UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” din SIBIU

FACULTATEA DE INGINERIE

LIZETA POPESCU

ÎNDRUMAR DE LABORATOR

MATERIALE
ELECTROTEHNICE

2019
 INTRODUCERE

Materialele electrotehnice prin performanţele şi calitatea lor, constituie elementele cele mai
dinamice, de continuu progres în domeniul instalaţiilor şi echipamentelor electrice.
Rezultatele înregistrate în ultimii ani în tehnica acestor materiale sunt notabile şi deosebit de
valoroase, având cosecinţe impresionante atât în construcţia maşinilor şi aparatajului de mare
putere cât şi în tehnica curenţilor slabi, mai cu seamă în tehnica de calcul, electronică şi
automatizări.
Cunoaşterea materialelor electrotehnice este indispensabilă oricărui inginer electromecanic, dar
şi a celor din domeniile conexe (electroenergetică, electronică, construcţii sau mecanică) datorită
dependenţei directe a fiabilităţii maşinilor, aparatelor şi echipamentelor electrice de caracteristicile
tehnice şi performanţele materialelor utilizate. De asemenea tehnologiile de fabricatie, costurile,
fiabiliatea, mentenanţa si durata de viaţă a echipamentelor electrice depind în primul rând de
acestea.
Pentu a răspunde acestor cerinţe şi ca o completare a cursului de Materiale Electrotehnice
acest Îndrumar de Laborator conţine lucrări practice despre meto-dologia şi tehnica determinării
caracteristicilor tehnice ale materialelor electrotehnice.
Lucrările practice sunt elaborate pe baza standardelor româneşti şi internaţionale din domeniu şi
urmăresc aprofundarea noţiunilor teoretice prezentate la curs.
Familiarizarea studenţilor cu tehnicile de testare şi încercare a materialelor electrotehnice
reprezintă scopul principal al laboratorului. Pentru aceasta sunt prezentate metodele de determinare
experimentală a constantelor de material şi a schemelor electrice echivalente ale pierderilor de
putere activă.
Sunt prezentate principalele aplicaţii tehnice ale materialelor electrotehnice şi a perspectivelor
de dezvoltare ale domeniului.
Lucrările se referă la materialele electroizolante, dielectrice, semiconductoare, conductoare,
magnetice, fibra optică şi la instalaţiile specifice încercării şi testării caestora.

Autorul
 CUPRINS

Norme de protectia muncii în electrotehnică. ..................................................................................... 1

Lucrarea nr.1 Încercarea uleiului de transformator. ........................................................................... 10

Lucrarea nr.2 Caracteristicile electrice ale materialelor electroizolante solide ................................ 18

Lucrarea nr.3 Materiale electroizolante solide organice .................................................................. 27

Lucrarea nr.4 Materiale electroizolante solide anorganice și siliconice ........................................... 30

Lucrarea nr.5 Studiul termistoarelor .................................................................................................. 35

Lucrarea nr.6 Studiul varistoarelor ................................................................................................... 38

Lucrarea nr.7 Încercări tip asupra cablurilor de energie.. ................................................................. 41

Lucrarea nr.8 Încercări tip asupra conductoarelor de bobinaj .......................................................... 47

Lucrarea nr.9 Studiul materialelor feromagnetice moi ...................................................................... 52

Lucrarea nr.10 Studiul materialelor ferimagnetice. ........................................................................... 58

Lucrarea nr.11 Determinarea caracteristicilor unui magnet permanent ............................................... 65

Lucrarea nr.12 Studiul fibrei optice. .................................................................................................. 73

Bibliografie........................... ............................................................................................................ 81
 NORME DE PROTECȚIA MUNCII ÎN INDUSTRIA
ELECTROTEHNICĂ

Normele specifice de protecţia muncii în industria electrotehnică cuprind prevederi minimale

obligatorii de protecţie a muncii, pentru prevenirea accidentelor de muncă specifice acţiunii
curentului electric cu efectele sale: electrocutarea şi arsurile. De asemenea, cuprind prevederi de
protecţie a muncii pentru lucrul la înălţime și lucrul în sudura cu arc electric.
Prevederile normelor specifice au în vedere, în principiu, măsuri de protecţie integrate pe care
trebuie să le respecte oraganizatorii lucrărilor şi executanţii acestora.
Conţinutul normelor specifice face referire la activitatea care se desfăşoară în instalaţiile de
transport şi distribuţie a energiei electrice, idiferent de forma de proprietate asupra acestora sau
calificarea personalului care le exploatează, întreţine şi repară.
Normele specifice de protecţia muncii pentru transportul şi distribuţia energiei electrice aplică
principiul diviziunii muncii în desfăşurarea unei activităţi, desemnarea concretă, bine determinată a
participării executanţilor la aceasta şi răspunderii individuale pe tot parcursul activităţii, de la
dispunerea acţiunii la organizarea ei, executarea şi recepţia lucrărilor.
Activităţile specifice transportului şi distribuţiei energiei electrice se vor desfăşura pe baza
instrucţiunilor de lucru, fişelor tehnologice, precum şi a altor instrucţiuni proprii elaborate sau
însuşite de conducătorul unităţii.
Normele specifice de protecţia muncii pentru transportul şi distribuţia energiei electrice are
scopul stabilirii prevederilor care, aplicate şi respectate constituie măsuri preventive de evitare a
riscului electric, respectiv de evitare a accidentării celor implicaţi în sistemul de muncă cu sistemul
electric.
Conform Constituţiei României (Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003):
Art. 22
„Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale persoanelor sunt
garantate.”
Art. 38
„Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi
igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe
economie, repausul săptşmânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele,
precum şi alte situaţii specifice.”

1
 Normele de protecţia muncii au caracter naţional (dar sunt conforme cu normele din statele UE)
şi trebuie respectate şi aplicate de către toate persoanele juridice şi fizice care proiectează, execută,
gestionează sau exploatează instalaţiile electrice de curent alternativ şi curent continuu din medii
normale, delimitate în principiu astfel:
 instalaţii electrice de transport şi/sau distribuţie urbană, rurală sau locală în exploatare, deservite
de personal care asigură exploatarea și întreţinerea acestora sau numai o parte din aceste activităţi;
 instalaţii electrice de transport şi/sau distribuţie în curs de execuţie ori reconstrucţie dacă
acestea sunt amplasate în incinta unităţii sau subunităţii de exploatare ori pe suporţi comuni sau
trasee comune cu alte instalaţii electrice în exploatare;
 instalaţii electrice de transformare, redresoare şi inversoare;
 instalaţii electrice de producere a energiei electrice;
 instalaţii pentru transport electric.
Cunoaşterea, respectarea şi aplicarea normelor de protecţie a muncii este obligatorie pentru
întregul personal angrenat în activităţile de exploatare, întreţinere, reparaţii, construcţii-montaj,
cercetare-proiectare şi coordonare a instalaţiilor electrice, conform atribuţiilor ce-i revin.
Comisiile de recepţie, stabilite conform reglementărilor în vigoare, nu vor aviza punerea în
funcţionare a instalaţiilor noi sau reconstruite, dacă acestea nu corespund condiţiilor prevăzute în
norme.
Este interzisă punerea în funcţiune a instalaţiilor de transport şi distribuţie a energiei electrice
sub rezerva completării ulterioare a acestora în sensul respectării prevederilor de protecţie a muncii.

Principalele standarde de securitatea muncii sunt:

Standarde româneşti cu caracter obligatoriu:

1. STAS 2612-87 – Protecţia împotriva electrocutărilor. Limite admise
2. STAS 8275-87 – Protecţia împotriva electrocutării. Terminologie
3. STAS 12604-87 – Protecţia împotriva electrocutării. Prescripţii generale
4. STAS 1260/4-89 – Protecţia împotriva electrocutării. Instalaţii electrice fixe. Prescripţii
5. STAS 12604/5-90 - Protecţia împotriva electrocutării la utilajele şi echipa-mentele electrice
mobile. Prescripţii.
6. STAS 12217-98 - Protecţia împotriva electrocutării la utilajele şi echipamentele electrice
mobile. Prescripţii.
7. STAS 12216-84 - Protecţia împotriva electrocutării la echipamentele electrice portabile.
Prescripţii.
8. STAS 832-79 – Influenţe ale instalaţiilor electrice de înaltă tensiune asupra liniilor de
telecomunicaţii. Prescripţii.
2
 9. STAS 4937-97 – Marcarea bornelor barelor colectoare pentru canale şi staţii electrice de
conexiuni şi transformare.
10. STAS 4102-85 – Piese pentru instalaţii de legare la pământ de protecţie.
11. STAS 297/1-88 – Culori şi indicatoare de securitate. Condiţii tehnice generale.
12. STAS 297/2-92 – Indicatoare de securitate. Reprezentări.
13. STAS 3159-81 – Material de protecţie. Căşti de protecţie.
14. STAS 7408-75 – Încălţăminte de protecţie. Încălţăminte electroizolantă de cauciuc.
15. SREN 61230-97 – Lucrări sub tensiune. Dispozitive mobile de legare la pământ sau de
legare la pământ şi în scurtcircuit.
16. SREN 60703-97 – Specificaţii pentru mănuşi din materiale electroizolante pentru lucrări
electrice.
17. SREN 361:1996 – Echipament individual de protecţie împotriva căderilor de la înălţime.
Centura complexă. Standarde internaţionale.
18. CEI 900/1995 – Scule cu mânere electroizolante.
19. CEI 1235/1995 – Tuburi izolante goale pentru lucrări electrice.
20. CEI 1243-1/1995 – Detectoare de tip capacitiv utilizate pentru tensiune altenativă mai mare de
1 kV.
21. CEI 832/1988 – Praguri izolante pentru utilizare şi adaptare la lucru sub tensiune.
22. CEI 1138/1994 – Cabluri pentru dispozitive mobile de legare la pământ şi în scurtcircuit.

Legi care se aplică în NTSM

1. Legea nr.319/ 2006 Legea securităţii şi sănătăţii muncii
2. HG 1136/30.08.2006 Cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea
lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice
3. Legea protecţiei muncii nr. 99/1996
4. Legea privind regimul materiilor explozive şi norme tehnice privind deţinerea, prepararea,
experimentarea, distrugerea, transportul, depozitarea şi folosirea materialelor explozive utilizate în
activitatea deţinătorilor şi autorizarea artificierilor şi piritehniştilor nr. 126/1996

Norme, regulamente şi instrucţiuni

1. Norme generale de protecţia muncii.
2. Normativ cadru de acord şi utilizarea echipamentului de protecţie.
3. PE 118/1992 – Regulament general de manevre în instalaţii electrice.
4. PE-I2-93 – Instrucţiuni privind încărcările electrice ale mijloacelor de protecţie a muncii
(RENEL - ICEMENERG).

3
 5. PE-I7-97 – Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu tensiuni până
la 1000 V curent alternativ şi 1500 V curent continuu.
6. Norme specifice de protecţie a muncii pentru telecomunicaţii.
7. Norme specifice de protecţie a muncii pentru lucrul la înălţime.
8. Norme specifice de protecţie a muncii pentru utilizarea energiei electrice.
9. Norme specifice de protecţie a muncii pentru fabricarea acumulatoarelor şi pilelor electrice
10. Norme specifice de protecţie a muncii pentru exploatări şi terenuri forestiere.
11. Prescripţii minime privind asigurarea semnalizării de securitate şi/sau sănătăţii la locul de
muncă.
12. Regulamentul de atestare a capacităţii profesionale a unor persoane juridice pentru a presta
activităţi în domeniul protecţiei muncii.
La nivelul persoanelor juridice şi fizice este stipulată clar plin legi şi regulamente organizarea
protecţiei muncii, astfel conducătorii unităţilor vor implementa măsurile de asigurare a securităţii şi
sănătăţii angajaţilor ţinând seama de următoarele principii generale de prevenire:
a. evitarea riscurilor
b. evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate
c. combaterea riscurilor la sursă
d. adaptarea muncii la om, în special în ce priveşte proiectarea locurilor de muncă în vederea
micşorării monotoniei muncii şi a stabilirii unor ritmuri de lucru predeterminate şi reducerii
efectelor lor asupra sănătăţii.
e. Adaptarea la progresul tehnic.
f. Înlocuirea pericolelor prin non-pericole sau pericole mai mici.
g. Dezvoltarea unor politici de prevenire cuprinzătoare şi coerente care să cuprindă
tehnologiile, organizarea muncii şi a condiţiilor de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor de
mediu.
h. Prioritatea măsurilor de protecţie colectivă faţă de protecţia individuală.
i. Prevederea de instrucţiuni corespunzătoare pentru lucrători.
Conform articolului 9 din Norme generale de protecţie a muncii / 98, în îndeplinirea
atribuţiilor sale, „conducătorul unităţii organizează după caz compare-timentul de protecţie a
muncii, serviciul medical şi Comitetul de securitate şi sănătate în muncă, acest lucru neabsolvindu-l
de responsabilitate.”

4
 Conform aceloraşi Norme generale de protecţie a muncii / 98:
Art. 10 „Ţinând cont de natura activităţilor din unitate, conducătorul unităţii trebuie:
a. să evalueze riscurile pentru sănătatea şi securitatea muncitorilor în norme specifice de protecţie
a muncii în vederea stabilirii măsurilor de prevenire, incluzând alegerea echipamentului tehnic,
aprovizionarea locurilor de muncă; în urma acestor evaluări, măsurile preventive şi metodele de
lucru stabilite de către conducătorul unităţii trebuie să asigure o îmbunătăţire a nivelului de
protecţie a muncitorilor şi să fie integrate în toate activităţile unităţii respective la toate nivelele
ierarhice;”
b. se ia în considerare capacităţile salariaţilor în ceea ce priveşte sănătatea şi securitatea ori de
câte ori li se încredinţează acestora sarcini;
c. să se asigure că sunt consultaţi angajaţii sau reprezentanţii acestora în probleme referitoare la
consecinţele privind securitatea şi sănătatea în muncă a introducerii de noi tehnologii, alegerea
echipamentului tehnic, îmbunătăţirea condiţiilor şi a mediului de muncă;
d. să ia măsuri pentru ca numai muncitorii care au fost instruiţi adecvat să poată avea acces la
locurile de muncă unde există pericole majore.

Organizarea compartimentului de protecţie a muncii

Conform Normelor generale de protecţie a muncii
Art. 14 La stabilirea structurii organizatorice a activităţii de protecţie a muncii se va ţine seama
de:
a. volumul activităţilor desfăşurate;
b. nivelul de risc a activităţilor desfăşurate;
c. modul de organizare a activităţii.
Art. 16 Atribuţiile personalului din cadrul compartimentului de protecţie a muncii sunt:
a. să asigure evaluarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire la locurile de muncă şi să propună
măsuri de prevenire corespunzătoare ce vor alcătui programul anual de protecţia muncii cu sprijinul
instituţiilor de specialitate;
b. să controleze pe baza programului de activitate toate locurile de muncă în scopul prevenirii
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
c. să verifice dacă normele se încadrează în limitele de nocivitate admise pentru mediul de muncă
cu ajutorul serviciilor de specialitate;
d. să practice şi să-şi dea avizul la angajarea personalului respectiv la modul în care acesta
corespunde nivelelor de securitate;

5
 e. să asigure instruirea şi informarea personalului în probleme de protecţia muncii, atât prin cele
3 forme de instructaje (instructajul general periodic şi la locul de mincă) cât şi prin cursuri de
perfecţionare;
f. să asigure evaluarea cunoştinţelor dobândite în procesul de instruire prin teste, examinări, etc.;
g. să propună măsuri pentru formarea personalului cu responsabilităţi în domeniul protecţiei
muncii;
h. să organizeze propaganda protecţiei muncii;
i. să avizeze dotarea personalului cu mijloace de protecţie individuală;
j. să ţină evidenţa accidentelor de muncă;
k. să colaboreze cu serviciul medical pentru cunoaşterea la zi a situaţiei îmbolnăvirilor
profesionale;
l. să propună sancţiuni şi stimulente economice pentru modul în care se realizează programul de
protecţie a muncii;
m. să propună sancţiuni şi stimulente economice pentru modul în care se respectă cerinţele de
securitate a muncii în organizarea şi desfăşurarea proceselor tehnologice la toate locurile de muncă;
n. să colaboreze cu reprezentanţii sindicatelor pentru realizarea programului de protecţie a
muncii.
În cadrul intreprinderilor cu specific în producerea transportului şi distribuţiei energiei electrice
sunt elaborate norme specifice de protecţie a muncii care acoperă activităţile desfăşurate de
muncitori. De asemenea, în cadrul acestor norme sunt prevăzute drepturile şi îndatoririle
personalului precum şi normele de echipament individual de protecţie.
Conform NSPM 65 electricienii care îşi desfăşoară activitatea în instalaţiile electrice trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a. să fie apt din punct de vedere fizic şi psihic şi să nu aibă infirmităţi ce ar putea conduce la
accidentarea lor şi a altor persoane;
b. să aibă aptitudini pentru ocupaţia sau funcţia ce urmează a le fi încredinţată;
c. să posede calificarea profesională şi îndemânarea necesară pentru lucrările ce li se
încredinţează;
d. să cunoască, să-şi însuşească şi să respecte prevederile normelor de protecţie a muncii,
tehnologiile care privesc funcţia lor şi locul de muncă în care îşi desfăşoară activitatea;
e. să cunoască procedeele de scoatere de sub tensiune a persoanelor electrocutate şi de acordare a
primului ajutor.

6
 Conform Art. 11:
1. Nivelul de calificare profesională şi de cunoaştere a normelor de protecţie a muncii, inclusiv
de acordare a primului ajutor în caz de electrocutare se constată prin examen la angajare şi se
verifică prin examen anual;
2. Examinarea se efectuează de către comisii numite prin decizii ale conducerii unităţii sau de
către persoanele fizice sau juridice abilitate de servicii de către M.M.P.S.

Art. 14
1. Muncitorii, maiştrii, tehnicienii, subinginerii şi inginerii au calificare de electrician sau
asimilat a acestuia, indiferent de funcţie sau vechime care îşi desfăşoară activitatea în instalaţiile
sau asupra instalaţiilor electrice în exploatare ori în vecinătatea acestora, unde există riscuri de
natură electrică, trebuie să fie autorizaţi;
2. Autorizarea trebuie să se efectueze conform regulamentului cadru elaborat de M.M.P.S.

Art. 23
1. Personalul menţionat la articolul 14 trebuie să fie încadrat din punct de vedere al protecţiei
muncii în una din următoarele 5 grupe, astfel:
- grupa I – executant de lucrări în cadrul formaţiei de lucru;
- grupa a II-a – executant de manevre;
- grupa a III-a – şef de lucrare;
- grupa a IV-a – admitent de lucrări şi/sau responsabill de manevră;
- graupa a V-a – emitent.

Măsuri tehnice de protecţie a muncii la executarea lucrărilor în instalaţiile electrice

din exploatare cu scoaterea acestora de sub tensiune. Art. 41
1. Măsurile pentru realizarea unei lucrări la instalaţiile electrice sunt:
a. separarea electrică a instalaţiei, respectiv:
- întreruperea tensiunii şi separarea vizibilă a instalaţiei sau a părţii de instalaţie la care
urmează a se lucra şi anularea automatizărilor care conduc la conectarea întrerupătoarelor;
- blocarea în poziţie deschis a dispozitivelor de acţionare a aparatelor de comutaţie prin care
s-a făcut separarea vizibilă şi aplicarea indicatoarelor de securitate cu caracter de interzicere pe
aceste dispozitive;
b. identificarea părţii de instalaţie la care urmează a se lucra;
c. verificarea lipsei tensiunii şi legarea imediată a instalaţiei sau a părţii de instalare la pământ
şi scurtcircuit;

7
 d. delimitarea materială a zonei de lucru;
e. asigurarea împotriva accidentelor de natură neelectrică;
2. Manevrele necesare măsurilor tehnice trebuie să se execute de una sau două persoane;
3. Separarea electrică a instalaţiei trebuie urmată de închiderea cuţitelor de legare la pământ.

