea cosmica si regresiunea in haosul primordial
amorf, descompunerea spiritului sub efectul ploii, alienarea fiintei sub presiunea materiei,
descompunerea lenta a sinelui.
Titlul este un simbol. Denotativ desemneaza o locuinta suspendata construita pe apa, legata
de mal cu un pod care se ridica pentru a evita invazia salbaticiunilor dinspre uscat. Simbolic, titlul
sugereaza starea eului, supus permanent agresiunii lumii exterioare, de care se izoleaza, dar
devine captiv propriei existente.
Incipitul cuprinde un paralelism sintactic de-atatea nopti aud plouand/aud materia plangand,
verbul de senzatie aud sugerand perceptia dramatica a plansului cosmic, sugestiv pentru plansul
fiintei. Noaptea perpetua adanceste prin non-culoarea senzatia de spaima, de monotonie, dar si
dorinta de evadare intr-un timp revolut al locuintelor lacustre.
Imaginarul poetic se dezvolta in jurul a doua simboluri acvatice: ploaia in varianta sa maladiv-
diluviana sugerand degradare, anxietate, monotonie, disolutie si lacustra, simbol al limitarii
orizontului uman, dar si al izolarii si solitudinii. Ploaia monotona nu este un simplu element de
decor, ci agentul descompunerii materiei si eului. Locuinta lacustra devine simbol al disparitiei
treptate , dar iremediabile sub imperiul distrugator al elementului acvatic.
La nivel compozitional, poezia cuprinde patru catrene dispuse simetric, constructia este
circulara, ceea ce sugereaza lumea inchisa ca un cerc si realizata de reluarea versurilor de-
atatea nopti aud plouand... / sunt singur si ma duce-un gand / spre locuintele lacustre. Exista
asadar o secventa refren care confera textului muzicalitate simbolista.
Strofa intai exprima, in mod simbolic, dezagregarea materiei, sub actiunea unei ploi
permanente, plasata in atemporalitate: De-atatea nopti aud plouand. Perceptia unei alunecari in
acvatic se face gradat, de la o reactie personala, in regim intim, la inregistrarea unei reactii
cosmice: Aud materia plangand. Caderea ploii actioneaza hipnotic asupra somnului fiintei si a
lumii. Astfel, apele din realitatea obiectiva, ploaia, se contopesc cu apele visului, subconstientul,
ambele avand proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii, constientul, aduc la
suprafata, din vis apele profunde ale constiintei, imaginea lacustrelor. Izolarea poetului este
exprimata direct: Sunt singur.
 In strofa a doua, este continuata ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri
precum: scanduri ude, vad, pod, mal. Starea de nevroza, de iritare, provocata in prima strofa de
plansul si dezagregarea materiei, se coreleaza cu spaima, in strofa a doua, sentimente generate
de pericolul iminent: In spate ma izbeste-un val. Reactiile instinctuale primeaza, eul fiind redus la
contururile acestora: Tresar prin somn, si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal. Apare motivul
somnului purtand sugestia mortii, caci somnul bacovian este "un somn intors", care se transforma
intr-un cosmar.
Strofa a treia amplifica starea de angoasa, de neliniste, de singuratate a poetului, prin
regresiunea in golul istoric al inceputurilor lumii. Singuratatea este proiectata in eternitate prin
intermediul versului: Pe-aceleasi vremuri ma gasesc. Teama de neant produce exasperare, dar si
resemnare in izolare.
Dezagregarea se extinde la nivelul intregului univers, pilotii grei ai lumii launtrice prabusindu-
se sub actiunea distrugatoare a apei. incordarea, intinderea nervilor in mod excesiv preconizeaza
apropierea sfarsitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, in afara de versul al doilea, care se realizeaza ca o
prelungire a primului catren: Tot tresarind, tot asteptand. Accentul cade pe planul subiectiv,
trecandu-se de la universal la individual. Descompunerea este o actiune liniara si finita.
Incheiere
Prezenta unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plansul, nevroza, ca si
a unor tehnci specifice (corespondente, simboluri, muzicalitatea), inscrie aceasta poezie in lirica
simbolista. Moartea apare la Bacovia ca o senzatie de anihilare a intregii existente, de
dezagregare a materiei si a fiintei.
Lacustra de George Bacovia

