Sunteți pe pagina 1din 64

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Caracterizarea fizico-geografică a Rezervaţiei Naturale „Răchitişul Mare”..........4

I. 1. Aşezare şi limite.......................................................................................................7

I. 2. Geologia. .................................................................................................................8

I. 3. Relieful.....................................................................................................................8

I. 4. Clima........................................................................................................................9

I. 5. Hidrografia.............................................................................................................10

I. 6. Solurile...................................................................................................................10

I. 7. Flora şi vegetaţia....................................................................................................11

I. 8. Ocrotirea naturii.....................................................................................................13

Capitolul II. Istoricul cercetărilor ştiinţifice din Rezervaţia Naturală „Răchitişul Mare”.......17

Capitolul III. Material şi metode de lucru...............................................................................19

Capitolul IV. Diversitatea speciilor de macromicete din Rezervaţia Naturală „Răchitişul


Mare”.........................................................................................................................................22
IV. 1. Încrengătura Ascomycota..... ..............................................................................22

IV. 2. Încrengătura Basidiomycota ..............................................................................23

Capitolul V. Analiza taxonomică şi ecologică a speciilor de macromicete identificate..........54

V. 1. Analiza taxonomică a macromicetelor.................................................................54

V. 2. Categorii ecologice...............................................................................................56

Capitolul VI. Importanţa speciilor de macromicete.................................................................59

Concluzii...................................................................................................................................62

Bibliografie...............................................................................................................................64
INTRODUCERE

"Frumosul este manifestarea legilor tainice ale naturii ; în lipsa lui, acestea ne-ar rămâne de-
a pururi ascunse. "
J. W. GOETHE

Macromicetele reprezintă un grup de ciuperci mari, de diferite culori, formate în


general din picior şi pălărie, care cresc prin pajişti şi păduri.
Ciupercile sunt printre cele mai vechi specii vegetale apărute pe pământ. Anticii au
inventat tot felul de legende despre ciuperci.
Indienii " maya " numeau ciuperca " teonanacatl ", ceea ce înseamnă " trup de zeu ", şi
au transformat-o într-un obiect de cult cu ajutorul căruia puteau desluşi viitorul, prin
halucinaţiile pe care le producea consumul de ciuperci. Vechii greci erau convinşi că
ciupercile apar acolo unde fulgerul loveşte pământul. În Egipt, " planta nemuritoare " nu era
consumată decât de faraoni. Romanii spuneau că este " hrana zeilor" şi se bucurau de gustul ei
rafinat, dar în acelaşi timp, ştiau să se ferească de efectele ei toxice.
În Dicţionarul de simboluri al lui Biedermann ( 2002 ) se menţionează că " ciupercile
sunt simbolul fericirii " iar, în mod surprinzător, populaţiile sibire, folosesc macromicetele din
familia amanitaceelor, care sunt otrăvitoare, ca narcotice halucinogene.
În vechea Chină, ciuperca, " ku " sau " chih ", era simbol al vieţii îndelungate şi mai
este denumită şi ciuperca miraculoasă, ciuperca zeilor sau planta nemuririi. Pe Insulele
fericiţilor din mitologia chineză se spune că s-ar afla un " palat-ciupercă " din aur şi argint.
Pentru oraci, popor fungus din Siberia, sufletele morţilor sunt reîncarnate în lună, sub
formă de ciuperci, şi aruncate din nou pe pământ sub această formă.
Patricienii le apreciau atât de mult, încât le-au dedicat o sărbătoare numită
"Robigalia", iar poetul Suetonius le preslăvea calităţile culinare în poeziile sale. Împăratul
Claudius (41-45 d. Hr.) compara gloria generalilor săi cu o mâncare de ciuperci.
Există chiar şi expresii care folosesc ca termen de comparaţie creşterea rapidă a
ciupercilor : " cresc ca ciupercile după ploaie " .
Ciupercile sunt importante atât din punct de vedere practic, cât şi ştiinţific.
Conservarea fondului de gene al ciupercilor este necesară pentru a extinde înţelegerea
proceselor de evoluţie şi apariţia diversităţii speciilor, structurilor morfologice şi a adaptărilor
ecologice.
4
Importanţa ciupercilor în natură este indiscutabilă. Ciupercile nu produc substanţe
organice, doar le descompun. În " economia " naturii, ciupercile joacă rolul de
descompunători. Fără ciupercile saprofite descompunătoare, am sta îngropaţi sub un strat gros
de deşeuri biologice (frunze, ramuri şi alte resturi de origine vegetală sau animală) şi din acest
motiv, ciupercile au fost numite " gunoieri binevoitori ai naturii ".
Ciupercile comestibile oferă omului o importantă sursă de hrană, fiind un aliment
complet, cu înaltă valoare nutritivă. Ciupercile sunt o sursă importantă de proteine
asemănătoare celor din carne. Sunt singurele vegetale care au în compoziţie glicogen, o
polizaharidă care se găseşte, în mod normal, în carne şi de aceea mai sunt numite "carnea
pădurii".
Motivul care m-a determinat sa-mi aleg tema de licenţă în domeniul micologiei a fost
faptul că, provenind dintr-o zonă de munte, nu mi-a fost deloc greu să "intru" în minunata
lume a ciupercilor. De mic copil, am recoltat ciuperci. Mergeam des la bunicii mei, iar de la
locul unde era amplasată locuinţa lor, la locurile pe care eu le consideram "secrete", datorită
faptului că acolo găseam mereu nişte hribi (Boletus edulis) mari şi frumoşi, aşa cum îmi
plăcea mie să-i numesc, nu era o distanţă mare. Îmi plăcea să adun cât mai mulţi, iar apoi să-i
aduc acasă, să-i curăţ, să aştept să-i gătească mama şi apoi, bineînţeles, să-i mănânc cu poftă,
că doar eu îi culesesem.
Un al doilea motiv care m-a îndrumat spre această temă a fost momentul în care am
studiat la facultate obiectul numit micologie. Am fost foarte încântată când am aflat că vom
merge pe teren pentru a culege ciuperci, îmi era ceva cunoscut şi, spre deosebire de câţiva
colegi de-ai mei care nici nu auziseră de hrib, vineţică sau gălbiori, eu cunoşteam, în mare
parte, mai multe specii de ciuperci.
Scopul lucrării mele de diplomă este acela de a studia diversitatea speciilor de
macromicete din Rezervaţia Naturală " Răchitişul Mare ", rezervaţie constituită pentru
protejarea speciei Arctostaphyllos uva-ursi (caminci sau strugurele ursului).
Lucrarea mea de licenţă este structurată în 6 capitole. Primul capitol se referă la
caracterizarea regiunii în care se află rezervaţia, din punctual de vedere al aşezării, geologiei,
reliefului, climei, hidrografiei, solurilor, florei şi vegetaţiei şi al ocrotirii naturii. Cel de-al
doilea capitol conţine date despre istoricul cercetărilor ştiinţifice din zonă, atât pe plan
micologic, cât şi floristic. În capitolul III, sunt descrise perioada şi metodele prin care am
adunat materialul micologic. Capitolul IV este cel mai complex şi descrie diversitatea
speciilor identificate în timpul deplasărilor în teren. Am ordonat toate speciile, 49 la număr, în
ordine alfabetică, după încrengătură, ordin şi familie, iar la unele specii, am adăugat şi

5
fotografii. Capitolul V descrie taxonomic şi ecologic, speciile de ciuperci identificate. Ultimul
capitol se referă la importanţa speciilor de macromicete determinate.
Obiectivele acestei lucrări sunt : cunoaşterea amănunţită a ciupercilor care se dezvoltă
în cadrul rezervaţiei, acumularea de noi cunoştiinţe în ceea ce priveşte ocrotirea cadrului
natural şi, în principal, de a demonstra capacitatea mea de a mă implica în demersul
procesului de cercetare ştiinţifică.
Doresc să-i mulţumesc în mod special coordonatorului meu ştiinţific, domnul profesor
doctor universitar, Cătălin TĂNASE, care m-a ajutat, îndrumându-mă şi oferindu-mi
informaţiile necesare.
Cea de-a doua persoană căreia vreau să-i mulţumesc este domnul asistent doctorand,
Vasilică Chinan, care m-a ajutat la determinarea unora dintre specii.
Sunt recunoscătoare pentru ajutorul acordat.

6
CAPITOLUL I

CARACTERIZAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ A REZERVAŢIEI


NATURALE "RĂCHITIŞUL MARE"

I.1.Aşezare şi limite

Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare" este o rezervaţie botanică, înfiinţată prin


Dec.433/1971 şi este situată pe teritoriul comunei Moldova-Suliţa, satul Benea, Ocolul Silvic
Breaza, şi are o suprafaţă de 177,5 hectare, pe Dealul Glodu, în expoziţie nordică şi N-V.
Este situată între pârâul Tătarca Mare şi Tătarca Mică, aproape de confluenţa acestora cu
pârâiaşul Dîrmoxa şi râul Moldova, unde se poate ajunge pornind de la Pojorâta spre
Izvoarele Sucevei, la o distanţă de aproximativ 50 km de municipiul Câmpulung
Moldovenesc. Staţiunea se încadrează în etajul montan al molidului, la altitudinea de 1000-
1260 metri altitudine, în Obcina Mestecănişului .
Rezervaţia s-a constituit pentru protecţia speciei foarte rare pentru flora ţării noastre:
Arctostaphyllos uva-ursi (strugurele ursului, caminci). În imediata apropiere a acestei
rezervaţii, spre limita estică, se află o altă staţiune, şi anume, cea cu Cochlearia
pyrenaica(hrenoasă) .
Rezervaţia Naturală „Răchitişul Mare” aparţine Unităţii de Producţie (U.P.) I Botuş-
Lucina. În anul 1950, pentru pădurile actualei U.P., s-au întocmit două amenajamente:primul,
U.P. VI Botuşel, cuprinzând trupurile de pădure Botuşel, Gârbe, Mosuci-Făgeţel-Răchitiş, iar
al doilea, U.P. VII Lucina, pentru pădurile din bazinetele Tătărcuţa, Tătarca Mare, Lucava de
Sus şi Aluniş .
Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare" aparţine de Ocolul Silvic (O.S.) Breaza.
Limitele, hotarele şi vecinătăţile acestuia sunt redate în Tab. 1.

Tabelul I. 1. Vecinătăţi, limite şi hotare ale Ocolului Silvic Breaza, după


Amenajamentul U. P. I Botuş-Lucina, Ocolul Silvic Breaza
Puncte Vecinătăţi Limite Hotare
cardinale
Nord Ucraina convenţionale Frontiera de stat
O.S. Falcău naturale Culmea Chicera, Culmea Pohăneştilor,
Est Culmea Oglinda

7
O.S. Brodina naturale Culmea Hrebeni, Culmea Afinişului
O.S. Moldoviţa naturale Culmea Merişoarelor, Culmea
Feredeului, Culmea Breaza
O.S. Tomnatec naturale Culmea Runcului
Sud O.S. Pojorâta naturală Culmea Bobeicii, Culmile: Preluca, Bâtca
Rea
O.S. Iacobeni naturală Botuşu-Mare
Vest O.S. Iacobeni naturale Culmile: Botuşu-Mare, Piciorul lung al
Ursului, Mănăilă
O.S. Cârlibaba naturale Chiţcăul Mare şi Mic, Culmea Doscinei,
Culmea Zubriu

I.2.Geologia zonei

U.P. I Botuş-Lucina este situată pe versantul estic al Obcinei Mestecănişului, având ca


substrate geologice dominante şisturile cristaline, în zonele Botuş şi Lucava fiind însă
prezente calcarele şi dolomitele mezozoice .
În formaţiunile cristaline ale Obcinei Mestecănişului se găsesc zăcăminte de sulfuri şi
minereu de mangan, iar dolomitelelor triasice li se asociază zăcăminte de minereu de fier.
Datorită şisturilor cristaline şi climatului umed şi rece, fondul pedologic al unităţii de
producţie a dus la formarea spodosolurilor (soluri brune podzolice şi podzoluri
humiconiferiiluviale), cărora li se adaugă soluri brune-acide (în zonele cu substrate de gresii),
rendzine (pe aflorimentele calcaro-dolomitice), şi izolat soluri gleice (în zonele depresionare)
. În consecinţă, climatul montan şi solurile cu aciditate pronunţată asigură o proporţie
ridicată de participare în cuprinsul unităţii de producţie .

I.3.Relieful

Din punct de vedere geografic şi geomorfologic, U. P. este situată în Provincia


Geosinclinalului Alpino-Carpatic, Ţinutul Carpaţilor Orientali, Subţinutul munţilor cu
înălţimi mari şi mijlocii, mai exact, în districtul marginal estic (culmi de fliş), şi anume, în
Obcinele Bucovinei de Sud (Lucina-Mestecăniş) .

8
Rezervaţia Naturală " Răchitişul Mare " este situată la o altitudine cuprinsă între 1000-
1260 m. , pe Dealul Glodu (1286 m). Cel mai înalt vârf este Vârful Răchitiş (1227 m) .
Relieful se remarcă prin culmi domoale, împădurite, pajişti verzi, dar şi chei săpate în
calcare (Cheile Tătarcei).

I.4.Clima

Acest teritoriu este caracterizat printr-o climă temperat continentală, fiind încadrat în
sectorul climei munţilor mijlocii, sector localizat aproximativ în nordul ţării, între 600-1750
de metri.
După Koppen, regiunea în care este situată unitatea de producţie face parte din
provincia climatică D. f. b. K. , unde:
D – temperatura lunii celei mai reci este sub 3°C, iar în luna cea mai caldă este mai
mare de 10ºC ;
f – zonă permanent umedă ;
b – temperatura lunii celei mai calde este mai mică de 22ºC, iar cel putin 4 luni,
temperatura este mai mare de 10ºC ;
K – iarnă rece, temperatura medie anuală < 18ºC, iar temperatura lunii celei mai
calde< 18ºC .

