Vol 3 - Florin Georgescu Capitalul in Romania Postcomunista PDF

Copyright © Editura Academiei Române şi autorul, 2018.

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii şi autorului.
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5
050711, Bucureşti, România
Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06
Fax: 4021-318 24 44
E-mail: edacad@ear ro
Adresă web: www.ear.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GEORGESCU, FLORIN
Capitalul în România postcomunistă / Florin Georgescu. - Bucureşti :
Editura Academiei Române, 2018
3 vol.
ISBN 978-973-27-2936-6
Vol. 3. - 2018. - ISBN 978-973-27-2961-8
330.14
Redactor: Mihaela MARIAN, Paula NEACȘU

Tehnoredactor: Victor-Ovidiu CĂPRICERU
Coperta: Mircia DUMITRESCU
Bun de tipar: 01.11.2018. Format: 16/70 × 100

Coli de tipar: 22.
C.Z. pentru biblioteci mari: 330.142.22(498) „1990/2000”
C.Z. pentru biblioteci mici: 330.14

CUPRINS
Capitolul 7. Fondurile europene în România – sursă de capital
sau de finanţare a cheltuielilor curente? ........................................... 679
7.1. Obiectivele utilizării fondurilor europene .......................... 682
7.2. Finanţarea europeană sprijină activ atingerea
obiectivelor Uniunii Europene .............................................. 688
7.3. Fluxurile nete de fonduri europene în România ................ 720
7.4. Contribuţia fondurilor europene la formarea
capitalului în România ........................................................... 726
7.5. Fondurile europene utilizate de România şi
recuperarea decalajelor .......................................................... 730
7.6. Ajutorul de stat – instrument complementar
fondurilor europene pentru capitalizarea firmelor ............ 732
7.7. Remarci finale .......................................................................... 733

Capitolul 8. Globalizarea, dereglementarea și evoluția
capitalului în România .......................................................................... 737
8.1. Unde suntem? Evaluări ale prezentului .............................. 739
8.2. Evoluţia sistemului economic internaţional ....................... 746
8.3. Caracteristicile globalizării .................................................... 761
8.4. Ciclul dereglementare–reglementare ................................... 770
8.5. Trecerea României la economia de piaţă s‐a produs în
plin proces al globalizării ....................................................... 779
8.6. Remarci finale .......................................................................... 809

V
Florin Georgescu. Capitalul în România postcomunistă
Capitolul 9. Dezvoltarea economico‐socială și capitalul în
România ................................................................................................... 819
9.1. Tranziție și reformă – transformări profunde și
costisitoare ................................................................................ 821
9.2. Trecerea României de la modernizare la dezvoltare ......... 825
9.3. Evoluția economiei după aderarea la Uniunea
Europeană și calitatea politicilor interne ............................. 828
9.4. Aspecte conceptuale privind dezvoltarea ........................... 839
9.5. Dinamica parametrilor dezvoltării în România
conform abordărilor convențională și neconvențională .... 842
9.6. Creștere economică constantă și disparități sociale
ridicate ...................................................................................... 858
9.7. Evoluția capitalului și efectele asupra dezvoltării
României ................................................................................... 860
9.8. Capcana venitului mediu ...................................................... 864
9.9. Remarci finale .......................................................................... 872

Capitolul 10. Concluzii.......................................................................... 879

Bibliografie – capitolele 7–10 ............................................................... 993

Index ....................................................................................................... 1011
VI

CONTENTS
Chapter 7. European funds in Romania – a source of capital or
for financing current expenditures? ................................................... 679
7.1. Objectives of the use of European funds ............................ 682
7.2. European financing actively supports the fulfilment of
EU objectives ............................................................................ 688
7.3. Net flows of European funds to Romania ........................... 720
7.4. The contribution of European funds to capital
formation in Romania ............................................................. 726
7.5. The European funds used in Romania and the
catching‐up process ................................................................ 730
7.6. State aid – an additional instrument to European
funds for firms’ capitalisation ............................................... 732
7.7. Final remarks ........................................................................... 733

Chapter 8. Globalisation, deregulation and developments in
capital in Romania ................................................................................. 737
8.1. Where do we stand? Assessment of the current
juncture ..................................................................................... 739
8.2. Developments in the international economic system ....... 746
8.3. The globalisation features ...................................................... 761
8.4. The deregulation‐regulation cycle ....................................... 770
8.5. Romania’s transition to the market economy took
place in full globalisation ....................................................... 779
8.6. Final remarks ........................................................................... 809
VII
Chapter 9. Economic and social development and capital in
Romania .................................................................................................. 819
9.1. Transition and reform – sweeping and costly changes ..... 821
9.2. Romania’s transition from modernisation to
development ............................................................................ 825
9.3. Economic evolution after the accession to the
European Union and the quality of domestic policies ....... 828
9.4. Conceptual aspects of development .................................... 839
9.5. The dynamics of development parameters in Romania
in accordance with conventional and non‐conventional
approaches ............................................................................... 842
9.6. Steady economic growth and major social disparities ...... 858
9.7. The evolution of capital and effects on Romania’s
development ............................................................................ 860
9.8. The middle income trap ......................................................... 864
9.9. Final remarks .......................................................................... 872

Chapter 10. Conclusions ....................................................................... 879

Bibliography – chapters 7–10 ............................................................... 993

Index ....................................................................................................... 1011

VIII

SOMMAIRE
Chapitre 7. Les fonds européens en Roumanie – source de
capital ou de financement des dépenses courantes? ....................... 679
7.1. Les objectifs de l’utilisation des fonds européens .............. 682
7.2. Le financement européen soutient activement la
réalisation des objectifs de l’Union européenne ................. 688
7.3. Les flux nets de fonds européens en Roumanie ................. 720
7.4. La contribution des fonds européens à la formation du
capital en Roumanie ............................................................... 726
7.5. Les fonds européens utilisés par la Roumanie et le
processus de rattrapage ......................................................... 730
7.6. L’aide d’État – instrument complémentaire aux fonds
européens pour la capitalisation des firmes ........................ 732
7.7. Remarques finales .................................................................. 733

Chapitre 8. La mondialisation, la déréglementation et
l’évolution du capital en Roumanie ................................................... 737
8.1. Où sommes‐nous? Évaluations du présent ........................ 739
8.2. L’évolution du système économique international ........... 746
8.3. Les caractéristiques de la mondialisation ........................... 761
8.4. Le cycle déréglementation–réglementation ........................ 770
8.5. La transition de la Roumanie vers l’économie de
marché s’est produite en plein processus de
mondialisation ......................................................................... 779
8.6. Remarques finales ................................................................... 809

IX
Chapitre 9. Le développement économique et social et le
capital en Roumanie .............................................................................. 819
9.1. Transition et réforme – transformations profondes et
coûteuses .................................................................................. 821
9.2. Le passage de la Roumanie de la modernisation au
développement ........................................................................ 825
9.3. Évolutions économiques après l’adhésion à l’Union
européenne et la qualité des politiques économiques
internes...................................................................................... 828
9.4. Aspects conceptuels concernant le développement .......... 839
9.5. La dynamique des paramètres du développement en
Roumanie selon les approches conventionnelle et aussi
non conventionnelle ................................................................ 842
9.6. Croissance économique constante et disparités sociales
élevées ....................................................................................... 858
9.7. L’évolution du capital et les effets sur le
développement de la Roumanie ........................................... 860
9.8. Le piège du revenu moyen .................................................... 864
9.9. Remarques finales ................................................................... 872

Chapitre 10. Conclusions ...................................................................... 879

Bibliographie – chapitres 7–10 ............................................................. 993

Index ...................................................................................................... 1011

X

Capitolul 7

FONDURILE EUROPENE
ÎN ROMÂNIA – SURSĂ DE CAPITAL
SAU DE FINANŢARE
A CHELTUIELILOR CURENTE?

Cuprins

Fondurile europene în România – sursă de capital sau de finanţare
a cheltuielilor curente? ............................................................................................. 682
7.1. Obiectivele utilizării fondurilor europene .................... 682
7.1.1. Uniunea Europeană promovează reducerea
decalajelor dintre state şi în interiorul acestora ... 682
7.1.2. Politica de coeziune economică şi socială ............ 684
7.1.3. Politica agricolă comună ............................................ 686
7.1.4. Priorităţile Uniunii pentru orizontul 2020 .......... 686
obiectivelor Uniunii Europene .......................................... 688
7.2.1. Instrumentele de finanţare europeană ................. 688
7.2.2. Sume primite de România de la Uniunea
Europeană ......................................................................... 689
7.2.3. Gradul de absorbţie în exerciţiul 2007–2013 ..... 692
7.2.4. Fondul de coeziune......................................................... 693
7.2.5. Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) ..... 701
7.2.6. Fondul social european (FSE) ................................... 710
7.2.7. Fondul european agricol pentru dezvoltare
rurală (FEADR) ............................................................... 716
7.2.8. Fondul european pentru pescuit (FEP) ................. 718
7.2.9. Fondul european de garantare agricolă (FEGA) ...... 719
7.3. Fluxurile nete de fonduri europene în România ........ 720
7.3.1. România a atras cu dificultate fonduri europene
nete aferente exerciţiului 2007–2013,
însumând 27,1 mld. euro ............................................. 720
7.3.2. Nivel instituţional scăzut privind pregătirea
absorbţiei fondurilor europene ................................ 722
680
Capitolul 7. Fondurile europene în România

7.3.3. Încasările de fonduri europene pe proiecte au

accelerat din anul 2012, după ce, între 2007 şi
2009, preponderente au fost avansurile globale .. 722
7.3.4. România nu a atras fondurile europene la
nivelul iniţial aprobat, iar cele utilizate au
suportat corecţii substanţiale ................................... 723
7.3.5. În exerciţiul financiar 2014–2020, alocările
sunt majorate la toate programele ........................ 725
7.4. Contribuţia fondurilor europene la formarea
capitalului în România .......................................................... 726
7.4.1. Transferurile de capital au crescut substanţial
din 2012 ............................................................................. 726
7.4.2. Numai 26% din transferurile de capital s‐au
localizat în sectorul privat, iar din acestea,
puţin peste un sfert în industrie, construcţii
şi transporturi ................................................................. 727
7.4.3. Doar 44,2% din soldul investiţiilor străine
directe a fost destinat industriei .............................. 728
7.4.4. Volumul redus al fondurilor europene atrase în
industrie, complexitatea scăzută a ISD şi
participarea slabă a capitalului românesc
în industrie au determinat înjumătăţirea
ponderii industriei în VAB .......................................... 729
7.5. Fondurile europene utilizate de România şi
recuperarea decalajelor ....................................................... 730
7.5.1. România a folosit fondurile europene mai
puţin intens decât ţările din regiune ..................... 730
7.5.2. Diferenţe structurale semnificative faţă de Cehia
şi Polonia în atragerea fondurilor europene
pentru scopurile politicii de coeziune ......................... 731
7.6. Ajutorul de stat – instrument complementar
fondurilor europene pentru capitalizarea firmelor .... 732
7.7. Remarci finale ............................................................................ 733
681

Capitolul 7

FONDURILE EUROPENE
ÎN ROMÂNIA – SURSĂ DE CAPITAL SAU
DE FINANŢARE A CHELTUIELILOR CURENTE?

Capitolul își propune prezentarea obiectivelor generale și sectoriale
vizate de utilizarea fondurilor europene. Sunt examinate instrumentele
specifice acestui tip de finanțare, evoluția gradului de absorbție a
fondurilor atât pe ansambu, cât și la nivelul fiecărui domeniu de activitate,
precum și contribuția proiectelor realizate la îmbunătățirea structurii și
calității activității din sectoarele respective. Analiza pune în evidență rolul
fondurilor europene în formarea capitalului din România și privind
recuperarea decalajelor față de țările dezvoltate.
7.1. Obiectivele utilizării fondurilor europene
7.1.1. Uniunea Europeană promovează reducerea decalajelor

dintre state şi în interiorul acestora
Fundamentele Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE)

urmăresc să asigure construirea unei uniuni tot mai strânse între
naţiunile europene, prin intermediul unor acţiuni comune care să creeze
premisele progresului economic şi social al statelor membre. În prima
fază a aderării şi pe măsura accentuării integrării în Uniune, țările nou
venite înregistrează anumite dezechilibre economice, chiar în condiţiile
unor politici comerciale asimetrice, favorabile acestora. Pentru
compensarea efectelor negative ale eliminării barierelor şi a obstacolelor
care divizează Europa, având în vedere că scopul esenţial al integrării
este reprezentat de ameliorarea constantă a condiţiilor de muncă şi de
viaţă în cadrul fiecărei naţiuni membre, se impune acţiunea concertată a
instituţiilor europene în vederea garantării stabilităţii spaţiului economic
682

comunitar în expansiune, în condiţiile asigurării unor schimburi

comerciale libere şi ale unei concurenţe corecte pe piaţă.
Construcţia europeană are ca obiectiv consolidarea integrării
economiilor şi dezvoltarea armonioasă a acestora, având ca efect
finanțarea progresului economico‐social al zonelor rămase în urmă,
prin constituirea unor fonduri speciale care sunt utilizate pe bază de
criterii obiective și transparente. Pe plan internaţional, Uniunea
Europeană propune întărirea solidarităţii dintre Europa şi celelalte ţări,
pe baza principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, concomitent cu
creşterea prosperităţii acestora, în condiţiile apărării păcii şi a
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
În vederea consolidării coeziunii economice, sociale şi teritoriale,
Uniunea Europeană, potrivit art. 174 din TFUE, urmăreşte reducerea
decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi
acordă o atenţie deosebită zonelor rurale, celor afectate de tranziţia
industrială şi regiunilor care se confruntă cu un handicap natural şi
demografic grav şi permanent. În acest mod se asigură premisele
pentru înfăptuirea obiectivului privind convergenţa economică, în
condiţiile dezvoltării infrastructurilor fizice şi umane în statele membre
ale Uniunii Europene.
Fondurile europene îndeplinesc un rol important în realizarea
obiectivelor Strategiei Uniunii pentru o creştere economică inteligentă,
durabilă şi favorabilă incluziunii (concluziile Consiliului European din
17 iunie 2010).
Aceste fonduri care susţin dezvoltarea nu trebuie înţelese ca un set
de subvenţii (granturi) dinspre unele state către altele, ci sunt menite să
asigure crearea unei concurenţe corecte (level playing field) pe piaţa
unică europeană, caracterizată de asimetrii provenite din dotarea
diferită cu factori de producţie la nivelul companiilor şi al statelor
membre ale UE.
Funcţionarea economiilor din cadrul Uniunii pe baza pieţei libere
nu aduce în mod egal avantaje ţărilor şi nici cetăţenilor în cadrul
acestora. Programele cuprinse în bugetul UE dedicate atenuării
discrepanţelor de dezvoltare între state constituie o recunoaştere a
faptului că Piaţa Unică nu rezolvă singură problema decalajelor de
dezvoltare (Dăianu, 2018a).
683
7.1.2. Politica de coeziune economică şi socială
Potrivit art. 175 din TFUE, statele membre îşi conduc politicile
economice şi le coordonează în vederea realizării coeziunii economice,
sociale şi teritoriale. Uniunea susţine realizarea acestor obiective prin
intermediul fondurilor structurale, al celorlalte instrumente financiare
pe care le administrează şi al Băncii Europene de Investiţii.
La fiecare trei ani, Comisia prezintă Parlamentului European,
Consiliului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor un
raport privind progresele înregistrate în realizarea coeziunii economice,
sociale şi teritoriale, precum şi referitor la contribuţia diferitelor mijloace
financiare utilizate în scopul realizării acestor obiective.
Redăm în continuare sectoarele de activitate în care politicile
economice naţionale sunt sprijinite prin sistemul fondurilor europene
pentru realizarea coeziunii economico‐sociale.
Industria
În conformitate cu art. 173 din TFUE, Uniunea şi statele membre
asigură condiţiile necesare creşterii competitivităţii industriei Uniunii.
În acest scop, pe baza unui sistem de pieţe deschise şi concurenţiale, se
urmăreşte: accelerarea adaptării industriei la schimbările structurale;
încurajarea unui mediu favorabil iniţiativei şi dezvoltării
întreprinderilor din întreaga Uniune şi în special a întreprinderilor mici
şi mijlocii; stimularea creării unui mediu propice cooperării dintre
întreprinderi; favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului
industrial prin politicile de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică.
Reţele transeuropene
Art. 170 din TFUE stabileşte condiţiile în care, pentru a permite
cetăţenilor Uniunii, agenţilor economici, precum şi colectivităţilor
regionale şi locale să beneficieze pe deplin de avantajele care decurg din
realizarea unui spaţiu fără frontiere interne, Uniunea contribuie la
crearea şi dezvoltarea de reţele transeuropene în sectoarele
infrastructurilor de transporturi, telecomunicaţii şi energie. În acest
sens, Uniunea: stabileşte cadrul necesar identificării reţelelor
transeuropene, respectiv acele proiecte de interes comun la nivelul
684

statelor membre; asigură interoperabilitatea acestor reţele, în special

prin armonizarea standardelor tehnice aferente; poate susţine
realizarea studiilor de fezabilitate, furnizarea de garanţii pentru
împrumuturi sau subvenţionarea dobânzilor şi finanţarea unor proiecte
specifice în domeniul infrastructurii de transporturi în statele membre.
Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică
Potrivit art. 179 din TFUE, Uniunea are ca obiective atât

consolidarea bazelor sale ştiinţifice şi tehnologice prin crearea unui
spaţiu european de cercetare în care specialiștii, cunoştinţele ştiinţifice
şi tehnologiile să circule liber, cât şi crearea condiţiilor pentru creşterea
competitivităţii, inclusiv în industrie.
Asumându‐şi aceste obiective, Uniunea desfăşoară o serie de
acţiuni care completează politicile aplicate în statele membre, respectiv:
realizează programe de cercetare, dezvoltare tehnologică şi
demonstrative, promovând cooperarea cu şi între întreprinderi, centre
de cercetare şi universităţi, precum şi colaborarea cu ţările terţe şi
organizaţiile internaţionale; diseminează şi valorifică rezultatele
activităţilor în materie de cercetare, dezvoltare tehnologică şi
demonstrativă ale Uniunii; stimulează formarea profesională şi
mobilitatea cercetătorilor din Uniune.
Mediul înconjurător
Art. 191 al TFUE defineşte politica Uniunii în domeniul mediului,

respectiv modalităţile prin care aceasta contribuie la realizarea
următoarelor obiective: conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii
mediului; ocrotirea sănătăţii persoanelor; utilizarea prudentă şi
raţională a resurselor naturale; promovarea pe plan internaţional a
unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară
regională sau mondială şi să susţină în special lupta împotriva
schimbărilor climatice.
Energia
În conformitate cu art. 194 al TFUE, în contextul instituirii şi

funcţionării pieţei interne şi din perspectiva necesităţii de a conserva şi
685
îmbunătăţi mediul înconjurător, politica Uniunii în domeniul energiei

vizează, în spiritul solidarităţii între statele membre, în principal
următoarele obiective: funcţionarea normală a pieţei energiei; siguranţa
aprovizionării cu energie în Uniune; promovarea eficienţei energetice şi a
economiei de energie, precum şi dezvoltarea de noi surse de energie şi
energii regenerabile; interconectarea reţelelor energetice naţionale.
7.1.3. Politica agricolă comună
Art. 39 din TFUE stabileşte că politica agricolă comună are ca

priorităţi următoarele obiective: creşterea productivităţii agriculturii
prin promovarea progresului tehnic; asigurarea dezvoltării raţionale a
producţiei agricole; utilizarea optimă a factorilor de producţie şi în
special a forţei de muncă; asigurarea, în acest fel, a unui nivel de trai
echitabil pentru populaţia care lucrează în agricultură, în special prin
majorarea venitului individual al lucrătorilor din acest sector;
stabilizarea pieţelor; garantarea siguranţei aprovizionării cetăţenilor;
asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către consumatori.
În vederea îndeplinirii acestor obiective, în Uniunea Europeană se
instituie o organizare comună a pieţelor agricole, care include un set de
măsuri complexe, respectiv reglementarea preţurilor, a subvenţiilor
pentru producerea şi comercializarea diferitelor produse, a sistemelor
de depozitare, a mecanismelor comune de stabilizare a importurilor sau
a exporturilor. În acest scop, se pot înfiinţa unul sau mai multe fonduri
de orientare şi garantare agricolă.
7.1.4. Priorităţile Uniunii pentru orizontul 2020
Strategia Europa 2020 exprimă obiectivele de dezvoltare

economică ale Uniunii până la sfârşitul deceniului curent, avansând trei
priorităţi care se susţin reciproc:
 creştere inteligentă, respectiv dezvoltarea unei economii bazate
pe cunoaştere şi inovare;
 creştere durabilă, care constă în promovarea unei economii mai
eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai
ecologice şi mai competitive;
686

 creştere favorabilă incluziunii, care se realizează prin

promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forţei de
muncă, pentru a asigura coeziunea socială şi teritorială.
În acest scop, la nivelul Uniunii Europene s‐au stabilit obiective
operaţionale structurate pe următoarele cinci domenii majore:
 ocuparea forţei de muncă, respectiv atingerea unei rate de
ocupare de minimum 75% în rândul populaţiei cu vârsta între 20
şi 64 de ani;
 cercetare‐dezvoltare, constând în alocarea anuală a 3% din PIB
realizat în UE pentru acest domeniu de activitate;
 schimbările climatice şi utilizarea durabilă a energiei, care
presupun îndeplinirea aşa‐numitei ţinte „20/20/20” în materie
de climă/energie, constând în reducerea cu 20% a emisiilor de
gaze cu efect de seră (sau chiar cu 30%, în condiţii favorabile)
faţă de nivelurile înregistrate în anul 1990, creşterea ponderii
surselor de energie regenerabilă până la 20% şi majorarea cu
20% a eficienţei energetice;
 educaţie, vizând reducerea la mai puţin de 10% a ratei de
părăsire timpurie a şcolii şi creşterea la peste 40% a ponderii
absolvenţilor de studii superioare în rândul populaţiei în vârstă
de 30–34 de ani;
 lupta împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale, având ca scop
reducerea cu cel puţin 20 mil. a numărului persoanelor care
suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei şi a excluziunii
sociale.
În cadrul acestei anvelope generale, statele membre au adoptat
propriile obiective naţionale, România propunându‐şi următoarele ţinte:
 creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă la cel puţin 70% în
rândul populaţiei cu vârste cuprinse între 20 şi 64 de ani; de
menţionat că România înregistra la sfârşitul anului 2016 un nivel
de 66,3%;
 alocarea a 2% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare; la acest
parametru, prin bugetul României se aloca în anul 2016 mai
puţin de un sfert din această ţintă, respectiv 0,48% din PIB;
 reducerea cu 19% a emisiilor de gaze cu efect de seră faţă de
nivelurile înregistrate în anul 2005 (în România, diminuarea
efectivă a fost de 20% în 2015), concomitent cu majorarea
687
ponderii surselor de energie regenerabile până la 24% (25%

realizat de România în 2016) şi îmbunătăţirea eficienţei
energetice cu 20% (27% economie de energie în anul 2016 faţă
de ţinta de 43 Mtep, în condiţiile unui consum efectiv de energie
primară de 31,3 Mtep);
 reducerea sub 11,3% a ratei de părăsire timpurie a şcolii (nivel
de 18,3% efectiv în România în anul 2017), concomitent cu
majorarea la peste 26,7% a ponderii absolvenţilor de studii
superioare în rândul populaţiei în vârstă de 30–34 de ani (26,3%
înregistrat în 2017);
 reducerea cu cel puţin 580 mii a numărului persoanelor care
suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei şi a excluziunii
sociale (–1420 mii de persoane realizat până la sfârşitul anului
2016).

obiectivelor Uniunii Europene
7.2.1. Instrumentele de finanţare europeană
Uniunea susţine realizarea obiectivelor menţionate anterior,

potrivit art. 175 din TFUE, prin intermediul fondurilor structurale şi al
celorlalte instrumente financiare existente la dispoziţia sa. Alocarea
fondurilor către fiecare stat membru se realizează în raport cu
decalajele înregistrate de ţara respectivă faţă de media europeană din
punctul de vedere al dezvoltării şi gradului de ocupare, precum şi în
funcţie de un set de criterii economico‐sociale specifice.
Mijloacele de finanţare nerambursabilă sunt structurate în două
mari categorii, respectiv instrumente ale politicii de coeziune şi
instrumente ale politicii agricole comune. La rândul lor, acestea sunt
formate din câte trei mecanisme financiare (Figura 7.1).
Astfel, îndeplinirea obiectivelor politicii de coeziune la nivelul
Uniunii Europene este susţinută de trei tipuri de fonduri, respectiv
Fondul de coeziune, Fondul european de dezvoltare regională şi Fondul
social european, în timp ce realizarea obiectivelor politicii agricole
688

comune este asigurată prin alte trei fonduri, şi anume Fondul european
pentru dezvoltare rurală, Fondul european pentru pescuit şi Fondul
european de garantare agricolă.
Figura 7.1. Structura instrumentelor de finanţare europeană

nerambursabilă

Sursa: Comisia Europeană, MFE.
Toate aceste fonduri sunt operaţionalizate în mod specific, pe

domenii de activitate, prin intermediul programelor sectoriale, care
reprezintă documente strategice naţionale elaborate de statele membre
şi aprobate de Comisia Europeană.
7.2.2. Sume primite de România de la Uniunea Europeană
Fondurile europene nerambursabile intrate în România în

perioada 2007–2016 au totalizat 40,9 mld. euro, din care 37,1 mld. euro
(91%) sume aferente Cadrului financiar multianual (CFM) 2007–2013,
la care se adaugă 3,8 mld. euro, reprezentând fonduri aferente CFM
2014–2020 (Tabelul 7.1).
689

urmau să beneficieze de sume reprezentând câte 13 procente din

anvelopa fondurilor, urmate, la mică distanţă, de programele privind
dezvoltarea regională şi resursele umane, cu câte 10 procente din total.
De subliniat faptul că o finanţare substanţial mai redusă a fost
prevăzută pentru programul privind creşterea competitivităţii, deosebit
de important din perspectiva reducerii decalajelor economice ale
României faţă de ţările dezvoltate, unde fondurile repartizate au
cumulat numai 7 procente din totalul finanţării nerambursabile.
Celelalte două programe operaţionale, respectiv cel privind asistenţa
tehnică şi dezvoltarea capacităţii administrative, având funcţii secundare,
de tip suport, au însumat prevederi de 1,1% din aceste fonduri.
Tabelul 7.2. Structura fondurilor aferente Cadrului financiar

multianual 2007–2013, folosind regula T+3 (2007–2016)
Program Realizat
Denumire
2007–2013 2007–2016
Fonduri CFM 2007–2013 100 100

1. Fonduri structurale şi de coeziune 55,1 49,8
Fondul de coeziune 25,4 22,6
POS Transport 12,8 10,9
POS Mediu 12,6 11,7
Fondul european de dezvoltare regională 18,0 18,4
PO Regional 10,4 10,9
POS Creşterea competitivităţii economice 7,1 7,1
PO Asistenţă tehnică 0,5 0,5
Fondul social european 10,3 8,8
POS Dezvoltarea resurselor umane 9,7 8,2
PO Dezvoltarea capacităţii administrative 0,6 0,6
2. Fonduri pentru dezvoltare rurală şi pescuit 23,3 22,7
Programul naţional de dezvoltare rurală 22,7 22,3
Fondul european pentru pescuit 0,6 0,4
3. Fondul european pentru garantare agricolă 18,4 22,5
4. Altele 3,2 5,0
Sursa: MFP, MFE.
691
Cele circa 45 de procente repartizate efectiv (realizat) pentru

obiectivele politicii agrare comune au fost stabilite, prin programarea
bugetară, a fi destinate dezvoltării rurale (23,3%), respectiv
subvenţionării agriculturii (18,4%).
În execuţie, diferenţa negativă de 5 p.p. faţă de program
înregistrată la politica de coeziune a fost localizată în principal la
domeniile transport (–1,9 p.p.), mediu (–0,9 p.p.) şi dezvoltarea
resurselor umane (–1,5 p.p.).
Depăşiri în procesul de absorbţie efectivă a finanţărilor
programate s‐au înregistrat la FEGA (+4,1 p.p.) şi alte proiecte (+1,8
p.p.), în condiţiile în care la Programul național pentru dezvoltare rurală
a fost înregistrată o nerealizare de 0,6 p.p., iar la Fondul european
pentru pescuit, de –0,2 p.p.
7.2.3. Gradul de absorbţie în exerciţiul

2007–2013
În cadrul acestui nivel mediu, s‐au înregistrat grade diferite de

absorbţie, cuprinse între 59% la Fondul european de pescuit (FEP) şi
116% la Fondul european pentru garantare agricolă (FEGA).
De subliniat că gradul cel mai înalt de absorbţie înregistrat la
programul FEGA se datorează procedurii simple de accesare a
fondurilor, respectiv necesitatea furnizării de către beneficiari numai a
dovezii existenţei terenului agricol lucrat şi/sau a animalelor aflate în
îngrijire.
În cazul programelor operaţionale (de coeziune şi privind
dezvoltarea rurală), la care finanţarea se obţine pe baza aprobării unor
documentaţii specifice mai complexe, gradul de absorbţie a fost
subunitar (Graficul 7.1), astfel:
 un nivel relativ mai ridicat la programele privind
competitivitatea (95%), dezvoltarea rurală (94%) şi dezvoltarea
regională (93%);
 cote mai reduse la programele referitoare la dezvoltarea
resurselor umane (87%), transporturi (87%) şi mediu (90%).
Dincolo de aspectele cantitative ale absorbţiei fondurilor europene pe
categorii de programe, atingerea unui grad ridicat de convergenţă reală faţă
692
Reţelele transeuropene de transport vizate sunt, în special, cele 30

de proiecte prioritare de interes european identificate de Uniune,
reprezentând autostrăzi, căi ferate şi căi navigabile.
Obiectivele prioritare de mediu se referă la managementul şi
furnizarea apei (apa potabilă); epurarea apei (ape uzate);
managementul deşeurilor menajere şi industriale; reabilitarea siturilor
industriale şi a solurilor contaminate; eficienţa energetică, cogenerarea,
managementul energetic; calitatea aerului; promovarea biodiversităţii
şi protecţia naturii; prevenirea riscurilor naturale şi tehnologice.
Fondul de coeziune este destinat statelor membre al căror venit
naţional brut (VNB) pe cap de locuitor este mai mic de 90% din media
UE, respectiv peste jumătate din statele membre1 fiind îndreptățite să
primească asemenea finanţări. Acest instrument de intervenţie asigură
suport financiar de până la 85% din cheltuielile eligibile ale proiectelor.
Programul operaţional sectorial Transport (POST)

POST stabileşte priorităţile, obiectivele şi alocarea fondurilor pentru
dezvoltarea sectorului de transporturi din România. Obiectivul general al
acestui program este de a promova un sistem de transport durabil sub
aspectul condiţiilor de siguranţă, al rapidităţii şi eficienţei, atât pentru
persoane, cât şi pentru mărfuri, cu asigurarea serviciilor la standarde
europene la nivel naţional, în spaţiul european, precum şi în cadrul
regiunilor din România. Obiectivele specifice ale POST constau în:
 modernizarea şi îmbunătăţirea infrastructurii de transport
(autostrăzi, drumuri naţionale, căi ferate, căi navigabile, porturi,
aeroporturi etc.);
 creşterea competitivităţii produselor şi furnizarea de servicii de
transport eficiente în sectoarele‐cheie ale economiei şi în cadrul
tuturor regiunilor;
 îmbunătăţirea activităţii economice în România.
Obiectivele sunt realizabile în cadrul axelor prioritare ale
programului, respectiv:
 modernizarea şi dezvoltarea culoarelor prioritare la nivel
european TEN‐T (eng. Trans‐European Transport Network), în

1 Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia.
694

scopul asigurării unui sistem de transport durabil şi al integrării

acestuia cu reţelele de transport ale ţărilor membre UE
(autostrăzi, trasee feroviare şi navale);
 modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale de
transport în afara traseelor prioritare TEN‐T, în scopul creării
unui sistem naţional de transport performant;
 modernizarea sectorului de transporturi, inclusiv în scopul
creşterii protecţiei mediului, sănătăţii publice şi siguranţei
pasagerilor;
 asistenţă tehnică necesară elaborării şi aplicării proiectelor POST.
Gradul de absorbţie aferent perioadei 2007–2013 pentru POST a
fost de numai 87% (0,6 mld. euro), din cele 4,3 mld. euro alocate fiind
încasate numai 3,7 mld. euro. În structura programului se înregistrează
însă cote diferite de realizare a ţintelor fizice specifice.
Niveluri supraunitare de îndeplinire a acestora s‐au consemnat
pentru:
 reabilitări de drumuri naţionale din reţeaua europeană (214%,
respectiv +347 km);
 reabilitări de aeroporturi (300%; +patru aeroporturi);
 protecţia mediului în transporturi (600%; +cinci proiecte);
 asistenţă tehnică (între 106% şi 173%), constând în instruiri ale
personalului din autorităţile de management şi ale beneficiarilor
finali, studii, reuniuni ale grupurilor de lucru etc.
Nu s‐au realizat însă ţintele la proiecte semnificative din cadrul
POST, după cum urmează:
 construcţii noi la reţelele de transport din reţeaua europeană
(TEN‐T), respectiv căi ferate (grad de îndeplinire a ţintei de 58%;
–187 km), drumuri (81%; –71 km) şi căi navigabile (85%; –30 km);
 construcţii noi la căile de transport din reţeaua naţională,
respectiv reabilitarea podurilor şi tunelelor de cale ferată (nivel
de realizare a ţintei 10%; –88 de obiective), precum şi drumuri
judeţene (27%; –72 km);
 totodată, s‐a înregistrat grad zero de realizare a ţintelor privind
trecerile la nivel cu calea ferată (–112 treceri), număr de
kilometri de sate protejate (–36 km) şi terminale noi
intermodale între sistemele de transport (–două terminale,
respectiv nerealizarea obiectivelor Arad şi Constanţa).
695
Nivelul subunitar de absorbţie şi disfuncţionalităţile structurale în

aplicarea proiectelor din cadrul POST se reflectă într‐un grad scăzut de
eficienţă economico‐socială a programului, așa cum rezultă din
examinarea indicatorilor specifici:
 trecerea de la transportul de marfă pe căi rutiere la cel pe calea
ferată, obiectivul fiind realizat în proporţie de numai 3% (–1668
mil. tone‐km/an);
 trecerea de la transportul de călători pe căi rutiere la cel pe calea
ferată, ţinta fiind îndeplinită în proporţie de doar 9% (–297 mil.
pasageri‐km/an);
 timpul economisit pentru pasageri şi mărfuri transportate pe
căile ferate reabilitate, obiectivul fiind realizat în proporţie de
numai 21% (–69 mil. euro/an);
 volumul mărfurilor atrase de la transportul rutier la cel naval, ţinta
fiind îndeplinită în proporţie de 39% (–115 mil. tone‐km/an);
 reducerea accidentelor grave, obiectivul fiind realizat în
proporţie de 60%, ceea ce corespunde unei diminuări efective a
indicatorului respectiv de numai 12% faţă de 20% programat;
 valoarea timpului economisit pentru pasageri şi marfă pe
drumurile nou construite şi reabilitate, obiectivul fiind îndeplinit
în proporţie de 87% (–81 mil. euro/an).
S‐a reuşit, în schimb, reducerea substanţială a accidentelor
mortale, obiectivul prezentând un grad de realizare de 270%, respectiv
o diminuare efectivă a indicatorului în cauză de 54% comparativ cu
20% programat.
Concluziile principale privind realizarea din punct de vedere
cantitativ şi calitativ a Programului operaţional sectorial Transporturi
constau în faptul că fondurile absorbite nu s‐au utilizat decât într‐o
proporţie redusă pentru construcţia unor obiective complexe, de
importanţă internaţională, cum ar fi realizarea de noi reţele de
transport rutier, feroviar2 şi naval integrate în sistemul de transport

2 România are cea mai slabă reţea de căi ferate dintre toate ţările vecine, în pofida
fondurilor încasate de la UE de circa 1,7 mld. euro. Cu această sumă au fost

construiţi numai 22 km de linii noi de cale ferată şi modernizaţi doar 122 km de
linii pentru trenuri. Construcţiei liniei 5 de metrou din Bucureşti i‐au fost alocate
453 mil. euro, însă lucrarea este mult întârziată. Spre comparaţie, Ungaria, care a
atras aceeaşi sumă ca şi România, a reuşit construirea tot a 20 km linii de cale
ferată, dar a modernizat 216 km, adică aproape dublu faţă România.
696

european (TEN‐T). Niveluri şi mai scăzute de utilizare a fondurilor

europene s‐au înregistrat la drumurile naţionale nou construite3, la
staţiile, podurile şi tunelurile reabilitate. În schimb, s‐au utilizat fonduri
în cuantum dublu faţă de cele programate pentru realizarea unor
obiective mai facile, cum ar fi reabilitarea şi modernizarea drumurilor
naţionale. De asemenea, s‐au folosit sume substanţial mai ridicate faţă
de cele prevăzute în domenii secundare din perspectiva eficienţei
programului, respectiv pentru asistenţa tehnică, reprezentând instruiri,
studii, reuniuni de lucru, tipărirea de materiale informative etc.
În condiţiile în care normele europene nu prevăd decât obligaţia
încadrării fondurilor utilizate de țara beneficiară la nivelul de ansamblu
al unui program, raportat la alocările totale stabilite ale UE, rezultă că
folosirea ineficientă a finanţărilor atrase în cadrul acestui program a
fost cauzată de slaba capacitate instituţională a autorităţilor române din
acest domeniu, care nu au asigurat prioritizarea proiectelor în scopul
realizării preponderente a obiectivelor cu puternic impact multiplicator
în economie.
În acest context, cauzele principale ale performanţelor scăzute ale
POST constau în disfuncţiile înregistrate în gestionarea adecvată a
fondurilor la nivelul AM Transport, Ministerului Transporturilor, CNAIR
(fostă CNADNR), CFR Infrastructură etc., precum şi în neadoptarea cu
celeritate a Master Planului în acest domeniu, de natură să asigure
accelerarea integrării României în reţeaua europeană de transport.
În pofida investiţiilor substanţiale, sistemul de drumuri al
României rămâne într‐o stare precară. Autostrăzile şi drumurile
naţionale reprezintă împreună puţin peste 20% din reţeaua de
transport rutier, în timp ce 90% din drumurile naţionale prezintă doar
o bandă pe fiecare sens de mers (Comisia Europeană, 2018). De altfel,
România se află pe ultimul loc în clasamentul ţărilor din Uniunea
Europeană în ceea ce priveşte calitatea şi eficienţa infrastructurii
rutiere, potrivit World Economic Forum, cu un rating de 2,7, în timp ce

3 În această categorie de drumuri sunt cuprinse tronsoane de autostrăzi de câte
10–20 km, fără continuitate, care se termină uneori în plin câmp. În acelaşi timp,
Ungaria, care a beneficiat de 3,28 mld. euro de la UE pentru construcţia şi
modernizarea reţelei de drumuri, respectiv cu numai 0,1 mld. euro mai puţin decât
România, a reuşit să construiască 502 km de drumuri noi, mai mult cu 134 km
(+36,4%) decât România, şi a modernizat 2521 km de drumuri existente, respectiv
cu 628 km (+33,2%) peste distanța realizată de ţara noastră.
697
media Uniunii Europene este de 4,76 dintr‐un maxim de 7 puncte, țara

noastră situându‐se în urma unor state precum Letonia, Malta sau
Bulgaria.
Programul operaţional sectorial Mediu (POS Mediu)
POS Mediu se bazează în totalitate pe obiectivele şi priorităţile

politicilor Uniunii Europene pentru mediu şi infrastructură, fiind în acord
cu obligaţiile internaţionale ale României şi interesele naţionale specifice.
Obiectivul general al acestui program constă în îmbunătăţirea
standardului de viaţă al populaţiei şi a calității mediului înconjurător. În
acest context, obiectivele specifice vizate în cadrul programului constau în:
 respectarea acquis‐ului comunitar de mediu;
 reducerea diferenţei dintre infrastructura de mediu națională și
cea din ţările membre ale Uniunii Europene atât din punct de
vedere cantitativ, cât şi calitativ;
 eficientizarea serviciilor publice referitoare la furnizarea apei,
canalizare şi încălzire, în scopul îmbunătăţirii performanţelor
acestora.
Aceste obiective sunt detaliate pe axe prioritare, după cum urmează:
 extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată;
 dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor şi
reabilitarea siturilor istorice contaminate;
 reducerea poluării provenite de la sistemele de încălzire urbană
în localităţile cele mai afectate;
 implementarea sistemelor adecvate de management pentru
protecţia naturii;
 implementarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor
naturale în zonele cele mai expuse la risc;
 asistenţă tehnică pentru elaborarea şi implementarea proiectelor
POS Mediu.
Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la POS Mediu a fost
de numai 90% (–0,4 mld. euro), din cele 4,4 mld. alocate fiind încasate
doar 4 mld. euro. În structura programului se înregistrează grade
diferite de realizare a ţintelor fizice specifice. Proiectele cu ţintele
realizate şi depăşite au vizat următoarele domenii:
 crearea unor companii regionale de apă (123%, +opt unităţi);
698

 apă uzată epurată (101%);

 sisteme de încălzire centrală reabilitate (100%, +șapte obiective);
 localităţi cu calitatea aerului îmbunătăţită (100%, +șapte obiective).
La alte 11 tipuri de proiecte s‐au înregistrat indici supraunitari de
realizare a ţintelor, dar, prin natura lor, aceste acţiuni nu au produs
efecte directe cuantificabile. Exemplificăm în acest sens proiectele
privind ariile protejate (proiectul Natura 2000), care au fost realizate în
proporţie de 173% (în termeni numerici) şi, respectiv, de 330% (în
termeni de suprafaţă). Din evaluările specialiştilor rezultă că proiectele
de acest tip sunt supradimensionate în raport cu nevoile reale ale
României şi vor genera importante cheltuieli bugetare, ca efect al
solicitării de despăgubiri din partea statului de către proprietarii
terenurilor forestiere care au fost trecute în categoria arii protejate (la
acestea se adaugă cheltuielile de administrare a zonelor respective,
suportate tot de stat). Totodată, capitolul privind asistenţa tehnică, de
importanță secundară, a înregistrat niveluri de realizare cuprinse între
100% şi 1040%, constând în instruiri de personal, studii tematice,
rapoarte de evaluare etc.
Nu s‐au realizat însă ţintele la proiecte importante pentru
standardele de viaţă ale populaţiei, dintre care exemplificăm:
 sisteme îmbunătăţite de management al deşeurilor (12%; –7 mil.
de persoane beneficiare);
 depozite de deşeuri vechi închise în zonele rurale (13%; –7 mil.
de persoane beneficiare);
 reducerea emisiilor de dioxid de sulf provenite de la sistemele de
încălzire urbană (15%; –12.779 tone);
 sisteme integrate de management al deşeurilor nou create la
nivel judeţean (38%; –23 de judeţe);
 reducerea emisiilor de monoxid de azot provenite de la
sistemele de încălzire urbană (56%; –1700 tone);
 staţii de epurare noi (71%; –58 de unităţi);
 depozite de deşeuri municipale vechi închise în zonele urbane
(73%; –41 de depozite);
 servicii de apă în sistem regional (91%);
 localităţi care beneficiază de facilităţi de apă noi/reabilitate în
sistem regional (96%);
 litoral reabilitat (73%; –2,7 km);
699
 reducerea incidenţei riscului de inundaţie (87%; –4 p.p.).

 protecţia împotriva inundaţiilor (97%; –47,5 mii de persoane
beneficiare).
Concluziile care se desprind din analiza modului de realizare a
proiectelor din cadrul POS Mediu constau în faptul că fondurile
europene consumate în cadrul acestui program nu s‐au regăsit decât
parţial, comparativ cu ţintele asumate, în acţiuni de natură să
îmbunătăţească calitatea vieţii cetăţenilor, înregistrându‐se nerealizări,
unele chiar substanţiale, la obiective privind:
 închiderea depozitelor de deşeuri vechi în zone urbane şi rurale
şi, implicit, reducerea numărului cetățenilor care beneficiază de
management îmbunătăţit al deşeurilor;
 finalizarea staţiilor de epurare şi a reţelelor de apă programate;
 reducerea la nivelul programat a emisiilor de dioxid de sulf şi
monoxid de azot;
 extinderea lungimii litoralului reabilitat (circa 7,2 km realizat
faţă de 10 km programat).
Reforma gestionării deşeurilor progresează încet. Planul naţional
de gestionare a deşeurilor şi programul de prevenire a generării
deşeurilor au fost adoptate în decembrie 2017, ceea ce constituie o
condiţie prealabilă pentru accesarea fondurilor europene cu această
destinaţie în perioada 2014–2020. Diferenţa de performanţă faţă de
standardele UE în domeniu este atât de mare încât, chiar după
adoptarea planului, respectarea termenelor legale pentru îndeplinirea
anumitor ţinte de profil va fi dificil de realizat în practică. În România,
rata de depozitare a deşeurilor este ridicată, iar cele mai multe deşeuri
nu sunt reciclate (Comisia Europeană, 2018). În aceste condiţii,
ponderea deşeurilor municipale reciclate a rămas sub nivelul de 10%,
reprezentând cea mai scăzută cotă din UE.
De remarcat realizarea ţintei pentru reabilitarea sistemelor de
încălzire centrală (100%) şi a celei privind epurarea apei uzate (101%),
precum şi a obiectivului privind extinderea suprafeţei de plajă
reabilitată (111%). Paradoxal, deşi ţinta la reţelele noi de apă a fost
realizată în proporţie de numai 96%, iar la staţiile noi de epurare de
doar 71%, din raţiuni subiective, ţinta pentru crearea de noi companii
regionale de apă a fost depăşită cu 23% (+opt unităţi). Totodată, s‐au
extins în mod inadecvat, raportat la necesităţile României, acţiunile de
700

protejare a unor zone şi situri în cadrul proiectului Natura 2000, așa

cum s‐a arătat mai sus, ceea ce generează cheltuieli publice ineficiente.
În plus, deşi s‐au realizat din punct de vedere numeric proiecte
împotriva riscului de inundaţii în proporţie de 220%, gradul de
îndeplinire a protecţiei efective s‐a ameliorat cu numai 87%. În schimb,
s‐au înregistrat depăşiri însemnate la asistenţă tehnică, reprezentând
instruiri, studii, reuniuni de lucru etc.
7.2.5. Fondul european de dezvoltare regională (FEDR)
Potrivit art. 176 din TFUE, FEDR este destinat corectării

principalelor dezechilibre regionale din Uniune prin participarea cu
resurse financiare la dezvoltarea şi ajustarea structurală a zonelor
rămase în urmă şi la reconversia celor industriale aflate în declin. Axele
prioritare sunt cercetarea şi inovarea, tehnologia informaţiei şi
comunicaţiile, întreprinderile mici şi mijlocii (IMM), precum şi
promovarea unei economii cu emisii scăzute de dioxid de carbon.
Gradul de concentrare asupra acestor priorităţi şi nivelul finanţării
variază în funcţie de categoria din care fac parte regiunile susţinute prin
programul FEDR. Potrivit regulilor europene, zonele mai dezvoltate (cu
un PIB pe locuitor de peste 90% din media UE) trebuie să aloce cel
puţin 80% din resurse pentru minimum două dintre aceste priorităţi şi
cel puţin 20% din fondurile disponibile pentru economia cu emisii
scăzute de dioxid de carbon, ponderea finanţării din partea UE
ridicându‐se la maximum 50% din valoarea proiectelor. Regiunile de
tranziţie (PIB pe cap de locuitor se încadrează între 75% şi 90% din
media UE) trebuie să aloce cel puţin 60% din resurse pentru minimum
două dintre priorităţile menţionate şi cel puţin 15% din fondurile
disponibile pentru economia cu emisii scăzute de dioxid de carbon,
finanţarea din partea UE ridicându‐se la maximum 60% din valoarea
proiectelor. Regiunile mai puţin dezvoltate (respectiv cu un PIB pe cap
de locuitor mai mic de 75% din media UE) trebuie să aloce cel puţin
50% din resurse pentru minimum două dintre priorităţile specificate
mai sus şi cel puţin 12% din fondurile proprii pentru economia cu
emisii scăzute de dioxid de carbon, finanţarea din partea UE
ridicându‐se la maximum 85% din valoarea proiectelor.
701
Programul operaţional regional (POR)
POR are ca scop dezvoltarea echilibrată, bazată pe o abordare

integrată, a tuturor regiunilor ţării. Obiectivul strategic al României
raportat la POR constă în sprijinirea dezvoltării regiunilor ţării din
punct de vedere economic şi social, în mod durabil şi echilibrat
teritorial, concomitent cu sprijinirea dezvoltării sustenabile a polilor
urbani de creştere, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi a infrastructurii
de bază. În acest context, lista obiectivelor specifice ale POR cuprinde:
 creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane prin
abordare policentrică;
 îmbunătăţirea accesibilităţii regiunilor, în special a centrelor
urbane şi a legăturilor de transport ale acestora;
 ridicarea calităţii infrastructurii sociale a regiunilor;
 sporirea competitivităţii regiunilor ca zone pentru afaceri;
 majorarea contribuţiei turismului la dezvoltarea regiunilor.
Aceste obiective sunt detaliate pe axe prioritare, după cum urmează:
 sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor – poli urbani de
creştere (30% din bugetul alocat POR), vizând transportul urban,
iluminatul public, reamenajarea spaţiilor verzi/zone de
agrement etc.
 îmbunătăţirea infrastructurii regionale şi locale de transport
(20% din bugetul alocat POR) prin reabilitarea drumurilor
judeţene, inclusiv modernizarea infrastructurii de acces în
parcuri industriale şi zone turistice;
 ridicarea calității infrastructurii sociale (15% din bugetul POR)
prin ameliorarea serviciilor sociale, de sănătate şi siguranţă
publică în situaţii de urgenţă, precum şi prin modernizarea
infrastructurii educaţionale;
 sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional şi local (17%
din bugetul POR), urmărind dezvoltarea structurilor de sprijinire
a afacerilor, reabilitarea centrelor industriale neutilizate, precum
şi sprijinirea microîntreprinderilor;
 dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului (15% din bugetul
POR) prin restaurarea patrimoniului cultural‐istoric, modernizarea
infrastructurii turistice și îmbunătăţirea calităţii infrastructurii
din zonele naturale care ar putea atrage turişti;
702

 asistenţă tehnică (3% din bugetul alocat POR).

Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la POR a fost de
numai 93,5% (–0,3 mld. euro), din cele 4,0 mld. euro alocate fiind
încasate doar 3,7 mld. euro.
La axa privind sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor, s‐au
realizat depăşiri, unele substanţiale, la numeroase măsuri, dintre care
menţionăm:
 economii de energie totale pentru apartamentele reabilitate
(+35%; +90 GWh/an);
 locuri de muncă create sau menţinute (+186%; +2800 de posturi);
 număr de locuitori care beneficiază de implementarea
proiectelor din planurile integrate de dezvoltare urbană
(+2050%; +8,2 mil. de cetăţeni).
S‐au înregistrat totodată acţiuni relativ importante pentru
îmbunătăţirea calităţii vieţii în comunităţile locale, dar la care nu s‐au
atins ţintele programate, cum ar fi:
 companii stabilite în polii de creştere regionali şi locali (nivel de
realizare de 23%; –307 firme);
 numărul apartamentelor reabilitate pentru creşterea eficienţei
energetice (88%; –5600 de apartamente).
La axa privind îmbunătăţirea infrastructurii regionale şi locale de
transport, s‐a înregistrat îndeplinirea obiectivului vizând lungimea
drumurilor judeţene reabilitate (+124%; +1339 km). În acelaşi timp,
gradul de nerealizare a ţintelor a fost substanţial în cazul lungimii:
 şoselelor de centură reabilitate/construite (nivel de îndeplinire
de 22%; –170 km);
 străzilor orăşeneşti reabilitate (70%; –130 km).
La axa privind îmbunătăţirea infrastructurii sociale, s‐au înregistrat
depăşiri ale indicatorilor programaţi la măsurile privind:
 unităţi medicale reabilitate sau echipate (+60%; +37 de unităţi);
 unităţi mobile pentru intervenţii de urgenţă (+129%; +660 de
unităţi);
 unităţi de învăţământ reabilitate/modernizate (+99%; +247 de
unităţi), îndeosebi obiective cu un număr mare de elevi (ţinta la
proiectul „elevi care beneficiază de infrastructura socială” fiind
depăşită de 6 ori), inclusiv din rândul populaţiei dezavantajate.
703
Pe de altă parte, nerealizări semnificative au fost înregistrate în

cazul unor acţiuni importante, cum ar fi:
 timpul mediu de răspuns al unităţilor mobile în mediul rural
(nivel de îndeplinire de 52%; +11 minute);
 timpul mediu de răspuns al unităţilor mobile în mediul urban
(nivel de îndeplinire de 73%; +3 minute).
Pe acest fond, starea de sănătate a populaţiei s‐a ameliorat, dar
rămâne sub standardele UE. În pofida îmbunătăţirilor recente, speranţa
de viaţă în România este cu aproape șase ani mai redusă decât media
UE. Afecţiunile cardiace şi accidentele vasculare cerebrale, deşi în
scădere, reprezintă cele mai frecvente cauze ale mortalităţii. Alte
provocări presante sunt scăderea gradului de vaccinare în rândul
copiilor şi rata ridicată a cazurilor de tuberculoză. Acestea, la rândul lor,
afectează dezvoltarea copiilor şi capacitatea de angajare a forţei de
muncă.
Punerea în aplicare a strategiei naţionale în materie de sănătate
este afectată de schimbarea priorităţilor şi de planificarea insuficientă a
investiţiilor. În pofida progreselor recente înregistrate în pregătirea
investiţiilor finanţate de UE în domeniul asistenţei medicale (de
exemplu, cele trei spitale regionale din Iaşi, Cluj şi Craiova), elaborarea
proiectelor specifice acestui sector este întârziată în mod semnificativ
(Comisia Europeană, 2018).
La axa privind sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional şi
local, toate obiectivele de profil au fost îndeplinite, gradul de realizare
fiind cuprins între 121% în cazul suprafeţei siturilor industriale
reabilitate pentru noi activităţi economice (+15,8 ha) şi 447% în cazul
structurilor de sprijinire a afacerilor (+59 de entităţi). Reţinem
totodată, îndeosebi datorită efectelor multiplicatoare favorabile,
realizările măsurilor privind:
 microîntreprinderi sprijinite (140%; +601 firme), ceea ce a
generat locuri de muncă suplimentare faţă de program (308%;
+6254 de posturi);
 rata de ocupare a structurilor de susținere a afacerilor (174%;
respectiv o rată de ocupare de 87% faţă de 50% planificat).
La axa privind dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului,
realizările au depăşit substanţial planificarea atât în cazul acţiunilor de
704

promovare turistică, cât şi la nivelul indicatorilor de rezultat, după cum

urmează:
 campanii de promovare a brandului turistic (+310%; +31 de
campanii); centre naţionale de informare şi promovare turistică
(+9%; +9 centre); vizitatori website (+860%; +12,9 mil. de
accesări);
 numărul locurilor de muncă din turism (+180%; +1800 de
posturi) ca urmare a sprijinirii unui segment suplimentar de
IMM faţă de cele prevăzute (+47%), ceea ce a permis creşterea
numărului turiştilor (+390%; +1,56 mil. de persoane).
Pe de altă parte, nerealizări semnificative au fost înregistrate în
cazul numărului:
 proiectelor sprijinite (nivel de îndeplinire de 53%; –189 de
proiecte);
 de vizitatori în centrele de promovare (grad de realizare de 68%;
–0,8 mil. de persoane);
 de înnoptări în infrastructura de cazare reabilitată (nivel de
îndeplinire de 93%, –59,8 mii de înnoptări).
La axa privind asistenţa tehnică, respectiv finanțări pentru studii,
participare la cursuri şi evenimente de comunicare, ţintele au fost
depăşite la toate măsurile, nivelul de realizare fiind cuprins între 133%
şi 407%.
Din examinarea modului de aplicare a POR, putem concluziona că
proiectele realizate au contribuit la îmbunătăţirea serviciilor publice de
educaţie, sănătate, circulaţie pe drumurile judeţene, precum şi a activităţii
în turism. Totodată, s‐au înregistrat nerealizări faţă de ţintele asumate în
ceea ce priveşte lungimea şoselelor de centură, numărul companiilor
stabilite în polii de creştere regionali şi locali, precum şi numărul
apartamentelor reabilitate pentru creşterea eficienţei energetice.
Programul operaţional sectorial Creşterea competitivităţii economice

POSCCE urmăreşte reducerea decalajelor României faţă de
productivitatea la nivelul Uniunii Europene, având drept obiectiv general
creşterea eficienţei întreprinderilor din economia românească, cu
asigurarea principiului dezvoltării durabile. În acest context, obiectivele
specifice ale acestui program constau în:
 consolidarea şi dezvoltarea durabilă a sectorului productiv;
705
 crearea unui mediu favorabil dezvoltării durabile a întreprinderilor;

 creşterea capacităţii de cercetare‐dezvoltare (C&D), stimularea
cooperării între instituţii de cercetare, dezvoltare, inovare (CDI)
şi întreprinderi, concomitent cu creşterea accesului
întreprinderilor la CDI;
 valorificarea potenţialului tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor,
aplicarea acesteia în sectorul public (administraţie) şi în cel privat
(întreprinderi, cetăţeni);
 creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea durabilă a sistemului
energetic, prin promovarea surselor regenerabile de energie.
Aceste obiective sunt detaliate pe axe prioritare, astfel:
 sistem de producţie inovativ şi eco‐eficient, prin investiţii
productive şi pregătirea pentru concurenţa pe piaţă a
întreprinderilor, în special a IMM;
 cercetare, dezvoltare tehnologică şi inovare pentru competitivitate;
 tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor pentru sectorul privat
şi public;
 creşterea eficienţei energetice şi a securităţii furnizării de
energie, în contextul combaterii schimbărilor climatice;
 asistenţă tehnică necesară elaborării şi aplicării proiectelor
POSCCE.
Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la POSCCE a fost de
numai 95% (–0,1 mld. euro), în condiţiile în care, din cele 2,5 mld.
alocate, au fost încasate 2,4 mld. euro.
În cadrul axei privind dezvoltarea unui sistem inovativ şi
eco‐eficient de producţie, unele proiecte au înregistrat depăşiri ale
ţintelor programate, în cazul:
 sprijinirii investiţiilor directe în IMM (+63%; +1253 de unităţi);
 iniţierii de clustere (+400%; +20 de unităţi).
La alte tipuri de proiecte s‐au înregistrat importante decalaje faţă
de program, astfel:
 accesul la noi pieţe (realizare în proporţie de 3%);
 implementare standarde (6%);
 IMM asistate prin servicii de consultanţă (11%; –783 de firme);
 realizare poli de competitivitate (60%; –patru centre).
În cadrul axei privind competitivitatea prin cercetare, dezvoltare
tehnologică şi inovare, se remarcă depăşirea ţintelor la proiectele de
706

C&D, îndeosebi în domeniul cercetării fundamentale. Însă la proiectele

realizate în parteneriat între instituţii C&D şi întreprinderi, gradul de
realizare este de numai 21% (–159 de proiecte).
Performanţa inovării nu prezintă semne de îmbunătăţire, cu
consecinţe negative asupra perspectivelor de creştere. România
înregistrează un nivel inferior mediei UE la toţi indicatorii analizaţi în
Tabloul de bord european pentru inovare (2017), cu excepţia accesului
comunicaţiilor în bandă largă. Mai îngrijorător, performanţa României
în domeniul inovaţiei s‐a deteriorat din 2011 în fiecare regiune a ţării,
inclusiv în cele mai dinamice. Calitatea scăzută a bazei ştiinţifice
acţionează ca un factor de descurajare a investiţiilor private în
cercetare şi dezvoltare (Comisia Europeană, 2018).
La axa privind IT&C, s‐a depăşit ţinta la proiectele din categoria
tehnologia informaţiei şi comunicaţii cu 57% (+795 de proiecte), însă
nu s‐au realizat obiectivele la proiectele de comerţ electronic (realizate
în proporţie de numai 34%).
În cadrul axei privind eficienţa şi securitatea energetică, au fost
depăşite ţintele la întreprinderi mari asistate financiar (+65%; +15
unităţi) şi proiecte pentru valorificarea resurselor regenerabile de
energie (+4%; +22 de proiecte). În acelaşi timp, nu s‐au realizat
obiectivele privind interconectarea de transport între sectorul energie
electrică şi cel al gazelor naturale şi nici extinderea cu 50 km a reţelelor
de energie electrică. Totodată, neîndeplinirea ţintelor s‐a înregistrat şi
în cazul IMM asistate financiar, precum şi al proiectelor pentru
îmbunătăţirea eficienţei energetice, la care programul a fost realizat în
proporţie de numai 26%, respectiv 40%.
La nivelul axei privind asistenţa tehnică, s‐au înregistrat, şi la acest
program, depăşiri substanţiale, cuprinse între 160% şi 2000%, la
acţiuni de importanță secundară, cum ar fi: reuniuni ale grupurilor de
lucru, instruiri, evenimente de comunicare şi informare etc.
Din punctul de vedere al eficienţei economico‐sociale a
programului POSCCE, la axa privind dezvoltarea unui sistem inovativ şi
eco‐eficient de producţie, se remarcă depăşirea consistentă a ţintei de
personal (de 20 de ori) la întreprinderile mari din sectorul productiv, în
timp ce, în cazul ţintei de personal al IMM, gradul de realizare a fost de
numai 63%. Totodată, au fost sprijinite, prin instrumente financiare
707
(fonduri de garantare sau de risc), de aproape 3 ori mai multe IMM

decât era programat. În acelaşi timp, nu s‐au realizat ţintele decât în
mică parte la certificare IMM (13%) şi laboratoare (18%).
În domeniul cercetare, dezvoltare, inovare, s‐au depăşit prevederile la:
 locuri de muncă nou create (+290%; +1445 de posturi);
 fonduri de care a beneficiat sectorul privat în cadrul proiectelor
CDI (+83%, +488 mil. lei);
 cereri de brevete rezultate din proiectele finanţate (+470%,
+235 de cereri).
În schimb, nu s‐a realizat nicio structură de excelenţă în domeniul
CDI dintre cele 50 programate. Totodată, este de subliniat dezvoltarea
bazei de cercetare ştiinţifică, îndeosebi la învăţământul superior, care a
realizat însă, în principal, teme de cercetare fundamentală, şi nu aplicativă,
de natură să producă efecte de multiplicare în sectorul productiv.
În ceea ce priveşte tehnologia informaţiei pentru sectorul public şi
privat, se remarcă depăşirea ţintelor privind dezvoltarea structurii de
comunicaţii în domeniul educaţiei (+398%) şi al ONG (+115%), ceea ce
a permis utilizarea aplicaţiilor IT de către un număr substanţial mai
mare de persoane decât a fost programat (+16 ori). În acelaşi timp,
interconectarea IMM la internet broadband a fost de numai 21% (–3957
de unităţi) din nivelul programat, iar în cazul populaţiei şi al unităţilor
de învăţământ, interconectarea la internet a fost zero faţă de ţinte de
300 mii de persoane, respectiv 100 de instituţii.
Referitor la axa privind creşterea eficienţei energetice, se constată
neîndeplinirea integrală în cazul a trei obiective, respectiv:
 reducerea pierderilor tehnologice din reţeaua de distribuţie a
energiei electrice;
 diminuarea cantităţii de gaze naturale absorbite de beneficiarii
sprijiniţi;
 reducerea cantităţii de abur/apă fierbinte folosite exclusiv
pentru scopuri industriale.
În acelaşi timp, obiectivele privind reducerea puterii electrice
absorbite din sistem pentru beneficiari şi locurile noi de muncă nu au
fost îndeplinite decât în proporţie de 40% (–33 MW) şi, respectiv, de
44% (–303 locuri de muncă), iar ţinta privind creşterea capacităţii
energetice suplimentare a fost realizată în proporţie de 66% (–115 MW).
708

Analiza situaţiei primelor 30 de finanţări acordate firmelor prin

POSCCE scoate în relief următoarele constatări:
 fondurile nerambursabile atrase de întreprinderile în cauză,
respectiv cca 0,225 mld. euro, cumulează aproximativ 10% din
totalul finanţării UE absorbite la nivelul POSCCE (2,4 mld. euro),
sumele individuale de care au beneficiat aceste proiecte pornind
de la 4 mil. euro până la 20 mil. euro;
 marea majoritate a finanţărilor top 30 s‐au localizat la nivelul
sectorului energetic (62% din suma aferentă eşantionului
evaluat, respectiv 138 mil. euro), în timp ce proiectele aferente
temei cercetare‐dezvoltare în sectorul construcţiilor de maşini
(inclusiv centrul de cercetări tehnologice al companiei Renault în
România) şi domeniul farmaceutic au cumulat 21% (47 mil.
euro), iar proiectele vizând dezvoltarea potenţialului productiv
prin dotarea cu utilaje şi echipamente, 18% (40 mil. euro);
 distribuţia celor mai mari 30 de proiecte în funcţie de acţionarul
principal indică o situaţie nefavorabilă pentru întreprinderile cu
capital privat autohton, care au beneficiat de numai 28% din
fondurile nerambursabile aferente eşantionului analizat (62 mil.
euro4) comparativ cu 30% companii de stat (68 mil. euro) şi
42% firmele cu capital străin (95 mil. euro).
În ceea ce priveşte eficienţa de ansamblu a POSCCE, care trebuia să
asigure, potrivit TFUE, creşterea competitivităţii industriei,
îmbunătăţirea accesului pe pieţe al firmelor, dezvoltarea cercetării
ştiinţifice şi tehnologice în vederea dezvoltării potenţialului industrial,
din analiza proiectelor realizate în cadrul acestui program se constată
neatingerea obiectivelor prevăzute, deoarece:
 proiectele aplicate nu s‐au concretizat în sprijin pentru agenţii
economici, în sensul modernizării tehnologiilor de fabricaţie şi
creşterii competitivităţii acestora;
 nu s‐a îmbunătăţit accesul pe piaţă al firmelor româneşti;
 IMM au fost insuficient sprijinite pentru dezvoltarea activităţii;
 s‐au utilizat sume importante pentru proiecte din sectorul
energetic (centrale eoliene, reţeaua de transport energie şi

4 Din care 64% (39,6 mil. euro) pentru proiecte de cercetare‐dezvoltare, 22% (13,7
mil. euro) pentru proiecte energetice și 14% (8,7 mil. euro) pentru proiecte
productive.
709
extracţia gazelor naturale), precum şi de cercetare ştiinţifică, dar

nu de natură aplicativă, ci fundamentală, neasigurându‐se astfel
transferul de tehnologie în sectorul productiv în vederea creşterii
competitivităţii firmelor industriale din economia românească.
Programul operaţional Asistenţă tehnică

POAT asigură premisele necesare procesului de implementare a
programelor structurale în România, în conformitate cu principiile şi
regulile de parteneriat, eşalonare, evaluare, comunicare și management,
obiectivul general constând în asigurarea coordonării acţiunilor
derulate în vederea aplicării proiectelor, a absorbţiei eficace, eficiente şi
transparente a fondurilor structurale în România. În acest context,
obiectivele specifice ale acestui program se referă la:
 furnizarea de sprijin pentru coordonarea şi implementarea
eficientă şi eficace a instrumentelor structurale în perioada
2007–2013 şi pregătirea perioadei de programare 2004–2020;
 diseminarea sistematică la nivel naţional a mesajelor generale cu
privire la instrumentele structurale şi implementarea Planului de
acţiuni al Autorităţii pentru Coordonarea Instrumentelor
Structurale (ACIS), în vederea aplicării Strategiei naţionale de
comunicare pentru instrumentele structurale.
Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la nivelul POAT a fost
de numai 95% (–10 mil. euro), în condiţiile în care au fost încasate 160
mil. euro din cele 170 mil. euro programate.
7.2.6. Fondul social european (FSE)
Potrivit art. 162 din TFUE, acest fond urmăreşte promovarea în

cadrul Uniunii a facilităţilor de ocupare a forţei de muncă şi a mobilităţii
geografice şi profesionale a lucrătorilor, precum şi facilitarea adaptării
acestora la transformările industriale şi la evoluţia sistemelor de
producţie, în special prin formare şi reconversie profesională.
FSE este principalul instrument al UE pentru promovarea ocupării
forţei de muncă şi a incluziunii sociale, în sensul că:
 ajută cetăţenii să îşi găsească un loc de muncă (sau un loc de
muncă mai bun);
710

 integrează în societate persoanele defavorizate;

 asigură tuturor şanse mai echitabile în viaţă.
Obiectivele menţionate anterior sunt realizate în cadrul
următoarelor axe prioritare:
 îmbunătăţirea adaptabilităţii angajaţilor prin formarea de
competenţe noi, iar la nivelul întreprinderilor, prin adoptarea
unor metode noi de lucru;
 sporirea accesului la locuri de muncă, ajutând tinerii în tranziţia
de la şcoală pe piaţa muncii sau asigurându‐le formare
profesională celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă, pentru a
le îmbunătăţi perspectivele de angajare;
 formarea vocaţională şi învăţarea pe tot parcursul vieţii, în
vederea dobândirii de noi competenţe;
 sprijinirea persoanelor din grupurile defavorizate pentru
obţinerea unui loc de muncă.
Programul operațional sectorial Dezvoltarea resurselor umane (POSDRU)
POSDRU promovează conceptul de dezvoltare durabilă, în sensul

aplicării unor măsuri specifice în domeniul resurselor umane şi al
ocupării forţei de muncă, având ca obiectiv general dezvoltarea
capitalului uman şi creşterea competitivităţii prin corelarea educaţiei şi
învăţării pe tot parcursul vieţii cu cerinţele pieţei muncii şi asigurarea
de oportunităţi sporite pentru participarea viitoare pe o piaţă a muncii
modernă, flexibilă şi inclusivă (vizând cca 1650 mii de persoane). În
acest context, lista obiectivelor specifice ale POSDRU se referă la:
 promovarea educaţiei şi formării iniţiale şi continue de calitate,
inclusiv educaţia superioară şi cercetarea;
 promovarea culturii antreprenoriale, creşterea calităţii şi
productivităţii muncii;
 facilitarea inserţiei tinerilor şi a şomerilor de lungă durată pe
piaţa muncii;
 promovarea inserţiei/reinserţiei pe piaţa muncii a persoanelor
inactive, inclusiv din zonele rurale.
Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la POSDRU a fost de
numai 87,5% (–0,4 mld. euro), din cele 3,2 mld. alocate fiind încasate
doar 2,8 mld. euro.
711
În cadrul axei privind educaţia şi formarea profesională, s‐au

înregistrat depăşiri substanţiale ale ţintelor la numărul unităţilor de
învăţământ sprijinite (preuniversitar +528% şi universitar +2210%) şi la
personalul instruit în domeniul educaţiei (+370%).
În acelaşi timp, s‐au înregistrat niveluri foarte scăzute de realizare
a numărului acreditărilor de sisteme pentru asigurarea calităţii la:
 furnizorii de servicii de calificare şi recalificare (6%; –4709
entităţi);
 nivelul unităţilor şcolare (23% din ţintă);
 numărul de calificări profesionale asigurate (20%, –560 de
calificări).
În cadrul axei privind corelarea procesului de învăţare cu cerinţele
pieţei muncii, se remarcă depăşirea ţintelor la:
 numărul beneficiarilor de servicii de consiliere în carieră
(+149%; +224 mii de persoane);
 ponderea întreprinderilor care furnizează formare profesională
continuă pentru personalul propriu (+114%; efectiv 43%, în
condiţiile unui nivel programat de 20%);
 ponderea elevilor/studenţilor sprijiniţi în tranziţia de la şcoală la
viaţa activă care au obţinut un loc de muncă sau au participat
activ la cursuri ulterioare (+4 p.p., efectiv 69%, în condiţiile unui
nivel programat de 65%);
 ponderea participanţilor certificaţi la programe de formare
profesională continuă (+5 p.p., efectiv 95%, în condiţiile unui
nivel programat de 90%).
Pe de altă parte, s‐au înregistrat niveluri foarte scăzute de
realizare a numărului de participanţi în cadrul programelor:
 de formare profesională continuă (47%, –191 mii de persoane);
 de educaţie „de tip a doua şansă” (50%, –12,6 mii de persoane);
 privind tranziţia de la şcoală la viaţa activă (65%, –140 mii de
persoane).
În cadrul axei privind creşterea adaptabilităţii lucrătorilor şi a
întreprinderilor, s‐au înregistrat depăşiri substanţiale la:
 numărul de cursanţi pregătiţi pentru iniţierea unei afaceri
(+179%; +53.575);
 numărul de cursanţi pregătiţi în managementul şi organizarea
muncii (+227%; +34.058);
 numărul partenerilor sociali şi al ONG sprijinite (+533%, +2664).
712

În acelaşi timp, s‐a înregistrat un nivel foarte scăzut de realizare,

situat la numai jumătate faţă de cel programat, la acţiunea privind
ponderea numărului de cursanţi care şi‐au deschis o afacere din
numărul total de participanţi la program.
În cadrul axei privind modernizarea serviciului public de ocupare,
s‐au înregistrat depăşiri substanţiale la majoritatea indicatorilor, cum
ar fi, de exemplu, la:
 numărul de agenţii de ocupare sprijinite (+714%, +1428 de
agenţii);
 numărul de analize şi prognoze privind piaţa muncii (+706%,
+254 de evaluări);
 personalul instruit (+336%; +10.100 de persoane);
 numărul de agenţii de ocupare care furnizează servicii de tip
„self‐service” (+8%; +8 agenţii).
În acelaşi timp, nu s‐au realizat ţintele asumate la:
 ponderea agenţiilor de ocupare certificate în sistemul de
management al calităţii (87%);
 ponderea personalului instruit cu certificate de absolvire (99%).
De subliniat este şi nivelul scăzut al ţintei pentru şomerii cuprinşi în
programe de formare şi beneficiari ai unei măsuri active de ocupare,
stabilită la numai 10%, care, deşi a fost realizată, nu poate fi apreciată ca
având o contribuţie notabilă la reintegrarea în muncă a acestor persoane.
În cadrul axei privind promovarea măsurilor active de ocupare, deşi
au fost depăşite ţintele privind numărul de participanţi la programele
specifice, respectiv şomeri (nivel de realizare de 221%; +78 mii de
cetăţeni) şi persoane din zone rurale (grad de realizare de 157%; +86
mii de persoane), eficienţa a fost scăzută. Numai 11% dintre
participanţii din zonele rurale au obţinut un loc de muncă, ceea ce
reprezintă îndeplinirea în proporţie de numai 75% a unei ţinte şi aşa
subdimensionate în faza iniţială.
Politicile active privind piaţa forţei de muncă sunt insuficiente în
ceea ce priveşte aria de cuprindere şi conţinutul acestora. Din cauza
întârzierilor în accesarea proiectelor finanţate de UE, alocările
financiare şi ratele de participare la astfel de măsuri rămân foarte
scăzute (numai 3,1% dintre persoanele care doresc să muncească şi
doar 6,3% dintre şomeri). În pofida creşterii stimulentelor financiare,
unele măsuri se suprapun peste aceleaşi grupuri‐ţintă, utilizarea şi
713
adoptarea schemelor de mobilitate rămân scăzute, iar birocrația

continuă să reprezinte un factor de descurajare pentru angajatori.
Dezvoltarea măsurilor inovatoare şi cooperarea serviciului public de
ocupare a forţei de muncă cu serviciile sociale, educaţionale şi furnizorii
de training sunt limitate. Programele comunitare vizând dezvoltarea
resursei umane nu oferă competenţe relevante şi au o valoare limitată
în ocuparea forţei de muncă5 (Comisia Europeană, 2018).
În cadrul axei privind promovarea incluziunii sociale, se remarcă
depăşirea ţintei la numărul structurilor economiei sociale înfiinţate
(+105%; +869 de unităţi). Cu toate acestea, a existat o necorelare între
ţintele proiectelor privind calificarea persoanelor din grupuri
vulnerabile şi, respectiv, persoanele efectiv sprijinite. Deşi au fost
pregătite 125.442 de persoane (84% grad de realizare), sprijinite au
fost numai 21.434 de persoane (54% grad de realizare; –18.500 de
persoane), iar numărul locurilor de muncă create, la care ţinta deşi a
fost depăşită (+127%), a fost semnificativ sub numărul de persoane
calificate din program (11.336 create din 125.442 pregătite, respectiv
9%). Asemenea inconsistenţe semnificative între parametrii acestei axe
a POSDRU demonstrează superficialitatea manifestată în fazele de
fundamentare şi aplicare a programului, aceste necorelări afectând grav
eficienţa economico‐socială a proiectului.
La axa privind asistenţa tehnică aferentă POSDRU, s‐au înregistrat
depăşiri la toate proiectele, unele chiar substanţiale (broşuri publicate
+23 de ori; +4500 de bucăţi), dar, aşa cum s‐a arătat anterior, eficienţa

5 Firmele reclamă din ce în ce mai mult dificultăţile legate de asigurarea resursei umane,
datele aferente anului 2016 indicând faptul că 72% dintre angajatori au raportat
dificultăţi în ocuparea locurilor de muncă, cea mai mare cotă din 2008. Există lipsă de
personal calificat pentru locurile de muncă cu un nivel mediu și ridicat al
competenţelor în inginerie, construcţii de utilaje, IT și servicii. Doar 29% dintre
români au cel puţin competenţe IT de bază, în timp ce mai puţin de 6% dintre firme
oferă instruire în domeniul IT personalului propriu. Salariile mai mari din străinătate,
mobilitatea internă scăzută, iniţiativa antreprenorială limitată și legăturile slabe între
educaţie și nevoile pieţei muncii contribuie la creșterea deficitului de forţă de muncă.
Deși populaţia în vârstă de muncă se comprimă, există un bazin amplu de forţă de
muncă nevalorificat. Rata de activitate în rândul populaţiei în vârstă de 20–64 de ani
rămâne una dintre cele mai scăzute din UE, în pofida îmbunătăţirilor recente. În plus,
șomajul pe termen lung este ridicat, afectând 50% dintre persoanele fără loc de
muncă în anul 2016. Disparităţile regionale rămân ridicate.
714

acestor acţiuni de promovare, raportată la creşterea reinserţiei pe piaţa

muncii, s‐a dovedit a fi fost foarte scăzută.
În concluzie, POSDRU nu şi‐a realizat obiectivele principale
referitoare la formarea profesională şi corelarea învăţării pe tot
parcursul vieţii cu cerinţele pieţei muncii, la creşterea gradului de
ocupare şi incluziunea socială, deoarece, la nivel instituţional, nu a
existat o strategie care să asigure corelaţia dintre conţinutul cursurilor
de calificare realizate şi necesităţile reale ale pieţei muncii. În acest
context, s‐a pus accent numai pe absorbţia cantitativă a fondurilor, fără
urmărirea calităţii şi eficienţei proiectelor derulate, ca, de exemplu6:
 raportarea ca pregătiţi profesional a 28.000 de bucătari, deşi
necesarul din Bucureşti este de numai 2000 şi de alte 2000 la
nivelul restului ţării;
 într‐un oraş mic au urmat cursuri de pregătire 300 de coafeze
(rezultă că unele persoane trebuiau să ia banii pentru pregătirea
coafezelor);
 au fost calificate femei rrome în meseria de scafandru la
Alba‐Iulia, dar nu şi la Constanţa sau Tulcea;
 numeroşi absolvenţi cu diplome POSDRU nu au trecut testul
pieţei (absolvenţii cursurilor de mecanici, de măcelari etc.);
 pe anumite proiecte, managerii încasau între 15.000 şi 18.000
euro pe lună, iar orele pontate zilnic depăşeau durata de 24 de
ore (au existat şi cazuri de jurişti part‐time cu 400 de euro pe zi);
 nu există o evidenţă electronică a proiectelor pentru a se putea
realiza o examinare a realității realizării acestora.
Programul operațional Dezvoltarea capacităţii administrative (PODCA)

Acest program urmăreşte creşterea performanţelor din cadrul
administraţiei publice, obiectivul constând în crearea unei administraţii
publice mai eficiente, în contextul evoluţiei socio‐economice naţionale.
Lista obiectivelor specifice ale PODCA se referă la ameliorarea structurii
şi proceselor managementului ciclului de politici publice, îmbunătăţirea
calităţii şi eficienţei furnizării serviciilor publice, descentralizare,
precum şi asistenţa tehnică necesară elaborării şi aplicării proiectelor
din cadrul acestui program.

6 Cazuri selectate din emisiunea România furată, DIGI24, 7 iunie 2017.
715
Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la PODCA a fost de

numai 95% (–10 mil. euro), în condiţiile în care au fost atrase cca 200
mil. euro din cele 210 mil. euro programate.
7.2.7. Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR)
FEADR contribuie la promovarea unei dezvoltări rurale durabile în

întreaga Comunitate, fiind complementar politicilor de piaţă şi de
susţinere a veniturilor cetăţenilor, aplicate în cadrul politicii agricole
comune.
Sprijinul în favoarea dezvoltării rurale contribuie la ameliorarea
competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin sprijinirea restructurării,
dezvoltării şi inovaţiei, la îmbunătăţirea protecţiei mediului şi a
spaţiului rural prin sprijinirea gestionării terenurilor, precum şi la
îmbunătăţirea calităţii vieţii şi promovarea diversificării activităţilor
economice în mediul rural.
În acest context, Programul naţional de dezvoltare rurală (PNDR)
reprezintă instrumentul naţional prin care se urmăreşte dezvoltarea
zonelor rurale. Acesta are drept obiectiv general restructurarea
agriculturii şi revitalizarea economiei rurale, cuprinzând următoarele
axe prioritare:
 creşterea competitivităţii sectoarelor agricol şi forestier;
 îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural;
 ridicarea calității vieţii în zonele rurale şi diversificarea
economiei rurale;
 asistenţă tehnică în aceste domenii.
În perioada 2007–2013, gradul de absorbţie la PNDR a fost de
numai 93,5% (–0,5 mld. euro), în condiţiile în care, din cele 8,1 mld.
alocate, au fost încasate numai 7,6 mld. euro.
La axa privind creşterea competitivităţii sectorului agricol şi
forestier, se remarcă depăşirea ţintei într‐un singur caz, respectiv la
construcţia de drumuri agricole (+285%; +2276 de km). Pe de altă
parte, s‐au înregistrat nerealizări majore ale ţintelor programate la
măsuri precum:
 modernizarea exploataţiilor agricole, în cadrul căreia gradul de
realizare la sprijinirea exploataţiilor de semisubzistenţă a fost de
numai 1,6% (–17.122 de exploataţii faţă de prevederi), la
716

investiţii în utilaje, construcţii agricole şi ameliorarea

terenurilor, de 7,6% (–34.510 investiţii faţă de prevederi),
respectiv la sprijin pentru formele asociative, de 15% (–480 de
unităţi faţă de prevederi);
 creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere, la
care gradul de realizare a fost de doar 14% (–51 de unităţi) la
întreprinderi mari şi de 32% atât la IMM (–359 de unităţi), cât şi
la microîntreprinderi (–1400 de unităţi);
 înfiinţarea grupurilor de producători, în cazul căreia gradul de
îndeplinire a obiectivelor specifice a fost de 20% în ceea ce
priveşte numărul de membri ai acestui tip de producători
sprijiniți (–8400 de membri), respectiv de 35% în cazul
numărului de grupuri sprijinite (–107 unităţi). La acest din urmă
obiectiv, niveluri mai reduse de realizare a planului au fost
înregistrate la creşterea animalelor pentru lapte (15%, respectiv –39
de grupuri) şi creşterea altor categorii de animale (31%,
respectiv –9 grupuri).
În cadrul axei privind îmbunătăţirea mediului şi a spaţiului rural,
s‐au înregistrat nerealizări mari atât la suprafaţa împădurită
(–61%; –530 ha), cât şi la numărul beneficiarilor care au primit sprijin
(–49%; –17 beneficiari).
La axa privind calitatea vieţii în zonele rurale şi diversificarea
economiei rurale, se remarcă realizarea ţintei într‐un singur caz,
respectiv o depăşire semnificativă a nivelului programat pentru
lungimea drumurilor construite şi modernizate la sate (+23%, respectiv
+774 km). În acelaşi timp, s‐au înregistrat neîndepliniri substanţiale ale
ţintelor la măsuri precum:
 diversificarea activităţilor non‐agricole, crearea şi dezvoltarea de
microîntreprinderi, în cadrul căreia gradul de realizare a fost de
numai 1% la măsura privind investiţii pentru dezvoltarea
meşteşugăritului şi artizanat (–3761 de unităţi), de 73% la
microîntreprinderi sprijinite (–7398 de unităţi), respectiv 64% la
investiţii în activităţi non‐agricole productive (–981 de unităţi);
 încurajarea activităţii turistice, la care gradul de realizare a fost
de numai 47% (–1468 de proiecte);
 renovarea şi dezvoltarea satelor, în cazul căreia reţinem, pe de o
parte, îndeplinirea în proporţie de numai 48% a obiectivului privind
717
lungimea conductelor de alimentare cu apă (–3289 km), respectiv

90% pentru lungimea conductelor de canalizare (–522 km).
În concluzie, considerăm că eficienţa PNDR a fost substanţial
diminuată de nerealizările majore înregistrate la acţiuni importante din
perspectiva nivelului de trai în mediul rural, cum sunt cele privind:
modernizarea exploataţiilor agricole, creşterea valorii adăugate a
produselor agricole şi forestiere, înfiinţarea grupurilor de producători,
suprafeţele împădurite, crearea de microîntreprinderi în spaţiul rural,
investiţii pentru dezvoltarea meşteşugurilor şi artizanatului,
încurajarea activităţilor turistice şi lungimea conductelor de apă.
7.2.8. Fondul european pentru pescuit (FEP)
Fondul finanţează industria pescuitului şi comunităţile din zonele

de coastă pentru a le sprijini să se adapteze la condiţiile în permanentă
schimbare, să‐şi consolideze poziţia economică şi durabilitatea
ecologică. Fondurile sunt disponibile pentru toate ramurile sectorului:
pescuitul maritim şi continental, acvacultura (creşterea peştilor, a
crustaceelor şi a plantelor acvatice), prelucrarea şi comercializarea
produselor rezultate din pescuit. Se acordă o atenţie deosebită
comunităţilor de pescari care sunt cel mai puternic afectate de
schimbările frecvente produse în acest sector.
Programul cuprinde următoarele axe prioritare:
 ajustarea flotei (transformarea în fier vechi a vaselor de pescuit
uzate);
 acvacultură, procesare şi comercializare, pescuit continental
(trecerea la metode de producţie mai ecologice);
 măsuri de interes comun (îmbunătăţirea trasabilităţii sau a
etichetării produselor);
 dezvoltarea durabilă a zonelor de pescuit (diversificarea
economiei locale);
 asistenţă tehnică în vederea finanţării administrării fondului
pentru pescuit.
Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la FEP a fost de
numai 59% (–90 mil. euro), în condiţiile în care au fost încasate doar
140 mil. euro din cele 230 mil. euro alocate programului.
718

7.2.9. Fondul european de garantare agricolă (FEGA)
Rolul FEGA este de a asigura finanţarea plăţilor directe în cadrul

politicii agricole comune şi a măsurilor pentru stabilizarea pieţelor agricole.
FEGA, în cogestiune cu statele membre, asigură:
 refinanţarea exporturilor produselor agricole către ţările terţe;
 măsuri de intervenţie pentru reglarea pieţelor agricole;
 plăţi directe către fermieri în cadrul politicii agricole comune;
 contribuţia financiară a Uniunii la măsurile de informare şi
promovare a produselor agricole pe piaţa internă şi în ţările terţe.
La nivel naţional, FEGA asigură:
 contribuţia financiară a Uniunii la măsuri veterinare specifice,
măsuri de inspecţie a produselor alimentare şi a hranei animale,
eradicarea bolilor animalelor, măsuri privind sănătatea plantelor;
 promovarea produselor agricole direct de către comisie sau prin
organizaţii internaţionale;
 măsuri de asigurare a conservării, colectării şi utilizării resurselor
genetice în agricultură, în conformitate cu legislaţia comunitară;
 crearea şi menţinerea sistemelor informatice de contabilitate
agricolă;
 sisteme de supraveghere agricolă;
 cheltuieli privind pieţele de peşte.
Subvenţiile agricole se acordă sub formă de plăţi directe la hectar
(dacă terenurile agricole se află în exploatare cel puţin parţială) sau pe
animal (taurine, ovine şi caprine, cu criterii diferenţiate privind efectivele).
Gradul de absorbţie, în perioada 2007–2013, la FEGA a fost de
116% (+1,1 mld. euro), în condiţiile în care sumele încasate au totalizat
7,7 mld. euro comparativ cu un buget alocat de 6,6 mld. euro.
În România, subvenţiile totale pentru producţia agricolă s‐au
majorat în mod constant de la un an la altul (Graficul 7.2), atât pe fondul
creşterii suprafeţelor de teren şi a numărului de animale pentru care
s‐a solicitat subvenţia, cât şi al majorării subvenţiei unitare la hectar.
Organizarea ineficientă a modului de atragere a acestui tip de
subvenţii, deşi esenţiale pentru dezvoltarea şi modernizarea agriculturii,
se degajă din faptul că, în anul 2007, primul an al exerciţiului financiar,
subvenţiile încasate au fost de numai 7 mil. euro, iar în primii șase ani ai
719
atragerea fondurilor, UE a redus alocarea iniţială cu 1,1 mld. euro

(3,1%), până la 34,7 mld. euro.
Graficul 7.6. Stadiul absorbţiei pe tipuri de instrumente

financiare, 2007–2013

Sursa: MFE, MDAR.
Faţă de această alocare, s‐au încasat iniţial 34,3 mld. euro (inclusiv
1,3 mld. euro la programul FEGA, ca urmare a justificării unor suprafeţe şi
a unui număr de animale mai mari). De subliniat faptul că România a fost
penalizată prin corecţii financiare (Graficul 7.6), ca urmare a neregulilor
constatate în documentaţiile aferente proiectelor supuse decontării, care
au reprezentat 5,3% față de sumele încasate (1,8 mld. euro), din care:
 13% din suma trasă la POST (0,5 mld. euro);
 2,5% în cazul POS Mediu (0,1 mld. euro);
 6,2% la POR (0,2 mld. euro);
 17,9% în cazul POSDRU (0,5 mld. euro);
 3,9% la nivelul FEADR (0,3 mld. euro);
 2,6% în cazul FEGA (0,2 mld. euro).
724
Transferurile de capital au fost localizate într‐o proporţie foarte

redusă în cadrul economiei private, respectiv numai 5,6 mld. euro, ceea
ce reprezintă doar 26,2% din cheltuielile de capital cu finanțare
europeană. În cadrul acestui sector, în ramurile cu potenţial ridicat de
creare a valorii adăugate brute şi de multiplicare în economie a
efectelor pozitive, respectiv industrie, transporturi şi construcţii,
transferurile de capital au însumat numai 1,5 mld. euro (din care mai
mult de jumătate au avut ca beneficiari antreprenori străini), ceea ce
reprezintă doar 26,8% din transferurile de capital către sectorul privat.
Cea mai mare parte din transferurile de capital destinate sectorului
privat din România se regăseşte în agricultură, silvicultură şi pescuit,
respectiv suma de 3,2 mld. euro. Aceasta reprezintă 57% din
transferurile de capital către sectorul privat, cu menţiunea că, raportat
la nevoile de modernizare şi dezvoltare a agriculturii, sector vital al
economiei, alocările respective pot fi considerate, de asemenea,
insuficiente. Alte transferuri de capital la nivelul sectorului privat au
fost destinate pentru proiectele de mediu (situri, biodiversitate, Natura
2000), însumând 0,9% din total (0,19 mld. euro), şi servicii (educaţie şi
sănătate), totalizând 0,6% (0,13 mld. euro) din transferurile de capital.
7.4.3. Doar 44,2% din soldul investiţiilor străine directe în anul 2016 a
fost destinat industriei
Ponderea industriei în soldul investiţiilor străine directe a scăzut

de la 53,8% în anul 2004 la 44,2% în 2016 (Graficul 7.8), ca urmare a
creşterii ponderii comerţului, construcţiilor, sectorului IT şi intermedierii
financiare în ISD. Minimele (41%) au fost înregistrate în anii
2007–2009.
Cele 44,2 procente din anul 2016 sunt localizate, în principal, la
nivelul industriei prelucrătoare (32%), după cum urmează: mijloace de
transport (6,7%); prelucrarea ţiţeiului (6,4%); metalurgie (4,1%);
alimente, băuturi și tutun (3,4%); mașini, utilaje și echipamente (2,3%);
produse din lemn (2,0%); ciment, sticlă, ceramică (2,0%). În același
timp, în domeniul industriei energetice şi al industriei extractive,
valorile au fost de 9,6% şi, respectiv, de 2,6%.
728
În timp ce ponderea fondurilor utilizate de România pentru

îmbunătăţirea mediului (28,9%) este substanţial mai ridicată decât
cele înregistrate de Cehia (10,7%), respectiv Polonia (9,6%), în cazul
sumelor alocate de ţara noastră pentru domeniul cercetare,
dezvoltare şi inovare, situaţia este inversă. Dacă Cehia şi Polonia au
alocat cu această destinație 17,2% şi, respectiv, 13,8% din fondurile
structurale şi de coeziune, România a folosit în acest scop numai
7,7% din sumele atrase.
7.6. Ajutorul de stat – instrument complementar fondurilor

europene pentru capitalizarea firmelor
În perioada 2007–2017 s‐au aprobat 91 de cereri de ajutor de

stat în valoare totală de 0,9 mld. euro, aferente unor planuri de
investiţii de 3,6 mld. euro, din care s‐au achitat 0,6 mld. euro (67%)
pentru investiţii realizate de 3,2 mld. euro (89%).
Majoritatea firmelor care au obţinut ajutor de stat sunt companii
cu capital străin, în sensul că 81% din valoarea ajutorului de stat
acordat efectiv a revenit antreprenorilor nerezidenţi, societăţile
comerciale cu capital autohton obţinând numai 19% din total.
Angajamentele de investiţii susţinute prin intermediul ajutorului
de stat au generat până în prezent 28,3 mii de locuri de muncă,
urmând ca, până la implementarea integrală a proiectelor, numărul
persoanelor nou angajate să crească cu încă 4 mii.
Distribuţia ajutoarelor de stat în funcţie de ramurile de activitate
evidenţiază o concentrare puternică faţă de industria auto, care
cumulează 59% din totalul ajutorului de stat aprobat. Ponderi
substanţiale sunt înregistrate și de către sectorul IT (13% din totalul
ajutorului de stat aprobat), producţia de electrocasnice (6%),
fabricarea de maşini şi utilaje (6%), precum şi industria aeronautică
(6%). În acelaşi timp, industria alimentară a beneficiat de 4% din
totalul ajutorului de stat aprobat, iar producţia de hârtie, fabricarea de
produse din material plastic, turismul şi sănătatea au primit câte 1%
din totalul respectiv.
732

7.7. Remarci finale
Considerăm că nivelul cantitativ nesatisfăcător al absorbţiei

fondurilor europene, precum şi calitatea şi eficienţa scăzute ale
proiectelor implementate au fost cauzate de implicarea redusă a
statului, prin instituţiile sale, în absorbţia acestor finanţări, deoarece:
 statul nu s‐a preocupat de pregătirea încă din anii 2005–2006 a
absorbţiei fondurilor europene, declanșate începând cu anul 2007;
 cadrul instituţional pentru absorbţia fondurilor europene a fost
înființat cu mari întârzieri şi într‐o structură inadecvată (unităţi
teritoriale insuficiente, personal redus numeric şi cu calificare
necorespunzătoare);
 a fost atribuit un rol exagerat de mare în atragerea fondurilor
europene firmelor private de consultanţă, entităţi care nu aveau
experienţa necesară, dar care au perceput tarife foarte ridicate
de la beneficiarii potenţiali (lipsiţi de mijloace bănești
consistente, acesta fiind şi motivul pentru care apelau la
finanțarea din fondurile europene);
 potenţialii beneficiari de fonduri (persoane fizice şi juridice) nu
au fost informaţi corespunzător asupra oportunităţilor şi a
mecanismelor de atragere a fondurilor europene, ceea ce a
afectat corecta distribuţie a acestor finanţări în plan teritorial şi
în rândul grupurilor sociale de cetăţeni;
 s‐au produs schimbări frecvente ale organizării şi subordonării
autorităţilor de management;
 au fost stabilite ghiduri de absorbţie a fondurilor europene
foarte complicate şi cu frecvente schimbări în structura lor.
Prin aceste practici netransparente şi ineficiente, utilizarea fondurilor
europene nu a condus la reducerea decalajelor în plan teritorial şi social
din România, ci a cauzat chiar accentuarea acestor disparităţi.
Fondurile europene utilizate de România s‐au regăsit într‐un grad
scăzut faţă de nevoile ţării (după ampla şi profunda transformare a
economiei de la socialism la capitalism), respectiv în proporție de numai
52% (21,4 mld. euro) din total în formarea brută de capital fix (în sectorul
public şi privat). De subliniat că finanţările europene de natura
transferurilor de capital au fost localizate într‐o proporţie foarte mică în
cadrul economiei private, respectiv numai 5,6 mld. euro, ceea ce reprezintă
733
doar 26,2% din transferurile de capital şi 14% din totalul fondurilor

europene atrase. În cadrul acestui sector, în ramurile cu potenţial ridicat
de creare a valorii adăugate brute şi de multiplicare în economie a
efectelor pozitive, respectiv industrie, transporturi şi construcţii,
transferurile de capital au însumat numai 1,5 mld. euro (din care mai mult
de jumătate au avut ca beneficiari antreprenori străini), ceea ce reprezintă
doar 26,8% din transferurile de capital către sectorul privat şi 3,7% din
totalul fondurilor europene utilizate. Cea mai mare parte din transferurile
de capital destinate sectorului privat din România se regăseşte în
agricultură, silvicultură şi pescuit, preponderent în agricultură, respectiv
suma de 3,2 mld. euro. Aceasta reprezintă 57% din transferurile de capital
către sectorul privat şi numai 7,8% din totalul finanţării europene, cu
menţiunea că, raportate la nevoile de modernizare şi dezvoltare a
agriculturii, sector vital al economiei, alocările respective pot fi
considerate, de asemenea, insuficiente.
În foarte mare proporţie, fondurile europene atrase de România au
fost utilizate pentru finanţarea cheltuielilor curente necesare realizării
proiectelor din cadrul diferitelor programe, materializându‐se în final în
salarii şi în achiziţia de bunuri şi servicii specifice, ceea ce
demonstrează că lipsa strategiei și a coordonării din partea statului în
utilizarea fondurilor europene a afectat în mod accentuat eficacitatea
capitalizării firmelor românești prin intermediul finanțărilor cu titlu
gratuit (echivalente cu donațiile) de la Uniunea Europeană.
De subliniat faptul că cea mai mare parte a transferurilor de
capital, precum şi o bună parte din achiziţiile de bunuri şi servicii
aferente proiectelor europene se regăsesc, în condiţiile unei oferte
autohtone slabe, în importuri substanţiale (între 60% şi 70% din
fondurile utilizate cu aceste destinații) din ţările europene dezvoltate
(net contribuabile la bugetul UE).
Pentru corectarea situaţiei negative existente în ceea ce priveşte
absorbţia fondurilor europene este necesar, pentru exerciţiul financiar
2014–2020, precum şi pentru următoarele exerciţii financiare, ca
România să îmbunătăţească substanţial cadrul instituţional şi
procedural de atragere a finanţărilor de la UE.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât reașezarea, în prezent, a raportului
de forțe dintre UE, SUA, Rusia și China conduce la reconfigurarea
priorităților politice ale construcției europene, care se va reflecta și în
734

construcția viitorului buget al UE. În cadrul acestuia, conform

informațiilor actuale, se prefigurează schimbarea priorităților în
favoarea cheltuielilor de apărare și securitate europeană, care se vor
majora de câteva zeci de ori, în detrimentul obiectivului privind
eradicarea sărăciei care afectează 25% din populația UE. Analiștii
politico‐economici contestă această opțiune, considerând că direcția
abordată este greșită, în sensul că se vor acorda fonduri sporite pentru
securitate, frontiere, industrie de apărare, și nu pentru eradicarea
sărăciei și incluziunea socială, care trebuie tratate drept priorități
politice absolute, în vederea reducerii decalajelor teritoriale și a
întăririi coeziunii sociale în cadrul UE.
Se impune ca, pentru îmbunătățirea performanțelor în absorbția
fondurilor europene, România să aibă drept referință experiența
favorabilă a unor ţări foste comuniste din regiune, cum sunt Polonia,
Cehia, Slovacia, Ungaria etc. Acestea aplică strategii de dezvoltare
economică cuprinzând politici sectoriale şi, totodată, şi‐au creat un
sistem instituţional de stat cu largă extindere în teritoriu – pentru a fi
cât mai aproape de beneficiarii finali – prin care se pune la dispoziţia
acestora, pentru consultanță și sprijin în elaborarea proiectelor, un
personal bine calificat şi suficient din punct de vedere numeric.
Spre exemplu, în Polonia, reconstrucția și modernizarea
postcomunistă a structurii industriale a țării nu au fost lăsate exclusiv
pe seama pieței. Autoritățile de stat au pornit de la studierea, în primul
rând, a cererii interne, dar și a celei externe pentru principalele grupe
de produse, de la resursele existente și experiența acumulată pentru
fabricarea acestora de către antreprenorii polonezi. Apoi au fost
identificați investitorii locali dispuși să se implice în aceste afaceri,
statul ajutându‐i cu identificarea programelor europene specifice și
elaborarea documentațiilor în vederea obținerii finanțărilor de la UE
pentru realizarea producției respective. Tot statul, pe baza configurării
rețelei de aprovizionare și desfacere a produselor cuprinse în acest
program prioritar, a trasat harta autostrăzilor și drumurilor naționale
necesare pentru a asigura sistemul adecvat de legături comerciale.
Infrastructura de transport s‐a dezvoltat în ritm accelerat, tot prin
accesarea preponderentă a fondurilor europene. Această abordare de
tip parteneriat între antreprenori (piață) și instituții (stat) a permis
Poloniei să‐și echilibreze în timp relativ scurt balanța comercială și să
735
dispună de o economie robustă, care nu a resimțit efectele negative ale

recentei crize financiare.
De subliniat faptul că, în România, nici ajutorul de stat de la bugetul
public nu a sporit capitalul autohton, ci preponderent pe cel străin.
Se impune a fi conștientizat de către factorii decidenți faptul că
dezvoltarea economică nu reprezintă un cadou. De aceea, este esenţială
combinarea guvernanţei şi managementului pragmatic al statului cu
virtuţile pieţei libere, între acestea neexistând o contradicţie. În acest
scop, este necesară renunţarea la aplicarea teoriei neoliberale privind
statul minimal care îşi abandonează cetăţenii şi asumarea, în interes
general, de către stat (nu unul greoi şi birocratic, ci flexibil şi eficient) a
elaborării şi coordonării politicilor publice, inclusiv formularea cadrului
instituţional adecvat pentru creşterea accelerată, cantitativă şi
calitativă, a absorbţiei fondurilor europene, care reprezintă un vehicul
important de dezvoltare a ţării, de reducere mai rapidă a decalajelor
faţă de statele europene avansate economic.
736

Capitolul 8

GLOBALIZAREA, DEREGLEMENTAREA
ȘI EVOLUȚIA CAPITALULUI
ÎN ROMÂNIA

Cuprins

Globalizarea, dereglementarea și evoluția capitalului în România ....... 739

8.1. Unde suntem? Evaluări ale prezentului .......................... 739
8.2. Evoluţia sistemului economic internaţional ................. 746
8.2.1. Etapele sistemului economic internaţional ......... 746
8.2.2. Cauzele şi manifestarea recentei crize
financiare .......................................................................... 750
8.3. Caracteristicile globalizării .................................................. 761
8.3.1. Avantaje ale globalizării ............................................. 761
8.3.2. Dezavantaje ale globalizării ...................................... 763
8.4. Ciclul dereglementare–reglementare ............................. 770
8.5. Trecerea României la economia de piaţă
s‐a produs în plin proces al globalizării ........................ 779
8.5.1. Reformele specifice tranziției s‐au aplicat pe
fondul expansiunii globalizării ................................ 779
8.5.2. Modificări structurale ale capitalului
și evoluția principalilor indicatori economici
în condițiile globalizării .............................................. 783
8.6. Remarci finale ............................................................................ 809

738

Capitolul 8

GLOBALIZAREA, DEREGLEMENTAREA ȘI EVOLUȚIA
CAPITALULUI ÎN ROMÂNIA

În acest capitol se prezintă diversele abordări privind definirea
globalizării, a avantajelor și a disfuncțiilor fenomenului, precum și evoluția,
din perspectivă istorică, a acestui proces complex. Sunt expuse, de
asemenea, particularitățile ciclului dereglementare–reglementare ca efect
al crizei financiare internaționale. Se examinează, totodată, evoluția
post–1989 a capitalului și a principalilor indicatori macroeconomici din
România, sub impactul globalizării și al integrării europene.
8.1. Unde suntem? Evaluări ale prezentului
În ultimele decenii, fenomenul globalizării, caracterizat prin

creşterea gradului de deschidere a economiilor naționale, accelerarea
comerţului internaţional şi circulaţia liberă a capitalurilor, a condus atât
la intensificarea competiţiei între agenţii economici şi între state, cât şi
a interdependenţei economiilor. Sub aspect conceptual, globalizarea
este definită, pornind de la trăsăturile acesteia, ca fiind un proces
dinamic de liberalizare, deschidere şi integrare internaţională pe o serie
largă de pieţe, de la muncă la bunuri şi de la servicii la capital şi
tehnologie (Dehesa, 2007). Held et al. (1999) consideră că globalizarea
poate fi considerată ca fiind „lărgirea, aprofundarea şi accelerarea
interconectivităţii la nivel mondial, referitoare la toate aspectele vieţii
sociale contemporane, de la cele financiare la cele spirituale, de la cele
culturale la cele criminale”.
Aşa cum vom arăta în continuare, globalizarea a generat beneficii
pe plan mondial care nu pot fi negate (cum ar fi transferul tehnologic
dinspre statele avansate către acelea în curs de dezvoltare, creşterea
739
Capitolul 8. Globalizarea, dereglementarea și evoluția capitalului în România
De asemenea, fluxurile internaţionale de capital, care ajunseseră la