Date despre autor.George Bacovia este cel mai insemnat poet simbolist al literaturii
romane,apartinand perioadei interbelice.Originalitatea sa consta in impunerea unui nou univers
de inspiratie,targul de provincie claustrant si in intensitatea obsesiva cu care traieste spaima de
moarte si de dezintegrare a naturii.Volumele sale de versuri,''Plumb'',''Scantei galbene'',''Cu
voi'',''Comedii in fond'',''Stante burgheze'',reprezinta variatiuni pe aceeasi tema a obsesiei.
Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginatii;natura aduce cu
sine permanent semnele trecerii in nefiinta.Toamna,perioada a anului predilect bacoviana,este
dominata de o ploaie continua,egala,monotona si parca ancorata in vesnicie.''Infernul acvatic''
creat tinde sa inunde intreg universul ca in poezia ''Lacustra''.Semnele peisajului autumnal se
identifica pregnant cu semnele mortii:iarba ''de plumb'',florile ''carbonizate'',parcul
''devastat'';anotimpul ''canta funerar...din instrumente jalnice de lemn''.
Aparitie.Tema. Poezia ''Lacustra'' apare in volumul de debut,intitulat ''Plumb'',publicat in
1916,axându-se pe ideea centrala a conditiei nefericite a creatorului;poezia este o arta poetica in
care se evidentiaza un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a unui
autor ,despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale,intr-un limbaj literar care il
particularizeaza.
Semnificatia titlului.Titlul este un simbol care exprima corespondenta dintre un element al
naturii-ploaia-apartinand planului exterior si starile sufletesti exprimate poetic.Sensul denotativ al
substantivului ''lacustra''este acela de locuinta,iar in sens conotativ,titlul(ca si intreaga poezie)
este expresia spaimei de umezeala,urmarindu-se gradat implicatiile ploii in planul psihic-uman.
Structura si semnificatii.Constructia poeziei se bazeaza pe simetrie:prima strofa este reluata
aproximativ identic la final,ca ultima strofa.Se creeaza astfel impresia de repetare ciclica a starii
de dezolare in fata fenomenului de dezintegrare a naturii.Poezia are patru catrene organizate pe
doua planuri:planul exterior(prima si ultima strofa) si planul interior,al subconstientului(strofele a
doua si a treia) si trei parti.
I.Strofa intai se deschide cu o referinta temporala ''De-atatea nopti aud plouând''.Adjectivul cu
valoare de superlativ absolut ''atatea'',completat de verbul la modul gerunziu ''plouând''
marcheaza un timp nedefinit;parca eul liric a pierdut sirul noptilor de cand ploaia descompune
materia.Versul urmator este unic prin valentele sufletesti pe care le degaja:''Aud materia
plângând''.Personificata,forma materiala a lumii,inconstienta prin excelenta, ''plange'' fara a-si da
seama ca va muri inecata in propriile sale lacrimi,ca va fi cauza propriei sale morti.
Singuratatea,motiv specific bacovian,prezent si in arta poetica ''Plumb'',este mediul propice
imaginilor halucinante,completate de caderea ploii,actualizata de prezentul verbului ''a auzi'' si
prelungita prin gerunziul ''plouând''.Se recurge la o regresiune geologica spre era primitiva a
oamenilor traitori in ''locuintele lacustre''.
II.Daca in prima strofa predomina imaginea auditiva,trecerea in planul subconstientului se face
pe baza senzatiilor tactile.Adverbul de mod ''parca'' este un indice pentru confuzia planurilor
(exterior-interior,real,verosimil-ireal,imaginar).Umezeala perpetua de afara se prelungeste in
incapere si chiar si in sufletul mistuit de cosmaruri:''Tresar prin somn''. Valul care izbeste
reprezinta pericolul care genereaza frica obsesiva de moarte prin inecare;el poate insa căpăta si
accente sociale.
''Podul de la mal'' isi are punctul de plecare in realitate prin faptul ca el reprezinta unica
legatura cu lumea exterioara a omului lacustru.Noapte insa,acesta era tras pentru a-l feri pe
locuitor de multiple pericole.Eul liric, transmigrat in epoca primitiva,are aceleasi temeri existente
atunci.In plus,''podul de la mal'',daca este tras,il desparte pe creator de societatea in care
traieste.Cosmarul provine din faptul ca ar putea avea o legatura,chiar si efemera cu lumea
exterioara .
Istoria este vazuta ca ''un gol''imens tocmai pentru ca omul de azi are aceleasi temeri cu omul
lacustru,fiind terorizat de apa care ii poate surpa locuinta si chiar intreg universul.Eul liric presimte
sfarsitul care ar putea fi provocat de prabusirea ''pilotilor grei'',piloni care sunt singurele puncte de
sprijin al casei.Rezistenta lor reprezinta unica sansa de supravietuire,sansa care se
minimalizeaza cu fiecare picatura de ploaie căzută.
III.Repetitia primei strofe in finalul poeziei exprima eterna reluare a cosmarului adus de ploaia
interminabila.Prin gerunziile ''tresarind'' si ''asteptand'',agonia este prelungita,iar eul liric este
surprins intr-o permanenta asteptare a mortii iminente, a dezagregarii universului in care se
asociaza mitul potopului cu cel al apocalipsei.
Elemente simboliste. Parcurgand lirica bacoviana,cititorul percepe poezia ca pe arta de a
simti;este folosita sugestia care sa exprime cat mai fidel corespondenta dintre elementele naturii
si starile sufletesti.Universul este perceput prin imbinarea imaginilor auditive cu cele
tactile.Apar,in poezie,simboluri care admit o pluralitate de sensuri la descoperirea carora cititorul
colaboreaza cu poetul(''lacustra'',''podul de la mal'',''val'',''gol istoric'').Sunt evidente simetria si
repetitia care duc la accentuarea ideilor enuntate,dar si la crearea unei muzicalitati interioare a
versului.
Elemente de prozodie.Poezia este alcatuita din patru catrene,cu rima variabila,masura de 8-9
silabe ,ritm iambic.
Concluzie. Creatia bacoviana ''Lacustra'' este cea mai evidenta expresie a spaimei de
apa;criticul literar Dumitru Micu afirma ca Bacovia este ''cel mai mare poet al ploii si al ninsorii din
literatura noastra'', iar lumea creata de el este ''un infern acvatic''.
Publicata in primul volum de versuri, aparut in 1916, sub titlul simbolic "Plumb", poezia "Lacustra"
este o emblema a viziunii artistice bacoviene, exprimand o stare de spirit, intr-o atmosfera
specifica unei realitati poetice originale. Raportul natura-om, frecvent in creatiile romanticilor, este
perceput, in poezia simbolista, dintr-o noua perspectiva, caci planul exterior (al naturii si al lumii
materiale) parin sugestii multiple, pare a fi determinantul vietii psihice, prelungind sentimentul
terorizant al trairii intr-o relitate ostila.