Încadrarea climatică după Koppen are un caracter general, aceasta neputând reflecta
concret zonalitatea verticală, astfel climatul local-staţional (landschaft-ul) este determinat de
formele de relief, diferenţele de altitudine, expoziţie, direcţia şi intensitatea vânturilor, care
duc la variaţii considerabile faţă de valorile medii .
Regimul termic anual este caracterizat printr-o temperatură medie anuală de +6ºC,
valoarea medie minimă înregistrându-se în luna ianuarie, -6ºC, iar temperatura medie maximă
în luna iulie, +18ºC, amplitudinea anuală fiind în jur de 23-24ºC .
Gerurile târzii şi timpurii sunt destul de frecvente, cele târzii fiind însă cele mai
periculoase pentru culturile forestiere, deoarece se prelungesc uneori până în luna iunie .
Precipitaţiile medii anuale oscilează în jurul valorii de 600-700 mm, maximul
înregistrându-se în perioada mai-iulie, iar minimul în lunile de iarnă, frecvenţa medie a zilelor
cu precipitaţii fiind în jur de 155 pe an.Primele zăpezi cad, de regulă, în jumătatea a doua a
lunii octombrie, iar ultimile la sfârşitul lunii aprilie .

9
I.5.Hidrografia

Din punct de vedere hidrografic, teritoriul unităţii de producţie se află situat în bazinul
superior al râului Moldova, ce are ca afluenţi principali pâraiele: Botuş, Făgeţel, Tătărcuţa,
Tătarca Mare, Dârmoxa, Lucava de Jos şi Lucava de Sus, toate fiind afluenţi de dreapta ai
râului Moldova .
Alimentarea cu apă a acestor pâraie este subterană-33,2% şi din precipitaţii-66,8%
(zăpadă-26,9%;ploaie-73,1%) .
Pâraiele ce străbat unitatea de producţie sunt caracterizate prin ape mici iarna, două
valuri de ape mari primăvara, urmate de viituri din ploi la începutul verii, apoi de o scădere a
scurgerii întreruptă de ape mari toamna. Toate aceste pâraie adună numeroşi afluenţi, dintre
care unii au regim temporar de scurgere, în funcţie de anotimp, de cantitatea de
precipitaţii,ş.a. .
Debitul cursurilor de apă prezintă uneori aspecte torenţiale, cauzate de diferenţa
altitudinală între izvoare şi vărsare, dar acest fenomen nu are o intensitate puternică, versanţii
fiind împăduriţi şi înclinările în general moderate .
Apele freatice sunt bine reprezentate pe teritoriul U.P. I Botuş-Lucina, acestea fiind
drenate de pe interfluvii, ele fiind localizate îndeosebi în scoarţa de alterare, numeroase
izvoare indicând prezenţa acestora. În zonele cu caracter depresionar, apa stagnează la
suprafaţă, formând întinderi mlăştinoase specifice zonei .

I.6.Solurile

Amplasarea şi studiul profilelor principale de sol s-a făcut concomitent cu descrierea


parcelară. Pentru identificarea şi studiul tipurilor de sol s-a executat un număr de 19 profile
principale, dar numai din 8 s-au recoltat probe, care au fost analizate la laboratorul I.C.A.S.
Braşov , Tab. 2.
Solul în staţiunile cu serpentine este brun de pădure, de textură argilo-nisipoasă cu
structură glomerulară, în general superficial, rareori mijlociu sau profund.Orizontul A are un
conţinut bogat în humus, rareori mijlociu sau sărac. Pe serpentine, apa din humus măsoară un
pH de 5,5(rareori 4,5-5),iar pe calcare între 5,5-6,5 .
Umiditatea solului variază de la uscat sau uneori foarte uscat, până la reavăn .

10
Tabelul I. 2. Evidenţa profilelor de sol, după Studiu general, Ocolul Silvic Breaza
Unitatea de producţie Profile executate Profile analizate

Nr. Denumire Suprafaţa Total [ ha / profil ] Total [ ha / profil ]


[ ha ]
I Botuş-Lucina 4338,6 19 228 8 542

I.7.Flora şi vegetaţia

Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare" este acoperită de o vegetaţie forestieră în


care predomină pinul silvestru (Pinus sylvestris), aflat în majoritatea cazurilor pe rocă de
serpentin . Vegetaţia este constituită de fitocenoze ale asociaţiei Betulo-Pinetum, Foto I. 7. 1.

Foto I. 7. 1. Fitocenoză din asociaţia Betulo- Pinetum

11
Aici s-a identificat o floră bogată, reprezentată prin circa 200 de specii. La poalele
dealului Răchitişul Mare, într-o zonă mlăştinoasă, s-a instalat un sfagnet cu muşchiul de turbă
(Sphagnum acutifolium).
Dintre arbori întâlnim: pinul silvestru (Pinus sylvestris), molidul (Picea abies) şi
mesteacănul comun (Betula pendula) .
Dintre subarbuşti, una din relictele glaciare de mare valoare floristică, element boreal
circumpolar, este planta cunoscută sub denumirea de caminci sau strugurele ursului
(Arctostaphyllos uva-ursi), specie care prezintă un pronunţat grad de adaptare la uscăciune,
fapt ce reiese din structura fitocenozei în care habitează. Specia face parte din familia
ericaceelor ( a afinului şi a merişorului, cu care de altfel, se şi seamănă), preferând calcarele
dolomitice şi serpentin, stânci şi arborete rărite de pin, pe pante. Este o plantă târâtoare şi
ramificată, frunzele sunt persistente, obovate, pieloase, pe faţă verzi închise şi pe lamina
interioară, mai deschise la culoare, cu margini întregi. Florile sunt raceme, albe sau roşiatice.
Fructul este o bacă sferică, uşor turtită, de culoare roşie, lucioasă, semănând cu merişoarele.
Denumirea ştiinţifică derivă de la cuvintele greceşti : arctos = urs şi staphylé = strugure; în
latină, are acelaşi înţeles. Are o zonă restrânsă de răspândire: în munţii Apuseni (Scărişoara)
şi în Bucovina, pe dealul Răchitişul Mare.
Alte exemple de subarbuşti pe care îi întâlnim: merişorul (Vaccinum vitis idaea) şi
afinul (Vaccinium myrtillus) .
Dintre plante, cele mai importante sunt: guşa porumbelului (Silene dubia), fraga
sălbatică (Fragaria vesca), vulturica (Hieracium transsilvanicum), iar dintre muşchi:
Hylocomnium splendens şi Dicranum scoparium .
Traian I. Ştefureac a deosebit, în funcţie de natura rocii şi a solului, două subasociaţii:
-subasociaţia pe serpentin, reprezentată prin unele elemente caracteristice, cum ar fi:
trestia de câmp (Calamagrostis arundinacea), perişorul (Pirola rotundifolia şi Pirola
secunda), sor cu frate (Melampyrum silvaticum), clopoţelul (Campanula persicifolia), feriguţa
(Asplenium cuneifolium), muşchii (Dicranum undulatum, Pleurozium schreberi) şi lichenul
(Cladonia rangiferina forma tenuitor), iar ca exemple de specii însoţitoare: păiuşi (Festuca
ovina,Festuca rubra), horşti (Luzula luzuloides), garoafa de munte (Dianthus
carthusianorum), ghizdeiul (Lotus corniculatus), cimbrişorul (Thymus balcanus),ş.a..
-subasociaţia pe calcare, care este mai puţin reprezentată şi care cuprinde următoarele
specii de plante: smeoaia (Libanotis montana), endemismul Melanpyrum saxosum şi muşchiul
Homalothecium sericeum, iar dintre însoţitoare, arbuştii de salcie căprească (Salix caprea),
degeţelul (Digitalis grandiflora), lintea sălbatică (Lathyrus vernus), ş.a..

12
Datorită caracterului pe care îl au, asociaţiile constituie un Pinetum saxosum-
Artostaphylletosum, cum este denumit de botanişti, făcând parte din Aciculisilvae.
Un alt element relictar, aflat în imediata apropiere, şi care are răspândire nordică, este
hrenoasa (Cochlearia pyrenaica), şi un sfagnet, aflat în strânsă legătură în ceea ce priveşte
evoluţia cu muşchii: Sphagnum rubellum, Helodium lanatum (muşchi glaciar subarctic destul
de rar) şi muşchiul Splachnum pedunculatum, precum şi plantele: răchiţeaua (Vaccinium
oxycoccos) , carnivora roua cerului (Drosera rotundifolia) , ş.a. .
O altă plantă care se găseşte în numeroase exemplare este curechiul de munte
(Ligularia siberica) şi se recunoaşte uşor datorită coloritului galben aprins al florilor şi prin
talia lor înaltă.

I.8.Ocrotirea naturii

Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare" este diversă din punct de vedere floristic.
Cea mai importantă specie este Arctostaphyllos uva-ursi (strugurii ursului), Foto I. 8. 2. ,
motiv pentru care s-a constituit rezervaţia. Este un arbust circumpolar de tundră, un element
boreal, considerat specie prealpină cu răspândire principală în zona coniferelor cu Pinus
sylvestris din Europa centrală şi mai ales caracteristic heidelor. La noi este considerată relict
glaciar. Această specie a fost descoperită aici pentru prima dată în ţara noastră de către
cercetătorul austriac F. Herbich, în anul 1859, apoi planta a mai fost menţionată de către:
M.Raciborschi, I.Prodan (1939), M.Guşuleac (1930), etc.
Alte elemente boreale din asociaţie sunt: Betula pendula, Rubus saxatilis, Seseli
libanotis, Origanum vulgare, Melampyrum sylvaticum, Campanula persicifolia,
Calamagrostis arundinacea, Festuca ovina, ş.a. . Specii circumpolare: Vaccinium vitis-idaea,
Vaccinium myrtillus, Pyrola secunda, Pyrola virens, Pyrola uniflora, Monotropa hypopitis,
Festuca rubra, Antennaria dioica, Chimaphylla umbellata.
Putem menţiona şi specii ce însoţesc pe Arcostphyllos uva-ursi pe serpentine: Pinus
sylvestris, Vaccinium vitis-idaea, Hylocomium splendens, Picea abies, Silene dubia, Fragaria
vesca, Hieracium transsilvanicum, Cladonia pyxidata, Pleurozium schreberi, Festuca ovina,
Festuca rubra, Thymus balcanus, Sorbus aucuparia, ş.a. , iar dintre cele pe calcare: Libanotis
montana, Melampyrum saxosum, Salix caprea, Digitalis grandiflora, Tortella tortuosa, ş.a. .

13
Foto I. 8. 2. Arctostaphyllos uva-ursi

În imediata apropiere a acestei rezervaţii, spre limita estică, se află o altă specie foarte
rară în flora ţării noastre, Cochlearia pyrenaica , Foto I. 8. 3., care are o mare valoare
floristică şi care este un relict arctic glaciar; este o specie anuală, bianuală şi perenă.
Pentru prima dată de aici a fost citată de către Tr. Ştefureac.
Altitudinea staţiunii este în jur de 1000 metri, cu un pH al solului slab acid (6-6,5).
Datorită substratului calcaros, cât şi a zonării vegetaţiei, această staţiune are un caracter
fitocenotic particular.
Această asociaţie vegetală este una de tip higro-sciofilă, edificată de prezenţa speciei
relict alpino-european Cochlearia pyrenaica şi se întalneşte doar în două locuri în ţara
noastră: la Salhoi, jud.Maramureş şi la Benia, com. Moldova-Suliţa (jud.Suceava), în Obcina
Mestecănişului. Specia caracteristică şi edificatoare a asociaţiei realizează acoperiri de 30-
50%, în timp ce acoperirea generală a vegetaţiei este de până la 80-90%. Specia este instalată
într-un sfăgnet în plină evoluţie, apătos, într-o vegetaţie muscinală predominantă în care
alături de unele specii vasculare, cresc pâlcuri mai mari sau mai mici de Cochlearia
pyrenaica.

14
Specia vegetează satisfăcător, edificând asociaţia vegetală Cochleario pyrenaicae-
Cratoneuretum communati. Printre speciile cu o prezenţă mai ridicată, amintim: Deschampsia
caespitosa, Carex nigra, Crepis paludosa, Caltha palustris ssp. laeta, Carex vesicaria.

Foto I. 8. 3. Cochlearia pyrenaica

În imediata apropiere a acestei rezervaţii, de-a lungul pârâului Tătarca, se găsesc


numeroase populaţii ale unei alte specii foarte rare în flora ţării noastre, şi anume Liggularia
sibirica (curechi de munte) .
Această arie se află în proprietatea statului şi particulară şi este destinată în totaliatate
conservării naturii şi cercetării ştiinţifice.
Pentru o păstrare durabilă a biodiversităţii acestei zone, se recomandă reducerea
păşunatului intensiv, care este una dintre principalele cauze ale degradării ale acestei arii
protejate.
Strugurele ursului are şi importanţă medicală şi de aceea recoltarea lui de către
localnici este interzisă, deoarece rezervaţia este de interes ştiinţific.

15
Se impune ca Agenţia de Protecţie a Mediului Suceava să refacă îngrădirile acolo unde
acestea s-au distrus, să atenţioneze actualii proprietari ai terenurilor pe care se află rezervaţii
naturale să nu intervină prin tăieri sau desecări, şi să conlucreze cu Inspectoratul Silvic al
Judeţului Suceava pentru a conserva chiar şi zonele tampon din jurul rezervaţiilor naturale, în
scopul de a nu fi alterate în vreun fel compoziţia floristică fitocenologică şi/sau zoologică din
rezervaţiile naturale propriu-zise.

