Oglindele

de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai paşoptismului, este reţinut

de istoria literaturii române prin creaţii artistice memorabile: meditaţii social-filozofice, poezii
patriotice, epistole, satire, elegii şi proză romantică.
Simpatizant al Revoluţiei de la 1848, participant la lupta pentru Unirea Principatelor (1859) el
este un scriitor romantic, rămas în conştiinţa posterităţii mai ales prin fabulele sale, între care
se înscrie Oglindele, publicată în ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat
Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule (1863).

Tema fabulei Oglindele ilustrează satirizarea defectelor caracteriale ale oamenilor,

folosind motivul oglinzii, ca reflectare a conştiinţei de sine. Alegoria, ca procedeu artistic,
foloseşte drept mască, sub care se ascund metehnele societăţii, un obiect, oglinda, spre
deosebire de alte fabule în care animalele sau plantele camuflează ideile sau principiile etice
ridiculizate.

Expunerea
Principalul mod de expunere este naraţiunea la persoana a III-a, de unde reiese
obiectivitatea naratorului, care observă şi transmite imparţial aspectele sociale şi morale
incriminate.

Structura şi compoziţia textului poetic

Compoziţional, fabula Oglindele este alcătuită din două părţi narative şi o morali,
personajele fiind reprezentate, pe de o parte de oameni obişnuiţi; „locuitorii ţării”, şi de
dregători, pe de altă parte.

Prima secvenţă narativă începe prin invocarea, la persoana I, a sursei culturale, „o

carte”, privind subiectul naraţiunii la care urmează să se refere fabulistul, care constituie şi
incipitul poeziei: „Am citit altădată, nu mai ştiu în ce carte”.

Grigore Alexandrescu

Naratorul simte nevoia să se raporteze la cultură cu intenţia de a fi mai convingător în

evidenţierea ipocriziei, însuşire a naturii umane care îşi ascunde adevărata faţă şi conştiinţa de
sine sub pretextul absenţei totale a oglinzilor. Fabulistul creează o atmosferă de basm şi nu
concretizează ţara fără oglinzi, deoarece ea poate fi oriunde în lume, perfidia şi minciuna fiind
proprii omenirii, caracterul de generalitate cuprinzând oricare societate din, orice loc şi orice
timp: „într-o ţară mare, de aici nu departe”. Într-o astfel de lume, oamenii nu sunt sinceri, nu-
şi recunosc defectele sau adevărata fire, dar pentru acest comportament făţarnic nu sunt ei de
vină, ci criteriile impuse de conducători, care interziseseră oglinzile: „Oglinzi ca să se vază nu
se afla în ţară, / Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară”. Din această cauză, reflectarea
propriilor trăsături caracteriale este artificială, imaginea structurii interioare fiind contrafăcută
prin percepţia celorlalţi, în funcţie de interesul fiecăruia: „Aşa fieştecine / Socotea despre sine
/ Ceea ce auzea”.
În ţara fără oglinzi nu exista nici un fel de posibilitate de a afla adevărul despre sine ori
despre lume, omul fiind silit să trăiască în minciună şi în duplicitate, întrucât „chiar undele
gârlei ce curgea prin cetate / Era atât de negre s-atât de-ntunecate, / Încât nu putea omul nici
umbra a-şi vedea”.
 A doua secvenţă narativă începe prin relatarea unei întâmplări care poate schimba
mentalitatea oamenilor din ţara nu prea îndepărtată: o corabie plină cu oglinzi este prinsă de,o
furtună puternică, se sfărâmă de ţărmuri, iar marfa este împinsă pe uscat.
Poetul interpretează furtuna cumplită ca fiind „norocită”, deoarece ea aduce „prefaceri” şi
folos obştei, chiar dacă tragedia scufundării a provocat pagube materiale şi pierderi de vieţi
omeneşti: „Şi pentru-al obştei bine, o pagubă oricare / Nu mi se pare mare”.
O undă de ironie strecoară poetul atunci când se referă la altă trăsătură a omului,
egoismul, definit printr-o mentalitate, general-valabilă: orice nenorocire care nu implică şi
propria persoană poate fi, în cele din urmă, benefică („Mai vârtos când aceasta nu s-atinge de
mine.”).
Locuitorii ţării, care se aflau întâmplător pe ţărmurile mării, adună cu interes oglinzile şi,
uimiţi de aceste obiecte, îşi privesc imaginea adevărată pentru prima oară în viaţa lor, unii
fiind dezamăgiţi de reprezentarea vizuală: „Văzură adevărul, mulţi însă cu-ntristare”.
Vigilenţa demnitarilor este promptă, iar porunca de a se sparge toate oglinzile este pusă în
aplicare de îndată: „A se sparge cu pietre ş-a se desfiinţa / Oglindele acelea oriunde s-ar afla”.
Cei mai mulţi, obedienţii şi laşii, au îndeplinit imediat, ordinul conducătorilor, dar
oamenii sinceri şi iubitori de adevăr au ascuns oglinzile, din nevoia interioară a cunoaşterii de
sine şi din dorinţa reflectării cu fidelitate a imaginii omenirii: „dar ascunseră multe / Acei care
porunca nu vrură s-o asculte”.