Cele patru catrene ale poeziei, structurate intr-o simetrie perfecta, concentreaza motive si teme
specifice viziunii simboliste: al ploii, al golului sufletesc, al singuratatii si al nevrozei. Pe fundalul
adanc si larg dimensionat al timpului si spa

tiului, este proiectat motivul insingurarii totale a poetului, si al terorii de "umed", ca simbol al
dezagregarii universului, si al mortii iminente.

Din perspectiva categoriilor de spatiu si timp, se poate observa in poezie, conjugarea planului
existential cu planul evocativ, al realitatii cu visul (prima si ultima strofa). Cele doua calitati se
contopesc, sugerand dimensiunea infinitului, in spatiu si timp, si a monotoniei, la nivelul starii
sufletesti. Ideea este sustinuta din punct de vedere artistic, prin senzatia auditiva, creata in prima
strofa de obsesia ploii (repetitia verbului "a auzi") si de metafora, cu o extraordinara forta
sugestiva "Aud materia plangand". Dealtfel, sentimentul care se degaja dinintreaga poezie este
acela al instabilitatii funciare a fiintei, al precaritatii ei, cauzat de spectacolul unei materii aflate in
dezagregare continua, apa fiind un simbol al eroziunii si al instabilitatii. Sentimentul de monotonie
exasperanta, sugerat si prin muzialitatea interioara a verbelor la gerunziu ("plound", "plangand"),
de teroare sub amenintarea descompunerii universale, se adanceste treptat, atingand momentul
culminant, al crizei singuratatii si al neantului. In acest sens, se revine in finalul poeziei la prima
strofa, care se repeta, modificandu-se doar versul al doilea, si convertind astfel realitatea
materiala in viata sufleteasca. Prin structurile gramaticale si lexicale ingenios construite
(elemente care dezvaluie motivul ploii: plangand, lacustre, unde, val, mal, pilotii; simboluri ale
insingurarii: folosirea in exclusivitate a persoanei I, evidenta la nivel verbal si pronominal, precum
si al timpului prezent al verbului) sunt potentate trairile afective.