16
CAPITOLUL II
ISTORICUL CERCETĂRILOR ŞTIINŢIFICE DIN REZERVAŢIA
NATURALĂ "RĂCHITIŞUL MARE"

Rezervaţia Naturală “Răchitişul Mare” este menţionată în Monitorul Oficial nr.


152/2000, ca rezervaţie mixtă. Această zonă ocrotită a fost constituită pentru protecţia speciei
Arctostaphyllos uva-ursi (strugurele ursului)(L. ) Spreng., care este un relict glaciar, semnalat
pentru prima dată în ţara noastră, în această staţiune, de către Fr. Herbich, în anul 1859.
Ulterior, această specie a fost confirmată de Al. Borza şi M. Pétérfi (1917), M. Guşuleac
(1930), M. Raciborschi, I. Prodan (1939), I. Morariu (1951), Tr. Ştefureac (1953 şi 1959) şi E.
Topa (1960). În această zonă au mai fost semnalate şi alte specii relicte glaciare: Ligularia
sibirica (L. ) Cass. , pe valea pârâului Tătarca Mare, respectiv Tătarca Mică, şi Cochlearia
officinalis (L. ) , care este menţionată în satul Benea de către Em. Topa şi Maria Lazar (1966)
şi Tr. Ştefureac (1972).
Diversitatea macromicetelor identificate în Rezervaţia Naturală “Răchitişul Mare”
constă în prezenţa a 95 de specii, din care 8 specii aparţin clasei Ascomycota, iar restul, 87 de
specii aparţin clasei Basidiomycota. Cele 95 de specii sunt grupate în 12 ordine. Cele mai
numeroase specii sunt: Amanita muscaria (muscariţa), Armillaria mellea (ghebe/ bureţi de
cioată), Boletus edulis (hrib), Cantharellus cibarius (gălbiori), Hypholoma capnoides,
Hypholoma fasciculare şi Mycena pura.
Majoritatea speciilor nu sunt comestibile, cum ar fi câteva specii aparţinând genului
Amanita: Amanita muscaria, Amanita pantherina şi Amanita regalis, care produc intoxicaţii
grave. Ciupercile comestibile sunt foarte apreciate în această zonă.
De asemenea, în această zonă au mai fost identificate urmatoarele specii: Gomphus
clavatus (Pers. : Fr.) Gray şi Sarcosphaera coronaria (Jacq. ) Boud. , care sunt considerate
periclitate la nivel European şi sunt incluse în Lista Roşie de la Berna (2003). O altă specie
considerată foarte rară este Suillus flavidus (Fr. : Fr.) Presl. , care este asociată numai acestor
habitate şi este recunoscută ca fiind specie prioritară şi este propusă în prima categorie din
Directiva Habitate (1991).
În urma cercetărilor făcute de Gheorghe Silaghi şi Traian I. Ştefureac, a fost descrisă
specia Dermocybe palustris (Mos.), care creşte pe lângă Sphagnum, pe Sphagnum nemoreum
Scop. (18 august 1959 si 24 august 1960).

17
Exemple de alte specii de macromicete din rezervaţie: Calocera viscosa (Pers.: Fr.)
Fr., specie saprofită, lignicolă, care se dezvoltă pe lemn ud; Cantharellus lutescens( Pers.: Fr.)
Fr., specie comestibilă, se dezvoltă pe pământ; Clitocybe inversa (Scop. : Fr.) Quél, specie
saprofită, tericolă; Cortinarius sanguineus (Wülf. : Fr.) S. F. Gray, specie micorizantă;
Geastrum fimbriatum Fr. , creşte pe pământ în pădurile de răşinoase, saprofită; Gyromitra
esculenta (Pers. ) Fr., specie tericolă, saprofită; Inocybe geophylla (Sow. : Fr. ) Kumm. ,
specie toxică, micorizantă; Lactarius deterrimus Gröger, specie micorizantă, care creşte pe
pământ în pădurile de răşinoase; Lycoperdon perlatum Pers. : Pers. , specie saprofită; Russula
emetica (Schaeff. : Fr.) S. F. Gray, specie toxică; Sarcodon imbricatus (L. : Fr. ) Karst. ,
specie micorizantă; ş. a..

18
CAPITOLUL III
MATERIAL ŞI METODE DE LUCRU

Studiul ciupercilor a trezit interes ca urmare a diversităţii, particularităţii lor


morfologice şi fiziologice, precum şi importanţei lor practice.
Partea practică a lucrării mele de licenţă a constat în numeroase deplasări în teren,
începând cu luna iunie şi până în luna octombrie, pentru a recolta materialul micologic şi
informaţiile necesare.
Datorită faptului că ciupercile pe care le-am colectat trebuiau conservate cât se poate
de bine timp îndelungat, pentru a-şi păstra caracterele, care m-au ajutat la identificare, şi
calitatea, era esenţial felul în care am făcut colectarea şi prelucrarea, de aceea am consultat
manualul de lucrări practice al domnului profesor doctor universitar Cătălin Tănase.
În funcţie de tipul de ciuperci, diferă şi modul de colectare, prelucrare, precum şi
materialele necesare. Între ustensilele care nu trebuie să lipsească în activitatea de colectare şi
prelucrare a materialului micologic menţionăm: coşul de nuiele, cuţitul, lupa de teren, aparatul
foto digital, hârtiile de teren, carnetul de teren, pungi de hârtie.
Notele micologice de teren includ informaţiile referitoare la locul, condiţiile colectării,
precum şi unele date necesare pentru identificare. Există câteva condiţii generale care
trebuiesc respectate în momentul colectării. Astfel, fiecare colector trebuie să ţină evidenţa
exemplarelor colectate prin numerotare, fără a începe de fiecare dată o serie nouă de numere.
Notele se scriu într-un carnet de teren (fişe de lucru) şi un fragment de hârtie, care poartă
acelaşi număr, se ataşează exemplarului colectat sau pot fi scrise etichete de teren, provizorii,
de asemenea, numerotate, care se introduc la un loc cu materialul şi vor servi la completarea
etichetelor permanente.
În general, notele trebuie să conţină informaţii legate de: vegetaţia asociată, tipul de
sol, expunerea, panta, coordonatele geografice latitudinale, longitudinale şi altitudinale, data,
numele colectorului şi numărul de colecţie.
Reprezentanţii categoriei ciupercilor cărnoase pot fi recoltaţi în toate anotimpurile, în
special primăvara, vara şi toamna. La colectare, se va avea grijă ca exemplarele colectate să
fie complete (pălărie, picior şi anexe), libere de larve sau melci, iar exemplarele să fie atât
tinere, cât şi mature. În ceea ce priveşte speciile de ciuperci care se dezvoltă în mod obişnuit
pe lemn, se va recolta şi o porţiune din acesta. Se vor curăţa cu grijă corpurile sporifere de

19
resturile de pământ, evitându-se însă manipularea excesivă, pentru că, în acest fel, multe
dintre caracterele de suprafaţă utile pentru identificarea lor, dispar.
Echipamentul necesar constă dintr-un coş de nuiele cu fundul plat, pungi de hârtie sau
hârtie cerată în care se vor împacheta, fiecare separat, corpurile sporifere mari, cutii metalice
sau din plastic pentru cele care au dimensiuni medii şi tuburi, cutii de chibrit sau din plastic
pentru cele care au dimensiuni mici. Se recomandă evitarea colectării în pungi din plastic.
În cazul acestor ciuperci, notele de teren includ aspecte care în laborator sunt
transpuse în fişa de lucru, Fig. II. 1. , care va cuprinde informaţii despre data şi locul
colectării, habitatul exemplarului respectiv, flora şi vegetaţia caracteristică, substratul, aspecte
macroscopice, cum ar fi: forma, culoarea, consistenţa, gustul, mirosul, dimensiunea pălăriei,
piciorului, lamelor şi oricare alte elemente care pot contribui la determinarea speciei.
Ciupercile lignicole produc putregaiuri ale lemnului şi sunt specii de ciuperci care pot
fi colectate în tot timpul anului, sunt în general voluminoase şi mai rezistente decât cele
cărnoase şi din această cauză nu sunt foarte pretenţioase în momentul colectării. O dată cu
colectarea corpurilor sporifere, se recomandă şi determinarea şi colectarea unei porţiuni din
substratul lemnos al plantei gazdă, deoarece multe sunt specifice anumitor esenţe lemnoase.
Este necesară fotografierea materialului exact în locul unde a fost găsit, cu
evidenţierea unor aspecte ale habitatului, care vor justifica determinarea finală.
Unele ciuperci, cele pe care le cunoşteam deja, le-am determinat în teren, în momentul
colectării, iar restul, le-am determinat cu ajutorul determinatorului domnului profesor doctor
universitar Gheorghe Sălăgeanu, profesor doctor Anişoara Sălăgeanu şi a domnului asistent
doctorand Vasilică Chinan.
După recoltarea materialului, odată ajunsă acasă, le-am înşirat la soare de fiecare dată
când a fost posibil acest lucru şi le-am rotit pe fiecare parte, pentru a se usca cât mai bine,
evitând astfel deterioarea ciupercilor, după care am pus fiecare specie în plicuri separate, la
care am ataşat fişa de lucru.
Am acumulat un total de 49 de specii, apartinând ordinelor: Pezizales, Agaricales,
Boletales, Cantharellales, Polyporales, Russulales şi Xylariales şi care reunesc 16 familii:
Morchellaceae, Agaricaceae, Cortinariaceae, Lycoperdaceae, Marasmiaceae, Pluteaceae,
Polyporaceae, Strophariaceae, Tricholomataceae, Boletaceae, Gomphidiceae, Suillaceae,
Paxillaceae, Cantharellaceae, Russulaceae şi Xylariaceae.

20
FIŞÃ DE LUCRU

Genul:
Specia:
Data colectării materialului:
Locul colectării: menţionarea coordonatelor cu ajutorul GPS- geo explorer;
Habitat: staţiunea din care a fost colectat materialul analizat; se recomandă menţionarea
unor elemente din teren care pot contribui în determinarea speciei: flora şi vegetaţia
caracteristică, tipul de sol, substratul; este necesar fotografierea materialului exact în locul
unde a fost găsit cu evidenţierea unor aspecte din habitat care vor justifica determinarea
finală.

Aspectul macroscopic:

Pălărie: dimensiuni (în mm);


caracterizarea morfologică:
culoarea iniţială, modificări ale culorii prin atingere sau secţionare, morfologia
suprafeţei;
Lame: inserţia;
culoarea iniţială, modificări ale culorii prin atingere sau secţionare;
Picior: dimensiuni (în mm);
caracterizarea morfologică;
culoarea iniţială, modificări ale culorii prin atingere sau secţionare;
prezenţa sau absenţa scleroţilor;
Volva: aspect morfologic, culoare;
consistenţa cărnoasă: aspectul, modificări ale culorii;
gustul;
mirosul;
Prezenţa sau absenţa: exudat, higrofaneitate, reviviscenţă.

Aspectul microscopic:

Sporii: culoare, formă, dimensiuni, ornamentaţii, reactivitate chimică;


Asce şi basidii: culoare, formă, dimensiuni, reactivitate chimică;
Cistide: culoare, formă, dimensiuni, ornamentaţii, reactivitate chimică;
Caulocistide: aspect, dimensiuni, reactivitate chimică;
Cheilociside: aspect, dimensiuni, reactivitate chimică;

Fig. II. 1. Fişă de lucru (după Tănase C. , 2002)

21
CAPITOLUL IV
DIVERSITATEA SPECIILOR DE MACROMICETE DIN REZERVAŢIA
NATURALĂ „RĂCHITIŞUL MARE”

Ciupercile reprezintă o componentă majoră a biodiversităţii, deoarece reprezintă un


grup numeros de organisme.
În cadrul Rezervaţiei Naturale " Răchitişul Mare" au fost semnalate 95 de specii,
iar cele recoltate de mine sunt în număr de 49 de specii, dintre care 2 specii aparţin
Încrengăturii Ascomycota, iar restul, de 47 de specii, Încrengăturii Basidiomycota.

IV. 1. ÎNCRENGĂTURA ASCOMYCOTA

Clasa ASCOMYCETES

Ordinul Pezizales grupează în general specii de ciuperci saprofite în sol sau pe


lemnul putrezit. La aceste specii lipsesc stromele, iar structura ţesuturilor sterile are valoare de
diagnostic pentru identificarea unor specii.

Familia Morchellaceae grupează specii de ciuperci saprofite tericole, cu ascomul


relativ mare, cărnos, gol pe dinăuntru, diferenţiat într-un picior steril şi o parte fertilă cu
aspectul unei căciuli, cu suprafaţa de regulă zbârcită, sinuos palisată sau asemănătoare unui
fagure, cu alveolele tapisate de himeniu, separate prin creste sterile. Piciorul este fragil, gol,
neted sau brăzdat, de culoare mai deschisă în comparaţie cu pălăria. Himeniul este format din
asce cilindrice, pedunculate, cu 2-8 ascospori. Praful sporifer este de culoare ocru-murdar.
Ascosporii sunt elipsoidali, netezi, hialini sau uşor gălbui, fără picături de ulei.

1. Morchella esculenta Pers.

Morchella esculenta (zbârciogul) este o specie saprofită, tericolă, apreciată din punct
de vedere alimentar, însă poate fi toxică dacă este consumată crudă sau puţin fiartă (Borgarino
şi Hurtado, 2002) .
Ascomul este înalt de 10-15 cm, gros pe dinăuntru şi sfărâmicios.