20% din PIB mondial în anul 2007 (de la 7% din PIB în 1998, conform
Milesi‐Ferretti şi Tille, 2011), s‐au „evaporat” practic în anul 2008,
acestea devenind negative, pe fondul vânzărilor generalizate de active
financiare la nivel mondial.
Broner şi Ventura (2016) arată că, deşi anterior crizei fluxurile
brute de capital au crescut semnificativ la nivel global, fluxurile nete de
capital către ţările emergente au fost, în cele mai multe cazuri, modeste
sau chiar negative. Autorii evidenţiază că:
 în abordarea tradiţională, sursele străine de capital, deşi sunt
considerate riscante, se presupune că reprezintă o cale
suplimentară de alimentare cu fonduri a economiei (ipoteza fiind
menţinerea constantă a volumului resurselor autohtone),
contribuind la dezvoltarea financiară a ţării beneficiare;
 cu toate acestea, o criză a datoriei externe poate genera, prin
contagiune, o criză a datoriei interne (ţinând cont de
interdependenţele dintre agenţii economici), iar rezidenţii care
economisesc, pe fondul temerilor în creştere, îşi pot transfera
parţial sau total economiile în străinătate. Acest efect dăunător al
„fugii capitalului” (capital flight) înseamnă că globalizarea
financiară nu numai că introduce într‐o ţară emergentă surse noi
de finanţare străină (mai ieftine, dar şi mai riscante), ci poate
conduce chiar la diminuarea surselor interne de finanţare (care
pot fi mai scumpe, dar sunt mai sigure). Astfel, deşi fluxurile
brute de capital cresc, efectele globalizării asupra fluxurilor nete
de capital şi asupra dezvoltării financiare a ţării beneficiare sunt,
în realitate, de multe ori ambigue.
Hirst et al. (2009) arată, de altfel, că:
 în fapt, mobilitatea capitalurilor nu a condus decât în măsură
limitată la creşterea investiţiilor şi a ocupării în statele în curs de
dezvoltare şi doar un număr redus de ţări emergente au
beneficiat de aceste fluxuri de capital. Investiţiile străine directe
au un grad ridicat de concentrare, acestea fiind canalizate cu
precădere către statele industrializate avansate, în timp ce ţările
din lumea a treia deţin ponderi marginale atât în cadrul
investiţiilor, cât şi al comerţului mondial;
741
 economia este departe de a fi globală, comerţul, investiţiile şi

fluxurile financiare fiind concentrate în triada compusă din
Europa, Japonia/Asia de Est şi America de Nord. Se poate vorbi
astfel mai degrabă despre o regionalizare supranaţională decât
de globalizare. Mai mult, marile puteri economice ale lumii
(ţările G8, India, China) exercită presiuni semnificative asupra
evoluţiilor economice în plan mondial, pieţele internaţionale
nefiind, prin urmare, ferite de controlul acestora, prin care se
încearcă impunerea obiectivelor şi doctrinelor politice ale
elitelor marilor puteri.
Se constată că globalizarea este cu atât mai avantajoasă pentru o
ţară cu cât competitivitatea sa economică este mai ridicată, respectiv
deţine tehnologii avansate, productivitate sporită, forţă de muncă înalt
calificată şi o bază solidă de capital. De altfel, aşa cum am arătat în
Capitolul 3, sursa competitivităţii este, în primul rând, factorul capital.
Globalizarea generează numeroase avantaje imediate economiilor
dezvoltate, care concentrează cea mai mare parte din capitalul mondial
şi unde îşi au sediul central marile companii transnaţionale. Procesul
distribuirii produselor interne brute create în cadrul pieţelor
globalizate nu este însă urmat de cel al unei minime ajustări printr‐un
proces de redistribuire.
În acest context, Barack Obama, fostul preşedinte al Statelor Unite ale
Americii, remarca într‐un eseu din The Economist (8 octombrie 2016):
 „cum o ţară care a beneficiat, mai mult ca oricare alta, de
imigrare, comerţ şi inovaţie tehnologică, brusc, a dezvoltat un
curent antiimigrare, antiinovare şi protecţionist?” Obama nota
că, deşi aceste tendinţe protecţioniste au ca origine anumite
temeri, uneori nejustificate, ale populaţiei, ele pot fi explicate şi
de evoluţiile economice. Astfel, perioadele îndelungate de declin
al sporului de productivitate şi creşterea inegalităţilor au cauzat
majorarea mai lentă a câştigurilor pentru cei cu venituri reduse
şi medii. În opinia fostului preşedinte al SUA, „criza mondială din
2008 a condus la o şi mai mare izolare a corporaţiilor şi elitelor,
care deseori par că trăiesc şi funcţionează după reguli diferite
faţă de oamenii obişnuiţi”;
 paradoxul globalizării este acela că lumea a devenit mai
prosperă, dar țările sunt dominate de incertitudine şi tensiuni. În
742
acest context, Obama spunea că avem opţiunea retragerii în

trecut, cu economii închise, sau pe aceea de a merge înainte,
recunoscând inegalităţile aduse de globalizare şi angajându‐ne
să facem economia globală să funcţioneze mai bine pentru toţi
cetăţenii, nu doar pentru cei din vârful societăţilor. O percepţie
larg răspândită de injustiţie socială subminează încrederea
cetăţenilor în actualul sistem (exemple în acest sens sunt votul
pentru Brexit şi ascensiunea partidelor populiste în lume). Fără
încredere, capitalismul şi pieţele nu pot să livreze beneficiile pe
care le‐au oferit în secolele trecute.
Şi Christine Lagarde, directorul general al FMI, a scos în evidenţă în
repetate rânduri (de exemplu, în cadrul Conferinţei privind capitalismul
incluziv, New York, octombrie 2016, precum şi la Reuniunea anuală a
FMI şi a Bancii Mondiale, Washington, octombrie 2016) disfuncţiile
globalizării, după cum urmează:
 creşterea economică a fost prea slabă pentru prea mult timp şi a
ajuns la prea puţini;
 în ultimii ani, am văzut creşterea nemulţumirii publicului faţă
de elite, respectiv faţă de cei 1% văzuţi că prosperă pe seama
celorlalţi 99%;
 se credea, în mod eronat, că sporul de PIB rezolvă automat
problema sărăciei;
 avem nevoie de un sistem internaţional de taxe care reduce breşele
fiscale şi protejează ţările cu venituri bugetare scăzute contra
efectelor dăunătoare ale evaziunii fiscale şi mutării profiturilor;
 comportamentul marilor companii şi al băncilor a erodat
încrederea publicului în marile afaceri, iar potrivit unei cugetări
anglo‐saxone, „încrederea vine pe jos, dar pleacă în goana calului”.
Maxton (2011), în studiile sale, relevă că, dacă lumea ar fi un sătuc
de 100 de oameni,
i) 48 dintre aceştia trăiesc cu mai puţin de 2 USD pe zi;
ii) 32 de persoane respiră aer poluat;
iii) 30 au o alimentaţie insuficientă;
iv) 24 nu sunt conectaţi la electricitate;
v) 23 nu au adăpost;
vi) 17 sunt fără educaţie;
vii) 17 nu au apă potabilă;
743
viii) 16 nu au toalete;
ix) în acelaşi timp, o singură persoană deţine jumătate din toată
avuţia.
Laureat Nobel pentru economie, Joseph Stiglitz (2002) arată că, deși
globalizarea (înțeleasă ca eliminarea barierelor din calea liberului schimb
și integrarea economiilor naționale) are potențialul de a fi un important
factor al bunăstării, inclusiv a celor săraci, în realitate, procesul globalizării
a avut un efect devastator asupra țărilor în curs de dezvoltare și mai ales
asupra populațiilor sărace din aceste țări. De asemenea, fostul președinte
al Franței, Jacques Chirac (1996), și‐a exprimat îngrijorarea în legătură cu
faptul că globalizarea nu contribuie la îmbunătățirea vieții celor care au
cea mai mare nevoie de beneficiile promise de aceasta.
De altfel, un raport recent (2018) al Băncii Mondiale constată că,
deşi nivelul de bunăstare în lume a crescut semnificativ în ultimii 20 de
ani, inegalitatea dintre statele lumii s‐a majorat: averea pe locuitor a
stagnat sau chiar s‐a redus în peste 24 de ţări (din cele 141 de state
analizate), majoritatea din grupa ţărilor cu venituri scăzute. În aceste
condiţii, averea pe locuitor în statele OCDE cu venituri mari a ajuns să
fie de 52 de ori mai mare decât în ţările cu venituri scăzute (spre
comparaţie cu anul 1995, când decalajul respectiv era de 47 de ori).
Leonhardt (2017), pe baza Piketty, Saez şi Zucman (2016), explică
această creştere a inegalităţii, inclusiv între cetăţenii aceleiaşi ţări, prin
faptul că, în perioada 1946–1980 (înainte de al doilea val al
globalizării), majoritatea cetăţenilor primeau venituri suplimentare
corespunzător contribuţiei acestora la creşterea economică, iar în
prezent, acest lucru nu se mai întâmplă. Distribuţia prezentă a creşterii
veniturilor arată că recompensele economice sunt direcţionate doar
către o parte foarte mică a populaţiei. Acesta evidenţiază că, pe plan
mondial, cele mai bogate persoane au beneficiat de creşteri
considerabile ale veniturilor în ultimii ani, inversându‐se evoluţiile
manifestate în decadele anterioare:
 dacă în perioada 1946–1980 clasa mijlocie şi categoria persoanelor
cu venituri mici înregistrau creşteri semnificative ale veniturilor
într‐un ritm mai rapid faţă de categoriile mai bogate de cetăţeni, în
intervalul 1980–2014, creşterea veniturilor a fost concentrată la
populaţia cu cele mai mari venituri. În prima perioadă analizată
(1946–1980), rata anuală medie de creştere în termeni reali a
câştigurilor persoanelor cu venituri reduse (sub percentila 10) era
744
de circa 3%, majorarea pentru categoriile de venituri de la

jumătatea distribuţiei fiind de aproximativ 2%. În cazul
persoanelor cu venituri mari şi foarte mari (peste percentila 90),
rata de creştere medie era de aproximativ 1%;
 comparativ cu această situaţie, în perioada 1980–2014, populaţia
cu câştiguri mici a înregistrat o stagnare a veniturilor, iar
categoriile de la mijlocul distribuţiei au cunoscut o creştere mai
mică a veniturilor comparativ cu intervalul precedent (aproximativ
1%). Pe de altă parte, cetăţenii cu cele mai substanţiale venituri au
înregistrat cele mai mari creşteri ale câştigurilor (de până la 6%).
Prin urmare, la nivel global, diferenţa dintre persoanele foarte
bogate şi restul populaţiei s‐a mărit considerabil.
Şi Stiglitz (2018) explica faptul că „agenda politică determinată de
interesele companiilor şi viziunea economică distorsionată au condus la
adâncirea inegalităţii între cetăţeni şi au subminat stabilitatea socială în
state şi regiuni din întreaga lume”. Astfel, globalizarea a creat un grad
ridicat de nemulţumire atât în statele dezvoltate, cât şi în cele în curs de
dezvoltare, deoarece efectul de trickle‐down (distribuţia generalizată a
bunăstării fără intervenţia autorităţilor) nu a funcţionat, ci s‐a
manifestat, în mod cu totul atipic, fenomenul de trickle‐up (respectiv, în
lipsa intervenţiei autorităţilor, piaţa a realizat o distribuţie a bunăstării
preponderent către cei bogaţi), ceea ce a condus în realitate, începând
cu anii 1980, la restrângerea clasei de mijloc şi la o concentrare înaltă a
averii la vârf. Stiglitz consideră că „inegalitatea este o alegere. […]
Putem rescrie regulile care structurează economia şi societatea pentru
a promova o creştere economică mai puternică şi o prosperitate
comună”. În scopul atingerii obiectivului ca globalizarea să însemne un
progres pentru cât mai mulți cetățeni ai planetei, se impune ca statele
lumii, îndeosebi cele dezvoltate, care stabilesc în cele mai multe cazuri
regulile internaționale de joc, să evite ca practicile ce reprezintă
globalizare pentru unele țări să însemne localizare pentru altele
(Georgescu, 200010). La rândul său, Theodorescu (200011) arată că,
incontestabil, în sfera economică a comunicațiilor, a tehnologiilor, trăim

10 Georgescu F. (2000), Studiu introductiv la volumul: Zainea E., Globalizarea – șansă
sau blestem?, Editura Valand Print, București.

11 Theodorescu R. (2000), Cuvânt înainte la volumul: Zainea E., Globalizarea – șansă
sau blestem?, Editura Valand Print, București.
745
Primul val al globalizării (perioada victoriană) s‐a desfăşurat în

perioada 1870–1913, fiind caracterizat de o pondere ridicată a
comerţului exterior12 în PIB.
 Partea de exporturi a atins un maxim care nu a fost depăşit până
în anul 1970.
 A avut loc un val masiv de emigraţie din Europa (100 mil. de
persoane), în contextul nevoii suplimentare de forţă de muncă în
SUA şi în unele economii latino‐americane. În acest context, au
început să se manifeste presiuni, în principal din partea
sindicatelor muncitorilor din SUA şi a latifundiarilor europeni,
care, în final, au reuşit oprirea acestui prim val de globalizare. În
primul caz, motivul determinant a fost scăderea salariilor
angajaţilor americani, pe fondul ofertei sporite de forţă de
muncă, în timp ce, în cazul latifundiarilor din Europa, cauza
presiunilor pentru oprirea valului de emigranţi a fost pierderea
substanţială a forţei de muncă necesare în agricultură.
Al doilea val al globalizării a început, după unii autori, la mijlocul
anilor 1950 (Dehesa, 2007), iar după alţii, în anii 1980 (Piketty, 2013;
Maxton, 2011). Europa înregistrase între anii 1914 și 1945 un mare
decalaj al creşterii faţă de SUA, confruntându‐se cu o serioasă rămânere
în urmă, recuperată însă în cei „30 de ani glorioşi” dintre sfârşitul anilor
1940 şi al anilor 1970 (Piketty, 2013).
În perioada sa de glorie, Europa creştea într‐un ritm de 4% pe an
(din care Europa continentală, deci exceptând Marea Britanie, cu 5%), în
timp ce economia SUA avansa cu un ritm cuprins între numai 1,5% şi 2,3%
anual. În această perioadă se manifesta un puternic intervenţionism din
partea statului, în special în Franţa.
De subliniat faptul că, între anii 1950 şi 1980, economia americană
avansa lent, în timp ce statele din Europa de Vest prosperau, decalajul
în favoarea europenilor accentuându‐se în special în perioada 1950–1970
(Graficul 8.3).
La începutul anilor 1980 apare revoluţia conservatoare, având ca
principali exponenţi pe Margaret Thatcher în Marea Britanie şi pe Ronald
Reagan în SUA, care repun în discuţie conceptul de stat al bunăstării
(welfare state), despre care cei doi lideri afirmau că „i‐a moleşit pe

12 Exporturile şi importurile de bunuri şi servicii.
747
economii deschise din punct de vedere comercial şi financiar, inclusiv

ca efect al liberalizării fostelor economii comuniste. Progresele
tehnologice înregistrate în ultimii patruzeci de ani sunt substanţiale. De
asemenea, există un cadru instituţional internaţional bine structurat
(Organizaţia Mondială a Comerţului, FMI, BIRD, OECD etc.), la care se
adaugă corporaţiile şi entităţile financiare globale. Totodată, sistemele
politice sunt mult mai democratice şi permit o reprezentare mai extinsă
a intereselor cetăţenilor.
Factorii determinanţi ai celui de‐al doilea val al globalizării pot fi
grupaţi în două categorii: i) evoluţia rapidă a tehnologiei şi
ii) liberalizarea schimburilor de mărfuri, servicii şi capital (Dehesa,
2007). Astfel, noile tehnologii în transporturi şi comunicaţii au condus
la reducerea spectaculoasă a costurilor şi au generat lărgirea gamei de
produse pentru export, cum ar fi, de exemplu:
 costul transportului pe ocean a scăzut de la 100 USD/tonă în
anul 1930 la 30 USD/tonă în anul 2000; dezvoltarea
transportului aerian şi a proceselor de congelare au permis ca
noi mărfuri (peşte, legume, fructe, flori etc.) să fie
comercializabile la nivel internaţional.
 costul unei convorbiri New York‐Londra s‐a micşorat de la 300 USD
în 1930 la 50 USD în 1960, respectiv la câţiva cenţi în prezent;
 taxele de satelit s‐au diminuat de la 100 USD în 1975 la mai puţin
de 1 USD în 2000.
Liberalizarea schimbului de mărfuri, servicii şi capital a avut
loc prin acorduri multilaterale (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ – GATT, apoi OMC, OECD) şi bilaterale, ceea ce a condus la
scăderea substanţială a nivelului mediu al tarifelor vamale de la 30% în
1980 la 12% în 2000 în ţările în curs de dezvoltare, respectiv de la 10%
la 4% în ţările industrializate (FMI, 2005).
Din anul 1980 s‐a accelerat deschiderea economiilor, după ce, în
perioada 1960–1982 (etapa preglobalizare), s‐a manifestat o creştere relativ
echilibrată a gradului de liberalizare a acestora, respectiv +0,6 p.p./an în
cazul UE, +0,4 p.p./an în SUA şi +0,7 p.p./an în cazul restului lumii.
Începând cu anul 1983 şi până în 2008, gradul de deschidere a
economiilor s‐a accelerat la +1 p.p./an în cazul UE, +0,5 p.p./an în SUA
şi +1,1 p.p./an în cazul restului lumii. După declanşarea crizei din anul
2008 s‐a manifestat o inversare de tendinţă a dinamicii gradului de
749
Această criză nu a avut o singură cauză, ci a fost rezultatul unei combinaţii

de factori care au acționat concomitent (the perfect storm), în legătură cu:
i) acumularea unor dezechilibre ale balanţelor de plăţi în multe ţări
(deficite/surplusuri cronice), precum şi ii) suprafinanciarizarea
economiilor, respectiv volumul global de credite a fost excesiv în raport cu
dinamica economiei reale, fenomenul înregistrându‐se ca efect al relaxării
masive a standardelor de bonitate ale debitorilor, pe baza dereglementării
pieţelor financiare şi a comportamentului imoral al operatorilor din
economia financiară (dorinţa de profit mult şi rapid, cu cât mai puţin
capital investit).
Apariţia dezechilibrelor ridicate (deficit/excedent) ale contului
curent al balanţei de plăţi a survenit în contextul decalajului între
evoluţia nivelului salarizării şi cel al productivităţii muncii, precum şi ca
efect al caracterului injust al distribuţiei dintre salarii şi profit, în
favoarea remunerării capitalului. S‐au creat astfel diferențe, deseori
accentuate, între cererea şi oferta naţională. Acestea puteau fi
soluționate prin două măsuri, respectiv: adecvarea cererii interne
deficitare (exemplul SUA), care presupunea creșterea creditului prin
relaxarea normelor prudențiale şi, implicit, majorarea preţurilor
activelor (locuinţelor); şi/sau ajustarea excedentului de cerere internă,
care impunea modificarea politicilor economice, precum şi identificarea
surselor de finanţare externă pentru acoperirea, în anii următori, a
deficitului de cont curent rezultat în urma corecției interne.
Dezechilibrele apărute la nivelul ţărilor au fost amplificate, pe
lângă accentuarea redistribuirii valorii nou create de la salarii spre
profituri, de slăbirea puterii sindicatelor.
De exemplu, în SUA, ponderea în PIB a remunerării salariaţilor s‐a
redus între anii 1980 şi 2016 cu 3 p.p., de la 57% în anul 1980 la 54% în
2016, în timp ce ponderea profitului brut s‐a majorat cu 6 p.p. în aceeaşi
perioadă, de la 35% din PIB la 41%. În Marea Britanie, comprimarea
remunerării muncii ca pondere în PIB a fost de 4 p.p. în intervalul
1980–2016, aceasta scăzând de la 53% la 49%, concomitent cu majorarea
contribuţiei relative a profitului brut cu 2 p.p., de la 36% din PIB în 1980 la
38% din PIB în 2016. Evoluţii similare, demonstrând redistribuirea PIB în
favoarea capitalului prin contracţia remunerării muncii, precum și a
impozitelor și taxelor plătite către bugetul de stat, s‐au înregistrat şi în alte
state dezvoltate, precum Germania, Franţa, Italia, Spania (Graficul 8.5).
751
Puterea sindicală, care poate fi exprimată şi prin indicatorul

privind numărul de greve, a slăbit semnificativ în ultimele decenii.
Astfel, în SUA, numărul anual de greve s‐a redus de la aproape 200 la
începutul anilor 1980 la doar 20, media perioadei 2000–2009, pentru
ca, în anul 2017, numărul de greve să ajungă la numai şapte. Similar, în
state precum Olanda, Italia, Spania sau Marea Britanie, acest indicator a
scăzut simţitor.
Astfel, dincolo de miturile teoretice precum deviaţia PIB sau rata
naturală a dobânzii, realităţile politice determinate de globalizare şi
avansul tehnologic au condus la creşterea puterii angajatorilor şi la
slăbirea puterii angajaţilor (Martin, 2017).
În ceea ce priveşte suprafinanciarizarea (dezvoltarea rapidă şi
peste nevoile economiei a sectorului financiar) ca factor declanșator al
recentei crize, aceasta s‐a manifestat prin:
 creşterea ponderii creditului neguvernamental în PIB şi a
contribuţiei sectorului financiar la crearea valorii adăugate;
 majorarea rapidă a tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate;
 subdimensionarea capitalului instituţiilor financiare în raport cu
activele acestora (eng. over‐leveraging, respectiv supraîndatorare).
Creditarea a crescut rapid atât la nivel global, cât şi în principalele
ţări dezvoltate economic, iar intermedierea financiară şi tranzacţiile
imobiliare au sporit ca pondere în PIB. Astfel, riscul sistemic a fost
amplificat, pe fondul majorării expunerilor faţă de sectoare vulnerabile,
precum cel imobiliar şi cel al împrumuturilor între instituţiile
financiare, generate de nevoia de finanţare a băncilor pentru derularea
succesivă a creditării. O sursă suplimentară de risc a constituit‐o
creşterea exponenţială a volumului tranzacţiilor cu instrumente
financiare derivate.
În aceste condiţii, evoluţia intermedierii financiare s‐a depărtat în
timp de îndeplinirea rolului său fundamental, acela de creditare a
economiei reale. Dezvoltarea alertă a tranzacţiilor cu instrumente
financiare derivate (operaţiuni „tip cazinou” – pariuri pe evoluţia
cursului de schimb, a ratelor de dobândă etc.) a multiplicat
dimensiunile angajamentelor din afara bilanţurilor bancare şi a
denaturat structura activului băncilor, făcând mai vulnerabilă poziţia de
capital a instituţiilor de credit faţă de fluctuaţiile pieţei financiare.
Raportul active/capital (leverage) a crescut rapid (iar calculul are în
753
vedere doar activul bilanţier, fără instrumentele financiare derivate

reflectate în afara bilanţului). La acestea se adaugă realitatea negativă
privind faptul că, în condițiile relaxării standardelor de creditare, foarte
mulţi dintre debitorii băncilor care și‐au achiziționat locuințe făceau
parte din aşa‐numita categorie NINJA (No Income, No Job or Assets).
Menţinerea ratelor dobânzilor de către băncile centrale la niveluri
reduse un interval relativ lung de timp – componentă esenţială a
mixului de politici în cadrul perioadei numite Great Moderation13 – a
permis acumularea unor dezechilibre interne accentuate. Reducerea
puternică a ratei medii a dobânzii din SUA în perioada 2001–2004 a
reprezentat principalul factor favorizant al exuberanţei economice.
Ulterior, pe fondul unor presiuni inflaţioniste puternice, rata dobânzii a
urcat în anii 2005–2006 către nivelul înregistrat la începutul anilor
2000, crescând povara debitorilor pentru rambursarea creditelor.
Aceasta, deoarece inflaţia poate fi considerată un barometru al puterii
politice (sau al lipsei acesteia) de a rezolva disputele referitoare la
distribuţia veniturilor şi a averii în societate, între muncitori şi
angajatori, respectiv între debitori şi creditori etc.; atunci când
negocierile eşuau, calea de rezistenţă a fost expansiunea tot mai
riscantă a creditării. Ca rezultat, inflaţia a fost modalitatea de
reconciliere, cel puţin temporară, a pozițiilor ireductibile (Martin,
2017). La puţin timp după accelerarea inflaţiei a izbucnit criza, în
trimestrul III din 2007. Creditarea excesivă a favorizat, în condiţiile
existenţei pe piaţă a unei lichidităţi abundente la costuri foarte scăzute,
creşterea nesustenabilă a preţurilor bunurilor imobiliare în SUA, care,
în timpul crizei, s‐au prăbuşit rapid.
Factorii determinanţi ai suprafinanciarizării au fost
dereglementarea şi inovaţia financiară necontrolată, care au condus la
dezvoltarea unui sistem bancar paralel şi la excese financiare,
ajungându‐se la creşterea concentrării instituţiilor financiare şi la
contagiune, în condiţiile globalizării. Acestor disfuncţii majore ale
sistemului economic din ţările dezvoltate li se adaugă evaluarea greşită

13 Marea moderaţie, respectiv perioada dintre 1980 şi 2006, caracterizată prin
reducerea volatilităţii inflaţiei, a producţiei, a şomajului şi a altor variabile
macroeconomice. Termenul a devenit din ce în ce mai des folosit după discursul
intitulat The Great Moderation al lui Ben Bernanke (2004), membru şi, ulterior,
preşedinte al Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii.
754
şi superficială a performanţei şi bonităţii băncilor de către agenţiile de

rating, precum şi cuantificarea eronată de către auditorii financiari a
riscurilor asumate de instituţiile de credit. Subestimarea importanţei
riscului sistemic, generată de aparenta diversificare a riscurilor prin
securitizare, a facilitat, pe de o parte, dezvoltarea unor importante
canale de contagiune din cauza căderii pieţei imobiliare
(insolvabilitatea debitorilor). Pe de altă parte, supraestimarea
capacităţii instituţiilor de credit de a măsura cu precizie riscuri majore,
fapt datorat riscului de model, care a fost cauzat atât de factori
structurali (lipsa componentei macroprudenţiale), cât şi de insuficienţa
calibrării mecanismelor interne de cuantificare a riscurilor, a favorizat:
i) asumarea nesustenabilă a unui volum supradimensionat al
expunerilor la risc în raport cu baza de capital, amplificând exagerat
efectul de pârghie şi ii) creşterea volatilităţii cerinţelor de capital
(prociclicitatea adecvării capitalului).
Agenţiile de rating şi auditorii financiari au evaluat
necorespunzător calitatea pachetelor de împrumuturi ipotecare
securitizate prin acordarea de ratinguri optimiste, în condiţiile
înţelegerii insuficiente a instrumentelor financiare aferente securitizării
utilizate de bănci. Evaluările acordate de agenţiile de rating au fost
subminate de lipsa unor norme profesionale minime şi a unei
supravegheri adecvate a acestei profesii, precum şi de acceptarea de
remuneraţii pentru fiecare nouă securitizare, ceea ce a provocat un
evident conflict de interese şi a generat atât supraestimarea unor
ratinguri de ţară, cât şi subestimarea riscului de insolvabilitate în cazul
unor importante instituţii financiare (cum ar fi cazul Lehman Brothers,
care a evoluat de la rating AAA la rating junk peste weekend; evaluare la
AAA a activelor toxice – subprime etc.)
Noul model de afaceri de tipul „originează şi distribuie” (eng.
originate‐to‐distribute), care a înlocuit funcţia clasică a băncilor
constând în abordarea „originează şi păstrează” (eng. originate‐to‐hold),
a favorizat finanţarea creditării ipotecare cu risc ridicat. Runde
succesive de securitizări, cu ratinguri foarte bune la acea vreme, ale
unor pachete de împrumuturi bancare cu destinaţie imobiliară au
asigurat finanţarea a tot mai multe credite ipotecare cu risc ridicat,
creând iluzia continuării la nesfârșit a modelului de creştere economică
iniţiată la mijlocul anilor 1980 în spaţiul american. În acelaşi timp,
755
apariţia titlurilor rezultate din această inovaţie financiară a oferit

satisfacţia unor profituri facile şi rapide pentru investitori globali, aflaţi
în căutarea unor posibilităţi de valorificare a excesului de lichiditate ce
caracteriza piaţa financiară mondială în urmă cu numai câţiva ani.
În aceste condiţii, deficitele bugetare primare ale statelor au
explodat pe parcursul crizei, fiind alimentate atât de factori de pe latura
cheltuielilor, cât şi de pe latura veniturilor, respectiv: întărirea
mecanismelor de protecţie a sistemului financiar şi schemele de
finanţare furnizate de autorităţi au majorat cheltuielile
guvernamentale; recesiunea economică a pus apoi presiune în sensul
scăderii veniturilor publice. În acelaşi timp, serviciul datoriei s‐a
majorat, costul finanţării a crescut vertiginos (în linie cu ratele Credit
Default Swap), povara rambursării a fost majorată şi de deprecierea
cursurilor de schimb, iar stocul de datorie publică a crescut rapid.
Această criză a datoriilor suverane a fost acomodată de băncile centrale
din SUA şi Europa prin rate foarte scăzute ale dobânzilor, de multe ori
chiar negative, și injecţii masive de lichiditate, utilizându‐se astfel
metode și instrumente economice total neortodoxe.
Criza economică s‐a propagat indirect în economiile care nu au
generat‐o, precum cea a României, prin următoarele canale:
 canalul comercial a acţionat prin dependenţa producţiei
autohtone de pieţele externe (export/import);
 canalul financiar a provocat restrângerea accesului la finanţare
externă al rezidenţilor, din cauza condiţiilor nefavorabile de pe
pieţele de capital;
 canalul încrederii a influenţat volumul ISD, care s‐a redus ca
urmare a scăderii apetitului pentru investiţii în ţări riscante;
 canalul cursului de schimb a acţionat în sensul deprecierii
acestuia;
 canalul efectului de avuţie şi bilanţ s‐a manifestat prin
deteriorarea activului net al sectorului privat, evoluţie generată
de deprecierea cursului şi de reducerea preţurilor activelor de
pe piaţă (de exemplu, bunurile imobiliare).
Severitatea consecințelor crizei în fiecare țară a depins de starea
echilibrelor macroeconomice la momentul manifestării acesteia în
statul respectiv, deci de vulnerabilităţile economiei în cauză şi/sau de
forţa ei de reacţie în faţa efectelor adverse induse de criză.
756
revenit la nivelul precriză (328 mld. USD/an, medie pentru perioada

2010–2016), în UE, acesta s‐a redus la 78,4% din cel anterior crizei
(243 mld. USD/an). În celelalte state ale lumii, avansul PIB a fost în
medie de 1517 mld. USD/an în intervalul de timp analizat, respectiv de
peste două ori mai mult comparativ cu perioada precriză (+105%; +777
mld. USD pe an).
Se remarcă dublarea creşterii economice de la o perioadă la alta în
ţările în curs de dezvoltare, aceste evoluţii putând fi considerate drept
efectele rebele ale globalizării (Dobrescu, 2016), datorate elaborării de
către statele respective a unor strategii proprii de dezvoltare pentru
valorificarea potenţialului intern în contextul noii globalizări, abordare
regăsită în principal la ţările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi
Africa de Sud) şi MINT (Malaezia, Indonezia, Nigeria şi Turcia).
Din perspectiva conceperii și aplicării setului adecvat de politici
economice, este util de examinat corelația dintre ciclul economic și cel
al creditării. Aceasta, deoarece ignorarea, în perioada precriză, a
factorilor financiari a fost o eroare. „Cunoaşterea în economie nu este
cumulativă. Nu ştim neapărat mai multe azi decât ştiam ieri, chiar dacă
suntem tentaţi să credem altfel. Aşa‐zisele lecţii sunt învăţate, uitate,
reînvăţate şi uitate din nou. Noţiunea de ciclu financiar şi rolul acestuia
în macroeconomie nu reprezintă o excepţie” (Borio, 2012).
Conceperea unor politici macroeconomice adecvate impune,
așadar, luarea în considerare a fazelor ciclului financiar. Integrarea
pieţelor financiare impune o perspectivă globală atunci când sunt
căutate soluţii. Comportamentul agenţilor economici – euforic în
perioade de expansiune şi de panică în condiţii de criză – amplifică
ciclurile financiare şi economice. Borio (2012) arată că există cinci
particularităţi distinctive ale ciclurilor financiare:
 Au o durată mult mai lungă decât ciclurile de afaceri, ceea ce
implică faptul că faza de contracţie a unui ciclu financiar durează
câţiva ani, spre deosebire de recesiunile induse de ciclurile de
afaceri, care rareori depăşesc un an.
 Vârfurile ciclurilor financiare coincid în general cu momentul
declanşării crizelor bancare sistemice. Astfel, în recesiunile
cauzate de ciclurile financiare (care implică sistemul bancar),
scăderea PIB este mult mai severă decât în recesiunile provocate
de ciclurile de afaceri.
759
 Ciclurile financiare se caracterizează prin evoluţia în tandem a

creditului bancar şi a preţului proprietăţilor.
 Monitorizarea evoluţiei creditului şi a preţurilor activelor
permite gestionarea riscului de apariţie a unor crize financiare şi
luarea unor măsuri de atenuare a acestora.
 Ciclul financiar nu se manifestă în mod uniform, lungimea şi
amplitudinea acestuia depinzând de caracteristicile sistemului
financiar şi ale politicii monetare, precum şi de tendinţele
economiei reale, astfel: i) liberalizarea financiară este asociată cu
creşterea amplitudinii acestuia; ii) o politică monetară
preocupată exclusiv de inflaţie nu va răspunde la boomurile
financiare dacă inflaţia este scăzută; iii) globalizarea este
asimilabilă unui şoc favorabil de ofertă, care însă acţionează în
sensul amplificării ciclului financiar.
Influenţa politicilor macroeconomice este semnificativ limitată în
perioada următoare declanşării unei crize financiare, ceea ce face
esenţială adoptarea unor politici adecvate în perioada de expansiune.
Astfel, în cazul politicii fiscale, este necesară prioritizarea alocării
veniturilor suplimentare generate de o relaxare fiscală către
rambursarea datoriilor, în detrimentul consumului şi al investiţiilor. În
ceea ce privește politica monetară, care acţionează prin stimularea
cererii de credite, a asumării de riscuri şi prin creşterea preţurilor
activelor (efect de avuţie şi bilanţ), este dificil de imaginat funcţionarea
eficace a acesteia în condiţiile în care sistemul bancar este grevat de o
îndatorare exagerată, de asumarea de riscuri excesive şi de existenţa
unor bule speculative la nivelul preţurilor activelor în perioada de boom
(Isărescu, 2013). Ținând cont de faptul că experiența arată că este mai
puţin costisitor să previi decât să repari, se impune ca, în perioada de
expansiune, să fie create rezerve pentru a fi folosite pe timp de recesiune.
Studiul empiric arată că evoluția ciclului economic14 o urmează
îndeaproape pe cea a creditării, ca parte importantă a ciclului financiar,
însă nu la paritate (Graficul 8.8).
Astfel, se constată că amplitudinea ciclului activităţii economice
este diferită de cea a deviaţiei creditului (de la tendinţa pe termen lung)

14 Ciclul economic reprezintă fluctuaţii ale activităţii economice (expansiune, stagnare,
recesiune) la nivelul întregii economii, pe durate relativ lungi de timp.
760
(a veniturilor reale) datorită: i) creşterii comerţului internaţional;

ii) scăderii costurilor de transport şi iii) creşterii competiţiei.
Comerţul internaţional stabileşte, prin evidenţierea avantajului
comparativ şi competitiv, care sectoare sunt mai profitabile, asigurând
alocarea eficientă a resurselor. De asemenea, comerţul internaţional
poate stimula convergenţa venitului pe locuitor între ţări, cu condiţia
îmbunătăţirii nu numai a preţurilor factorilor de producţie, ci şi a dotării
cu tehnologie şi a extinderii inovaţiei.
Modul în care economiile beneficiază de avantajele globalizării nu
este însă similar. Economiile mai dezvoltate, care dispun de resurse
ştiinţifice şi tehnologice de niveluri ridicate, obţin beneficii mai mari din
comerţul internaţional, înregistrând rate de creştere economică mai
rapide şi costuri de producţie mai reduse.
Datorită creşterii fluxurilor de capital care generează sporirea
ofertei de împrumuturi, persoanele fizice şi juridice au acces la un volum
sporit de credite la rate mai scăzute ale dobânzii.
Un alt avantaj al globalizării se referă la ridicarea nivelului educaţiei
şi al productivităţii muncii în ţările în curs de dezvoltare, ca efect al
transferului de tehnologie adus de investiţii străine directe localizate în
aceste state, inclusiv prin externalizarea unor activităţi secundare din
procesele de producţie ale ţărilor dezvoltate.
Migraţia în creştere din ţările în curs de dezvoltare către cele
avansate, un alt fenomen care a luat amploare odată cu intensificarea
procesului de globalizare, permite imigranţilor să‐şi sporească veniturile
şi capitalul uman. S‐a constatat că fenomenul migraţiei are o evoluţie
contrară sau inversă faţă de comerţul internaţional. Se impune subliniat
totodată faptul că migraţia este un bun substitut pentru mişcarea
factorilor de producţie, odată ce importurile de bunuri ale statelor
avansate, care încorporează muncă necalificată intensivă din ţările
sărace, previn migrarea muncii din aceste state către cele dezvoltate.
Acest fenomen este valabil în special pe termen lung. Taylor (2006) arată
că relaţia dintre migraţie, comerţul internaţional şi dezvoltare este una
complexă. Astfel, pe termen scurt şi mediu, anumite politici menite să
accelereze creşterea economică, inclusiv privatizarea, liberalizarea
comercială etc., conduc la o presiune de sporire a migrării, pe fondul
mutaţiilor structurale determinate de transformarea economiilor țărilor
în curs de dezvoltare.
762
8.3.2. Dezavantaje ale globalizării
În timp ce statele dezvoltate inovează, economiile în curs de

dezvoltare copiază (Barro și Sala‐i‐Martin, 1995), creşterea în economiile
în curs de dezvoltare depinzând astfel de costul imitaţiei şi de nivelul de
educaţie. Economiile mici, cu decalaje tehnologice accentuate se
specializează în activităţi tradiţionale, care determină o creştere
economică mai lentă şi o productivitate mai scăzută (Romer, 1990;
Grossman şi Helpman, 1995). Deşi sărăcia s‐a redus pe glob, nivelurile
înregistrate sunt încă intolerabile într‐o lume atât de prosperă. Mai mult,
inegalităţile sunt în creştere în America Latină, în ţările foste comuniste şi
în ţările africane (Piketty, 2013). Similar, inegalitatea s‐a agravat şi în
unele ţări dezvoltate, mai ales în SUA şi Marea Britanie, unde diferenţa
dintre câştigul unui muncitor şi venitul unui conducător de corporaţie s‐a
multiplicat exponenţial în ultimii 30 de ani.
Globalizarea a redat lumea nu competiţiei, ci actorilor mari şi
puternici, respectiv state şi corporaţii (Dobrescu, 2016). Aceasta,
deoarece numai cei puternici, care au anvergură economică şi strategică,
pot alerga pe un teren de dimensiunea globului. „Fabrica globală”
menţine la sediul central licenţele de fabricaţie şi cele mai importante
activităţi, respectiv proiectarea, cercetarea‐dezvoltarea/inovarea,
marketingul şi finanţarea, în ţările în curs de dezvoltare transferându‐se,
în general, activităţile care necesită muncă intensivă în domenii precum:
confecţii, încălţăminte, fabricarea de componente, asamblări etc.
În acelaşi timp, statul‐naţiune conceput după revoluţia franceză
suportă presiunile globalizării, respectiv pierde suveranitate în faţa
organismelor supranaţionale şi pierde putere în favoarea conducerilor
regionale şi locale. Bell (1987) afirmă că statul‐naţiune este prea mic să
rezolve problemele globale şi prea mare să rezolve problemele mici,
cotidiene, ale cetăţenilor săi.
În aceste condiţii, s‐au conturat diverse opinii conform cărora
globalizarea este un „ţap ispăşitor” atât în ţările în curs de dezvoltare,
pentru că provoacă crize financiare prin volatilitatea ridicată a fluxurilor
de capital şi generează polarizare socială, cât şi în ţările dezvoltate,
pentru că determină creşterea inegalităţii veniturilor şi distruge locuri de
muncă; competiţia internaţională generează dumping social, favorizând
763
ţările cu salarii mici şi condiţii de muncă precare, uneori chiar inumane

(Dehesa, 2007).
Multe guverne blamează globalizarea pentru pierderea suveranităţii
naţionale, deoarece statele îşi diminuează autoritatea în faţa puterii
crescânde a pieţelor financiare şi a corporaţiilor multinaţionale. Spre
exemplu, globalofobia a condus la eşecul negocierilor privind Acordul de
accelerare a liberalizării comerţului Millenium Road (Summitul OMC de la
Seattle din anul 1999).
Recent, curentul antiglobalizare s‐a intensificat, fapt manifestat atât
prin creşterea măsurilor cu caracter restrictiv adoptate de diverse ţări
ale lumii (inclusiv de marile puteri) asupra fluxurilor comerciale, cât şi
prin rezultatele opțiunilor electoratului din state importante, ceea ce
reflectă nemulţumirile şi dorinţa de schimbare a „regulilor de joc”
exprimate de tot mai mulţi cetăţeni care nu resimt beneficiile globalizării.
Astfel, statele membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului au
instituit, din 2012 până în prezent, aproape 1000 de măsuri restrictive,
incluzând aici creşterea taxelor vamale, întărirea procedurilor vamale,
restricţii cantitative pentru comerţul internaţional sau măsuri care
prevăd un nivel minim al conţinutului autohton în cadrul produselor
vândute etc.
În anul 2015 a fost atins un maxim de circa 19 măsuri restrictive pe
lună. Din 2016 se constată o reducere a numărului de restricţii asupra
fluxurilor comerciale adoptate de membrii OMC (la nouă, media lunară
din anul 2017). Deşi membrii OMC au adoptat şi o serie de măsuri pentru
facilitarea comerţului internaţional, numărul încă ridicat al restricţiilor
comerciale impuse continuă să fie o preocupare pentru perioada
următoare.
Similar, în cazul ţărilor G 20 (care au adoptat peste 400 de măsuri
restrictive din 2012 până în 2017), se constată o orientare în scădere,
începând din 2015, către măsuri de tip restrictiv (de la o medie lunară
de opt măsuri în 2015 la trei în 2017, Graficul 8.9). Cu toate acestea,
conform directorului general al OMC, Roberto Azevêdo, ameninţarea
curentului protecţionist rămâne, oficialul solicitând statelor G 20 să îşi
intensifice eforturile de evitare a măsurilor comerciale restrictive şi să
le stopeze pe cele curente.
Evenimentele recente pe plan politic internaţional, precum votul
pentru ieşirea Marii Britanii din UE, rezultatele alegerilor din SUA şi
764
ocupării şi a standardului de viață la nivelul unor segmente

semnificative ale populației din statele avansate. Exemple edificatoare
în acest sens sunt Marea Britanie şi SUA. Astfel, votul în favoarea ieşirii
Marii Britanii din UE poate fi justificat şi de deteriorarea acută în ultimii
20 de ani a soldului contului curent al acestei ţări, de la un uşor
excedent în anul 1997 (+0,1% din PIB) la un deficit de aproape 6% din
PIB în 2016 (Graficul 8.10). Începând cu anul 2006, deficitul extern s‐a
menţinut la peste 3% din PIB (cu o singură excepţie, în 2011). Payne
(2016) consideră că votul pentru Brexit a fost cauzat de „actorii noii
economii politice pe fondul globalizării, respectiv marile corporaţii,
liderii politici din principalele state din Europa de Vest, formatorii de
opinie din media şi cadrul academic, care au construit şi apărat
ideologic teoria şi practica neoliberalismului global”. Autorul consideră
că aceştia au provocat tendinţele care au divizat în final Marea Britanie
între câştigători şi perdanţi ai globalizării; motivul este că promotorilor
neoliberalismului „nu le‐a păsat suficient de mult de consecinţele
umane ale proiectului lor ca să elaboreze un plan de redresare sau
ameliorare a multiplelor efecte dăunătoare create”.
În cazul SUA, deficitul contului curent al balanţei de plăţi s‐a
adâncit, de asemenea, considerabil, de la 1,6% din PIB în 1997 la 5,8%
în anul 2006 (creştere de 3,6 ori). În ultimii zece ani se înregistrează o
tendinţă de îmbunătăţire a deficitului extern al SUA, care a ajuns la
2,4% din PIB la finele anului 2016 (Graficul 8.10). Cu toate acestea,
tensiunile din societatea americană au crescut, iar pe acest fond,
preşedintele SUA, Donald Trump, a susținut un discurs cu accente
protecţioniste în Congresul SUA (2018, Starea naţiunii). Acesta susţine
necesitatea stopării deceniilor de acorduri comerciale considerate
incorecte (unfair trade deals), prin încetarea acelora care
dezavantajează SUA, afectează prosperitatea cetăţenilor săi şi au
provocat reamplasarea companiilor în alte ţări, ceea ce a diminuat
numărul locurilor de muncă disponibile şi veniturile americanilor.
Donald Trump subliniază totodată nevoia de negociere a unor noi
acorduri comerciale corecte şi care să ofere beneficii reciproce
partenerilor. Scopul acestui demers este „protejarea muncitorilor
americani şi a proprietăţii intelectuale americane prin aplicarea fermă a
unor reguli comerciale considerate corecte”. Pentru reducerea
deficitului comercial, administrația Trump a adoptat o serie de măsuri
766
răspunde măsurilor SUA, pe care le consideră inacceptabile, cerând

comunităţii internaţionale „să protejeze reglementările comerţului liber şi
sistemul comercial multilateral” (Reuters, 2018).
Războiul comercial mondial dintre SUA și UE, respectiv China, este
pe cale să se înrăutățească, în condițiile în care sistemul
multilateralismului bazat pe reguli pare să se transforme într‐un mediu
dominat de unilateralism în care cel mai puternic își impune voința în
fața celui mai slab (Bloomberg, 2018). Principalele trei amenințări la
adresa comerțului internațional se referă la faptul că: i) lipsa unor
norme în acest domeniu va duce la distorsionări, multe asociate cu
politici și practici contrare pieței, la nivelul celor mai mari state
implicate în comerț, pe care OMC nu pare a fi capabilă să le rezolve în
mod adecvat; ii) acțiunile unilaterale agresive ale SUA vor fi întreprinse
deopotrivă contra aliaților și rivalilor săi, prin intermediul tarifelor
punitive; iii) decizia SUA de a bloca numirea unor membri în
Organismul de Apel al OMC, care îndeplinește rolul de ultim arbitru în
disputele comerciale, va afecta funcționarea acestei structuri.
La rândul său, Friedman (2018), referindu‐se la aserțiunea potrivit
căreia comerțul liber, în forma sa cea mai pură, este benefic din punct de
vedere financiar tuturor țărilor, subliniază că aceasta ignoră trei variabile
vitale, și anume: i) intervalul de timp în care vor apărea și se vor
manifesta beneficiile, proces care poate dura ani sau chiar zeci de ani;
ii) impactul pe termen scurt versus pe termen lung. Astfel, unele industrii
pot deveni necompetitive sau chiar falimentare înainte ca altele să se
dezvolte; iii) modul în care se schimbă structura economică, pe fondul
presiunii competiției străine; unele afaceri vor câștiga, altele vor pierde.
Autorul consideră că problema comerțului liber nu este numai de natură
economică, ci și politică. De asemenea, Friedman apreciază că, în fond,
comerțul liber este rareori liber, iar când este liber, presupune apariția
unor costuri în domenii neprevăzute. Decizia SUA de a renegocia relațiile
comerciale cu principalii parteneri este rezultatul faptului că unele
sectoare ale economiei americane au fost afectate de regimul comercial
anterior. Abordarea prezentă a SUA urmărește ca, utilizând pârghia
politică, să‐și atingă interesele economice.
Se constată în prezent că paradigma referitoare la globalizare s‐a
schimbat semnificativ. Dacă anterior anului 2008 majoritatea
companiilor aveau strategii de extindere internaţională, în contextul
768
avansului mijloacelor moderne de transport şi comunicaţii, iar fluxurile

de capital au crescut accelerat, după criza recentă, economia mondială a
intrat într‐o nouă fază, care poate fi denumită „globalizare precaută”
(Bremmer, 2014). Astfel, „guvernele statelor în curs de dezvoltare au
devenit mult mai prudente la deschiderea industriilor către companiile
multinaţionale şi protejează cu zel interesele locale. În prezent, aceste
guverne aleg cu grijă ţările sau regiunile cu care vor să desfăşoare
afaceri, aleg sectoarele în care permit investirea capitalurilor externe şi
selectează companii autohtone, de cele mai multe ori cu capital de stat,
pe care le promovează. Modelul actual de globalizare este deci lent,
selectiv şi cu un grad ridicat de naţionalism şi regionalism”. Tot mai
multe guverne consideră că un număr în creştere de sectoare sunt de
importanţă strategică şi descurajează accesul companiilor străine în
domeniile respective. În acest mod, „ridicarea capitalismului de stat, în
special în statele emergente, conduce la noi costuri şi la noi riscuri
asociate globalizării” (Bremmer, 2014).
Au apărut şi o serie de asimetrii pe fondul globalizării. În timp ce
majoritatea factorilor de producţie pot fi uşor deplasaţi între ţări,
munca este singurul factor naţional care poate fi doar lent sau deloc
globalizat (Reich, 1991). În primul val al globalizării a migrat, la nivel
mondial, 6,7% din populaţia totală medie. Fluxul actual este relativ mai
redus, respectiv de 3,3% din populaţia medie totală la nivel mondial,
evoluţie generată de controlul migraţiei, precum şi de existenţa unor
bariere culturale, lingvistice şi educaţionale.
Previziunile demografice arată că în anul 2050 peste 30% din
populaţia europeană va avea vârsta mai mare de 70 de ani, în timp ce
40% din populaţia africană va avea sub 20 de ani. Se anticipează o
scădere accentuată a populaţiei din ţările Europei Centrale şi de Est,
precum şi o situaţie fiscală nesustenabilă la nivelul UE, deoarece pentru
fiecare pensionar european vor fi numai doi salariaţi. La fel de gravă va
fi şi situaţia şomajului şi sărăciei în ţările slab dezvoltate. Din această
perspectivă, pentru raţiuni sociale şi fiscale, se conturează nevoia de
migraţie (Dehesa, 2007).
Contradicţiile și asimetriile apărute ca urmare a globalizării sunt şi
ele numeroase. Între acestea, este de menţionat că, în timp ce pieţele
globale se dezvoltă printr‐un complex de decizii luate individual,
democraţia la nivel naţional este produsul deciziei colective aprobate
769
de majoritate. Totodată, în vreme ce pieţele globale caută eficienţă şi

profit, societăţile naţionale doresc o mai mare siguranţă economică şi
stabilitate socială. În acest context, se desprinde opțiunea tot mai
multor cetăţeni pentru o societate bazată pe reguli, în care guvernele
alese promovează coeziunea socială.
8.4. Ciclul dereglementare–reglementare
Ciclul reglementare–dereglementare s‐a suprapus peste ciclurile

economice lungi la nivel mondial. În perioadele de avânt economic este
predominant în societate sentimentul de încredere în evoluţia afacerilor,
uneori chiar de exuberanţă şi, de aceea, statul trebuie să implementeze
politici neutre sau anticiclice. Perioadele de declin economic sunt
caracterizate de o atitudine foarte prudentă, precaută a antreprenorilor,
iniţiativele sunt inhibate de teama de a nu pierde bani şi de aceea se
impun politici active ale statului. Înclinaţia fiinţei umane de a oscila între
euforie şi teamă pare să fie permanentă (Greenspan, 2008).
Preponderenţa reglementării sau a dereglementării în anumite
perioade istorice este generată de decizii la nivel internaţional,
fundamentate pe motivaţii economico‐politice solide.
După Marea Criză din 1933 a urmat o lungă perioadă de
reglementare până la începutul anilor 1970, reperele principale fiind
cursurile valutare fixe, legea Glass‐Stegall din SUA, care prevedea
separarea activităţii băncilor comerciale de cea a băncilor de investiţii,
şi înfiinţarea schemelor de garantare a depozitelor. Apoi, revoluţia
conservatorilor, care a declanşat al doilea val al globalizării începând cu
anii 1980 în SUA şi Marea Britanie, concretizată în liberalizare
economică, privatizări, dereglementarea pieţelor financiare şi a
fluxurilor de capital, are origini multiple şi complexe. Amintirea Marii
Crize se estompase, iar stagflaţia din anii 1970 a arătat limitele
consensului post‐keynesian din perioada postbelică. În Europa de Vest,
odată cu „epoca celor 30 de ani glorioşi” dintre sfârşitul anilor 1940 şi al
anilor 1970, extinderea rolului statului în economie este pusă sub
semnul întrebării. SUA şi Marea Britanie suportau cu greu faptul că au
fost „prinse din urmă” de statele europene.
În anul 1971, pe fondul crizei aurului, sistemul monetar
internaţional trece la cursuri de schimb flotante, ceea ce a deschis calea
770
Pierderile de PIB din perioada 2008–2012, la nivelul statelor

afectate de criză, determinate faţă de media ultimilor trei ani înainte de
criză, au cumulat 34%, iar costurile fiscale au fost de 5% din PIB, după
cum este redat în studiul privind costurile crizelor bancare (FMI, 2012).
Prin comparaţie cu principalele crize bancare anterioare, respectiv cea
asiatică (1997–1998) şi cea din America Latină (1980–1985), costurile
privind creşterea economică şi costul fiscal au fost substanţial mai
reduse în termeni relativi.
Ca urmare a experienţei costisitoare a crizei financiare
internaţionale, se intră într‐o nouă fază a reglementării prudenţiale,
practic, într‐o etapă caracterizată prin rereglementare. Coordonatele
procesului curent de reformă în domeniul reglementării şi
supravegherii bancare pornesc de la constatarea că plătitorii de taxe au
achitat o factură uriaşă pentru salvarea băncilor, în majoritatea statelor
membre, cu consecinţe grave asupra creşterii economice şi a ocupării
forţei de muncă în multe ţări europene, situație care nu mai poate fi
repetată. Reforma reglementării şi supravegherii sistemului financiar
european reprezintă o parte esenţială a strategiei Uniunii Europene de
revenire pe drumul unei creşteri economice inteligente, durabile şi
incluzive, generatoare de locuri de muncă şi competitivitate întărită.
Jens Weidmann (2014), preşedintele Bundesbank, afirma că
regulile în trafic există pentru a proteja şoferii şi vehiculele lor, pietonii,
precum şi pe alţi participanţi la circulaţie. Spre deosebire de
consecinţele ieşirii în decor a unei maşini sport, spunea Weidmann,
colapsul unei bănci comerciale poate deveni un eveniment sistemic,
foarte costisitor pentru întreaga societate.
Astfel, pentru a ţine pasul cu evoluţiile economice de pe plan
internaţional, reglementările bancare au devenit de‐a lungul timpului
tot mai complexe şi analitice. Considerăm utilă trecerea succintă în
revistă a principalelor coordonate ale acestor transformări, care au fost
marcate de momentele:
 Iulie 1988 – intră în vigoare Acordul Basel I, care includea în
perimetrul cerinţei de capital doar riscul de credit (riscul ca
debitorul să nu îşi îndeplinească decât parțial obligaţiile
contractuale de plată până la scadenţă), iar ca mijloace tehnice,
utiliza o abordare simplă, respectiv cea standard.
 Ianuarie 1996 – a fost introdusă varianta revizuită a Acordului Basel
I, care cuprindea doi piloni: i) riscul de credit tratat prin abordarea
772
standard şi ii) riscul de piaţă (riscul de a se înregistra pierderi

aferente poziţiilor din bilanţ şi din afara bilanţului din cauza
fluctuaţiilor nefavorabile ale preţurilor pe piaţă, cum ar fi, de
exemplu, preţurile acţiunilor, ratele de dobândă, cursurile de
schimb valutar), pentru care se foloseau atât abordarea
standardizată, cât şi abordări bazate pe modele interne ale băncilor.
 Iunie 2004 – a intrat în vigoare Acordul Basel II îmbunătăţit,
numărul pilonilor reglementaţi majorându‐se la trei, respectiv
riscul de credit, riscul de piaţă şi riscul operaţional (riscul
înregistrării de pierderi financiare directe sau indirecte ca
urmare a unor: (a) procese interne eronate sau inadecvate;
(b) persoane care acţionează incorect; (c) sisteme care prezintă
deficienţe în execuţie). Mai mult, pentru riscul de credit, s‐a
introdus abordarea bazată pe modelele interne ale băncilor
(IRB), pentru cel de‐al treilea risc (cel operaţional) fiind utilizate,
de asemenea, trei abordări: de bază, standardizată şi abordări
avansate, bazate pe modele interne ale băncilor.
 Iunie 2011 – Acordul Basel III, un pachet mult mai complex, care
se caracterizează prin majorarea semnificativă a ariilor de risc
acoperite, respectiv:
o riscul de credit, tratat prin abordarea standardizată şi
abordarea bazată pe modele interne ale băncilor;
o riscul de piaţă, pentru care se folosesc abordarea standardizată
şi abordarea bazată pe modele interne ale băncilor;
o riscul operaţional, pentru cuantificarea căruia se utilizează
abordarea de bază, abordarea standardizată şi abordări
avansate bazate pe modele interne ale băncilor;
o riscul de lichiditate (riscul ca instituţia de credit să nu îşi poată
îndeplini obligaţiile băneşti la scadenţă), pentru care au fost
introduşi doi indicatori, respectiv indicatorul de acoperire a
necesarului de lichiditate (Liquidity Coverage Ratio – LCR) şi
indicatorul de finanţare stabilă netă (Net Stable Funding
Ratio – NSFR);
o efectul de levier (de pârghie, exprimat ca raport între active şi
capital), cu cerinţe mai stricte pentru instituţiile de importanţă
sistemică;
o instrumentele macroprudenţiale;
o cadrul de guvernanţă.
773
Activitatea privind reglementarea a evoluat de la abordarea simplă

la cea complexă, astfel:
 abordarea simplă presupunea reguli pentru un număr restrâns
de riscuri şi de cerinţe impuse de banca centrală (regulile fiind
valabile pentru toate băncile);
 abordarea complexă constă în reguli pentru un număr sporit de
riscuri şi dezvoltarea de către bănci a propriilor modele de
cuantificare a riscurilor, care reflectă particularităţile fiecărei
instituţii de credit.
Aceste modificări de substanţă s‐au produs pentru a se minimiza
vulnerabilităţile determinate de comportamentul neadecvat al agenţilor
economici. De altfel, Carl Levin (2010), fost senator în Congresul SUA,
afirma că „Recenta criză financiară nu a fost datorată unui dezastru
natural. Ea este rezultatul unei agresiuni realizate de factorul uman.
Dacă nu vom schimba regulile, această criză se va repeta”.
Pentru că riscurile s‐au diversificat şi intensificat, reglementările
bancare au devenit tot mai complexe şi analitice. Dacă Acordul Basel I
(1988) definea concepte precum capitalul reglementat, activele
ponderate la risc şi adecvarea capitalului, stabilind cerinţa de capital
numai pentru riscul de credit, în anul 1996 s‐a adoptat amendamentul
privind riscul de piaţă, care a generat o nouă cerinţă de capital.
În anul 2004, odată cu introducerea Acordului Basel II, a luat
naştere o viziune revoluţionară a reglementării bancare, bazată pe trei
piloni: i) cerinţe minime de capital; ii) procesul de supraveghere şi
iii) disciplina de piaţă.
Aşa cum am menţionat anterior, cerinţele de capital aveau în
vedere riscul de credit, riscul de piaţă şi riscul operaţional, iar
metodologiile de evaluare a riscurilor erau de două feluri: simplă şi
avansată. Conform Acordului Basel II, cerinţele de capital din cadrul
primului pilon trebuiau însoţite, prin pilonul al doilea, de o
implementare riguroasă a procesului de supraveghere, care se referă la
atribuţiile autorităţilor competente de a efectua propriile analize
privind realismul strategiilor băncilor referitoare la adecvarea
capitalului în funcţie de profilul de risc asumat de acestea. Cel de‐al
treilea pilon, care presupune un grad ridicat de transparenţă referitoare
la activitatea băncilor, avea ca scop întărirea disciplinei de piaţă
prin asigurarea accesului tuturor părţilor interesate la o serie de
774
informaţii‐cheie, precum nivelul capitalului, expunerea la risc, procesul

de evaluare a riscului în cadrul instituţiei de credit etc.
În anul 2006, în cadrul pilonului privind cerinţa de capital, s‐a
introdus amendamentul privind riscul de piaţă, care a reprezentat o
viziune îmbunătăţită pentru evaluarea acestui risc potenţial. În anul
2009 a avut loc revizuirea abordării bazate pe modele interne pentru
riscul de piaţă, în sensul determinării riscului atât în condiţii normale,
cât şi în condiţii de stres (cum ar fi recesiunea economiei, deprecierea
monedei, creşterea ratei dobânzii, a ratei şomajului, reducerea
veniturilor etc.), ca reacţie la criza financiară din 2008.
Introducerea Acordului Basel III în anul 2013 a însemnat
menţinerea abordării Acordului Basel II privind structura pe trei piloni a
reglementării bancare, coroborată cu introducerea unor standarde mai
stricte privind cerinţa de capital. De asemenea, acest pachet legislativ a
introdus şi dimensiunea macroprudenţială în determinarea cerinţelor
de capital (amortizoarele de capital), precum şi limitarea gradului de
extindere a activităţii băncilor în raport cu capacitatea proprie de a
susţine acest efort (leverage ratio) şi, totodată, standarde pentru o mai
bună gestionare a lichidităţii.
Întărirea, în ultimii ani, a reglementării şi supravegherii sectorului
financiar european a fost un răspuns eficace la criza financiară, având
ca scop creşterea rezistenţei băncilor faţă de riscuri şi asigurarea unor
fluxuri normale de fonduri pentru economie. În noua concepţie
europeană, intermedierea financiară sănătoasă este reprezentată de o
activitate bancară fără exuberanţă sau conservatorism excesiv – instituţiile
de credit fiind obligate să pună capital deoparte pentru „zile negre” şi să
contribuie totodată la un fond comun pentru finanţarea ieşirii ordonate
de pe piaţă a băncilor neviabile. Toate aceste măsuri au ca obiectiv
minimizarea costurilor pe care, în final, le pot suporta cetăţenii, în cazul
rezoluţiei băncilor cu dificultăţi majore. Aceasta, deoarece, „până în
prezent, plătitorii de taxe au achitat o factură uriaşă pentru salvarea
băncilor” (Barnier, 2014).
În acest context, la nivelul Uniunii Europene s‐a adoptat, începând
cu anul 2011, în mod accelerat, o nouă arhitectură a guvernanţei
economice, având ca temelie patru piloni fundamentali care acoperă
domeniile: fiscal, bancar, monitorizarea echilibrelor şi finanţarea
rezoluţiei bancare. În ordine cronologică, s‐a introdus mai întâi
775
Mecanismul de identificare a dezechilibrelor macroeconomice (noiembrie

2011), apoi s‐a adoptat Pactul fiscal (martie 2012), ulterior a fost
statuată Uniunea bancară (iunie 2012) şi, în final, Mecanismul european
de stabilitate (octombrie 2012).
Mecanismul de identificare a dezechilibrelor macroeconomice conţine
14 indicatori de risc15 cu limite specifice. Deviaţiile de la aceşti parametri
normaţi nu determină aplicarea automată a măsurilor corective,
semnalele negative fiind coroborate cu o analiză detaliată a economiei
respective, inclusiv prin misiuni tehnice de evaluare, pentru a se
identifica factorii care au condus la dezechilibre şi soluţiile de remediere.
Planurile economice de stabilitate sau convergenţă pe termen mediu ale
ţărilor membre UE sunt avizate în prealabil de Comisia Europeană.
Consiliul European poate emite apoi recomandări sau avertismente
pentru ajustarea dezechilibrelor identificate, nerespectarea lor şi
inexistenţa unui plan naţional de corectare atrăgând sancţiuni severe.
Pactul fiscal impune reguli privind managementul finanţelor
publice, în speţă limite pentru deficitul bugetar în termeni ESA
(standardele europene de contabilitate), deficitul structural, respectiv
datoria publică. Latura preventivă a acestui instrument porneşte de la
principiul unui buget echilibrat (conform ESA) sau cu surplus pentru
atingerea deficitului pe termen mediu (MTO). România și‐a asumat la
acest indicator un sold negativ de maximum 1% din PIB sau o viteză de
ajustare a deficitului structural către MTO, când acesta depășește limita
menționată, de cel puţin 0,5% din PIB/an. De asemenea, se
monitorizează ajustarea datoriei publice care excede 60% din PIB, în
scopul încadrării în acest plafon (ajustare cu 5 p.p. pe an din cuantumul
care depășește 60%). Există o procedură de aprobare prealabilă de
către Comisia Europeană a bugetelor naţionale şi a prevederilor
bugetare din Programul de convergenţă sau stabilitate. Latura corectivă
a Pactului fiscal este reprezentată de faptul că, în cazul unor deviaţii de
la programul asumat considerate semnificative de către CE, aceasta
poate emite recomandări şi aplica sancţiuni băneşti substanţiale.