Morala fabulei este exprimată în ultimele două versuri şi ilustrează pilda că locuitorii
însetaţi de adevăr, interesaţi de cunoaşterea propriei personalităţi sunt „oamenii frumoşi”,
sugerându-se, astfel, frumuseţea sufletească şi caracterială a celor care iubesc sinceritatea şi
francheţea.

Ultimul vers al moralei şi al poeziei are rol conclusiv şi sugerează faptul că persoanele
temerare promovează imaginea fidelă a omenirii prin oglinda ce reflectă, cu obiectivitate,
lumina adevărului în conştiinţa omului: „Arăt câte-o oglindă acelor urâcioşi”.

În fabula Oglindele, Grigore Alexandrescu reliefează două tipuri de personaje: oamenii

obişnuiţi şi oficialităţile statale. Între locuitorii de rând se disting două categorii: cei mai
mulţi, obedienţi, lipsiţi de personalitate şi care urmează întocmai regulile meschine impuse de
autorităţi spărgând oglinzile şi ceilalţi, stăpâniţi de setea pentru adevăr şi autocunoaştere.
„Dregătorii” ţării aflate „nu departe” nu au interes ca oamenii să cunoască adevărul despre ei
înşişi, să-şi autoevalueze capacităţile şi să devină astfel conştienţi de propria valoare, de aceea
preferă să ţină cetăţenii în neştiinţă ca să poată fi docili, dependenţi şi uşor de manevrat.

Limbajul artistic este specific operelor epice, caracterizându-se prin oralitate şi stil
colocviul, având ca principale mijloace poetice cuvintele şi expresiile populare: „poprit”,
„oglinde”, „obşte”, „vârtos”.
Acordul predicatului cu subiectul este de factură populară şi evidenţiază suplimentar
oralitatea stilului, prin punerea verbelor la singular, deşi subiectul este la plural: „Câţi [...] se
socotea sluţiţi”, „era mai pociţi”, „Oglinzi [...] nu se afla în ţară”, „undele gârlei [...] era atât
de negre şi-atât de-ntunecate”.
Tot în sprijinul oralităţii este şi adresarea directă a poetului către cititor, precum şi verbul
caracteristic „a vorbi”: „Trecând pe lângă ţara de care vă vorbesc”. Atmosfera de basm este
subliniată de verbele la perfect simplu: „alergară”, „adunară”, „se priviră”, „văzură”.
 Figurile de stil
Ca în orice creaţie epică, figurile de stil nu sunt numeroase, însă fabulistul Grigore
Alexandrescu, fiind un romantic autentic, nu ignoră totuşi podoabele stilistice. Epitetele sunt
cele mai numeroase: „ţară mare”, „plăcuta frumuseţe”, „[undele] negre şi-ntunecate”, „furtună
cumplită”, „furtună norocită”, „unda neîmblânzită” (epitet personificator).

Prozodia nu este riguros realizată, rima împerecheată alternând cu cea îmbrăţişată, iar
versurile inegale variind între 6 şi 14 silabe.

Concluzii
Fabula Oglindele este o poezie epică întrucât principalul mod de expunere este naraţiunea,
iar personajele se evidenţiază prin trăsături morale ascunse sub masca oglinzilor, ce constituie
principalul motiv poetic al alegoriei, figură de stil specifică fabulei, folosită cu scopul de a
satiriza defecte ale societăţii umane.
Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmează modelele europene de succes, dar satira lui
respectă specificul naţional, în aceste creaţii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de
actualitatea politică a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradicţia
dintre demagogul, parvenitul, conducătorul abuziv pe de o parte, şi omul mărunt şi naiv, dar
de bună credinţă, pe de altă parte.
Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu în literatura română, Paul
Cornea afirmă: „Tehnica fabulistică este excelentă: pertinenţa dialogului, vioiciunea
înscenării, caracterizarea sugestivă a personajelor, şiretenia onctuoasă a povestitorului,
libertatea schemei metrice - totul dovedeşte concordanţa dintre cerinţele genului şi talentul
scriitorului”.