22
Pălăria are aspect de căciulă, la început cenuşie sau ocru-cenuşie, apoi galbenă ca
ceara sau galben-ocracee, cu numeroase alveole neregulate, dispuse dezordonat, separate prin
creste de un brun-deschis. Piciorul este gros, cilindric, ocru-albicios, granulos-furfuraceu şi
zbârcit la bază. Praful sporifer este de culoare galben-ocraceu.
Această specie a fost colectată pe data de 18 mai 2009, de la marginea pădurii, din
pajişte.

2. Morchella conica Krombh.

Morchella conica este o specie saprofită, tericolă, comestibilă, foarte apreciată, însă
consumată crudă sau puţin fiartă poate determina intoxicaţii la anumite categorii de persoane.
Ascomul este înalt de 5-10 cm, gol pe dinăuntru, sfărâmicios, cu trama albicioasă, cu
miros fad şi gust dulceag. Pălăria are aspect de căciulă conică, cu înăţimea de 3-6 cm şi
diametrul de 1-4 cm, de culoare gri-brun, cu alveole regulate, aproximativ pătratice, dispuse
ordonat, delimitate de creste negricioase. Piciorul este cilindric, alb, găunos şi cu suprafaţa fin
granuloasă. Praful sporifer este de culoare crem.
Această specie a fost colectată pe data de 18 mai 2009, din pădure de conifere.

IV. 2. ÎNCRENGĂTURA BASIDIOMYCOTA

Clasa BASIDIOMYCETES

Ordinul AGARICALES grupează după Kirk şi colab (2001) 26 de familii.


Majoritatea agaricalelor sunt ciuperci saprotrofe tericole, lignicole sau în litieră şi pe resturi
de plante şi animale. Foarte multe specii sunt ectomicorizice, rar formează micorize cu
orchideele.

Familia Agaricaceae include specii de ciuperci saprofite, ectomicorizante, tericole,


uneori caprofile, cu pălăria şi piciorul uşor separabile sau neseparabile, de consistenţă
cărnoasă. Pălăria este moale, cărnoasă, de obicei furfuracee, floculoasă sau scvamoasă,
adeseori umbonată. Piciorul este central, cărnos, adesea cu structură fibroasă, prevăzut cu inel
membranos, uneori cu cortină, de regulă lipsit de volvă. Lamele sunt subţiri, libere, mai rar
adnate sau decurente, cu trama regulată sau încâlcită. Trama este cărnoasă, de obicei albă,
uneori cu vârsta sau în secţiune îşi modifică culoarea. Praful sporifer este brun-purpuriu până

23
la brun-sepia. Basidiosporii sunt bruni sau negricioşi, netezi, de obicei binucleaţi, foarte rar
uninucleaţi, cu perete simplu sau complex, cu sau fără por germinativ.

3. Agaricus arvensis Schff. ex Fr.

Agaricus arvensis (ciuperca de câmp) este o specie micorizantă, comestibilă, cu foarte


mare valoare alimentară.
Pălăria are un diametru cuprins între 8-15 cm, de un alb-crem. Piciorul este claviform
la bază, cu inel bine dezvoltat.
Această specie a fost colectată pe data de 23 iulie 2009, de pe sol, din pajişte.

4. Macrolepiota procera (Scop.) Singer – Foto IV. 2. 3.

Macrolepiota procera (pălăria şarpelui sau burete şerpesc) este specie saprofită,
comestibilă.
Pălăria este de 10-30 cm. diametru, de culoare brună. Lamele sunt de culoare alb-
crem. Piciorul este separabil de pălărie, cilindric, umflat la bază, cu inel dublu, gros, mobil,
albicios pe faţa superioară şi brun pe faţa inferioară. Basidiosporii sunt ovali, hialini. Praful
sporifer este alb.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe sol, din loc ierbos, din
câmp.

Familia Cortinariaceae include specii de ciuperci tericole ectomicorizante sau


saprofite tericole. Basidiomul prezintă pălărie şi picior neseparabil. Piciorul este central,
rareori excentric, cu sau fară resturi de velum generale sau parţiale, sub forma de inel
(cortina). Lamele sunt adnate, cu trama regulată. Praful sporifer este de culoare brună sau
brun-ruginiu, rar cenuşiu-oliv. Hifele de obicei prezintă bucle.

5. Cortinarius brunneus Fr. – Foto IV. 2. 4.

Cortinarius brunneus este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălăria de o culoare brun-negricioasă, iar în stare uscată de un brun cenuşiu, diametru
de 5-7 cm, uneori cu pieliţa puţin albă-fibriloasă. Piciorul are, de asemenea, culoare brun-

24
negricioasă, iar în stare uscată de un brun-cenuşiu, cu 1-2 benzi albe de resturi de văl. Lamele
sunt distanţate, late, îngroşate.
Această specie a fost colectată pe data de 23 iulie 2009, din pădure de răşinoase.

6. Inocybe fastigiata (Schff. ex Fr. ) Quél

Inocybe fastigiata este o specie micorizantă, necomestibilă, care provoacă intoxicaţii


ale sistemului nervos.
Pălăria este ocracee sau de un brun-închis, cu diametrul de 2-6 cm. Lamele sunt
olivacee, până la brune. Piciorul este fără bulb marginat, albicios, până la ocraceu. Carnea are
miros spermatic, apoi de aluat.
Această specie a fost colectată pe data de 30 iulie 2009, de pe sol, din pădure de
răşinoase.

7. Inocybe geophylla (Sow. ex Fr. ) Kumm.

Inocybe geophylla este o specie micorizantă, necomestibilă, care provoacă intoxicaţii


ale sistemului nervos.
Pălăria este albă sau albicioasă, cu diametrul de 0,5-3 cm. Piciorul este albicios.
Lamele sunt de un brun-cenuşiu.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe pajişte.

Familia Lycoperdaceae include specii de ciuperci tericole, rar lignicole, care prezintă
basidiom cu peridia formată din 2-4 straturi. Exoperidia este netedă, granulos-făinoasă,
verucoasă sau ţepoasă, de obicei fragilă şi caducă, iar endoperidia este papiracee, rar coriacee,
la maturitate se deschide printr-un orificiu apical, rar bazal, uneori prin mai mulţi lobi, în
formă de stea. Gleba cu sau fară porţiune sterilă la bază (sub glebă), uneori cu o columelă
redusă (pseudocolumela), la maturitate pulverulentă, alcătuită din spori şi numeroase
filamente sterile care formează capiliţiul. Basidiosporii sunt sferici, rar elipsoidali, cu
suprafaţa netedă, verucoasă sau echinulată, sesili sau pedunculaţi. Hifele sunt lipsite de bucle.

25
8. Calvatia utriformes – Foto IV. 2. 5.

Calvatia utriformes (buretele iepurilor) este o specie micorizantă, comestibilă, de bună


calitate, dar numai în stadiul tânăr şi după ce, înainte de a fi pregătită, se îndepărteză
exoperidia.
Aparatul fructifer are un diametru cuprins între 6-15 cm, are formă de pară mult turtită
sau aproape ca o sferă, şi un peduncul scurt. Exoperidia este acoperită cu plăci ca nişte negi,
de formă poliedrică şi despărţite prin şanţuri adânci.
Culoarea aparatului fructifer este, iniţial, albă-imaculată, apoi ocru şi brun-închis.
Gleba variază, la exemplarele tinere, între alb şi galben-verzui, pentru ca la maturitate
să devină brună. La maturitate, ciuperca se goleşte şi apoi nu mai rămâne din ea decât o cupă
mică, negricioasă.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, de pe marginea unei
poteci.

9. Lycoperdom echinulatum Berk. et Br.

Lycoperdom echinulatum este o specie saprofită, comestibilă, dar cu o valoare


alimentară redusă.
Exoperidia este reprezentată prin ace încovoiate, aproape ocracee. Gleba este olivacee,
sporii sunt netezi.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, de pe sol, din pădure.

10. Lycoperdon perlatum Pers. - Foto IV. 2. 6.

Lycoperdon perlatum (pufăi) este o specie saprofită, comestibilă, cu valoare


alimentară redusă.
Basidiomul este piriform, înalt de 2-8 cm, albicios, apoi brun-cenuşiu. Exoperidia
prezintă numeroase echinulaţii conice, caduce, se deschide la vârf printr-un orificiu circular.
Endoperidia are un aspect areolar după căderea granulaţiilor. Piciorul reprezintă partea sterilă
a basidiomului, este cilindric îngustat uşor către baza şi uşor curbat. Gleba este iniţial de
culoare albă, iar apoi devine brun-oliv, pulverulentă. Sporii sunt gălbui, verucoşi. Praful
sporifer este de culoare brun-oliv.

26
Această specie a fost colectată recoltată pe data de 29 august 2009, de pe sol, din
câmp.

Familia Marasmiaceae grupează 45 de genuri cu 670 de specii (Kirk şi colab., 2001.


În cadrul acestei familii, genul Marasmius numără aproximativ 500 specii, mai ales tropicale:
M. oreades (bureţi de rouă), M. alliaceus, M. foetens, M. rotula., etc.
Din această familie mai fac parte : Collybia butyracea, C. fusipes (ghebele de stejar),
etc., Armillaria mellea (ghebe, opintici); Marasmius oreades (bureţi de roua), etc.

11. Collybia maculata (A. et S. ex Fr. ) Quél

Collybia maculata este o specie saprofită, necomestibilă.


Pălăria este albă, apoi pătată în ruginiu, de 8-12 cm diametru. Lamele sunt foarte dese,
albe, apoi se pătează în ruginiu. Piciorul este striat, de culoarea pălăriei. Carnea este albă, cu
gust puţin amărui.
Această specie a fost colectată pe data de 10 octombrie 2009, de pe sol, de sub
răşinoase.

12. Armillaria mellea (Vahl) P. kumm. – Foto IV. 2. 7.

Armillaria mellea (ghebe, bureţi de cioată) este o specie saprofită, facultativ parazită,
care creşte în grupuri (cespitoasă) fasciculate (20-30 exemplare), este considerată
necomestibilă, deoarece la anumite persoane poate determina manifestări neurotoxice greu de
explicat (Giacomoni, 1999; Mucei, 1999). Este considerată specie patogenă deoarece produce
putrezirea lemnului la arbori şi arbuşti.
Pălăria este convexă, adâncită în partea centrală, cu diametrul de 4-10 cm, brun-
gălbuie, până la brun-roşcată, central brun închis, cu numeroase scvame concentrice, cafenii.
Lamele sunt uşor decurente de culoare alb-crem sau gălbui, adesea pătate brun-roşcat.
Piciorul este fibros, coriaceu, rezistent la rupere, brun-gălbui sau brun-negricios, de 6-15 ×
0,6-1,5 cm. Inelul este membranos floculos.
Basidiosporii sunt elipsoidali, apiculaţi, hialini, echinulaţi. Praful sporifer este de
culoare albă.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe rădăcina unui molid.

27
13. Armillaria ostoyae – Foto IV. 2. 8.

Armillaria ostoyae este o specie colectată pe data de 29 august 2009.

Familia Plutaceae (syn. Amanitaceae) grupează 6 genuri cu 874 de specii (Kirk şi


colab. 2001). Majoritatea acestor specii sunt ectomicorizante, iar unele sunt lignicole, cu
trama himenoforului bilaterală, convergentă, şi cu basidiosporii de culoare roz mat. Genul cel
mai reprezentativ este Amanita cu aproximativ 500 specii: Amanita muscaria (buretele pestriţ,
muscariţa), A. pantherina (buretele panterei), A.rubescens (cuci), etc.

14. Amanita muscaria (L.) Lam. – Foto IV. 2. 9.

Amanita muscaria (muscariţa) este o specie ectomicorizantă, toxică.


Pălăria este de culoare roşu aprins, uneori portocalie sau galben portocalie, cu
diametrul de 8-20 cm, cu numeroase resturi de velum generale sub formă de solzi de culoare
albă. Lamele sunt libere, inegale distanţate, de culoare albă sau gălbuie. Piciorul este separabil
de pălărie, de culoare albă, cilindric, de 10-20 × 1-3 cm, cu inel alb şi persistent, subţire la
vârf, iar la bază bubiliform şi cu o volvă aderentă la suprafaţă,sub formă de bureleţi
concentrici.
Basidiosporii sunt hialini, ovali, cu suprafaţa netedă, de 10-12 × 6-7 µ.
Praful sporifer este de culoare albă, sporii de 9-11 × 6-9 µ.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe sol, de la marginea
pădurii.
15. Amanita porphyria Fr.

Amanita porphyria este o specie tericolă, necomestibilă.


Pălăria brună-cenuşie sau cenuşie-violacee, de 4-8 cm diametru, cu puţine resturi de
velum generale, uneori lipsesc. Lamele sunt albe. Piciorul de 6-9 × 0,5-0,8, albicios, sau
cenuşiu-violaceu, cu inel caduc, iar la bază cu bulb sferic, marginat de bordura liberă a
volvei. Sporii de 8-10 µ.
Această specie a fost colectată pe data de 23 iulie 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.

28
Familia Strophariaceae include specii de ciuperci saprofite, lignicole, tericole,
turficole sau coprofile, uneori părăsite, cu pălăria şi piciorul neseparabile. Pălăria este glabră
sau scvamoasă, adeseori vâscoasă. Piciorul poate fi cu sau fără inel, iar uneori poate prezentă
cortină. Trama este cărnoasă şi adesea prezintă gustul amar. Lamele sunt sinuate, adnate sau
adnat decurente, prevăzute cu cheilocistide, pe feţe de regulă, cu crisocistide claviforme sau
claviform-mucronate, în interior cu un corp amorf, de un galben mai mult sau mai puţin intens
în amoniac. Praful sporifer este liliachiu-intens, liliachiu-negricios, brun-roşcat, brun-ruginiu
sau brun-castaniu, cu o nuanţă uşor purpurie. Basidiosporii sunt netezi, de culoare liliachie,
violacee, brună sau gălbuie, de obicei cu un por germinativ mai mult sau mai puţin larg,
uneori la genurile cu sporograma liliachie, distinct trunchiaţi. Hifele prezintă bucle.
După Kirk şi colab (2001.), din acestă familie fac parte 7 genuri cu 328 specii.