Supravegherea instalaţiilor electrice Art. 254

Personalul de servire operativă care asigură numai supravegherea instalaţiilor electrice îşi
desfăşoară activitatea în baza atribuţiilor sale de serviciu, putând deţine minimum grupa a II-a de
autorizare.
Pentru efectuarea lucrărilor de laborator în Laboratorul de Materiale electrotehnice trebuie
respectate pe lângă ormele generale şi Norme specifice încercărilor materialelor electrotehnice în
instalaţii de joasă şi medie şi înaltă tensiune. O atenţie deosebită trebuie acordată utilizării
instalaţiilor de înaltă tensiune, pentru a evita orice posibilităţi de electrocutrare sau de deteriorare
a instalaţiilor.
SE IMPUNE RESPECTAREA CU STRICTEŢE A URMĂTOARE-LOR CERINŢE ALE
TEHNICII SECURITĂŢII:
1. Fiecare student este obligat să partcipe la instructajul privind normele de tehnică a securităţii
(N.T.S.) şi de acordare a primului ajutor şi să completeze sub semnătură fişa de instructaj.
2. Nu sunt admişi la lucrări studenţi care nu şi-au însuşit normele de tehnică a securităţii cât şi
cei care la verificările periodice dovedesc o slabă pregătire în acest sens.
3. Nu sunt admişi la lucrări studenţi care nu cunosc conţinutul şi modul de efetuare a lucrării la
care se prezintă.
4. Nu se admite punerea sub tensiune a instalaţiilor decât cu consimţământul cadrului didactic
care conduce lucrarea şi numai după verificarea continuităţii prizei de pământ. Dacă priza de
pământ este întreruptă nu se admite utilizarea instalaţiei pentru încercări.
5. Nu se admite punerera sub tensiune a instalaţiilor decât după ce toate elementele de reglare
au fost comutate în poziţie de zero. În aceeaşi poziţie vor fi readuse aceste elemente după fiecare
încercare efectuată.
7. Pe tot parcursul deşfăşurăii lucrării în laborator nu au acces persoane străine.
8. Persoanele prezente în laborator în timpul efectuării lucrării, nu au voie să angajeze discuţii,
să gesticuleze, să arate cu mâna spre diverse obiecte, să ridice mâna, să se plimbe, să ţină obiecte
metalice în mână.
9. La terminarea experimentărilor se va scoate de sub tensiune instalaţia şi abia apoi se vor
demonta echipamentele.

8
 10. În caz de punere accidentală sub tensiune a unei persoane se va acţiona neîntârziat, de către
oricare dintre celelalte persoane pentru deconectarea instalaţiei. După aceasta se va acorda
accidentatului primul ajutor, de la caz la caz conform instrucţiunilor afilşate în laborator.

9
Lucrarea nr.1

ÎNCERCAREA ULEIULUI DE TRANSFORMATOR

1.1. Scopul lucrării

Scopul acestei lucrări îl constituie executarea încercărilor prevăzute în cadrul controlului curent
al uleiului electrizolant, precum şi determinarea vîscozităţii şi a punctului său de inflamabilitate.

1.2. Consideraţii teoretice

Uleiurile minerale au o mare importanţă în industria electrotehnică, prezentând avantajul, ca şi
gazele, că ocupă toate spaţiile libere şi după străpungere se regenerează instantaneu, ajungând la
caracteristici dielectrice apropiate de cele iniţiale. Lichidele electroizolante se utilizează cu scopul
de a disloca aerul având caracteristici electroizolante superioare.
Ele transmit căldura mai bine decât gazele atât prin conductibilitate, cât şi prin con-vecţie,
factor foarte important în construcţia transformatoarelor. Dielectricii lichizi sunt mai grei decât
gazele, conducând la construcţii cu gabarit mai redus. Ca dezavantaje sunt în general inflamabile,
se oxidează în timp, dau amestecuri gazoase inflamabile sau toxice şi atacă într-o oarecare măsură
metalele şi materialele electroizolante cu care vin în contact.
La baza obţinerii uleiurilor minerale stă petrolul. Petrolul brut constă mai ales din hidrocarburi
saturate de structură parafinică şi naftenică; în afară de acestea, din hidro-carburi aromate şi
nesaturate în diferite cantităţi, precum şi din cantităţi mici de acizi naftenici, răşini, asfalturi şi
compuşi organici ai sulfului şi azotului. Prepararea ţiţeiului curăţat în prealabil se face prin
distilarea fracţionată, care separă ţiţeiul brut după diferite game de fierbere. Uleiurile izolante se
obţin din gazolină, respectiv din distilate de ulei de fus cu vâscozitate mică. Prin prelucrarea în
continuare se îndepărtează o parte din hidrocarburile aromate şi substanţele polare
Uleiurile minerale prezintă dezavantajul că, prin utilizare în timp, se oxidează. Această oxidare
este accelerată de o presiune mărită de aer sau de o proporţie mărită de oxigen şi de funcţionare la
temperaturi ridicate. În general, oxidarea (îmbătrânirea) uleiu-rilor minerale poate fi prevenită într-
o oarecare măsură prin îndepărtarea completă a aerului cu ajutorul vidului înaintat şi prin utilizarea
unui gaz inert care să înlocuiască aerul (modalitate utilizată mai ales în cazul transformatoarelor de
forţă).
Prezenţa unor metale sub formă de electrozi favorizează prin cataliză reacţiile de oxidare ale
uleiului. Din această cauză se obişnuieşte să se acopere suprafeţele de cupru care sunt în contact cu
uleiul prin argintare.
Pentru îmbunătăţirea rezistenţei la îmbătrânire se adaugă uneori substanţe active sintetice, aşa
numiţii inhibitori, a căror acţiune constă într-o captare a radicalilor din lanţul de oxidare şi în
10
descompunerea catalitică a hidroperoxizilor (produse de reacţie ale autooxidării compuşilor
organici). Se întrebuinţează aproape exclusiv diterţiarbutilparacrezol (DBPC), adăugat în pondere
de 3 .
Îmbătrânirea accelerată prin compuşi metalici solubili în ulei, în special cei de cu-pru, se
înlătură în mare măsură prin agenţii care formează o peliculă de protecţie împiedicând dizolvarea
cuprului în ulei (pasivizatori).
Alte substanţe (agenţi de chelatizare) reacţionează cu compuşii metaloorganici dizolvaţi în ulei
şi îi fac inactivi formând compuşi complecşi mai puţin dăunători (dezactivatori).
Conform standardelor se folosesc definiţiile:
Ulei nou – este uleiul livrat de către rafinării, neutralizat niciodată şi avînd caracteristicile
prevăzute în STAS 811; acest ulei nu poate fi utilizat fără a fi recondiţionat fizic.
Ulei nou recondiţionat fizic – este uleiul indicat mai sus, care a fost recoondiţionat fizic (uscat
şi filtrat) în vederea aducerii la parametrii necesari utilizării.
Ulei din exploatare - este uleiul din echipamentele aflate în funcţiune.
Ulei din exploatare recondiţionat fizic – este uleiul din echipamente care,în urma unui
tratament fizic (uscare,filtrare) corespunde parametrilor prescrişi.
Din grupa uleiurilor electroizolante naturale cele mai des utilizate sunt uleiurile minerale, care
după utilizările lor se împart în:
 de transformator, care se utilizează în transformatoare ca electroizolant şi mediu de răcire
şi în întrerupătoare de înaltă tensiune ca electrizolant şi mediu de stingere a arcului electric;

 de condesator, special rafinat, cu pierderi deosebit mici ( tg  10 4 ...10 3 );

 de cablu, mai vâscos, pentru cablurile cu izolaţie din hârtie impregnată cu ulei şi cele cu
gaz sub presiune şi un ulei mai fluid pentru cablurile cu circulaţie de ulei.
Din punct de vedere chimic, uleiurile minerale sunt amestecuri purificate cu hidrocarburi
aromatice ( CnH2n-6) , naftenice ( CnH2n) si parafinice (CnH2n+2) obţinute prin distilarea fracţionată a
ţiţeiului.
În exploatare, uleiului electroizolant suferă un proces de îmbătrânire care afectează profund
caracteristicile dielectrice ale sale şi care este favorizat de următorii factori: oxigenul, temperaturile
ridicate, câmpul electric, arcul electric, lumina şi unele metale ce reacţionează cu uleiul sau
constituie catalizatori ai descompunerii sale. Având în vedere pericolul ce-l prezintă degradarea
uleiului pentru aparatele electrice în care este utilizat, se impune efectuarea unor încercări periodice
pentru verificarea calităţii lui: controlul curent, analiza redusă şi analiza completă.
Periodicitatea acestor încercări este stabilită prin normative.

Controlul curent cuprinde următoarele determinări:

11
  conţinutul de apă (depusă, în suspensie, de constituţie) - calitativ,
 controlul mirosului - calitativ,
 controlul limpezimii - calitativ,
 controlul transparenţei- calitativ,
 determinarea rigidităţii dielectrice, Estr - cantitativ,
 determinarea factorului de pierderi (tg) - cantitativ.
Uleiul de transformator fiind un material nepolar are o permitivitate redusă
(r=2,2...2,4) care variază puţin cu temperatura şi frecvenţa, dar factorul de pierderi creşte
sensibil cu temperatura datorită creşterii conductivităţii electrice.
Rigiditatea dielectrică este mult influenţată de impurităţi, apa fiind impuritatea ceea mai
obişnuită şi de aceea determinarea prezenţei ei în ulei este obligatorie.
În cadrul prezentei lucrpări se execută încercările enumerate la controlul redus, mai puţin tg.
Luarea monstrelor se va executa conform indicaţiilor STAS 41- 65.
Luarea probelor trebuie efectuată cu mare atenţie deoarece este hotarâtoare în ceea ce priveşte
reproductibilitatea şi utilitatea încercării.

1.3 Mersul lucrării

Determinarea calitativă a conținutului de apă

Apa depusă se constată prin luarea de 100 cm3 de ulei într- un flacon cilindric de 150 cm3. Se
lasă uleiul în flacon 20-30 minute, după care se poate observa prezenţa apei depuse (dacă există).
Uleiul cu apa depusă nu mai poate fi folosit decât după recondiţionare.
Apa în suspensie, determină scpăderea rigidităţii dielectrice a uleiului şi poate fi identificată cu
o eprubetă care se usucă la flacară unui bec de gaz, după ce a fost bine curatată. Se introduc apoi 5
cm3 de ulei şi se încălzeşte eprubeta deasupra flăcării până când uleiul fierbe. Dacă în timpul
încălzirii sau fierberii uleiului se aud pocnituri, există apă în suspensie.
Totodată pe pereţii eprubetei se condensează vapori de apă (această porţiune a eprubetei nu se
trece deasupra flăcării pentru a nu se sparge sticla). Dacă uleiul conţine apă în suspensie în
proporţie foarte redusă poate fi folosit fără urmări pentru siguranţa în funcţionare a aparatelor.
Apa în compoziţie poate duce la deranjamente grave în instalţii. Prezenţa ei se pune în
evidenţă cu aceaşi eprubetă, în sensul că dacă apar indicii ale apei în suspensie.
Se va înclina eprubeta până când uleiul ajunge la 2 cm de marginea ei.In această poziţie
eprubeta se roteste în jurul axei sale şi se încălzeşte pe toată lungimea prin mişcarea sa în flacară.
Dacă apar pocnituri rezultă că uleiul conţine apă în compoziţie. In această situaţie uleiul nu mai
poate fi folosit.

12
 Controlul mirosului se face în timpul încălzirii uleiului în sensul că dacă acesta nu are miros
înţepător este corespunzător.
Controlul limpezimii se face în felul următor : în spatele unui vas de sticlă în care s-a introdus
cu 8 ore înainte ulei de transformator se aşează o suprafaţă albă (o coală de hârtie ) şi se priveşte la
lumină concentrată prin ulei la această suprafaţă albă. Se consideră corespunzător dacă nu este
tulbure.
Determinarea rigidităţii dielectrice a uleiului se execută conform STAS 286-73. Rigiditatea
dielectrică (Estr) a uleiului electroizolant reprezintă raportul între ten-siunea electrică de străpungere
a dielectricului, în condiţiile specifice încercării şi distanţa dintre cei doi electrozi între care se
aplică tensiunea.
Rigiditatea dielectrică este o mărime convenţională. Ea depinde de distanţa dintre cei doi
electrozi, de forma lor, de temperatura probei, respectiv de condiţiile încercării. Mai este influenţată
de cea mai uşoară poluare a probei şi trebuie evitat în special absorţia de umiditate. Temperatura
mediului ambiant şi a probei trebuie să fie de 20 oC +5 oC.
Determinarea Estr se face cu aparatul pentru determinarea rigiditatii dielectrice a uleiului tip
ARU-2.
Modul de lucru este următorul:
1. Se clăteşte vasul şi electrozii cu uleiul ce se încearcă şi apoi proba de ulei se toarnă încet în
celula de încercare în lungul unei baghete de sticlă curaţată şi clătită în prealabil cu uleiul de
încercat. Nivelul uleiului în vasul de încercare trebuie să fie cu cel puţin 1 cm peste marginea
superioară a electrozilor.
2. Se reglează distanţa între electrozi cu ajutorul unui calibru special (lera spion) la 2,5 mm.
3. Se închide capacul aparatului, se aduce butonul autotransformatorului la zero şi se
alimentează aparatul de la reţeaua de 220 V curent alternativ.
4. Se aşteaptă 10 minute liniştirea uleiului.
5. Se apasă pe butonul de pornire şi se controlează prezenţa tensiunii, indicată de lampa de
semnalizare. In cazul că aceasta nu este aprinsă se mai controlează închiderea capacului.
6. Se ridică tensiunea uniform, prin rotirea butonului autotransformatorului de la zero la
tensiunea de străpungere cu o viteză de max.2 kV/s. Aparatul se deconectează automat în momentul
străpungerii uleiului.
7. Se agită uşor uleiul din vas între electrozi cu o baghetă de sticlă curăţată în prealabil,
evitându-se formarea bulelor de aer şi se aşteaptă 2 minute pentru îndepărtarea eventualelor
produse de descompunere apărute între electrozi sau pe electrozi.
8. Se străpunge proba de ulei de 6 ori şi se calculează tensiunea de străpungere medie ca media
aritmetică a celor 6 străpungeri efectuate cu condiţia ca nici una din cele 6 valori sa nu difere cu

13
mai mult de 15% din valoarea medie calculată la uleiurile noi şi cu 25% la cele din exploatare. În
cazul în care nu se indeplineşte condiţia de mai sus, se repetă încercarea pe o noua probă de ulei şi
se consideră ca tensiune de străpungere media aritmetică ale celor 12 valori obţinute. Dacă şi de
această dată dispersia εr rezultată este mai mare de 15%, se repetă încercarea începând cu luarea
unei noi probe de ulei.
9. Se calculează rigiditatea dielectrică ca:

U str
Estr  [ kV / cm ] (1.1)
a
în care: Ustr - tensiunea de străpungere în KV,
a - distanţa între electrozi ,în cm.

10. Se calculează Estr mediu , ca media aritmetică a ultimelor 5 determinări. Se calcu-lează eroarea
relativă εrel
11. Datele şi rezultatele se trec în tabelul de mai jos :

Tabelul 1.1 Determinarea rigidității dielectrice

Nr.crt. T [ OC ] Ustr [ kv] Estr [kV/cm] Estr mediu [kV/cm] εrel

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10
11.
12.

1.4. Determinare vâscozităţii convenţionale

1. Vâscozitatea convenţională a uleiului de transformator se măsoară cu ajutorul

vâscozimetrului Engler, care se compune din: un vas cilindric I din otel inoxidabil, având în partea
inferioara un orificiu calibrat şi care se umple cu ulei de transformator, filtrat printr-o sită cu ochiuri
de 0,3 mm, până când vârfurile celor 3 repere de nivel existente în vas ajung abia vizibile;
2. Capul vasului, prevăzut cu două orificii unul pentru termometru şi unul pentru o tijă de lemn
ce serveşte drept obturator al orificiului calibrat;

14
 3. Un vas cilindric II concentric cu primul, ce serveşte drept termostat. Acest vas se umple cu
ulei sau apă şi este încălzit cu gaz;
4. Suport prevăzut cu şuruburi de calare pentru reglarea nivelului probei.
Proba pe care se fac determinările trebuie adusă la temperatura de 20 0C, după care se toarnă în
vasul cilindric I. Se ridică tija de opturare şi se lasă o picatură de lichid suspendată. Se reglează
orizontalitatea nivelului probei cu ajutorul şuruburilor de calare, se acoperă vasul interior şi se
introduc termometrele în ambele vase.
Temperatura probei trebuie menţinută constantă 5 minute după care se aşează un balon de sticlă
special sub orificiul calibrat. Determinarea vâscozităţii se face cronometrând timpul de curgere a
200 cm3 la 20 0C prin acest orificiu.
Vâscozitatea în grade Engler se calculează cu relaţia :
t
CE  (1.2)
c
unde: t - este timpul de curgere a 200 cm3 ulei în secunde.
c - este timpul de curgere a 200 cm3 apă distilată, la 20 0C în secunde.
Dacă firul de lichid curge în picături după primii 200 cm3, determinarea se repetă măsurând
timpul de curgere a primilor 100 cm3, timpul pentru 200 cm3 calculându-se cu formula:
Timp pt. 200 cm3 = 2,35 x timp pt. 100 cm3 (1.3)

1.5. Determinarea temperaturii de inflamabilitate

Punctul de inflamabilitate este temperatura cea mai joasă la presiune normală, la care uleiul
încălzit în condiţii determinate, se aprinde în contact cu o flacără, fără a conti-nua să ardă.
Orice lichid combustibil emite la suprafaţa sa vapori, îşi schimbă starea fizică în zona
superficială. Cantitatea de vapori acumulată şi viteza de evaporare depinde şi de alte condiţii: dacă
vasul este deschis sau închis, presiunea atmosferică, de suprafaţa lichidului precum şi de faptul
dacă atmosfera de deasupra lichidului este agitată sau liniştită.
Vaporii rezultaţi, dacă vin în contact cu aerul (aceasta se întimplă întotdeauna la depozitarea
produselor inflamabile), pot produce un amestec exploziv, când proporţia dintre vaporii
combustibili şi aer se află între anumite limite. Prin explozie se înţelege aprinderea şi arderea
violentă şi totală a vaporilor de combustibili.
Raportul dintre cantitatea de vapori de produs combustibil şi aer necesară exploziei, depinde de
compoziţia combustibilului. Acest raport ce rezultă din calcul este aproximativ 4… 12%.

15
 În aparatele pentru determinarea inflamabilităţii se realizează un amestec de vapori produs
petrolier şi aer, în anumite condiţii, iar aprinderea acestui amestec combustibil se realizează cu
ajutorul unei flăcări.
Temperatura lichidului, în momentul în care cantitatea de vapori emisă de lichid supus
încălzirii, este astfel încât cantitatea de aer disponibilă a format amestecul combustubil care se
aprinde, se măsoară cu ajutorul termometrului aparatului în care se face determinarea şi se
consideră punct de inflamabilitate.
Măsurarea inflamabilităţii se face conform stasurilor STAS 811-72 şi STAS 10130-75.
Determinarea stabilităţii termice se face conform STAS 10242 / 1-75; STAS 5488-80; STAS 5489 -
80. Proba de analiză colectată se face conform STAS 41-78.
Importanţa determinării punctului de inflamabilitate este de a caracteriza produsul din punct de
vedere al siguranţei în ce priveşte pericolul de aprindere, în timpul depozitării precum şi
comportarea lui în timpul exploatării.
Determinarea punctului de inflamabilitate a uleiului de transformator se face în aparatul
Marcusson compus din: - baia de aer şi plita electrică sau baie de nisip (1), formată dintr-un vas
cilindric prevăzut cu un suport metalic inelar (2) în care se fixează creuzetul (vas deschis
Marcusson 3). Baia de aer - electrică - fixată pe suportul (4) prevăzută cu un şurub de calare (5).
Creuzetul (vas 3) din porţelan prevăzut în interior cu 2 repere circulare, unul negru superior şi altul
roşu interior, până la care se toarnă proba (reperul negru pentru produse cu punct de inflamabilitate
sub 250 C, iar cel roşu pentru produse peste 250 0C ), creuzetul este prevăzut în exterior cu o
flanşă cu care se sprijină pe suportul metalic (2). Termometrul (6) cu rezervor sferic pentru deter-
minarea tempera-turii la care se face aprinderea prins în suportul (7). Apărătoarea de tablă (8)
aşezata în partea de sus în spatele băii de aer sau nisip şi apărătoarea de tablă sau azbest (9) aşezată
în partea de jos, în faţa băii de aer sau nisip, care servesc pentru ferirea aparatului de curenţii de aer;
dispozitiv de aprindere (10) format dintr-un tub metalic îndoit la ambele capete care se poate roti în
plan orizontal în jurul unui suport. Distanţa de la buza dispo-zitivul de aprindere până la marginea
superioară a creuzetului se poate regla cu ajutorul şurubului (11). La capătul (12) al dispozitivului
de aprindere se face legătura cu sursa de gaze.