15 1) Soldul contului curent; 2) poziţia investiţională internaţională netă; 3) cota de piaţă
a exporturilor de bunuri şi servicii; 4) costul unitar nominal cu forţa de muncă;

5) cursul real de schimb efectiv pe baza IAPC; 6) datoria sectorului privat; 7) fluxul
creditelor acordate sectorului privat; 8) indicele preţurilor locuinţelor; 9) datoria
sectorului public; 10) rata şomajului; 11) total pasive sector financiar; 12) rata de
activitate; 13) rata şomajului pe termen lung; 14) rata şomajului în rândul tinerilor.
776
La rândul său, Uniunea bancară reprezintă un pilon esenţial al

întăririi Uniunii Economice şi Monetare, având ca obiective:
i) stoparea actualei tendinţe de fragmentare a pieţelor financiare în
UE, situație incompatibilă cu existenţa unei Uniuni Economice şi
Monetare (UEM) eficiente; ii) ruperea cercului vicios dintre băncile în
dificultate şi datoria publică a statelor şi iii) prevenirea retragerilor
masive de depozite (bank run), întărirea stabilităţii financiare şi
restaurarea încrederii pieţelor în euro.
Pilonii Uniunii bancare sunt reprezentaţi de Mecanismul unic de
supraveghere (MUS), Mecanismul unic de rezoluţie (MUR) şi Schemele
armonizate de garantare a depozitelor.
Uniunea bancară are la bază cadrul unic de reglementare (Single
Rulebook), respectiv legislaţia UE, constând în Regulamentul referitor la
cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi societăţile de investiţii
(CRR), Directiva privind cerinţele de capital (CRD IV), Directiva privind
redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii
(BRRD), Directiva privind schemele de garantare a depozitelor (DGS),
precum şi standarde şi orientări emise de Autoritatea Bancară
Europeană (ABE).
Pachetul legislativ MUS cuprinde regulamente care conferă atribuţii
specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce priveşte politicile legate de
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, stabileşte atribuţiile
ABE şi interacţiunea sa cu BCE. Autoritatea de supraveghere în cadrul
MUS este Consiliul de Supraveghere, instituţie creată în anul 2013 în
cadrul BCE. Consiliul de Supraveghere are în componenţă un preşedinte,
un vicepreşedinte, patru reprezentanţi ai BCE, un reprezentant al
Comisiei Europene (în calitate de observator, pe bază de invitaţie) şi
reprezentanţi ai autorităţilor naţionale de supraveghere. În cadrul
Consiliului de Supraveghere, deciziile curente se adoptă cu majoritate
simplă, în timp ce pentru adoptarea de regulamente este necesară
majoritatea calificată.
Mecanismul unic de rezoluţie a fost instituit în anul 2014 pentru
asigurarea ieşirii ordonate de pe piaţă a băncilor cu probleme financiare
majore, asigurându‐se evitarea utilizării resurselor publice în acest scop
şi întreruperea spiralei vicioase dintre riscul suveran şi costurile de
finanţare a falimentului instituţiilor de credit. Utilizarea fondurilor
777
publice în scopul salvării băncilor europene, aşa cum s‐a întâmplat în

timpul recentei crize financiare (bail‐out), deşi a fost considerată
necesară (conform principiului too big to fail), nu mai este sustenabilă pe
viitor. În acest sens, a fost elaborată Directiva privind redresarea şi
rezoluţia bancară (BRRD), care asigură cadrul legal comunitar unitar,
integrat şi coerent, care stabileşte instrumente adecvate şi măsuri eficace
de gestionare a crizelor financiare. Rezoluţia presupune restructurarea
unei bănci/instituţii financiare de către autoritatea abilitată în acest scop,
prin utilizarea unor instrumente specifice, în vederea: asigurării
continuităţii funcţiilor critice ale entităţii; menţinerii stabilităţii
financiare; revitalizării băncii/instituției financiare în întregime sau în
parte (restul acesteia urmează procedurile legale de insolvenţă) şi
evitării hazardului moral. Domeniul de aplicare a Mecanismului unic de
rezoluţie urmează sfera de cuprindere a Mecanismului unic de
supraveghere, respectiv toate băncile din zona euro şi din statele membre
ale UE care optează să participe la aceste instituţii.
Schemele armonizate de garantare a depozitelor au ca scop
corelarea, la nivelul UE, a categoriilor şi nivelului depozitelor garantate,
reducerea termenului de plată a compensaţiilor către deponenţii
persoane fizice şi juridice, armonizarea informaţiilor furnizate acestora şi
instituirea unor cerinţe unitare de supraveghere a schemelor de
garantare a depozitelor.
Funcţionarea supravegherii unice este o precondiţie pentru ca
băncile din zona euro să beneficieze de capitalizarea directă de către
Mecanismul european de stabilitate (MES). Acesta este un instrument
permanent de soluţionare a crizelor pentru ţările din zona euro şi a fost
inaugurat în octombrie 2012, acţionarii fiind statele membre ale acestei
arii. Ca procedeu de operare, MES emite obligaţiuni pentru a finanţa
împrumuturi şi alte forme de asistenţă financiară, în scopul restructurării
şi consolidării sectorului bancar din unele ţări ale zonei euro. Exemple în
acest sens sunt programele de asistenţă financiară aplicate în cazul
Spaniei în anul 2012 (recapitalizarea instituţiilor financiare) şi al Ciprului
în anul 2013 (în cadrul programului de ajustare macroeconomică).
Spre deosebire de situaţia din UE, care reflectă o preocupare
crescută pentru întărirea cadrului de reglementare, în SUA, conform
fostului vicepreşedinte al FED, Fischer (2017), după zece ani de la criza
778
financiară recentă (care a apărut la aproape 80 de ani de la criza

economică din 1930), există semne îngrijorătoare care arată că se
doreşte întoarcerea la situația reglementării bancare anterioare acestei
crize. Fischer critică evoluţiile recente din SUA care au vizat relaxarea
cerinţelor prudenţiale referitoare la activitatea băncilor, considerând
demersurile în acest sens periculoase şi având o viziune pe termen scurt.
În acest context, Fischer susţine că presiunea politică de la
Washington pentru reducerea cerinţelor de reglementare aplicabile
creditorilor de dimensiuni mari este hazardată. În iunie 2017, Trezoreria
americană a publicat un raport prin care recomandă schimbarea
frecvenţei şi severităţii testărilor la stres ale băncilor de dimensiuni mari,
reducerea standardelor de capitalizare şi lichiditate pentru cele mai mari
instituţii de credit din SUA, adoptând totodată o interpretare mai laxă a
regulii Volcker, care interzice băncilor să se angajeze în investiţii
speculative în nume propriu. În opinia lui Fischer, aceste acţiuni
reprezintă o greşeală, mai ales în contextul în care SUA încă nu au
rezolvat problema sistemului bancar paralel (shadow banking). Atacul la
adresa Comitetului pentru stabilitate financiară, care este criticat de unii
republicani pentru reglementările împovărătoare din perspectiva
instituţiilor financiare din SUA, este considerat de Fischer foarte
periculos. De asemenea, Fischer menţionează că nu este de înţeles cum,
în SUA, unii specialişti doresc să elimine toate realizările în materie de
reglementare prudenţială din ultimii zece ani, creând astfel riscuri
ridicate pentru stabilitatea sistemului financiar american.
8.5. Trecerea României la economia de piaţă s‐a produs în

plin proces al globalizării
8.5.1. Reformele specifice tranziției s‐au aplicat pe fondul expansiunii

globalizării
Fenomenul globalizării, caracterizat prin creşterea gradului de

deschidere a economiilor naționale, accelerarea comerţului internaţional
şi circulaţia liberă a capitalurilor, a condus la intensificarea atât a
779
competiţiei între agenţii economici şi între state, cât şi a interdependenţei

economiilor.
Prin noile reguli care au stat la baza procesului de globalizare, au
fost avantajate economiile puternice și corporațiile performante. Aceasta,
deoarece stimularea schimburilor comerciale, pe fondul desființării
barierelor vamale și al reducerii rolului statului în economie, a favorizat
jucătorii de anvergură mondială care puteau acoperi noul câmp, având
amplitudinea globului, în care se manifestă concurența. Este adevărat că
funcționarea globalizării s‐a reflectat pozitiv și la nivelul unor state
emergente, cum ar fi cele din Asia de Sud‐Est, dar aceste evoluții nu s‐au
produs pe fondul derulării unor automatisme economice, ci ca urmare a
aplicării unor strategii proprii de dezvoltare, promovate în mod activ de
guvernele respective. Pornind de la înțelegerea realității că fluxurile
globale sunt practic de neoprit, țările respective au aplicat politici
economice coerente prin care au atras capitalul străin, cooperând astfel
cu forțele globalizării și orientând investițiile către domeniile de interes
prioritar ale acestor state.
Conform lui Rodrik, pentru a participa activ la schimburile
comerciale internaționale, trebuie mai întâi să ai mijloacele pentru a lua
parte la asemenea tranzacții, respectiv bunuri și servicii fabricate în
țară, competitive pe plan extern. În fapt, existența capacității industriale
a fost fundamentală pentru ca o țară să poată deveni un jucător
important în schimburile globale. Acest fapt este demonstrat, spre
exemplu, de evoluția Chinei, care a arătat că succesul în procesul
globalizării constă, în fond, în performanțele realizate de capacitățile
industriale de care dispune un stat. În acest sens, este de subliniat faptul
că totalul componentelor importate de China pentru a‐și pregăti
exporturile a scăzut de la 60% la mijlocul anilor ‘90 la 35% în prezent,
în condițiile în care țara a dezvoltat adevărate clustere în profil
teritorial. Prin urmare, aplicarea acestei strategii îi permite Chinei ca
astăzi 65% din producția pentru export să fie fabricată în țară.
Însă, în cazul țărilor foste comuniste, aflate începând cu anii 1990
în plin proces de tranziție de la economia de comandă la economia de
piață, intensitatea utilizării setului de politici interne ca factor de
dezvoltare, în contextul manifestării tot mai accentuate a valului
globalizării, a fost condiționată de premisele de la care a pornit tranziția
în fiecare stat, precum și de dependența față de finanțarea FMI și BIRD.
780
Programul de reforme radicale prescris de FMI pentru țările

postcomuniste a urmat îndeaproape principiile Consensului de la
Washington, statuat la începutul anilor 1980 (urmare a căruia s‐a lansat
procesul globalizării, n.n.), dar a mers mai departe și a fost mai specific
(Aslund, 2007).
În schimbul susţinerii financiare, FMI solicita implementarea unor
politici neoliberale, curent ideologic care domina gândirea din acea
perioadă economică la nivel global şi care presupunea liberalizarea
comerțului, a prețurilor, reducerea substanțială a prezenţei statului în
economie, închiderea întreprinderilor cu pierderi, privatizarea
accelerată a proprietăţii publice etc.
Aplicarea acestui pachet complex și costisitor de reforme, fie și în
mod gradual, cum a fost cazul în România, a provocat constant,
începând cu anul 1990, deficite de cont curent pentru acoperirea
cărora, în lipsa accesului pe piețele internaționale private de capital, a
fost necesar apelul la asistența financiară a FMI și BIRD.
Aceeași rețetă au urmat‐o și celelalte țări foste comuniste din
regiune, dar în condiții și pe durate de timp diferite față de România.
În acest context, între anii 1990 şi 2015, România a apelat la
finanţările de la FMI şi, în completare, de la BIRD în 22 de ani (85% din
intervalul de timp menţionat). Prezentând o asemenea situație,
România este considerată în unele medii financiare internaționale ca
fiind o țară de tipul serial IMF borrower, alături de alte state din Balcani
(Albania, Bosnia‐Herțegovina, Kosovo, Serbia, Macedonia) și emergente
(Armenia, Georgia etc.). În schimbul asigurării unei anumite finanţări
externe, țara noastră a aplicat reforme economice profunde, de natura
celor menționate mai sus, vizând liberalizarea preţurilor, a comerțului,
politica fiscală, monetară și a veniturilor, privatizarea întreprinderilor
şi băncilor de stat etc.
Dependența României de finanţarea externă provenită de la
instituţiile financiare internaţionale a fost mult mai ridicată decât în
cazul celorlalte state foste comuniste analizate. Astfel, Bulgaria a
apelat la IFI (FMI și BIRD) în 69% (18 ani) din perioada examinată,
Ungaria în 42% (11 ani) din timp, Polonia în 27% (şapte ani) din
interval, Slovacia în 19% (cinci ani) din perioada examinată, iar Cehia
în 15% (patru ani) din timp. Această situație reflectă, pe de o parte:
i) o mai slabă capacitate instituţională a României comparativ cu alte
781
state foste socialiste, care au avut nevoie de acorduri cu FMI numai în

primii ani ai tranziţiei și, pe de altă parte: ii) premisele mult mai
favorabile la începutul tranziţiei, în special la nivelul Cehiei, Slovaciei
şi Poloniei, acestea înregistrând apoi şi performanţe mai bune pe
parcursul procesului de reformă. Țările Grupului de la Visegrad,
Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, erau de fapt în sfera occidentală,
politic sprijinite, considerate deja aliate, în timp ce România era pe un
tărâm încă nedefinit foarte clar (Roman, 2017). În acest context,
statele respective, deși înregistrau la începutul anilor ’90 un sold
ridicat al datoriei externe, au beneficiat din partea IFI și a mediului
internațional, prin substanțiale fluxuri de ISD, de un tratament
favorabil, astfel: Polonia avea de rambursat 48,4 mld. USD în anul
1990, pentru care a beneficiat din partea creditorilor străini de o
reducere substanţială (până la 50%), precum şi de reeşalonarea
datoriei rămase de restituit; Bulgaria (11,9 mld. USD, cu unele
reduceri şi rescadenţări până în 1998) (Frydman et al., 1993); de
asemenea, Ungaria (cu obligații față de străinătate de 22,7 mld. USD) și
Cehoslovacia (9,4 mld. USD) nu au suportat costul social al
rambursării datoriei externe înainte de 1989, beneficiind încă de la
începutul tranziției de importante fluxuri de capital străin.
Spre deosebire de aceste ţări, România, la finele anului 1989, nu
avea datorie externă şi prezenta o rezervă valutară de 1,8 mld. USD.
Ţările menţionate mai sus care înregistrau datorii externe ridicate
au beneficiat de un dublu avantaj faţă de România: i) înainte de
1989 au fost în măsură să continue retehnologizarea întreprinderilor de
stat – începând tranziţia cu societăţi comerciale mai competitive – și, în
acelaşi timp, nu au supus populaţia la privaţiuni materiale severe;
ii) după 1989, pieţele internaţionale private de capital au manifestat,
îndeosebi față de țările Grupului de la Visegrad, disponibilitate pentru
finanţarea în continuare a acestor state, în condiții avantajoase. Spre
deosebire de ţările din regiune, factorii politici din România au hotărât
rambursarea integrală şi anticipată a datoriei externe până în anul
1989, oprind procesul de retehnologizare a întreprinderilor de stat în
anul 1981, iar populaţia suportând serioase lipsuri în aprovizionarea cu
bunuri de consum elementare, strict necesare traiului zilnic. De
asemenea, ca efect al deciziei respective, pieţele private externe de
capital au manifestat după 1990 rezerve serioase faţă de finanţarea
deficitului extern al României.
782
8.5.2. Modificări structurale ale capitalului și evoluția principalilor

indicatori economici în condițiile globalizării
Economia României a trecut printr‐un proces complex de reformă

economică, instituţională şi socială, generat de schimbarea sistemului
politic comunist şi trecerea la organizarea societăţii pe baza principiilor
democraţiei şi ale economiei de piaţă. Acest proces unic în istorie s‐a
desfăşurat, așa cum s‐a menționat, în contextul avansului rapid al
globalizării economiei mondiale, al integrării României în structurile
euro‐atlantice, precum și al aderării la Uniunea Europeană, care, pe
lângă avantaje, au generat și unele dezavantaje, puse în evidență pe
fondul liberalizării accelerate a pieţei interne.
Efectele negative s‐au înregistrat în condițiile unei autonomii
foarte reduse a autorităților române în conceperea și aplicarea
reformelor economice interne, care, practic, au fost implementate în
limitele stricte ale programelor cu IFI, respectiv atât în perioada
tranziției, între 1990 și 2004, cât și după criză, între 2009 și 2015.
Spațiul de negociere a programelor cu FMI și BIRD a fost, de
asemenea, limitat. Aceasta, deoarece, pornind de la deviza instituțiilor
financiare internaționale conform căreia țările nu trebuie să trăiască
peste mijloacele proprii (not living beyond your own means), acordurile
cu FMI nu furnizau rețete de dezvoltare a ofertei (producției) interne, ci,
pe fondul funcționării depline a pieței libere și al imposibilității
utilizării, fie și tranzitorii, a instrumentelor administrative de către stat,
generau ajustarea cererii autohtone, respectiv a consumului populației,
al administrației publice și comprimarea investițiilor private. Pe fondul
stabilizării macroeconomice realizate, autoritățile statului puteau
elabora, cu condiția identificării unor resurse sustenabile, politici de
dezvoltare economico‐socială pe termen mediu și lung.
Pârghiile economice utilizate pentru ajustarea macroeconomică au
fost reprezentate de politica fiscală (creșteri de impozite și taxe, la care
se adăugau reducerile de cheltuieli bugetare), politica monetară
(creșterea ratei dobânzii‐cheie, majorarea ratelor aferente rezervelor
minime obligatorii) și politica veniturilor (blocarea sau limitarea
drastică a creșterii salariilor în sectorul privat, prin slăbirea forței de
negociere a factorului muncă, la care s‐a adăugat utilizarea politicii
fiscale pentru prevenirea majorării salariilor din domeniul bugetar, a
783
pensiilor, a ajutoarelor sociale etc.), pe deasupra, depreciindu‐se

constant și cursul de schimb.
Concomitent, prin programele BIRD, se asigura ajustarea la nivel
microeconomic, concretizată în liberalizarea comerțului, a prețurilor,
închiderea întreprinderilor cu pierderi, privatizarea accelerată a
proprietății de stat, inclusiv a societăților comerciale celor mai
profitabile, respectiv a Petrom, a Romtelecom, a industriei cimentului, a
băncilor, a distribuitorilor de energie electrică și gaze naturale etc., din
aceste încasări acoperindu‐se, în lipsa unei finanțări externe mai
generoase, cheltuielile curente ale bugetului public.
În esență, prin politicile aplicate la nivel macroeconomic, se
diminua cererea internă, iar prin cele adoptate la nivel microeconomic,
se comprima oferta (producția) autohtonă.
Astfel, ambele componente ale echilibrului economic erau supuse
unor reduceri substanțiale, iar stabilitatea macroeconomică se realiza
de la o perioadă la alta pe paliere mai joase, deficitul extern rezultat ca
efect al corecțiilor respective fiind finanțat prin împrumuturile primite
de la FMI și BIRD, pe baza realizării acțiunilor prevăzute în acordurile
încheiate cu acestea.
Evoluția negativă a producției înregistrate de România ca efect al
reformelor aplicate în cadrul tranziției este demonstrată de faptul că
volumul PIB realizat în anul 1989 a fost atins abia după 14 ani de
transformări, eforturi și costuri sociale, respectiv în trimestrul I 2004,
dar într‐o cu totul altă structură de capital, a ramurilor economice, a
numărului de angajați în economia reală etc.
Așadar, în țările dezvoltate globalizarea s‐a concretizat în
consolidarea companiilor multinaționale, prin acțiuni intense de fuziuni
și achiziții care au dat naștere unor adevărați giganți ultraperformanți
ai economiei globale, având în multe cazuri sute de mii de angajați în
toate colțurile lumii, iar în țările Grupului de la Visegrad s‐a reușit
formarea unei economii reale eficace, în mare parte privată, care
susține procesul de dezvoltare a statelor respective. În schimb, în
România, transformările efectuate sub impulsul procesului globalizării
și al programelor cu IFI s‐au concretizat în slăbirea forței economice a
țării, reducerea ocupării forței de muncă, emigrație accelerată și
amânarea dezvoltării.
784
Globalizarea reprezintă, în conținutul său, o intensificare fără

precedent atât din punct de vedere cantitativ‐structural, cât și geografic
a fluxurilor de mărfuri, servicii și capital, iar succesul economic al unei
țări presupune ca aceasta să dispună de o forță competitivă ridicată.
„În fond, ce este globalizarea? Fluxuri, fluxuri, fluxuri. Ce caută
aceste fluxuri? Profit. Ca ele să poposească într‐un anumit perimetru,
trebuie să găsească premise pentru a obține profit. Cu alte cuvinte, forță
de muncă cu un raport bun cost‐calificare, stabilitate economică,
infrastructură cât mai bună, eventuale garanții de stat pentru
investițiile mai substanțiale” (Dobrescu, 2016). Or, aflată între anii 1990
și 2004 în plin proces de tranziție și reformă în cadrul unor programe
severe de ajustare economică pentru obținerea finanțărilor de la IFI,
puterea economică și atractivitatea pentru fluxurile menționate au fost
foarte reduse, ceea ce a împiedicat România să extragă avantaje din
procesul globalizării, ea fiind folosită de diverse corporații pentru a
realiza profit.
Structura economică a României a înregistrat mutaţii majore,
contribuţia industriei la formarea PIB scăzând între 1989 şi 2004 cu
21 p.p. (de la 46% la 25%, Graficul 8.12). De asemenea, aportul
agriculturii la crearea PIB s‐a comprimat cu 2 p.p. (de la 14% în 1989 la
12% în 2004), în timp ce contribuţia construcţiilor nu a înregistrat o
modificare semnificativă (aceasta menţinându‐se la aproximativ 6%).
În schimb, a crescut semnificativ ponderea în PIB a serviciilor, respectiv
cu 22 p.p. (de la 34% în 1989 la 56% în 2004). După 2004, anul intrării
în NATO și al încheierii negocierilor de aderare la UE, aportul industriei
la formarea PIB s‐a mai redus marginal (–1 p.p.) până la 24% în 2016,
iar construcțiile s‐au menținut la același nivel. În schimb, ponderea
agriculturii a continuat să se reducă, dar de data aceasta substanțial, cu
8 p.p. (de la 12% în 2004 la 4% în 2016), în contextul extinderii rapide a
sectorului serviciilor și altor activități, care au ajuns să reprezinte 66%
din PIB, în creștere cu 10 p.p. față de 2004. De remarcat totuși faptul că,
în cadrul sectorului serviciilor, pe fondul răspândirii progresului tehnic
la nivel global, precum și al unor condiții favorabile în România privind
nivelul ridicat al educației în domeniu și sprijinul statului printr‐o
politică fiscală avantajoasă, o evoluție pozitivă s‐a înregistrat la nivelul
segmentului tehnologia informației și comunicații, a cărui pondere la
formarea PIB s‐a majorat la 5,3% în anul 2016 (față de 4,2% în 2004 și
785
numai 27% din numărul de salariați, societățile comerciale cu

capital străin generează 44% din cifra de afaceri și din VAB total
din economie;
 rezultă că firmele străine sunt mai productive și au un calibru
substanţial mai ridicat comparativ cu cele românești: în anul 2016,
companiile străine au generat cifră de afaceri şi VAB de 11,
respectiv de 12 ori mai mare faţă de agenţii economici privaţi
autohtoni (2,5 mil. euro/unitate faţă de 232 mii euro/unitate,
respectiv 1 milion euro/unitate comparativ cu 86 mii euro/firmă);
 activitatea în sectoarele industriei cu grad tehnologic
mediu‐ridicat şi ridicat este realizată în proporţie covârşitoare de
companiile cu capital străin: acestea cumulează 80% din VAB
corespunzător acestor subramuri economice, deşi reprezintă doar
18% din numărul de societăţi comerciale din respectivele domenii
de activitate; companiile străine au un rol semnificativ şi în cazul
serviciilor cu grad ridicat de calificare, acestea creând 48% din
VAB aferent acestui sector, deşi reprezintă numai 6% din numărul
de firme al subramurii respective.
Spre deosebire de companiile străine, firmele private cu capital
autohton acționează în domenii cu un grad tehnologic şi de cunoaştere
scăzut, au o productivitate modestă, aspecte demonstrate de faptul că,
deşi societățile comerciale româneşti reprezintă cea mai numeroasă
categorie de firme (91,5% din total) şi angajează 65% din forţa de
muncă, generează doar 48% din VAB. De asemenea, capitalul autohton
are o poziţionare slabă pe sectoare economice, firmele româneşti
activând în principal în comerţ (34%), servicii în general cu nivel scăzut
de calificare (42%), construcţii şi imobiliare (12%).
 și din analiza subsectorului corporaţiilor16 (circa 1700 de
unități), cea mai importantă categorie de companii din economie,
care creează 44% din VAB realizat în România în anul 2016, se
constată că rolul predominant revine tot societăților comerciale
cu capital străin (772 de unități), care realizează 28% din VAB
total al ţării, în timp ce firmele private autohtone (736 de unităţi)
au un aport de numai 10%, iar companiile cu capital de stat (149

16 Întreprinderi cu cifră de afaceri de peste 50 mil. euro sau active totale mai mari de
43 mil. euro şi număr de angajaţi peste 250.
789
de unităţi) de 6%; similar, corporaţiile străine generează 30%

din cifra de afaceri din economie, în timp ce unitățile private
autohtone produc numai 12%, iar societățile cu capital de stat
contribuie cu doar 3% la cifra de afaceri totală. Aceste constatări
reliefează lipsa de vigoare a capitalului autohton şi concentrarea
activităţii economice din România în general, a celei mai
avansate tehnologic în special, la nivelul companiilor cu capital
majoritar străin (Georgescu, 2017).
Examinând evoluția post–1989 a capitalului în România, se
constată din perspectivă istorică o deosebire esențială comparativ cu
începuturile formării capitalului în țara noastră. Zeletin (1925) arăta că
„de la 1880 începe – alături de procesul de expansiune a capitalului
străin (pornit la 1830, n.n.) – al doilea proces istoric: acela de
naționalizare a capitalului, adică de întemeiere a unui capital românesc
alături de capitalul străin. Acest nou proces, care trebuia să creeze o
burghezie națională, se îndeplinește și la noi, ca peste tot, cu ajutorul
forței de stat; începutul îl face Banca Națională (1880), care devine apoi
imboldul și punctul de plecare al unei intense rețele de bănci
românești”. La rândul său, Slăvescu (1925) menționează că „Aceasta
(Banca Națională), urmează să fie punctul de plecare al unei întregi
epoci de organizare pe baze naționale”.
Așadar, dacă la începuturile capitalismului din România a avut loc,
în faza a doua, după anul 1880, dezvoltarea accelerată a capitalului
autohton (denumită în epoca respectivă naționalizarea capitalului), în
cadrul noului capitalism românesc post–1989, tot în faza a doua de
evoluție, adică după anul 2004, care a marcat intrarea în NATO și
ireversibilitatea aderării la Uniunea Europeană, a avut loc, pe fondul
intensificării globalizării, un proces de internaționalizare rapidă a
capitalului din România, respectiv de creștere mai accentuată a
capitalului străin față de cel autohton, așa cum s‐a arătat anterior.
Şi în sectorul financiar s‐au înregistrat schimbări importante în
ceea ce priveşte deţinătorii de capital (detalii în Capitolul 4).
În speță, în subsectorul bancar, care reprezintă componenta cea mai
activă din punctul de vedere al cotei de piaţă, creșterea de 4 ori a
capitalului total (+3 mld. euro, de la 1 miliard euro la 4 mld. euro) din
perioada 1997–2004 s‐a datorat în exclusivitate majorării accelerate a
capitalului privat, de 5,4 ori (+3,1 mld. euro, de la 0,7 mld. euro la 3,8 mld.
790
euro), în timp ce capitalul de stat s‐a redus cu 33% (–0,1 mld. euro, de la
0,3 mld. euro la 0,2 mld. euro). Aceste evoluții au determinat scăderea
ponderii capitalului de stat în sectorul bancar de la 30% la 6%,
concomitent cu sporirea participațiilor acționarilor privați de la 70% la
94%. În intervalul 2004–2016, pe fondul unei baze foarte reduse, capitalul
de stat a crescut de 5 ori (+0,8 mld. euro), de la 0,2 mld. euro la 1 mld. euro,
în timp ce capitalul privat din sectorul bancar s‐a multiplicat de 2,45 ori
(+5,5 mld. euro, de la 3,8 mld. euro la 9,3 mld. euro). Astfel, la finalul anului
2016, statul deținea 10% din capitalul instituțiilor de credit, în timp ce
sectorul privat avea o pondere de 90%. Se constată că, în termeni
cantitativi, similar evoluțiilor înregistrate de capitalul firmelor, majorarea
capitalului privat la nivelul instituțiilor de credit s‐a intensificat (+77,4%)
după anul 2004 (de la o creștere de 3,1 mld. euro în intervalul 1997–2004
la un avans de 5,5 mld. euro între anii 2004 și 2016).
În structura capitalului privat aferent băncilor, cel mai dinamic
segment a fost cel al capitalului nerezident (Graficele 8.17 și 8.18).
Astfel, în perioada 1997–2004, capitalul străin a sporit de aproape 9 ori
(+2,3 mld. euro), de la 0,3 mld. euro la 2,6 mld. euro, în timp ce capitalul
privat autohton a crescut mult mai lent, de numai 3 ori (+0,8 mld. euro),
de la 0,4 mld. euro la 1,2 mld. euro. Pe acest fond, ponderea capitalului
autohton în totalul capitalului privat al sectorului bancar aproape s‐a
înjumătățit, de la 57% în anul 1997 la 31% în 2004, în timp ce
antreprenorii străini și‐au majorat participaţiile de la 43% din capitalul
privat la 69% în aceeași perioadă.
Modificările structurale în capitalul privat al băncilor au continuat
după anul 2004, în condițiile în care capitalul străin s‐a triplat (+5,1
mld. euro), de la 2,6 mld. euro la 7,7 mld. euro, iar capitalul privat
autohton s‐a multiplicat de numai 1,4 ori (+0,4 mld. euro), de la 1,2 mld.
euro la 1,6 mld. euro. În contextul acestor evoluții, la finele anului 2016,
capitalul privat bancar era deținut în proporție de 83% de străini,
proprietatea autohtonă reprezentând numai 17% din total. Față de
perioada 1997–2004, din punct de vedere cantitativ, avansul capitalului
străin s‐a accelerat semnificativ (de la 2,3 mld. euro la 5,1 mld. euro,
respectiv +121,7%), în timp ce creșterea componentei private
românești s‐a înjumătățit (de la 0,8 mld. euro la 0,4 mld. euro).
În acest context, activele bancare aparţin preponderent tot
investitorilor străini, care deţin, începând cu anul 2006, circa 90% din
acestea (în creștere de la 62% în 2004).
791
 dacă în intervalul 1991–2004 exporturile s‐au majorat cu

15,5 mld. euro (de la 3,5 mld. euro la 19 mld. euro), după 2004,
creșterea vânzărilor internaționale s‐a ridicat la 44 mld. euro
(de la 19 mld. euro la 63 mld. euro în 2017);
 importurile de bunuri au sporit chiar mai rapid decât exporturile,
astfel: între anii 1991 și 2004 cu 21 mld. euro (de la 5 mld. euro la
26 mld. euro), pentru ca, în perioada 2004–2017, acestea să se
majoreze cu 50 mld. euro (de la 26 mld. euro la 76 mld. euro);
 însă, în condițiile competitivității reduse a României,
deschiderea accelerată a economiei autohtone spre spațiul global
a condus la acumularea de vulnerabilități, care au devenit
evidente în contextul crizei financiare. Acestea s‐au concretizat
în faptul că, pe întreg intervalul de analiză, importurile de bunuri
au depășit exporturile, decalajul atingând maxime istorice
(de peste 20 mld. euro anual) în perioada 2007–2008, imediat
după aderarea la UE. De altfel, comerțul cu țările comunității
europene a provocat în perioada precriză (în speță între anii
2005 și 2008) aproximativ 70% din deficitul balanței comerciale
(soldul negativ al comerțului cu statele UE a reprezentat în
medie 10% din PIB în perioada 2005–2008, în timp ce deficitul
comercial total s‐a situat la circa 15% din PIB în același interval).
Și după criză se constată că deficitul comercial este cauzat în
proporție covârșitoare de tranzacțiile cu UE (Graficul 8.21).
Astfel, în anul 2017, din deficitul comercial de 6,3% din PIB, o
proporție de 5,2% din PIB (reprezentând 83%) este generată în
urma comerțului cu statele membre ale spațiului comunitar.
Rezultă că mutațiile majore din structura economiei românești
nu au asigurat firmelor autohtone un nivel adecvat de capitalizare și
competitivitate față de companiile din alte state, îndeosebi comparativ
cu cele din țările europene dezvoltate, care prezintă performanțe
tehnico‐economice superioare, fapt reflectat în deficitele substanțiale
înregistrate la nivelul balanței comerciale și al contului curent al balanței
de plăți. De altfel, „între primii 100 de exportatori ai țării, care asigură 98%
din export, nu există decât două firme românești. Practic, noi exportăm
ceea ce exportă firmele străine localizate în România” (Dobrescu, 2016).
794
alimentaţie cu 3,9% (24 mii de firme). Activităţile din aceste sectoare

presupun executarea unor operaţiuni repetitive de complexitate
redusă, în contextul unui nivel relativ scăzut de tehnologie şi cunoaştere
la nivelul societăților comerciale respective. Ca efect, în prezent,
principalele ramuri în care activează firmele din România creează VAB
insuficient raportat la nevoile de dezvoltare a ţării şi de creştere a
standardului de viaţă al cetăţenilor, în scopul apropierii acestuia de
nivelul din statele europene avansate economic.
În condițiile reducerii semnificative a contribuției industriei la
crearea PIB, ale unui nivel tehnologic scăzut al activității în industria
prelucrătoare și ale creșterii substanțiale a sectoarelor comerț și
servicii, calitatea structurii ocupaționale a forței de muncă a înregistrat
o înrăutățire.
Astfel, cele mai numeroase ocupaţii din România sunt cele care
presupun muncă slab calificată, studii în domeniu (PIAROM, 2018) care
oferă informații despre primele 20 de ocupaţii după numărul de
angajați (Graficul 8.23) arătând că cei mai mulți salariați din țara
noastră se regăsesc într‐una din următoarele grupe:
 şofer autocamion/maşină de mare tonaj (152 mii de salariaţi,
respectiv 2,9% din numărul contractelor de muncă din
economie);
 lucrător comercial (143 mii de persoane, adică 2,8% din total);
 vânzător (142 mii de persoane, respectiv 2,7%);
 şofer de camionete şi autoturisme (105 mii de persoane,
reprezentând 2% din forța de muncă);
 muncitor fără calificare specială la asamblarea, montarea
pieselor (96 mii de persoane, adică 1,9%);
 agent de pază (95 mii de persoane, respectiv 1,8% din total);
 muncitor fără calificare specială în industria confecţiilor (95 mii
de persoane, respectiv 1,8% din total);
 asistent medical generalist (94 mii de persoane, adică 1,7%);
 manipulant mărfuri (85 mii de persoane, respectiv 1,6% din
total);
 muncitor necalificat la demolarea clădirilor, căptuşeli zidărie,
plăci mozaic, faianţă, gresie, parchet (85 mii de persoane,
reprezentând 1,5% din total).
797
Se impune subliniat că, spre deosebire de situația curentă prezentată,

în anul 1992, printre principalele ocupații din România erau meserii
specifice unei economii industrializate (Graficul 8.24), după cum urmează:
 mecanici, montatori și reparatori de mașini și utilaje (787 mii de
persoane, reprezentând 9,8% din numărul total de salariați);
 lucrători în industria textilă și a confecțiilor (381 mii de angajați,
respectiv 4,7% din totalul salariaților);
 forjori, strungari (335 mii de persoane, adică 4,2% din total);
 conducători de mașini agricole, utilaje terasiere și alte mașini de
ridicat și transportat (286 mii de persoane, respectiv 3,6% din
numărul de salariați);
 turnători, sudori, tinichigii și alți lucrători în construcții metalice
(267 mii de persoane, adică 3,3% din total);
 asamblori‐montatori (235 mii de angajați, respectiv 2,9%) etc.
De altfel, conform celor mai recente informații oficiale disponibile
furnizate de INS (2015) pentru anul 2014, față de 1992, se constată că
s‐au produs mutații majore în structura ocupațională a populației, în
sensul reducerii substanțiale a meseriilor specifice unei economii
industrializate și al creșterii ocupării în sectorul serviciilor, majoritatea
cu calificare redusă (Graficul 8.25):
 dacă în 1992 34% dintre salariații din România erau muncitori
calificați și meseriași (strungari, matrițeri, mecanici, forjori,
tunători, sudori, sticlari, poligrafi etc.), în 2014, ponderea în total
a acestor ocupații s‐a diminuat la mai puțin de jumătate,
ajungând la 16% (–18 p.p.);
 operatorii și asamblorii diferitelor instalații, mașini și
echipamente (precum la linii de montaj automate și roboți;
mașini de prelucrare a metalelor; instalații de sticlă și ceramică;
utilaje tipografice; instalații de exploatare minieră și petrolieră;
operatori la mașini pentru fabricarea produselor chimice;
mecanici de locomotivă etc.) și‐au comprimat ponderea în totalul
salariaților de la 20% la 13% (–7 p.p.) în același interval de timp;
 și contribuția tehnicienilor și specialiștilor în domeniul tehnic
(cum ar fi operatorii de echipamente optice și electronice;
tehnicienii pentru echipamente de calcul și roboți industriali;
tehnicienii în domeniul fizicii, chimiei și altor științe etc.) s‐a
comprimat în 2014 față de anul 1992 de la 13% din numărul de
salariați la 9% (–4 p.p.);
799
Ținând cont că în 2014 ponderea în PIB a industriei era ușor mai

ridicată comparativ cu anul 2016 (25% față de 24%), iar contribuția
serviciilor și a altor sectoare se situa la un nivel mai redus (64% în
comparație cu 66%), apreciem că tendințele de comprimare a
ocupațiilor specifice segmentului de meserii care reflectau un grad de
prelucrare ridicat în cadrul industriei și de creștere concomitentă a
ocupării preponderent în domeniul serviciilor cu nivel scăzut de
cunoaștere au continuat din 2014 până în prezent.
În aceste condiții, aproape jumătate din forţa de muncă din
România este plătită cu sau aproape de salariul minim. În luna
octombrie 2017, circa 36,6% dintre angajați primeau salariul minim
(1450 lei), în timp ce alţi 9,6% erau plătiţi cu mai puţin de 1600 lei. De
altfel, 92,4% dintre salariați încasau lunar mai puțin de 1000 euro.
La polul opus, doar 5,8% dintre salariați erau plătiți cu sume între
1000 și 2000 euro, iar numai 1,8% dintre angajați aveau salarii de peste
2000 euro. În aceste condiții, subliniem caracterul pozitiv al măsurii de
creștere accelerată a salariului minim după 2012, care a dus la albirea
unei părți din economia subterană, la creșterea ocupării și a încasărilor
bugetare din zona cu salarii mici, creând premisele reducerii decalajului
de salarii dintre țara noastră și UE.
Totuși, în lipsa locurilor de muncă necesare, s‐au înregistrat fluxuri
substanţiale de emigranţi din România, îndeosebi după intrarea în
Uniunea Europeană în anul 2007. În prezent, circa 3,4 mil. de români
sunt plecaţi la muncă în străinătate. Mai mult, în perioada 2000–2015,
România a înregistrat cea mai mare rată medie de creştere anuală
(Organizația Națiunilor Unite, 2016) a numărului emigranţilor (7,3%),
după Siria (13,1%). Raportat la populaţia activă autohtonă, numărul
emigranţilor reprezintă 38%, procent foarte ridicat, care demonstrează
că fenomenul migraţiei are o amploare semnificativ mai ridicată
comparativ cu alte ţări din regiune: i) în Slovacia, numai 12% din forţa
de muncă a emigrat până în prezent (342 mii de persoane faţă de
2,7 mil. de persoane populaţie activă în 2016); ii) în Ungaria, ponderea
emigranţilor în populaţia activă este de doar 13% (596 mii de persoane
faţă de 4,6 mil.); iii) în Cehia, ponderea emigranţilor este de 18% din
populaţia activă (933 mii din 5,3 mil. de persoane) şi iv) în Polonia,
raportul este de 26% (4,5 mil. de emigranţi comparativ cu populaţia
activă de 17,1 mil. de persoane). Numărul românilor care au părăsit
802
Pierderea locurilor de muncă din cauza închiderii a numeroase

fabrici în timpul tranziției parcurse de România s‐a reflectat în creșterea
numărului persoanelor ieșite anticipat la pensie, așa cum am arătat. De
altfel, anual, cetățenii pensionați anticipat au reprezentat între 2% și
3% din numărul total al pensionarilor. În perioada 200117–2017, circa
590 mii de persoane au trecut prin faza pensionării anticipate, ceea ce
reprezintă 15% din numărul de angajați ai economiei reale, respectiv
13% din numărul de pensionari la finele anului 2017.
În acest context, în România au avut loc transferuri financiare
masive în perioada postcriză de la bugetul de stat către bugetul
pensiilor. Dacă în perioada 1990–2008 nivelul subvenţiilor de la
bugetul de stat către bugetul pensiilor a reprezentat în medie 0,2% din
PIB, cu un maxim de 0,7% din PIB (0,4 mld. euro) în anul 2004, aceste
subvenţii s‐au majorat substanțial în 2009, la 1,3% din PIB (1,5 mld.
euro), în creștere cu 1 p.p. din PIB (+1,2 mld. euro) față de 2008.
Traiectoria crescătoare a continuat și în perioada următoare, astfel că,
în anul 2010, bugetul pensiilor a ajuns să fie subvenţionat de la bugetul
de stat cu 2,1% din PIB (2,6 mld. euro). În intervalul 2011–2014,
subvențiile către bugetul pensiilor au reprezentat în medie 2,1% din
PIB (circa 3 mld. euro), pentru ca, în 2015, acestea să urce la un maxim
de 2,6% din PIB (4,1 mld. euro). De subliniat că majorarea substanțială
a acestor transferuri începând cu anul 2009 a fost determinată în mare
parte de intrarea în vigoare a legislației privind pilonul II de pensii
(pensiile private obligatorii), prin care o parte din contribuțiile
colectate s‐au transferat către fondurile de pensii administrate privat.
Această situație este menționată și de alți autori (Voinea, 2009).
În 2016, s‐a înregistrat o scădere a subvențiilor către bugetul pensiilor,
care s‐au redus la 2% din PIB (3,3 mld. euro), Graficul 8.30.
Transferurile de la bugetul de stat s‐au efectuat în contextul
înregistrării unor deficite cronice și în creștere la bugetul pensiilor,
cauzate, pe de o parte, de sporirea accelerată a numărului de
pensionari, iar pe de altă parte, de erodarea veniturilor acestui buget ca
efect al plafonării numărului de salariați, precum și al diminuării
contribuțiilor individuale, pe fondul înrăutățirii structurii ocupării
forței de muncă angajate, așa cum s‐a arătat anterior.