16. Hebeloma longicaudum (Fr.) Lge.

Hebeloma longicaudum este o specie necomestibilă, micorizantă.


Pălăria are un diametru de 3-6 cm. , de un ocru-palid. Piciorul este fin floculos, la fel
de un ocru-palid. Carnea este fără miros, cu gust amărui.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, de pe sol, de lângă o
baltă.

17. Hypholoma capnoides (Fr.) P. Kumm.

Hypholoma capnoides este o specie necomestibilă, comună, saprofită, facultativ


parazită.
Pălăria este de culoare brun-gălbuie sau brun-portocalie, cu diametrul de 2-6 cm.
Lamele sunt cenuşiu-violacee, cu crizocistide. Piciorul este de culoare galben-deschis, brun-
roşcat pornind de la bază, cu o cortină de culoare albă, subţire, arcuat, fibrilos. Trama este
cărnoasă, albicioasă, cu miros plăcut şi gust dulceag.
Praful sporifer este de culoare negricioasă cu reflexe violacee.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe lemn de conifere.

18. Stropharia semiglobata (Batsch.) Quel. – Foto IV. 2. 10.

Stropharia semiglobata este o specie tericolă, necomestibilă.

29
Pălăria este vâscoasă, emisferică, de 1-3 cm diametru, limonie sau galben-ocracee.
Lamele cenuşiu-albicioase, apoi de un brun-olivaceu. Piciorul sub inel vâscos, de un galben
palid.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, de pe trunchiul unui
molid.

Familia Tricholomataceae include specii de ciuperci tericole sau lignicole, adeseori pe


resturi de plante ierboase în putrefacţie, uneori părăsite pe corpuri saprofite de la specii din
familia Russulaceae sau pe plante superioare, mai rar ectomicorizantă. Pălăria poate fi
cărnoasă, până la membranoasă, conică, campanulată, convexă, plană sau infundibuliformă.
Piciorul este cărnos, cartilaginos, cornos sau fibros, central, excentric sau lateral, uneori
absent, adesea subţire, rar cu inel. La unele specii secretă un latex alb sau colorat. Lamele sunt
de obicei adnate, uneori libere, sinuate, emarginate sau decurente. Carnea poate avea un gust
amar, acrişor sau aromat. Hifele prezintă celule cu sau fără bucle, iar cistidele pot fi prezente
sau absente. Basidiile prezintă 2-4 sterigme pe care se găsesc. Basidiosporii cu suprafaţa
netedă, punctaţi, echinulaţi sau verucoşi, fără por germinativ. Praful sporifer este de culoare
albă, foarte rar roz, crem, galben-ocru-deschis, brun-cenuşiu sau cenuşiu deschis.
După Kirk şi colab. (2001.) din această familie fac parte 107 genuri cu 2536 specii.

19. Clitocybe inversa (Scop. Ex Fr.) Quel

Clitocybe inverse este o specie micorizantă, comestibilă, dar cu o valoare alimentară


redusă.
Pălăria galbenă-roşcată sau de un roşu-brun, cu diametrul de 4-8 cm. Lamele sunt de
un portocaliu-palid sau roşcate. Piciorul are aceeaşi culoare ca şi pălăria.
Sporii sunt punctaţi sau rugoşi.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe sol, din pădure de
răşinoase.

20. Hygrophorus discoideus (Pers. ex Fr.) Fr.

Hygrophorus discoideus este o specie micorizantă, comestibilă, dar cu valoare


alimentară redusă.

30
Pălăria este vâscoasă, roşcat-ocracee, la centru brun- castanie. Lamele sunt albicioase,
apoi gălbui sau brunii. Piciorul are culoare spălăcită-brunie-gălbuie, la vârf albicios şi cu văl
parţial gelatinos, nepersistent.
Această specie a fost colectată pe data de 10 octombrie 2009, de pe sol, din preajma
unui brad.

21. Hygrophorus olivaceoalbus (Fr.) Fr. – Foto IV. 2. 11.

Hygrophorus olivaceoalbus este o specie micorizantă, comestibilă, dar cu valoare


alimentară redusă.
Pălăria are diametrul de 2-6 cm, vâscoasă, de un brun-închis sau brun-negricios.
Lamele sunt decurente, albe. Piciorul este vâscos, cenuşiu-bruniu, apoi vărgat, la vârf alb-
furfuraceu, cu văl parţial vâscos.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, din pădure de conifere.

22. Hygrophorus persicolor – Foto IV. 2. 12.

Hygrophorus persicolor este o specie colectată pe data de 18 septembrie 2009.

23. Lepista nuda (Bull. ex Fr.) Cook.

Lepista nuda (nicorete vânăt) este o specie micorizantă, comestibilă, dar numai după
ce a fost fiartă, deoarece crudă este indigestă şi poate provoca uşoare tulburări gastrice.
Pălăria are un diametru de 4-15 cm, de culoare violet la exemplarele tinere şi maronie
la exemplarele mature, cu suprafaţa neregulată şi ondulată. Lamele sunt dese, subţiri şi
înguste, prinse de pălărie prin anse (cârlige) şi câteodată, decurente; la început, sunt violet-
deschis, apoi brun-violacee. Piciorul este destul de robust şi cu aspect mătăsos, cilindric, puţin
bulbos, câteodată şi turtit.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, de pe sol acoperit cu
frunze moarte.

24. Tricholomopsis rutilans (Schff. ex Fr.) Sing.

Tricholomopsis rutilans este o specie saprofită lignicolă, necomestibilă.

31
Pălăria este cărnoasă, cu diametrul de 5-12 cm, de un galben-palid, cu mici scvame
sau floculozităţi purpurii. Lamele sunt adnate, galbene. Piciorul are aceeaşi culoare ca şi
pălăria, este flexibil, tomentos. Carnea este galbenă, compactă.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe un trunchi de pin, aflat
în putrefacţie.

25. Tricholoma tereum (Schff. ex. Fr.) Kumm. – Foto IV. 2. 13.

Tricholoma terreum este o specie micorizantă, comestibilă, cu valoare alimentară


mare.
Pălăria de 4-7 cm diametru, cenuşie sau negricioasă, păroasă sau scvamos-tomentoasă.
Lamele sunt albe sau cenuşii, crenate. Piciorul este alb sau albicios, la vârf fin furfuraceu.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe sol calcaros.

26. Tricholoma vaccinum (Pers. ex Fr.) Kumm.

Tricholoma vaccinum este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălăria este de un brun-roşcat, cu diametrul de 4-7 cm, fibriloasă sau scvamoasă, la
început cu marginea tomentos-lanată. Lamele sunt albe, apoi de un roşcat-murdar. Piciorul este
fistulos, palid-brun-roşcat. Carnea are gust amărui.
Această specie a fost colectată pe data de 23 iulie 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.
Ordinul BOLETALES grupează specii de ciuperci cosmopolite, comestibile sau
toxice, tericole, ectomicorizante, lignicole (produc putregaiul brun), uneori parazite pe alte
specii de ciuperci.

Familia Boletaceae include specii de ciuperci tericole micorizante, foarte rar saprofite
lignicole, cu pălăria şi piciorul neseparabile, de consistenţă cărnoasă. Regiunea himenială este
reprezentată prin tuburi sudate între ele, uşor detaşabile (rar neseparabile) de pălărie, pe
dinăuntru tapisate cu himeniu, iar la partea inferioară deschise prin pori rotunzi sau poligonali.
Pălăria este cărnoasă, cu pieliţa glabră, păroasă, catifelată, scvamoasă, sau vâscoasă, netedă,
uneori fisurată. Piciorul este situat central, rar excentric, neted sau reticulat, uneori cu inel
membranos sau vâscos. Trama este cărnoasă, moale, de obicei putrescibilă. Praful sporifer
este ocru-brun sau brun-olivaceu, mai rar purpuriu sau roz-roşcat.

32
După Kirk şi colab. (2001), din această familie fac parte 26 de genuri cu 415 specii.

27. Boletus edulis Bull. – Foto IV. 2. 14.

Boletus edulis (hrib) este o specie comună în zona montană, ectomicorizantă,


comestibilă, cu o foarte mare valoare alimentară.
Pălăria este glabră, cărnoasă, lucioasă, de culoare brun-deschis (de culoarea alunelor)
până la brun-închis, de 7-25 cm diametru. Regiunea himenială este reprezentată sub formă de
tuburi care prezintă pori, iniţial de culoare alb-crem, cu timpul gălbui până la verzui. Piciorul
este robust, umflat la bază, brun deschis, prezentând în partea superioară o ornamentaţie sub
formă de reţea foarte fină, de culoare albă. Cuticula albă, sub pieliţa pălăriei roşiatică, cu gust
de alune şi miros foarte plăcut.
Basidiosporii sunt eliptici, de culoare brun-gălbuie. Praful sporifer este brun-olivaceu.
Această specie a fost recoltată pe data de 18 septembrie 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.

28. Boletus erythropus (Fr.) Kbch.

Boletus erythopus (hribul dracului) este o specie micorizantă, comestibilă, dar cu


valoare alimentară redusă.
Pălăria este mai mult sau mai puţin de un brun-închis, uneori cu nuanţă olivacee, de 5-
20 cm diametru, cărnoasă, catifelată. Regiunea himenială are culoare galben-verzuie. Porii
sunt mici, rotunzi, de culoare roşie ca sângele sau portocalie, iar la atingere se albăstresc.
Piciorul este gros, adesea umflat la bază, de culoare galbenă, cu floculozităţi de un roşu-
carmin, foarte dese. Carnea este limonie, în secţiune se albăstreşte instantaneu.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.

Familia Gomphidiaceae include specii de ciuperci tericole, micorizante, răspândite


prin păduri de răşinoase, cu pălăria si piciorul neseparabile. Pălăria vâscoasă, rar tomentoasă.
Piciorul de obicei vâscos, cu văl parţial, mătăsos sau mucilaginos. Lamele decurente, moi,
groase, distanţate, cu trama bilaterală. Praful sporifer negru-olivaceu. Spori sunt fusiformi,
mari, netezi de un brun-închis.

33
29. Gomphidius glutinosus (Schff. ex. Fr.) Fr.

Gomphidius glutinosus este o specie ectomicorizantă, comună, comestibilă, cu valoare


alimentară mare.
Pălăria este de culoare cenuşie-violacee, brun-cenuşie sau " cafea cu lapte ", acoperită
de un voal mucilaginos separabil (înafara unor perioade de secetă), cu marginea înrulată şi cu
diametrul de 5-10 cm. Lamele sunt moi, cleioase, spaţiate, decurente, separabile, iniţial
albicioase, apoi cenuşii, iar în final negricioase datorită sporulării. Piciorul este iniţial alb,
galben intens la bază, cu velum partiale vâscos şi cu o zonă inelară care deasupra este uscată
şi înnegrită datorită sporilor. Trama este cărnoasă, albicioasă, galben-intens la baza piciorului,
cu miros fad şi gust acidulat. Praful sporifer este de culoare negru-oliv.
Această specie a fost colectată pe data de 23 iulie 2009, de pe sol.

30. Gomphidius helveticus Sing. – Foto IV. 2. 15.

Gomphidius helveticus este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălăria este pâsloasă, nevâscoasă, de 3-5 cm diametru, roz-portocalie. Piciorul este
galben-portocaliu, până la roz-carmin, pâslos la bază.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, din pădure de răşinoase.

31. Gomphidius viscidus (L. ex. Fr.) Fr. – Foto IV. 2. 16.

Gomphidius viscidus este o specie micorizantă, comestibilă, dar cu valoare alimentară


redusă.
Pălăria este vâscoasă, de 5-11 cm diametru, brună-purpurie, cu marginea involută.
Piciorul este cilindric, subţiat şi curbat spre bază, galben, apoi brun-roşiatic, puţin vâscos.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe sol.

Familia Paxillaceae include specii de ciuperci tericole, ectomicorizante sau saprofite


lignicole, cu pălăria şi piciorul neseparabile, mai rar fără picior. Pălăria este tomentoasă sau
fin catifelată, cu marginea mai mult sau mai putin involută. Lamele sunt moi, decurente, uşor
detaşabile de pălărie, subţiri şi dese, rareori groase şi rărite, cu trama bilaterală.

34
32. Paxillus filamentosus – Foto IV. 2. 17.

Paxillus filamentosus este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălăria este glabră, sub 8 cm diametru, de un galben-brun, cu scvame de un brun-
cenuşiu, olivacee sau negricioase. Lamele sunt gălbui, adesea puţin pătate. Carnea este
gălbuie.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, pe sol, sub arini.
Familia Suillaceae grupează specii de ciuperci tericole, ectomicorizante mai ales cu
specii de conifere.
După Kirk şi colab. (2001.), din această familie fac parte 2 genuri cu 51 specii.

33. Suillus flavidus (Fr.) J. Presl – Foto IV. 2. 18.

Suillus flavidus este o specie ectomicorizantă, comestibilă, fără valoare alimentară.


Pălăria este conică, de culoare galben-deschis, galben-ocru, cu nuanţe castanii,
fibriloasă şi vâscoasă, cu diametrul de 2-8 cm. Regiunea himenială este reprezentată prin
tuburi de culoare galben sau galben-oliv, cu porii largi, colţuroşi, de culoare galben-aurie.
Piciorul este subcilindric, adesea curbat în forma literei " S ", galben-deschis, în partea
superioară cu un inel foarte vâscos, bine delimitat, iniţial albicios, care imediat devine brun.
Trama este cărnoasă, de culoare gălbuie, poate deveni roz în secţiune, cu gust acrişor.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe sol, de sub pin.