16

Figura1.1 Aparatul Marcusson
Aparatul se încălzeşte astfel ca
temperatura probei să crească la început cu 6
 1 C pe minut. Când temperatura probei se
apropie de circa 30 C de punctul de inflama-
bilitate presupus, după fiecare creştere a
temperaturii cu 1 C se conduce flacăra
dispozitivului de aprindere cu aceeaşi viteză
înainte şi înapoi la nivelul mărimii creuzetului
astfel încât fla-căra să treacă în cele 2 sensuri
în timp de o secundă, evitându-se încălzirea
flăcării dea-supra creuzetului. Temperatura la
care pentru prima dată se aprind vaporii de
deasupra creuzetului, se citeşte termometrul şi
se consideră ca punct de inflamabilitate.

1.6. Problemele de urmărit. Concluzii

Se urmăreşte determinarea gradului de poluare al uleiului, în funcţie de aceasta se va indica
oportunitatea tratamentului de recondiţionare (uscare, filtrare) în scopul refolosirii uleiului.
Rezultatele determinărilor curente se vor trece într-un tabel recapitulativ de forma:

Tabelul 1.2. Caracteristicile tehnice ale uleiului de transformator testat

Nr.crt. Denumirea mărimii măsurate Rezultatul determinării Observații

1. Apă depusă „da” sau „nu”
2. Apă în suspensie „da” sau „nu”
3. Apă în compoziţie „da” sau „nu”
4. Mirosul înţepator-normal
5. Limpezimea limpede-tulbure
6. Rigiditatea dielectrică kV/cm
0
6. Punctul de inflamabilitate C
O
7. Vâscozitatea Engler E

17
Lucrarea nr.2

CARACTERISTICILE ELECTRICE ALE MATERIALELOR

ELECTROIZOLANTE SOLIDE

2.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării este determinarea principalelor caracteristici electrice ale materialelor
electroizolante. Se va determina și rezistivitatea de volum şi de suprafaţă ale unor mostre de
materiale electroizolante sub formă de plăci şi tuburi şi se va determina rigiditatea dielectrică a unor
folii electroizolante.

2.2. Considerații teoretice

Pentru utilizarea corectă a materialelor electroizolante este necesară cunoaşterea exactă a

proprietăţilor acestora. Grupa proprietăţilor electrice cuprinde conductivitatea electrică ,
rezistivita-tea de volum v, rezistivitatea de suprafaţă s, permitivitatea relativă r, rigiditatea dielec-
trică Estr, şi factorul de pierderi tg .
La materialele electroizolante valorile rezistivităţilor de volum v şi de suprafaţă s indică
calitatea de izolant a acestora (menţinerea rezitivităţilor la valori cât mai mari în orice condiţii de
mediu este o măsură a calităţii lor).
Rezistivitatea de volum se defineşte ca fiind rezistenţa măsurată în curent con-tinuu a unui cub
de material cu latura egală cu unitatea. Determinarea acestei rezistivităţi se face pentru controlul
omogenităţii materialului, pentru studiul influenţei umidităţii şi temperaturii, precum şi pentru
descoperirea impurităţilor ce influenţează calitatea mate-rialelor şi care în general nu se pot
descoperi prin alte metode.
Rezistivitatea de suprafaţă se defineşte convenţional pentru materialele solide ca fiind
rezistenţa măsurată în curent continuu a unui pătrat delimitat la suprafaţa materialului prin 2
electrozi în formă de cuţit. Determinarea ei este importantă pentru cazurile când folosirea unui
material în anumite scopuri depinde în special de proprietăţile sale şi mai ales de rezistenţa sa la
umezeală.
Prin rigiditate dielectrică Estr se înţelege valoare minimă a intensităţii câmpului electric sub
acţiunea căreia are loc străpungerea unui dielectric, în condiţii date.
Rigiditatea dielectrică se exprimă numeric, prin raportul între valoarea efectivă a tensiunii de
străpungere (Ustr) şi grosimea minimă (a) a dielectricului, considerată în zona cuprinsă între
electrozii de încercare:
18
 U str
E str  [V/m], [kV/mm] (2.1)
a
Tensiunea de străpungere depinde de o serie de factori dintre care cei mai importanţi sunt:
natura, starea, omogenitatea şi izotropia dielectricului, temperatura, forma tensiunii şi durata
aplicări ei asupra dielectricului precum şi forma electrozilor.

2.3. Principiul determinării

În principiu determinarea cestor mărimi are loc prin măsurarea rezistenţei ce o opune materialul
izolant trecerii curentului electric în cazul când pe feţele acestuia se află dispuşi electrozi la
potenţiale diferite.
Pentru determinarea separată a rezistenţelor de volum RV şi de suprafaţă RS este necesară
utilizarea unui al treilea electrod numit şi electrod de gardă.
Circulaţia curenţilor prin volumul materialului IV, pe suprafaţa lui IS, şi prin materialul aflat sub
electrodul de gardă Ii, în cazul schemei de măsurare a rezistenţei de volum, este ilustrată în figura
2.1.

Figura 2.1.Circulaţia curenţilor de volum şi de suprafaţă.

În acest caz ampermetrul măsoară numai curentul de volum IV şi determinarea rezistenţei de

volum este imediată:
U
Rv  [] (2.2)
Iv
unde: U este tensiunea indicată de voltmetru.
Pentru determinarea rezistenţei de suprafaţă electrozii e1 şi e2 se leagă la acelaşi potenţial, iar e3
la cealaltă polaritate a tensiunii, astfel încât ampermetrul va indica curentul de suprafaţă IS, iar
rezistenţa de suprafaţă se determină cu relaţia:

19
 U
RS  [] (2.3)
Is
Forma şi dimensiunile electrozilor sunt normalizate prin STAS 6107 - 81 care indică şi
tensiunile aplicate electrozilor care pot avea următoarele valori: 100, 250, 500 sau 1000 V.
Epruvetele pentru încercări se execută în conformitate cu standardele sau normele în vigoare
pentru materialele respective şi trebuie să fie curate şi cu suprafeţele necontaminate pentru a nu se
modifica caracteristicile materialului.
Metodele de măsurare a rigidităţii dielectrice se pot clasifica după mai multe criterii.
După forma tensiunii aplicate se deosebesc următoarele încercări:
- la tensiune continuă
- la tensiune alternativã cu frecvenţa 50 Hz
- la impuls de tensiune (undă de şoc)
Metodele de determinare a rigidităţii dielectrice diferã dupã durata de aplicare a tensiunii astfel:
- la tensiune de durată (scurtă sau lungă)
- prin aplicarea bruscă a tensiunii (sau impuls de tensiune).
Determinarea rigidităţii dielectrice se face printr-o încercare experimentală la care dielectricul
introdus între doi electrozi, de formă şi dimensiuni date, i se aplică o tensiune înaltă, crescătoare
continuu sau în trepte, de la zero până la obţinerea străpungerii dielectricului. Raportând tensiunea
de străpungere (Ustr) la grosimea “a” a dielectricului se obţine rigiditatea dielectrică Estr.

Încercări de durată
Rigiditatea dielectrică la tensiune de durată poate fi determinată prin aplicarea tensiunii de
scurtă sau lungă durată. Cea dintâi conduce la străpungerea electrică, iar a doua la străpungerea
termică şi electrică.

Încercare de scurtă durată

Se caracterizează prin creşterea tensiunii de la zero până la străpungere cu o viteză de 1 kV
/secundă.
Încercarea de scurtă durată se efectuează în două moduri:
- cu tensiune reglabilă continuu;
- cu tensiune reglabilă în trepte.
În primul caz, tensiunea aplicată dielectricului (dintre electrozii E1 şi E2) se reglează continuu de
la zero până la străpungere. Tensiunea de străpungere US1, astfel obţinută, se raportează la grosimea
a a dielectricului. Acest raport constituie rigiditatea dielectrică ES1 determinată prin încercarea de
scurtă durată cu tensiune reglabilă continuu.

20
 La încercarea de scurtă durată cu tensiune reglabilă în trepte se determină mai întâi tensiunea de
străpungere US1 pritr-o încercare asupra uneia dintre epruvete. Fiecăreia dintre celelalte epruvete i
se aplică, timp de un minut o tensiune de 0,4 US1 iar apoi, din minut în minut se ridică tensiunea
câte o treaptă de 5 % din US1 până când se obţine străpungerea (la o tensiune US2). Raportând
tesniunea US2 la grosimea „a” a materialului se obţine rigiditatea dielectrică ES2 la încercarea prin
trepte de tensiune.

Încercarea de lungă durată

Se execută asupra materialelor electroizolante solide în modul următor:
- în prealabil se determină la o epruvetă tensiunea de străpungere US1;
- fiecărei epruvete i se aplică timp de 30 minnute, o tensiune de 0,5 US1;
- din 30 în 30 de minute se ridică tensiunea în trepte de 5 % din US1, până la străpungere
când se atinge tensiunea Usi. Rigiditatea dielectrică Esi, la încercarea de lungă durată, se obţine prin
raportul dintre Usi şi grosimea a a materialului încercat.

Încercarea la impuls de tensiune

Se execută aplicând dielectricului o undă de tensiune cu amplitudine apropiată de valoarea
tensiunii de străpungere. Dacă nu are loc străpungerea, se repetă încercarea cu o undă cu
amplitudinea mai mare până când materialul supus încercării, este străpuns. Calitatea dielectricului,
la încercarea cu impuls de tensiune (undă de şoc) se apreciază prin coeficientul de şoc  care
reprezintă raportul între tensiunea de străpungere cu impuls de tensiune Usi şi tensiunea de
străpungere de durată Usl.

U si
 (2.4)
U sl
Deoarece străpungerea de durată este electrică şi termică, iar străpungerea la impuls de tensiune
este pur electrică (deci se produce la valori mai mari ale tensiunii), coeficientul de şoc are totdeauna
valoarea supraunitară.
Materialele sub formă de foi sau plăci cu grosime sub 3 mm, se încearcă la străpungerea cu
electrozi având forma standardizată.Dimensiunile probei se iau astfel ca să nu apară conturnarea
înainte de străpungere. Se recomandă dimensiunile de 150 x150 mm (după normele germane V.D.E.
3003 Tul 2-10.1995).
Se efectuează încercări la tensiune alternativă de 50 Hz şi la tensiune continuă. Pentru foi şi
plăci (pînă 1 mm) cu tensiunea de străpungere sub 10 kV se lucrează cu instalaţia de 9 kV c.a., iar
pentru materialele având teensiuni de străpungere mai mari, cu instalaţia 100 kV c.a. şi instalaţia de
50 kV.

21
 Din cele trei epruvete, prima şi a doua se încearcă cu instalaţia de 100 kV sau 9 kV c.a. cu
tensiune reglabilă continuu respectiv cu tensiunea reglabilă în trepte, iar a treia epruvetă se
încearcă cu instalaţia de curent continuu ( 50 kv) cu tensiunea reglabilă continuu. Se vor compara
rezultatele obţinute cu instalaţiile de c.c şi c.a.

2.4. Mersul lucrării

Determinare rezistivităţilor de volum ale materialelor electroizolante sub formă de plăci

a. Se realizeazã montajul din figura 2.2.
Unde:
S - este sursa de curent continuu;
μA - multimetru electronic;
R - rezistenţa de protecţie a aparatului de măsură.,Rp = 104 [];
V - voltmetru de curent continuu ;
K1 – comutator;
E1, E2, E3 - electrozi de măsură;
M - materialul electroizolant de studiat (STAS 6107 – 81 indică forma şi dimensiunile
electrozilor).

Figura 2.2. Schema de montaj pentru determinarea rezistivităţii de volum.

b. Înainte de introducerea foliei electroizolante de studiat între electrozi, se măsoară grosimea a

cu ajutorul unui micrometru de precizie.
c. Se introduce materialul între electrozi şi după conectarea sursei prin întreru-pătorului K1 se
ridică tensiunea la 1000 V.
d. După un minut de la aplicarea tensiunii se face citirea microampermetrului, având grijă ca
valoarea tensiuni în momentul citirii, să fie cea fixată (1000 V).

22
 Citirea se face după un minut de la aplicarea tensiunii deoarece la detreminarea rezistivităţilor
interesează numai curentul de conducţie şi este necesar să se aştepte anularea curentului datorat
polarizării materialului.
Rezistivitatea de volum se calculează cu relaţia:
S
 v  Rv [.cm] (2.5)
a
unde : RV - rezitenţa de volum determinată cu relaţia (2.2);
S - aria nominală a electrodului superior, protejat;
a - grosimea materialului, în cm.

d12
S [cm2] (2.6)
4
Determinarea rezistivităţilor de suprafaţă la plăci
Determinările se fac pe aceleaşi epruvete şi în aceleaşi condiţii ca la punctul 2.4.1
Montajul folosit pentru aceste deteminări este cel din figura 2.3.

Figura 2.3. Schema de montaj pentru determinarea rezistivităţii de suprafaţă.

P
Rezistivitatea de suprafaţă va fi calculată cu relaţia:  s  Rs [] (2.7)
a
unde : RS - rezistenţa de suprafaţă calculată cu relaţia (2.2),
a - distanţa dintre electrozi în cm conform figurii 2.3,
P - perimetrul străbătut de curenţii de suprafaţă.
P =  (d1 + g) [cm] (2.8)
Pentru determinarea rezistivităţilor de volum şi suprafaţă la tuburi se vor utiliza electrozi
adecvaţi epruvetei tubulare.

  d 2 l  g 
Rezistivitatea de volum se va calcula cu relaţia:  v  Rv [.cm ] (2.9)
d

23
unde: -d2 este diametrul exterior al tubului, l este lungimea electrodului, g este distanţa dintre
electrodul principal şi electrodul de gardă, d este grosimea tubului.

Tabelul 2.1 Determinarea rigidății dielectrice a foliilor electroizolante

Materialul
electroizolant

Dimensiunile epruvetei se vor măsura cu micrometrul. Datele măsurate şi calculate în cadrul

lucrării se trec în tabelul 2.1.
Rezistivitatea de suprafaţă se va calcula cu relaţia:
2  d 2
 s  Rs [] (2.10)
g
Determinarea rigidităţii dielectrice
Pentru determinarea rigidităţii dielectrice forma şi dimensiunile probelor este condiţionată de
forma şi dimensiunile electrozilor. În acest sens, specificaţiile normelor diferă simţitor de la o ţară la
alta.
Materialele electrizolante solide se prezintă sub formă de pelicule, foi subţiri, plăci, tuburi şi
bare.
Foi şi plăci subţiri.
Materialele sub formă de foi sau plăci cu grosime sub 3 mm, se încearcă la stră-pungerea cu
electrozi având forma din fig.2.4. Dimensiunile probei se iau astfel ca să nu apară conturnarea
înainte de străpungere. Se recomandă dimensiunile de 150x150 mm.

24
 Plăci groase. Pentru măsurarea tensiuni de străpungere a plăcilor cu grosimi mai mari de 3 mm,
la mijlocul probei se practică o adâncitură, în formă de calotă sferică, astfel ca grosi-mea minimă a
plăcii să devină 3 mm +2%. Electrodul superior este o sferă metalică cu diametrul de 25 mm, iar
electrodul inferior are diametrul de 75 mm şi se obţine prin lipirea unei foiţe de staniol sau prin
metalizarea suprafeţei.
Se efectuează încercări la tensiune alternativă de 50 Hz şi la tensiune continuă. Pentru foi şi
plăci (pînă la 1 mm ) cu tensiunea de străpungere sub 10 kV se lucrează cu instalaţia de 9 kV c.a.,
iar pentru materialele având tensiuni de străpungere mai mari, cu instalaţia de 50 kV. Din cele trei
epruvete, prima şi a doua se încearcă cu instalaţia de 100 kV sau 9 kV c.a. cu tensiune reglabilă
continuu, respectiv tensiunea regla-bilă în trepte, iar a treia epruvetă se încearcă cu instalaţia de
curent continuu cu ten-siunea reglabilă continuu. Se vor compara rezultatele obţinute cu instalaţiile
de c.c şi c.a..
Pentru efectuarea măsurătorilor trebuie să se verifice în prealabil starea de funcţionare a
instalaţiei cu care urmează să se lucreze.

Figura 2.4 Schema instalaţiei pentru determinarea rigidităţii dielectrice.

KR- comutator reţea; V - volmetru; Rp - potenţiometru;
TIT- transformator de înaltă tensiune; R - rezistenţă; M - mostră;
E1,E2 - electrizi; E - eclatori.

Se procedează astfel:
- instalaţia de înaltă tensiune fiind deconectată de la reţea,se aşează concentric epruveta între
cei doi elctrozi.
- înainte de conectare la reţea se va urmări ca poziţia elementelor de comutare şi reglare, ale
instalaţiei de înaltă tensiune, să corespundă indicaţiilor respective.
- se conectează instalaţia la reţea şi se ridică tensiunea, în mod continuu, cu o viteză de 1
kV/s,până când proba este străpunsă la o tensiune Usi. Această încercare se face atât cu instalaţia de
c.c. cât şi cu instalaţia de c.a..
- se deconectează instalaţia de la reţea şi se comută elementele de reglare în pozi-ţia iniţială.
25
 - se scoate epruveta dintre electrozi, i se măsoară grosimea în locul unde a fost străpunsă şi se
calculează rigiditatea dielectrică Esl.
- cu instalaţia de c.a. execută apoi o încercare şi cu tensiunea reglabilă în trepte pentru a se
obţine tensiunea de străpungere Us2 şi respectiv rigiditate dielectrică Es2, notându-se rezultatele în
tabelul 2.2..

Tabelul 2.2. Caracteristicile electrice ale materialelor electroizolante

Felul încercării Denumirea materialului Ustr a Estr Observatii

kV mm kVmm
Scurtă durată cu
tensiuea reglabilă
continuu.
Scurtă durată cu
tnsiunea reglabilă în
trepte.

2.5. Probleme de urmărit

Rezistivităţile diverselor materiale determinate în cadrul lucrării se vor compara cu cele date în
literatura de specialitate. Se vor face aprecieri asupra calităţii de electroizolant a diverselor
materiale studiate.
Pe baza comparării rigidităţilor dielectrice determinate experimental cu cele din literatura de
specialitate se vor trage concluzii referitoare la calităţile electroizolante ale materialelor studiate.

26
Lucrarea nr. 3

MATERIELE ELECTROIZOLANTE SOLIDE ORGANICE

3.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării este prezentarea principalelor materiale electroizolante organice solide, a

recunoașterii acestora și identificarea semifabricatelor în care se prezintă.