17 Anterior anului respectiv nu există informații disponibile de această natură.
807
Costul fiscal al globalizării s‐a reflectat, în primul rând, în

comprimarea puternică a taxelor vamale. Ponderea veniturilor
bugetare din taxe vamale a scăzut substanţial, de la 1,4% din PIB în
1995 la 0,1% din PIB în 2016, în două etape, astfel: i) între 2000–2006,
la o medie anuală de 0,8% din PIB; ii) după 2007, o medie de 0,1% din
PIB/an (Graficul 8.31). De menționat că aceste pierderi de venituri
fiscale au fost compensate, pe fondul intensificării importurilor, de
sporirea încasărilor din TVA și accize, chiar în condițiile unui grad
relativ scăzut de colectare a acestor impozite indirecte, importurile
suplimentare provocând însă accentuarea deficitului comercial și a
deprecierii cursului de schimb.
8.6. Remarci finale
Evoluția economică a țărilor s‐a desfășurat în ultimele trei decenii

sub mantra globalizării. Prin eliminarea barierelor comerciale,
globalizarea a favorizat operatorii economici mari, performanți,
respectiv corporațiile care au avut de‐a lungul timpului sprijinul unor
state naționale puternice. Pe lângă SUA și Marea Britanie, care au lansat
proiectul globalizării în anii 1980, și celelalte state dezvoltate au
beneficiat de avantajele acestui proces, dar distribuția câștigurilor în
interiorul țărilor respective a fost deficitară. Țările emergente care și‐au
construit politici publice eficiente, îndeosebi cele din Asia, au beneficiat
cel mai mult de pe urma globalizării, ca factor de dezvoltare internă.
Sub influența succesului obținut de aceste state, teoreticienii în
economie și oamenii politici acordă un rol din ce în ce mai semnificativ
„mâinii vizibile” a statului, dorind astfel să asigure un echilibru
sustenabil în raport cu „mâna invizibilă” a pieței.
Gândurile pentru viitor au fost formulate de personalităţi
proeminente pe plan mondial. David Lipton, cel mai înalt oficial
american din FMI, afirma (2016) că „globalizarea este încă o mare
promisiune, dar trebuie să ne preocupe efectele sale colaterale
negative – să vedem cum le administrăm”. Şi Rodrik (2016) puncta
faptul că globalizarea neadministrată subminează democraţia. Pe de
altă parte, factorul tehnologie, în cadrul globalizării, întăreşte rolul
„democraţiei participative”, prin folosirea tot mai intensă a noilor
809
mijloace de comunicare, în raport cu „democraţia reprezentativă”. În

contextul globalizării, statul‐naţiune evoluează către statul‐piaţă
(Bobbitt, 2002). Statele trebuie să păstreze suficientă capacitate de
reglementare pentru a preveni efectele negative ale globalizării asupra
competiţiei economice şi a repartiţiei veniturilor. „Globalizarea din zilele
noastre şi tehnologia constituie o revoluţie neterminată. Lor le lipseşte
reglementarea socială. Până nu se stabileşte un nou cadru global de
reguli sociale, va persista actuala stare de nelinişte” (Cohen, 1999).
Considerăm că este nevoie de reducerea consistentă a
inegalităţilor sociale pentru obţinerea unei creşteri economice
sustenabile nu numai din punct de vedere fiscal‐monetar, ci şi din
perspectiva socială. Studii în domeniu evidenţiază că majorarea
veniturilor clasei sărace şi medii cu 1 p.p. duce la o creştere a PIB cu
0,38 p.p., pe când sporirea veniturilor clasei bogate cu 1 p.p. provoacă
scăderea PIB cu 0,08 p.p. Aceste realităţi arată că nu există fenomenul
de trickle‐down, ci mai degrabă există, demonstrabil, un proces de
trickle‐up (Dabla‐Norris et al., 2015).
Situaţia demonstrează că beneficiile globalizării nu au fost resimţite
pe scară largă. Pieţele libere, pe fondul globalizării, nu aduc beneficii în
mod egal între cetățenii aceleiași țări şi nici între state, existând atât
câştigători, cât şi perdanţi. În acest context, politicile publice au scopul de
a reduce asimetriile între aceste două categorii și de a reduce numărul
celor care pierd. Astfel de politici publice pot fi elaborate atât la nivel
statal, cât şi la nivel mondial, prin programe ale instituţiilor
internaţionale.
Rodrik (2011) și‐a exprimat rezervele referitoare la Consensul de
la Washington în contextul globalizării, subliniind că amplificarea
schimburilor economice internaționale promovate de globalizare ar
favoriza creșterea economică a țărilor cu circa 1–2 procente; însă,
pentru a putea fi un participant activ la schimburile internaționale, este
necesar să existe vectorii corespunzători ai exporturilor.
În cazul României, diminuarea drastică a capacității industriale, ca
urmare a reformelor economice aplicate în baza acordurilor cu FMI și
BIRD, a afectat competitivitatea economică în plan extern, inclusiv în
domenii care au constituit ani la rând puncte forte ale exporturilor.
În cadrul globalizării, lumea s‐a omogenizat la suprafață, dar s‐a
divizat în adâncuri, acolo unde se plămădesc pattern‐urile dezvoltării.
810
România a excelat în a se cupla la pojghița de suprafață a globalizării și

în a se decupla de la factorii durabili, care asigură succesul dezvoltării în
epoca globalizării, în primul rând de la industrializare, prin diminuarea
îngrijorătoare a capacității sale manufacturiere, incantând modernizarea;
neavând propria viziune și strategie în privința orientării fluxurilor de
capital din perspectiva interesului propriu pe termen mediu și lung,
România nu a folosit procesul globalizării, ci a fost folosită de diverse
corporații pentru a realiza profit (Dobrescu, 2016).
Miturile privind modelul curent de globalizare cad unul după altul şi,
odată cu ele, se dărâmă şi credibilitatea susţinătorilor acestui tipar,
precum şi încrederea în instituţiile politice (Pavanelli, 2018, citat de
Oxfam, 2018). La rândul său, Stiglitz (2002) afirmă că globalizarea nu a
reușit să combată sărăcia, ci, din contră, a accentuat‐o în anumite cazuri,
deoarece, în timp ce țările sărace au fost forțate să elimine barierele
comerciale, statele dezvoltate le‐au menținut. De exemplu, SUA și Japonia
și‐au creat economii solide, protejându‐și în mod înțelept și selectiv unele
ramuri de activitate, până când acestea au devenit suficient de puternice
pentru a face față concurenței companiilor străine. În schimb,
liberalizarea accelerată a comerțului în țările aflate în curs de dezvoltare a
avut consecințe dezastruoase, reflectate în pierderea sistematică a
locurilor de muncă și în adâncirea sărăciei, pe fondul imposibilității
firmelor locale de a rezista competiției externe a produselor puternic
subvenționate din Europa și America (Stiglitz, 2002).
Stiglitz (2002) atrage, de asemenea, atenția că statele trebuie să
adopte politici care să contribuie la creșterea economică, dar care să
asigure, în același timp, o repartiție echitabilă a acestei creșteri. Autorul
subliniază că relația dintre stat și piață trebuie să fie una complementară,
astfel încât cele două să colaboreze. Deși piața constituie centrul
economiei, statul are și el un rol semnificativ de îndeplinit, în special în
rezolvarea unor probleme importante ale societății, precum: inegalitatea,
șomajul, poluarea etc. Intervenția statului este chiar de dorit atunci când
poate influența pozitiv funcționarea mecanismului pieței.
Marga (2018) consideră că indicatorul politic cel mai direct al
extinderii globalizării este slăbirea statului național sub dubla acțiune:
i) a mișcărilor civice, a grupurilor minorităților de toate categoriile pe
plan intern și, respectiv, ii) a corporațiilor multinaționale din exterior.
Autorul consideră că deviza economică „cât mai puțin stat” a susținut
811
politica scoaterii statului național din rolul tradițional de garant al

gestiunii societății în interes public. De asemenea, se arată că, potrivit
curentului neoliberal al anilor ‘90, competiția de pe piața dereglementată,
în condițiile unui stat minimalist, ar fi fost cheia de boltă a construcției
unei economii dinamice, a unei societăți emancipate și, până la urmă, a
fericirii oamenilor (Marga, 2018), abordare care a fost infirmată în cea
mai mare parte de criza financiară internațională din 2008.
De altfel, și alți autori arată că fragmentarea socială și sentimentele
de insecuritate măresc „cererea politică” de protecție prin intervenția
statului. Reacția din ultimii ani față de globalizare, sindromul de
„întoarcere spre interior” (inward looking syndrome) și ascensiunea
protecționismului sunt strâns legate de efectele unei viziuni simpliste
privind beneficiile globalizării, cu neglijarea/subestimarea numărului
celor care pierd în competiția economică. Cu cât acest număr este mai
ridicat (și nu arareori vedem această stare în state dezvoltate), cu atât mai
vehementă și articulată politic se manifestă „cererea politică” de protecție,
crește populismul ca retorică și manifestare. Astfel, globalizarea, ca
expresie a liberalizării/deschiderii economiilor, dacă nu este gestionată
inteligent și cu pragmatism, conduce la contrareacții de „închidere
societală” (Dăianu, 2018b).
Mai mult, se conturează tot mai pregnant necesitatea unei
reconfigurări a globalizării, ceea ce presupune schimbarea regulilor care
guvernează ordinea internațională, deoarece, în prezent, asistăm la o
guvernare mondială fără guvern mondial, în care câteva instituții (FMI,
OMC, Banca Mondială) și câțiva participanți (ministerele finanțelor și ale
comerțului, puternic legate de anumite interese financiare și comerciale)
domină, iar foarte mulți dintre cei care sunt afectați de deciziile acestora
nu sunt auziți (Stiglitz, 2002).
Un exemplu al vulnerabilităților manifestate chiar la nivelul celor
mai importante instituții internaționale se referă la deciziile FMI
anterioare crizei financiare privind politica resurselor umane proprii.
Astfel, pe fondul presiunilor bugetare, FMI a aprobat în luna februarie
2008 un program de reducere a numărului de personal, în două etape:
între 1 martie și 21 aprilie, pe bază de voluntariat din partea salariaților,
iar ulterior, prin separare obligatorie. Ținând seama că 20% din
personalul eligibil, în special de nivel mediu, s‐a oferit voluntar să renunțe
la posturile din cadrul instituției, nu a mai fost necesară a doua etapă.
812
Astfel, aproape 500 de angajați, incluzând 28% din personalul

administrativ, 10% din angajații la nivel mediu și 24% dintre managerii
seniori, au părăsit FMI în perioada mai 2008–mai 2009. Concomitent, în
prima jumătate a anului 2008, conducerea fondului a instituit o
„înghețare” a angajărilor.
La scurt timp după aceste evoluții, în urma declanșării crizei
financiare mondiale care a condus la o necesitate sporită de specialiști în
cadrul FMI, instituția a inversat „înghețarea” angajărilor, demarând un
proces substanțial de recrutare externă. Astfel, peste 100 de economiști,
inclusiv experți în domeniul sectorului financiar, au fost angajați până la
finalul lunii aprilie 2009. La sfârșitul anului 2012, forța de muncă a FMI
ajunsese la 3000 de salariați, de la 2500 de persoane în anul 2009, ceea ce
înseamnă că au fost angajate alte 500 de persoane în locul aceluiași
număr de specialiști la care FMI a renunțat anterior.
„Întreg procesul de reducere a personalului a provocat incertitudine
la nivelul angajaților instituției, cu efecte negative asupra moralului
acestora și a concentrării conducerii FMI asupra evoluțiilor negative de pe
piețele financiare internaționale; mai mult, ținând cont de faptul că foarte
mulți manageri seniori au plecat în etapa voluntară, Fondul a pierdut pe
unii dintre angajații cu cea mai mare experiență, exact atunci când aceștia
erau necesari pentru a oferi un răspuns rapid la criza globală, iar FMI
trebuia să aibă cea mai intensă activitate” (FMI, 2014).
Lumea globalizată de astăzi are nevoie, datorită complexității sale, de
mai multe, nu de mai puţine organisme internaţionale, care să
reglementeze şi să supravegheze activităţile economice în extindere în
plan global. În ultima perioadă, instituții internaționale precum Banca
Mondială, FMI, OCDE, BERD acordă atenție sporită efectelor negative ale
globalizării, concretizate în erodarea clasei de mijloc și a coeziunii sociale.
Și băncile centrale mari (Rezerva Federală Americană, Banca Angliei, BCE
etc.) se apleacă cu atenție asupra problemelor privind distribuția
veniturilor, fapt de neconceput nu cu mulți ani în urmă.
În acest sens, măsuri esenţiale pentru a se gestiona problema
acutizării inegalităţii veniturilor şi a averii vizează schimbări
semnificative în sistemele de impozitare pe plan naţional şi global
(Alvaredo et al., 2018). Este necesară reevaluarea politicilor
educaţionale, privind guvernanţa corporativă, remunerarea muncii,
precum şi îmbunătățirea cadrului fiscal, astfel (Alvaredo et al., 2018):
813
 încurajarea sistemului de impozitare progresiv, care este un

instrument eficient în combaterea inegalităţii veniturilor şi averii,
atât posterior impozitării, cât şi anterior (prin descurajarea celor
mai bogaţi cetăţeni de a acumula „în lăcomie”);
 creşterea impozitării moştenirilor, taxarea acestora fiind în
prezent foarte redusă sau inexistentă în majoritatea ţărilor
emergente, care prezintă niveluri ridicate ale inegalităţii;
 instituirea unui registru financiar global care, conţinând
informaţii despre proprietarii activelor financiare, ar putea
conduce la reducerea evaziunii fiscale, a spălării banilor şi a
inegalităţii. Aceasta, în condiţiile în care averea deţinută în
paradisurile fiscale s‐a majorat considerabil începând cu anii
1970, ajungând la circa 10% din PIB global. Cadastrul referitor la
terenuri şi imobile reprezintă, de asemenea, un instrument util în
combaterea fraudelor;
 accesul egal la educaţie şi la slujbe bine plătite este esenţial pentru
creşterea mai rapidă a veniturilor populaţiei aflate în jumătatea
mai săracă, această categorie confruntându‐se în ultimii ani cu
stagnarea sau avansul lent al surselor de venit. În acest sens, o
reprezentare mai bună a muncitorilor prin sindicate şi un nivel
adecvat al salariului minim reprezintă instrumente importante;
 investiţii majorate ale guvernelor în viitor (în domeniile
educaţie, sănătate, protecţia mediului etc.), în scopul rezolvării
problemei actuale a inegalității şi al prevenirii accentuării
acesteia.
Inegalitatea între membrii societății afectează atât standardul de
viaţă şi starea de spirit a cetăţenilor, cât şi democraţia în sine. Louis
Brandeis (1941), membru al Curții Supreme a SUA, spunea că „trebuie
să facem o alegere: putem avea democraţie sau putem avea o avere
ridicată concentrată în mâinile a puţini oameni, dar nu le putem avea pe
amândouă”. Liderii din societăţile actuale, deşi cunosc acest adevăr, nu
acţionează pentru reducerea gradului ridicat de concentrare a bogăției
şi pentru diminuarea inegalităţii, ci aleg să suprime democraţia şi
libertatea cetăţenilor de a cere dreptul la o societate mai corectă
(Oxfam, 2018). În acest context, evenimente precum declarația de
independență a Cataloniei sunt îngrijorătoare. Astfel de inițiative își au
rădăcina în tensiuni sociale acumulate în timp, motivul principal al
814
acestora reprezentându‐l inegalitatea socială foarte accentuată, în

condițiile absolutizării economiei în detrimentul oamenilor, în sensul
ignorării laturii sociale a activității economice, care, dincolo de eficiență,
se impune a asigura dezvoltarea omului și a societății.
Tendințele actuale de schimbare a regulilor globalizării, marcate,
după criză, de Brexit, rezultatul alegerilor din SUA și reapariția
politicilor protecționiste considerăm că au fost declanșate de
principalele țări dezvoltate, ca reacție la faptul că balanța cost–beneficiu a
globalizării a început să încline pentru acestea spre latura costurilor.
Astfel, după ce, timp de peste 30 de ani, statele respective au extras
multiplele avantaje ale globalizării ca efect al liberei circulații a
bunurilor, serviciilor și capitalurilor, beneficii care însă nu au fost
echilibrat repartizate pe grupuri sociale în interiorul țărilor respective,
actualmente, sub presiunea cetățenilor, confruntate cu o migrație tot
mai intensă – factor semnificativ de cost –, statele în cauză modifică
regulile de joc ale globalizării conform unei geometrii variabile, în
cadrul căreia forța economică va avea un rol preponderent.
Deşi există numeroase presiuni care ar putea conduce la un
fenomen de tip deglobalizare (Troyjo, 2017), cum ar fi: protecţionismul
în creştere, răspunsul insuficient şi deseori tardiv al instituţiilor
internaţionale (FMI, BIRD, OMC etc.) în faţa provocărilor pe plan
mondial, este evident că activitatea economică va continua să se
desfăşoare inevitabil în contextul globalizării, ţinând cont de
interconexiunile complexe din cadrul lanţurilor globale creatoare de
valoare adăugată. Dar „globalizarea nu trebuie să fie una neoliberală”
(Payne, 2017). Aceasta poate fi reformată şi controlată mai bine, fiind
posibil să se conceapă un alt model al globalizării, conform căruia „mai
puţină globalizare este în regulă, dacă astfel ne aduce un pic mai multă
democraţie” (Streeck, 2016).
În prezent, economia mondială este la un punct de răscruce, care
va decide viitorul proiectului european şi al economiei globale. Mai
mult, capitalismul de tip anglo‐saxon se confruntă cu probleme
substanţiale în tratarea dezechilibrelor sociale, a inegalităţilor, iar cel
de tip francez sau italian înregistrează dificultăţi referitoare la
menţinerea competitivităţii economice. Miturile conform cărora
capitalul nu are naţionalitate, inegalităţile sunt benefice, industria este o
relicvă a secolului al XIX‐lea sau al XX‐lea, iar statul nu mai este necesar
nimănui au fost abolite.
815
Recent, Michael D. Higgins (2018), preşedintele Irlandei, a afirmat că

inclusiv oficiali de rang înalt din cadrul FMI şi Băncii Mondiale au început,
„de la finalul anilor 1990, să se îndoiască de eficacitatea Consensului de la
Washington şi să revină la elementele de înţelepciune ale lui Keynes, prin
recunoaşterea faptului că statului nu numai că trebuia să i se permită să
controleze, în interes public, fluxurile de capital, dar, uneori, acesta chiar
se impunea să fie încurajat să facă acest lucru”. Higgins argumentează că
programele de ajustare structurală pe care multe ţări în curs de
dezvoltare au trebuit să le accepte în anii 1980–1990 drept condiţie
pentru accesarea de împrumuturi de la FMI au avut ca rezultat încetinirea
activităţii economice, expunerea la volatilitatea pieţelor internaţionale de
capital şi sporirea nesiguranţei cetăţenilor. Așadar, globalizarea creează
premisele pentru accentuarea decalajelor între statele dezvoltate şi cele
în curs de dezvoltare, inclusiv foste socialiste.
Tot Higgins (2018) susţine că segmentul cuprinzând rezultatele
nesatisfăcătoare ale globalizării de până în prezent a fost cauzat de
aplicarea, în ultimii 40 de ani, a unui set de politici concepute pornind
de la singura filosofie politică acceptată, respectiv neoliberalismul, care
are ca unică doctrină libertatea, i.e. „absenţa constrângerii omului de
către semenul său” (Friedman, 1962). Pornind de la afirmaţia lui
K. Arrow18, autorul arată că eşecul neoliberalismului este impunerea
unui model de comportament contradictoriu cu simţul justiţiei sociale
şi cu etica, elemente esenţiale pentru ca orice tip de societate, chiar şi
cea bazată preponderent pe interesul propriu, să funcţioneze.
Lecţiile trecutului reliefează că stoparea primului val de
globalizare în anul 1914 a provocat două războaie mondiale şi cea mai
mare criză economică. Actuala globalizare nu trebuie oprită, pentru că
ar însemna retragerea statelor din competiţia economică paşnică,
bazată pe regulile pieţei, şi intrarea în competiţia politică şi militară,
care poate degenera în conflicte armate.
În acest context, este dezirabilă evitarea îngrădirii enormului
potenţial de dezvoltare economică şi convergenţă a venitului creat de

18 Pentru ca o societate să opereze şi să funcţioneze cu succes în orice sens, trebuie să
existe un cod etic, un simţ al justiţiei. Comportamentul într‐o economie, chiar şi de

tipul celei mai concentrate asupra interesului personal, presupune o recunoaştere
a celorlalţi membri ai societăţii; în caz contrar, economia respectivă nu va
funcţiona.
816
globalizare şi revoluţia tehnologică, concomitent cu crearea unei lumi

mai echitabile, care să demonstreze un grad mai mare de solidaritate şi
în care să nu existe perdanţi (Dehesa, 2007).
Din analiza efectuată anterior se desprinde concluzia, valabilă și în
cazul României, conform căreia progresul economico‐social, îndeosebi
în condițiile globalizării, nu se realizează nici inerţial și nici în mod
automat, ci este rezultatul unei strategii şi al unui set de politici
sectoriale concepute şi aplicate de statele naţionale, în scopul
valorificării avantajelor pieţei atât la nivel intern, cât şi în raport cu
mediul extern, care să asigure concomitent prosperitate pe scară largă
cetățenilor şi coeziune socială.

817

Capitolul 9

DEZVOLTAREA ECONOMICO‐SOCIALĂ
ȘI CAPITALUL ÎN ROMÂNIA

Cuprins

Dezvoltarea economico‐socială și capitalul în România ............................ 821

9.1. Tranziție și reformă – transformări profunde
și costisitoare ............................................................................ 821
9.2. Trecerea României de la modernizare
la dezvoltare .............................................................................. 825
9.3. Evoluția economiei după aderarea la Uniunea
Europeană și calitatea politicilor interne ..................... 828
9.4. Aspecte conceptuale privind dezvoltarea ..................... 839
9.4.1. Curentul convenţional de gândire economică ... 840
9.4.2. Abordările neconvenționale ....................................... 841
9.5. Dinamica parametrilor dezvoltării în România
conform abordărilor convențională
și neconvențională .................................................................. 842
9.6. Creștere economică constantă și disparități
sociale ridicate ......................................................................... 858
9.7. Evoluția capitalului și efectele asupra dezvoltării
României ..................................................................................... 860
9.8. Capcana venitului mediu ...................................................... 864
9.9. Remarci finale ............................................................................ 872

820

Capitolul 9

DEZVOLTAREA ECONOMICO‐SOCIALĂ
ȘI CAPITALUL ÎN ROMÂNIA

Prezentul capitol își propune să stabilească reperele drumului care
generează dezvoltarea economico‐socială a României. În acest scop, se
pornește de la analiza conținutului tranziției și a reformelor acesteia, cu
sublinierea costului social al transformărilor respective. Sunt reliefate
evoluțiile economice înregistrate de România după aderarea la Uniunea
Europeană, inclusiv raportat la calitatea politicilor interne aplicate. În
studiul efectuat se marchează diferențele conceptuale și practice dintre
modernizare și dezvoltare, prezentându‐se dinamica parametrilor
dezvoltării conform abordărilor convențională și, respectiv,
neconvențională. Se analizează totodată corelația dintre evoluția
capitalului și dinamica dezvoltării, precum și cauzele disparităților
sociale ridicate din România. În final, se prezintă trăsăturile capcanei
venitului mediu și importanța unor politici interne echilibrate în scopul
evitării acestei provocări.
9.1. Tranziţie şi reformă – transformări profunde

şi costisitoare
După anul 1989, obiectivele fundamentale ale perioadei de

tranziție a României au constat în ieșirea din comunism, pe de o parte,
și orientarea către Occidentul dezvoltat, pe de altă parte.
În acest context însă, începând cu anul 1990, în societate a început
să se manifeste un paradox politic, economic și social profund, în sensul
că populația vota reformele și promisiunile cuprinse în programele
partidelor politice, dar, totodată, la fiecare ciclu electoral, respingea
succesiv guvernările anterioare, din cauza deteriorării nivelului de trai.
821
Rezultă că românii sancționau la fiecare patru ani efectele reformelor

economice, dar nu și ideea de tranziție către lumea occidentală, această
contradicție demonstrând insuficienta cunoaștere de către cetățeni a
drumului care urma să fie parcurs de România spre democrația
veritabilă și economia de piață funcțională, pe fondul unor mesaje
deseori confuze, venite din partea partidelor politice și a partenerilor
externi ai țării.
În esență, nemulțumirile populației proveneau din inconsistența
manifestată între i) programele electorale ale partidelor politice, care
conțineau schimbările economico‐sociale preconizate a fi aplicate și
promisiuni pentru o viață mai bună, deci, în sinteză, dorințele societății
din acele momente și ii) acțiunile efective de guvernare ale
formațiunilor politice câștigătoare în alegeri, care, după negocierile cu
instituțiile financiare internaționale (FMI și BIRD), în timpul exercitării
mandatului, deveneau mult mai austere comparativ cu promisiunile
electorale, reprezentând, de fapt, posibilităţile țării în perioada
respectivă.
Ca urmare a acestei situații atipice, timp de 15 ani, între 1990 și
2004, „nicio guvernare nu a primit din partea populației mandatul de a
continua programul economico‐social aplicat în timpul guvernării sale”
(Pasti, 2006).
Costurile sociale ridicate suportate de cetățenii români în perioada
tranziției au fost cauzate, dincolo de erorile interne, de faptul că
„Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost
pregătit în mod corespunzător pentru participarea la sarcina complexă
a transformării fostelor sisteme de tip sovietic; prin urmare, de‐a lungul
ultimilor câţiva ani, a acţionat improvizând în mare grabă” (Brzezinski,
1993).
La rândul său, D. Lipton (2014), primul adjunct al directorului
general al FMI, arăta că, în realitate, nici macroeconomia modernă şi nici
istoricul FMI nu au oferit multe orientări în privința acestei tranziţii
inedite; în general, expertiza FMI consta în sprijinirea statelor pentru
depăşirea problemelor datoriei externe şi ale inflaţiei, dar nu avea
experienţă în proiectarea şi aplicarea schimbărilor profunde necesare
transformării economiilor de la sistemul comunist la capitalism.
Și J. Sachs, unul dintre principalii promotori ai reformelor prin terapia de
şoc, a recunoscut recent (2018) că „a fost naiv în anii ’90 să creadă doar
822
Capitolul 9. Dezvoltarea economico‐socială și capitalul în România
în puterea pieţelor de a rezolva totul”, susţinând acum că „instituţiile

statului au un rol‐cheie în economie, iar cel mai bun model este acela în
care statul are o intervenţie masivă în activitatea economică”.
„De‐a lungul ultimelor două secole, România nu a prezentat un
interes deosebit pentru politicienii lumii occidentale și dezvoltate”
(Kissinger, 1994), nici în secolul al XIX‐lea, nici în prima parte a
secolului al XX‐lea, nici chiar în perioada depărtării de URSS în primele
decenii de comunism. Astfel, evoluția evenimentelor politice arată că
abia la sfârșitul secolului al XX‐lea societatea românească a avut
semnificație strategică din perspectiva lumii occidentale. Expansiunea
politică a Europei Occidentale a însoțit expansiunea economică,
tehnologică și financiară realizată sub stindardul globalizării.
România, ca și celelalte state foste socialiste, a realizat după anul 1989
trei categorii de schimbări fundamentale, respectiv: i) trecerea de la regimul
politic totalitar comunist la regimul politic democratic, ii) abandonarea
economiei de stat planificate și crearea premiselor de funcționare a
economiei de piață capitaliste și iii) renunțarea la adversitățile politice
dintre țările foste comuniste și țările occidentale dezvoltate.
În cadrul primei transformări, trecerea de la regimul politic
totalitar comunist la regimul politic democratic a însemnat că partidul
unic a fost înlocuit cu pluralitatea partidelor politice, la care s‐au
adăugat organizarea alegerilor libere și realizarea separării puterilor în
stat. De asemenea, statul garanta și asigura drepturile fundamentale ale
omului (libertatea de expresie, care a permis conturarea intereselor
contradictorii ale diferitelor grupuri sociale; libertatea de asociere, ca
urmare a căreia cetățenii organizați în partide au preluat puterea
politică; libertatea de circulație; libertatea economică privind
manifestarea liberei inițiative etc.).
A doua mutație majoră prin care a trecut România, respectiv
trecerea de la economia de stat planificată la economia de piață liberă,
capitalistă, a constat în crearea proprietății particulare, care a devenit
astfel nucleul economiei, prin privatizarea proprietății de stat
concomitent cu formarea pieței libere funcționale. Caracteristicile
moderne ale acesteia au fost asigurate prin aplicarea succesivă a unor
legi adecvate și înființarea unor instituții specifice, ambele măsuri fiind
de natură să creeze premisele pentru o creștere economică de durată,
realizată în mod sustenabil.
823
În scopul desființării adversității politice dintre țările foste

comuniste și statele occidentale dezvoltate, soluția identificată a fost
integrarea politică, economică și militară a majorității noilor democrații
din centrul și estul Europei în structurile euro‐atlantice (NATO) și
europene (Uniunea Europeană). Astfel, în anul 2004, România a devenit
membră NATO și a încheiat negocierile de aderare la Uniunea
Europeană – cea mai dezvoltată și prosperă regiune a lumii.
Așadar, obiectivul politic esențial al societății românești după
1989, acela de a ieși din periferia zonei de influență a Rusiei și a intra în
regiunea dominantă a lumii, respectiv cea nord‐atlantică și europeană, a
fost atins abia după un deceniu și jumătate de postcomunism, la
jumătatea anilor 2000. Astfel, putem afirma că, pentru prima dată în
istorie, România ajunge oficial în comunitatea țărilor dominante la nivel
mondial, dar, pentru început, doar la periferia acesteia, intrarea în
nucleul dezvoltat al statelor respective presupunând în continuare
politici și acțiuni susținute din partea societății noastre.
În concluzie, după 17 ani de eforturi intense și costuri sociale
ridicate, se poate afirma că, practic, în anul 2007, odată cu aderarea la
Uniunea Europeană, tranziția postcomunistă începută în anul 1990 s‐a
încheiat, cu participarea tuturor partidelor politice.
În ultimii zece ani după aderarea la UE, au existat însă în societate
două tendințe. Pe de o parte, prima presupunea prelungirea tranziției
postcomuniste în scopul corectării acesteia, acțiune dorită de
majoritatea cetățenilor nemulțumiți de rezultatele procesului respectiv.
Pe de altă parte, se manifestă abordarea de tip statu‐quo, având ca
obiectiv conservarea rezultatelor tranziției, care reprezintă opțiunea
unor grupuri sociale mai restrânse, respectiv a celor care au beneficiat
cel mai mult de pe urma acestui parcurs.
În general, ideologiile specifice perioadelor de tranziție au ca
factor comun promovarea prosperității populației. Acest obiectiv s‐a
regăsit și în România, de‐a lungul perioadei dintre a doua jumătate a
secolului al XIX‐lea și până în prezent. Însă toate tranzițiile de până
acum s‐au încheiat cu un dublu eșec: pe de o parte, modelul extern al
tranziției nu a fost niciodată atins, iar pe de altă parte, prosperitatea
societății și a populației nu a fost obținută – în ciuda faptului că, de
fiecare dată, ambele obiective păreau să fie la îndemână (Pasti, 2006).
824
Cu toate acestea, un lucru este sigur. Tranziția postcomunistă s‐a

încheiat, iar starea actuală a societății românești este baza de la care
pornim pentru construirea unui viitor mai bun.
9.2. Trecerea României de la modernizare la dezvoltare
Procesul tranziției a presupus etape succesive de modernizare a

țării, care s‐au realizat între anii 1990 și 2007, încheindu‐se odată cu
intrarea în NATO (2004) și aderarea la UE (1 ianuarie 2007).
Conceptual, modernizarea este definită ca reprezentând acțiunea
autorităților de adoptare a legislației și de înființare a instituțiilor
fundamentale ale politicii și economiei, astfel încât acești doi piloni
esențiali ai societății să fie similari celor existenți în țările occidentale
dezvoltate. Prin aportul său la îmbunătățirea arhitecturii instituționale,
precum și a nivelului calitativ al sistemului juridic, se poate considera că
modernizarea constituie o premisă importantă a dezvoltării.
Primul model vest‐european al modernizării României a fost cel al
Belgiei, regele Carol I, în memoriile sale, afirmând că își dorește să
transforme România într‐o „Belgie a Dunării de Jos”.
Însă, din 1864 şi până în prezent, România se află mereu în
„întârziere” şi este într‐un serios deficit faţă de cerinţele funcţionale şi
performanţele „standard” ale unei societăţi moderne, cauzele vizând și
faptul că societatea românească nu și‐a fixat niciodată ca obiectiv
parcurgerea aceluiaşi drum cu alte societăţi avansate care trecuseră
prin etapele esenţiale ale modernizării (Codiță, 2017). Dacă după
victoria asupra comunismului, apreciază Pasti (1995), capitalismul se
decide să transforme fosta Europă socialistă într‐un soi de lume a treia
în plină Europă, aceasta va însemna pentru el o înfrângere la fel de grea
ca aceea suferită de comunism; pentru capitalism, faptul de a fi înfrânt
comunismul reprezintă doar o jumătate de victorie; mai trebuie să
demonstreze că el poate reuși acolo unde comunismul a eșuat, adică în
dezvoltarea economică și socială a Europei de Est.
Apartenența României la UE asigură, prin relațiile pe care le
derulăm în multiple domenii cu partenerii din comunitatea europeană,
înscrierea pe drumul corect care duce spre modernizarea țării. La
aceasta se adaugă accesul la substanțialele fonduri structurale și de
825
coeziune care, în condițiile unei utilizări eficiente, susțin în mod

semnificativ dezvoltarea României. Se impune însă ca decidenții, prin
setul de politici aplicate, să evite abordările care propun o strategie de
tipul „modernizare a modernizărilor” și, implicit, întârzierea dezvoltării
țării. De aceea, se desprinde necesitatea fundamentării cât mai rapide a
unei concepții proprii privind dezvoltarea României, care să vizeze atât
valorificarea factorilor interni, cât și a celor externi existenți la nivel
european și internațional, cu scopul declarat al asigurării creșterii
nivelului de trai, a calității generale a vieții populației.
Diagnosticarea evoluției postdecembriste a societății românești în
toată complexitatea sa presupune o analiză aprofundată
interdisciplinară, care interpune perspectiva economică cu cea
sociologică. Necesitatea unui astfel de demers izvorăște în principal din
presiunea exercitată de marea majoritate a cetățenilor asupra
decidenților, odată cu depășirea perioadei de tranziție, în condițiile în
care o parte importantă a populației nu resimte beneficiile creșterii
economice realizate de România.
Din perspectivă dinamică, dezvoltarea reprezintă un proces
orientat spre creșterea bunăstării sociale, identificată prin calitatea
consumului populației, accesul acesteia la locuințe, asistență medicală și
forme de calificare care să permită obținerea de locuri de muncă
remunerate cu salarii mai ridicate, precum și prin durabilitatea
bunăstării atât la vârste mai tinere, cât și la vârsta a treia.
Bunăstarea este, în mod evident, condiționată de capacitatea de
producție a unui stat. Între bunăstare și dezvoltare există o corelație
directă, deoarece o societate poate fi considerată dezvoltată numai dacă
asigură membrilor săi nivelul dorit de calitate a vieții. La rândul său,
bunăstarea constituie un parametru care poate fi cuantificat cantitativ,
dar a cărui latură calitativă este determinată de cultura, valorile și
celelalte caracteristici ale unei anumite societăți. Iar de‐a lungul istoriei,
țările au devenit dezvoltate și stabile prin asigurarea populației cu
nivelul de bunăstare pe care membrii societății îl apreciau ca fiind
optim. De subliniat faptul că trecerea la dezvoltare presupune nu doar
critica și, eventual, înlăturarea ideologiei modernizării, ci și înlocuirea
acesteia cu o nouă ideologie, cea a dezvoltării, în care prioritatea revine
creșterii standardului de viață al cetățenilor. Principalele aspirații ale
populației, comune tuturor păturilor și structurilor sociale, acum ca și
826
în trecut, sunt: i) să trăiască sănătoasă cât mai mult cu putință, în

condiții cât mai bune; ii) să se poată califica și munci, cu condiția
obținerii, ca rezultat al muncii, a unui nivel de trai ridicat; iii) să poată
oferi copiilor un viitor în care să aibă o viață mai bună și perspective
mai favorabile decât părinții lor; iv) să participe semnificativ la sistemul
de putere. Considerăm că „secretul” actualelor state dezvoltate constă
în faptul că, o perioadă semnificativă de timp, acestea s‐au ocupat
prioritar de satisfacerea aspirațiilor populației. De altfel, într‐un discurs
recent, Jean Claude Juncker (2018), președintele Comisiei Europene,
referindu‐se la Karl Marx, a afirmat că „acesta a fost un filosof și un
vizionar”, susținând totodată că „instabilitatea Uniunii Europene poate
fi soluționată prin concentrarea în mai mare măsură asupra bunăstării
sociale, care a fost neglijată ca parte a integrării europene până în
prezent”, confirmând astfel că lipsa unor politici publice coerente și
eficace poate provoca fragmentare și tensiuni sociale la nivelul UE. În
acest sens, pentru cazul Poloniei, Bukowski și Novokmet (2017) au
arătat că, după aderarea la Uniunea Europeană, inegalitatea din
societate s‐a accentuat, pe fondul creșterii semnificative a veniturilor
celor mai bogați cetățeni, care au reprezentat principalii beneficiari ai
avansului economic în perioada imediat următoare integrării Poloniei
în spațiul comunitar. Autorii subliniază că nivelul inegalității nu se
reduce de la sine, ci depinde de acțiunile autorităților naționale în acest
sens. Rezultă că viziunea și strategia privind o viitoare societate
românească dezvoltată nu reprezintă rezultatul cercetării științelor
despre societate, ci produsul gândirii și politicilor societății românești.
Istoric, se constată că dezvoltarea este dureroasă, pentru că are
nevoie de disponibilitate umană și socială. Disponibilitatea se referă la
decizia de a te dezvolta și de a depune eforturile care condiționează
realizarea acestui obiectiv. Ceea ce așază într‐o anumită cadență
investițiile, capitalul, tehnologia etc. sunt ideea și angajamentul social
privind dezvoltarea. La asiatici a fost formulat un „crez al dezvoltării”,
transformat într‐o atitudine publică. Spre exemplu, în timpul crizei
asiatice din perioada 1997–1998, în Coreea de Sud a intervenit
populația, care a donat o parte din avuția proprie pentru ca datoria
către FMI să fie plătită cât mai repede. Spre deosebire de această
atitudine prin care coreenii și‐au depus bijuteriile în interes public, în
Grecia, care a traversat în anii trecuți o criză similară, cetățenii au
protestat în stradă contra austerității.
827
Datele statistice indică o corelație puternică între creșterea

economică potențială a României și investițiile străine directe
exprimate exclusiv prin componenta participații la capital (fără
creditele intragrup). Astfel, în timp ce în perioada 2000–2003 creșterea
economică potențială era în medie de 2,8% pe an, în condițiile unui flux
anual mediu al investițiilor străine directe de 2,4% din PIB, în intervalul
2004–2006, creșterea economică potențială s‐a majorat la 5,3% medie
anuală, în condițiile unui flux anual mediu sporit al investițiilor străine
directe de 6,3% din PIB. În perioada 2009–2014, creșterea economică
potențială medie anuală a scăzut la 1,6%, în contextul în care fluxul
mediu anual al investițiilor străine directe s‐a redus la 1,4% din PIB.
Totuși, în anii 2015 și 2016, creșterea potențială a depășit semnificativ
fluxul investițiilor străine directe, pe fondul compensării unor intrări
mai reduse de ISD prin absorbții substanțiale de fonduri europene, care
s‐au ridicat la peste 4% din PIB anual.
În profil teritorial, este de subliniat că stocul de ISD este foarte
concentrat, fapt care a dus la creșterea disparităților regionale. Astfel, la
finalul anului 2016, aproximativ 60% din investițiile străine directe
erau localizate în regiunea Bucureşti‐Ilfov, zonele din vestul și centrul
țării înregistrând, de asemenea, intrări substanțial mai ridicate de
investiții străine decât cele din est. Cele mai puțin dezvoltate regiuni, şi
anume regiunile Nord‐Est și Sud‐Vest, au beneficiat împreună de mai
puţin de 6% din totalul ISD, deci doar de o zecime din nivelul capitalei.
Progresul consistent înregistrat pe linia volumului activității
economice a fost caracterizat de un grad relativ modest de incluziune,
deoarece convergența reală s‐a reflectat doar marginal în creșterea
numărului de angajați și numai parțial în câștiguri privind puterea de
cumpărare a acestora (Georgescu, 2018a).
Astfel, numărul salariaților a crescut între anii 2000 și 2016 cu
doar 2,2% (+100 mii de persoane), de la 4,6 mil. de persoane la 4,7 mil.
de persoane (Graficul 9.2).
Puterea de cumpărare a populației României rămâne încă scăzută,
în contextul unui decalaj important între convergența prețurilor (mai
rapidă) și cea a câștigurilor salariale (mai lentă – detalii în Capitolul 5):
 în 2016, nivelul prețurilor din România se situa la 52% din
media UE, în timp ce câștigurile salariale orare ale angajaților
reprezentau doar 22%;
 spre comparație, în anul 2000, nivelul prețurilor era de 40% din
media europeană, iar cel al salariilor de 9%.
829
Discrepanțele majore în planul puterii de cumpărare a cetățenilor

prezentate anterior comparativ cu media europeană sunt cauzate de
faptul că activitatea economică din România este caracterizată de un
grad redus de complexitate, generând implicit VAB la niveluri modeste.
Mai mult, fazele de distribuire și redistribuire a valorii nou create
prezintă disfuncții accentuate.
În planul eficienței, structura pe ramuri a economiei româneşti
relevă un aport redus de VAB pe salariat. Clasamentul european
cuprinde pe primele trei locuri, în anul 2016, Irlanda cu VAB pe lucrător
de 124.800 euro, Luxemburg (114.700 euro/lucrător) și Suedia (84.100
euro/lucrător). Cu 18.000 de euro pe lucrător, România este plasată pe
penultimul loc în Uniunea Europeană din perspectiva VAB pe salariat
(Graficul 9.6). Această situație negativă reflectă productivitatea relativ
redusă în România comparativ cu celelalte state membre, fenomen
cauzat de: i) nivelul scăzut de prelucrare în industrie; ii) agricultura
organizată necorespunzător și slab dotată tehnic; iii) contribuția redusă
în ceea ce privește VAB pe angajat în sectorul serviciilor.
Un alt factor cu influență negativă asupra VAB și, implicit, asupra
PIB îl constituie consumul intermediar (CI), care reprezintă valoarea
bunurilor și serviciilor (excluzând activele fixe) utilizate ca intrări în
cursul producției și care sunt fie transformate, fie consumate în
totalitate în timpul procesului de producție (INS, 2016), acest indicator
crescând mai accelerat în România decât producția totală. În anul 2016,
ponderea CI în valoarea producţiei (55,1%) a fost cu 2,4 p.p. mai mare
comparativ cu 2008, anul declanșării crizei economice în România
(52,7%). De altfel, și alte studii în domeniu (Andrei, 2018) confirmă
această situație nefavorabilă, în sensul că, în perioada 1990–2016,
consumul intermediar a înregistrat o rată medie anuală de creștere de
2,2%, ritm mai ridicat prin comparație cu cel al VAB (1,7%), al PIB
(1,9%) și al producției industriale (2%).
Ponderea mare a consumurilor materiale în valoarea producției
demonstrează gradul relativ redus de complexitate a economiei, un
cadru fiscal‐contabil lax, precum şi indisciplină financiară cronică, ceea
ce permite înregistrarea drept costuri de producție a multor cheltuieli
subiective ale firmelor20, fără ca acestea să aibă legătură directă cu
veniturile realizate de societățile comerciale respective.

20 Consumurile intermediare sunt o modalitate de a oferi un supliment important de
nivel de viaţă managerilor şi acţionarilor (Piketty, 2013).
833
valorii indicatorului în Franța și SUA (62%), Germania (60%) și

Bulgaria (49%);
 raportat la VAN, în România, ponderea remunerării muncii de
48% este la cote deosebit de reduse prin comparație cu Franța
(73%), Germania (70%), SUA (68%) și Bulgaria (58%).
Concomitent cu aceste evoluții cantitative negative, s‐a manifestat,
în plan calitativ, precarizarea muncii (Guga, 2016), reflectată de:
 instabilitate, exprimată prin nesiguranță în ce privește
continuitatea muncii;
 lipsa controlului individual sau colectiv asupra condițiilor de
muncă, a remunerării, a programului de lucru etc.;
 protecția insuficientă a muncii împotriva abuzurilor la locul de
angajare (practici discriminatorii, concediere abuzivă etc.),
precum și un nivel insuficient de protecție socială (acces la
pensie, servicii de sănătate, ajutor de șomaj etc.);
 nesiguranță în ce privește remunerarea muncii, caracterizată
prin venit insuficient, neregulat etc.
De asemenea, emigrația către alte state din Uniunea Europeană și
evoluțiile demografice nefavorabile au afectat semnificativ potențialul
de creștere economică. Astfel, până în prezent, 3,4 mil. de români au
părăsit țara pentru a munci în străinătate, în special în ţări din sudul UE,
ceea ce demonstrează că mediul privat intern creat în timpul perioadei
de tranziție are o structură insuficient de eficace pentru a realiza
ocuparea la un nivel ridicat a forţei de muncă disponibile şi a‐i asigura,
concomitent, un standard de viaţă acceptabil. Mai mult, în perioada
2000–2015, România a înregistrat cea mai mare rată medie de creștere
anuală a numărului emigranţilor (7,3%), după Siria cu 13,1%
(Organizația Națiunilor Unite, 2016). De asemenea, ca efect al valului de
privatizări, numeroși angajaţi au fost disponibilizaţi, iar aceştia nu au
mai fost integraţi pe piaţa muncii, ci li s‐au creat facilități legale de
pensionare anticipată, punându‐se astfel o presiune substanţială asupra
bugetului pensiilor, neprevăzută la declanșarea amplului proces al
privatizării.
În aceste condiții, populația activă s‐a comprimat cu 24% (–2,8 mil.
de persoane) în perioada 2000–2016, de la 11,9 mil. de persoane în anul
2000 la 9,1 mil. de persoane în 2016. Astfel, contribuția medie a factorului
muncă la creșterea economică potențială a fost negativă în intervalul
836
2000–2016, respectiv de –1 p.p., ceea ce demonstrează dependența

exclusivă a creșterii PIB potențial din România de volumul capitalului, în
mod direct sau indirect (detalii în Capitolul 3). Această evoluție
nefavorabilă la nivelul forței de muncă are efecte negative asupra
procesului de ansamblu al dezvoltării țării. Banca Mondială (2018a)
argumentează, de altfel, că „Niciun proces de dezvoltare nu poate fi
sustenabil şi solid dacă nu se are în vedere capitalul uman21, care
constituie cea mai importantă componentă a bunăstării unei naţiuni”. De
asemenea, instituția arată că numai prin consolidarea și valorificarea
potențialului uman (și a capitalului natural) țările își pot amplifica nivelul
bunăstării și pot realiza o creștere mai rapidă. Astfel, Banca Mondială
depăşeşte cadrul de analiză a PIB pentru a evalua progresul economic al
statelor și arată că, la nivel global, i) capitalul uman reprezintă două treimi
din bunăstarea globală, în timp ce ii) capitalul propriu acumulat de
companii reprezintă un sfert din bunăstare, iar iii) capitalul natural
reprezintă o zecime din bunăstarea globală, însă rămâne cea mai
semnificativă componentă în structura bunăstării ţărilor cu venituri
scăzute (47%), respectiv a celor cu venituri scăzute şi medii (25%).
Dacă, așa cum s‐a arătat mai sus, în România, în faza distribuției
valorii nou create, munca este defavorizată, situație accentuată puternic
prin caracterul profund injust al ajustării economice aplicate postcriză, se
impune subliniat faptul că etapa redistribuirii prezintă, la rândul său,
numeroase disfuncționalități. În primul rând, gradul de colectare a
veniturilor bugetare este relativ redus, pe fondul unui nivel ridicat al
indisciplinei de plată și al evaziunii fiscale. În al doilea rând, utilizarea
fondurilor bugetare colectate se realizează cu eficiență slabă, din cauza:
i) prioritizării deficitare a lucrărilor de investiții publice și ii) eficienței
reduse a cheltuielilor de capital, ca efect al nerespectării procedurilor
legale pe parcursul executării lucrărilor de investiții (Georgescu, 2018b).
În acest sens, este de subliniat faptul că, pe fondul unor
performanțe economice modeste raportate de firme, statul
înregistrează o eficiență slabă a colectării22 veniturilor bugetare.

21 Capitalul uman este măsurat ca valoarea câștigurilor înregistrate de o persoană pe
durata vieții productive, incluzând, prin urmare, contribuția serviciilor de sănătate

şi educație de care aceasta beneficiază (Banca Mondială, 2018a).
22 Eficiența colectării se determină ca raport între cota implicită (ce rezultă prin
împărțirea veniturilor bugetare încasate la baza de impunere) și cea standard.
837
din periferia regiunii de dezvoltare dominate de Rusia încă din secolul

al XIX‐lea și de a intra în regiunea dominantă a lumii, respectiv cea
nord‐atlantică. Acest obiectiv a fost atins odată cu admiterea în NATO și
aderarea la UE. Astfel, România a intrat, pentru prima dată în istoria sa,
în regiunea de dezvoltare nord‐atlantică, însă, pentru început, doar la
periferia acesteia. Pasul următor constă, evident, în ascensiunea spre
nucleul dur al acestei regiuni de dezvoltare, cu atât mai mult cu cât țări
care, istoric, se aflau în aceeași poziție cu cea a României la sfârșitul
comunismului (statele Grupului de la Visegrad) sunt în prezent mult mai
apropiate de această zonă decât țara noastră.
În prezent, indiferent de modul în care se propune
operaționalizarea diferitelor definiții prin care o țară este considerată
dezvoltată, la nivelul comunității științifico‐politice internaționale
începe să se contureze ca o prioritate orientarea resurselor și activității
politice, economice și sociale internaționale către un obiectiv strategic
unic – dezvoltarea. Adoptată și instituționalizată în Declarația Mileniului
emisă de ONU în anul 2000, printr‐un document neobligatoriu, dar la
care au aderat practic toate statele membre, dezvoltarea reprezintă tot
mai mult un sens al evoluției societăților care, dacă nu este dat de
istoria însăși, este ales și adoptat pe criterii de raționalitate de întreaga
omenire.
Se impune subliniat faptul că viziunea asupra condițiilor și
perspectivelor dezvoltării se formulează pornind de la o anumită
ideologie. Pe de o parte, abordarea economică a dezvoltării este axată
pe performanța țării, exprimată prin nivelul PIB pe locuitor. Pe de altă
parte, abordarea sociologică pune accentul pe bunăstarea cetățenilor, în
funcție de criterii ale calității vieții.
9.4.1. Curentul convenţional de gândire economică
Din perspectiva acestei teorii, dezvoltarea unui stat este asigurată

de capacitatea economiei de a genera un nivel înalt al produsului intern
brut (PIB) pe locuitor. Economiștii pornesc de la premisa că
performanța finală a unui stat exprimată de PIB reflectă sintetic toate
caracteristicile societății, respectiv și pe cele privind infrastructura,
organizarea socială, cultura, structura politică, poziționarea
840
internațională etc. Ca urmare, potrivit acestei abordări, în general,

definițiile de țară, economie, societate dezvoltată se concentrează
asupra nivelului și dinamicii PIB, criteriul de clasificare în această
categorie constând în atingerea, prin acest parametru, a unor
performanțe similare statelor din nucleul dur al regiunii de dezvoltare
nord‐atlantice, reprezentate de America de Nord și Europa Occidentală.
Pentru o țară în curs de dezvoltare, realizarea unui nivel înalt al
acestui indicator generează un proces sustenabil de convergență
economică, respectiv realizarea unui ritm al creșterii economice mai
ridicat decât al statelor aflate deja în categoria țărilor avansate.
Susținerea unei asemenea dinamici economice alerte pe termen
lung, în contextul globalizării actuale, necesită sporirea robustă a PIB
potențial, astfel încât recuperarea decalajelor să se realizeze în condiții
de macrostabilitate. Majorarea potențialului economiei este
condiționată, la rândul său, de acumularea continuă de capital bănesc și
uman, de îmbunătățirea productivității multifactoriale și, implicit, de
sporirea competitivității. Aceasta din urmă se realizează pe baza
asigurării unei concurențe corecte de piață, a stimulării inovării, a
funcționării unor instituții solide, a îmbunătățirii infrastructurii, a
ridicării calificării forței de muncă, a îmbunătățirii sistemului de
sănătate și educație etc.
În contextul acestei teorii economice, sustenabilitatea socială a
procesului de dezvoltare este presupusă implicită, în condițiile asumării
funcționării fenomenului de trickle‐down, potrivit căruia distribuția
generalizată a bunăstării se realizează în mod automat de către piață, de
sus în jos, în timp, fără intervenția autorităților.
9.4.2. Abordările neconvenționale
Acest curent de gândire economică, punând accent pe aspectele

sociologice, contestă capacitatea metodei privind PIB pe locuitor de a
surprinde toate dimensiunile dezvoltării. În accepțiunea teoriilor
neconvenționale, dezvoltarea este exprimată de mişcarea ascendentă a
bunăstării întregului sistem social, respectiv de îmbunătățirea
condiţiilor de viaţă şi a structurii socio‐economice a ţării, coroborată cu
841
progrese instituţionale şi tehnologice reflectate în evoluţii pozitive ale

veniturilor şi avuţiei populaţiei.
Deși este considerată o condiţie necesară a dezvoltării unui stat,
creșterea PIB nu arată efectiv cât de bine trăiesc oamenii şi cât de bună
este calitatea mediului înconjurător (EUROSTAT, 2018).
Există o discrepanță între indicatorii economici uzuali, precum PIB
pe locuitor, pe de o parte, bunăstarea și progresul social, pe de altă
parte, iar aceasta pare să se accentueze (Stiglitz et al., 2009). Situația
locativă, locurile de muncă, sănătatea, educația, mediul, satisfacția vieții,
siguranța și echilibrul dintre muncă și viața personală sunt considerate,
în abordările neconvenționale, repere importante în măsurarea
nivelului de dezvoltare a unui stat.
Referitor la relevanța indicatorilor sintetici ai dezvoltării, apreciem
că este oportună folosirea parametrului macroeconomic produs intern
brut pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare standard (PPS), dar
considerăm că acesta se impune a fi examinat prin prisma (Georgescu,
2017): i) soldului fluxurilor de venituri în raport cu străinătatea,
reflectate de venitul național brut (VNB), care exprimă mai exact
valoarea nou creată de un stat și rămasă efectiv la dispoziția acestuia,
precum și a ii) modului de repartizare a venitului național brut în
cadrul fazelor de distribuire primară între factorii muncă și capital și de
redistribuire prin intermediul bugetului general consolidat.
Acest tip de analiză este necesară pentru a determina valoarea nou
creată de care dispune efectiv societatea (raportul PIB/VNB), precum și
modul în care produsul intern brut conduce atât la sporirea puterii de
cumpărare a cetățenilor, cât și la îmbunătățirea calității serviciilor
publice, îndeosebi în domeniul sănătății, educației, precum și al
infrastructurii.
9.5. Dinamica parametrilor dezvoltării în România conform

abordărilor convenţională şi neconvenţională
România a înregistrat o creștere economică rapidă în ultimii

17 ani, produsul intern brut majorându‐se de 4,15 ori, de la 41 mld.
euro în anul 2000 la 170 mld. euro în 2016 (Graficul 9.10).
842
Convergenţa economică nu a fost omogenă la nivelul regiunilor

ţării, ritmul recuperării decalajelor fiind foarte diferit între zonele din
România. Spre exemplu, la nivelul capitalei, indicatorul PIB pe locuitor
s‐a majorat în perioada 2006–2016 cu 50 p.p., în timp ce, în regiunile
Nord‐Est și Sud‐Vest, același indicator a crescut cu numai 11–12 p.p.
(Graficul 9.14). Rezultă că, după aderarea la UE, pe fondul trendului
general de creștere economică din România, s‐au accentuat decalajele
dintre regiunile de dezvoltare a țării.
Mai mult, în anul 2016, nivelul de trai din regiunea
București‐Ilfov a ajuns la 139% din media UE (conform PIB/locuitor la
paritatea puterii de cumpărare), devansând alte capitale importante
din Europa, precum Madrid (125% din media UE), Berlin (118%),
Roma (110%) sau Lisabona (102%). Pe de altă parte, trei regiuni din
România se regăsesc în topul celor mai sărace zone din UE, respectiv:
i) regiunea Nord‐Est, unde nivelul PIB pe cap de locuitor la PPS este de
numai 36% din media europeană (locul cinci între cele mai sărace
regiuni); ii) regiunea Sud‐Vest Oltenia (42% din media europeană în
ceea ce privește nivelul de trai și locul şapte în topul sărăciei); iii)
regiunea Sud Muntenia (46% din media UE, locul 12 între cele mai
sărace regiuni din UE).
Aceste statistici demonstrează acutizarea disparităților economice
între regiunile țării, fapt confirmat și de o recentă analiză a Comisiei
Naționale de Prognoză (2018), care arată că decalajele între județele
României s‐au accentuat începând cu anii 2000.
La nivelul Uniunii Europene este utilizat, de asemenea, un indice
regional al progresului social, care evaluează capacitatea fiecărei zone
de a asigura: i) satisfacerea nevoilor elementare ale cetățenilor,
ii) locuințe care să permită populației să își mențină și să își
îmbunătățească nivelul calității vieții și iii) condiții care să permită
cetățenilor să își atingă potențialul. Indicele regional al progresului
social, care a fost introdus după modelul SUA, este construit pe baza a
50 de indicatori sociali și de mediu, grupați în raport cu trei dimensiuni
și 12 componente (Tabelul 9.2), după cum urmează:
847
Tabelul 9.2. Indicele regional al progresului social în UE