34. Suillus variegatus (Sw.) Kuntze – Foto IV. 2. 19.

Suillus variegatus este o specie ectomicorizantă, comestibilă, cu un gust metalic.


Pălăria de 6-13 cm în diametru, ocracee, catifelată în stadiul tânăr, iar la maturitate
devine fină, lipicioasă pe vreme umedă. Regiunea himenială este reprezentată prin tuburi,
porii sunt la început ocru, apoi devin maronii. Piciorul ocru-galben. Carnea la tăiere devine
uşor albăstruie.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe sol, din loc ierbos,
pădure de amestec.

35
Ordinul CANTHARELLALES grupează specii de ciuperci tericole, saprofite,
lignicole sau ectomicorizante. Basidiomul poate fi cu pălărie şi picior sau de tip clavarioid, cu
suprafaţa himenială netedă, cu pliuri, cu ţepi, până la lamelată.

Familia Cantharellaceae include specii de ciuperci tericole, ectomicorizante, care


prezintă basidiomul diferenţiat în pălărie şi picior neseparabile, uneori în formă de trompetă
sau de corn, cu consistenţă cărnoasă sau mai puţin coreacee. Himenoforul este reprezentat
prin pliuri mai mult sau mai puţin evidente, decurente, ramificate dicotomic, cu aspect de
lame dispuse radiar, uneori sub formă de zbârcituri, nervure sau cu suprafaţa netedă.
Basidiosporii pot fi hialini sau ocracei, netezi sau alb verucoşi.
După Kirk şi colab. (2001.), din această familie fac parte 5 genuri cu 92 specii.

35. Cantharellus cibarius Fr. – Foto IV. 2. 20

Cantharellus cibarius (gălbiori) este o specie ectomicorizantă, comună, comestibilă.


Basidiomul prezintă pălărie şi picior neseparabile. Pălăria este cărnoasă, cu diametrul
de 3-9 cm, de culoare galben-intens, la început este sferică, apoi etalată şi adâncită la mijloc
cu marginea adesea neregulat-lobată. Piciorul este cilindric, de 3-6 × 0,5-2 cm, cărnos, plin,
fibros, îngroşat spre vârf, de culoarea pălăriei. Himenoforul este reprezentat de pliuri
evidente, decurente, ramificate dicotomic, concolore. Trama este cărnoasă, tare, fibroasă,
galbenă, cu miros plăcut (de caise) şi gust dulceag, uşor piperat. Praful sporifer alb.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, pe sol, din pădure de
conifere.

36. Cantharellus lutescens (Pers.) Fr. – Foto IV. 2. 21.

Cantharellus lutescens este o specie ectomicorizantă, comună, comestibilă.


Pălăria este ombilicată, uneori perforată, adesea rugoasă sau neregulată, cu marginea
ondulată, de culoare galben-brun, cu diametrul de 2-5 cm. Himenoforul iniţial este neted, apoi
prezintă nervure sau pliuri neregulate, de culoare galben deschis. Piciorul este cilindric sau
aplatizat, fistulos, galben-oranj. Trama este fibroasă, de culoare crem, cu miros de fructe
(corcoduş) şi gust dulceag.
Basidiosporii sunt elipsoidali, apiculaţi, hialini, cu suprafaţa netedă, cu incluziuni
granulare.

36
Această specie a fost recoltată pe data de octombrie 2009, de pe sol umed, din pădure
de răşinoase.

Ordinul POLYPORALES grupează specii de ciuperci saprofite lignicole sau parazite


care produc degradarea lemnului de structură al arborilor. Foarte rar se găsesc specii de
ciuperci tericole. Himenoforul este tubular (cu pori), irpecoid sau lamelar.

Familia Polyporaceae include specii de ciuperci saprofite, parazite sau facultativ-


parazite, în general lignicole, care prezintă basidiomuri anuale sau perene, monomitice sau
dimitice. Himenoforul este de regulă, tubuliform, uneori labirintiform, lamelar, ţepos sau
irpecoid şi nu prezintă sete. După Kirk şi colab. (2001) , din această familie fac parte 71 de
genuri cu 681 de specii.

37. Trametes versicolor (L.) Lloyd

Trametes versicolor este o specie saprofită, comună, necomestibilă.


Basidiomul este peren, foarte subţire, concoid sau în formă de evantai, sesil şi
concrescut la bază cu alte exemplare dispuse imbricate, în formă de rozetă, adeseori cu
marginea ondulată sau lobată, la suprafaţă catifelat cu numeroase zone concentrice colorate
diferit : cenuşiu-gălbuie, brună, roşcată, brun-albăstruie, verzuie, cafenie sau neagră.
Himeniul este reprezentat de tuburi, cu porii rotunzi colţuroşi, de culoare albă sau alb-gălbuie.
Trama este subţire, cu o consistenţă coriacee, cu miros banal şi cu gust aspru.
Praful sporifer este de culoare crem.
Această specie a fost colectată pe data de de 23 iulie 2009, de pe lemn aflat în
putrefacţie, din pădure de conifere.

Ordinul RUSSULALES grupează specii de ciuperci tericole, saprofite, parazite sau


ectomicorizante, cu basidiomuri epigee sau parţial hipogee, diferenţiate în pălărie şi picior.
Himenoforul este lamelar, iar trama este formată din sferociste (celule sferice).

Familia Russulaceae grupează specii de ciuperci tericole, ectomicorizante, lipsite de


volvă, inel sau cortină, cu pălăria şi piciorul neseparabile.
Pălăria este convexă, apoi plană, uneori este adâncită la centru, de obicei viu colorată.
Lamele sunt libere, adnate sau decurente, mai mult sau mai puţin îngroşate, egale sau inegale,

37
uneori bifurcate, sfărâmicioase, rar elastice, albe, crem, sau ocru, mai rar viu colorate (galben-
sulf, portocaliu, roşu), cu trama regulată şi cu muchia homomorfă sau heteromorfă.
Piciorul este cilindric, nefibros, central, de obicei scurt şi gros, plin, adeseori spongios
sau grăunos.
Trama este cărnoasă cu consistenţă granulată, sfărâmicioasă, constituită din sferociste,
însoţite de filamente subţiri, uneori de vase secretoare de latex, cu gust dulce, amar sau
pişcător. Praful sporifer este alb, crem, galben-auriu sau ocru. Basidiosporii sunt sferici sau
elipsoidali, verucoşi, echinulaţi sau reticulaţi, mai rar aproape netezi, cu ornamentaţii
amiloide. Cistidele de regulă sunt prezente, la vârf cu apendice de formă variabilă.
După Kirk şi colab. (2001.), din această familie fac parte 7 genuri cu 1259 specii.

38. Lactarius deterrimus Gröger - Foto IV. 2. 22.

Lactarius deterrimus (râşcov) este o specie ectomicorizantă cu molidul (Picea abies),


comestibilă, dar cu valoare alimentară redusă. Se recomandă a fi consumată doar după ce este
bine prăjită.
Pălăria este convexă, apoi are aspect de pâlnie, de 4 cm, glabră, portocalie şi cu zone
concentrice mai închise la culoare care se pătează verde, iar în final devine în întregime
verzuie. Lamele sunt portocalii, se pătează verde când sunt atinse, sunt fragile, puţin
decurente, adesea bifurcate la bază. Piciorul este sfărâmicios, de culoarea pălăriei, adesea
scrobiculat, de 4.5 cm înălţime. Trama este cărnoasă, amăruie, de culoare albă sau galbenă, iar
în contact cu aerul devine roşie-portocalie şi în final verzuie-albăstruie. Latexul este roşu-
portocaliu, puţin decurent, în contact cu aerul se înroşeşte.
Basidiosporii sunt elipsoidali, hialini, echinulaţi, de 7-9 × 6-7 µm.
Praful sporifer este ocru-deschis.
Această specie a fost colectată pe data de 23 iulie 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.

39. Lactarius scrobiculatus (Scop. ) Fr.

Lactarius scrobiculatus este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălăria este de 6-20 cm. diametru, limonie, vâscoasă, mai mult sau mai puţin zonată,
cu marginea viloasă. Lamele sunt dese, gălbui. Cuticula este compactă, galben-sulfurie.

38
Latexul este galben-sulfuriu, pişcător. Piciorul de 3,5-6 ×2-3,5 cm, tare, gol, alb-gălbui,
galben-scrobiculat.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, de sub un mesteacăn.

40. Russula aeruginea Lind. –Foto IV. 2. 23.

Russula aeruginea este o specie ectomicorizantă, comestibilă.


Pălăria este de un galben–crom, puţin vâscoasă, de 5-10 cm diametru. Lamele albe,
apoi galbene. Cuticula albă, în secţiune, la început se înroşeşte uşor, apoi devine cenuşie sau
negricioasă. Piciorul alb, spre bază cenuşiu, cu carnea negricioasă, de 3-6 × 1-1,5 cm.
Praful sporifer ocraceu. Sporii de 8-10 × 7-8 µ.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.

41. Russula badia Quél. – Foto IV. 2. 24.

Russula badia este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălăria este de un roşu-castaniu sau de un negru-purpuriu, de 6-15 cm diametru.
Piciorul este alb, adesea pătat cu roşu. Carnea are gust foarte pişcător şi miros de răşină.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, din pădure de răşinoase.

42. Russula cyanoxantha (Schff. ex Schw. ) Fr.

Russula cyanoxantha (vineţică, hulubiţă) este o specie ectomicorizantă, comestibilă,


cu valoare alimentară mare.
Pălăria are o culoare variabilă: violacee, violet închis, liliachie, oliv-verzuie sau oliv-
verzuie-liliachie şi este uşor vâscoasă, cu diametrul de 5-15 cm. Lamele sunt albe, elastice,
bifurcate, nu sunt sfărâmicioase. Piciorul este cilindric, alb, uneori la bază uşor brun. Trama
este cărnoasă şi nu se înroşeşte cu FeSo4. Mirosul este nesemnificativ, iar gustul este dulce,
asemănător alunelor.
Praful sporifer este albicios.
Această specie a fost colectată pe data de 30 iulie 2009, de pe sol, din pădure de
răşinoase.

39
43. Russula emetica (Schaeff.) Pers.

Russula emetica (pâinişoară piperată) este o specie ectomicorizantă, toxică.


Pălăria este de culoare roşu aprins, de 5-10 cm diametru, puţin vâscoasă, cu pieliţa
uşor separabilă de carne. Cuticula albă, sub pieliţa pălăriei de culoare roz, cu gust foarte
pişcător. Lamele sunt libere, egale şi de culoare albă, cu reflexe de nuanţă crem-gălbuie.
Piciorul este alb, iar cuticula cu o nuanţa roz deschis, este neted, plin. Praful sporifer este de
culoare albă.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.

44. Russula fragilis Fr.

Russula fragilis este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălărie este carnee, uneori violacee-carnee, la mijloc cenuşie-verzuie, cu diametru de
2-5 cm, subţire şi fragilă, pe timp umed foarte puţin vâscoasă. Lamele sunt albe, adesea cu
muchia dinţată. Piciorul este alb, foarte fragil. Carnea gust foarte pişcător şi miros puternic de
fructe.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, din pădure de răşinoase.

45. Russula mustelina Fr.

Russula mustelina (vineţică) este o specie ectomicorizantă, comestibilă.


Pălăria este brună-ocracee sau brună-gălbuie, cărnoasă, tare, de 5-14(-18) cm
diametru, puţin vâscoasă. Lamele sunt dese, albicioase sau gălbui, adeseori bruniu pătate.
Cuticula este compactă, cu soluţie de FeSo4 se colorează în roz-portocaliu, ceea ce o
deosebeşte de R. xerampelina şi R. integra. Piciorul este albicios, foarte tare.
Această specie a fost colectată pe data de 29 august 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.
46. Russula puellaris Fr.

Russula puellaris este o specie ectomicorizantă, comestibilă, dar cu valoare


alimentară redusă.

40
Pălăria sub 6 cm diametru, carnee-violacee sau roz-purpurie, la centru mai întunecată,
cu timpul apare o nuanţă arămie sau ocracee. Lamele alb-gălbuie, apoi ocracee. Piciorul este
alb, apoi se îngălbeneşte şi devine galben ca ceara.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe sol ierbos, din pădure
de conifere.

47. Russula sanguinea ( Bull. ex. ) Fr.

Russula sanguinea este o specie micorizantă, necomestibilă.


Pălăria este de un roşu ca sângele, de 6-10 cm diametru. Lamele sunt dese, la început
albicioase, apoi crem, adnate sau puţin decurente. Piciorul este roşu-roz. Carnea, în secţiune,
este de culoare roz, cu gust pişcător şi miros slab de fructe.
Această specie a fost colectată pe data de 14 august 2009, de pe sol, de sub pin.

48. Russula xerampelina (Schff.) Fr. –Foto IV. 2. 25.

Russula xerampelina este o specie ectomicorizantă, comestibilă.


Pălăria este de 15-12 cm diametru, vinacee, brună sau verzuie. Lamele sunt crem.
Cuticula cu miros puternic de hering şi prin tratare cu FeSo4 se colorează în verde. Piciorul
alb, până la roşu-carmin, zbârcit. Cuticula, lamele şi piciorul se brunifică. Praful sporifer
crem.
Această specie a fost colectată pe data de 18 septembrie 2009, de pe sol, din pădure de
conifere.