3.2 Mersul lucrării

Materialele organice solide sintetice posedă un număr mare de atomi de carbon pe moleculă şi
se pot forma prin diferite procese chimice prin gruparea monomerilor în polimeri (sau
macromolecule) cu mii de atomi de carbon pe moleculă.
Procesele de formare a macromoleculelor sunt: polimerizarea; policondensarea şi poliadiţia,
imprimă şi anumite proprietăţi specifice materialului format.
Din punct de vedere a structurii moleculare materialele solide se pot grupa în:
1) Micromoleculare (ceruri şi substanţe ceroase),
2) Macromoleculare (răşini).
Substanţele ceroase nepolare ( parafina; ceresina şi vaselina) sunt încă frecvent utilizate datorită
pierderilor foarte mici de energie pe care la prezintă în câmp alternativ chiar şi la frecvenţe foarte
înalte. Aceasta datorită faptului că polarizarea predominată este cea electronică.
Substanţele ceroase polare se obţin prin hidrogenarea uleiului de ricin sau prin clorurarea
naftalinei şi prezintă ca proprietate esenţială permitivitatea foarte mare ceea ce le face foarte utile
pentru realizarea condensatoarelor de capacitate mare la volum mic.
Materialele macromoleculare după natura lor pot fi:
1) naturale ( animale: şellacul; vegetale: colofoniul şi fosile copalul (chihlimbarul),
2) sintetice (de polimerizare: polistiren, polivinilcarbazol, polietilenă, poliizobutilenă,
policlorură de vinil, politetrafluoretilenă (sau teflon); de poliadiţie: poliuretani; epoxidice; de po-
licondensare: poliamide, poliesteri, carbamidice, fenolice, melaminice etc.).
Polistirenul se pretează în toate stările şi formele sale ca dielectric în circuite de înaltă frecvenţă
datorită pierderilor foarte mici (similar parafinei) în câmp alternativ.
Din polistiren se fabrică benzi flexibile (stiroflex) pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă
ca şi materiale poroase (stiporor) utilizate pentru izolaţii electrice, termice şi fonice, sau pentru
ambalarea instrumentelor de măsură.

27
 Polietilena are utilizări similare sub formă de plăci, tuburi, folii, piese turnate, izolaţii de cabluri
şi conductoare. De asemenea se utilizează PCV în stare vâscoasă pentru lipiri şi acoperiri cu
peliculă izolantă. PTFE (teflon) este cea mai bună răşină sintetică, cu stabilitate termică peste
250 °C, păstrându-şi proprietăţile şi în domeniul temperaturilor criogene până în apropiere de
0 [°K]. PTFE se utilizează în condiţii de solicitări intense termice şi de umiditate, pentru maşini şi
aparate electrice izolate în clasele H şi C. Se fabrică sub formă de plăci, bare, tuburi, carcase şi folii
(0,05–1,6 mm).
La noi în ţară se produce PTFE la Combinatul chimic din Victoria. Dintre răşinile sintetice de
polimerizare se utilizează frecvent în electrotehnică şi polimerii acidului acrilic, fie ca răşini tari
(pexiglas) fie ca răşini de lipire (plexigum).
Răşinile de policondensare şi de poliadiţie sunt utilizate la fel, fie în stare solidă, fie în stare
vâscoasă ca materiale de lipire sau ca bază a lacurilor.
Câteva dintre aceste răşini sunt surprinse în tabelul următor, în care sunt prezentate şi răşinile
siliconice deşi acestea, ca şi uleiurile siliconice constituie o categorie de trecere între materiale
organice şi cele anorganice.
Răşinile fenoplaste (sau bachelitice) se utilizează până la temperaturi de 150 °C pentru piese
electroizolante, ca bază a lacurilor sau ca liant la fabricarea stratificatelor (pertinax, textolit etc.).
Policondensarea se poate opri şi apoi continua după necesităţi.
Cu catalizator bazic se obţine în timpul reacţiei între 100 şi 160 °C, bachelita A (Rezol)
termoplastă, aproape vâscoasă, bachelita B (Rezitol) termoplastă, nerigidă; şi bachelita C (Rezit)
termorigidă, durp insolubilă. Combinaţii între fenoplaste şi carbomidice, sau melaminice pot fi
realizate pentru îmbunătăţirea unora dintre proprietăţi sau pentru diversificarea posibilităţilor de
utilizare.
Răşinile poliamide se disting ca bază a emailurilor cu mare aderenţă în special la conductorii de
aluminiu sub denumirea de izoperlon, izorelon. Poliesterii sub formă de fibre, hârtie, ţesături, filme
sau folii transparente (nylon, bostarphan) se utilizează în construcţia transformatoarelor uscate şi a
bobinelor pentru electromagneţi. De asemenea se utilizează pentru materiale combinate (nuvolit,
poliflex) sau ca suport pentru produse pe bază de mică (H2Msi).
Răşinile epoxidice prezintă ca o caracteristică esenţială aderenţă foarte bună la suprafaţa
corpurilor şi se utilizează atât ca bază a lacurilor de impregnare mai ales pentru izolanţii în clasa F.
Prezintă de asemenea mare rezistenţă la acţiunea arcului electric, mare rezistivitate de suprafaţă,
foarte bune proprietăţi mecanice şi lipsă de incluziuni gazoase. Răşinile epoxidice se utilizează în
amestec cu un catalizator (durifivator), fără a necesita solvenţi, ca răşini de turnare, de presare, de
impregnare sau de lipire, ca şi pentru fabricarea stratificatelor cu ţesături de sticlă (sticlotextolit) sau
a materialelor combinate pe bază de mică şi ţesături de sticlă.

28
 Răşinile sintetice cu mare aderenţă cum sunt cele fenolice şi epoxidice se utilizează pentru
fabricarea maselor plastice stratificate ca: – pertinax (umplutură din hârtie de cablu preimpregnate,
suprapuse şi presate la cald); – textolitul (cu umplutură din ţesuturi textile); – sticlotextolitul ( cu
umplutură din ţesătură de sticlă).
Din grupa materialelor electroizolante organice face parte şi celuloza, esterii şi eterii celulozei,
fibra vulcan şi alţi derivaţi ai celulozei. Produsele din celuloză au cea mai mare utilizare în
electrotehnică sub formă de: hârtii (de condensator, telefonică, de cablu, hârtia suport pentru
produse de mică); cartoane (prespanuri); fibra vulcan (leteroidul) este celuloză tratată cu clorură
de zinc; filme (triacetat de celuloză); ţesături (de bumbac, in, mătase naturală, mătase artificială);
– tuburi linoxinice (sterling sau varnish). Produsele de hârtie, ţesături sau fibre se utilizează de obi-
cei impregnate ca lacuri cleioase, răşinoase, oleobituminoase, în general organice.

3.3 Probleme de urmărit

Se vor analiza vizual și tactil următoarele grupe de materiale: Hârtii, cartoane și celuloze,
Polietilene, Poliamide, Carbonil, Elastomeri, Ebonite, Bachelite, PVC, Teflon, Folii Kapton, etc.
Pentru cel puțin 10 materiale se vor prezenta (tabelar) principalele caracteristici tehnice,
semifabricate și aplicații.

29
Lucrarea nr. 4

MATERIELE ELECTROIZOLANTE SOLIDE |ANORGANICE

ȘI SILICONICE

4.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării este prezentarea principalelor materiale electroizolante organice solide, a
recunoașterii acestora și identificarea semifabricatelor în care se prezintă.

4.2 Mersul lucrării

Materailele anorganice chiar dacă foarte stabile termic, sunt mult mai rar utilizate în
electrotehnică și electronica datorită prelucrabilității mai scăzute.
În domeniul rocilor naturale, numai marmura şi şistul au unele utilizări restrânse în
electrotehnică.
Sticla este materialul cel mai reprezentativ din grupa materialelor electroizolante anorganice
produse sintetic .
Din punct de vedere fizic, sticla e un lichid subrăcit cu o structură amorfă.
Aceasta este o consecinţă a faptului că vâscozitatea creşte aşa repede la întărire încât nu se pot
forma nici un fel de cristale .Moleculele rămân astfel în distribuţie neordonată.
Sticla se obţine din amestecul mai multor oxizi din care cel mai important e bioxidul de siliciu
care, de regulă, există ca nisip cuarţos. Alţi oxizi sunt: trioxidul de bor, trioxidul de aluminiu, oxidul
de calciu.
Materialele folosite la fabricarea sticlei sunt: nisip feldspat, argilă, ecolină.
Procedeul de obţinere a semifabricatului de sticlă constă în: turnare, trefilare, laminare, suflare,
presare şi centrifugare.
Din sticlă se realizează izolatori de trecere, ţesături impregnate sau nu şi suporturi pentru
produse pe bază de mică.
Marmura este o roca metamorfă care se obţine în blocuri mari şi se poate prelucra mecanic la
dimensiunile dorite. A fost utilizată pentru tablourile de comandă, dar a fost înlocuită în zilele
noastre aproape complet cu materiale electroizolante moderne.
Şistul se foloseşte în special cel argilos care este o rocă densă sub formă de plăci care constă în
principal în bioxid de siliciu. E adecvat pentru plăcile de bază ale demaratoarelor şi pentru alte
aparate asemănătoare cu în clase de execuţie grea. Serveşte de asemenea ca material de umplutură
în compoziţia unor mase de presare.
30
 Cuarţul din punct de vedere chimic este un bioxid de siliciu (SiO2). Cuarţul cristalizează sub
formă trigonal – trapezoidală. Cuarţul este unul dintre materialele cele mai răspândite pe pământ. În
forma cea mai pură există în cristalul de stâncă. Mai frecvent, cuarţul apare sub forma mai puţin
pură de cuarţit ca parte componentă a nisipurilor. În stare naturală, cuarţul se prelucrează în
electrotehnică mai ales ca nisip cuarţos folosit pentru stingerea arcului electric în siguranţele
fuzibile. Din materialul cuarţos se produc în forme rotative de centrifugare mai ales corpuri cu
simetrie de rotaţie. Cuarţul şi sticla de cuarţ pot fi produse astăzi şi sintetic.
Cristalul de stancă datorită preţului mare aproape că nu se foloseşte, dacă se face abstracţie de
utilizările piezo-electrice ale cuarţului. Făina de cuarţ se foloseşte ca material de umplutură în
răşinile de turnare. Din sticla de cuarţ se produc lamele de acoperire pentru celulele solare şi
baloane mici de sticlă la becurile cu halogeni. Din materialul cuarţos se obţin izolatoare de susţinere
pentru instalaţiile de desprăfuire electrostatică, încălzitoare de imersie.
Asbestul este cel mai important pentru electrotehnică este crisolitul (hidroxilicat de magneziu),
în structură fibroasă cu fire relativ lungi. Formula structurii cristalului este Mg3 [(OH)4/Si2O5]; se
cristalizează monochinal.
Azbestul sub formă de fibre de lungimi diferite şi scame se utilizează ca material de consolidare
şi umplutură în diferite formule de mase de presare, respectiv piese presate. Firele de azbest se
folosesc, de asemenea, la izolaţia unor conductoare.
Produsele de azbociment constau în proporţie de 80 % din fibre de azbest măcinate şi 20% din
ciment Portland. Azbocimentul se obţine prin amestecarea fibrelor de azbest cu ciment şi apă, după
ce se presează sub formă de plăci sau direct ca piese. După întărire materialul prezintă rezistenţă
mecanică ridicată.
Azbocimentul se caracterizează prin rezistenţa la arcul electric şi rezistenţă termică ridicată
.Este rezistent la flacără şi la radiaţii termice mari şi poate fi expus la în regim de durată la
temperaturi de până la 350°C. Plăcile şi piesele de azbociment se folosesc pentru camere de stingere
şi plăci suport solicitate termic. Fibrele de azbest se pot prelucra în fire, şnururi, ţesături, benzi,
hârtie şi carton. Azbestul nu este un material electroizolant bun, dar este higroscopic iar conţinutul
de apă are mare importanţă asupra proprietăţilor sale electrice. Azbestul e rezistent la arcul electric
si descărcări luminiscente. Azbestul pur (cu un conţinut de 95 – 99 % ) suportă temperaturi de
400°C. Azbestul poate fi folosit numai la solicitări electrice modeste, însă acolo unde sunt
temperaturi mari sau condiţii chimice dure el este indispensabil şi astăzi. Pentru instalaţiile de înaltă
frecventă nu este utilizabil.

Mica apare în natură în diferite tipuri, dintre care pentru electrotehnică două prezintă mare
importanţă:
– muscovitul sau mica potasică ;
31
 – flogopitul sau mica magneziană.
Mica muscovit a fost mult timp cea mai utilizată datorită proprietăţilor electrice excelente. Mica
flogopit a fost mai mult folosită aplicatiile unde stabilitatea la temperaturi înalte avea o
însemnătate deosebită. Muscovitul e un silicat de potasiu – aluminiu de forma KAl2 (OH)2/AlSi3O10
iar flagopitul un hidrosilicat de potasiu-magneziu aluminiu.
Mica perfectă e transparentă ca sticla dar de cele mai multe ori ea este puţin colorată. La
muscovit predomină nuanţele deschise: verzui, gălbui, roşiatec şi gri. Flogopitul este mai închis la
culoare şi prezintă culori mai expresive ca: galben de chihlimbar, roşu şi brun. Culorile roşu – brun
indică conţinutul de fluor, cele brune până la negru conţinutul de fier, magneziu şi mangan.
Mica se poate cliva uşor în foiţe subţiri, absolut uniforme, ca o consecinţă a rezistenţei mici a
legăturii Van-der-Waals. Aceste foiţe sunt flexibile şi elastice. Mica este rezistentă la conturnare.
Ceea ce caracterizează de asemenea mica este rezistenţa mare la străpungere electrică şi o mare
rezistivitate de volum. Factorul de pierderi dielectrice depinde puţin de temperatură şi frecvenţă.
Mica e rezistentă la arcul electric şi la descărcări luminescente. O foiţă transparentă de mică de
25 m grosime lasă să treacă 90 % din lumina vizibilă.
Mica are o mare rezistenţă la temperaturi ridicate care sunt limitate de temperatura de calcinare.
Aceasta e temperatura la care se degradează grupele hidroxilice. Mica devine la această temperatură
tulbure şi îşi pierde rezistenţa. Această temperatură se situează la muscovit între 600 şi 800 °C, iar
la flogopit între 700 şi 900 °C. Mica este sensibilă de asemenea la variaţiile bruşte de temperatură.
Mica sintetică – fluorflogopit (Si3, AlO10, F2Mg3) posedă multe din caracteristicile naturale, şi în
câteva privinţe este un material superior pentru aplicaţiile electrice, însă preţul foarte ridicat şi
dificultăţile de fabricaţie îi restrâng utilizările.
Din mică se realizează următoarele semifabricate:
a) Plăci rigide:
– mica asamblată sub presiune cu sau fără căldură exterioară, sub formă de plăci rigide cu
următoarele subcategorii: micanită de colector – material rigid pe bază de mică, utilizat la
separatoare izolante între lamele de collector, termomicanita – cu rezistenţă la temperatura
specificată, micanita de formare, poate fi formată la cald pentru scopuri generale, – micanita dură.
b) Materiale flexibile:
– mica asamblată, suficient de flexibilă pentru a putea fi aplicată prin bobinare sau înfăşurare, cu
sau fără încălzire se împarte în următoarele subcategorii: micanite şi micabenzi flexible, mica
asamblată sub forma de coli, foi şi benzi, micanite si micabenzi flexible, micabenzi poroase.

Materialele electroizolante siliconice formează o categorie aparte de dielectrici deoarece fac

trecerea de la materiale organice la cele anorganice, reunind proprietăţile acestora. Ele sunt combi-

32
naţii organice ale siliciului, având la bază gruparea siloxan (succesiune de atomi de siliciu–oxigen).
polisioxanii (sau siliconii) pot avea macromolecule liniare sau arborescente (spaţiale), deci se pot
prezenta fie în stare lichidă, fie în stare solidă.
După starea în care se află siliconii sunt:
1) lichizi (uleiurile siliconice),
2) vâscoşi (unsori),
3) elastomeri (cauciucuri siliconice) şi
4) solizi (răşini).
Datorită grupării siloxanice stabilitatea termică a siliconilor este de peste 200 °C, chiar 250 °C şi
îşi păstrează proprietăţile până la (–60 °C). Rigiditatea uleiurilor siliconice este apropiată de 200
[kV/cm] iar factorul de pierderi este foarte mic.
Cauciucurile siliconice se utilizează uneori cu inserţie de sticlă fie sub formă de benzi, fie ca
izolaţie pentru cabluri şi prezintă proprietăţi asemănătoare răşinilor şi uleiurilor, remarcându-se prin
proprietăţile mecanice excelente, iar din punct de vedere electric prin: – permitivitatea relativă la
106 Hz,  = 2,8–8; – factorul de pierderi la 106 Hz, tg  = 10–3; rezistivitatea de volum
V = 1017 [cm]; rezistivitatea de suprafaţă S = 1013 []; rigiditatea dielectrică ES = 120–290
kV/cm. Cauciucurile siliconice cu proprietăţi superioare celorlalte tipuri de cauciucuri utilizate în
electrotehnică.
Din punct de vedere tehnic, produsele siliconice se împart în acest sens în uleiuri siliconice,
răşini siliconice şi cauciucuri siliconice.
Răşinile metilsiliconice sunt în general prea rigide pentru utilizările practice adăugarea grupelor
de fenol nu îmbunătăţeşte numai comportarea elastică ci şi rezistenţa termică.
Astfel, la răşinile siliconice sunt combinaţi aproape întotdeauna metilsiloxani şi respectiv
fenilsiloxani.
Răşinile de impregnare pentru izolaţii după procedeul de impregnare sub vid şi presiune,
pentru înaltă şi joasă tensiune, în special pentru motoarele de tracţiune de clasă H, sunt realizate pe
bază de fenilmetilvinilhidrogen-polixiloxani cu catalizator încorporat de platină.
Răşinile siliconice sunt rezistente la conturnare, insensibile la efectul Corona şi la arcul electric.
Rezistenţa la iradiere este de 2MGJ/Kg.
Răşina siliconică este incombustibilă, în foc se produce bioxid de siliciu. Este în mare măsură
rezistentă la oxigen şi ozon şi prin aceasta rezistă la îmbătrânire.
Cauciucul siliconic are rezistenţa mecanică mai mică decât a altor elastomeri; ea este
comparativ mai bună în domeniul temperaturilor coborâte şi mari. Cauciucul siliconic este în
general, rezistent la conturnare şi descărcări luminiscente şi poate fi expus în funcţie de durată, unei
doze de radiaţie de 10-100 KJ/Kg.

33
 Câteva sorturi sunt apte de întrebuinţare până la -60 oC; temperatura de îngheţ se situează
întotdeauna sub -50 oC, în formulări speciale chiar -100 oC.
Cauciucul siliconic poate fi considerat ca fiind neinflamabil; la flacără se produce un schelet
silicic care încă mai asigură o izolaţie. Vaporii de apă sunt cei care acţionează nefavorabil asupra
cauciucului siliconic.
Rezistenţa la ulei depinde de felul cauciucului siliconic. Acesta este sensibil la ozon, insensibil
şi rezistent la intemperii, este inodor şi insipid şi inofensiv din punct de vedere fiziologic. În mare
măsură este rezistent la ciuperci si bacterii. Principalele proprietăţile electrice ale acestuia sunt
prezentate în tabelul următor.
Cu cauciucul vulcanizabil la cald se produc plăci şi tuburi flexibile, se izolează conductoare şi
cabluri. Plăcile de cauciuc se utilizează ca straturi interne pentru izolaţia de fază; tuburile flexibile
izolate pentru conductele de conexiuni ale motoarelor foarte solicitate.
Conductele de alimentare izolate asemănător se utilizează pentru cuptoare şi termoelemente,
pentru bobinele de cursă inversă a bobinajului pe orizontală a aparatelor TV şi alte aparate solicitate
termic.
De asemenea izolatoarele de trecere etanşe, la lichid pentru unele condensatoare se produc din
cauciuc siliconic.
Tipurile de cauciuc siliconic vulcanizabile la rece, cu vâscozităţi diferite, corespund pentru
fixarea prin turnare a pieselor electronice şi pentru încapsularea unor circuite întregi şi aparate.
Este de menţionat de asemenea folosirea pentru înfăşurarea statorică a cauciucului siliconic la
unele motoare de curent trifazat. Cauciucul siliconic posedă de acestea o excelentă capacitate de
izolare în cazul impurificărilor pronunţate.
De un interes deosebit pentru utilizarea siliconilor ca materiale electroizolante, este faptul că se
pot obţine tipuri de răşini siliconice corespunzătoare „Normelor pentru materiale electrice
antigrizutoase şi antiexplozive“ în ceea ce priveşte stabilitatea faţă de amestecuri de dizolvanţi şi
abur din diferite grupe de inflamabilitate.