Dimensiuni Nevoi umane de bază Bunăstare Oportunitate
 Nutriție și îngrijire  Acces la  Drepturi
medicală de bază cunoștințe de bază personale
Componente
 Apă și salubritate  Acces la informații  Libertatea
și comunicații individuală și a
alegerii
 Locuință  Sănătate și  Toleranță și
bunăstare incluziune
 Securitate personală  Calitatea mediului  Acces la educație
avansată
Sursa: Comisia Europeană (2016).
Acest parametru complex ia valori cuprinse între 0 și 100, un nivel

mai apropiat de 100 indicând un grad mai ridicat al dezvoltării. Conform
acestui criteriu de analiză, în ceea ce privește regiunile de dezvoltare ale
României, cele mai mici scoruri sunt înregistrate de regiunile Sud
Muntenia (41,8), Nord‐Est (43,5) și Sud‐Est (42,9), valori mai ridicate
regăsindu‐se în cazul regiunii București‐Ilfov (52) și Vest (50).
Însă, raportându‐ne la ansamblul Uniunii Europene, indicele
regional al progresului social evidențiază situația nefavorabilă a tuturor
zonelor de dezvoltare din România, acestea regăsindu‐se între ultimele
20 de regiuni din UE după valoarea acestui indicator (din 272 de zone
cuprinse în analiză). De menționat că în acest grup care cuprinde
ultimele 20 de regiuni ale Uniunii după nivelul indicelui regional al
progresului social se mai regăsesc toate cele șase zone din Bulgaria,
patru regiuni din Italia și două din Grecia. Rezultă că, atunci când se iau
în calcul și factori sociali și de mediu ai dezvoltării, nu doar parametrul
economic privind nivelul PIB pe cap de locuitor, toate regiunile din
România, inclusiv București‐Ilfov, prezintă decalaje importante
referitoare la gradul de dezvoltare față de statele europene avansate.
Și Comisia Europeană (2016) notează că progresul social al unei
regiuni nu depinde numai de nivelul PIB pe cap de locuitor, astfel că
zone cu valori apropiate ale PIB per capita înregistrează performanțe
foarte diferite în ceea ce privește indicele regional al progresului social.
848
Indicele de dezvoltare incluzivă (elaborat de Forumul Economic

Mondial) – care analizează progresul economic prin prisma unor piloni
precum: i) creșterea și dezvoltarea23, ii) incluziunea socială și echitatea
între generații24, iii) sustenabilitatea administrării resurselor naturale
și financiare25 – arată o poziție relativ nefavorabilă a României. Astfel,
țara noastră ocupă locul zece în clasamentul celor 74 de state
emergente din punctul de vedere al dezvoltării incluzive, situându‐se în
urma Lituaniei (locul 1), Ungariei (locul 2), Letoniei (locul 4), Poloniei
(locul 5) și Croației (locul 7). În clasamentul mondial, din 103 țări
analizate, România ocupă locul 35, cu o valoare a indicelui dezvoltării
incluzive mult inferioară Norvegiei (locul 1 mondial), Elveției,
Danemarcei, Cehiei, Estoniei, Sloveniei, Slovaciei etc.
La rândul său, Banca Mondială (2018b) propune ca, pentru
evaluarea performanțelor economice ale unei țări, să se utilizeze ca
alternativă la indicatorul tradițional privind PIB – care cuantifică
veniturile, ca elemente de flux – analiza averii și activelor care stau la
baza realizării acestor venituri (elemente de stoc). Efectuarea unui
diagnostic al performanței unui stat numai pe baza PIB este considerată
similară cu analiza unei companii numai pe baza veniturilor acesteia, și
nu pe baza întregului set de indicatori din bilanț, care oferă o imagine
completă a eficacității și sustenabilității firmei, incluzând informații
despre venituri, cheltuieli, active, datorii etc. Același studiu arată că
stocul total de avuție pe cap de locuitor (estimat la 107 mii USD) în
cazul României este semnificativ mai redus prin comparație cu alte
state din regiune, precum Polonia (circa 150 mii USD/locuitor), Ungaria
(160 mii USD/locuitor), Slovacia (200 mii USD/locuitor), Slovenia
(350 mii USD/locuitor) etc.
Mai mult, avuția românilor nu numai că este redusă, dar este și
foarte concentrată la nivelul unui număr restrâns de cetățeni. Studii
recente (UniCredit, 2018) scot în evidență faptul că avuția financiară
netă a populației din România se situează la unul dintre cele mai reduse
niveluri din regiune (21% din PIB în 2017, sub media Europei Centrale

23 PIB pe cap de locuitor, rata ocupării, productivitatea muncii și speranța de viață
sănătoasă.
24 Venitul median al gospodăriilor și coeficientul Gini al avuției.
25 Economisirea netă ajustată, ponderea datoriei publice în PIB, rata de dependență și
intensitatea în emisii de carbon.
849
și de Est de 28%). Comparativ, Croația, Cehia și Ungaria prezintă cele

mai ridicate valori ale indicatorului, ponderea în PIB a avuției financiare
nete a populației fiind în aceste țări de până la 3,7 ori mai mare decât în
România (Cehia 77%, Croația 54%, Ungaria 51%).
Într‐un asemenea context, este de subliniat că numai 24% dintre
cetățenii din România26 își permit să meargă o dată pe an în vacanță,
țara noastră fiind plasată pe ultimul loc din Uniunea Europeană din
acest punct de vedere. Astfel, și acest indicator evidențiază diferențele
semnificative referitoare la gradul de dezvoltare a României față de
celelalte state europene, în care se înregistrează o medie de 61%
privind cetățenii ce au efectuat activități turistice în scop personal. În
țări precum Suedia, Cehia, Luxemburg, Olanda și Finlanda, peste 80%
dintre cetățeni pot merge în vacanță anual (de cele mai multe ori în
străinătate), procente semnificativ mai ridicate decât în țara noastră
fiind înregistrate și în state foste socialiste din regiune, cum ar fi Estonia
(69%), Slovacia (66%), Letonia (58%), Polonia (57%), Ungaria (56%) etc.
Datele expuse mai sus confirmă faptul că, așa cum s‐a menționat în
Secțiunea 9.4, abordarea convențională privind cuantificarea dezvoltării
care are ca indicator principal nivelul PIB pe locuitor nu reflectă cu
acuratețe gradul real de dezvoltare a unei țări. În acest sens, instituții
internaționale prestigioase au completat metodologia convențională cu
unele criterii suplimentare. În cadrul acestor abordări neconvenționale,
se disting trei categorii principale de metodologii: i) a Băncii Mondiale,
care folosește venitul național brut (VNB) pe locuitor, ii) a Organizației
Națiunilor Unite, care evaluează dezvoltarea pe baza unui indicator
compozit (indicele dezvoltării umane – IDU), și iii) a Comisiei Europene,
care utilizează 100 de indicatori ai dezvoltării sustenabile, structurați în
17 categorii.
Conform abordării convenționale, România se situează în
proximitatea mediei globale privind nivelul PIB pe locuitor, dar
metodologia este simplistă. Astfel, valoarea acestui indicator a ajuns în
anul 2016 la aproximativ 10,1 mii USD (Graficul 9.15) față de media la
nivel internațional de 10,3 mii USD, cu mențiunea că media UE este însă
semnificativ mai ridicată, respectiv de 35,8 mii USD. România are,
așadar, un standard de viață mult inferior mediei europene și, de

26 Date pentru anul 2016, conform EUROSTAT.
850
fiind îngreunată de obturarea canalelor distribuirii primare şi

secundare, ca efect al asimetriei cadrului juridic, al indisciplinei de plăți
și al ilegalităților din societate.
La rândul său, Comisia Europeană folosește pentru evaluarea
dezvoltării statelor un set de indicatori complementari, fără mecanism
de agregare. Comisia constată că nu orice spor al creșterii economice
aduce dezvoltare pe termen lung. De aceea, creșterea economică se
impune a fi echilibrată, incluzivă, prietenoasă cu mediul înconjurător și
inteligentă. În acest sens, Comisia Europeană a stabilit 100 de indicatori
ai dezvoltării sustenabile, grupați în 17 categorii.
Din perspectiva indicatorilor de dezvoltare sustenabilă utilizați de
Comisia Europeană, țara noastră prezintă încă deficiențe serioase
privind nivelul condițiilor de viață, îndeosebi cele referitoare la
sănătate, educație, salubritate, sărăcie etc.
Deși a înregistrat unele progrese cantitative semnificative, România
se situează pe ultimele locuri ale clasamentului european referitor la
diverse aspecte privind riscul de sărăcie și sistemul de sănătate, astfel:
− 24% din populație trăiește într‐o stare severă de sărăcie,
indicator care corespunde unei reduceri cu 14 p.p. față de anul
2007, dar reprezintă un nivel triplu față de media UE (8%), ceea
ce situează România pe locul 27 din cele 28 de state membre;
− 39% din populație este în pericol de sărăcie sau excluziune socială;
deși față de anul 2007 s‐a înregistrat o scădere de 10 p.p., ponderea
actuală se situează cu 13 p.p. peste media UE (România se plasează
pe locul 27 în UE conform acestui indicator);
− securitatea financiară a fermierilor este la cea mai redusă cotă în
cadrul Uniunii (venitul mediu din agricultură pe unitate de lucru
anuală este de numai 3,8 mii euro în România, de 4 ori mai scăzut
comparativ cu nivelul mediu din UE, respectiv 15,4 mii euro);
− speranța de viață la naștere este de 75 de ani (de la 71 de ani în
2000), semnificativ mai redusă față de 81 de ani în UE (locul 27);
− rata deceselor din cauza bolilor cronice, de 235 de cazuri la 100
mii de locuitori, deși în scădere de la 301 în anul 2000 (–22%),
este aproape dublă față de media europeană (locul 25).
Sistemul de educație din România prezintă, de asemenea,
probleme serioase referitoare la:
− abandonul școlar timpuriu care, deși în reducere (de la 23% în
2000 la 19% în 2016), se menține substanțial peste media UE
(11%), situându‐ne pe locul 26 în cadrul Uniunii;
854
− 39% din populație are dificultăți la citire, aproape dublu față de

celelalte state UE (cu o medie de 20%), ceea ce ne plasează pe
locul 27;
− situația educației terțiare și a participării adulților la învățare
situează România pe ultimul loc în UE.
Și la alți piloni importanți de care depinde dezvoltarea economică
a României se înregistrează performanțe scăzute. În pofida unor
evoluții cantitative favorabile, țara noastră se află pe poziții codașe în
ierarhia europeană privind:
− gradul de ocupare în industriile cu grad tehnologic mediu‐ridicat
și ridicat și în serviciile cu un grad sporit de cunoaștere, care este
de numai 28% față de 46% media UE (locul 28);
− ponderea tinerilor fără loc de muncă neincluși în forme de
învățământ sau pregătire profesională este situată la 20%
comparativ cu 14% media în celelalte state UE (locul 25);
− accesul la energie termică, în condițiile în care 13% din populație
nu‐și poate asigura un nivel adecvat al căldurii în locuință, față
de 9% media UE (locul 20);
− numărul accidentelor fatale la locul de muncă (5,6 persoane la
100 mii de angajați, față de 1,8 în UE), ceea ce ne situează pe
ultima poziție, respectiv locul 28.
O evoluție nefavorabilă în perioada recentă prezintă și indicatorul
privind rata de inactivitate din cauza responsabilităților de îngrijire a
familiei, care a crescut de la 13% în anul 2000 la 22% (locul 17) în 2016
(+9 p.p.), peste media UE de 21%, reflectând atât posibilitățile
financiare limitate la nivel familial, cât și insuficiența serviciilor sociale
de profil, la tarife accesibile pentru majoritatea populației.
Nu numai că nivelul de trai din România este semnificativ mai
scăzut față de celelalte state europene (locul 27, conform PIB/locuitor
la PPS), dar nivelul inegalității veniturilor se situează la una dintre cele
mai ridicate cote din UE, astfel:
− ponderea în venituri a celor mai săraci 40% dintre cetățeni este
de doar 17% în România (locul 28), cu 4 p.p. mai puțin decât
media UE de 21%;
− coeficientul Gini aferent venitului disponibil, care reflectă gradul
de polarizare în societate, a urcat la aproximativ 35 în 2016 (de
la 29 în 2000), peste media europeană de 31, România ocupând
locul 26 în privința acestui indicator.
855
Responsabilitatea comportamentului de consum este relativ

redusă, ținând cont de faptul că orașele și comunitățile din România
prezintă deficiențe majore referitoare la:
− rata de reciclare a deșeurilor municipale (locul 27);
− rata de reciclare și depozitare a deșeurilor, exceptând deșeurile
minerale majore (rata de recuperare27), care este semnificativ
mai scăzută decât în spațiul comunitar european, respectiv de
32% față de 55% media UE, ceea ce ne plasează pe locul 24.
În partea inferioară a clasamentului european ne situăm și la
indicatori privind calitatea apei (locul 28), progresul privind reducerea
intensității emisiilor de gaze (locul 22) și asistența oficială privind
dezvoltarea (locul 24).
Situații mai bune comparativ cu media UE înregistrăm la spațiile
de locuit, în sensul că 13% din populația României trăiește într‐o
locuință deteriorată (locul 11) comparativ cu o medie de 15%. Cu toate
acestea, ponderea populației fără condiții minime sanitare în interiorul
locuinței, în pofida reducerii de la 42% în 2007 la 31% în 2015, rămâne
cea mai ridicată (locul 28) din UE, unde media este de numai 2%. Astfel,
sustenabilitatea locativă în România este la cote îngrijorătoare, fapt
demonstrat și de rata de supraaglomerare a locuințelor, care se situează
la aproape 50%, ceea ce reprezintă un nivel triplu față de media
europeană (poziționând România pe ultimul loc în UE).
Supraaglomerarea locuințelor se produce în contextul în care 35,1%
dintre gospodăriile din țara noastră cuprind mai mult de trei adulți, acest
procent fiind cel mai mare dintre toate țările UE, respectiv de aproape
două ori mai mare comparativ cu media europeană (18,5%). Vârsta la care
tinerii români28 părăsesc locuința părinților este ridicată, respectiv 28,1
ani în 2016 (cu doi ani peste media UE de 26,1 ani), fiind în creștere ușoară
față de începutul anilor 2000 (27,6 ani în 2002). Această situație
nefavorabilă se înregistrează îndeosebi din cauza faptului că majoritatea
tinerilor se confruntă cu mari dificultăți financiare, ceea ce le îngreunează
accesul la o locuință proprie în condiții rezonabile de preț. Studiile de
specialitate (Dumitru, 2018) arată că locuințele românilor sunt uzate fizic
și moral (jumătate dintre case sunt construite înainte de anul 1971), au
nevoie de modernizări și reabilitări, iar suprafața medie locuibilă (41 de

27 Indicatorul evaluează gestionarea deșeurilor (cu excepția deșeurilor minerale
majore) prin șase tipuri de tratare: recuperare, incinerare cu recuperare de
energie, alte incinerări, eliminare pe sol, tratarea terenurilor și alte eliminări.
28 Medie între femei și bărbați, conform EUROSTAT.
856
metri pătrați) este cea mai mică din Uniunea Europeană (unde media
suprafeței locuibile a unui spațiu rezidențial este de peste două ori mai
mare, respectiv de 90,1 metri pătrați). Combinația dintre gospodăriile
numeroase, formate din membri ai familiei din mai multe generații, și
spațiile reduse de locuit conduce la o problemă acută a supraaglomerării
locuințelor în România (Dumitru, 2018).
Pe lângă constatările de mai sus care evidențiază situația prezentă
nefavorabilă a României în privința elementelor esențiale care definesc
dezvoltarea, există și alte lucrări care arată că, mai mult, la anumiți
indicatori de bază ai dezvoltării, țara noastră a cunoscut chiar un declin în
ultimii 30 de ani: „Față de anii 1990, România chiar a înregistrat regrese
referitoare la premisele fundamentale ale dezvoltării, cum ar fi:
învățământul, ca sferă de cuprindere și din punct de vedere calitativ; a
crescut substanțial datoria externă, iar capacitatea de plată s‐a diminuat;
infrastructura a progresat numai marginal (ținând cont de evoluția din alte
țări și de intervalul de timp, se poate spune că s‐a înregistrat înrăutățirea
acesteia); trecerea de la comunism la capitalism nu presupunea irosirea
unor acumulări foarte importante pentru dezvoltare obținute din perioada
anterioară anului 1989, respectiv nu implica dezindustrializarea,
dezorganizarea agriculturii și declinul învățământului; asemenea evoluții
nefavorabile nu s‐au mai înregistrat în nicio altă țară fostă socialistă; se
poate concluziona că România nu a făcut niciodată în ultimii ani din
dezvoltare o prioritate veritabilă” (Dobrescu, 2016).
Ținând cont de datele prezentate anterior, precum și de calitatea și
eficiența scăzute ale politicilor publice din România care s‐au reflectat în
ritmul lent de îmbunătățire a infrastructurii, în dispersia accentuată a
veniturilor în societate, în deteriorarea calității serviciilor de sănătate,
educație etc., considerăm că, pentru evaluarea în mod realist a nivelului de
dezvoltare a României, este mai adecvată utilizarea metodologiei Comisiei
Europene. Astfel, indicatorii care reflectă nu numai volumul realizat al PIB,
ci și repartizarea eficace a acestuia pentru sporirea nivelului de trai al
cetățenilor (salarii, sănătate, educație, infrastructură etc.) sunt cei mai
potriviți pentru a evalua cu acuratețe nivelul dezvoltării unei țări. Aceasta
deoarece în România autoritățile nu reușesc să transfere creșterea
economică în condiții mai bune de trai pentru populație, țara noastră fiind
situată pe ultimul loc în UE din punctul de vedere al progresului social
(capacitatea unei societăți de a satisface nevoile de bază ale cetățenilor și
de a crea oportunități de dezvoltare a acestora). Pe plan global,
857
examinarea indicelui de progres social (Deloitte și Social Progress

Imperative, 2018), care măsoară calitatea vieții și bunăstarea socială a
cetățenilor, din perspectiva a trei dimensiuni principale pe 12 coordonate,
arată că România se plasează pe locul 44 din 146 state cuprinse în analiză.
Studiul ia în calcul aspecte precum: i) nevoile de bază (hrana și
îngrijirea medicală, apa și salubritatea, locuirea, siguranța personală),
ii) fundamentele bunăstării (acces la educația de bază, la comunicații și
informații, sănătate și bunăstare, calitatea mediului) și iii) oportunitatea
(drepturi personale, libertate individuală și de alegere, incluziune, acces la
educație avansată). Capitolele la care România înregistrează cele mai mari
deficiențe (servicii de apă și canal, salubritate, accesul la servicii medicale
de calitate, accesul la educația avansată, speranța de viață, incluziunea
socială etc.) arată deficiențele în distribuirea creșterii economice și privind
efectuarea cheltuielilor publice. Dintre statele din Europa Centrală și de
Est, cele mai bune punctaje, conform indicelui de progres social, sunt
obținute de Slovenia (locul 22 mondial), Cehia (26), Estonia (27), Lituania
(31), Polonia (32), Slovacia (35), cu mențiunea că Ungaria se situează pe
locul 36, Croația pe 37, Letonia ocupă locul 39 și Bulgaria 40.
9.6. Creştere economică constantă şi disparităţi

sociale ridicate
În România, ponderea ridicată a categoriei de cetățeni cu o situație

financiară modestă este demonstrată și de distribuția inadecvată a
veniturilor salariale, ceea ce reflectă faptul că mulți cetățeni care au un
loc de muncă se confruntă cu dificultăți financiare, întrucât salariul
obținut este foarte modest. Astfel, în luna octombrie 2017, distribuția
veniturilor salariale brute ale angajaților din România reflectă o
polarizare accentuată (PIAROM, 2018), după cum urmează: i) 36,6%
(1,9 mil. de persoane) dintre angajați aveau un câștig la nivelul
salariului minim (1450 lei, respectiv circa 315 euro); ii) 92,4% (4,8 mil.
de persoane) dintre angajați primeau un salariu mai mic de 1000 euro;
iii) numai 1,8% (91 mii de persoane) dintre salariați înregistrau un
câștig mai mare de 2000 euro (detalii în Secțiunea 8.5).
Această realitate negativă se înregistrează în condiţiile în care
economia reală prezintă un grad ridicat de concentrare la nivelul
domeniilor de activitate cu complexitate scăzută și cu o capacitate
redusă de creare a VAB, ceea ce corespunde unor locuri de muncă slab
858
remunerate. Mai mult, o pondere ridicată a populației este localizată în

mediul rural, iar acești cetățeni nu au surse de venit, ci trăiesc
preponderent pe seama autoconsumului.
La rândul său, distribuţia economisirii confirmă disparitățile
sociale accentuate din România. Totalitatea depozitelor persoanelor
fizice însumează 143 mld. euro, corespunzătoare unui număr de
10,3 mil. de deponenţi la finele anului 2016. Pentru rigoarea concluziilor
analizei, se exclud din numărul total de deponenţi (10,3 mil. de
persoane) cei 3,9 mil. de cetăţeni cu depozite situate sub 100 lei
(ale căror conturi nu reflectă practic fenomenul de economisire, ci
reprezintă mai degrabă instrumente curente de încasări şi plăţi),
rezultând un număr de 6,4 mil. de deponenţi. Şi în structura acestora,
disparităţile în privinţa economisirii sunt foarte accentuate (detalii la
Secțiunea 5.3.4): i) 62% dintre deponenţi, respectiv cei cu cele mai mici
economii (3,9 mil. de persoane), dețin numai 3,45% din valoarea
depunerilor la bănci (ceea ce corespunde unui depozit mediu de
1.263 lei); ii) 0,13% dintre deponenţi (cca 10 mii de persoane), cu cele
mai mari sume, dispun de 14,4% din economii (în medie 2,44 mil.
lei/deponent), respectiv de cca 4 ori mai mult decât prima grupă de
mici deponenţi în număr de 3,9 mil. persoane fizice.
În acest context al unor pronunțate distorsiuni în distribuirea și
redistribuirea valorii nou create în România, se constată că avansul PIB
din ultimii ani s‐a reflectat numai parţial în reducerea ratei sărăciei. De
subliniat că, în timp ce nivelul PIB a crescut în 2016 cu 36% faţă de anul
2007 (de la 125 mld. euro la 170 mld. euro), rata riscului de sărăcie și a
excluziunii sociale a scăzut cu numai jumătate din acest nivel, respectiv
cu 17,5% (la circa 39% în anul 2016, așa cum s‐a arătat anterior).
De altfel, Banca Mondială (2018b) arată că transformarea din
ultimii ani a României ecranează povestea a „două Românii”: pe de o
parte, una urbană, dinamică și integrată în UE, pe de altă parte, una
rurală, săracă și izolată. Astfel, în studiu se arată că: i) în pofida
avansului indicatorului PIB per capita, România rămâne țara cu cea mai
mare pondere a persoanelor sărace din UE, circa 25% dintre cetățeni
supraviețuind cu mai puțin de 5,5 USD/zi; prosperitatea, creșterea
economică și dezvoltarea în România nu sunt împărțite în mod egal
între cetățeni; aproximativ jumătate din populația cu cele mai reduse
venituri nu lucrează, iar alți 28% dintre acești cetățeni sunt implicați în
agricultura de subzistență; ii) disparitățile între zonele urbane și rurale
sunt în creștere; accesul la serviciile publice rămâne limitat pentru
859
numeroși cetățeni, în special din zonele rurale; iii) după anul 1990,
creșterea economică a avut unul dintre cele mai mari niveluri de
volatilitate din UE, iar costurile ajustărilor necesare corecției
dezechilibrelor macroeconomice au fost repartizate disproporționat,
categoria celor mai vulnerabili cetățeni suportând cea mai mare povară;
iv) pentru a asigura un nivel sustenabil al convergenței către standardul
de viață din UE, România trebuie să îmbunătățească motoarele creșterii,
respectiv să majoreze calitatea investițiilor de capital, să asigure o forță
de muncă mai bine pregătită și o alocare mai eficientă a resurselor.
9.7. Evoluţia capitalului şi efectele asupra dezvoltării

României
Ambele abordări privind cuantificarea dezvoltării, atât cea

convențională, cât și cea neconvențională, au la bază produsul intern
brut ca indicator esențial. În cadrul lucrării (Capitolul 3) s‐a demonstrat
că, în România, factorul principal de influență a creșterii economice
potențiale este capitalul, atât direct, prin volumul său, cât și indirect,
prin intermediul factorului total de productivitate. Rezultă, în acest
context, importanța proceselor de economisire internă și de investire,
în scopul extinderii bazei de capital sub aspect cantitativ și calitativ.
În acest sens, considerăm că este edificatoare analiza evoluției
principalilor parametri cantitativi și structurali ai economiei reale – pilonul
esențial al generării creșterii economice.
Din examinarea dinamicii capitalului din sectorul firmelor, se
constată că, în condițiile sporirii de 6 ori a veniturilor societăților
comerciale în perioada 1994–2016 (+220 mld. euro, de la 43 mld. euro
la 263 mld. euro), capitalurile proprii au crescut de numai 1,3 ori
(+22 mld. euro, de la 73 mld. euro la 95 mld. euro, inclusiv provizioane),
în timp ce datoriile totale ale companiilor s‐au multiplicat în ritm foarte
accelerat, respectiv de peste 10 ori (+177 mld. euro, de la 19 mld. euro
în 1994 la 196 mld. euro în anul 2016). Astfel, de la un raport între
capitalurile proprii ale societăților comerciale și datoriile acestora de
80%–20% în anul 1994, s‐a ajuns la finele anului 2016 ca proporția să
fie de 33%–67%. În aceste condiții, indicatorul debt‐to‐equity a crescut
substanțial, de la 0,3 la 2,1, în perioada analizată, ceea ce arată că
economia de piață românească s‐a construit și se bazează în principal
pe datorii, și nu pe capital, așa cum este firesc în societatea capitalistă.
860
În contextul prezenței pe piaţă a foarte multor societăţi comerciale

care înregistrează pierderi cronice sau nu au nicio activitate, în anul
2016, circa 44% (276,5 mii de companii) din numărul total de firme din
economie nu respectau condiţiile legale privind capitalizarea, în sensul că
nivelul capitalurilor proprii era mai redus decât jumătate din capitalul
subscris vărsat. Dintre acestea, 268,5 mii de firme (42% din numărul de
companii din economie) înregistrau chiar capital negativ în 2016, având
datoriile mai mari decât activele. Această situație este deosebit de
îngrijorătoare, având în vedere că o valoare pozitivă a capitalului propriu
constituie garanţia că firma are posibilitatea să îşi onoreze obligaţiile faţă
de creditori pe parcursul desfăşurării activităţii, asigurând un climat de
încredere și predictibilitate în cadrul mediului de afaceri. În aceste
condiții, necesarul de recapitalizare pentru atingerea a 50% din capitalul
social a ajuns la o sumă extrem de ridicată, respectiv de 34,5 mld. euro
(reprezentând 21% din PIB), suma fiind de aproximativ 11 ori mai mare
faţă de anul 2000 (2,9 mld. euro, respectiv 8,5% din PIB). Rezultă că,
având în vedere stocul capitalului propriu al firmelor, care la finele anului
2016 a însumat 87 mld. euro, în condițiile în care cele 276,5 mii de
companii menționate anterior nu ar fi înregistrat un deficit cronic de
capital, cuantumul total al capitalului din România ar fi fost de 121,5 mld.
euro (87 mld. euro + 34,5 mld. euro). În consecință, putem concluziona
că, în prezent, sectorul real al economiei autohtone funcționează cu
numai 71,6% din necesarul legal de capital.
Apetitul redus față de risc al antreprenorilor români și străini,
demonstrat prin aporturile minime de capital în propriile firme, conduce la
situația frecvent întâlnită în care falimentul la care recurg multe firme
provoacă pierderi masive creditorilor acestora și numai în mică măsură
proprietarului (de cele mai multe ori doar în limita capitalului social
investit, respectiv de 44 euro pentru SRL – formă de organizare regăsită la
98% din numărul de firme din România). Aceasta, spre deosebire de
situația normală care se întâlnește în statele cu economii de piață
performante, unde, în caz de faliment, creditorii își recuperează creanțele
la un nivel cât mai ridicat posibil, iar perdantul principal este
antreprenorul care nu a gestionat corespunzător riscul afacerii.
Comportamente de natura celor descrise mai sus, profund
distorsionate, au efecte negative asupra circuitului normal al banilor
în economie, în România, durata de achitare a furnizorilor fiind mult
mai ridicată comparativ cu alte țări (116 zile în anul 2016, similar
nivelului înregistrat în timpul crizei, față de 41 de zile în Polonia și 19
861
zile în Germania). De asemenea, durata de încasare a creanţelor

a crescut semnificativ în ultimii ani (de la 78 de zile în perioada
2004–2006 la 92 de zile în anul 2016 comparativ cu 56 de zile în
Polonia și 24 de zile în Germania).
Pe baza celor prezentate anterior, se poate concluziona că, dacă în
comunism pierderile și arieratele arătau lipsa de eficiență a
întreprinderilor statului din cauza nivelului prea ambițios al
obiectivelor stabilite prin plan în raport cu resursele alocate, după anul
1989, menținerea unor volume ridicate de pierderi și arierate în
economia de piață românească demonstrează existența unui stat slab,
care tolerează indisciplina de plăți cronică și falimentele „programate”
de debitori în dauna creditorilor, ceea ce generează un permanent
proces de redistribuire a valorii în favoarea antreprenorilor incorecți,
care nu respectă principiile concurenței loiale pe piață. Aceste situații
anormale conduc la concluzia că, în România, nici după aproape treizeci
de ani de la căderea comunismului, disciplina de plan din acele vremuri
nu a fost înlocuită cu disciplina de plată, iar economia de piață
autohtonă nu funcționează după principiul clasic „câștig privat
concomitent cu profit public” (private gain, public profit), antreprenorii
dovedind un comportament de tipul „câștig privat, pierdere publică”
(private gain, public loss).
În contextul capitalizării foarte reduse a firmelor și al încetinirii
accentuate a derulării plăților în economie, companiile din România
înregistrează un volum modest și o structură ineficientă a investițiilor.
Acestea au avut, de asemenea, o volatilitate ridicată în perioada
2000–2016, prezentând o structură calitativă slabă și o concentrare în
special în sectorul construcțiilor rezidențiale și în cel al comerțului.
Analiza fluxurilor de capital din sectorul bancar arată că intrările
de fonduri din străinătate nu au stimulat dezvoltarea, ci au adâncit şi
finanţat dezechilibrele economice. Astfel, începând cu anul 2004, când a
devenit certă intrarea în NATO şi aderarea la UE, fluxurile externe
private de capital au fost foarte generoase cu România, datorită
diferenţialului ridicat de dobândă (rate mai mari obţinute de investitori
comparativ cu cele din ţările dezvoltate), în condiţiile deschiderii pieţei
româneşti pentru fluxurile de capital străin. Acestea au fost utilizate
atât pentru acoperirea unui sold negativ în creştere semnificativă al
bugetului, cât şi a deficitului în adâncire al sectorului privat, generat de
sporirea investiţiilor acestuia şi de înclinaţia firească a populaţiei
pentru îmbunătăţirea standardului de viaţă prin achiziţia unor bunuri
862
de folosinţă îndelungată. Fluxurile substanțiale de capital străin au fost

posibile în condiţiile respectării de către România a obligaţiei asumate
privind liberalizarea contului de capital în luna septembrie 2006,
respectiv înainte de intrarea în Uniunea Europeană (ianuarie 2007).
În aceste condiții, deficitele gemene (bugetar şi extern) au atins
vârfuri total nesustenabile în anii 2007 și 2008, inclusiv din cauza
caracterului prociclic al politicii fiscale și a veniturilor, ceea ce a creat o
vulnerabilitate majoră economiei și finanțelor publice, astfel încât, în
momentul crizei, România a fost nevoită să aplice o ajustare
substanţială. În timpul corecţiei din intervalul 2009–2011, în condiţiile
unui mediu economic intern fragil, capitalul privat străin, intrat anterior
în volume semnificative, a ieşit din ţară în mod accelerat.
Pentru finanţarea deficitului extern şi credibilitatea corecţiei
economice, România a fost nevoită să apeleze, în locul fluxurilor de
capital privat străin, generoase până atunci, la un împrumut substanţial
de la instituţiile publice internaţionale (FMI, BIRD şi Comisia
Europeană). Aşadar, capitalul privat străin care sosea fără condiţii şi a
creat românilor iluzia că, odată cu intrarea în UE, vor ajunge automat şi
rapid la standardele de viaţă occidentale a fost înlocuit cu capitalul
public străin, care a venit însă „la pachet” cu impunerea unei corecţii
economice dure, reflectate în căderea dramatică a PIB, în comprimarea
puterii de cumpărare a populaţiei şi în creşterea accentuată a şomajului.
Nota de plată, constând în costurile sociale cauzate de ajustarea
masivă obligatorie pentru a avea acces la împrumutul de circa 18 mld.
de euro acordat din capitalul public internaţional, au achitat‐o în final,
din cauza caracterului profund injust al corecției, cetăţenii cu venituri
modeste, al căror nivel de trai a fost grav afectat pentru următorii ani, în
timp ce capitalul privat străin care a încurajat şi finanţat dezechilibrele
din România, precum şi grupuri restrânse de persoane fizice rezidente
beneficiare ale politicilor interne prociclice au rămas cu profiturile.
Pe acest fond al creșterii slabe a capitalului în economia reală și al
volatilității ridicate a fluxurilor de capital în sectorul bancar, creșterea PIB
a înregistrat o medie de numai 2% pe an în perioada 1990–2017, cu
fluctuații ample, în contextul în care: i) dinamica PIB a oscilat între un
minim de –13% în 1991 și un maxim de +8,4% în anul 2004, iar ii) în 74%
(20 din 27 de ani) din intervalul analizat s‐a înregistrat un avans economic,
în timp ce în 26% (7 din 27 de ani) din perioadă economia s‐a contractat.
Astfel de fluctuații frecvente ale activității economice nu puteau asigura
863
dezvoltarea unei țări emergente cum este România. Spre comparație,

Polonia a avut o creștere economică medie de 3,7% în intervalul
1990–2017 (cu variații mai reduse, respectiv între –7% și 7%),
înregistrând un spor de PIB în 96% din perioadă (26 din 27 de ani).
Bulgaria a realizat o creștere medie a PIB de 2,23%, cunoscând un avans al
PIB în 81% din timp, în timp ce Ungaria și Cehia au avut creșteri medii
similare României (2,02%, respectiv 1,96%), cu mențiunea că aceste două
state au pornit de la un PIB semnificativ mai ridicat.
Cu o economie reală caracterizată prin: i) decapitalizare cronică
(deficit de capital însumând 34,5 mld. euro, respectiv 21% din PIB);
ii) indisciplină cvasigeneralizată de plăți; iii) falimente „programate” de
debitori pe costul creditorilor; iv) investiții modeste ca volum și ineficiente
calitativ; v) creștere economică medie de numai 2% în ultimii 28 de ani,
precum și cu intrări de capitaluri volatile în sistemul bancar, localizate în
sfera creditului de consum și imobiliar, și nu în proiecte de modernizare a
sectoarelor productive (industrie, agricultură etc.), România nu se putea
înscrie pe un parcurs sustenabil al dezvoltării.
Adăugând la aceste realități negative politica prociclică fiscală și a
veniturilor din perioada 2006–2008, rezultă că un asemenea tablou
economic nu putea duce în perioada postcriză decât la ajustarea severă
și, pe deasupra, injustă, care a dat înapoi țara cu șase ani (volumul PIB
din anul 2008 a fost obținut abia în anul 2014), îndepărtând orizontul
declanșării dezvoltării economico‐sociale a României.
9.8. Capcana venitului mediu
Ținând cont de performanțele economice relativ slabe prezentate

anterior, există indicii îngrijorătoare că România se află în zona de risc
privind capcana venitului mediu29 (eng. Middle Income Trap – MIT),
deoarece economia autohtonă înregistrează situaţii nefavorabile la șase

29 Deși nu beneficiază de o definiție unanim acceptată în literatura de specialitate, capcana
venitului mediu este definită în general prin riscul ca economia să înregistreze o

plafonare în zona de venit mediu sau o încetare a convergenței față de statele
dezvoltate, pe fondul stagnării productivității și al pierderii competitivității din cauza
investițiilor reduse, a diversificării industriale scăzute și a condițiilor nefavorabile pe
piața muncii (inclusiv creșterea alertă a salariilor), nefiind în măsură să țină pasul cu
economiile mai dezvoltate, în special în ceea ce privește evoluția pe piețele produselor
cu valoare adăugată ridicată.
864
Referitor la ponderea produselor cu nivel înalt de tehnologie

exportate, România, deși se situează într‐o poziție mai favorabilă decât
Portugalia (pondere de 8,5% față de 5,3%, Graficul 9.28), prezintă un
grad relativ redus de complexitate a bunurilor industriei prelucrătoare
comercializate la export32. De altfel, Portugalia a înregistrat la jumătatea
anilor 2000 un nivel al ponderii produselor cu un grad ridicat de
tehnologie exportate similar cu cel din prezent în cazul țării noastre,
după care a prezentat o scădere accentuată a acestui parametru.
În ceea ce privește calitatea instituțională, nivelul la care se
situează România (locul 86 în clasamentul mondial) este mult inferior
celui aferent Portugaliei (locul 43), fapt care reprezintă un risc major la
adresa asigurării sustenabilității evoluției economiei în anii următori,
atunci când o serie dintre stimulii (fiscali, monetari etc.) care au
contribuit la dinamica recentă își vor fi atins limitele.
Distinct de criteriile examinate anterior, pornind de la abordările de
profil identificate în literatura de specialitate, prezintă relevanță analiza
structurii pe ramuri a economiei. În acest sens, este de subliniat faptul că,
în lipsa unor investiţii în ramuri cu VAB ridicat, industria portugheză a
„îngheţat” din anul 2005 la o pondere de cca 18% din VAB total. În
Portugalia, ponderea ridicată în VAB a comerţului (25,2% în 2017 față de
22,3% în 2005; în România, ponderea este de 20,5% în prezent) şi a
administraţiei publice, inclusiv serviciile de educație, sănătate, apărare și
activități sociale (19,2% în 2017 comparativ cu 22,4% în 2005; în
România, ponderea este de 13,1%) demonstrează că aceste sectoare nu
asigură în mod automat tracţiunea necesară pentru înregistrarea unor
progrese semnificative în privința convergenței reale.
În concluzie, în pofida reducerii în mod alert a decalajelor în
perioada postcriză, caracterizată inclusiv prin ameliorarea substanțială
a productivității muncii, economia României nu este lipsită de riscul
plafonării activității, pe fondul vulnerabilităților existente la nivelul
îmbunătățirii din punct de vedere cantitativ și calitativ a factorilor de
producție. Încetinirea substanțială a acumulării de capital (în condițiile
creșterii înclinației spre consum, sub acțiunea unor politici interne care
nu includ în mod adecvat măsuri de redistribuire a veniturilor) și

32 Ponderea produselor cu nivel înalt de tehnologie exportate a fost în zona euro de
cca 17% în anul 2016.
871
ameliorarea lentă a gradului de ocupare a forței de muncă expun

economia autohtonă la riscul reducerii substanțiale a potențialului de
creștere pe termen lung și, implicit, la intrarea în capcana venitului
mijlociu prin stoparea convergenței reale la un nivel de venit chiar mai
redus decât cel la care se situează Portugalia, aflată deja în MIT.
9.9. Remarci finale
Dezvoltarea economico‐socială a României reprezintă în prezent

obiectivul prioritar al țării, în condițiile manifestării unei puternice
presiuni din partea populației față de autorități, pentru asigurarea, după
o tranziție costisitoare, a unui standard de viață în creștere pentru toți
cetățenii. Cauzele poziției actuale a României, de țară periferică în UE,
supusă unui regim special (MCV, non‐Schengen, non‐euro etc.),
considerăm că nu constau în probleme de imagine și instituționale, ci în
caracteristicile profunde ale economiei și societății care situează
România mai aproape de statele cu un nivel de dezvoltare inferior spre
mediu, și nu de țările dezvoltate. Aceasta deoarece în România
autoritățile nu reușesc să transfere creșterea economică în condiții mai
bune de trai pentru populație, țara noastră fiind situată pe ultimul loc în
UE din punctul de vedere al progresului social (capacitatea unei societăți
de a satisface nevoile de bază ale cetățenilor și de a crea oportunități de
dezvoltare a acestora). Pe plan global, examinarea indicelui de progres
social (Deloitte și Social Progress Imperative, 2018), care măsoară
calitatea vieții și bunăstarea socială a cetățenilor, arată că România se
plasează pe locul 44 din 146 state cuprinse în analiză. Dintre țările din
Europa Centrală și de Est, cele mai bune punctaje conform indicelui
menționat sunt obținute de Slovenia (locul 22 mondial), Cehia (26),
Estonia (27), Lituania (31), Polonia (32) și Slovacia (35).
În acest context, este de subliniat că nemulțumirile populației față de
nivelul de trai sunt pe deplin justificate, deoarece relaţia dintre creşterea
economică, pe de o parte, şi dezvoltare, inclusiv reducerea sărăciei, pe de
altă parte, este fracturată de o economie caracterizată prin:
 performanţe situate sub aspiraţiile cetăţenilor privind nivelul de trai;
 indisciplina de plăți accentuată și un deficit masiv de capital al
firmelor;
872
 manifestări frecvente de evaziune fiscală şi corupţie, fenomene

care se regăsesc atât la firme, cât şi în execuţia bugetului general
consolidat;
 disparităţi accentuate în distribuția veniturilor şi a economisirii
populaţiei, concretizate într‐o puternică polarizare socială.
Evoluţiile economico‐sociale nefavorabile menționate mai sus s‐au
produs în România în condiţiile acţiunii slabe a instituțiilor statului, ca
efect al promovării, în mod eronat, a teoriei privind eficiența statului
minimal, abordare generată de i) absolutizarea necesității obiective în
economia de piaţă a reducerii rolului statului ca acţionar şi gestionar al
societăţilor comerciale cu capital public, concomitent cu ignorarea
faptului că ii) în capitalism se impune ca statul să se manifeste prin
instituţii puternice, care să corecteze disfuncțiile pieței și să elaboreze
strategii economico‐sociale însoțite de politici sectoriale eficiente, să
emită reguli şi norme adecvate, asigurând totodată aplicarea lor fermă,
în scopul susținerii dezvoltării echilibrate a ţării, de natură să dea
încredere cetăţenilor în economia de piaţă şi în democraţie. În acest
context, considerăm că, din ecuația dezvoltării, statul nu poate lipsi în
niciun fel. Campbell și Hall (2015) arată că „succesul țărilor care se
ridică nu este rezultatul acțiunii unor piețe dezlănțuite, ci, mai degrabă,
al intervenției statului în activitatea piețelor, intervenție realizată cu
mijloace diverse și cu efecte pozitive”. Pe de altă parte, aceiași autori
remarcă faptul că „dezvoltarea în epoca globalizării depinde într‐o
măsură considerabilă de conectarea cu instituțiile și pattern‐urile
istorice. Dacă pornim de fiecare dată de la tabula rasa, vom cunoaște
mai degrabă piedici, decât oportunități”.
La rândul său, Dobrescu (2016) se întreabă „Cum putem aspira la
dezvoltare, când la noi au apărut adevărate falii între epoci istorice
distincte – este adevărat –, dar pe care noi le‐am amplificat pentru a
justifica și legitima «boala» noastră națională de a crede că, de fiecare
dată, trebuie început de la zero? Chiar și în legătură cu schimbarea
radicală de ordin politic intervenită în 1989, putem spune – mai mult,
putem sublinia – că ea nu presupunea irosirea unor acumulări foarte
importante pentru dezvoltare obținute în perioada anterioară.”
Considerăm că, pentru a se asigura un proces sustenabil de dezvoltare,
este necesară schimbarea de paradigmă, prin trecerea de la abordarea
curentului dominant, concentrat pe politici destinate controlului cererii,
873
la asumarea publică și elaborarea unor politici sectoriale eficace,

destinate stimulării ofertei (producției) naționale, cu sublinierea că o
asemenea atitudine demonstrează raționalitate și responsabilitate
economică și nu reprezintă o dovadă de naționalism.
În anul 1974, premiul Nobel a fost acordat lui Gunnar Myrdal și
Friedrich Hayek, care aveau interpretări diferite despre dezvoltare,
respectiv asupra modului cum societățile se pot emancipa de sărăcie și
pot atinge prosperitatea. Eminenții economiști promovează două
abordări total diferite privitoare la relația fundamentală dintre stat și
dezvoltare. Easterly (2013) examinează critic pozițiile celor doi
teoreticieni, după cum urmează:
i) Analizând dezvoltarea, Myrdal consideră că multe dintre
suferințele țărilor subdezvoltate, cum ar fi starea sănătății, a educației,
nivelul corupției, sunt asociate cu starea economică precară a
respectivelor societăți. Această situație se găsește repetat în toate țările
subdezvoltate și este principala trăsătură care deosebește lumea „a treia”
de lumea dezvoltată. Țările subdezvoltate trebuie să atace, în primul
rând, aceste probleme care, prin raza lor de extensie, au devenit
probleme sociale grave, și numai după aceea există opțiunea să fie
promovate politici centrate pe individ, precum în statele dezvoltate. De
aici, autorul ajunge la o formulă de principiu, și anume că experiența
occidentală, care a acordat prioritate libertăților individuale, nu poate fi
folosită ca un îndreptar pentru statele sărace. Un guvern puternic,
recursul la planificare ca metodă a dezvoltării sunt căile pentru
smulgerea din brațele subdezvoltării. Creșterea producției necesită
investiții în tehnologie. Dezvoltarea trebuie să fie obiectivul central al
guvernului, Myrdal vorbind chiar și de mijloace autoritare. Dar nu este
greșeală mai mare decât a lăsa țări și popoare în starea de subdezvoltare,
care amputează posibilitatea de a atinge vreodată prosperitatea.
ii) La rândul său, Hayek nu împărtășește deloc ideea privitoare la
„coerciția puterii arbitrare” și afirmă că „politica libertății pentru
individ este singura politică cu adevărat progresistă”. Statul trebuie să
asigure premisele dezvoltării, inclusiv servicii publice (infrastructura
de drumuri, prevenirea poluării, împiedicarea fraudei, îmbunătățirea
serviciilor sociale), restul, inclusiv elaborarea strategiilor, fiind necesar
să fie încredințat inițiativei particulare.
Rezultă că ambii economiști se ocupă de problemele dezvoltării,
dar fiecare de pe o cu totul altă poziție, ceea ce a condus la apariția, așa
874
cum remarca Easterly (2013), „a două tipuri de economii, bazate pe

două sisteme de valori diferite: unul pentru țările subdezvoltate și unul
pentru cele avansate”. Este vorba, în fapt, de două abordări distincte,
care se aplică unor realități fundamental deosebite.
Este important ca nici una dintre cele două mâini (a pieței și a
statului, n.n.) să nu lipsească ori să funcționeze mimetic și fiecare să
facă ceea ce nu poate sau nu e bine să facă cealaltă, să nu se substituie,
ci să colaboreze (Easterly, 2013).
Drama dezvoltării în ultimele decenii pe diferite meridiane ale
lumii, inclusiv în România, a fost că una dintre mâini a căutat să se
substituie celeilalte, pe baza unei imaginare superiorități; raportul
dintre cele două mâini este unul flexibil, în funcție de perioadă, cultură,
tradiții, stadiu de dezvoltare; important este ca ele să conlucreze, așa
încât rezultatul să ofere satisfacție ambelor mâni și, mai ales, oamenilor
și comunităților (Dobrescu, 2016).
Eyal et al. (1998) apreciază că: „în ceea ce privește structurile
instituționale, societățile postcomuniste sunt caracterizate ca
dispunând de un stat extins, însă slab (pe care David Stark îl numește
statul «non‐dezvoltării» postcomuniste)”. La rândul lor, unii economiști
susțin că schimbările sociale din Europa Centrală și de Est sunt
impulsionate de forțele pieței mondiale, cei care controlează situația
fiind capitalul străin, companiile multinaționale și investitorii străini
individuali, această argumentație având o anumită valoare (Eyal et al.,
1998). Autorul arată că guvernele naționale din această regiune,
experții financiari și economici care le consiliază și managerii
corporațiilor au o libertate redusă, deoarece multe dintre acțiunile lor
sunt limitate de agenții internaționale ca FMI și Banca Mondială.
Existența unor instituții puternice este cel mai bun indicator al
dezvoltării structurale și al capacității unei națiuni de a crea bunăstare
pe termen lung (Isărescu, 2016).
Experiența altor țări emergente, îndeosebi a celor din America
Latină, arată că, în lipsa unui program național coerent pentru
dezvoltare, acțiunea pieței libere „va dezvolta subdezvoltarea”.
Dezvoltarea nu este rezultatul automat al integrării instituționale
în structurile Uniunii Europene. Concluziile analizei efectuate anterior
în această lucrare arată că nici accesul la fondurile de coeziune de la UE
(Capitolul 7) și nici investițiile străine directe (Secțiunea 3.4) nu
875
generează în mod mecanic dezvoltarea societății românești, ci

constituie premise favorabile ale atingerii acestui obiectiv.
Trecerea la dezvoltare presupune nu doar critica ideologiei
„modernizării” („modernizarea modernizării întârzie dezvoltarea”), dar
și înlocuirea acesteia cu o nouă ideologie, cea a dezvoltării, în care
prioritatea o constituie creșterea nivelului de trai și a calității vieții
populației, modernizarea instituțională desfășurându‐se în paralel și
constituind un suport important al dezvoltării țării.
Aceste realități sunt și mai evidente atunci când trecem în revistă
principalele abordări ale problematicii dezvoltării și mai ales ale
subdezvoltării și a căilor de depășire a acesteia în științele sociale
(sociologie). De la M. Manoilescu (1929), care identifică menținerea în
subdezvoltare a țărilor periferiei regiunii de dezvoltare nord‐atlantice
ca având drept cauză funcționarea „mâinii invizibile” a piețelor externe
în favoarea țărilor dezvoltate, la Amartya Sen (1993), care teoretizează
că principala condiție a ieșirii din subdezvoltare este libertatea de
alegere a căilor dezvoltării, libertate limitată de vastul proces de
globalizare, și până la Declarația Mileniului adoptată de ONU (2000),
prin care se apelează la generozitatea țărilor dezvoltate – care domină
globalizarea și‐i controlează și efectele distributive – pentru a declanșa
o redistribuire mai echitabilă a câștigurilor acestui proces către țările în
curs de dezvoltare, toți aceștia nu fac decât să schițeze posibile ideologii
ale dezvoltării, pornind de la ideologii identificabile ale subdezvoltării.
România nu este considerată o țară sau societate dezvoltată de
către comunitatea internațională, după cum nu a fost nici în trecut.
Această situație rezultă, așa cum s‐a arătat anterior, din compararea
parametrilor economici și sociali ai țării și economiei românești cu cei
ai țărilor care, indiferent de criteriile de definire a dezvoltării, sunt în
prezent considerate a fi societăți dezvoltate. „Nici în perioada
interbelică dezvoltarea capitalistă nu a reușit să smulgă România din
înapoierea structurală, dimpotrivă, decalajele care o despărțeau de
țările dezvoltate ale continentului s‐au adâncit și mai mult” (Mitu,
2018). România a înregistrat unele progrese în anii ’30, vizibile la
nivelul infrastructurii urbane sau al creșterii producției industriale; dar
societatea românească a profitat prea puțin de pe urma acestora, mai
ales din cauza inegalităților sociale extrem de accentuate (Mitu, 2018).
În același sens, Murgescu (2010) arată că, din păcate, România nu a
876
crescut deloc sub raport economic în perioada interbelică; astfel, în anul

1926, România avea un PIB (calculat la paritatea puterii de cumpărare)
de 1258 de dolari pe cap de locuitor, în timp ce în anul 1938 valoarea
acestuia era de 1242 de dolari pe cap de locuitor; în anul 1913,
economia României înregistra un indice de 0,63 în raport cu media
europeană, în timp ce în 1938 valoarea acestuia scăzuse la 0,51.
În aceste condiții, considerăm că se impune conștientizarea și
responsabilizarea decidenților privind faptul că dezvoltarea economică nu
reprezintă un cadou venit din afara țării, ci este un produs al societății
românești. Dezvoltarea se obține ca urmare a acțiunilor eficace ale
autorităților, prin care se combină virtuțile pieței cu politicile publice ale
statului. În acest context, este de menționat afirmația lui Coșea (1995),
conform căruia ,,În România, cel mai important factor al creșterii și
dezvoltării economice este tocmai conștiința interesului național. Când o
vom avea, România va deveni un adevărat miracol economic”.
Istoric, se constată că dezvoltarea este dureroasă, pentru că are
nevoie de disponibilitate umană și socială. Disponibilitatea se referă la
decizia de a te dezvolta și de a depune eforturile care condiționează
realizarea acestui obiectiv. Ceea ce așază într‐o anumită cadență
investițiile, capitalul, tehnologia etc. sunt ideea și angajamentul social
privind dezvoltarea. Pentru a deveni realitate, se impune ca dezvoltarea
să fie asumată ca obiectiv prioritar al societății românești, atingerea
acesteia presupunând o strategie clară la nivel național, cu ierarhizarea
corespunzătoare a activităților, organizare instituțională eficace,
disciplină fermă în aplicarea legilor, precum și un anumit grad de
solidaritate socială. Având ca obiectiv asigurarea bunăstării pentru
cetățeni, dezvoltarea unui stat accentuează competiția cu alte state care
urmăresc, la rândul lor, dezvoltarea economico‐socială și creșterea
bunăstării propriei populații. Politicile publice interne ale unei țări care
își asumă ca obiectiv prioritar dezvoltarea se impun a urmări stimularea
creșterii ofertei, respectiv a producției naționale, această opțiune fiind în
concordanță cu standardele europene și internaționale, deoarece, prin
asemenea măsuri, statul respectiv nu recurge la restricții comerciale, prin
care se restrânge accesul pe piață al ofertei externe, ci vizează sporirea
cotei de piață a producției interne, în condiții de concurență corectă.
Creșterea economică sustenabilă necesită derularea unui proces
investițional consistent și eficace, care, la rândul său, se impune a se baza
877
pe o economisire internă substanțială. În scopul stimulării economisirii,

considerăm că se impun: i) stabilirea setului de valori culturale și morale
împărtășit de cea mai mare parte a populației României; ii) evidența clară
a fluxurilor anuale de venituri și a stocului avuției pentru toți cetățenii.
Aceste două acțiuni prioritare se pot realiza în cadrul unui nou proiect
(după cele privind intrarea în NATO și aderarea la UE), având un rol de
catalizator, respectiv aderarea la zona euro.
În acest context, considerăm ca fiind deosebit de utilă înființarea
recentă a Comisiei Naționale de Fundamentare a Planului Național de
Adoptare a Monedei Euro, deoarece trecerea României la euro
presupune un grad ridicat de convergență reală (PIB pe locuitor la PPS,
structură economică asemănătoare cu cea din statele dezvoltate,
sincronizarea ciclului de afaceri cu celelalte țări din zona euro etc.) care
asigură îndeplinirea în mod sustenabil a criteriilor de convergență
nominală prevăzute în Tratatul de la Maastricht.
Îmbunătățirea substanțială a performanțelor economiei va crea
premisele pentru reducerea disparităților regionale, creșterea nivelului
de trai al cetățenilor și aplatizarea polarizării sociale. Practic, planul de
trecere la euro se impune a reprezenta veritabilul program de
dezvoltare economico‐socială a României. În acest sens, se impune
subliniat că „este important ca ţările care doresc să adopte moneda
euro să stimuleze productivitatea, să sporească investiţiile, să
îmbunătăţească situaţia ocupării forţei de muncă şi să soluţioneze
problema inegalităţilor” (Moscovici, 2018).
În conceperea acestui program, este necesar de avut în vedere că
„dezvoltarea presupune, în prealabil, formularea unui proiect social”
(Goldin, 2016). Totodată, este importantă „existența în societate a unei
comunități morale puternice, în cadrul căreia piața liberă, care
stimulează acțiunea individuală, poate să funcționeze cu eficiență
ridicată” (Akerlof și Shiller, 2015).