Pentru a sublinia sentimentul de solitudine, de "gol istoric", timpul realitatii prezente este
transferat in alte timpuri, in anistorie. Prezenta locuintei lacustre generalizeaza impresia de
intoarcere in timp. Podul ramas la mal, in contextul existentei primitive, inseamna un pericol.
Intreaga stare sufleteasca a poetului este redata acum prin intermediul senzatiilor.

De la planul oarecum concret, de enumerare a senzatiilor organice, din strofa a doua, se trece la
un nivel abstract, meditativ si simbolic, in strofa a treia. Metaforele: "Un gol istoric se intinde (...)
Si simt cum de atata ploaie Pilotii grei se prabusesc", sustinute prin sintagme-cheie, sugereaza
teama de neant, apasarea sufleteasca, suferinta si infrangerea poetului, damnat prin conditia lui
sociala.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea
articolului-manifest Simbolismul de către Jean Moreas, ca o reacţie împotriva retorismului poeziei
romantice şi a impersonalităţii poeziei parnasiene.

Simbolismul s-a manifestat în poezie. Acest curent continuă, precum romantismul, adâncirea
caracterului cromatic al poeziei parnasiene, promovând o tehnică modernă. Aşa se explică faptul
că un poet celebru parnasian, Ch. Baudelaire, în sonetul Corespunderi, formulează un principiu
fundamental al simbolismului, corespondenţa între senzaţii: Parfum, culoare, sunet se îngână şi-
şi răspund.

Simbolul, cuvânt de la care a derivat termenul simbolism, îl descoperim în folclor, în mituri,

precum şi în poezia cultă, încă din cele mai vechi timpuri. Dacă în romantism, simbolul este
apropiat de alegorie şi e un simbol descifrat, aşa cum este Luceafărul de Mihai Eminescu, în
simbolism, el sugerează o gamă de sentimente şi de idei, implicând analogii şi corespondenţe, şi,
ca atare, simbolul are un anumit grad de încifrare.

Simbolismul îşi găseşte o justificare filosofică în teoria intuiţionistă a lui Bergson, în poezia lui Poe
şi Whitman, în pictura lui Degas, Seurat şi Gauguin, iar justificarea socială se datorează eşecului
Comunei din Paris din 1871.

La temelia tehnicii simboliste stau sugestia şi simbolul, corespondenţele, muzicalitatea. Starea de

inefabil se realizează prin sugestie.

Corespondenţele sunt un model de iluminare a zonelor ascunse ale realităţii. Ideea fundamentală
a simbolismului constă în exprimarea unor corespondenţe între eul poetului şi lume, şi tot în
categoria corespondenţelor intră analogiile între senzaţii, emoţii şi imagini de naturi diferite.

Muzicalitatea are rostul de a sugera starea de inefabil, de taină a poeziei, şi Macedonski socotea
că arta versurilor este arta muzicii. O inovaţie a simbolismului a fost şi introducerea în poezie a
versului liber. Poemul Hinov al lui Macedonski este printre primele în Europa scrise în vers liber.
Prin suprasolicitarea stărilor sufleteşti profunde, prin tehnica excesivă a expresiei poetice,
simbolismul a deschis drumul suprarealismului, ermetismului şi expresionismului din secolul al
XX-lea.

Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă măcinată de mari
contradicţii sociale. El a apărut ca o reacţie împotriva poeziei minore a epigonilor eminescieni.
Înainte de constituirea curentului literar în Franţa, Macedonski, în revista „Literatorul”, formulează
o serie de idei care anticipau simbolismul. Adevăratul manifest simbolist al poetului este Poezia
viitorului (1892).