4.3 Probleme de urmărit

Se vor analiza vizual și tactil următoarele materiale: Sicla (turnată, țesută, impregnată),
micafolii, micabenzi, mica turnată, azbociment, stearit, cuarț, azbest și cauciuc siliconic.
Pentru cel puțin 10 materiale se vor prezenta (tabelar) principalele caracteristici tehnice,
semifabricate și aplicații.

34
Lucrarea nr. 5

STUDIUL TERMISTOARELOR

5.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării este Ridicarea caracteristicilor statice tensiune - curent pentru mai multe tipuri de
termistoare şi determinarea variaţiei rezistenţei statice a termistoarelor în funcţie de curent, R = f
(I).

5.2. Considerații teoretice

Termistorul face parte din categoria dispozitivelor semiconductoa-re omogene (fără joncţiuni)
care au la bază proprietăţile materialelor semiconductoa-re: dependenţa conductivităţii de
temperatură.
Termistoarele sunt rezistoare neliniare având coeficientul de temperatură al rezistivităţi negativ
şi mare (în valoare absolută de peste 10 ori mai mare decât cel al metalelor).
1 dR
   (5.1)
R d
Dintre caracteristicile termistoarelor prezintă o importanţă deosebită dependenţa rezistenţei
termistoarelor de intensitatea curentului electric şi temperatură.

Figura 5.1. Caracteristicile U(I), R(I) pentru termistor.

În cazul curenţilor mici, încălzirea termistorului este foarte redusă, rezistenţa electrică a acestuia
variază foarte puţin, tensiunea fiind proporţională cu curentul.
La creşterea curentului termistorul se încălzeşte şi rezistenţa sa scade, curba U = f (I) prezentând
un maxim.

35
 Termistoarele se fabrică din amestecuri de oxizi (Fe, Mn, Ni, Ca, Ba, Ti, Cu, Cd, W, U), de
sulfuri (de Ag şi Si) sau din substanţe ceramice în porii cărora se injectează metale sau spineli de
magneziu şi titan.
În mod obişnuit se fabrică din oxizii menţionaţi sub formă de mici perle, bastonaşe sau discuri
sintetizate în atmosferă oxidantă la 1250 - 1300 0 C.
Utilizările mai importante ale acestora sunt limitarea curentului electric (termistorul funcţionând
ca un reostat fără cuptor), menţinerea constantă a tensiuni la bornele unui receptor, măsurări de
temperaturi (termometre cu rezistenţă) şi ca relee de timp (folosindu-se inerţia lor termică mare 0,1
la 600 s).

5.3. Mersul lucrării

Pentru determinarea caracteristicilor statice a termistorului se procedează în felul următor: se

analizează montajul din figura 5.2. în care elementele schemei au semnificaţiile:
- ATR - autotransformator reglabil,
- mA, V - aparate de măsură (miliampermetru, voltmetru),
- K - întrerupător monopolar,
- K1, K2 - inversoare monopolare,
- Rd - redresor,
- V - varistor.
iar Rh este reostat de 40  şi 1,3 A şi r este termistorul de studiat.

Figura 5.2. Schema de montaj pentru studiul termistorului.

Se măsoară cu ohmetrul rezistenţa la rece a termistorului de măsurat.

Se creşte curentul în circuit atât cu ajutorul autotransformatorului cât şi cu reostatul Rh până la o

valoare maximă citindu-se valorile acestuia şi ale tensiuni corespunzătoare la bornele termistorului.
Pentru termistorul disc marcat în codul culorilor cu verde tip TG 1150 curentul maxim va fi de
90 mA pentru termistorul hexagon, roşu tip TG 6002 curentul maxim va fi de 800 mA, iar pentru
termistorul hexagon verde tip TG 6050 curentul maxim va fi de 90 mA.

36
 Măsurătorile se vor repeta de trei ori pentru fiecare termistor, după fiecare răcire completă a sa.

Datele și rezultatele se trec în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1. Determinarea caracteristicilor statice a termistoarelor

Tipul
termistorului I1 U1 I2 U2 I3 U3 Imed Umed R

5.4. Probleme de urmărit. Concluzii

Pentru termistoarele de pe stand se vor trasa caracteristicile Umed = f(Imed) şi R = f (Imed).

Se vor prezenta caracteristicile tehnice (minim 10) a trei tipuri de termistoare.

Se vor prezenta trei aplicații tehnice ale termistoarelor.

37
Lucrarea nr. 6

STUDIUL VARISTOARELOR

6.1. Scopul lucrării

Ridicarea caracteristicii statice curent - tensiune ale unor varistoare pentru ambele sensuri ale
curentului în dispozitiv şi determinarea rezistenţei statice:

U
R (6.1.)
I

3.2. Considerații teoretice

Varistorul sau prescurtat VDR (voltage depending resistor) este un rezistor neliniar cu o
pronunţată dependenţă a rezistenţei statice (U/I) şi diferenţiale de tensiune aplicată. Caracteristica
statică I = f (I) este o caracteristică simetrică (figura 3.1.).
Cei mai importanţi parametri caracteristici ai varistoarelor sunt:
- coeficientul de neliniaritate “n” definit de caracteristica I = f (U) care poate fi aproximată cu o
lege de forma:

I = A  Un (6.2.)

De obicei „n” are valori între 1,5 şi 7, iar A este o constantă dependentă de materiale şi
tehnologie.
- rezistenţa dinamică (definită într-un anumit punct de pe ramura stabilizatoare,
- puterea nominală.
Varistoarele se fabricã din carburã de siliciu (carborund) presat împreunã cu un liant anorganic
(pe bază de ceramicã sau sticlă sau o răşină) şi apoi arsă. Cele cu liant ceramic suportă temperaturi
mai înalte decât cele cu lianţi răşinoşi, primele necesitând şi formarea prin impulsuri scurte de
tensiune ridicată.
Utilizările cele mai importante ale acestor dispozitive sunt: descărcătoare-le pentru instalaţiile
electrice de joasă şi înaltă tensiune, protecţia maşinilor electrice şi a transformatoarelor de curent,
protecţia liniilor de telecomunicaţii, selectoare ce depăşesc o anumită amplitudine, etc.

38
 Figura 6.1. Caracteristicile I(u),R(u) pentru varistor.

6.3. Mersul lucrării

Pentru ridicarea caracteristicilor statice a varistorului se procedează în felul următor:

a. Se realizează montajul din figura 6.2. în care:

- ATR - autotransformator reglabil,

- mA, V - aparate de măsură (miliampermetru, voltmetru),
- K - întrerupător monopolar,
- K1, K2 - inversoare monopolare,
- Rd - redresor,
- V - varistor.

Figura 6.2. Schema de montaj pentru studiul varistorului.

b. Se pun inversoarele K1 şi K2 pe poziţia a, autotransformatorul se aduce la zero şi aparatele pe

scala maximă.

c. Se închide întrerupătorul K şi cu ajutorul autotransformatorului, se stabilesc tensiuni până la

120 V, măsurate la bornele varistorului, pentru fiecare tensiune citindu-se curentul prin varistor.
39
 d. Se reduce tensiunea la zero, se deschide întrerupătorul K şi după răcirea completă a
varistorului se reiau măsurătorile de mai sus, cu inversoarele K1 şi K2 pe poziţia b.
e. Se vor încerca 5 varistoare diferite pentru care se vor trasa caracteristicile statice şi se va
calcula rezistenţa statică. Datele măsurate şi calculate se vor trece în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Caracteristicile statice ale varistoarelor

Tipul
Varistorului Ud Id Ui Ii Rd Ri

Observaţie:
Curentul în varistor nu va depăşi valoarea de 2 mA.

6.4. Probleme de urmărit. Concluzii.

Pentru varistoarele care vor trasa caracteristicile Id = f (Ud) şi Ii = f (Ui), Rd = f (U), pe baza
datelor măsurate (U, I).
Se va calcula coeficientul de neliniaritate „n” şi constanta de material A, se vor înlocui în relaţia
6.2.

Se vor prezenta caracteristicile tehnice (minim 10) a trei tipuri de varistoare.

Se vor prezenta trei aplicații tehnice ale varistoarelor.

40
Lucrarea nr. 7

ÎNCERCĂRI TIP ASUPRA CABLURILOR DE ENERGIE

7.1. Scopul lucrării

Studiul construcţiei şi execuţiei mai multor tipuri de cabluri de energie existente în laborator.
Încercarea conform STAS 8878/85 a unor mostre de cablu trifazat de tipul CYY.

7.2. Considerații teoretice

Conform STAS 6007/80 cablul este definit ca fiind ansamblul constituit din unul sau mai multe
conductoare izolate, înfuniate după un anumit sistem, având mantale individuale sau comune, cu
eventuale învelişuri de protecţie, armături sau ecrane.
Cablurile de energie de joasă şi medie tensiune, conform STAS 9436/2-84, se clasifică în:
- cu izolaţie de cauciuc şi manta de plumb
- cu izolaţie de hârtie impregnată, în manta de plumb
- cu izolaţie de materiale plastice, în manta de plumb
- cu izolaţie şi manta de materiale plastice

Diferitele tipuri de cabluri se simbolizează cu litere corespunzătoare tipului de construcţie,

semnificaţia acestor litere fiind următoarea:
C - cablu de energie
A - conductor de aluminiu (laînceputul simbolului)
Y - izolaţie, manta sau înveliş exterior de P.V.C.
2Y - izolaţie, manta sau înveliş exterior din polietilenă
H - izolaţie de hârtie (când este aşezat imediat după prima literă C)
H - strat semiconductor
C - conductor concentric de nul, din cupru (a doua literă C din simbol)
CO - conductor concentric de nul, din cupru, aplicat ondulat
CE - conductor concentric de nul la cablurile cu mai multe conductoare aplicat individual
peste fiecare conductor
S - ecran de cupru
E - ecran

41
 SE - la cabluri cu mai multe conductoare, strat semiconductor pestre fiecare conductor şi
peste izolaţia fiecărui conductor şi ecran din cupru peste fiecare conductor (simbolul H se anulează)
P - manta din plumb
Ab - armătura din banda de oţel
Ar - armătura din sârmă rotundă de oţel
Al - armătură din sârmă lată de oţel
I - înveliş exterior de protecţie din material fibros impregnat
II - înveliş exterior dublu de protecţie din material fibros impregnat şi banda din fibre de
sticlă
STAS 8778/85 prevede efectuarea următoarelor încercări de tip pentru verificarea calităţii
cablurilor de energie cu izolaţie şi manta P.V.C. pentru tensiunea nominală (U) până la 10 kV între
conductoare:

a) fizico-mecanice
- verificarea rezistenţei conductoarelor şi a ecranelor
- grosimea izolaţiei şi mantalei
- determinarea caracteristicilor mecanice
- absorţia de apă
- pierderea din greutate

b) termice
- rezistenţa de crăpare la cald a izolaţiei şi mantalei
- deformarea la presare la cald a izolaţiei şi mantalei
- rezistenţa la frig a izolaţiei şi mantalei
- rezistenţa la ciclul de încălzire

c) electrice
- rigiditatea dielectrică
- factorul de pierderi dielectrice (tg )
- rezistenţa de izolaţie
- decărcări parţiale
- tinere la unda de impuls
- reactanţa cablului.

În laborator se vor executa o serie de încercări fizico-mecanice şi electrice.

42
 Pentru cablurile fără ecran, încercările electrice se fac în următoarea succesiune normală:
rezistenţa de izolaţie, descărcări parţiale, rezistenţa la îndoire urmată de descărcări parţiale,
măsurarea tg  în funcţie de tensiune şi măsurarea capacităţii, măsurarea tg  în funcţie de
temperatura nominalã de exploatare, rezistenţa la ciclul de încălzire, tinere la unda de impuls şi
rigiditatea dielectrică.

7.3. Mersul lucrării

Prin observaţii se vor identifica mostrele de cablu existente în laborator şi se va face clasificarea
şi marcarea lor.
Se vor executa următoarele încercări de tip asupra unei mostre de cablu trifazat CYY (figura
7.1.).

4 3 2 1

Figura 7.1 Constructia cablului CYY

1 - conductorul de cupru
2 - izolaţie de P.V.C.
3 - înveliş comun din P.V.C.
4 - manta exterioară din P.V.C.

A. Verificarea grosimii izolaţiei şi a mantalei

Determinarea grosimii izolaţiei se face pe o probă de circa 15 cm prin măsurarea circumferinţei
conductorului (respectiv a perimetrului pentru conductoare în formă de sector de cerc) cu o bandă
de hârtie, cu şi fără izolaţie, deducându-se diametrul. Grosimea izolaţiei este semidiferenţa
diametrelor. Se va face o măsurare la începutul probei şi una la şfârşitul ei şi se va lua valoarea
medie a măsurătorilor, care nu trebuie să scadă cu mai mult de 0,1 mm  10 % din grosimea
nomibală (tabelul 7.1.).
Grosimea mantalei se va verifica pe o probă cu o lungime aproximativ egală cu diametrul
exterior al cablului. Proba se taie pe generatoare, se scoate mantaua de P.V.C., se întinde şi se
măsoară grosimea cu un micrometru.
Se execută cinci măsurători în locuri repartizate uniform pe suprafaţa probei. Grosimea radială a
mantalei exterioare va fi conform tabelului 7.2.

43
 Este admisă numai o scădere sub 0,1 mm  15 % din grosimea nominală. Grosimea medie
aritmetică a celor cinci măsurători trebuie să fie cel puţin egală cu valoarera nominală.

Tabelul 7.1. Verificarea grosimii izolaţiei şi a mantalei

Secţiunea nominală a Tensiunea nominală U0

conductorului [mm2] Valorile nominale ale grosimii [mm]
1,5 0,8 - -
2,5 0,9 - -
4, 1,0 - -
6 1,0 - -
10 1,0 - -
16 1,0 - -
25 1,1 - -
35 1,2 3,4 -
50 1,4 3,4 4
70 1,4 3,4 4
95 1,6 3,4 4
120 1,6 3,4 4
150 1,8 3,4 4
185 2,0 3,4 4
240 2,2 3,4 4
300 2,4 3,4 4
400 2,6 3,4 4

Tabelul 7.2. Grosimea radială a mantalei exterioare

Diametrul sub mantaua Până la Peste

exterioară [mm] 20 30 40 50 60 70 80 80
Valoarea nominală a grosimii
peretelui mantalei exterioare 1,8 2,0 2,2 2,6 3,0 3,4 3,8 4,0

44
 B. Verificarea rezistenţei conductoarelor
Mãsurarea rezistenþei chimice a conductoarelor se face cu puntea Weatstone. Rezultatele
obţinute nu trebuie să difere cu mai mult de 4 % între ele.

C. Determinarea rigidităţii dielectrice

Încercarea se face asupra unei mostre scufundate în apă cu o oră înaintea efectuării
probei.Tensiunea alternativă de frecvenţă industrială se va aplica între conductor şi apă. Tensiunea
de încercare va fi 3U0, la care se va ajunge progresiv. Nu trebuie să se producă străpungeri ale
izolaţiei.

D. Măsurarea tg  în funcţie de tensiune

Încercarea se va face pe o probă condiţionată astfel: proba va fi îndoită în jurul unui cilindru, la
temperatura încăperii, cel puţin o spiră completă.
Apoi se va îndrepta şi procesul se va repeta după ce proba a fost rotită cu 180 0 în jurul axei sale.
Ciclul de operaţii se va repeta încă de două ori.
Diametrul cilindrului va fi 20 (d+D)  5 %, unde d este diametrul conductorului iar D este
diametrul ecranului peste izolaţia conductorului.
Factorul de pierderi se va mãsura la temperatura ambiantã cu o tensiune de 0,25 U0; U0; 1,25 U0
şi 2 U0 la 50 Hz, utilizând puntea Schering de înaltă tensiune.
Valorile măsurate nu vor depăşi valorile indicate în tabelul 7.3.

Tabelul 7.3.

tg  max la 2U0 900.10-4

Creşterea max. tg  între:
- 0,25 U0 şi 1,25 U0 20.10+4
- 1,25 şi 2U0 20.10+4

E. Măsurarea rezistenţei se izolaţie

Încercarea se va face înaintea oricărei încercări electrice, pe o probă menţinută 24 ore la
temperatura încăperii şi scufundată în apă cu o oră înainte de măsurare. Tensiunea de încercare va fi
300 V  500 V c.c. şi se va aplica pe o durată suficientă pentru a obţine o măsurare stabilă, dar
minim un minut.
Rezistivitatea de volum rezultă din relaţia de izolaţie cu următoarea formulă:

2  l  R (7.1)
v 
D
ln
d
45
 unde: V - rezistivitate de volum [.cm]
R - rezistenţa de izolaţie []
l - lungimea cablului [cm]
D - diametrul exterior al izolaţiei [mm]
d - diamterul interior al izolaţiei [mm]

Tabelul 7.4. Coeficienții de calcul

Temperatura 0C 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
Coeficient 0,43 0,44 0,45 0,46 0,48 0,49 0,50 0,52 0,53 0,55 0,57 0,60 0,63 0,66

Temperatura 0C 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28

Coeficient 0,70 0,74 0,79 0,85 0,92 1,00 1,11 1,24 1,39 1,55 1,74 1,96 2,22 2,52

Temperatura 0C 29 30 31 32 33 34 35

Coeficient 2,87 3,25 3,75 4,25 4,90 5,60 6,45

Valoarea minimă cerută este de 1 x 1013 [.cm] pentru cablurile de 0,61 / 1 kV şi de 1 x 1014
[.cm] pentru cablurile 3,5 / 6 kV şi 5,8 / 10 kV.
Dacă temperatura este diferită de 20 0C, rezultatele se vor recalcula cu coeficienţii din tabelul
7.4.
7.4. Probleme de urmărit

Se urmăreşte cunoaşterea construcţiei şi marcării cablurilor precum şi încercările de tip ce se

execută asupra lor.
Pe baza rezultatelor experimentale se vor trage concluzii privind calitate cablurilor încercate.
Se vor explica câte 3 coduri pentru cabluri de energie din grupele: cabluri de uz general, cabluri
pentru instalații electrice fixe, cabluri pentru instalații electrice mobile, cabluri de comandă și
semnalizare și cabluri pentru aplicații speciale.

46
Lucrarea nr. 8

ÎNCERCĂRI TIP ASUPRA CONDUCTOARELOR DE BOBINAJ

8.1. Scopul lucrării

Studiul construcţiei şi execuţiei mai multor tipuri de conductoare de bobinaj din laborator.
Identificarea diferitelor tipuri de conductoare de bobinaj, clasificarera şi marcarea lor pe baza
standardului STAS 6007/80.
Verificarea calităţii conductoarelor prin supunerea acestora la încercări de tip (se vor încerca
conductoarele de bobinaj emailate şi un conductor de cupru cu izolaţie de P.V.C. tip F).

8.2. Considerații teoretice

Conform STAS 6007/80 conductorul de bobinaj este definit ca fiind conductorul izolat utilizat
la realizarea înfãşurărilor maşinilor electrice, precum şi a diferitelor bobine în aparate electrice ca şi
în aparatura electronică.
Încercările de tip sunt acele încercări ce se execută la asimilarea produsului pentru a stabili
calitatea acestuia conform standardului de produs. Ele au ca obiect verificarea tuturor condiţiilor
tehnice ale materialului electrotehnic. Aceste încercări se mai execută la schimbarera procesului
tehnologic precum şi periodic, o dată pe an.
Conductoarele de bobinaj pot fi împărţite după natura izolaţiei lor în mai multe categorii:
a - cu izolaţie de hârtie
b - cu izolaţie din fire de bumbac
c - cu izolaţie din fire de mătase
d - cu izolaţie din fire de sticlă
e - emailate
f - cu izolaţie combinată, email şi fire de bumbac, mătase sau sticlă
g - in polietilenă

Primele trei categorii de conductoare de bobinaj se utilizează în maşinile şi aparatele electrice

realizate în clasa de izolaţie A, cu temperatura maximă admisibilă de 105 0C. Conductoarele izolate
cu fire de sticlă se încadrează în clasa B, F sau H după tipul lacului utilizat.