878

Capitolul 10

CONCLUZII

Capitolul 10

CONCLUZII

La aproape 30 de ani de la prăbușirea comunismului, călătorul
care străbate orașele, satele și drumurile României are de multe ori
impresia că se află într‐o țară ieșită dintr‐un război. Îi creează această
percepție ruinele sutelor de fabrici ale căror terenuri nu au prezentat
interes imobiliar, zecile de hoteluri aflate în paragină pe litoral și în
stațiunile balneoclimaterice, numeroasele blocuri de locuințe și case
neîngrijite din lipsa resurselor financiare ale cetățenilor, starea și
dotările necorespunzătoare ale imobilelor cu scop social, satele părăsite
de cei cu putere de muncă plecați în străinătate, drumurile și podurile
de proastă calitate, gările și căile ferate deteriorate etc., imagini care nu
pot fi estompate de pâlcurile de clădiri înalte, cu siluete zvelte din oțel și
sticlă, care adăpostesc birouri ale multinaționalelor și malluri în marile
municipii, la care putem adăuga depozitele cu un design îngrijit din
proximitatea orașelor, pline cu mărfuri din import.
Deși speranțele românilor după 1989 vizau prioritar creșterea
standardului de viață ca efect al noii economii de piață capitaliste și al
democratizării societății, am aflat, la câțiva ani buni după revoluție, că
dorințele cetățenilor pentru un trai mai bun erau nerealiste. Aceasta
deoarece, în fapt, „noi pierduserăm un război, Războiul Rece, iar acum,
în loc să ne așteptăm la premii, aveam de plătit costurile a patru decenii
de «rătăcire» pe un drum pe care istoria nu l‐a confirmat” (Pasti, 1995).
Aceeași teză care infirmă caracterul îndreptățit al speranțelor
românilor pentru un nivel de viață mai ridicat după 1989 o aflăm și din
recentele afirmații ale lui Talpeș (2018), care susține că „noi nu
înțelegem nici acum că am pierdut un război. În 1989 a fost pierdut un
război. Tot vorbim de Războiul Rece, iar acesta a costat România mai
mult decât toate celelalte războaie”. Războiul Rece se referă la un
conflict în care forțele se abțin de la a recurge la arme una contra alteia,
880
Capitolul 10. Concluzii
expresia fiind folosită pentru prima dată de prințul Juan Manuel de

Spania în secolul al XVI‐lea; Războiul Rece desemnează, în mod
obișnuit, confruntarea americano‐sovietică care a urmat dizolvării după
1945 a coaliției antihitleriste, întâlnirea de la Malta dintre președintele
SUA, George Bush, și liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, fiind considerată
că a marcat sfârșitul Războiului Rece (Smeu, 1997). Odată cu încheierea
Războiului Rece, prioritățile naționale s‐au schimbat, aliații occidentali
dând o mai mare importanță propriilor interese economice naționale
(Gilpin, 2000). La rândul său, Coșea (1995) susține că Occidentul
dispunea de cel puțin trei alternative față de locul și rolul pe care le
rezervă economiilor în tranziție: i) să le transforme în piețe de
desfacere; ii) să le transforme în locuri de producție a bunurilor de
tehnologie medie cu costuri mici; iii) să le transforme într‐un baraj de
absorbție a atacului frontal pe care economia sud‐asiatică se pregătește
să‐l declanșeze împotriva Pieței Comune. În acest context, sunt
relevante și aprecierile lui Hoogvelt (2001) care, referindu‐se la
situațiile întâlnite după război, afirma: „Au existat învingători și
perdanți. Au existat câțiva învingători care au pierdut totul, cu excepția
victoriei, și au existat câțiva perdanți care în cele din urmă au câștigat
totul, cu excepția victoriei”.
Dacă așa au stat lucrurile pentru România din perspectivă
geostrategică internațională, atunci se explică o mare parte dintre
constatările expuse în prezenta lucrare, referitoare la caracterul atipic
al formării, dezvoltării, localizării, originii și comportamentului
capitalului în țara noastră. De subliniat că România s‐a confruntat la
debutul tranziției cu premise net defavorabile în raport cu fostele state
comuniste din Grupul de la Visegrad (Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria),
care au beneficiat din partea mediului internațional, la începutul anilor
1990, de reduceri și reeșalonări substanțiale ale datoriei publice
externe, precum și de un volum ridicat de investiții străine directe, la
care s‐au adăugat condiții interne avantajoase, concretizate în spiritul și
cultura antreprenoriale superioare celor din România, datorită
caracterului permisiv al regimurilor comuniste din aceste țări în anii
1980 faţă de inițiativa sectorului privat în unele domenii de activitate
(comerț, servicii, agricultură, industria meșteșugărească etc).
Pentru a ne forma o imagine mai exactă asupra modului în care
România era percepută de instituțiile și piețele financiare internaționale în
881
anii 1980, considerăm sugestiv să rememorăm că, în timp ce Nicolae

Ceaușescu hotăra în 1981 plata integrală și în avans a datoriei publice
externe, decizie care a creat mari nemulțumiri în rândul unor creditori
influenți pe planul relațiilor internaționale, iar apoi anunța public
renunțarea la calitatea de membru al FMI (în 1987) și la clauza națiunii
celei mai favorizate din partea SUA (1988), Papa Ioan‐Paul al II‐lea îl
avea ca oaspete la Vatican pe Jacques de Larosière, directorul general al
FMI. Referitor la această întâlnire, de Larosière povestește următoarele:
„după o perioadă de timp în care am expus situația țărilor celor mai
sărace, Papa mi‐a spus, cu o sclipire în ochi: «putem vorbi, acum, despre
Polonia?» Atunci am sintetizat mersul negocierilor dintre Polonia, ca
membru al FMI, și instituția pe care o conduceam. Toată lumea cunoștea
susținerea publică substanțială a Papei Ioan‐Paul al II‐lea pentru Lech
Walesa și «Solidaritatea» (sindicatul, n.n.) în vara anului 1980. Omul din
fața mea a consacrat mult timp și eforturi pentru drumul țării sale spre
democrație. Făcând aceasta, Papa a avut un rol decisiv în căderea
Imperiului Sovietic” (de Larosière, 2018).
În acest context internațional puțin favorabil, după revoluția din
1989, România, preluând conținutul și reperele ideologiei neoliberale,
dominante în acea perioadă, a declanșat reformele având ca scop
crearea capitalismului autohton. Decidenții politici au așezat în centrul
acestui proces deosebit de complex, unic în istorie, întreprinzătorul
privat care, în teorie, era caracterizat prin dorința de a‐și investi o parte
din economisirile anterioare într‐o afacere profitabilă și de a‐și asuma
riscurile aferente.
Particularitatea esențială a capitalismului postcomunist românesc
constă în faptul că acesta a debutat într‐o ordine inversă față de cel din
țările occidentale dezvoltate sub aspectul modalităților de formare și
dezvoltare a capitalului, respectiv al raportului normal dintre muncă,
economisire și acumulare, pe de o parte, și redistribuire, pe de altă
parte, aceasta din urmă fiind preponderentă în țara noastră.
Formarea capitalului
Ca și în alte țări foste comuniste, în România, capitalismul a fost
construit în mod accelerat. Spre deosebire de această particularitate a
capitalismului postcomunist, capitalismul în forma sa clasică s‐a format
într‐un timp îndelungat, printr‐un proces natural de creștere organică,
882
pe baza acumulării de capital, având ca fundament munca și

economisirea. Dar, în România acelor vremuri obiectivul principal nu
era acumularea, care se produsese deja, în mod substanțial, în timpul
socialismului, ci privatizarea, care reprezenta sarcina prioritară a
capitalismului postcomunist și pârghia esențială de trecere în
proprietate privată a averii statului.
Analizând transformările politico‐economice produse în România
după 1989, rezultă că societatea capitalistă postcomunistă din țara noastră
se caracterizează printr‐o serie de particularități, după cum urmează:
• capitalismul a fost construit de sus în jos și nu s‐a format în mod
obiectiv, natural, organic, de jos în sus, așa cum s‐a întâmplat cu
capitalismul postfeudalism;
• acest sistem a fost construit de factori subiectivi, respectiv de
grupuri sociale restrânse, dar relevante sub aspectul poziției și al
discursului public, dintre care unele eșuaseră în construirea
comunismului;
• capitalismul nu a avut la bază acumularea individuală de capital
pe parcursul unei perioade lungi de timp, cum s‐a întâmplat în
țările Europei Occidentale, ci s‐a realizat, în mod precumpănitor,
prin redistribuirea proprietății de stat aparținând tuturor
cetățenilor către un număr redus de persoane, pe baza unor
criterii și metode, în multe cazuri, arbitrare și netransparente,
într‐o perioadă relativ scurtă de timp, de circa două decenii și
jumătate;
• noua societate românească rezultată din aplicarea reformelor
post‐1989 ne apare, examinată din multiple unghiuri, ca
reprezentând un capitalism atipic, hibrid.
În acest context, în lucrare, sunt expuse numeroase mijloace și
instrumente prin care se demonstrează faptul că formarea capitalului în
România s‐a realizat în mod predominat nu prin rezultatele muncii, ci
prin redistribuirea în favoarea unor grupuri restrânse de interese
economice, cu poziții privilegiate în societate, atât a unei părți
semnificative a resurselor publice aparținând întregii populații, cât și a
unor segmente din avuția privată a unor cetățeni onești ai țării.
Aceste evoluții s‐au înregistrat în contextul existenței unui vid
legislativ (între începutul anului 1990, când s‐a declanșat anularea
vechilor reglementări juridice ale economiei socialiste, și momentele de
883
de stat şi cel privat schimbându‐se în mod semnificativ de la 55%–45%

în anul 1997 la 12%–88% în 2016. Lipsa de vigoare a firmelor private
cu capital românesc, cauzată de economisirea şi investirea modeste ale
acestora, a determinat ca, în cadrul capitalului privat aferent
companiilor nefinanciare, cea mai accelerată creştere să fie înregistrată
de capitalul străin, devenit majoritar în prezent. Astfel, din capitalul
total al economiei reale, în anul 1997, capitalul privat autohton
reprezenta 36%, iar cel străin numai 9%, dar în 2016 s‐a ajuns ca acest
raport să se inverseze în favoarea capitalului străin (48%) față de cel
românesc (40%).
Factorii principali care au generat aceste mutații structurale
profunde au constat în privatizarea proprietăţii de stat, în reformele
structurale aplicate în economia reală, în deschiderea economiei
autohtone către fluxurile externe de capital, aceste procese având la
bază prevederile acordurilor încheiate cu partenerii financiari
internaționali ai României, respectiv FMI, BM, CE etc.
Oportunităţile create de schimbarea formei de proprietate de la
cea preponderentă de stat în favoarea celei private au fost însă
insuficient valorificate în cadrul economiei de piață românești. Această
evoluție negativă este demonstrată de faptul că sectorul privat nou
format reproduce într‐o mai mare măsură pierderile, comparativ cu
profiturile fostului sector de stat. De asemenea, evoluţiile de pe piaţa
muncii arată insuficienta capacitate a sectorului privat de a realiza
ocuparea la un nivel ridicat a forţei de muncă disponibile şi de a asigura
acesteia venituri acceptabile, ceea ce a provocat migrarea pentru muncă
în străinătate a foarte multor români (3,4 mil. de persoane), în special
după aderarea la UE. Totodată, după valul de privatizări din perioada
1992–2004, numeroşi angajaţi au fost disponibilizaţi, iar aceştia nu au
mai fost integraţi pe piaţa muncii, ci s‐au pensionat în multe cazuri
anticipat, punând o presiune substanţială, neanticipată la declanşarea
amplului proces al privatizării, asupra bugetului pensiilor. Criza recentă
a evidenţiat vulnerabilitatea mai ridicată la şocuri a forţei de muncă din
mediul privat, numărul de salariaţi din acest sector reducându‐se cu
13% în anul 2009 faţă de 2008 (540 mii de persoane) comparativ cu
scăderea de 5% (21 mii de salariaţi) în cazul firmelor de stat.
Aceste evoluţii demonstrează că schimbarea formei de proprietate
dinspre cea de stat către proprietatea privată nu s‐a reflectat în
885
România, aşa cum prevede teoria economică, în creşterea ocupării

forţei de muncă şi a profitabilităţii firmelor, pe baza unei mai eficiente
alocări şi utilizări a resurselor în economie, având ca motor interesul
acţionarului privat.
Mutaţiile structurale din economia reală românească produse
după aplicarea reformelor tranziției au condus la mai multe realităţi
negative, dintre care menționăm:
• sectorul firmelor este subdimensionat raportat la mărimea pieţei
autohtone şi comparativ cu celelalte ţări europene. Astfel,
România înregistra în anul 2016 cel mai mic număr de IMM la
suta de locuitori din rândul statelor membre UE, respectiv 2,2
unităţi/100 de locuitori față de media europeană de 4,5%, cu
sublinierea că în Cehia indicatorul este de 9,4%, în Ungaria de
5,3% și în Polonia de 4,1%;
• pe fondul unei culturi antreprenoriale reduse şi al unei voinţe
slabe a proprietarilor de firme pentru asumarea riscurilor şi a
răspunderii economico‐juridice faţă de propriile afaceri, 98%
dintre societăţile comerciale din România (622 mii de firme)
sunt organizate sub formă de societăţi cu răspundere limitată
(SRL) care, aşa cum arată şi numele, angajează într‐o măsură
foarte redusă responsabilitatea acţionarilor faţă de creditori,
respectiv în limita capitalului subscris de minimum 200 lei,
echivalentul a 44 euro (mult inferior nivelurilor din alte țări:
Ungaria 9.600 euro, Polonia 1.250 euro, Cehia 5.000 euro). De
subliniat că majoritatea covârșitoare a SRL (92% din total) au
capital românesc;
• foarte puține companii rezistă pe piață o perioadă de timp mai
extinsă: dintre cele 634,5 mii de companii din economie, mai puţin
de 10% (61 mii de unităţi) au fost prezente pe piaţă un interval mai
mare de 16 ani şi au înregistrat profit, aplicând modele de afaceri
rentabile pe termen mediu şi lung. Aceasta, în condițiile în care
durata medie de funcţionare a firmelor înfiinţate după criză în
România a fost de numai trei ani. În acest context, economia reală
autohtonă este dominată în anul 2016 de firme foarte tinere,
aproape 40% dintre societățile comerciale fiind înființate după anul
2011 (respectiv au o vârstă mai mică de cinci ani);
• se manifestă un nivel foarte ridicat de concentrare a activității
economice, demonstrat de faptul că, în anul 2016, primele 1%
886
dintre societățile comerciale (6345 de companii, din care 2635

străine) generau 67% din VAB total (din care 39% aferent
firmelor străine) şi angajau jumătate din numărul de salariaţi ai
economiei reale (din care 22% în companii străine);
• în cadrul corporaţiilor, reprezentând categoria de firme care
concentrează un volum deosebit de ridicat al activităţii
economice din România, rolul predominant revine societăților
comerciale cu capital străin. Astfel, în anul 2016, cele cca 1700
de corporaţii generau 44% din VAB total; dintre acestea,
corporaţiile cu capital străin (772 de unităţi) realizau 28% din
VAB, în timp ce corporaţiile private cu capital autohton (736 de
unităţi) aveau un aport de numai 10%, iar cele cu capital de stat
(149 de unităţi) de 6%.
În consecință, se constată că, în condițiile resurselor financiare mai
reduse și ale unui spirit antreprenorial în dezvoltare în cazul
investitorilor români, firmele cu capital străin, având experiență mai
mare în afaceri și potențial financiar mai ridicat, domină economia
autohtonă atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ, după cum
se va arăta în continuare. Respectivele companii sunt în general de
dimensiuni mai mari comparativ cu societățile comerciale cu capital
românesc, activează în sectoare cu un grad mai ridicat de tehnologie și
cunoaștere și, ca urmare, obțin o productivitate mai mare, creând VAB
la cote mai ridicate față de firmele cu capital românesc. De altfel, în
perioada 2003–2016, rolul firmelor private cu capital străin în economia
autohtonă s‐a majorat semnificativ, prin comprimarea ponderii
societăților comerciale cu capital românesc (de stat și private), astfel:
 în cadrul cifrei de afaceri, s‐a înregistrat reducerea aportului
companiilor de stat și al firmelor private cu capital autohton de
la 15%, respectiv 54% din total în anul 2003, la 4% (–11 p.p.),
respectiv 52% (–2 p.p.) în 2016; în schimb, ponderea firmelor
străine s‐a majorat de la 31% la 44% (+13 p.p.) în același
interval de timp;
 similar, în ceea ce privește contribuția celor trei categorii de
firme la crearea VAB, în perioada analizată, cea mai mare
creștere s‐a înregistrat în cazul firmelor străine. Ponderea în
VAB a companiilor de stat s‐a redus la mai puțin de jumătate în
anul 2016 comparativ cu 2003 (7% față de 15%, respectiv –8 p.p.),
887
în timp ce contribuția firmelor private românești la VAB total s‐a

diminuat de la 51% la 49% (–2 p.p.). Concomitent, aportul
societăților comerciale străine la crearea VAB a crescut
semnificativ, de la 34% în anul 2003 la 44% (+10 p.p.). Aceste
evoluții s‐au manifestat în contextul în care:
o modelul de afaceri al firmelor private cu capital autohton
presupune un grad tehnologic şi de cunoaştere scăzut, cu o
productivitate modestă, aspect demonstrat de faptul că, deşi
companiile româneşti reprezintă cea mai numeroasă
categorie de firme (91,5% din total) şi angajează 65% din
forţa de muncă, generează doar 48% din VAB. Aceasta,
deoarece capitalul autohton are o poziționare slabă în
structura economiei, firmele românești activând în principal
în comerț (34%), servicii în general cu nivel scăzut de
calificare (42%), construcții și imobiliare (12%);
o activitatea în sectoarele cu grad tehnologic mediu‐ridicat şi
ridicat este realizată în proporţie covârşitoare de companiile
cu capital străin: acestea cumulează 80% din VAB, deși
reprezintă doar 18% dintre societățile comerciale din aceste
domenii de activitate;
o companiile străine au un rol semnificativ și în cazul serviciilor cu
grad ridicat de calificare, ele creând 48% din VAB aferent acestui
sector, deși reprezintă numai 6% din numărul de firme;
o indiferent de forma de organizare, firmele cu capital străin
concentrează o parte substanțială a activităţii din România,
acestea generând VAB mai ridicat, în pofida faptului că sunt
mult mai puţin numeroase comparativ cu societățile
comerciale românești: SRL străine (7% din numărul total al
firmelor de acest tip) creează 43% din VAB realizat de
sectorul SRL, deşi angajează numai 27% din numărul de
salariaţi; societăţile pe acţiuni (SA) cu capital străin (14% din
numărul acestor companii) generează 59% din VAB aferent
SA cu doar 38% dintre angajaţi.
Mutațiile structurale din economie au condus la situația în care
firmele străine au un rol relativ egal cu cel al firmelor private românești,
deși sunt mult mai puțin numeroase (în 2016, doar 7,2% din numărul
total de firme aveau capital majoritar străin, economia fiind dominată
888
de societățile comerciale private cu capital autohton, care reprezintă

91,5% din total). Astfel, rezultă că:
 firmele străine au un nivel al capitalului propriu pe unitate de
aproape 14 ori mai mare comparativ cu firmele autohtone
private (805 mii euro/firmă străină față de 59 mii
euro/companie privată românească);
 calibrul substanțial mai ridicat al societăților comerciale străine
este evident și în cazul cifrei de afaceri și VAB realizate la nivel
de firmă. În 2016, firmele străine au generat o cifră de afaceri și
VAB de 11, respectiv de 12 ori mai mare față de agenții
economici privați autohtoni (2,5 mil. euro/unitate față de 232
mii euro/societate, respectiv 1 milion euro/unitate comparativ
cu 86 mii euro/firmă). Diferența între cele două categorii de
companii s‐a accentuat față de anul 2003, când decalajul era de 7
ori în cazul cifrei de afaceri și de 9 ori în cazul VAB;
 diferența de proporții dintre firmele străine și cele românești se
manifestă și în ceea ce privește numărul de salariați: dacă în anul
2016 o firmă străină angaja în medie 23 de salariați (situație
neschimbată față de anul 2003), firmele private cu capital
autohton aveau în medie numai 4 salariați/unitate, în scădere cu
o treime de la 6 salariați/firmă în anul 2003.
Apetitul pentru risc al acţionarilor atât români, cât şi străini este
redus, preferinţa pentru limitarea răspunderii faţă de propriile firme
provocând creşterea datoriilor societăţilor comerciale într‐un ritm
semnificativ mai rapid decât capitalurile proprii ale acestora. Astfel, în
condițiile sporirii de 6 ori a veniturilor firmelor în perioada 1994–2016,
capitalurile proprii ale acestora au crescut de numai 1,3 ori, iar datoriile
totale s‐au multiplicat de peste 10 ori. În acest mod, capitalizarea
economiei autohtone s‐a deteriorat semnificativ, fapt reflectat în
avansul accelerat al gradului de îndatorare a companiilor nefinanciare
(raportul datorii/capital, respectiv debt‐to‐equity, eng.) de la 0,3 în
1994 la 1,6 în 2000 și la 2,1 în anul 2016. Astfel, în prezent, din totalul
bilanţier al societăţilor comerciale româneşti, capitalul propriu
reprezintă numai 33%, în timp ce datoriile se ridică la 67%. În ţări
precum Germania, Polonia sau Cehia, structura de finanţare a firmelor
este semnificativ mai sustenabilă, componenta majoritară
reprezentând‐o sursele proprii; în Germania, ponderea capitalurilor
889
concretizată în profit repartizat sub formă de rezerve ale firmei).

În schimb, se constată o pondere ridicată a profitului obţinut în
anii anteriori şi nerepartizat pe destinaţii (21,3% din stocul de
capital) – segment al capitalurilor proprii care s‐a majorat continuu
după anul 2007, când însuma 10% din stocul de capital –, apoi 12,2%
din stocul de capital reprezintă profitul obţinut în anul 2016, iar 16,8%
diferenţe favorabile în urma reevaluării activelor fixe. De menționat că
aceste fonduri se caracterizează printr‐un grad ridicat de volatilitate,
deoarece profiturile respective pot fi externalizate oricând din
gestiunea societății comerciale prin plăți de dividende. De altfel, aceasta
a fost decizia antreprenorilor când, după reducerea substanţială a cotei
de impozitare a dividendelor de la 16% la 5%, începând cu 1 ianuarie
2016, distribuirea dividendelor către acţionari s‐a dublat în anul 2016
comparativ cu 2015, de la 5 mld. euro la aproximativ 10 mld. euro, în timp
ce, în același an, aporturile noi de capital au cumulat numai 2 mld. euro.
Un număr semnificativ de societăţi comerciale continuă să
raporteze pierderi (217,4 mii de firme, respectiv 34% din total în anul
2016), în pofida redresării economiei din ultima perioadă. Această
situaţie provoacă serioase îndoieli privind comportamentul adecvat al
agenţilor economici față de dezvoltarea propriilor afaceri şi referitor la
corectitudinea situaţiilor financiare elaborate de aceştia, în contextul în
care pierderile raportate de companii au crescut accelerat, de la 3,5
mld. euro în anul 2000 la peste 10 mld. euro în perioada 2008–2012,
pentru ca în anul 2016 acestea să cumuleze 7,3 mld. euro, reprezentând
o pondere încă ridicată raportată la PIB, respectiv de 4,3%.
Se desprinde concluzia că nivelul scăzut de capitalizare a
sectorului companiilor (respectiv gradul ridicat de îndatorare a
acestora) este cauzat în mare parte de prezența pe piață a numeroase
firme care înregistrează ani la rând pierderi, majoritatea având capital
privat. Astfel, în anul 2016, firmele private au provocat cea mai mare
parte a rezultatelor financiare negative, respectiv 6,6 mld. euro (91%
din total). În cadrul proprietăţii private, cea mai pronunțată deteriorare
a rentabilităţii în ultimii ani a fost înregistrată la nivelul firmelor
străine, acestea ajungând să provoace pierderi de 3,3 mld. euro în anul
2016 (45% din rezultatul financiar negativ total din economie, de la
27% în anul 2004). Companiile private cu capital autohton
înregistrează un volum similar de pierderi, cu sublinierea că această
891
categorie de societăţi comerciale este mult mai numeroasă (149 mii de

firme faţă de 21 mii de companii private cu capital străin care
înregistrează rezultate financiare negative). Astfel, firmele străine
raportează o pierdere medie unitară de 9 ori mai mare comparativ cu
societățile comerciale cu capital privat autohton, această situaţie
persistând în întreaga perioadă analizată.
Deşi există anumite diferenţe în structura de finanţare a firmelor,
tiparul cel mai frecvent întâlnit în rândul acestora reflectă implicarea
minimă a acționarilor prin injecţii de capital în propriile firme și
asigurarea finanțării activităţii pe seama creditorilor (furnizori, bugetul
statului, bănci, salariaţi etc.). În perioada 2010–2016, analizând evoluția
structurii datoriilor firmelor, se constată că: i) ponderea creditării de la
instituții financiare autohtone (bănci și IFN) în totalul bilanțier al
companiilor s‐a redus cu 1,6 p.p. (de la 9,8% în 2010 la 8,3% în 2016);
ii) o reducere de 2,3 p.p. s‐a înregistrat și la nivelul datoriei de la băncile
din străinătate (de la 6,1% la 3,8%); iii) obligațiile față de furnizori s‐au
redus și ele ca pondere în bilanț cu 1,7 p.p., dar se mențin la un nivel
ridicat (18,8% în 2016, de la 20,5% în 2010); iv) în schimb, ponderea
datoriilor firmelor către stat s‐a majorat cu 0,7 p.p. (de la 3,9% din
bilanț în 2010 la 4,6% în 2016); v) de asemenea, creditele de la
acționari și entități afiliate și‐au sporit importanța în cadrul sumelor
împrumutate, ponderea acestora crescând cu 2,3 p.p. (respectiv de la
10,3% din bilanț la 12,6%); vi) datoriile către alți creditori (diverse
persoane fizice sau juridice, cum ar fi, de exemplu, faţă de salariaţi,
creditori pentru dobânzi de încasat etc.) s‐au majorat cel mai accelerat
în intervalul de analiză, cu 2,5 p.p. (de la 16,7% la 19,2%).
Rezultă că, în situaţiile în care antreprenorii au nevoie să continue
activitatea firmei, aceștia furnizează fonduri societăţii sub formă de
împrumuturi, și nu de capital, ceea ce reflectă lipsa asumării
răspunderii pe termen mediu și lung din partea proprietarilor față de
propriile afaceri. Analizând modelul de finanțare a companiilor în
funcție de profitabilitate, se constată că, în timp ce la nivelul firmelor
rentabile (329,4 mii de unități) există un relativ echilibru în finanţarea
activităţii prin surse proprii de finanţare (47% din pasive în anul 2016),
respectiv datorii (53%), capitalurile proprii ale societăților comerciale
cu pierderi (în număr de 217,4 mii de unități) s‐au redus de la 9% din
pasiv în anul 2010 la valori negative în 2016 (respectiv datoriile au
892
depăşit activele totale). Mai mult, în cadrul sumelor împrumutate, dacă

la nivelul ansamblului economiei împrumuturile de la acţionari şi
entităţi afiliate reprezintă 12,6% din pasivul firmelor (+2,3 p.p. față de
anul 2010), iar în cazul firmelor rentabile acestea constituie 8% din
totalul bilanţier (+3 p.p.), la companiile cu pierderi, sumele datorate
faţă de acţionari şi faţă de entităţile afiliate se situează la cote mult mai
ridicate, ajungând să reprezinte 24% din totalul pasivului bilanţier (+6
p.p. comparativ cu 2010), respectiv cea mai substanțială formă a
datoriilor acestei categorii de companii. Rezultă că în economia
autohtonă se manifestă un paradox inedit, respectiv înregistrarea unui
volum ridicat al creditelor acordate de acţionari propriilor firme, în
paralel cu înregistrarea de către aceste societăți comerciale a unor
pierderi în creștere, ceea ce dovedește că pentru numeroase firme
proprietarii nu aplică strategii de dezvoltare, ci acestea sunt folosite
numai ca SPV (special purpose vehicle) pentru un anumit set de afaceri,
iar apoi societățile sunt introduse în faliment, cu suportarea costurilor
de către creditori.
Analiza gradului de corespondenţă a scadenţei activelor şi
pasivelor la nivelul sectorului companiilor nefinanciare din România
arată, de asemenea, că acest raport nu este adecvat. O activitate
economico‐financiară sănătoasă presupune ca nevoile permanente ale
companiei să fie acoperite din surse permanente, iar nevoile temporare,
din surse temporare (Stancu et al., 2015). În cazul firmelor din România
însă, fondul de rulment35, care reprezintă surplusul de resurse
permanente degajat de ciclul economic al firmelor şi care poate fi
utilizat pentru reînnoirea activelor circulante nete (stocuri, creanţe şi
lichidităţi), este negativ (respectiv –6,6 mld. euro). Astfel, în anul 2016,
resursele permanente din economie (reflectate de capitalurile proprii şi
împrumuturile pe termen mai mare de un an), care totalizează 152,4
mld. euro, sunt mai mici decât activele fixe ale sectorului companiilor
nefinanciare (159 mld. euro) cu 6,6 mld. euro, respectiv 2% din totalul
bilanţier al firmelor. Situaţia la nivel agregat este cauzată de companiile
cu pierdere netă, pentru care decalajul dintre sursele de finanţare pe
termen lung, mai reduse şi activele fixe, mai mari, este de –21,1 mld.
euro (–27% din activ). Această situaţie economică negativă arată faptul

35 Calculat ca sumă dintre capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu și lung
(peste un an), din care se scade valoarea activelor imobilizate.
893
că numeroase firme îşi finanţează în mod imprudent activele fixe,

utilizând o parte din datoriile curente, ceea ce nu le permite să dispună
de o marjă de siguranţă a finanţării pe termen lung. O asemenea
realitate negativă se menține în economia autohtonă de o perioadă
îndelungată de timp, lipsa de resurse, concretizată în valori
subdimensionate ale fondului de rulment, reprezentând o caracteristică
a societăților comerciale din România și la începutul anilor 1990
(Georgescu, 1992). Mai mult, fondul de rulment propriu, respectiv
excedentul de capitaluri proprii faţă de valoarea activelor fixe,
înregistrează la nivelul economiei valori negative semnificative (–63,8
mld. euro în anul 2016, respectiv –22% din activ). Situaţia semnalată se
regăseşte atât la firmele profitabile, cât şi la cele cu pierderi, însă cea
mai acută necorelare între activele imobilizate şi sursele proprii
permanente este înregistrată tot în cazul companiilor neprofitabile
(–64% din activ, faţă de –5% din activ în cazul firmelor cu profit). Acest
fapt subliniază nivelul foarte scăzut de autonomie financiară a firmelor
care activează în economia României, inclusiv în ceea ce priveşte
activitatea de investiţii, societățile comerciale fiind puternic dependente
de creditori (furnizori, bănci, buget etc.) pentru desfăşurarea activităţii
curente şi pentru propria dezvoltare. Se constată că, în cadrul datoriilor,
cea mai ridicată pondere o deţin obligațiile pe termen scurt (în special
de la furnizori), acestea reprezentând 70% din totalul datoriilor. O
astfel de situaţie conduce la o volatilitate ridicată a surselor de finanţare
provenite din partea creditorilor (este necesară reînnoirea frecventă a
datoriilor, ţinând cont de scadenţa în general redusă a acestora), fapt
care determină un potențial redus de dezvoltare a firmelor din
economia reală românească, din cauza posibilităţilor modeste ale
acestora privind investirea în dotări tehnice complexe şi competitive pe
plan intern şi internaţional.
În contextul acestor comportamente economice iraționale raportate
la standardele unei economii de piaţă considerate funcţională, cum este
cazul celei românești, circa 44% din numărul total de firme (respectiv
276,5 mii de companii) nu îndeplinesc condiţiile legale privind
capitalizarea, capitalurile proprii fiind mai mici decât jumătate din
capitalul subscris vărsat. Mai mult, majoritatea firmelor din această
categorie înregistrează capital negativ (268,5 mii de firme, reprezentând
42% din total), în sensul că datoriile sunt mai mari decât activele
894
(pierderile cronicizate au consumat integral capitalurile proprii, iar

partea neacoperită de resursele antreprenorilor este finanţată, fără
consimţământul acestora, de creditori). De subliniat faptul că firmele
respective înregistrează un nivel cumulat al capitalurilor proprii de
–30,3 mld. euro în anul 2016. Îngrijorător este că subcapitalizarea
reprezintă un fenomen cvasigeneralizat în economia românească, ceea
ce constituie un risc major pentru performanţele economice şi
stabilitatea financiară a economiei reale autohtone. Analiza efectuată
arată că majoritatea societăţilor comerciale subcapitalizate sunt firme
private cu capital autohton, de dimensiuni reduse, îndeosebi
microîntreprinderi, şi activează cu precădere în sectoarele comerţ şi
servicii. Situaţia din zona capitalului străin este la fel de nefavorabilă,
având în vedere că 51% din numărul de firme străine din economie
sunt subcapitalizate.
În funcţie de forma de constituire, 99% dintre firmele private
subcapitalizate în anul 2016 au fost organizate sub formă de SRL, ceea
ce arată că intenţia autorităţilor de a încuraja iniţiativa antreprenorială
prin stabilirea unei cerinţe scăzute de capital la înfiinţarea societăţilor
comerciale (inclusiv prin comparație cu alte state din regiune) şi
caracterul lax al legislaţiei privind ieşirea de pe piaţă a firmelor au
condus la manifestarea unui grad redus de responsabilizare a
antreprenorilor.
Pentru recapitalizare la nivelul prevăzut de lege, se impune ca
acţionarii să aducă fonduri substanţiale în conturile firmelor. Necesarul
de recapitalizare pentru atingerea capitalului legal (50% din capitalul
social reglementat) a crescut semnificativ, respectiv de aproximativ 11
ori față de anul 2000 (când însuma 2,9 mld. euro) și a ajuns la 34,5 mld.
euro în anul 2016 (21% din PIB al anului respectiv, echivalând cu 40%
din stocul de capital al firmelor). Acesta este concentrat la nivelul
companiilor private, respectiv 16,1 mld. euro (46% din total) aferent
firmelor private cu capital românesc, în timp ce companiile străine au
nevoie să îşi suplimenteze capitalul cu 14,5 mld. euro (42%). Spre
comparație, aportul de capital adițional al companiilor de stat se
situează la 3,5 mld. euro (10% din total). Îngrijorător este faptul că
inclusiv printre cele mai mari companii după valoarea vânzărilor sau a
VAB (atât autohtone, cât şi străine) există firme cu capitaluri proprii sub
limita reglementată sau chiar înregistrând valori negative ale acestora.
895
Necesarul de recapitalizare este, în consecinţă, foarte concentrat şi

asimetric. Primele cele mai subcapitalizate 100 de companii cumulează
29% din totalul necesarului de capital (10 mld. euro), în timp ce aportul
mediu necesar din partea acţionarilor străini era în anul 2016 de aproape
10 ori mai mare faţă de cel al firmelor cu capital privat autohton (626 mii
euro pe societate comercială comparativ cu 64 mii euro).
Rezultă că, faţă de stocul de capital propriu al companiilor
nefinanciare înregistrat la finele anului 2016, însumând 87 mld. euro,
dacă toate cele 276,5 mii de firme subcapitalizate ar fi funcţionat în
condiţii de respectare a legislaţiei, cuantumul total al capitalului din
România ar fi fost de 121,5 mld. euro (87 mld. euro + 34,5 mld. euro). În
concluzie, în prezent, sectorul real al economiei autohtone funcționează
cu numai 71% din necesarul legal de capital.
Deficitul acut de capital și indisciplina de plăți cvasigeneralizată
ale firmelor, localizate în mod preponderent la nivelul sectorului privat,
cu capital autohton și străin, demonstrează necesitatea aplicării unei
reforme riguroase în acest domeniu. Considerăm că este obligatorie,
după reforma sectorului întreprinderilor de stat (State Owned
Enterprises – SOEs), desfășurată, în ritm relativ accelerat, pe parcursul
tranziției (constând în privatizări și, acolo unde nu a existat interesul
investitorilor, în lichidări ale companiilor respective), realizarea
reformei societăților comerciale cu capital privat (Private Owned
Enterprises – POEs). Această reformă, urmând experiența altor state
foste comuniste din regiune (exemplu Ungaria), se impune să vizeze
recapitalizarea firmelor deficitare și instaurarea obligativității
respectării de către societățile comerciale a termenelor de plată către
creditori, conform practicii europene, transpuse în legislația
românească. Firmele care nu pot îndeplini aceste exigențe normale
într‐o economie liberă funcțională, vor fi obligate să iasă de pe piață
prin proceduri accelerate, potrivit regulilor din țările europene
dezvoltate. Din legislația comercială îmbunătățită va fi necesar să
rezulte, ceea ce nu a fost cazul până în prezent, că întreprinzătorii
privați, dincolo de spirit de inițiativă, se impune să dispună de o sumă
de bani anterior economisită, pe care se angajează să o investească în
capitalul propriei firme, cunoscând că activul capital prezintă un grad
sensibil mai ridicat de risc decât alte active financiare cum sunt:
numerarul, depozitele la bănci, titlurile de stat etc. Așadar întreprinzătorul
896
va fi conștient, încă de la începutul afacerii sale, că îi vor aparține,

potrivit dreptului suveran de proprietate, atât profiturile (pe care le va
putea încasa sub forma dividendelor și/sau reinvesti în propria firmă),
cât și pierderile, pe care va fi obligat să le acopere operativ prin aport
nou de capital. Aplicarea acestor măsuri va contribui la îmbunătățirea
semnificativă a performanțelor viitoare ale economiei, asigurând
creșterea încrederii între agenții economici, precum și a investitorilor
autohtoni și străini în mediul de afaceri românesc, cu efecte pozitive
substanțiale asupra accelerării convergenței reale.
Societățile comerciale fără venituri, dar cu cheltuieli mari şi
pierderi reprezintă o altă anomalie în economia românească, această
categorie de firme contribuind la menţinerea unui nivel scăzut al
capitalizării firmelor. Numărul de companii cu venituri zero s‐a majorat
semnificativ începând cu anul 2000, astfel încât, în 2016, un segment de
26% din numărul total de societăți comerciale a raportat venituri nule
(164 mii de unităţi). Analizând ponderea firmelor cu venituri nule în
totalul firmelor după criteriul provenienţei capitalului, se constată, din
nou, o evoluţie negativă în ceea ce priveşte comportamentul
companiilor private cu capital majoritar străin, în sensul că 37% dintre
acestea nu raportează venituri. Spre comparaţie, în cazul firmelor
private cu capital majoritar românesc, proporţia firmelor fără venituri
în totalul acestei categorii de companii era de 25% în anul 2016.
În condițiile indisciplinei de plăți și ale subcapitalizării descrise
mai sus, în ultimii ani, procedura insolvenţei a fost frecvent utilizată de
proprietarii de firme pentru a evita plata datoriilor către creditori,
societăţile comerciale care au apelat la insolvenţă în perioada 2008–2016
reprezentând 28% din numărul total al companiilor din România la
finalul anului 2016 (177 mii comparativ cu 634,5 mii). De subliniat că
majoritatea covârșitoare a acestor societăți au ajuns în faliment, în
condițiile în care înţelegerile dintre părţi în afara instanţei sau cazurile
de reorganizare reprezintă sub 2% din total. În anul 2016, companiile
insolvente provocau peste jumătate din arieratele totale ale firmelor,
respectiv 73% din plăţile restante către bugetul general consolidat
(4 mld. euro, reprezentând 2,5% din PIB).
De altfel, în perioada 2011–2016, deși redresarea economică
impunea diminuarea plăților restante şi a pierderilor la nivelul firmelor,
acestea au continuat să se menţină la cote ridicate. Astfel, în anul 2016,
897
plăţile restante aferente sectorului companiilor nefinanciare reprezentau

13,7% din PIB, din care 6,1% din PIB erau restanţele la plată către
furnizori, 3,4% din PIB către bugetul general consolidat, 1,5% din PIB
față de bănci şi 2,6% față de alţi creditori. Mai mult, față de anul 1994,
se constată că valoarea medie unitară a arieratelor36 companiilor
nefinanciare s‐a triplat, de la 64,1 mii euro pe firmă în anul 1994
(aferent unui număr de 86,8 mii de companii) – când raportul dintre
proprietatea de stat și cea privată era de 94%–6%37 – la 192,4 mii euro
pe firmă în 2016 (în condițiile în care 119 mii de societăți comerciale
înregistrează restanțe la plată), când se atinge maximul istoric, iar
raportul dintre proprietatea de stat și cea privată este de 12%–88%38.
De asemenea, în aceeași perioadă, pierderea medie unitară39 a sporit de
1,8 ori, de la 18,3 mii euro pe firmă (aferente unui număr de 59,5 mii de
companii nerentabile) la 33,5 mii euro pe firmă (provocate de 217,4 mii
de societăți comerciale). Nivelul maxim a fost înregistrat în anul 2011,
respectiv 40,2 mii euro pe unitate (corespunzător unui număr de 260,9
mii de firme), reprezentând o majorare de 2,2 ori față de 1994.
Impactul negativ al plăților restante asupra echilibrelor
macroeconomice este ridicat. În ipoteza reducerii într‐un an a ponderii
arieratelor în PIB cu 1 p.p., s‐ar înregistra o majorare a ratei de creștere
economică cu 0,5 p.p., precum și o reducere similară (0,5 p.p.) a ratei
anuale a inflației. Mai mult, aceeași diminuare cu 1 p.p. a ponderii
arieratelor în PIB ar conduce și la avansul cu circa 0,2 p.p. al ratei de
creștere a PIB potențial. De asemenea, arieratele au un efect negativ
asupra VAB, deoarece creșterea plăților restante ale clienților față de o
companie are un impact nefavorabil asupra evoluției VAB generat de
aceasta, care depășește ca magnitudine impactul pozitiv foarte redus
asupra variației VAB pe care îl are creșterea arieratelor aceleiași
companii față de furnizori, buget și alți creditori. Aceste evoluții
demonstrează importanța asigurării ritmice a capacității de plată a

36 Calculată prin raportul dintre volumul total al plăților restante generate de firme și
numărul de companii care înregistrează plăți restante.

37 Conform informațiilor la nivel de firmă, pe baza bilanțurilor depuse la Ministerul
Finanțelor Publice.
38 Conform conturilor naționale.
39 Calculată prin raportul dintre volumul total al pierderilor generate de sectorul
firmelor și numărul de firme care înregistrează rezultate financiare negative.
898
societăților comerciale pentru onorarea obligațiilor în raport cu

creditorii. În condițiile lipsei de capital a numeroase firme în raport cu
normele legale, așa cum s‐a arătat anterior, rezultă urgența recapitalizării
companiilor care vor să‐și continue activitatea, concomitent cu
impunerea respectării cu fermitate a disciplinei de plăți specifice
economiei de piață funcționale autentice (respectarea Legii nr. 72/2013
privind combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată, care
stipulează că termenul de plată între agenţii economici sau între aceştia
şi autorităţile publice nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice
decât cu titlu de excepţie). Prin aceste măsuri s‐ar obține, așa cum
rezultă din datele prezentate mai sus, o îmbunătățire substanțială a
patru parametri macroeconomici esențiali, respectiv VAB, PIB potențial,
PIB efectiv și rata inflației, ca efect al activării unui singur factor de
producție – capitalul –, concomitent cu respectarea condiției fundamentale
a economiei de piață, respectiv disciplina de plăți. Capitalul se obține
prin transformarea în mod voluntar a activelor financiare sau
nefinanciare ale antreprenorului interesat să‐și deruleze afacerea și să
obțină profit, în condițiile respectării normelor legale privind
capitalizarea și durata efectuării plăților. Experiența ultimilor 26 de ani
ne arată însă că acest comportament al firmelor se realizează cu mare
dificultate și într‐o măsură redusă, rezultând că se impune acțiunea
fermă a statului în sensul îmbunătățirii consistente a legislației comerciale
și a modului de aplicare a acesteia.
Analiza relației dintre capitalul privat românesc și patrimoniul
cetățenilor rezidenți ne‐a permis stabilirea tipului de comportament al
întreprinzătorilor privați autohtoni în raport cu propria afacere și cu
creditorii, rezultând următoarele constatări:
 dinamica mai accelerată a pierderilor raportată la cea a
profitului obținut și nerepartizat de firmele românești a condus
la o creștere a capitalului propriu total (inclusiv provizioane) de
128% (+20 mld. euro), semnificativ mai lentă prin comparație cu
dinamica datoriilor, care s‐au majorat cu 214%(+63,9 mld. euro),
ceea ce reflectă caracterul accentuat al indisciplinei de plăți din
economia românească. Această evoluție negativă explică
înrăutățirea raportului dintre datorii și capital la nivelul
sectorului real privat autohton de la 1,9 în anul 2004 la 2,6 în
2016 (+37%);
899
 ritmul foarte accelerat de creștere a pierderilor și a datoriilor,

precum și nivelul extrem de ridicat al soldului acestora la finele
anului 2016 au provocat decapitalizarea rapidă a societăților
comerciale cu capital privat românesc, astfel încât necesarul
suplimentar de capital pentru respectarea cerințelor legale
specifice a crescut în perioada examinată de 5,93 ori (de la
2,7 mld. euro în anul 2004 la 16,1 mld. euro în 2016, respectiv
+13,4 mld. euro). Astfel, se constată că firmele private românești
funcționează în prezent cu numai 69% din capitalul legal. În
consecință, rezultă un necesar suplimentar de recapitalizare situat
la 31% din capitalul reglementat, ceea ce reprezintă un nivel dublu
față de anul 2004 (15% din stocul legal de capital la acea dată);
 modelul de afaceri defectuos al societăților comerciale cu capital
privat românesc subcapitalizate este demonstrat de faptul că
principala modalitate de finanțare a acestora o constituie
împrumuturile de la acționari și entități afiliate (41% din totalul
bilanțier). Dacă acționarii acestor firme și‐ar fi finanțat propriile
societăți comerciale prin aporturi de capital, așa cum este normal,
mai ales în condițiile neîndeplinirii de către firmele respective a
cerinței legale de capital, și nu prin împrumuturi, necesarul de
recapitalizare la nivelul firmelor private românești s‐ar fi redus
semnificativ, respectiv cu 34%, de la 16,1 mld. euro la 10,5 mld.
euro (–5,6 mld. euro). Într‐un astfel de scenariu care ar demonstra
preocuparea proprietarilor de firme pentru sănătatea financiară a
propriilor companii, și nu finanțarea nesustenabilă a acestora prin
împrumuturi pe termen scurt care sunt retrase frecvent din firme,
așa cum se întâmplă pe scară largă în prezent, stocul de capital al
firmelor private românești s‐ar majora la 79% față de stocul de
capital legal comparativ cu 69%, cât este nivelul curent. Într‐o
asemenea ipoteză, numărul companiilor private cu capital
autohton care nu îndeplinesc norma de capital s‐ar reduce
substanțial, respectiv cu 141,5 mii de unități (–57%), de la 249,1
mii de societăți comerciale la 107,6 mii de firme;
 examinarea evoluției patrimoniului privat autohton ne arată că
acesta a sporit mai rapid (+137%, ceea ce corespunde unei
majorări substanțiale de 225 mld. euro în anul 2016 față de
2004) comparativ cu capitalul propriu al agenților economici cu
900
acționariat românesc (+128%, respectiv +20 mld. euro). În

cadrul patrimoniului privat, se remarcă creșterea relativă mai
accelerată a activelor financiare, respectiv cu 293% (+64,2 mld.
euro) față de activele nefinanciare, care au înregistrat o creștere
de 113% (+161,1 mld. euro);
 din aceste date rezultă că, în paralel cu transferul proprietății de
stat în sectorul privat, pe fondul unei legislații comerciale, fiscale
și contabile asimetrice, care înclină avantajele în favoarea
agenților economici indisciplinați financiar, numeroși
întreprinzători autohtoni au procedat la „drenarea” unor
importante sume de bani din capitalul firmelor în patrimoniul
individual, acest comportament total anormal față de exigențele
unei economii de piață funcționale afectând profund potențialul
economic și perspectivele de dezvoltare ale României;
 în condițiile în care legislația economico‐financiară și instituțiile
statului din România ar fi promovat principiul constrângerilor
bugetare tari (Kornai, 2016) specific economiei de piață
capitaliste, nu ar fi fost posibilă „drenarea” de către proprietari a
unor sume mari de bani dinspre firme către patrimoniul propriu.
Aplicarea în mod consecvent a acestei reguli economice
fundamentale a pieței libere ar fi plasat în timp raportul dintre
capital și patrimoniul privat pe un palier sustenabil, și nu în
continuă înrăutățire, cum s‐a întâmplat în realitate, afectând
profund eficiența funcționării economiei reale. Astfel, se impune
subliniat faptul că raportul dintre capital și patrimoniul privat
reprezentat de activele financiare s‐a deteriorat de la 71% în
anul 2004 la numai 41% în 2016. Înrăutățirea semnificativă a
acestui raport (–30 p.p.) demonstrează amploarea „optimizării”
pe care au efectuat‐o antreprenorii români între capitalizarea
firmei și a propriei gospodării, în favoarea acesteia din urmă40.
Procedându‐se de o asemenea manieră, s‐a încălcat principiul
enunțat de Madgearu (1944) conform căruia „întreprinderea
formează un organism sui generis, care are o existență proprie,
deosebită de gospodăria întreprinzătorului”.