Ordinul XYLARIALES grupează specii de ciuperci saprofite şi parazite, lignicole,


mai rar foliicole sau fimicole, cu strome individualizate, tari şi cărbunoase, disciforme,
claviforme, sferice sau hemisferice, uneori ramificate ca nişte coarne de cerb.

Familia Xylariaceae este singura familie a ordinului Xylariales, cuprinde ciuperci


saprofite, lignicole, mai rar foliicole sau fimicole, cu strome tari, de culoare neagră.

49. Xylaria polymorpha (Pers. ) Grev.

Xylaria polymorpha este o specie saprofită, facultativ parazită, necomestibilă.

41
Prezintă strome claviforme, uşor curbate sau lobat-aplatizate, în interior de culoare
albă şi fibroasă, la bază glabră şi cu un picior scurt şi greu de delimitat.
Această specie a fost colectată pe data de 10 octombrie 2009, de pe o cioată de
foioasă.

42
Foto IV. 2. 4. – Macrolepiota procera

Foto IV. 2. 5. – Cortinarius brunneus

43
Foto IV. 2. 6. – Calvatia utriformes

Foto IV. 2. 7. – Lycoperdon perlatum

44
Foto IV. 2. 8. – Armillaria mellea

Foto IV. 2. 9. – Armillaria ostoyae

45
Foto IV. 2. 10. – Amanita muscaria

Foto IV. 2. 11. – Stropharia semiglobata

46
Foto IV. 2. 12. – Hygrophorus olivaceoalbus

Foto IV. 2. 13. – Hygrophorus persicolor

47
Foto IV. 2. 14. – Tricholoma terreum

Foto IV. 2. 15. – Boletus edulis

48
Foto IV. 2. 16. – Gomphidius helveticus

Foto IV. 2. 17. – Gomphidius viscidus

49
Foto IV. 2. 18. – Paxillus filamentosus

Foto IV. 2. 19. – Suillus flavidus

50
Foto IV. 2. 20. – Suillus variegatus

Foto IV. 2. 21. – Cantharellus cibarius

51
Foto IV. 2. 22. – Cantharellus lutescens

Foto IV. 2. 23. – Lactarius deterrimus

52
Foto IV. 2. 24. – Russula aeruginea

Foto IV. 2. 25. – Russula badia

53
Foto IV. 2. 26. – Russula xerampelina

54
CAPITOLUL V
ANALIZA TAXONOMICĂ ŞI ECOLOGICĂ A SPECIILOR DE MACROMICETE
DIN REZERVAŢIA "RĂCHITIŞUL MARE"

V. 1. Analiza taxonomică a speciilor de macromicete

Scopul repetatelor deplasări în teren a fost acela de a afla cât mai multe informaţii
în ceea ce priveşte ecologia ciupercilor. De aceea, am încercat să colectez materialul
micologic de pe întreaga suprafaţă a rezervaţiei, din pădure, din câmp, din locurile
ierboase de la marginea pădurilor, de pe lângă bălţi, pâraie şi de pe diferite substraturi,
cum ar fi: de pe sol, frunze moarte, trunchiuri de copaci. În momentul colectării se ţine
cont ca exemplarele recoltate să nu fie atacate de viermi, larve de insecte şi nici
exemplarele bătrâne, uscate sau spălate de ploi; dacă este posibil, ciuperca se ia împreună
cu o porţiune din substratul pe care se dezvoltă.
Totalul de macromicete adunat din Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare"
constă în 49 de specii, ce aparţin la două încrengături: Ascomycota, care este reprezentată
printr-o singură familie şi care cuprinde 2 specii, însemnând un procent de 4 % şi
Basidiomycota, care este mult mai bine reprezentată, cuprinzând 47 specii, adică un
procent de 96 %. Diversitatea încrengăturii Basidiomycota se datorează numărului mare
de specii care aparţin ordinului Agaricales (51 %), urmat de ordinul Russulales (24 %),
Fig. V. 1. 2.

96%
100%

80%

A s c omyc ota
60%
B as idiomyc ota
40%

20% 4%

0%

Fig. V. 1. 2. Repartiţia macromicetelor în încrengături

55
Cele 49 de specii sunt grupate în 6 ordine, dintre care cel mai complex este ordinul
Agaricales, cu un procent de 51 % şi care reuneşte 24 de specii; următorul este ordinul
Russulales, în procent de 24 % şi care cuprinde 11 specii; apoi ordinul Boletales, cu un
număr de 8 specii şi un procent de 17 %, iar cele mai puţin reprezentate sunt ordinele:
Cantharellales, în procent de 4 % şi care cuprinde 2 specii şi ultimele două, ordinul
Polyporales şi Xylariales, care reunesc acelaşi număr de specii şi acelaşi procent, şi
anume: câte o specie şi un procent de 2 %, Fig. V. 1. 3.

2%
Xylariales
2%
P olyporales
4%
C antharellales
17%
B oletales
24% R us s ulales
51% A garic ales

0% 20% 40% 60%

Fig. V. 1. 3. Repartiţia macromicetelor în ordine

Numărul de familii în care sunt împărţite cele 49 de specii este de 16. Cea mai
numeroasă este familia Russulaceae, care întruneşte 11 specii, urmată de familia
Tricholomataceae, cu un număr de 8 specii, iar apoi, următoarele 5 familii, şi anume:
Cortinariaceae, Gomphidiaceae, Lycoperdaceae, Marasmiaceae şi Strophariaceae care au
acelaşi număr de specii, adică 3. Familiile Agaricaceae, Boletaceae, Cantharellaceae,
Morchllaceae, Plutaceae şi Suillaceae sunt caracterizate prin prezenţa a 2 specii. Cel mai
puţin reprezentate sunt familiile care cuprind o singură specie: Paxillaceae, Polyporaceae
şi Xylariaceae, Fig. V. 1. 4.

56
Xylariac eae
1 P olyporac eae
1
P ax illac eae
1
C antharellac eae
2
2 S uilac eae
2 B oletac eae
2 P lutac eae
2
A garic ac eae
2
Morc hellac eae
3
3 G omphidiac eae
3 S trophariac eae
3 Maras miac eae
3
L yc operdac eae
8
C ortinariac eae
11
Tric holomatac eae
R us s ulac eae
0 2 4 6 8 10 12

Fig. V. 1. 4. Repartiţia macromicetelor în familii

V. 2. Categorii ecologice

Diversitatea mediilor în care se pot dezvolta ciupercile face ca ecologia acestora să


fie mai puţin studiată.
Ţinând cont de modul de viaţă, de nutriţie şi de substratul pe care se dezvoltă,
ciupercile din Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare"se pot împărţi în 2 grupe mari:
Ciupercile saprofite (S) se hrănesc cu substanţe organice moarte şi au un rol
deosebit de important în natură. Această categorie de ciuperci populează un număr mare
de medii, cum ar fi: solul, apa, substraturi organice de natură vegetală şi animală (lemn,
alimente, frunze moarte, ş. a. ). Dintre macromicetele colectate de mine, 28, 5 % sunt
saprofite: Collybia maculata, Lycoperdon echinulatum, Lycoperdon perlatum,
Macrolepiota procera şi Trametes versicolor, ş. a.
La rândul lor, ciupercile saprofite se împart în mai multe categorii:
• tericole sunt acele specii ce cresc pe soluri bogate în humus rezultat din
descompunerea resturilor vegetale. În această categorie pot fi încadrate următoarele specii:
Amanita pophyria, Morchella conica, Morchella esculenta şi Stropharia semiglobata.

57
• lignicole sunt ciupercile care se dezvoltă pe lemnul viu sau mort al arborilor şi
arbuştilor, contribuind în mare măsură la deteriorarea lui. Dintre macromicetele care atacă
lemnul, cea mai comună este Armillaria mellea.
• praticole sunt macromicetele ce cresc pe soluri bogate sau mai sărace în
substanţe organice aflate în diferite stadii de descompunere, se dezvoltă în pajiştile
însorite, livezi, grădini. Din această categorie face parte Agaricus arvensis.
• foliicole sunt ciupercile care se dezvoltă pe frunze moarte, contribuind în mare
măsură la putrezirea lor. Un reprezentant al acestei categorii este Tricholomopsis rutilans.
Ciupercile simbionte (Mr) realizează micorize cu rădăcinile plantelor
lemnoase sau ierboase. Planta cu micoriză asigură ciupercii glucide, vitamine şi substanţe
stimulatoare de creştere şi fructificare, iar ciuperca, la rândul ei, favorizează absorbţia din
sol prin intermediul hifelor, al substanţelor nutritive necesare plantei. De foarte multe ori,
ciupercile micorizice ce aparţin genurilor Amanita, Russula şi Lactarius fructifică
abundent în jurul arborilor, formând cercuri cunoscute sub numele de "cercuri de
vrăjitoare".
În ceea ce priveşte materialul colectat de mine, speciile predominante fac parte din
categoria ciupercilor simbionte, acumulând un număr de 35 de specii, adică un procent de
71,5 %, iar cele saprofite sunt reprezentate printr-un număr de 14 specii, adică un procent
de 28,5 %, Fig. V. 2. 5.

71.50%
80.00%
70.00%
60.00%
50.00% S aprofite(S )
28.50%
40.00% S imbionte(Mr)

30.00%
20.00%
10.00%
0.00%

Fig. V. 2. 5. Spectrul categoriilor ecologice

58
Luând în considerare clasificarea macromicetelor după criteriul formelor biologice
propuse de Gheorghe Sălăgeanu, ciupercile din Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare"
pot fi încadrate în următoarele categorii de bioforme:
Mycetogeobionta, care este reprezentată prin 2 subcategorii, şi anume:
Saprobionta (Gs.), care cuprinde ciuperci saprofite, la care miceliul se află în sol sau în
locuri cu descompuneri masive de resturi de plante erbacee, frunze, fructe şi care însumează
un număr de 10 specii, în proporţie de 20, 4 %. Cea de-a doua subcategorie este Mycorrhiza
(Gm.), care cuprinde ciuperci micorizante, simbionte. Acestea din urmă sunt cele mai
numeroase în rândul macromicetelor colectate de mine, acumulând un număr de 33 de specii,
adică un procent de 67, 2 %.
Mycetoepibionta, care cuprinde o singură subcategorie, şi anume:
Epixilobionta (Epx.), care încadrează ciuperci la care ciclul de viaţă se desfăşoară numai pe
lemn mort şi care însumează un număr de 3 specii, în proporţie de 6, 2 %.
Pe lângă acestea, există şi o categorie intermediară: Ex – Epx, care la fel ca şi
Epixilobionta, cuprinde 3 specii şi deci, un procent de 6, 2 %.
Această încadrare poate fi observată în Fig. V. 2. 6.

67.2
70

60

50 G m.

Gs.
40
EPx
30 20.4
Ex - EPx
20
6.2 6.2
10

Fig. V. 2. 6. Spectrul formelor biologice

59
CAPITOLUL VI
IMPORTANŢA SPECIILOR DE MACROMICETE

Ciupercile sunt componenţi esenţiali ai ecosistemelor naturale prin funcţia lor de


descompunători ai materiei organice, paraziţi ai altor organisme şi de simbionţi în cadrul
micorizelor. Ca descompunători, deoarece suportă cantităţi mari de substanţe dăunătoare,
se asociază adesea cu vegetaţia lemnoasă, realizând degradarea resturilor acestora. Din
acest motiv, ciupercile aduc o contribuţie deosebită în formarea părţii organice a solurilor,
în acelaşi timp, având un rol deosebit în cadrul lanţurilor trofice. Asociaţiile simbiotice,
prin micoriză, asigură viaţa multor arbori şi arbuşti, precum şi a unor specii ierboase.
Fungii sunt indicatori naturali ai poluării, deoarece asimilează cu uşurinţă metale
grele, pesticide, substanţe radioactive. O analiză chimică a acestora dezvăluie starea de
poluare a unui habitat. De exemplu, multe specii de ciuperci ectomicorizante sunt
indicatoare pentru gradul şi felul de poluare al aerului (Fellner, 1988, 1989; Arnolds,
1990); ciupercile lignicole pentru intensitatea practicilor din silvicultură şi ciupercile din
pajişti pentru condiţiile solului, tipul de folosire şi gradul de tulburare (Arnolds, 1982;
Nitare, 1988). Multe ciuperci sunt sensibile la ploile acide, lipsind total acolo unde aceste
precipitaţii există.
Ciupercile sunt importante şi din punct de vedere economic, deoarece acestea sunt
importante surse de medicamente şi hrană şi pot fi folosite pentru delignificarea selectivă
a lemnului şi a paielor la fel de bine ca degradarea xenobiotică (Bumphus şi Aust, 1987).
Ştiinţa medicinei naturiste occidentale a descoperit în ciuperci o adevărată putere
vindecătoare. Micoterapia are drept scop întărirea întregului organism şi refacerea
echilibrului natural, sănătos al proceselor ce se desfăşoară în organism şi este utilizată ca
tratament de însoţire în terapia clasică. Există o categorie de ciuperci numite Ciupercile
Vital, denumire datorată numeroaselor substanţe valoroase prezente în componenţa
ciupercilor şi care le permit să fie utilizate ca medicamente naturale. Din această categorie
fac parte Shiitake şi Reishi, alături de alte câteva ciuperci. Shiitake, sunt printre cele mai
longevive ciuperci din lume, deoarece cresc în Asia încă din timpurile preistorice; chinezii
obişnuiau să le numescă "ciupercile împăratului" şi sunt ferm convinşi că sunt
responsabile pentru tinereţea întipărită pe chip, în ciuda trecerii anilor. De asemenea,
substanţele conţinute acţionează benefic asupra sistemelor respirator şi circulator. Reishi,
este aproape zeificată în Asia şi denumită "ciuperca nemuririi". Eficienţa ei se face