47
 Cele emailate aparţin clasei A, dacă lacul de emailare este un lac uleios, sau unor clase
superioare, în cazul folosirii de lacuri pe bază de răşini sintetice (poliamidice, poliuretanifce,
polivinilacetalice).
Ultima categorie de conductoare se utilizează în cazuri speciale, când se recomandă o mare
rezistenţă la acţiunea apei.
STAS 5924/90 indică următoarele încercări pentru conductoarele rotunde din cupru emailate:
a) fizico-mecanice
- verificarea diametrelor
- verificarea alungirii
- verificarera la efortul de resort
- încercarea de supleţe şi de aderenţă
- încercarea de rezistenţă la abraziune

b) electrice
- determinarea tensiunii de străpungere
- verificarea continuităţii izolaţiei
- verificarera tangentei unghiului de pierdere

c) termice
- verificarea la termoaderenţă
- determinarea stabilităţii termice (anduranţa termică)
- încercarea de rezistenţă la lipire
- încercarea la şoc termic
- încercarea de termoplasticitate

d) chimice
- încercarea rezistenţei la solvenţi.

8.3. Mersul lucrării

În cadrul lucrării se vor face următoarele încercări de tip:

A. Verificarea diametrelor, se face cu un micrometru având suprafeţele de măsurare cu un

diametru de 5 la 8 mm, iar forţa de măsurare trebuie să fie între 0,75 şi 1,25 N.
Măsurarea diametrului exterior se face astfel: se efectuează trtei măsurători egal repartizate pe
circumferinţa conductorului, în două puncte situate la 1 m distanţă unul de altul. Drept diametru
exterior se va lua media rezulatatelor celor şase măsurători.

48
 Măsurarea diametrului conductorului dezizolat se face pentru conductori de  > 0,071 mm. Se
procedează astfel: în două puncte situate la 1 m distanţă. se îndepărtează cu grijă pelicula de email
(utilizând solvenţi adecvaţi sau prin ardere) şi se măsoară diametrul aşa cum s-a indicat mai sus.
Ovalizarea (se determină numai pentru diametre mai mari de 0,071 mm) se defineşte ca fiind
cea mai mare diferenţă între citirile maxime şi minime pentru fiecare secţiune dreaptă.

B. Încercarea de supleţe şi de aderenţă se poate face prin trei metode: înfăşurarea pe dorn,
tracţiunea bruscă sau torsionarea. Se va utiliza metoda înfăşurării pe dorn lustruit, care se roteşte cu
3 rot/sec cel puţin 10 spire alăturate din epruveta de încercat. Diametrul dornului şi forţa de
tracţiune exercitată la înfăşurarea pe dorn sunt indicate în STAS 8516/70 în funcţie de diametrul
conductorului încercat.
Determinarea izolaţiei se controlează cu o lupă cu grosimea 6x. Încercarea se execută pe trei
epruvete de un metru, luate la distanţă de cel puţin un metru una de alta, din fiecare bobină de
probă.

C. Determinarea tensiunii de străpungere

Pentru conductoarele de bobinaj cu diametrul între 0,04 şi 2,5 mm, această încercare, conform
STAS 5924/90, se execută astfel: o epruvetă de circa 400 mm este răsucită pe o lungime de 125
mm.
Sarcina aplicată la capetele libere în timpul răsucirii şi numărul de răsucire, sunt date în tabelul
4.5. în funcţie de diametrul nominal al conductorului.
Bucla de la extremitatea porţiunii răsucite se taie în două locuri şi conductoarele se curbează fie
la această extremitate, fie la cealaltă, pentru a obţineo distanţă maximă între ele.
.
Tabelul 8.1. Tesytarea mecanică a conductoarelor de bobinaj

Diametrul nominal d [mm] Forţa totală plicată la Numărul de

cele două fire (N) răsuciri pe 15 mm

Peste Până la (inclusiv)

0,04 0,07 0,2 40
0,07 0,11 0,40 40
0,11 0,25 0,85 33
0,35 0,50 3,40 16
0,50 0,75 7,00 12
0,75 1,05 13,50 8
1,05 1,5 27,00 6
1,50 2,15 54,00 4
2,15 2,50 108,00 3

49
 Se aplică între conductoare o tensiune alternativă care se măreşte cu o viteză de 100 V/sec până
la străpungere. Dacă străpungerea are rol în mai puţin de 5 sec, se reduce viteza de creştere a
tensiunii, iar dacă tensiunea de străpungere este mai mare sau egală cu 2500 V, această viteză va fi
de 500 V/sec.
Încercarea se face pe cinci epruvete şi dacă una dintre ele dă un rezultat inferior celui specificat
se reia încercarea pe o altă serie de epruvete. La a doua serie nu se mai admite nici un defect.
Tensiunile minime de străpungere sunt indicate în tabelul 8.2.

Tabelul 8.2. Tensiunile minime de străpungere

Diametrul nominal Tensiunea minimă străpungere

al conductorului emailat [mm] [V]
Peste Până la Grad 1 Grad 2
0,50 0,71 1800 3100
0,71 0,85 1900 3500
0,85 0,95 2000 3700
0,95 1,12 2100 3800
1,12 1,13 2200 3900

D. Determinarea rezistenţei de izolaţie

Această încercare se execută astfel: epruveta de conductor emailat se taie în două bucăţi. Prima
jumătate de eprivetă se înfăşoară spiră lângă spiră într-un singur strat, pe un dorn din material
electroizolant. A doua jumătate se înfăşoară în acelaşi mod peste primul stra, formând cel de-al
doilea strat. Capetele ambelor straturi se execută strâns cu 75-100 spire pe minut, fixând un capăt pe
dorn, iar de celălalt capăt atârnând o greutate.
Dimensiunile dornului şi mărimea sarcinii sunt date în tabelul 8.3. în funcţie de diametrul
conductorului.
Rezistenţa de izolaţie se măsoară între cele două straturi suprapuse, cu o tensiune de 100 V,
citirea făcându-se la un minut după aplicarea tensiunii, valoarea obţinută trebuie să fie mai mare de
50 M/km.

50
 Tabelul 8.3. Dimensiunile dornului şi mărimea sarcinii în funcţie de diametrul conductorului.

Diametrul nominal al Dimensiunile dornului [mm] Sarcina [N]

conductorului
[mm] D1 D2 L
Peste 0,40  0,50 15 18 25 2,45
Peste 0,50  0,60 15 18 25 2,45
Peste 0,60  0,80 45 50 50 2,45
Peste 0,80  1,00 45 50 50 4,90
Peste 1,50  1,80 45 50 50 9,81

E. Verificarea tangentei unghiului de pierderi

Se execută cu ajutorul a trei epruvete, de tipul celor utilizate la determinarea rezistenþei de

izolaþie. Se măsoară cu Q-metrul la 1 MHz factorul de calitate. Tangenta unghiului de pierderi este
inversul factorului de calitate şi poate avea la această frecvenţă valoarea maximă de 300.10-4.

8.4.Probleme de urmărit

Se urmăreşte construcţia şi codificarea conductoarelor de bobinaj din cupru și aluminiu, de

secțiune rotundă și rectangulară.
Se studiază încercările de tip ce se execută asupra lor.
Pe baza rezultatelor experimentale se vor trage concluzii privind calitatea conductoarelor de
bobinaj încercate.
Se vor explica 10 coduri pentru conductoare de bobinaj cât mai diverse.
Se vor compara caracteristicile tehnice ale conductoarelor de bobinaj secțiune rotundă și
rectangulară.

51
Lucrarea nr. 9

STUDIUL MATERIALELOR FEROMAGNETICE MOI

9.1. Scopul lucrării

Studiul principalelor materiale feromagnetice moi: tablele electrotehnice (sicioase) și

determinarea pierderilor în fier cu aparatul Epstein

9.1. Considerații teoretice

În cicuitele magnetice ale maşinilor şi aparatelor electrice, străbătute de fluxuri magnetice

alternative, au loc pierderi de energie. Această energie este luată de la sursa ce alimentează maşina
sau aparatul considerat.
O parte din enegie pierdută în cicuitele magnetice se manifestă sub formă de caldură care
încălzeşte, în mob inutil, maşinile şi aparatele elctrice. Ea constituie efectul caloric al circulatiei
curenţilor turbionari (curenţi Foucault) prin masele feromagnetice. Puterea (Pc) corespunzătoare
acestor pierderi de energie, depinde de volumul circuitului magnetic, de forma şi dimensiunile
acestuia.
O altă parte din energie pierdută în circuitele magnetice se manifestă sub formă de energie de
magnetizare ciclică a maselor feromagnetice (proporţinală cu suprafaţa unui ciclu de histerezis şi cu
numărul de cicluri efectuat într-un interval de timp). Puterea (Ph) corespunzătoare acstor pierderi
dpinde de volumul cicuitului magnetic, dar la circuite formate din tole, nu depinde grosimea tolelor.
Atît pierderile prin curenţi turbionari (Pc) cât şi cele prin histerezis (Ph), depind de frecvenţa (f)
şi de forma tensiunii de alimentare a cicuitelor electrce cu miezuri feromagnetice, precun şi de
valoarea inducţiei magnetice (B). Randamentul unei maşini este cu atât mai redus cu cât nivelul
pierderilor în fier este mai ridict. Aceasta impune găsirea unor soluţii eficace pentru reducerea
pierderilor în fier.
Tablele utilizate în construcţia cicuitelor magnetice pentru curentul alternativ, prezintă propietăţi
magnetice diferite în funcţie de structura şi compoziţia lor şi prin urmare şi pierderile, pentru
unitatea de masă diferă de la un tip de tolă la altul. Pierderile totale în fier se exprimă pentru 1 kg
din pachetul de tole şi prin relaţii de calcul, semiempirice, dintre care o formă mult utilizată şi
suficient de exactă este dată de relaţia:

f  f 
PFe      [ W/kg ] (9.1)
100  100 
52
 unde:  şi  sunt constante ce depind de structura şi compoziţia tolei. Pierderile exprimate prin
relaţia 5.1 se numesc pierderi specifice.
Pentru utilizarea raţinală a tolelor, în construcţia circuitelor magnetice pentru maşinile şi
aparatele electrice, este necesar să se determine pe cale experimentală valoarea pierderilor specifice
pentru mai multe monstre din fiecare lot de tole.
În cadrul lucrãrii se vor determina, experimental, pierderile specifice pentru douã categorii tablã
silicioasã laminatã la cald şi pentru o categorie de tablă laminată la rece.

9.2. Metode de măsurare

Pentru determinarea pierderilor specifice totale în fier se utilizeazã metoda wattmetricã dupã
schema şi aparatul propus de Epstein.
Cazul ideal ar fi când s-ar face mãsurãri asupra unui circuit magnetic toric confecţionat din
tolele supuse experimentării. Practic, acest caz implică dificultăţi mari.
Aparatul Epstein pentru studierea unui circuit magnetic de formă pătrată la care pierderile în fier
se pot determina cu o eroare de numai 10-12 % faţă de miezul toric. Circuitul magnetic al aparatului
Epstein este format din patru pachete de făşii de tole aşezate după laturile unui pătrat, ficare pachet
având lugimea de 0,5 m, lăţimea de 0,03 m iar înălţimea pachetului se formează cu un număr de
fâşii de tole astfel alese ca masa unui pachet să fie de 2,5 kg + ( 0,5 x masa unei fâşii ), iar masa
totală a celor patru pachete să nu depăşească 10 kg + ( 0,5 x masa unei fâşii ).
Pachetul se montează ca în figura 5.2. introducându-se ficare în câte o carcasă pe care se află
câte două bobine cilindrice. Fiecare bobină are acelaşi număr de spire (150). Bobinele din primar
sunt legate în serie ( n1 =600 spire ) şi la fel cele din secundar ( 600 spire ).
Dacă se realizează cu aparatul Epstein un montaj cu cel din fig.5.2 se deduce uşor în ce constă
metoda de determinare a pierderilor specifice în fier.
Puterea consumată din reţea de circuitul primar, dat fiind clupajul inductiv între primarul
alimentat şi secundarul închis prin impedanţa foarte mare a bobinei de tensiune a wattmetrului, se
poate scrie:

P = U1b∙I1∙cos  =Ph + PC + I12 ∙r1 (9.2 )

unde: I21∙r1 reprezintă pierderiderile în bobinajul primar ( r1 fiind rezistenţa bobinajului primar ).
Dacă se urmăreşte diagrama vectorială a tensiunilor şi curenţilor şi se neglijează căderea de
tensiune datorită fluxului de dispersie a bobinajului primar rezultă:
Ph + Pc = Ue1∙I1∙cos  (9.3)
Cum n1 = n2 = 600 spire, rezultă că Ue1 = Ue2 şi

53
 Ph + Pc = Ue2∙ cos  (9.4)

Deoarece bobina de curent a wattmetrului este conectată în circuitul primar iar cea de tensiune
la bornele circuitului secundar ( U2b ), wattmetrul măsoară pierderile în fier dată de relaţia ( 5.4. )
plus pierderile în circuitul secundar I22 ( r2 + Ruw).

Tensiunea indusă în secundar este : Ue2 = U2b +I2∙r2 (9.5)

unde: r2 - fiind rezistenţa bobinajului secundar. Ţinînd cont că r2 = 3,12  este neglijabil faţă de
rezistenţa circuitului de tensiune a wattmetrului, Ruw =1000…3000  şi că :
U 2b
I2  ( 9.6)
R uw
relaţia (9.4 ) devine:
2
 U  U 
Ph  Pc   U 2 b  2 b  r2   I1  cos  -  2 b   r2  R uw  (9.7)
 R uw   R uw 
cu r2 neglijabil rezultă:

U 22 b
Ph + Pc = PFe = U2b∙ I1 ∙cos - (9.8)
R uw
unde: U2b∙r1 ∙cos  reprezintă puterea măsurată de wattmetru.
Deci, pierderile totale în fier se obţin măsurând puterea P w cu wattmetru montat ca în figura 9.2
şi tensiunea U2b la bornele circuitului secundar, adică:

U 22 b
PFe=Pw - [W] (9.9)
R uw
Deoarece rezistenţa wattmetrului nu s-a considerat în calcule, ele se conectează prin apăsare pe
B1 numai cît timp se citeşte tensiunea şi rămâne deconectat când se fac citirile la wattmetru şi la
ampermetru.
Pentru a reduce erorile de măsurare se impune ca wattmetrul să fie de clasă de precizie 0,5.
Pierderile specifice totale în fier, rezultă raportând pierderile P Fe la masa circuitului magnetic
(M=10kg) adică:

PFe
PFe= [W/kg] (9.10)
M
În practică interesează pierderile specifice la diferite inducţii şi în mod necondiţionat la
inducţiile de 1 T şi 1,5 T, la frecvenţa de 50 Hz.

54
 În acest scop în montajul din figura 9.2 se alimentează aparatul Epstein cu diferite tensiuni
pentru care se notează indicaţiile wattmetrului şi ale ampermetrului. Pentru fiecare valoare a
tensiunii se determină prin calcul valoarea corespunzătoare a inducţiei cu relaţia:

U 2b
B= [T] (9.11)
4 k f S n
unde: k-factorul de formă al tensiunii şi are valorile:
k=1,11 pentru 0<B<1,2T
k=1,12 pentru 1,2<B<1,6T
k=1,14 pentru 1,6<B<1,7 T
Cu mărimile măsurate şi cu cele calculate din relaţiile 5.8, 5.9 şi 5,10 se trasează curbele B=f(I1)
şi PFe=f(B) pentru categoria de tole supuse încercării.

9.3 Efectuarea măsurătorilor

Se notează datele aparatului Epstein existent în laboratorul de Materiale electrotehnice:

n1=n2=600 spire
r1=0,25  - rezistenţa celor patru bobine primare legate în serie
r2=3,12  - rezistenţa celor patru bobine secundare legate în serie
r1 şi r2 conţin şi rezistenţele firelor de legătură dintre bobine
S=6,54∙10-4 m2 (secţiunea netă a pachetului de tole)
I1=8,5 A (valoarea maximă admisă)
M=10 kg (masa circuitului magnetic)
- se introduc cele patru pachete de tole din primul lot, în carcasele bobinajelor şi se fixează
cu piesele de străngere astfel ca întrefierurile de montare să fie cat mai mici posibile
- se realizează montajul din figura 5.2 punandu-se c2 în poziţie de tensiune minimă
- se închide KR şi se apasă pe B1 pentru a se citi tensiunea
- se reglează tensiunea din 10 volţi în 10volţi şi se notează pentru fiecare tensiune indicaţia
wattmetrului şi a ampermetrului în tabeleul 5.1
- se calculează cu relaţia 5.10 tensiunile necesare pentru a obţine inducţiile de 1t şim 1,5 T,
tensiuni pentru care se execută măsurări obligatorii. Se observă că pentru fiecare valoare a tensiunii,
cu datele notate ale aparatului relaţia 5.10 poate fi utilizată sub forma:

U 2b
B= [T] (9.12)
78,48  k
- după executarea măsurătorilor până la inducţia de saturaţie, se deschide KR şi se deplasează c2
în poziţia iniţială (U=0)
55
 - se schimbă pachetele de tole cu cele din lotul următor şi se repetă operaţiile de mai sus
- cu datele trecute în tabelul 9.1 şi cu cele calculate cu relaţiile 9.9, 9.10, 9.11 şi 9.12 se trasează
curbele B=f(I1) şi PFe=f(B)
Se vor interpreta comparativ rezultatele între tolele laminate la cald şi cele laminate la rece şi se
va determina eroarea măsurării pierderilor Pw, ţinând seama de clasa şi caracteristicile wattmetrului
şi voltmetrului.

Observaţii:
În fiecare pachet de tole jumătate dintre acestea sunt tăiate în lungul direcţiei de laminare, iar
jumătate transversal pe această direcţie, pentru a se obţine o apropiere cât mai mare de miezul toric
şi de situaţia reală a circuitelor magnetice din maşini şi aparate electrice.

Tabelul 9.1 Caracteristicile B=f(I1) şi PFe=f(B)

Nr U2b I1 Pw RUW PFe M PFe S k f B
crt
cotă div V cotă div A cotă div W  W kg W/kg m2 - Hz T
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.

56
 N1 N2
A

220V Hz V2
~ C
A V1
K

AT Rn B b

Figura 9.1 Schema de montaj pentru determinarea pierderilor de remagnetizare

K1

N1 N2
A

220V Hz V2
~ C
A
K A B
W

a b

Figura 9.2. Schema de montaj pentru ridicarea caracteristicii de magnetizare.

9.4. Probleme de urmărit

Se vor trasa curbele B=f(I1) şi PFe=f(B) pentru pachetul de tole din tablă electrotehnică.
Se vor prezenta cel puțin 3 tipuri de table electrotehnice cu caracteristicile lor tehnice.

57
Lucrarea nr. 10

STUDIUL MATERIALELOR FERIMAGNETICE

10.1. Scopul lucrării

Determinarea unor caracteristici magnetice ’r, ”r, tgm şi a variaţiei lor în funcţie de
frecvenţă.
Determinarea mărimilor specifice unor geometrii particulare ale miezurilor magnetice din ferite.

10.2. Considerații teoretice

Feritele sunt compuşi ai oxidului de fier (Fe2O3) şi ai altor metale bivalente (Mn, Zn, Ni, Mg,
Cu, Li, etc.).
Rezistivitatea feritelor, care sunt materiale semiconductoare, este foarte mare fiind cuprinsă
între 105...106 [m] faţă de 10-7[m] la materialele metalice. Această rezistivitate ridicată conduce
la reducerea pierderilor prin curenţi turbionari, făcând utile aceste materiale în gama frecvenţelor
înalte.
Comparativ cu materialele feromagnetice, feritele prezintă dezavantajele: o fragilitate mare,
duritate mare şi prelucrabilitate mecanică dificilă, inducţia la saturaţie mai mică (0,6 T) şi
temperatura Curie (60...450oC) mai mică decât la materialele feromagnetice.
Ca avantaje amintim: pierderi mici (în special la frecvenţe înalte), stabilitate mare a
caracteristicilor magnetice.
Caracteristicile feritelor depind de compoziţia lor chimică şi de tratamentele suferite în cursul
fabricaţiei. De compoziţia chimică depind magnetizaţia la saturaţie, constanta de anizotropie şi
temperatura Curie, iar de procesul de fabricaţie depind mărimea şi forma structurilor cristaline care
influenţează câmpul magnetic coercitiv.
Se pot obţine ferite moi (cu ciclu îngust de histerezis), destinate construcţiei miezurilor
magnetice precum şi ferite magnetice dure (cu ciclu de histerezis dreptunghiular) necesare pentru
elementele de memorii magnetice, amplificatoare magnetice etc.