Al doilea teoretician al simbolismului românesc a fost Ovid Densusianu. Ca poet (Ervin) era un
admirator al lui Verhaeren. În coloanele revistei „Viaţa nouă”, 1905-1925, Densusianu pleda
pentru intelectualizarea şi urbanizarea poeziei.

Lidia Bote, în studiul Simbolismul românesc, identifică particularităţile simbolismului autohton,

faptul că este un produs al mediului mic-burghez, că a apărut nu ca o reacţie împotriva
romantismului şi parnasianismului, ca în Franţa, ci ca o direcţie înnoitoare într-o perioadă de
epigonism eminescian, de dominare a poeziei rurale. Lidia Bote subliniază principalele teme
cultivate de simbolismul românesc: tema socială, natura, iubirea, oraşul, dar şi principalele motive
simboliste, precum: singurătatea, spleen-ul, evadarea, misterul, ploaia, nevroza.

Simbolismul va atinge apogeul la noi prin George Bacovia.

Bacovia a fost consacrat de Macedonski care, odată cu apariţia volumului Plumb i-a dedicat
această epigramă: „Poete scump, porţi mândre flori de lauri / Că singur până astăzi din plumb
făcut-ai aur”.

George Bacovia s-a impus de la început, ca un poet original în cadrul poeziei simboliste şi în
acest sens Eugen Lovinescu scria: Bacovia a creat o atmosferă de copleşitoare dezolare, de
toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi într-un peisaj de mahala, între cimitir şi abator,
cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor… o
atmosferă de plumb în care pluteşte o obsesie a morţii.

Regăsim în poezia lui Bacovia ecourile liricii decadente: dezgustul de viaţă sau spleen-ul mai
amar decât tristeţea şi mai întunecat decât disperarea. De altfel, o poezie se intitulează Nevroză,
amintind de poezia lui Rollinat, Nevrozele. Bacovia este, totuşi, un reprezentant al societăţii
româneşti, aşa cum sublinia criticul Pompiliu Constantinescu.

În privinţa universului poetic bacovian, criticul Mihai Petroveanu enumera câteva teme
fundamentale: celula cotidiană, adică locuinţa poetului, în care el se simte singur: Odaia mea mă
înspăimântă, / Odaie plină de mistere, / Odaie plină de ecouri; infernul citadin, imaginea târgului
de provincie. Nicolae Manolescu afirma că Bacovia este singurul mare poet care s-a coborât în
infern și în acelaşi timp, poate cel mai mare poet al poeziilor dominate de apă. În acest sens,
ilustrativă este Lacustră, pe care Călinescu o aprecia: suprema condensare a teroarei de umed.

Moartea este o realitate absolută, lipsită de orice supravieţuire ideală, precum la Eminescu în
Avatarii faraonului Tla. Tema morţii este prezentă în poezia Plumb, una dintre cela mai
copleşitoare elegii din lirica românească. Moartea este sugerată şi în Lacustră.

Erosul bacovian constituie elementul cel mai complex al liricii poetului şi în primele poezii,
Bacovia este tributar lui Eminescu. Astfel, poezia Ecou de romanţă aminteşte de De ce nu-mi vii?,
poezia Din liră poate fi apropiată de Şi dacă, iar Regret, de Pe lângă plopii fără soţ. În timp ce la
romanticul Mihai Eminescu, Vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm, la simbolistul Bacovia, iubiţii
vor adormi înstrăinaţi prin cimitire, în timp ce toamna va plânge peste ei, ca în Să ne iubim. Jalea
erotică este absolută şi poetul nu găseşte în sentimentul iubirii izvorul tămăduirii, al împăcării, aşa
cum se exprimă în Din liră. Asemenea celorlalţi poeţi simbolişti, iubita e mistuită de suferinţa
sărăciei, de boală, ca în poezia Amurg, are o istorie misterioasă.
Titlul Lacustră este o metaforă simbol. În vechime, „lacustra“ era o casă înălţată pe stâlpi în
mijlocul apelor sau aproape de mal. Cuvântul simbol „lacustră“ sugerează sentimentul însingurării
totale a poetului, sentimentul de deprimare din cauza ploii obsedante, sentimentul de protest faţă
de o conjunctură externă care îl determină să-şi îndrepte gândul spre locuinţele lacustre din
Comuna primitivă, sentimentul de nelinişte în faţa unor obstacole, primejdii.