60
remarcată în primul rând la nivelul diferitelor procese metabolice, dar şi în reglarea
tensiunii şi nivelului colesterolului. Ciupercile Vital întăresc sistemul imunitar şi
capacitatea de autovindecare şi sunt folosite în Asia de mii de ani în terapia naturistă.
Aceastea acţionează în mod unitar asupra trupului şi minţii, reglează şi echilibrează.
Astfel, aceaste ciuperci pot reduce o tensiune arterială crescută, pot creşte o tensiune
arterială mică, reglează colesterolul, conţinutul de minerale şi hormoni, digestia şi
psihicul. Din Ciupercile Vital au fost sintetizate, în afară de antibiotice (penicilina,
ciclosporina), medicamentele anticancer "Krestin" şi "Lentinan". În Coreea de Sud,
Japonia şi China, ele se folosesc drept "biological response modifiers" în până la 67% din
cazuri, însoţind astfel chimioterapia şi radioterapia. În acest sens, întărirea sistemului
imunitar afectat şi atenuarea efectelor secundare ale terapiilor actuale de combatere a
cancerului sunt scopul principal. În Europa, Ciupercile Vital nu sunt considerate drept
medicamente, ci suplimente alimentare, dar acest lucru nu le scade valoarea în niciun fel,
pentru că după cum spunea Hipocrate : "Alimentele noastre trebuie să fie medicamente,
medicamentele noastre trebuie să fie alimente".
Multe dintre ciupercile mari prezintă valoare alimentară ridicată, fiind în acelaşi
timp, plăcute la gust. Ciupercile comestibile existente în zonă şi care au o mare pondere la
export şi consumul intern sunt hribii, gălbiorii şi mai ales, ghebele. În zonă mai există şi
alte ciuperci comestibile ce pot forma obiectul recoltării şi valorificării, cum ar fi :
vineţica (Russula vesca), ciuculeţii (Morchella esculenta), ciuperca de bălegar (Agaricus
campestris), iuţarii (Lactarius piperatus), pălăria şarpelui (Macrolepiota procera), ş. a.
Ciupercile cu valoare alimentară ridicată, conţin în stare crudă, în medie: apă -
81%, proteine - 3-4%, glucide energetice - 6%, celuloză - 1%, vitamine, minerale.
Ciupercile sunt sărace în calciu, dar în schimb, conţin destul de mult fosfor, cupru şi
cobalt. Compoziţia acestora variază destul de mult în funcţie de substratul pe care acestea
cresc, dar şi în funcţie de specie.
De la reglarea valorii colesterolului până la evitarea formării tumorilor, a
diabetului şi a normalizării greutăţii, ciupercile sunt ideale. Protejează organismul
împotriva cancerului la sân şi de prostată, prin conţinutul de acid linoleic (acidul gras care
împiedică depunerea grăsimilor). Pot fi consumate de către diabetici, pentru că nu conţin
grăsimi şi stimulează funcţionarea normală a ficatului, pancreasului şi glandelor
endocrine. Mai mult, conţin insulina naturală şi enzime care ajută la scăderea nivelului de
zahăr din sânge; împiedică formarea radicalilor liberi (molecule instabile care afectează

61
celulele din organism, proteinele şi chiar ADN-ul ) . Sunt tratamentul natural perfect pentu
orice formă de ulcer, prin conţinutul de vitamine A, B şi C.
Nu trebuie uitată valoarea estetică pe care o au ciupercile, deoarece corpurile
sporifere ale unor macromicete sunt apreciate de oameni ca fiind componente interesante
şi frumoase ale mediului înconjurător şi pot fi sursa unor activităţi creative, cum ar fi
fotografiatul.
Una dintre cele mai importante valori ale ciupercilor sau cel puţin, aşa ar trebui să
fie, este cea etică., pentru că întreaga omenire este responsabilă de continuitatea existenţei
divesităţii formelor de viaţă dezvoltate în cursul evoluţiei.
Pentru unii, valoarea pe care o acordă ciupercilor este una pentru recreere,
deoarece colectarea corpurilor sporifere ale ciupercilor comestibile este o modalitate
importantă de relaxare în multe regiuni.
Din materialul colectat de mine, reprezentat prin 49 de specii, speciile comestibile
sunt predominante, constând în 28 de specii (57 %); speciile necomestibile sunt
reprezentate prin prezenţa a 18 specii (37 %), iar cele toxice sunt cele mai puţine, şi
anume 3 specii (6 %), Fig. VI. 5.

6%

C omes tibile
37%
Nec omes tibile
Tox ic e
57%

Fig. VI. 7. Spectrul economic al ciupercilor

62
CONCLUZII

Partea practică a lucrării a constat în deplasări pe teren, din luna iunie şi până în
luna octombrie, cu scopul de a recolta ciupercile şi informaţiile necesare, din Rezervaţia
Naturală "Răchitişul Mare", rezervaţie care a fost constituită pentru a proteja specia
rară pentru flora ţării noastre, Arctostaphyllos uva-ursi (strugurele ursului) ;
Rezervaţia este una de natură botanică, situată la o altitudine cuprinsă între 1000-
1260 metri, pe versantul estic al Obcinei Mestecănişului, pe teritoriul comunei Moldova-
Suliţa, satul Benea, caracterizată printr-o climă temperat continentală, cu soluri brune de
pădure, de textură argilo–nisipoasă şi cu o vegetaţie constituită de fitocenoze ale acociaţiei
Betulo–Pinetum;
Numărul de macromicete semnalat în această rezervaţie este de 95 de specii, fiind
încadrate în 12 ordine;
Metodele de colectare a ciupercilor diferă în funcţie de tipul acestora; dintre
ustensilele necesare colectării nu trebuie să lipsească coşul de nuiele, cuţitul, lupa de
teren, aparatul foto digital, hârtiile de teren, carnetul de teren, pungile de hârtie;
Materialul micologic colectat însumează 49 de specii de ciuperci, care fac parte
din două încrengături: Ascomycota, care acumulează un procent de 4 % şi
Basidiomycota, în proporţie de 96 % ;
Încrengătura Ascomycota este reprezentată prin 2 specii, care aparţin unei singure
familii, Morchellaceae, încadrată în ordinul Pezizales;
Încrengătura Basidiomycota însumează 47 de specii, ce aparţin la 15 familii:
Agaricaceae, Cortinariaceae, Lycoperdaceae, Marasmiaceae, Plutaceae, Strophariaceae,
Tricholomataceae, Boletaceae, Gomphidiaceae, Paxillaceae, Polyporaceae, Suillaceae,
Cantharellaceae, Russulaceae şi Xylariaceae, încadrate în 6 ordine: Agaricales, Boletales,
Cantharellales, Polyporales, Russulales şi Xylariales;
În funcţie de modul de viaţă şi de substatul pe care se dezvoltă, ciupercile din
Rezervaţia Naturală "Răchitişul Mare" pot fi încadrate în categoria ciupercilor
saprofite (S), care au un rol foarte important în natură datorită capacităţii lor de a
descompune substanţele organice moarte cu care se hrănesc, având un procent de 28, 5 %,
iar cea de-a doua categorie în care pot fi incluse macromicetele din această regiune, este
cea a ciupercilor simbionte (Mr), care realizează micorize cu rădăcinile plantelor

63
lemnoase sau ierboase, acestea din urmă fiind cele mai numeroase în rândul
macromicetelor colectate de mine, acumulând un procent de 71, 5 % ;
Ciupercile sunt importante atât din punct de vedere ecologic, prin rolul lor în
ecosistemele naturale, cât şi economic, deoarece reprezintă surse de hrană şi
medicamente;
Macromicetele au fost caracterizate ca având puteri vindecătoare, şi de aceea sunt
folosite ca medicamente naturiste;
Din ciuperci se pot extrage antibiotice precum penicilina, ciclosporina, cât si
medicamentele anticancer "Krestin" şi "Lentinan" ;
Ciupercile sunt recomandate pentru reglarea valorii colesterolului, a diabetului, a
tensiunii arteriale, a greutăţii, pentru protejarea organismului împotriva cancerului la sân
şi de prostată, pentru a trata orice formă de ulcer;
Fungii au o valoare alimentară ridicată, conţinând apă, glucide, proteine, minerale,
celuloză, fosfor, ş. a. , fiind numiţi "carnea pădurii" ;
Majoritatea ciupercilor din această regiune sunt comestibile, şi de aceea, pe timpul
verii, locuitorii din zonă, dar mai ales ţiganii, dezvoltă o adevărată afacere din recoltarea şi
comercializarea corpurilor sporifere;
Ciupercile necomestibile (37 %) nu lipsesc, dar numărul lor este mai mic decât cel
al ciupercilor comestibile (57 %) ;
Pe ultimul loc se află ciupecile toxice, acestea fiind în număr de 3, reprezentând un
procent de 6% ;
Pentru a afla cât mai multe, am stat de vorbă cu câţiva localnici, iar ceea ce am
aflat a fost că ei cred că doar câteva specii sunt bune pentru consum, printre care hribul
(Boletus edulis), gălbiorii (Cantharellus cibarius), râşcovul (Lactarius deliciosus),
ghebele (Armillaria mellea), toate speciile de vineţele şi cam atât;
La auzul faptului că multe alte specii de ciuperci sunt comestibile, au rămas foarte
uimiţi, spunând că nu este posibil şi că nu ar încerca, deoarece ar putea muri;
Ceea ce am mai observat acasă la una dintre persoanele cu care am vorbit a fost că
avea confecţionate obiecte decorative din corpurile sporifere ale unor ciuperci (Fomitopsis
pinicola) ;

64
BIBLIOGRAFIE

BONTEA Vera, Ciuperci saprofite şi parazite din România, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, volumele I şi II, 1985-1986
CONTRIBUŢII BOTANICE, Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj, 1969, 89-92 pp.
ELIADE Eugenia, TOMA Mihai, Ciuperci, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1977, 8-41 pp.
MITIUC Mihai, Micologie, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1995, 11-
82 pp.
MUZEUL DE ŞTIINŢELE NATURII, Studii şi comunicări, volumul II, Bacău, România,
1971, 642-644 pp.
REGIA NAŢIONALĂ A PĂDURILOR "ROMSILVA", Institutul de cercetări şi
amenajări silvice, Amenajamentul U. P. I Botuş-Lucina, Ocolul Silvic Breaza, Direcţia
Silvică Suceava, 2004, 77-91 pp.
REGIA NAŢIONALĂ A PĂDURILOR "ROMSILVA", Institutul de cercetări şi
amenajări silvice, Studiu general, Ocolul Silvic Breaza, Direcţia Silvică Suceava, 2004,
128-129 pp.
SĂLĂGEANU Gheorghe, SĂLĂGEANU Anişoara, Determinator pentru recunoaşterea
ciupercilor comestibile, necomestibile şi otrăvitoare din România, Editura CERES,
Bucureşti, 1985, 7-329 pp.
SĂNĂTATEA PLANTELOR / PLANT' S HEALT, special edition, august 2005, 59-62
pp.
SÂRBU Anca şi colaboratorii, Arii speciale pentru protecţie şi conservarea plantelor în
România, Editura Victor B Victor, 2007, 250 pp.
SEGHEDIN Taraş George, Rezervaţiile Naturale din Bucovina, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1983, 43-45 pp.
SEGHEDIN Taraş, RĂDUCU Anca, Rezervaţiile Naturale din Ţinuturile Sucevei,
Suceava, 1969, 22-40 pp.
ŞESAN Tatiana Eugenia, TĂNASE Cătălin, Ghid de recunoaştere a ciupercilor
comestibile şi toxice, Editura GEEA, Bucureşti, 2004, 1-72 pp.
ŞTEFUREAC Traian, Cercetări asupra ecologiei, biologiei şi cenologiei speciei
Cochlearia pyrenaica DC. de la Răchitişul Mare din Bucovina, Studii şi comunicări,
Suceava, 1972, 179-190 pp.

65
ŞTEFUREAC Traian şi colaboratorii, Cercetări geobotanice asupra staţiunilor cu
Arctostaphyllos uva-ursi (L.) Spreng. din Bucovina, Ocrotirea Naturii, 1964, 219-230 pp.
ŞTEFUREAC Traian, Cercetări ecologice asupra sinuziilor muscinale ale unor rezervaţii
păduroase din Bucovina, Studii şi comunicări, Ocrotirea Naturii, Suceava, 1973, 135-158
pp.
ŞTEFUREAC Traian şi colaboratorii, Consideraţii asupra valorii speciei Arctostaphyllos
uva-ursi (L.) Spreng. în caracterizarea unor pinete din nordul ţării, 1961, 7 pp.
ŞTEFUREAC Traian, Dealul Răchitişul Mare cu Arctostaphyllos uva-ursi, Cea de-a V-a
consfătuire de geobotanică pe ţară a S. S. N. G. din R. P. R. , Ghid geobotanic pentru
Moldova de Nord, 23-30 iulie, 1965, 39-47 pp.
TĂNASE Cătălin, ŞESAN Tatiana Eugenia, Concepte actuale în taxonomia ciupercilor,
Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2006, 13-306 pp.
TĂNASE Cătălin, Micologie – Manual de lucrări practice, Editura Universităţii
"Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2002, 6-13 pp.
Ţopa Emil, LAZĂR Maria, Cochlearia pyrenaica DC. specie relictară în flora Republicii
Socialiste România, Anuarul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1966, 223-225 pp.
ZAIŢ Dumitru, Elemente de metodologia cercetării – Ghid practic de elaborare a
lucrărilor de licenţă, Imprimeria Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1997, 6-110
pp.

Site-uri consultate:
http:// www. Bioterapii. ro /
http:// www. eukarya. ro /
http:// www. indexfungorum. org /
http:// www. fungi. totalmush. com /

66