10.3. Caracteristici magnetice

Fiind materiale magnetice, pricipala mărime care le caracterizează este permeabilitatea relativă
complexă definită prin relaţia:
r = r’ – j · r’’ (10.1)
58
unde r’ şi r’’ reprezintă partea reală, respectiv imaginară a permeabilităţii relative complexe.
Pentru a justifica necesitatea introducerii permiabilităţii relative complexe r considerăm
schemele echivalente ale unei bobine fără miez magnetic şi ale aceleiaşi bobine cu miez magnetic
(figura 7.1. a şi b).

Figura 10.1. Schemele echivalente ale bobinelor cu şi fără miez magnetic.

Impendanţa bobinei cu miez, în ipoteza neglijării pierderilor datorate rezistenţei materialului

conductor din care este realizată bobina (rCu=0), se scrie:

ZL=Rm+ jL (10.2.)

Rezistenţa Rm din schema echivalentă a bobinei cu miez pune în evidenţă pierderile de putere
activă în materialul ferimagnetic al miezului:
Rm= KF·L·2 + Kh·L·h· + Kt·L· (10.3.)
Unde KF, Kh, Kt reprezintă coeficienţii de pierderi prin curenţii Foucault, histerezis şi reziduale,
L este inductanţa iar H este intensitatea câmpului magnetic.
Se poate defini o impedanţă complexă ZL ţinând cont de relaţia (10.1) şi de impedanţa bobinei
fără miez (Lo):
ZL=r··Lo + r’··L o + r’’··L0 (10.4.)
Prin indentificare, din relaţiile (10.2) şi (10.4) se deduc expresiile lui r’ şi r’’:
L Rm
r’  , r’’  (10.5.)
L0   L0

relaţia (10.5) arată că:

 partea reală a permeabilităţii relative complexe r’, indică de câte ori creşte inductanţa
unei bobine în prezenţa miezului magnetic (în comparaţie cu situaţia în care acesta lipseşte).
 partea imaginară r” , indică care sunt pierderile introduse de miezul magnetic.
Factorul de calitate al unei bobine reale, Qb indică apropierea acesteia de o bobină ideală şi se
defineşte astfel:
Pr  L
Qb   (10.6)
P a R m  rcu
unde Pr, Pa este puterea reactivă, respectiv activă absorbită de bobină.

59
 Pentru miezul magnetic factorul de calitate Qm este definit prin relaţia (10.7) şi este legat de Qo
(factorul de calitate a bobinei fără miez) şi Qb prin relaţia (10.8):
 L 1
Qm   (10.7)
Rm tg m

 ,r 1
Qm  "  107.8.)
r 1
 ,
1
Qb  r  Q0
unde m este unghiul de pierderi magnetice.
Se mai defineşte sporul factorului de calitate S, ca fiind:
Qb
S (10.9.)
Q0
şi arată de câte ori creşte factorul de calitate Qb al bobinei cu miez faţă de cel al bobinei fără miez
Q0.
Formele geometrice ale miezurilor utillizate frecvent sunt: bara de ferită, miezul filetat de
radiofrecvenţă (RF), oala de ferită.
Ansablul bobină-bara de ferită prezintă o concentrare a liniilor de câmp în interiorul bobinei
(figura 10.2).
Pentru bara de ferită se defineşte permiabilitatea ei efectivă (ef) ca fiind raportul dintre
densitatea liniilor de câmp în prezenţa miezului şi în absenţa lui. Raportul dintre inductanţa bobinei
cu miez (L) şi inductanţa aceleaşi bobine în absenţa miezului este permibilitatea aparentă (ap).

Figura 10.2. Spectrul liniilor de câmp magnetic în bara de ferită

Permeabilitatea efectivă şi inductanţa bobinei fără miez se pot calcula în cazul în care se cunosc
datele geometrice (d, l, a) şi permiabilitatea iniţială i a materialului din care este confecţionată
bara de ferită (măsurată pe circuit magnetic închis):

60
 i
 ef  1, 7
(10.10)
d
1  0,84    i  1
l

 d
L 0  1  6    dx  N 2  10 3  0 [H] (10.11)
 a

Oala de ferită este formată din două “cochilii” incluzând un spaţiu în care se găseşte bobina
(figura 10.3).
Secţiunea centrală are un orificiu cilindric în care poate culisa un miez de ferită care poate varia
reluctanţa acestei bobine.

Figura 10.3. Oala de ferită

Inductanţa unei asfel de bobine se poatescrie:

L=AL · N2 · 10-9 [H] (10.12)
unde AL este inductanţa specifică în [nH/sp2] sau factorul de inductanţă specific oalei.
Inductanţa bobinei fără miez se poate calcula cu relaţia:

0,31  a 2  N 2
L0  [ H ] (10.13)
6a  9b  10c
unde a,b,c sunt măsurate având semnificaţiile din figura 10.3 exprimate în [cm] şi N=200 spire.
Pentru miezuri filetate de radiofrecvenţă, când este necesar ca pierderile magnetice să fie reduse
se utilizează bobine cu miez filetat. Circuitul magnetic fiind deschis inductanţa bobinei este mai
mică (la acelaşi număr de spire) decât în cazul circuitului închis.
Parametrii ce caracterizează bobinele cu miez filetat sunt:’, ef, ”, Qo şi S.

61
 10.4 Mersul lucrării

Schema de măsură şi principiul determinării

În cadrul lucrării, pentru măsurători se va utiliza aparatul denumit Q-metru care indică direct
factorul de calitate al bobinelor măsurate. Schema electrică de principiu a Q-metrului este cea din
figura 10.4.

Figura 10.4. Schema electrică a Q-metrului

Pentru circuitul oscilant serie din figura 10.4 se poate scrie legea a doua a lui Kirchoff:
E = UL+UR+UC (10.14)
Condiţia de rezonanţă este:
1
L  (10.15)
C acord
UL
Din relaţia (10.15) rezultă că U C  şi relaţia (10.14) devine:
R m  rcu
R m  rcu
E = UR = R·I = (Rm+rcu) · UC · Cacord ·  =  UC (10.16)
 L
Din relaţiile (10.6 ),(10.15) şi relaţia (10.16) rezultă că:
UC L
Qb   (10.17)
E R m  rcu
1
L (10.18)
  C acord
2

unde: -Cacord este valoarea capacităţii variabile pentru care s-a obţinut rezonanţa la frecvenţa
respectivă;
-  este pulsaţia tensiunii de alimetare a circuitului rezonant.
Rezonanţa se recunoaşte după valoarea maximă indicată de volmetrul elctronic.Dacă se menţine
constantă tensiunea de alimentare E la o anumită valoare stabilită, un volmetru care măsoară
tensiunea la bornele condesatorului (UC) poate fi etalonat direct în unităţi ale factorului de calitate
Q. Q-metrul permite şi măsurări directe de inductivităţi şi capacităţi.
62
 Determinarea caracteristicilor magnetice ale barei de ferită.
Pentru bara de ferită se determină variaţia permeabilităţii aparente:
L
 ap  (10.19)
L0
şi a factorului de calitate Qb în funcţie de poziţia bobinei pe bară. Numărul de spire al bobinei este
N=100 spire.
Măsurătorile se fac la o frecvenţă constantă a tensiunii de alimentare. Inductanţa bobinei fără
miez (Lo) se determină cu relaţia (10.13) sau se măsoară direct cu Q-metrul. Datele măsurate se trec
în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1 Rezultatele măsurătorilor la frecvență constantă

f /x Cacord L Lo ap Qb Qo

- [pF] [mH] [mH] - - -

Determinarea caracteristicilor magnetice ale oalei de ferită.

Pentru oala de ferită se măsoară Lo, Qb şi Cacord cu ajutorul Q-metrului, la diverse frcvenţe ale
tensiunii de alimentare a circuitului rezonant. Se calculează ’ şi L pentru toate frecvenţele la care
s-au făcut măsurători. Datele măsurate şi calculate se trec în tabelul 10.2

Tabelul 10.2 Caracteristicilor magnetice ale unei oale de ferită

f /x Cacord L Lo ap Qb Qo
[kHz] [pF] [mH] [mH] - - -

63
 Determinare caracteristicilor magnetice ale unui miez filetat de radiofrecvenţă.
Pentru bobina fără miez şi capacitatea Cacord =100 pF se caută frecvenţa de acord, iar pe baza
datelor măsurate se calculează Lo şi Qb.
Pentru diverse valori ale capacităţii variabile între 100 pF şi 450 pF, pentru bobina cu miez se
caută frecvenţa la care se obţine rezonanţă şi se calculează L, ’, ” şi Qm. Datele măsurate şi
calculate se trec în tabelul 10.3.

Tabelul 10.3. Caracteristicilor magnetice ale unui miez filetat de radiofrecvenţă

C facord Qb ’ ” Qm L
[pF] [kHz] - - - - [mH]

10.5. Problemele de urmărit și concluzii

Se vor trasa graficele: Penru bara de ferită ap, Qb = f(x). Pentru oala de ferită ’, ”, L, Qb =
f(f). Se calculează AL. Pentru miezul magnetic filetat ’.

64
 Lucrarea nr. 11

DETERMINAREA CARACTERISTICILOR
UNUI MAGNET PERMANENT

11.1. Scopul lucrării

a. Determinarea inducţiei remanente Br,a câmpului coercitiv şi acaracteristicii de demagnetizare

Bd = f (Hd)
b. Determinarea prin calcul şi experimental a caracteristicii Bd · Hd = f (Hd)
c. Ridicarea curbelor de recul şi determinarea permiabilităţii reversibile rev

11.2. Considerente teoretice

Materialele feromagnetice se împart în:

- materiale dure, caracterizate prin reţinerea stării de magnetizaţie şi după întreruperea câmpului
exterior magnetizant.Ele au în general o formă lată a ciclului de histerezis,adică un câmp coercitiv
mare.
- magneticE moi, caracterizate pritr-un ciclu de histerezis îngust, permiabilitate magnetică
mare, câmp coercitiv mic; ele se magnetizează puternic chiar în câmpuri albe, îşi pierd însă
magnetizarea la anulare câmpului.
Din materialele magnetice dure se produc magneţii permanenţii,având diferite aplicaţii ca:
producerea de energie electrică, mecanică sau acustică, devieri de ioni etc.
La materialele magnetice dure interesează curba de demagnetizare, adică porţiunea din ciclu de
histerezis cuprinsă în cadranul al doilea, precum şi curba produsului (Bd · Hd) = f (Hd) sau (Bd · Hd )
= (Bd) dintre inducţia şi câmpul în material, în funcţie de Hd sau Bd, acest produs fiind proporţional
cu energia răspândită de materialul magnetizat în spaţiul înconjurător, în speţă în intrefier.
Punctul de intersecţie al curbei de demagnetizare cu ordonata se noteză cu Br şi reprezintă
valoarea inducţiei remanente, iar cel de intersecţie cu abcisa se notează cu Hc şi reprezintă valoarea
câmpului coercitiv (figura 6.1).
Punctul de funcţionare în care produsul (Bd ·Hd) este maxim reprezintă punctul optim de
funcţionare al magnetului şi se poate determina cu aproximaţie cu următoarea construcţie grafică:
se duce din punctul Br o paralelă cu abcisa şi din Hc cu ordonata şi unind punctul de intersecţie cu
originea,la intersecţia dintre curba de demagnetizare şi acestă dreaptă se găseşte punctul căutat.

65
 Figura 11.1 Curbe caracteristice ale materialelor magnetic dure

Pentru a obţine inducţia cerută în intrefier prin utilizare unui volum minim de material magnetul
permanent trebui astfel dimensionat încât inducţia şi câmpul în material să aibă valorile
corespuzătoare punctului optim de funcţionare.
În normele prescrise petru magneţii permanenţi sunt date valorile pentru: Br, Hc, BL, HL, ( Bd ·
Hd )max.(numit şi indice de calitate ).

11.3. Mersul lucrării

Se realizeză montajul din figura 11.2.

220V
~
a
K1 Rd1
mA
b
b Rh1

b1
R3

A
220V
~
Rd2 K3 K2
Rh2

Figura 11.2 Schema de montaj pentru ridicarea acarcteristicilor magnetului permanent

66
unde: M - magnetul permanent, executat din material magnetic tare studiat
b1 - bobina de magnetizare a magnetului
b - bobina mobilă a aparatului de măsură
K1 - comutator pentru alimentarea bobinei mobile b cu curent constant sau prin rezistenţa
RS de la sursa Rd2
K2 - comutator pentru inversarea sensului curentului prin bobina b1
K3 - comutator alimentare bobină fixă
Rh2 - reostat de reglare a curentului prin bobina b1,
Rh1 - reostat de 440  şi 1,3 A
A - ampermetrul de curent continuu de 10 A
Rs - rezistenţă pentru alimentarea bobinei mobile b cu un curent proporţional cu cel de
magnetizare
mA - miliampermetru de curent continuu pe scala de 30 mA
Rd1, Rd2 - redresoare variabile
Dispozitivul de măsură folosit cuprinde bobina mobilă b cu acul indicator fixat pe ea, piesele
polare cu miezul cilindric interior din fier şi scala de măsură cu 100 de diviziuni.
El aparţine unui miliampermetru de curent continuu căruia i s-a îndepărtat magnetul permanent
original, înlocuindu-se cu magnetul permanent M, executat din materialul magnetic tare de studiat.
La un aparat de măsură de curent continuu deviaţia  citită pe scala lui, este dată de relaţia:

W  A  B 0  I  10 8
 [rad] (11.1)
D  9810
unde W - numărul de spire a bobinei mobile
A - aria bobinei [mm2]
B0 - inductanţa în interior [T]
I - curentul prin bobina mobilă [A]
D - cuplul antagonist unitar al resoartelor spirale exprimate în [gcm/rad]
Dacă se exprimă în diviziuni şi se ţine seamă că scala aparatului acoperă un unghi de /2
radiani, relaţia de mai sus devine
2100  W  A
 · B0 ·I·10-8 [div] (11.2).
  D  9810
Bobina mobilă b are următoarele caracteristici:
W = 24 spire A = 5,9 cm2
D = 0,3 cm / rad A0 = 5,9 cm2 - aria fluxului în intrefier
Inducţia în magnet se determină din legea conservării conservării fluxului magnetic:

67
 Bd · Ad = B0 · A0 ·  (11.3)
Unde: Bd - inducţia în magnet
Ad - secţiunea magnetului
 - coeficientul de dispersie al fluxului în aer
Pe baza datelor indicate pentru un curent în bobina mobilă de 30 mA se obţine relaţia:
Bd = 158·  ·10· PT - 4· PT [T] (11.4)
Pentru determinarea intensităţii câmpului în magnet se scrie legea circuitului magnetic:
Hd · ld + H0 · l0 = W1 · I1 (11.5)
unde ld - lungimea medie a liniilor de câmp în magnet
l0 - lungimea medie a liniilor de câmp întrefier
W1 - numărul de spire al bobinei fixe
I1 - curentul în bobina fixă
Deoarece l0 << ld se poate neglija, şi relaţia 11.5. devine:

Hd · Id = W1 · I1 (11.6)
W1  I 1
rezultă: Hd = [Asp/mm] (11.7)
Id
Pentru bobina de magnetizare folosită, câmpul în magnet se poate calcula cu relaţ:ia:
Hd = 4,3 · I [Asp/cm] = 430 · I [Asp/cm] (11.8)
Deci, prin măsurarea curentului în circuitul de magnetizare - demagnetizare se poate determina
valoarea câmpului H.

Magnetizarea magnetului permanent M se face cu ajutorul bobinei fixe b1.

Se procedează astfel:
1. Se închide circuitul magnetic prin fixarea unei armături pe polii magnetului (se sudează
intrefierul).
2. Se închide comutatorul K1 în poziţia a.
3. Se trece reostatul Rh1 pe poziţia de rezistenţă maximă.
4. Se cuplează redresorul Rd1 şi se reglează curentul în circuit până în apropierea valorii de
0,03 A.
5. Se reglează curentul cu reostatul Rh1 până la 0,03 A.
6. Se trece reostatul Rh2 pe poziţia de rezistenţă maximă.
7. Se închide comutatorul k3.
8. Se cuplează redresorul Rd2 şi se comută o treaptă de reglaj brut.
9. Se închide comutatorul k2 în una din poziţii pentru un timp foarte scurt. Dacă deviaţia
aparatului are tendinţa de a creşte, se menţine această poziţie, ca fiind cea de magnetizare.
68
 Dacă nu se va trece k2 pe cealaltă poziţie. Cele două poziţii se vor nota ţinându-se seamă de ele
în cursul lucrării.
10. Se creşte curentul în circuitul de magnetizare prin reglare de la redresor şi reostatul Rh2
până la 10 A. Se deschide brusc k3 şi se pune reostatul Rh2 în poziţia de rezistenţă minimă şi se
aduce redresorul Rd2 în zero.

Curba de demagnetizare se va ridica în modul următor:

1. După magnetizarea magnetului permanent se scoate armătura de completare a circuitului
magnetic şi se citeşte indicaţia pe aparat. Cu aceasta se calculează inducţia permanentă cu relaţia
(6.4).
2. În bobina mobilă curentul se menţine la 0,03 A
3. Se trece comutatorul k2 pe poziţia de demagnetizare şi se închide k3.
4. Se cuplează redresorul Rd2 şi se creşte curentul în circuit de la 0 până la valoarea
curentului care face deviaţia  egală cu zero. Se notează aceste valorile ale curentului
demagnetizant şi ale deviaţiei corespunzătoare.
5. Pe baza relaţiilor (11.4). şi (11.8). se calculează Bd şi Hd şi se trasează curba de
demagnetizare Bd = f (Hd).
6. Câmpul coercitiv Hc este cel caluclat cu valoarea curentului demagnetizant Ic pentru care
deviaţia aparatului (adică inducţia în magnet) s-a redus la zero.

Tabelul 11.1. Curbele produsului (Bd . Hd) = f(Bd) şi (Bd . Hd) = f(Hd)

Nr. citirii D [div] Bd [T] Id [A] Hd [Asp/cm] Bd . Hd [T.Asp/m]

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.

69
 Curbele produsului (Bd . Hd) = f(Bd) şi (Bd . Hd) = f(Hd) se vor trasa din datele calculate pe
baza rezultatelor experimentale obţinute. Rezultate obţinute se vor trece în tabelul 11.1.

Ridicarea experimentală a curbei produsului Bd · Hd = f (Hd).

1. Se remagnetizează magnetul prin metoda indicată anterior, se deschide k3, se trece
reostatul Rh2 pe poziţia de rezistenţă maximă, se scoate armatura şi se trece comutatorul k2 pe
poziţia de demagnetizare.
2. Se pune comutatorul k1 pe poziţia b, în acest caz bobina mobilă fiind alimentată cu un
curent proporţional cu curentul de demagnetizare Id şi deci cu câmpul Hd:
I1 = k1 · Hd [A] (11.9)
Inducţia în intrefier B0 este proporţională cu Bd
B0 = k2 · Bd [T] (11.10)
şi deci
d = k · I1 · B0 = k · k1 · Hd · k2 ·Bd = k3 · Hd · Bd (11.11)

k3 include toate cele trei constante

Deviaţia d este proporţională cu produsul (Bd · Hd).
3. Se reglează curentul Id de la zero până la valoarea pentru care d este egală cu zero.
Deviaţia d se va trece printr-un maxim. Se notează Id şi d în tabelul 11.2.

Tabelul 11.2. Curba produsului Bd · Hd = f (Hd).

Nr. citirii Id [A] d [◦ ] Hd [Asp/m] k3

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.