În poezia lui G. Bacovia, apa şi focul reprezintă moartea lentă. Tema dominantă a poemului este
singurătatea. Starea sufletească de însingurare a poetului e în legătură cu starea naturii, aşa cum
mărturiseşte poetul în prima şi ultima strofă, care sunt identice, cu excepţia versului al doilea.
Natura cosmică e personificată, sugerând dimensiunea ei infinită: De-atâtea nopţi aud plouând, /
Aud materia plângând… / Sunt singur şi mă duce un gând / Spre locuinţele lacustre; De-atâtea
nopţi aud plângând / Tot tresărind, tot aşteptând, / Sunt singur şi mă duce un gând / Spre
locuinţele lacustre.

Sentimentul de nevroză din prima strofă, provocat de plânsul materiei, se corelează cu

sentimentul fricii, al spaimei din strofa a doua. Poetul, precum omul primitiv, tresare în somn, izbit
în spate de un val, întrucât n-a tras podul de la mal.

În strofa a treia, G. Bacovia simte chiar ameninţarea morţii: Un gol istoric se întinde. Rezultă că
poetul se confundă chiar cu omul primitiv, aşa cum mărturiseşte în versul următor: Pe-aceleaşi
vremuri mă găsesc. Ameninţarea morţii este sugerată prin amănuntul că de atâta ploaie piloţii
grei se prăbuşesc.

Ultima strofă ilustrează sentimentul de însingurare, iar cele două gerunzii, incluse în versul al
doilea, tresărind şi aşteptând, accentuează şi mai puternic sentimentul de deprimare determinat
de ploaia obsedantă, ploaia, adică apa sugerând ameninţarea morţii şi a neantului.

Impresionantă este puterea de sugestie prin care G. Bacovia reuşeşte să ne prezinte într-o
osmoză prezentul cu trecutul foarte îndepărtat, mergând până la identificarea lor.

Poezia impresionează, în al doilea rând, prin imaginile auditive plângând, plasate în rimă cu
valoare onomatopeică. Utilizarea verbelor la indicativ: mă izbeşte, tresar, simt, se întinde, mă
găsesc, se prăbuşesc, mă duce, exprimă starea permanentă de coşmar a poetului, pentru că
descoperă o realitate care îl desfiinţează ca om.

Poezia surprinde şi prin muzicalitatea versurilor. Eufonia se realizează prin alternarea vocalelor
deschise sau semideschise – a, e, o, cu cele închise: i, î, u, prin folosirea unor cuvinte sonore, a
rimei masculine (accentul cade pe ultima silabă), a verbelor în rimă. În acest mod, Bacovia
realizează corespondenţa dintre senzaţiile auditive şi de mişcare, cu complexitatea sentimentelor
poetului, de izolare, de tristeţe, de teamă, de însingurare, de nevroză.

În concluzie, tema singurătăţii este predominantă, iar apa are conotaţii malefice, ea degradând
mineralul, civilizaţia.

IPOTEZA

Publicată în volumul Plumb, apărut în 1916, poezia Lacustră aparţine esteticii simboliste şi este
semnificativă pentru universul bacovian.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR

Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezintă o locuinţă primitivă, din
paleolitic, temporară şi nesigură, construită pe apă şi susţinută de patru piloni. Podul care păstra
legătura cu lumea terestră era noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de
pericolul lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugerează faptul că eul poetic este supus în
permanenţă pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izolează, devenind în
felul acesta un însingurat, un prizonier al propriei lumi.

Tema poeziei reprezintă un nucleu al întregii opere bacoviene: dezagregarea cosmică şi

regresiunea în haosul primordial amorf, descompunerea spirituală sub efectul ploii, alienarea
fiinţei sub presiunea materiei copleşitoare, descompunerea lentă a sinelui şi a materiei.

La nivel formal, poezia este alcătuită din patru catrene, dispuse în mod simetric. Construcţia ei
este circulară. Lumea imaginată ca un cerc închis este redată prin repetiţia versurilor: „De-atâtea
nopţi aud plouând, „Sunt singur, şi mă duce un gând/ Spre locuinţele lacustre". Simetria strofei
iniţiale şi a celei finale conferă monotonia.