70
 Constanta k3 se determină experimental la valoarea dmax.
La această valoare se citeşte Id şi Hd se trece k1 pe poziţia a şi se stabileşte un curent de 0,03 A
în bobina mobilă b citindu-se deviaţia corespunzătoare. Se trece din nou şi pe poziţia b şi se
continuă lucrarea.
Din relaţiile 11.4., 11.8. şi 11.11. se poate determina constanta k3:
d max d max
k3 =  (11.12)
B d  H d 158  10  4  430  I d
Ridicarea curbelor de întoarcere (de recul)
1. Se remagnetizează magnetul cu un curent până la 10 A, se scoate armătura şi se repune
reostatul Rh2 pe poziţia de rezistenţă maximă şi redresorul Rh2 la zero.
2. Comutatorul k1 în poziţia a, se stabileşte în circuitul bobinei mobile un curent de 0,03 A.

Bd
A
B3
B2
B B1
β
C3 C2
C C1
β
D3 D2

D β Hd
D1

Figura 11.3 Curbe de recul

3. Se pune k2 pe poziţia de demagnetizare, se cuplează redresorul, se închide k3 şi se creşte

curentul de la zero la 1,5 A notând valorile deviaţie d corespunzătoare diferitelor valori ale
curentului Id la zero notând deviaţiile (ramura BB2B2) şi apoi se creşte curentul până la 1,5 A
(ramura B2B3B).
Fără a se întrerupe se creşte curentul la 3 A (ramura BC). Se scade curentul la zero treptat şi se
revine crescător la 3 A, descriindu-se un nou ciclu.
În şfârşit fără a se întrerupe se creşte curentul Id până la anularea inducţiei d = 0 (ramura Cd),
se scade şi se revine crescător descriindu-se al treilea ciclu.

71
 4. Se trasează curbele de recul şi dreptele B2B, C2C şi D2D constatându-se că au aceeaşi
înclinare (pantă).
Tangenta unghiului pe care îl fac aceste drepte cu axa câmpurilor Hd reprezintă permeabilitatea
reversibilă (caracteristică materialului magnetului permanent rev = tg). Rezultatele obţinute se
trec în tabelul 11.3.

Tabelul 11.3. Curbele de recul

Nr. citirii Id [A] Hd [Asp/m] D [div] Bd [T] rev

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.

Observaţii
Variaţia curentului de magnetizare sau demagnetizare se face întotdeauna în acelaşi sens, fără
reveniri (în afara cazului când se ridică curbele de recul).
Dacă se greşeşte, se reia magnetizarea şi apoi măsurătorile.

11.4. Probleme de urmărit. Concluzii

Pe baza rezultatelor obţinute şi a diagramelor trasate se va indica materialul magnetic studiat,

comparându-l cu alte materiale din grupa materialelor tari.
Se vor compara datele obţinute pentru (Bd·Hd)max pe cale grafică şi experimentală.

72
Lucrarea nr. 12

STUDIUL FIBREI OPTICE

12.1. Scopul lucrării

Scopul lucrării de laborator este familiarizarea studenților cu cele mai utilizate tipuri de fibre și
cabluri optice, echipamentele de testare a acestora și principalele domenii de utilizare

12.2. Considerente teoretice

Fibrele optice sunt conductoare subţiri şi lungi din sticlă sau alte materiale transparente, foarte
fine (de diametrul firelor de păr uman).
Sunt aranjate în snopuri, numite cabluri optice şi sunt folosite pentru a transmite semnale
analogice sau digitale de radiație electromagnetică pe distanţe lungi.
Fibra optică are următoarele părţi:
- miezul – centrul subţire al fibrei pe unde circulă lumina;
- învelişul- materialul optic din afară care înconjoară miezul şi reflectă lumina înapoi în el;
- mediul protector- înveliş de plastic care protejează fibra de stricăciuni şi umezeală.
Fibrele optice sunt de două feluri:
- fibre simple- folosite să transmită un semnal pe fibră (folosite la telefoane şi cablu TV);
- fibre multiple - folosite să transmită mai multe semnale pe aceeaşi fibră (folosite la reţelele
de calculatoare).
Fibrele simple au miezul foarte subţire (cam 9 µm în diametru) şi transmit lumina laser
inflaroşu.
Fibrele multiple au miezul mai mare (62,5 µm în diametru) şi transmit lumina inflaroşie de la o
diodă luminoasă (LED). Unele fibre optice sunt făcute din materiale plastice. Acestea au un miez
mai mare (1 mm diametru) şi transmit lumina roşie din LED-uri.

73
 n2
sin  0 
n1

12.1. Reflexia total. Unghiul limită.

Ca domeniu al opticii, care a apărut exclusiv din necesitaţi practice dintre cele mai diverse,
fibrele optice au cunoscut o dezvoltare rapidă ca rezultat al obţinerii fibrelor optice cu performanţe
ridicate.
Din punctul de vedere al opticii, pentru a obţine informaţii despre un obiect trebuie indeplinite
cel puţin trei condiţii si anume:
a) obiectul să fie luminos, adică să emită lumină direct sau indirect,
b) lumina care provine de la obiect să fie transmisă către locul unde se face detecţia fară
pierderi prea mari,
c) cantitatea de lumină care ajunge la locul de detecţie să fie suficient de mare. Observăm că
mediul prin care se transmite informaţia optică este de o importanţă esenţială pentru ca semnalul
optic transmis să nu fie distorsionată.
Principiul de funcţionare al fibrelor optice este asemănător, din multe puncte de vedere, cu
principiul de transmitere a luminii printr-o baghetă de sticlă transparentă. Teoretic, lumina poate fi
transmisă printr-o astfel de bachetă de sticlă optică, dacă indicele de refracţie al sticlei este mai
mare decât indicele de refracţie al aerului. Din punct de vedere practic însă, neomogenităţile de
compoziţie şi de prelucrare, precum şi impurităţile de pe suprafaţa materialului implică piederi
foarte mari de lumină de-a lungul parcursului luminii. Pe de altă parte, natura electromagnetică a
radiaţiei luminoase arată că pot apărea pierderi de lumină şi fenomene parazite care limitează
drastic posibilităţile de folosire practic a fibrelor optice.
Prin fibră optică simplă înţelegem un mediu optic transparent, de mare lungime, cu secţiunea
transversală circular simetrică şi indicele de refracţie constant sau radial variabil, separat de un alt
material cu indicele de refracţie constant şi mai mic, pentru că la suprafata de separare să se
producă reflexia totală a radiaţiei luminoase, fără pierderi.

74
 După mudul de variaţie radială a indicelui de refracţie al materialului transparent, denumit
miezul fibrei optice, distingem mai multe tipuri de fibre optice. Invelişul fibrei optice are şi rolul de
a proteja de impurităţi suprafaţa de separare dintre miez si inveliş, la care se produce fenomenul de
reflexie totală.
Fibra optică simplă are deja multiple aplicaţii practice. Ea poate fi folosită ca aparatură de
dimensiuni mici în cele mai diverse dispozitive. De asemenea, ea este folosită pentru transportul
energiei radioactive în scopuri de încălzire locală a materialelor. De exemplu, în cuplaj cu o lampă
incandescentă de 100 W fibra optică simplă se folosește pentru sudarea conexiunilor din
dispozitivele electronice.
Deşi fibra optică simplă are o mare flexibilitate, datorită faptului că energia si cantitatea de
informaţie transmise prin fibră sunt limitate, se folosesc cabluri alcătuite din mai multe fibre optice
simple.
Cablurile de fibre optice sunt de două feluri:
a) cabluri necoerente sau ghiduri de lumină, care se folosesc atunci când semnalul transmis de
o fibră optică simplă a cablului nu este corelat cu semnalele transmise se celelalte fibre simple ale
cablului; în astfel de cabluri nu este importantă poziţia relativă a diferitelor fibre simple care
alcătuiesc cablul;
b) cabluri coerente, folosite in special pentru transmiterea imaginilor; la asemenea cabluri
pozitia relativă a diferitelor fibre simple care intră în componenţa acestora este de o importanţă
vitală.
Temperatura până la care se folosesc cablurile de sticlă depinde de materialul stratului
protector şi de materialul folosit pentru unirea fibrelor şi poate fi de până la 400 ºC, iar temperatura
maximă la care se mai pot folosi cablurile de plastic este impusă de materialul plastic folosit pentru
obţinerea fibrelor.
Izolaţia dintre fibre nu este perfectă, încât de aceea, în fibre poate apărea lumina parazită.
Când iluminarea suprafeţei de intrare a cablului se menţine în conul de lumină cu semiunghiul
la vârf i < imax, lumina parazită se poate datora uneia din urmatoarele cauze:
- pătrunderea luminii prin materialul dintre miezul fibrei;
- abaterea de la reflexia internă totală;
- împrăstierea luminii în fibră sau la suprafaţa ei;
- curbarea cablului.
Orice defect constructiv al fibrelor optice poate duce la distorsionarea imaginilor. Aceste
distorsiuni include punctele intunecoase datorate fibrelor rupte sau sparte şi deformările imaginilor
datorate alinierii incorecte a fibrelor în cablu. De cele mai multe ori abaterile de la alinierea axială
determină o deplasare laterală a imaginii.
75
 Figura 12.2 Structura unui cablu de fibre optice

Cele mai importante cerinţe impuse cablurilor optice sunt:

 dimensionarea corespunzătoare pentru micşorarea pierderilor optice introduse de şocurile
mecanice;
 rezistenţă mare la întindere;
 rezistenţă la pătrunderea vaporilor de apă;
 stabilitate termică în gama temperaturilor de lucru;
 flexibilitate la încovoiere la rece;
 rezistenţă la agenţi chimici şi casare;
 usurinţă la interconectare şi instalare;
 preţ scăzut şi întreţinere ieftină.
Deşi fibra optică simplă are o mare flexibilitate, datorită faptului că energia si cantitatea de
informaţie transmise prin fibră sunt limitate, în transmisiile de date se folosesc cabluri alcătuite din
mai multe fibre optice simple.
Când se folosesc în tehnica iluminatului, fibrele optice prezinta mai multe avantaje faţă de
sistemele clasice, avantaje care vor fi prezentate în continuare:
a) Fibrele optice permit separarea sursei de lumină de suprafaţa ce trebuie iluminată, fapt de o
importanţă esenţială în special în aparatele optice medicale introduse în organism pentru inspecţia
vizuală a diferitelor organe interne. Metodele clasice de observare bazate pe folosirea lămpii cu
incandescenţă complică mult sistemul optic, nu permit obţinerea unor iluminări suficiente şi
prezintă riscuri din punctul de vedere al conexiunilor electrice. Toate aceste dificultăţi se înlatură
dacă iluminarea se va face cu o fibră optică subţire.
b) Cablurile optice permit miniaturizarea, o problema cruciala în aplicaţiile care implică
folosirea mai multor surse de lumină.
76
 c) Fibrele optice se pot folosi pentru iluminarea instrumentelor de măsura şi control. De
exemplu, un sistem optic poate încorpora mai multe instrumente care, din punct de vedere clasic, se
iluminează separat folosind becurile cu incandescenţă. Folosirea unui cablu optic de fibre optice
iluminat de o singură sursă de lumina poate diviza fasciculul de lumină în mai multe fascicule,
fiecare dintre acestea folosindu-se pentru iluminarea unui instrument.
d) Metoda de cuplare sau decuplare a diferitelor conexiuni electrice, bazată pe folosirea
fibrelor optice, asigură o protecţie ridicată şi capătă o extindere tot mai mare.
e) Controlul surselor de lumină localizate în locuri greu accesibile deschide un câmp larg de
aplicaţii pentru cablurile optice.
f) Se ştie că sursele de lumină întinse prezintă o eficienţă mică de iluminare a unor suprafeţe
mici, în special când acestea sunt fantele dreptunghiulare ale aparatelor optice. Folosirea unor
cabluri optice a căror sectiune transversală variază continuu de la forma circulară la forma alungită
prezintă un avantaj potenţial.
g) Fibrele optice pot fi folosite pentru obţinerea unor corelatori multicanal, fasciculele
provenite din diferite locuri putând fi însumate sub forma unui singur semnal.
Când se folosesc în tehnica sistemelor de comunicaţii, fibrele optice oferă avantaje multiple
faţă de sistemele clasice. Asfel de aplicaţii trebuie însă să ia în consideraţie nu numai posibilităţile
de distorsionare a semnalelor transmise ci şi posibilităţile de distrugere în timp a cablurilor de fibre
optice, în special datorită fragilităţii fibrelor de sticlă. Protecţia cablurilor optice trebuie asigurată
faţă de abraziune si contaminare, faţă de tensiunea la întindere, şi faţă de tensiunea datorată îndoirii.
Straturile protectoare, folosite pentru asigurarea condiţiilor impuse de folosirea în condiţii de
securitate a cablurilor optice, pot ocupa o parte importantă din intregul volum al cablului. Intrucât
funcţia unui sistem de comunicaţii este aceea de a transmite informaţii, asemenea sisteme trebuie
apreciate şi comparate în raport cu capacitatea de informare a unui canal. Din acest punct de
vedere, mărimea capacităţii de informare este legată de micşorarea imprăştierii impulsului, datorată
atât dispersiei de material cât şi dispersiei modale, şi de cresterea puterii de transmisie sub un raport
semnal/zgomot convenabil.
Cât priveşte posibilitatea de a folosi cablurile optice coerente pentru a transmite imaginile
dintr-un loc în altul, trebuie pornit de la faptul că este imposibil să se aşeze fibra optică în contact
cu obiectul. Procedeul este de a forma imaginea obiectului pe faţa de intrare a cablului folosind
mijloace clasice. Adesea este necesar ca imaginea formată pe faţa de ieşire a cablului să fie marită,
folosind tot mijloace clasice.
Combinaţia obiectiv-cablu coerent de fibre optice-ocular este cunoscută sub denumirea de
fibroscop.

77
 Fibroscoapele au deja multiple aplicaţii atât în medicină cât şi în industrie, în special pentru
controlul suprafeţelor interne la care accesul prin mijloace clasice nu este posibil.
Există încă multe aplicaţii ale fibrelor optice pentru obţinerea imaginilor în mărime naturală,
pentru realizarea tuburilor convertor cu fascicul baleiat sau in fotografia ultrarapidă. Progresele
obţinute până acum în domeniul fibrelor optice şi cele care vor fi obţinute mai departe deschid
calea dezvoltării unui nou domeniu de vârf al opticii, optica integrată.

12.3. Mersul lucrării

Pe standul didactic sunt prezentate mai multe tipuri de cabluri şi joncturi care sunt aşezate
în discheta de suduri, conectori și un ansamblu emitor-receptor.

Figura 12.3. Tipuri de cabluri de fibră optică

Principalele tipuri de cabluri de fibră optică sunt:

 Cablu de 96 de fire (8x12)
 Cablu de 48 de fire (6x8)
 Cablu de 24 de fire (6x4)
 Cablu de 12 de fire (6x2)
 Cablu de 4 de fire (1x4)
Cablu de 96 fire este un cablu fibră optică multi tube (Loose tube gel filled), metalfree, are
protecţie ultraviolete şi protecţie rozătoare. Cele 96 de fibre sunt aşezate în 8 buffere câte 12 fibre
în fiecare are diametru de 12.5 mm, greutate 117 kg/km şi tensiunea de intindere de 2500 N.
Atenuarea pe o fibră la 1310 nm lungime de unda este de 0,35 dB/km.

78
 Cablu de 48 de fire este din punct de vedere al construcţiei şi al protecţiei la fel ca cel de 96,
difererind doar în mărime. Aici fibrele sunt în 6 buffer-e câte 8 în fiecare are diametru de 12,8
mm,greutate 125 kg/km şi tensiunea de intinder de 4500 N. Atenuarea pe o fibră la 1310 nm
lungime de unda este de 0,36 dB/km.
În cablul 24 fibrele sunt în 6 buffer-e câte 4 în fiecare are diametru de 12,8 mm, greutate 125
kg/km şi tensiunea de intinder de 4500N. Atenuarea pe o fibră la 1310 nm lungime de unda este de
0,32 dB/km.
În cablul 12 fibrele sunt în 6 buffer-e câte 2 în fiecare are diametru de 13,5 mm, greutate 140
kg/km şi tensiunea de intinder de 5800 N. Atenuarea pe o fibră la 1310 nm lungime de unda este de
0,36 dB/km.
În cablul 4 fibrele sunt într-un singur buffer are diametru de 11,2 mm, greutate 120 kg/km şi
tensiunea de intinder de 1500 N. Atenuarea pe o fibră la 1310 nm lungime de unda este de 0,36
dB/km.

Figura 12.4 Ansamblu emitor-receptor

Fibra optică este plasat într-un tub cu coeficient de plasticitate ridicat. Tuburile au în interior
un material (gel) rezistent la apa. Tuburile şi firele sunt impletite în jurul mebranei de rezistenţă,
formând un nucleu circular compact. Firele care formează nucleul sunt alcătuite dintrun plastic
întărit care sunt sau nu învelite într-o foiţă de polietilenă.
Aceste fibre optice au miezul de 9 µm în diametru şi transmit lumina de la laser în infraroşu şi
lungimea de undă este de la 1300 nm până la 1550 nm.

79
 În discheta de sudură se pun firele sudate pentru a fi protejaţi de rupere. Pe fibră acolo unde
sunt îmbinări se pune un manşon de sudură în care este un fir de oţel şi care prin încălzire se
strânge pentru a rigidiza sudura care este foarte sensibilă din punct de vedere mecanic. Discheta de
sudură la rândul ei va fi pusă într-un enclouser.

12.4 Probleme de urmărit

Pe standul didactic se vor studia tipurile de cabluri de fibră optică. Pentru 3 dintre acestea se
vor prezenta tabular principalele caracteriostici tehnice și domeniile de utilizare
Se vor face experimente practice cu fibroscoapul din laborator și se vor identifica cât mai multe
moduri de utilizare practică a acestuia.

80
 BIBLIOGRAFIE

1. Agaston Katalin, „Materiale electrice şi electronice”, Editura Universităţii „Petru Maior“ 2001
2. Bârlea N.M.,„Semiconductori, Dielectrici şi Aplicaţii”, Editura Albastră, 2001
3. Ceapă, I., „Sisteme de transmisiuni pe fibre optice”, Editura Matrix Rom, 1998
4. Chioreanu V., „Materiale electrotehnice”, Universitatea Politehnică Timişoara 1996.
5. Dobrotă N., „Reţele digitale în telecomunicaţii”, vol. I , Editura Mediamira , Cluj Napoca ,1996
6. Doicaru V., Pârvulescu M., „Transmisii prin fibre optice”, Editura Militară , Bucureşti, 1994
7. Frohlich H., “Theory of Dielectrics”, Oxford Universitz Press, 1990.
8. Herlea F., A.Munteanu, „Materiale electrotehnice-Aplicaţii”, Universitatea Transilvania din
Braşov, 2002.
9. Lică Valerian,„Materiale electroizolante”, Editura Tehnică, Bucureşti 1992
10. Lupu Iosan, „Echipamentele Staţiilor de Transformare”, Editura CydServ Piatra Neamţ, 2005
11. Mihăilescu, A., „Comunicaţii optice”, Editura De Vest, 1999
12. Popescu L., „Materiale Electrotehnice”. Editura Alma Mater, Sibiu 2003
13. Popescu L., „Materiale electrotehnice”, Editura Alma Mater, Sibiu 2008
14. Popescu L., „Material electrotehnice, Îndrumător de laborator”, Editura Alma Mater, Sibiu,
2008,
15. Rusu Adrian Constantin, Ioan Lupu „Transformatoare electrice – Construcţie si exploatare”,
Editura Luczd Serv Iaşi, 2007
16. PE 129/99 – Regulament de exploatare tehnica a uleiurilor electroizolante.
17. Norma tehnică energetică privind încercările şi măsurătorile la echipamente şi instalaţii
electrice, NTE 01 116/2001, Institutul de Studii şi Consultanţă Energetică-2001
18. Norme generale de protecţie a muncii–Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale; Ministerul
Sănătăţii– 1998
19. Norme Specifice de protecţie a muncii pentru transportul şi distribuţia energiei electrice
nr.65/2000 – Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale

81