Imaginarul poetic se organizează în jurul a două simboluri: ploaia - reprezintă dezagregarea

eului, tristeţe, monotonie, descompunerea materiei şi lacustra - simbol al limitării orizontului
uman.

Strofa întâi exprimă, în mod simbolic, dezagregarea materiei, sub acţiunea unei ploi permanente,
plasată în atemporalitate: „De-atâtea nopţi aud plouând. Percepţia unei alunecări în acvatic se
face gradat, de la o reacţie personală, în regim intim, la înregistrarea unei reacţii cosmice: „Aud
materia plângând. Căderea ploii acţionează hipnotic asupra „somnului fiinţei şi a lumii. Astfel,
apele din realitatea obiectivă, „ploaia", se contopesc cu apele visului, subconştientul, ambele
având proprietatea de a descompune, a dizolva. Apele ploii, conştientul, aduc la suprafaţă, din vis
„apele profunde" ale conştiinţei, imaginea „lacustrelor3. Izolarea poetului este exprimată direct:
„Sunt singur".

In strofa a doua, este continuată ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri
precum: „scânduri ude", „vaF, „pod", „maF. Starea de nevroză, de iritare, provocată în prima
strofă de plânsul şi dezagregarea materiei, se corelează cu spaima, în strofa a doua, sentimente
generate de pericolul iminent: Jn spate mă izbeşte-un vaF. Reacţiile instinctuale primează, eul
fiind redus la contururile acestora: „Tresar prin somn, şi mi se pare/ Că n-am tras podul de la
maT. Apare motivul somnului purtând sugestia morţii, căci somnul bacovian este „un somn
întors", care se transformă într-un coşmar.

Strofa a treia amplifică starea de angoasă, de nelinişte, de singurătate a poetului, prin

regresiunea în „golul istoric" al începuturilor lumii. Singurătatea este proiectată în eternitate prin
intermediul versului: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc". Teama de neant produce exasperare, dar
şi resemnare în izolare.

Dezagregarea se extinde la nivelul întregului univers, „piloţii gref ai lumii lăuntrice prăbuşindu-se
sub acţiunea distrugătoare a apei. încordarea, întinderea nervilor în mod excesiv preconizează
apropierea sfârşitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.

Ultima strofa o reia simetric pe prima, în afară de versul al doilea, care se realizează ca o
prelungire a primului catren: „Tot tresărind, tot aşteptând. Accentul cade pe planul subiectiv,
trecându-se de la universal la individual. Descompunerea este o acţiune liniară şi finită.

Nivelul fonetic; prozodia

Din punct de vedere fonetic, frecvenţa vocalelor a, o, u sugerează plânsul universal, tristeţea
metafizică, ultimele două fiind vocale închise.

Măsura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. în prima şi în ultima strofă,
monorima se realizează prin intermediul silabei -ând, ceea ce sugerează bocetul, plânsul cosmic
al materiei. În celelalte două strofe rimează doar versurile al Iî-lea şi al IV-lea.

La nivel morfologic, se remarcă abundenţa verbelor la prezent: aud, sunt, mă duce, dorm, mă iz-
beşte, tresar, mi se pare, se întinde, mă găsesc, simt, se prăbuşesc, ce sugerează permanenţa
stării de dezagregare. Gerunziile: plouând, plângând, tresărind, aşteptând, sugerează monotonia,
prelungirea la infinit a stării de disperare, tristeţea cosmică. Folosirea repetată a verbului aud, dă
imaginii poetice o dimensiune auditivă; plânsul lăuntric devine plânsul întregului univers.

La nivel lexical, cuvintele din sfera semantica a apei: plouând, plângând, ude, val, mal, se
organizează în două câmpuri semantice: ploaia şi lacustra.

La nivel stilistic, se observă prezenţa rară a metaforei: „aud materia plângând.

CONCLUZIA

Prezenţa unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plânsul, nevroza, înscrie
această poezie în lirica simbolistă.

textul poeziei Lacustră George Bacovia:

De-atătea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

în spate mă izbeşte-un val –

Tresar prin somn, şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atătea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.