40 Analiza s‐a efectuat pe baza datelor privind patrimoniul privat la nivel agregat,
deoarece aceste informații nu sunt disponibile la nivel analitic, pe deținători de
active financiare, ceea ce nu permite efectuarea corelației dintre avuția financiară
individuală și proprietarii firmelor subcapitalizate.
901
Starea actuală a economiei româneşti din punctul de vedere al

volumului, structurii pe sectoare şi provenienţei capitalului
companiilor, precum şi aspectele privind indisciplina de plăţi,
profitabilitatea scăzută a activităţilor, pierderile foarte mari înregistrate
în fiecare an de numeroase firme demonstrează că, în România,
fundamentele economiei de piaţă prezintă grave distorsiuni.
Menținerea în activitate a firmelor neviabile are un cost de oportunitate
ridicat, diminuând VAB și, implicit, creșterea economică, ceea ce
conduce la reducerea eficienței generale a mediului de afaceri autohton
și la o competitivitate scăzută a economiei românești.
Slaba cultură antreprenorială, apetitul scăzut pentru risc şi pentru
asumarea răspunderii în afaceri, conservarea timp îndelungat a unor
poziţii monopoliste pe piaţă de care beneficiază mulţi „vânători de
rente”, manifestarea indisciplinei de plăţi pe scară largă, tolerarea a
sute de mii de firme având capitalul sub limitele legale, precum şi
înclinaţia cvasigeneralizată de a derula afaceri cu „banii altora”, prin
proliferarea la cote extrem de ridicate a datoriilor societăţilor
comerciale către creditori, practica frecventă a „insolvenţelor programate”
de acţionari demonstrează existenţa unui cadru legal total inadecvat
raportat la exigenţele unei economii de piaţă funcţionale şi ale unui
sistem solid al instituţiilor statului. Față de această situație, se constată
că economia de piață românească este numai parțial funcțională,
deoarece, dintre condițiile stabilite de UE pentru un asemenea tip de
economie, criterii foarte importante, cum sunt cele referitoare la
respectarea prevederilor contractuale privind plata mărfurilor și
serviciilor, eficiența aplicării Legii nr. 31/1990 privind societățile
comerciale și a procedurii falimentului, prezintă serioase carențe.
Numărul foarte mare de societăţi comerciale care înregistrează în
mod repetat pierderi, contrar principiului conform căruia obţinerea
profitului constituie factorul principal al activităţii economice
(Saunders, 1998), precum şi suma enormă la care s‐a ajuns cu
decapitalizarea firmelor comparativ cu nivelul reglementat ne arată
faptul că, în condiţiile unor prevederi legale atipice raportate la
cerinţele unei adevărate economii de piaţă, în România nu se manifestă
aversiunea faţă de pierdere, în sensul clasic al noţiunii, ci, în mod
anormal, aversiunea faţă de profit. Acest comportament este posibil
902
deoarece în România a avut loc „privatizarea libertății” și „socializarea

răspunderii”, așa încât, „navigând” printre legi, pentru antreprenorul
autohton și străin din România, pierderea este mai rentabilă decât
profitul, iar de multe ori, falimentul nu provoacă proprietarului o
pagubă, ci reprezintă un câştig.
Manifestarea în cadrul economiei de piaţă a constrângerilor
bugetare slabe, aşa cum s‐a arătat anterior că este cazul în România, în
contextul în care libertatea de care se bucură antreprenorii este la cote
foarte ridicate, constituie, în opinia noastră, o contradicţie şi o inconsistenţă
ideologică fundamentală. Aceasta, deoarece acordarea de libertate în
general, libertate economică în special antreprenorilor – potrivit
principiilor economiei de piaţă – în condiţiile neobligării acestora să‐şi
asume răspunderea în concordanţă cu amploarea şi riscul deciziilor
economice adoptate – atitudine specifică societăţii comuniste – nu
poate conduce decât la o economie de piaţă total atipică, respectiv la un
capitalism hibrid. Rezultă un sistem politico‐economic care
funcţionează având ca motor o combinaţie anormală între liberalismul
politic (drepturi individuale neîngrădite) şi un tip de comunism
economic adaptat parţial la cerinţele economiei de piaţă (socializarea
răspunderilor). Doar în China, dar în condiţii nedemocratice, mecanismul
funcţionează printr‐o construcţie inversă, respectiv comunismul politic
practică liberalismul economic.
Segregarea dintre libertate şi răspundere subminează grav
fundaţia economiei de piaţă şi pune în pericol democraţia, tocmai prin
marile distorsiuni economice şi profundele disparităţi sociale pe care le
provoacă. Referindu‐se la acest cuplu de valori sociale, G.B. Shaw
(1903) afirmă că „libertatea înseamnă răspundere, iar de aceea,
majoritatea oamenilor se tem de ea”.
Akerlof şi Shiller (2015) arată că „sistemul pieţei libere este plin de
tertipuri şi toţi avem nevoie să ştim acest lucru. Toţi suntem nevoiţi să
navigăm prin acest sistem, dar să ne păstrăm integritatea şi demnitatea.
Există forţe economice care introduc manipularea şi înşelăciunea în
sistem, dacă nu luăm măsuri curajoase de luptă împotriva lor. Avem
nevoie totodată de oameni care, mânaţi de integritate personală, mai
degrabă decât de dorinţa câştigului economic, reuşesc să menţină
înşelăciunea din economia noastră la niveluri tolerabile”.
903
Capitalul fix
O bază solidă de capital şi o calitate corespunzătoare a acestuia
constituie premisele esenţiale pentru obţinerea unei creşteri economice
sustenabile, îndeosebi în economiile confruntate cu o dinamică slabă a
ofertei de muncă, aşa cum este şi România. Contribuţia totală a
capitalului fix al firmelor – reflectat în activul bilanțier – la creşterea
economică potenţială este, în cazul economiei româneşti, covârşitoare,
factorul muncă având în perioada 2000–2016 un aport negativ la
avansul PIB potenţial, pe fondul scăderii populaţiei în vârstă de muncă
şi al reducerii ratei de participare a populaţiei active.
În cazul României, raportul dintre stocul de capital și PIB s‐a
înrăutățit sistematic în perioada anterioară crizei (de la 1,9 în anul
2000 la un minim de 1,5 în anul 2006), având drept consecință negativă
stoparea abruptă a creșterii economice. În intervalul 2009–2012,
raportul dintre stocul de capital și PIB a crescut până la niveluri
comparabile cu începutul anilor 2000, factorul principal fiind însă nu
doar acumularea de capital (care a avut loc într‐un ritm relativ lent,
creșterea anuală medie a stocului de capital în termeni reali fiind de 4%
în perioada 2009–2012), ci și contracția sau creșterea foarte modestă a
PIB. În anul 2016, raportul dintre stocul de capital și PIB se situează la
nivelul de 2,1, valoare cu 39% mai redusă decât media UE (de 2,9) și cu
45% mai scăzută comparativ cu zona euro (3). Mai mult, economia
românească are un grad de înzestrare foarte redus cu active fixe pe
lucrător. Astfel, nivelul activelor fixe pe angajat, deși în creștere
semnificativă, respectiv de 4,7 ori în ultimii 15 ani (de la 9,2 mii
euro/salariat în 2003 la 43,1 mii euro/salariat în 2017), se situează pe
penultimul loc în Uniunea Europeană, cu valori mai scăzute comparativ
cu alte țări din regiune ca, de exemplu, Cehia cu 101,1 mii
euro/lucrător, Ungaria cu 57,8 mii euro, Polonia cu 57,5 mii euro. Pe
ultimul loc se regăsește Bulgaria cu 33,1 mii euro/salariat. De subliniat
că în România există un mare potențial privind extinderea înzestrării cu
capital, deoarece indicele de elasticitate care măsoară sporul de PIB pe
lucrător față de variația înzestrării cu capital (active fixe/angajat) este,
în perioada examinată, cel mai ridicat din regiune, respectiv 60% față
de 56% în Polonia, 49% în Ungaria, 42% în Cehia și 26% în Bulgaria.
Resursele insuficiente ale firmelor din România, precum şi interesul
scăzut al proprietarilor pentru asigurarea solidităţii financiare a
904
propriilor companii se reflectă în mod negativ în nivelul şi calitatea

capitalului fix ca factor esenţial de producţie. Gradul de acoperire a
capitalului fix cu capital propriu s‐a redus (față de pragul optim de 1) şi a
ajuns la 66% în anul 2016 (faţă de 78% în 2000). Spre comparaţie,
raportul dintre capitalurile proprii şi activele fixe ale firmelor din Polonia
este 80%, iar în Germania, raportul este supraunitar (118%, respectiv
aproape dublu faţă de România), ceea ce reflectă faptul că volumul
capitalurilor proprii ale firmelor poate finanţa în totalitate activele fixe,
rămânând şi o rezervă de fonduri care asigură finanțarea sustenabilă a
activelor circulante pe termen mediu şi lung.
Comportamentele distorsionate la nivel de firmă se reflectă în plan
macroeconomic în procesul de formare a capitalului fix. Analiza
evoluţiei formării brute de capital fix (FBCF) în ultimii ani evidenţiază o
dinamică relativ volatilă şi ciclică a investiţiilor, acestea reducându‐se
accentuat în perioada crizei, cu o intensitate mai acută în mediul privat.
Revigorarea formării brute de capital fix a fost mai consistentă abia în
anul 2015, însă aceasta s‐a realizat în principal pe seama investiţiilor în
sectorul public. Apoi, în anul 2016 s‐a înregistrat chiar un uşor regres al
investiţiilor totale, astfel că perspectiva ajungerii la vârful de investiţii
din 2008 este încă îndepărtată. Volatilitatea ridicată a FBCF în România,
care are efecte negative asupra volumului de capital fix necesar
dezvoltării, este determinată de structura calitativă slabă a investițiilor.
Acestea au fost efectuate de către antreprenori, în proporție ridicată,
pentru satisfacerea unor interese pe termen scurt sau pentru
maximizarea oportunităților conjuncturale create de evoluțiile pieței,
fără o abordare pe termen lung.
Nivelul modest al investiţiilor din România generează efecte
nefavorabile semnificative atât asupra cererii agregate, cât şi asupra
ofertei, respectiv a PIB, prin menţinerea la cote reduse de
competitivitate a capacităţilor de producţie şi încetinirea creşterii
productivităţii. Investițiile în centre comerciale și supermarketuri s‐au
extins continuu în ultimii ani, ajungând la 1,8 mil. metri pătrați în 2016
(de 2,5 ori mai mult față de anul 2008 și de 9 ori peste nivelul din anii
2006–2007). De asemenea, stocul spațiilor de birouri a înregistrat o
majorare semnificativă, acestea multiplicându‐se de la aproximativ 400
mii metri pătrați în anul 2006 la 2,5 mil. metri pătrați în 2016 (de 6,3
ori). O proporție ridicată a acestor spații a fost destinată utilizării de
905
către corporațiile multinaționale, care și‐au externalizat (outsourcing),

din rațiuni de profitabilitate, unele activități secundare cum ar fi: IT,
suport tehnic, servicii de distribuire, logistică, de tip call‐center etc. De
altfel, România se situează pe primele poziții în topul celor mai atractive
destinații pentru companiile internaţionale care optează pentru
outsourcing, datorită îndeosebi costurilor mai reduse comparativ cu alte
state (chirii, utilități, transport etc.), în condițiile unei bune pregătiri de
specialitate a angajaţilor, inclusiv în domeniul IT și al cunoașterii
limbilor străine.
Resursele financiare insuficiente ale firmelor româneşti reprezintă
una dintre cauzele principale ale dotării economiei autohtone cu active fixe
de o complexitate scăzută. În acest cadru, produsele autohtone au o
competitivitate limitată pe pieţele externe, iar firmele româneşti au o
capacitate redusă de a‐şi extinde afacerile în alte state, în special din rândul
celor dezvoltate. Mai mult, gradul redus de complexitate a economiei şi
concentrarea activităţii în sectoare non‐tradables (comerţ, construcţii,
imobiliare etc.) generează vulnerabilitatea forţei de muncă la şocuri.
Deşi în perioada postcriză industria autohtonă a cunoscut anumite
progrese, insuficiente însă, avansând de la stadiul tehnologic
mediu‐scăzut la un nivel de tehnologie mediu‐ridicat, acest proces a fost
însoţit de scăderea numărului de angajaţi, pe fondul precarizării (Guga,
2016) forţei de muncă în raport cu capitalul. Stagnarea progresului
industriei autohtone derivă şi din numărul firmelor care activează în
subramurile cu grad tehnologic complex: astfel, numai 9,7% dintre
firmele din industria prelucrătoare produc bunuri care încorporează un
grad tehnologic mediu ridicat şi ridicat, cu 2,2 p.p. sub media UE 28. Spre
comparaţie, în cazul Cehiei, această pondere era de 15%, iar în Ungaria,
de 13%. În acest context, industria prelucrătoare din România are o
performanţă încă redusă faţă de alte state din regiune, indicele de
competitivitate pentru performanţele industriale elaborat de Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială plasând țara noastră pe
locul 20 în cadrul UE în ceea ce priveşte capacităţile industriale.
Datele privind participarea României în cadrul lanţului creator de
valoare adăugată demonstrează situaţia nefavorabilă în care se regăseşte
ţara noastră comparativ cu alte state din regiune. Gradul de integrare în
cadrul lanţurilor internaţionale de producţie este semnificativ mai redus
în cazul României faţă de celelalte state membre UE 10 (56% în anul
906
2014 față de 71% în Ungaria, 69% în Cehia şi Slovacia, respectiv 62% în

Bulgaria), iar firmele autohtone se situează în fazele incipiente, puţin
complexe ale producţiei în cadrul acestor lanţuri creatoare de valoare.
În aceste condiții, România înregistrează valori relativ scăzute ale
conţinutului de importuri în cadrul exporturilor (26,6% comparativ cu
51,7% în Ungaria, 47,9% în Slovacia şi 45,6% în Cehia), ceea ce înseamnă
că majoritatea importurilor efectuate de firmele româneşti sunt fie
vândute direct pe piaţa internă, fie folosite pentru producţia de bunuri
care ulterior sunt comercializate tot pe piaţa autohtonă, generând astfel
deficit comercial şi de cont curent. Pe de altă parte, o mare pondere din
exporturile României este folosită de partenerii comerciali pentru a
reexporta mai departe către terţe ţări (respectiv 29,2%, nivel situat
semnificativ peste ponderea de 19,1% din exporturile Ungariei, 21% în
cazul Slovaciei etc.). Acest fapt este explicat de structura puțin complexă
a exporturilor românești, care este dominată de categoria bunurilor
intermediare (60% din totalul exporturilor în anul 2016, cel mai ridicat
nivel din regiune). Astfel, în cadrul lanţului global creator de valoare
adăugată, economia românească este furnizoare de factori intermediari
de producţie şi de produse situate în faze incipiente ale procesului
tehnologic (care nu pot fi folosite direct în ţara parteneră), aflate în
partea inferioară a lanţurilor de producţie. Aceasta, deoarece majoritatea
firmelor autohtone se situează departe din punct de vedere tehnologic de
utilizatorii finali ai produselor, deoarece exportă materii prime,
materiale, piese, componente (bunuri intermediare) şi asigură servicii
cu valoare adăugată scăzută.
În pofida gradului redus de complexitate a activităţii economice din
ţara noastră, cheltuielile operaţionale ale firmelor sunt foarte ridicate, o
cauză importantă fiind includerea în grupa „altor cheltuieli de
exploatare” (întreţinere, redevenţe, chirii, colaboratori, comisioane,
protocol, reclamă şi publicitate, transport, deplasări, detaşări etc.) a unor
costuri foarte ridicate care, în condițiile unor reglementări fiscale și
contabile laxe, cuprind și prestări de servicii cu caracter subiectiv, fără
legătură directă cu activitățile generatoare de venituri ale firmelor. În
acest context, ponderea grupei „alte cheltuieli de exploatare” în totalul
cheltuielilor operaţionale s‐a majorat continuu în ultimii ani, de la 12% în
anul 1994 la 18% în 2000, stabilizându‐se, începând cu anul 2004, la
peste 20%. În anul 2009, costurile respective au ajuns până la 23% din
907
totalul cheltuielilor operaţionale, iar în 2016, ponderea „altor cheltuieli

de exploatare” a fost de 21%, pentru ca, în anul 2017, alte studii în
domeniu să arate că acestea se situează la circa 25% (Guda, 2018).
În România se observă, începând cu anul 2009, o majorare mai
rapidă a consumului intermediar (CI) faţă de producţia totală, fapt care a
condus la valori mai ridicate ale raportului dintre CI şi producţie
comparativ cu alte state europene (55,1% față de 50% în Franța,
Germania și Marea Britanie). Mai mult, analiza în structură a
consumului intermediar al firmelor confirmă tranziția României către o
economie în care domină sectorul comerț, în contextul avansului rapid
al cheltuielilor cu mărfurile (la 61% în 2016, de la 49% în anul 1994), în
detrimentul cheltuielilor cu materiile prime și materialele necesare
procesului de producție (care s‐au redus de la 42% din consumul
intermediar în anul 1994 la 33% în 2016). În urma controalelor
efectuate de autoritățile fiscale, la multe firme care înregistrează
pierderi sau o marjă foarte mică a profitului s‐a constatat că
deteriorarea raportului dintre CI și producție s‐a înregistrat în
contextul nerespectării legislației, respectiv prin subdimensionarea
veniturilor și/sau supradimensionarea cheltuielilor. Această situație se
manifestă inclusiv pe fondul practicării transferului prin preţ şi al
înregistrării de către firmele din țara noastră drept costuri de producţie
a unor cheltuieli arbitrare.
Investiţiile străine directe (ISD), care ar fi putut contribui la un avans
mai consistent al stocului de capital în România, au avut o evoluţie
volatilă şi prezintă vulnerabilităţi structurale, conducând la un rol
insuficient al acestui tip de fluxuri financiare la creşterea stocului de
capital fix şi la îmbunătăţirea calităţii acestuia. O proporţie foarte ridicată
a ISD (41%) este localizată în sectorul bunurilor netranzacţionabile la
export (non‐tradables), în speţă în sectorul construcţiilor, comerţului,
intermedierilor financiare şi asigurărilor. Aceste ramuri acoperă în
principal necesităţile pieţei interne şi în multe cazuri conduc la creşterea
importurilor. ISD localizate în sectoarele bunurilor tradables (59% din
total) au într‐adevăr o contribuție pozitivă importantă la volumul
exporturilor, însă firmele ISD au un rol semnificativ și în cadrul
importurilor, ceea ce diminuează substanțial contribuția pozitivă a
acestor firme la situația soldului contului curent. Astfel, în anul 2016,
firmele ISD înregistrează deficit comercial cu bunuri (de 0,4 mld. euro),
generând surplus în domeniul serviciilor (4,4 mld. euro). Numărul
908
locurilor de muncă create prin ISD nu a fost suficient pentru înlocuirea

forței de muncă eliberate prin restructurarea economiei. Nu numai că ISD
nu au reușit să rezolve problema creşterii mai consistente a VAB și a
locurilor de muncă, dar aceste investiții sunt foarte concentrate în profil
teritorial, fapt care a dus la creșterea disparităților regionale. La finalul
anului 2016, distribuţia pe regiuni a ISD este profund dezechilibrată,
60% din stocul de ISD la finalul anului 2016 fiind direcționate către
regiunea Bucureşti‐Ilfov, în timp ce în regiunile cele mai sărace sunt
localizate volume foarte scăzute de ISD: Nord‐Est Moldova (2,3%),
Sud‐Vest Oltenia (3%), Sud‐Est (4,9%). În cadrul industriei prelucrătoare,
cea mai mare parte a investiţiilor străine (61%) este concentrată în
ramuri precum prelucrarea ţiţeiului, metalurgie, industria alimentară,
textile şi confecţii, fabricarea produselor din ciment, sticlă şi ceramică,
prelucrarea lemnului etc., care desfăşoară activităţi cu un grad de
complexitate relativ scăzut şi generează VAB redus. Mai mult, deşi o
proporţie relativ însemnată din ISD sunt localizate şi în ramuri cu un
grad tehnologic mediu‐ridicat, acestea generează, de asemenea, valoare
adăugată la un nivel redus. De exemplu, deşi 6,7% din ISD sunt plasate în
subsectorul mijloacelor de transport, acesta generează doar 2,4% din
VAB total. Similar, ISD sunt direcţionate în proporţie de 12,6% în
intermedieri financiare și asigurări, dar această activitate cumulează
numai 4,4% din VAB.
Se constată că, în condiţiile globalizării, firmele străine optimizează,
potrivit principiului productivității marginale a capitalului, procesul de
producţie în cadrul lanţurilor internaţionale de creare a valorii adăugate,
având ca obiectiv minimizarea costurilor, ceea ce conduce la amplasarea
în România doar a activităţilor simple, cu caracter repetitiv. Or, numai
printr‐un avans sustenabil al VAB bazat pe activităţi complexe şi un grad
de cunoaştere mai ridicat se poate asigura creşterea bunăstării
cetăţenilor, prin sporirea oportunităţilor de obţinere a unor locuri de
muncă stabile şi salarii mai ridicate. Acest obiectiv nu s‐a realizat în
România, în pofida fluxurilor de capital străin, din cauza calităţii slabe a
acestora şi a orientării lor preponderente către sectoare netranzacţionabile,
caracterizate prin dotări tehnice modeste, VAB redus şi stimularea
importurilor.
Contribuţia fondurilor europene la formarea capitalului fix în
România nu se situează la un nivel adecvat faţă de nevoile de dezvoltare a
909
ţării. Până în prezent, numai o proporţie redusă a transferurilor de

capital din cadrul fondurilor europene a fost localizată în sectorul privat
(26,2%, respectiv 5,6 mld. euro), iar la nivelul acestui sector, destinaţiile
au vizat în special domenii cu potenţial productiv scăzut, cu sublinierea
că doar 26,8% din finanțările privind capitalul în zona privată (7%
din totalul transferurilor de capital, respectiv 1,5 mld. euro, din care o
bună parte a fost utilizată de firme cu capital străin) s‐au regăsit în
ramuri precum industria, construcţiile şi transportul, care contribuie,
prin efectul de multiplicare, la un avans consistent al volumului şi calităţii
capitalului fix din economie. În consecință, se desprinde constatarea că
absorbția fondurilor europene a contribuit într‐o măsură nesemnificativă
la formarea cantitativă şi calitativă a capitalului fix din economia
reală autohtonă.
În concluzie, pe baza argumentelor expuse anterior, rezultă că
economia României s‐a transformat, după 1989, dintr‐o economie
centralizată, hiperindustrializată, cu accent pe producţia bunurilor de
capital în defavoarea bunurilor de consum, slab capitalizată, caracterizată
prin ecranarea, din motive politico‐ideologice, a forţei de muncă
redundante în raport cu producţia realizată şi, în multe segmente,
ineficientă, într‐o economie de piaţă având ponderea industriei în PIB la
cote similare cu cele din ţările dezvoltate ale Uniunii Europene, dar cu
performanţe medii, slab capitalizată în cea mai mare parte, cu o
indisciplină de plăţi cvasigeneralizată şi cu perspective slabe de a
desfăşura activităţi complexe, creatoare de VAB la un nivel ridicat, care să
asigure un număr sporit de locuri de muncă stabile şi bine plătite.
Capitalul bancar
Creșterea în importanță pe plan internațional a capitalului

financiar ca efect al progresului tehnic și al modificărilor profunde în
structura pe ramuri a economiilor naționale s‐a reflectat în
intensificarea prezenței acestei forme a capitalului în România. Din
analiza efectuată, rezultă că ponderea sectorului financiar în totalul
capitalului din economie s‐a dublat în perioada 1997–2016 de la 10%
din capitalul total la 21%, în contextul în care, în intervalul analizat,
capitalul instituţiilor financiare a crescut semnificativ mai rapid
(de 10,9 ori, respectiv +20,7 mld. euro) comparativ cu avansul
910
capitalului firmelor din economia reală (de 4,5 ori; +67 mld. euro).
În structura capitalului sectorului financiar s‐au manifestat schimbări
semnificative, în sensul creșterii accelerate a ponderii proprietăţii
private (de la 86% în 1997 la 94% în 2016), cu mențiunea că, în cadrul
acesteia, cea mai substanţială majorare a înregistrat‐o capitalul străin
(de la 13% din capitalul instituțiilor financiare la 47%). În subsectorul
bancar autohton, care reprezintă componenta cea mai consistentă a
capitalului financiar din punctul de vedere al cotei de piaţă, valoarea
agregată a capitalului a crescut de peste 10 ori (+9,3 mld. euro) în
perioada 1997–2016, în condițiile: i) majorării accelerate a capitalului
străin, respectiv de 26 ori (+7,4 mld. euro) și ii) creșterii mai lente a
capitalului autohton, de numai 3,9 ori (+1,9 mld. euro). Pe acest fond,
ponderea capitalului românesc în sectorul bancar a scăzut de la 70% în
anul 1997 la 25% în 2016, în timp ce antreprenorii străini și‐au majorat
participaţiile de la 30% la 75% în aceeași perioadă. La finele anului
2016, activele bancare aparţin în proporţie covârșitoare tot capitalului
străin (91% din total).
Fluxurile externe influențează direct echilibrele macroeconomice,
care pot fi menținute la un nivel sustenabil prin politici interne
adecvate. Astfel, intrările de capital privat extern din perioada 2004–2008
au permis creșterea accentuată a ratei de investire, cu mult peste cea de
economisire internă, ceea ce a provocat deficite de cont curent
nesustenabile (13,8% din PIB în 2007 și 11,8% din PIB în 2008) și,
implicit, un dezechilibru valutar substanţial. În acest context, în
perioada 2009–2011, a fost necesară o corecţie economică majoră,
precum și atragerea unor finanţări însumând circa 18 mld. euro de la
instituţiile financiare internaţionale în perioada 2009–2012 (din totalul
de 19 mld. euro contractat iniţial).
Nivelul poziţiei investiţionale internaţionale nete a României a
depășit pragul de alertă pentru identificarea și corectarea dezechilibrele
macroeconomice, stabilit de Comisia Europeană (–35% din PIB) în anul
2006 (–38% din PIB). Majorarea substanţială a soldului negativ al
poziţiei investiţionale internaţionale a României în perioada 2003–2006
a fost determinată de creșterea obligaţiilor externe ale țării (+165%).
Din perspectiva tipologiei instrumentului de finanţare externă, partea
dominantă a majorării acestor obligaţii faţă de străinătate a fost
localizată la împrumuturile acordate de nerezidenţi (inclusiv sub
911
formă de credite intragrup, care se înregistrează în categoria investiţii

străine directe). Aceste împrumuturi de la creditorii străini au generat
creșterea datoriei externe, fiind contractate aproape integral de
sectorul privat. Tendinţa de deteriorare a poziţiei investiţionale
internaţionale nete a cunoscut o nouă accelerare începând cu anul 2007
și a continuat până în 2012, când a fost atins maximul istoric al soldului
negativ (–68% din PIB). Situaţia PIIN s‐a ameliorat începând cu anul
2013, ajungând în trimestrul al doilea al anului 2017 să reprezinte un
nivel similar celui din 2008 (–47% din PIB). Evoluțiile menționate sunt
justificate în contextul economisirii interne insuficiente și al procesului
de recuperare a decalajelor de dezvoltare față de statele avansate, cu
condiția ca aceste fluxuri (ISD, împrumuturi de la bănci etc.) să
genereze creșterea sustenabilă a PIB și ridicarea standardului de viață
al cetățenilor, ceea ce nu s‐a înregistrat decât parțial în România. Aceste
constatări sunt valabile și în cazul investiţiilor străine directe care, în
realitate, au condus la câștiguri de competitivitate limitate pentru
România, în contextul complexității reduse a acestora și al unor variaţii
semnificative ale intrărilor de ISD de la maximul istoric de 9,2 mld. euro
în anul 2008 (respectiv 6,5% din PIB) la o medie anuală de 2,6 mld.
euro în perioada 2009–2014 (circa 2% din PIB), ceea ce reprezintă o
scădere de 72%. De subliniat că în anul 2016 stocul total al investițiilor
străine directe a fost de 70,1 mld. euro. În intervalul 2003–2016, ieşirile
de capital străin prin dezinvestire la nivelul firmelor ISD au însumat
68,9 mld. euro (din care pierderile acestui sector au totalizat 42,9 mld.
euro, iar dividendele distribuite acţionarilor 26 mld. euro), rezultând că
acestea s‐au situat, practic, la nivelul stocului de ISD, ceea ce a exercitat
o influenţă negativă semnificativă asupra situației ISD din România, în
sensul menţinerii unui volum modest al soldului acestor investiţii în
țara noastră, inclusiv prin comparaţie cu alte state din regiune.
Politica fiscală și cea a veniturilor, care au fost puternic prociclice
în perioada de boom, au condus la accentuarea deficitului bugetar
după criză și la aproape triplarea datoriei publice, la 37,6% din PIB în
2016 (de la 13% din PIB în 2008). Costurile retragerii capitalurilor
străine din România au fost ridicate, constând în ajustări dramatice
pentru cetăţeni și firme, efectul pozitiv al acestor resurse externe
asupra României fiind anihilat de amplitudinea corecţiei economice
aplicate după declanșarea crizei.
912
sustenabilă a economiei autohtone pe termen lung. Pe baza resurselor

externe, băncile au sporit masiv creditarea începând din anul 2004.
Intensificarea creditării a majorat semnificativ cererea internă în
perioada de boom economic, cu efect asupra deteriorării accentuate a
soldului contului curent. BNR a reacţionat timpuriu la accelerarea
creditării, odată cu intensificarea intrărilor de capital străin, prin
utilizarea complementară a instrumentelor monetare cu cele prudenţiale,
ceea ce a contribuit la întărirea rezilienţei sistemului bancar la șocuri,
prin acumularea de rezerve suplimentare de lichiditate și de capital și
depășirea de către bănci a recentei crize financiare fără apelul la fonduri
publice, cu menţinerea stabilităţii financiare a ţării.
Activitatea bancară continuă să fie puternic dominantă în cadrul
sectorului financiar, cu mențiunea că anumite modificări structurale
pozitive s‐au manifestat în ultimii ani, respectiv avansul semnificativ al
ponderii activelor aferente pieţei de capital și a fondurilor de pensii.
Astfel, dacă în anul 2008 cota de piaţă a activelor sectorului bancar
cumula 83% din totalul activelor sectorului financiar, în anul 2016,
aceasta s‐a redus cu 7 p.p., la 76%, o evoluţie similară fiind înregistrată și
în cazul instituţiilor financiare nebancare (IFN) ale căror active s‐au
comprimat cu 5 p.p., de la 11% din total în 2008 la 6% în anul 2016. Pe
de altă parte, ponderea activelor aferente pieţei de capital (fonduri de
investiţii) s‐a majorat în perioada 2008–2016 cu 6 p.p., de la 2% la 8%, în
timp ce activele fondurilor private de pensii au avansat în același interval
cu 5 p.p., de la 1% la 6% din totalul activelor sistemului financiar.
Reformele economice profunde aplicate după 1990, inclusiv
asanarea sectorului bancar, privatizarea băncilor de stat, intrările de
capital străin, criza, ieșirile masive de resurse externe din bănci postcriză,
procesul de consolidare a sistemului bancar au determinat fluctuaţii
ample ale gradului de intermediere bancară. Astfel, acest indicator s‐a
contractat de la 79,7% în anul 1990 la 62,4% în 1991, pentru ca apoi să
se reducă substanţial la 23,4% în 1996, la 14% în 1997 și la minimul
istoric de 9,2% în anul 2000. Ulterior, cu precădere după anul 2004,
gradul de intermediere a sporit rapid, pe fondul privatizărilor din
sectorul bancar și al fluxurilor de capital străin (care au condus la
consolidarea prezenţei băncilor străine în sistemul financiar autohton)
până la 38,5% din PIB în anul 2009.
Din anul 2012, a avut loc o reducere accentuată a intermedierii
financiare către companii și populație până la numai 26,4% din PIB în
914
2017 (respectiv 27,2% din PIB, dacă se adaugă și creditul acordat

instituţiilor financiare nemonetare), pe fondul scăderii masive a
resurselor plasate în România de băncile‐mamă și al lipsei cererii de
credite în general, a cererii solvabile în special.
Considerăm că aspectele constatate mai sus sunt rezultatul
asimetriilor manifestate în cadrul reformelor economice din timpul
ultimilor aproape 30 de ani – care pot fi sintetizate ca un sold excedentar
și în creștere de la un an la altul între libertăți și drepturi tot mai extinse,
pe de o parte, respectiv răspunderi și obligații tot mai reduse, pe de altă
parte, sold localizat la nivelul unor grupuri restrânse de cetățeni, în
defavoarea restului populației, la care raportul menționat este de sens
contrar –, precum și al numeroaselor disfuncții și ilegalități care se
manifestă în economia autohtonă. Toate acestea provoacă, în prezent, un
eșec major al economiei de piață românești, concretizat în contracția
semnificativă a intermedierii financiare (aferente companiilor și
populației) la nivelul de 26,4% din PIB în 2017 (față de 38,5% la finele
anului 2009), estimările indicând încă o scădere până la 25,5% din PIB,
în 2018 – reflectare directă a indisciplinei cronice financiare și de plată
din sectorul firmelor, la care se adaugă starea de sărăcie accentuată a
numeroși cetățeni, care nu le permite accesul la creditele necesare
asigurării unui standard de viață decent.
Practic, acest declin accentuat al intermedierii financiare reflectă
disfuncțiile mecanismului de transmisie a economisirii către investire,
din cauza gravelor carențe existente atât în sectorul companiilor, cât și în
domeniul distribuției veniturilor în societate, cu efecte negative asupra
gradului de monetizare al economiei românești situat în anul 2017 la
40,8% din PIB, nivel substanțial mai redus față de cel înregistrat în
Bulgaria (86,9%), Cehia (83,8%), Polonia (66,8%), Ungaria (60%) etc. În
aceste condiții, se îngreunează semnificativ și mecanismul de transmisie
a politicii monetare pe canalul dobânzilor din sistemul bancar.
În aceste condiţii, o provocare importantă pentru decidenții
economici și sectorul financiar este reprezentată de creșterea
intermedierii financiare, îndeosebi pe segmentul firmelor, în contextul în
care unele dintre acestea apelează în mod substanțial la creditarea de la
bănci din străinătate, în pofida reducerii semnificative a ratelor dobânzii
la creditarea în lei în România. Atragerea firmelor care contractează
credite din străinătate în baza de clienţi a băncilor autohtone ar conduce,
915
în mod ipotetic, la majorarea ponderii creditelor acordate sectorului

companiilor în PIB de la 12,2% în luna decembrie 2017 la 18% (+5,8
p.p.), a gradului de intermediere financiară aferent companiilor și
populației la 32,2% (de la 26,4%), precum și a gradului total de
intermediere financiară din România (inclusiv creditul acordat
instituţiilor financiare nemonetare) la 33% (de la 27,2% din PIB).
Creșterea rapidă a creditării sectorului neguvernamental în perioada
2003–2016 a fost localizată la populaţie în proporţie de 57%, iar la firme
de numai 43%. Aceste evoluţii au permis: i) modernizarea dotării unui
număr relativ ridicat de gospodării cu bunuri de folosinţă îndelungată,
precum și achiziţionarea de locuinţe de către unii cetăţeni și ii) accesul
firmelor, preponderent al microîntreprinderilor, la creditul bancar.
Gradul de îndatorare a populaţiei s‐a dublat în perioada de boom de
la 25% în martie 2005 la 53% în decembrie 2007, în prezent
ajustându‐se la 27% (din care pentru credite ipotecare se înregistrează
un nivel de 35%). În structură, se impune subliniat faptul că grupa
cetățenilor cu cele mai reduse salarii prezintă cel mai ridicat nivel al
îndatorării, indiferent de destinația împrumutului (consum sau
ipotecar), creându‐se astfel o limitare privind potențialul de creditare la
nivelul populației.
Societăţile comerciale manifestă o înclinaţie scăzută de a apela la
împrumutul bancar intern, această sursă de finanțare reprezentând numai
8% din pasivul bilanțier, pe fondul nivelului ridicat al creditului comercial
(19%), la care se adaugă credite substanţiale obţinute de la acţionari
(13%), stat (5%), instituții financiare internaționale (4%) și alți creditori
(19%). După criză, creditele populaţiei pentru consum au fost înlocuite
gradual de cele pentru locuinţe. Un aport semnificativ la această evoluţie
l‐a avut implementarea, începând cu semestrul II 2009, a programului
guvernamental Prima casă, în timp ce creditele pentru locuinţe în afara
programului guvernamental de profil au crescut numai marginal.
Expansiunea rapidă a creditării și efectele crizei au condus la
acumularea unui volum ridicat de credite neperformante, rezolvate
substanţial în ultimii ani. Aceste credite au fost cauzate în proporţie
covârșitoare de firme, iar în cadrul acestora, de microîntreprinderi. În
cazul finanţărilor acordate populaţiei, creditele de consum au cauzat cea
mai mare parte a restanţelor. Împrumuturile pentru locuinţe reprezintă
numai o treime din valoarea totală a creditelor neperformante ale
916
populaţiei. În ambele cazuri, majoritatea creditelor restante au fost

acordate în perioada de boom economic și al creditării, respectiv în anii
2007 și 2008.
BNR a adoptat, începând cu anul 2013, o serie de măsuri pentru
stimularea acțiunii băncilor în direcția scăderii stocului de credite
neperformante și a îmbunătăţirii monitorizării evoluţiei acestui
indicator. De asemenea, după criză, băncile au fost obligate de BNR,
pentru menţinerea solvabilităţii, să‐și majoreze capitalul social cu
3,5 mld. euro, din care aportul de capital de la acţionari a reprezentat
77% din total (2,7 mld. euro), iar reinvestirea profiturilor obţinute de
bănci, restul de 23% (0,8 mld. euro). În aceste condiţii, sistemul bancar
din România a fost foarte bine capitalizat și cu un nivel adecvat de
lichiditate pe toată perioada analizată. De altfel, România face parte
dintr‐un grup restrâns de doar cinci state membre, ale căror sisteme
financiare nu au primit niciun fel de sprijin financiar din partea
guvernului. În prezent, sistemul bancar dispune de un excedent
substanţial de resurse raportat la plasamentele efectuate către clienţii
persoane fizice și juridice.
În ultimii ani, băncile au vândut portofolii substanţiale de credite
neperformante populaţiei și firmelor la preţuri foarte scăzute, situate
în medie între 8,5% și 10% din valoarea nominală a împrumuturilor
respective, această situaţie justificând analiza ANAF din perspectiva
legalităţii eventualelor optimizări fiscale efectuate în cadrul acestor
operaţiuni.
Intrările mari de resurse externe în băncile din România începând
cu 2004, o ţară cu firme subcapitalizate și o populaţie slab dotată cu
bunuri elementare de folosinţă îndelungată, au alimentat apetitul ridicat
al populaţiei și firmelor pentru credit, îndeosebi în valută, pe fondul
aprecierii leului. Expansiunea rapidă a creditului bancar s‐a înregistrat în
contextul unui nivel foarte scăzut al educației financiare în rândul
populației. Nici în perioada recentă situația nu s‐a ameliorat, studii în
domeniu (Standard & Poor’s, 2015) arătând că România se află pe ultimul
loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește educația financiară. Numai
22% dintre cetățeni sunt educați financiar, nivel cu 30 p.p. mai redus față
de media UE (52%) și semnificativ mai scăzut prin comparație cu alte
state foste socialiste: Cehia (58%), Ungaria (54%), Slovacia (48%),
Polonia (42%), Bulgaria (35%) etc.
917
În acest context, „metabolizarea” de către populaţie și firme a

volumului masiv de credite primite de la bănci s‐a dovedit a fi fost dificilă
în condiţiile manifestării crizei din 2009 și ale corecţiei economice
substanţiale din anii 2010–2011, care a provocat costuri financiare mari
la nivelul unor segmente extinse ale populaţiei, la firme și bănci (pierderi
și necesitatea recapitalizării).
Creșterea creditelor contractate de populaţie de la IFN (cu 56%,
respectiv +0,5 mld. euro în intervalul iunie 2010–decembrie 2017), în
pofida ratelor ridicate ale dobânzii practicate de aceste entităţi,
demonstrează dificultăţile financiare în creștere ale unei părţi
importante a populaţiei României. Necesitatea urgentă resimţită de
numeroși cetăţeni pentru diferite sume de bani s‐a concretizat și în
apelul tot mai frecvent al acestora la serviciile caselor de amanet, precum
și la sistemul jocurilor de noroc și al pariurilor. Evoluţiile menţionate
sunt înregistrate în contextul unor disparități foarte accentuate și în
continuă adâncire ale veniturilor persoanelor fizice.
În prezent, România dispune în sistemul bancar de suficienţi bani, la
un grad sustenabil de îndatorare privată externă. Banii nu înseamnă însă
automat credit nici către firme, nici către populaţie. Aceste entităţi
trebuie să fie bancabile, să deţină o capacitate financiară adecvată și să‐și
asume responsabilitatea de a rambursa împrumutul către bănci în
condiţiile contractuale stabilite. Mai mult, creditul nu reprezintă automat
capital (capitalul este o resursă proprie permanentă constituită din
economisirea anterioară a acţionarului, pe când creditul constituie o
resursă temporară împrumutată de la bănci, bazată pe economisirea
temporară a deponenţilor în bănci). Capitalul se formează legal, din
acumulări proprii ale întreprinzătorilor și donaţii, reprezentate, în cazul
României, de fondurile europene (pentru capitalizarea firmelor este
necesar efortul propriu al acţionarilor, în condiţiile unei discipline ferme
de plăţi, în scopul acumulării anuale de capital din profitul obţinut și prin
accesarea intensivă a fondurilor europene). Creditul nu reprezintă decât
o sursă complementară a resurselor permanente ale investitorului.
Reluarea pe baze sănătoase a creditării bancare în România
necesită, pe lângă îmbunătăţirea educaţiei financiare a firmelor și a
populaţiei, transformarea instituţiilor de credit în factori activi de
atragere a clienţilor, de informare a acestora conform practicilor
europene, precum și sporirea capacităţii de analiză financiară a
918
funcţionarilor bancari, îndeosebi pentru sectorul societăţilor comerciale.

Se impune conștientizarea de către toţi actorii sociali a faptului că
democraţia și economia de piaţă aduc cu ele nu numai libertate
individuală, ci și răspundere individuală, care trebuie manifestată pe baze
mai solide, moderne, în toate domeniile activității economico‐sociale,
inclusiv în relaţia dintre bănci și clienţi.
Relația dintre capital și muncă
Evaluarea echilibrului existent în cadrul repartizării valorii nou

create, exprimat prin raportul dintre remunerarea capitalului şi a
muncii, presupune examinarea influenței forţelor pieţei şi a acţiunii
statului în cadrul acestui proces complex. Statul, prin setul de legi pe
care le adoptă şi prin eficiența instituţiilor care le aplică, exercită un
impact semnificativ asupra repartizării valorii nou create între capital şi
muncă. În România, analiza efectuată arată că munca este mai slab
remunerată în raport cu capitalul atât prin cuantificarea ponderii
acesteia în produsul intern brut, venitul naţional net, cât şi în valoarea
adăugată netă. Astfel, ponderea salariilor în produsul intern brut s‐a
comprimat drastic de la un nivel de 39,3% în 2008, aflat în apropierea
ponderilor de la începutul anilor 2000, la numai 31,7% în 2013
(–7,6 p.p.), ceea ce demonstrează că cea mai mare parte a ajustării
economice postcriză a fost suportată de angajați. Începând cu anul
2014, dinamica acestui indicator se îmbunătăţeşte, ponderea salariilor
în PIB înregistrând o uşoară ameliorare până la 34,2% în 2016. Această
evoluţie este explicată prin acţiunea statului care a utilizat intens
pârghia salariului minim, a cărui creştere a fost de 39% (+350 lei) în
anul 2016 faţă de anul 2014. Totuşi, în pofida evoluţiei din ultimii ani,
ponderea salariilor în România este substanţial mai scăzută faţă de
nivelul acestui indicator din ţările dezvoltate, unde se înregistrează o
medie de 52% (între 50,8% în Germania şi 53,7% în SUA). Aşadar,
România prezintă o diferenţă nefavorabilă de aproape 18 p.p. faţă de
aceste state. Totodată, în ţara noastră, parametrul analizat este sensibil
mai scăzut și decât în state foste comuniste, cum este cazul Bulgariei
(42% în anul 2016) sau Poloniei (38% în anul 2016).
Din calculele și ajustările efectuate rezultă că ponderea salariilor
este substanțial mai redusă comparativ cu cea a profitului și în valoarea
919
nou creată la nivelul economiei reale41 (39,8% comparativ cu 60,2%),

unde se manifestă practic forţa reală de negociere dintre capital şi
muncă şi care, în condiţiile legislaţiei existente în România, favorizează
capitalul. Ca urmare a acţiunilor subiective ale statului, ponderea
remunerării muncii în valoarea nou creată a înregistrat în România o
scădere semnificativă în ultimii 15 ani, ceea ce a creat condițiile
creșterii în contrapartidă a ponderii remunerării capitalului.
Astfel, în cadrul măsurilor postcriză, în România, legislaţia muncii
a fost modificată profund în defavoarea factorului muncă, prin:
i) desființarea contractului colectiv de muncă la nivel naţional, care
funcţiona din anul 1993; acest instrument conţinea un set de coeficienţi
minimi de ierarhizare a principalelor categorii de salariaţi cu funcţii de
execuţie; ii) eliminarea clauzei prevăzute în Codul muncii potrivit
căreia, prin contractul individual de muncă, angajatorul nu putea acorda
drepturi salariale inferioare celor stabilite la nivel de ramură sau la
nivel naţional; iii) anularea obligativităţii respectării de către toţi
angajatorii a contractului colectiv de muncă la nivel naţional;
iv) înăsprirea condiţiilor pentru înfiinţarea sindicatelor şi declanşarea
conflictelor de muncă.
Legislaţia privind mediul de afaceri a fost aprobată cu întârziere
față de ansamblul reformelor economice ale tranziţiei, reglementările
respective conţinând multe breşe în favoarea capitalului şi, în timp,
normele au fost relaxate, dezavantajând factorul muncă. În faza de
redistribuire, nici prin legislaţia fiscal‐bugetară şi nici prin reglementările
de ordin social, statul nu a asigurat echilibrul necesar între salarii şi
profit şi nici între diferitele categorii de angajaţi, astfel:
 introducerea, începând cu anul 2005, a cotei unice de impozitare
a avantajat profitul (reducerea ratei de taxare de la 25% la 16%)
şi persoanele cu venituri ridicate, în defavoarea angajaţilor cu
salarii reduse (de la cote progresive de impozitare cu o medie de
23% în 2004, s‐a trecut, din anul 2005, la impozitarea cu o

41 Rezultatul activității lucrătorilor pe cont propriu este cuprins, potrivit metodologiei
europene, în sfera excedentului brut de exploatare (profitului). Din examinarea

situației veniturilor acestei categorii de persoane rezultă că, în anul 2016, ponderea
indicatorului în venitul net de exploatare în România se situează la 30% (în
coborâre față de anii anteriori, când se afla la nivelul mediei UE) comparativ cu
36% cât este media UE.
920
rată generală unică de 16% şi la eliminarea globalizării

veniturilor individuale, opacizându‐se acest important domeniu
economico‐social, în condiţiile în care cei cu venituri mari
ajungeau anterior la cote medii de impozitare cuprinse între
30% şi 35%); desigur, cotele marginale superioare se impunea,
pentru stimularea muncii, a fi reduse chiar substanţial, dar era
necesar, pe fondul accentuatelor disparităţi sociale înregistrate
încă din perioada 2000–2004, să fie menţinută o anumită
progresivitate a impozitării, pe baza globalizării veniturilor
realizate de cetăţeni. Mai mult, considerăm că este util să
reamintim, pentru respectarea adevărului istoric, că regimul cotei
unice nu a obținut votul democratic al cetățenilor în decembrie
2004, coaliția câștigătoare în alegerile parlamentare susținând
impozitarea progresivă a venitului global, cu reducerea ratelor de
taxare față de cele existente la acea dată. Dar, imediat după
alegeri, liderii coaliției clasate pe locul al doilea în preferințele
electoratului, prin „soluția imorală”, așa cum au denumit‐o chiar
aceștia, au preluat de la câștigători un grup relativ redus de
parlamentari, cu care, adăugând sprijinul altor formațiuni politice
mai mici, au realizat majoritatea parlamentară și au introdus cota
unică începând cu 1 ianuarie 2005. Deci, dacă în spațiul public,
artizanii acestui „artificiu parlamentar” au recunoscut că au
recurs, în plan politic, la „soluția imorală”, rezultă că, utilizând
principiul mutatis mutandis, și în plan fiscal aplicarea cotei unice
are la bază o „soluție imorală”. Aceasta, deși românii se pronunță,
conform sondajelor efectuate, în proporție de 81% pentru
impozitarea mai ridicată a cetățenilor cu venituri mari.
 la ajustarea economică din 2010, TVA a fost un instrument
important de reducere a puterii de cumpărare a cetăţenilor
pentru comprimarea cererii agregate (creştere cu 5 p.p., de la
19% la 24%, nediferenţiat, la toate bunurile şi serviciile). Având
în vedere că TVA este un impozit regresiv (resimţit mai mult în
puterea de cumpărare de cei cu venituri mici şi medii faţă de cei
cu venituri mari), această măsură a accentuat polarizarea socială;
o pe ansamblu, în cadrul corecției economice postcriză, în anii
2009–2011, remunerarea muncii a pierdut 12,2 mld. euro
(94,6% din totalul ajustării), în timp ce capitalul a pierdut
numai 0,7 mld. euro (5,4%);
921
 s‐a renunţat inoportun la impozitarea progresivă a proprietăţilor

începând cu anul 2014, ceea ce a fost tot în avantajul celor cu
averi mari;
 referitor la transferurile băneşti către diferite grupuri sociale,
România se situează pe locul 25 din cele 28 de state ale UE, cu o
pondere de 10,7% din PIB în 2016, fapt cauzat în principal de
gradul scăzut de colectare a veniturilor bugetare.
Evoluţiile prezentate referitoare la măsurile adoptate de stat prin
legislaţie conduc la concluzia că acesta nu numai că nu a asigurat
echilibrul necesar între salarii şi profit, dar a şi slăbit, prin modificările
efectuate, forţa de negociere a muncii în raport cu capitalul după anul
2008, în cadrul programului de ajustare economică aplicat în 2010 şi
2011, caracterizat printr‐un pronunţat caracter antisocial. De
asemenea, legislaţia laxă în domeniul comercial şi fiscal avantajează
factorul capital în detrimentul factorului muncă. Pentru a‐şi asigura un
nivel minim al veniturilor, salariaţii au fost obligaţi, după criza
financiară: (a) să încheie mai multe contracte de muncă (în perioada
2011–martie 2017, numărul total al contractelor active de muncă a
crescut cu 19%, respectiv cu 1 milion de contracte); (b) să accepte
într‐o proporţie mai mare contracte pe durată determinată de muncă
(ponderea acestora în totalul contractelor active de muncă s‐a majorat
de la 5,9% în 2011 la 7,8% în martie 2017); (c) să semneze într‐un
număr sporit contracte cu timp parţial de muncă (ponderea acestora în
total contracte active crescând la 18,3%, respectiv cu 3,7 p.p. mai mult
decât în anul 2011).
Situația nefavorabilă a angajaților din România este demonstrată și
de faptul că, deși masa salarială s‐a majorat în ultimii ani, cum era şi
normal în condiţiile creșterii PIB, costul orar al forţei de muncă se
menţine pe penultimul loc în UE. Chiar și după sporirea repetată a
salariului minim în perioada recentă, costul orar al forţei de muncă din
România a ajuns în 2016 la numai 5,5 euro (+34%, respectiv +1,4 euro
faţă de anul 2012), rămânând pe penultimul loc în UE, numai în faţa
Bulgariei (4,4 euro/oră). Faţă de media UE (25,4 euro), costul orar al
forţei de muncă din România reprezintă doar 21,6%. De subliniat că
productivitatea muncii din România se situează la un nivel mai înalt faţă
de costul orar al muncii, ambele raportate la media europeană. Astfel, în
anul 2016, productivitatea muncii din România reprezenta 31% din
922
media UE. De altfel, țara noastră se situa pe cea mai defavorabilă poziție
în privința indicatorului structural referitor la ponderea angajaților
care se zbăteau în sărăcie (18,9% în anul 2017, ceea ce reprezintă o
stagnare față de 19% în 2007), semnificativ peste nivelurile înregistrate
în Bulgaria (11,4%), Polonia (10,8%), Slovacia (6,5%), Slovenia (6,1%),
Cehia (3,8%) etc.
Pentru o imagine corectă a proporţiei repartiţiei valorii nou create
de societate între salarii şi profit, examinând parcursul indicatorilor
macroeconomici de la producţia totală până la valoarea adăugată netă
ajustată cu venitul mixt, se constată astfel că, în ultimii ani, consumul
intermediar a crescut mai puternic decât producţia totală, fapt care a
condus la încetinirea creşterii VAB şi, implicit, a PIB. Studii în domeniu
(Andrei, 2018) arată că, în perioada 1990–2016, consumul intermediar
a înregistrat o rată medie anuală de creștere de 2,2%, acest ritm fiind
mai ridicat prin comparație cu cel al VAB (1,7%), al PIB (1,9%) și al
producției industriale (2%). În acest context, în anul 2016, ponderea
consumului intermediar în valoarea producţiei a fost de 55,1%, în
creştere cu 2,4 p.p. faţă de anul 2008 (52,7%), când s‐a declanşat criza.
Această situație negativă care reflectă comportamente aflate la limita sau
chiar dincolo de limita legii nu se regăsește numai în România, ci şi în alte
ţări, ceea ce l‐a determinat pe Stiglitz (2013) să afirme că avocaţii de taxe
(consultanţii fiscali), prin metodele de evitare a impozitării şi caracterul
lax al reglementărilor, au găsit o modalitate „să şi mănânci prăjitura şi să
o ai şi în cămară”, adică să vinzi activele respective fără să plăteşti
impozitele aferente. La rândul său, Piketty (2013) afirmă că, pentru
manageri şi acţionari, consumurile intermediare sunt o modalitate de a
obține un supliment important de nivel al calității vieţii.
În România, liberalizarea comerţului după revoluție, pe fondul
competitivității slabe a economiei româneşti la intern şi extern, a
condus la un sold negativ al schimburilor economice în raport cu
străinătatea. Astfel, dacă în 1989 venitul naţional brut era mai mare
decât produsul intern brut cu 0,4 mld. euro, respectiv cu 1% din PIB, în
prezent, raportul s‐a înrăutăţit, în sensul că produsul intern brut este mai
mare decât venitul naţional brut cu 5 mld. euro, respectiv cu 3% din PIB.
În 27 de ani s‐a produs, așadar, o deplasare de 5,4 mld. euro în
defavoarea venitului naţional brut, respectiv cu 4% din PIB, în condiţiile
în care veniturile din muncă şi capital ale românilor din străinătate
923
(intrări) au fost net inferioare veniturilor din muncă şi capital obţinute de

investitorii străini pe teritoriul României (ieșiri). Această dinamică
reprezintă, într‐o anumită proporție, o evoluţie specifică ţărilor
emergente, cu mențiunea că deteriorarea raportului dintre VNB și PIB a
fost mai accentuată în România decât în alte state foste comuniste, în
timp ce în ţările dezvoltate economic venitul naţional brut este mai mare
decât produsul intern brut cu 2–4% din PIB, ceea ce exprimă forţa
competitivă superioară a acestora.
Volumul relativ redus al valorii adăugate brute (VAB) realizate în
România ca efect al unei economii reale cu o complexitate scăzută, la
care se adaugă i) precarizarea, prin legislația adoptată, a muncii în
raport cu capitalul (Guga, 2016), ii) gama restrânsă a instrumentelor
fiscale disponibile pentru aplicarea fazei de redistribuire a VAB și
asigurarea unei repartiții mai echilibrate a acesteia și iii) fenomenele
ilegale, precum evaziunea fiscală (estimată la circa 26,3% din PIB
comparativ cu media europeană de 17,3% din PIB), inclusiv „munca la
negru” provoacă o accentuată polarizare a veniturilor cetățenilor în
România. Astfel, la nivelul anului 2016, o cincime dintre gospodăriile
cele mai bogate obţineau de 7,2 ori mai multe venituri decât cele mai
sărace 20% gospodării ale populaţiei, mult peste media UE a indicatorului,
de 5,1, precum și peste nivelurile din Cehia (3,5), Polonia (4,8) etc.
Polarizarea adâncă din sfera veniturilor cetăţenilor se reflectă în
mod direct în starea extrem de precară şi în disparităţile majore
înregistrate în domeniul economisirii populaţiei. La finele anului 2016 se
manifestă profunde decalaje în structura depozitelor (care însumează
143 mld. euro) persoanelor fizice la bănci. Chiar prin reducerea
numărului total de deponenţi (10,3 mil. de persoane) cu cei 3,93 mil. de
cetăţeni din categoria depozitelor sub 100 de lei, ale căror conturi nu
reflectă practic fenomenul de economisire, ci reprezintă mai degrabă
instrumente curente de încasări şi plăţi, rezultând un număr de 6,37
mil. de deponenţi, disparităţile în privinţa economisirii sunt foarte
accentuate, după cum urmează: i) 61,4% dintre deponenţi, respectiv cei
cu cele mai mici economii (3,91 mil. de persoane), deţin numai 3,45%
din valoarea depunerilor la bănci (depozit mediu de 1.263 lei); ii) 7,7%
dintre deponenţi (0,49 mil. de persoane), reprezentând categoria celor
cu economisire medie, au depozite cuprinse între 50 mii lei şi 227 mii
lei şi deţin 34% din valoarea economisirii (depozit mediu de 100 mii
924
lei); iii) 1,63% dintre deponenţi (100 mii de persoane), cu sume foarte
mari, deţin 40% din totalul economisirilor populaţiei (depozit mediu de
570 mii lei); iv) 0,13% din deponenţi (cca 10 mii de persoane), cu cele
mai mari sume, dispun de 14,4% din economii (în medie 2,44 mil.
lei/deponent), adică de cca 4 ori mai mult decât prima grupă de mici
deponenţi în număr de 3,91 mil. de persoane fizice.
În acest sens, considerăm relevantă opinia lui Stiglitz (2015) care
afirma că bogaţii se tem de un stat puternic, care şi‐ar putea folosi forţa
pentru a ajusta balanţa, adică în a le lua o parte din avuţie şi a o investi
în binele comun; banii aduc putere şi puterea aduce alţi bani. În ultimii
20 de ani s‐a purtat o luptă de clasă, iar clasa mea a câştigat, a declarat
Warren Buffet.
În planul bunurilor și serviciilor publice destinate populației,
România necesită în viitor alocări suplimentare semnificative de
fonduri în sectoarele sănătate, educație și infrastructură fizică, în
condițiile unor venituri bugetare, îndeosebi de natură fiscală, situate la
niveluri îngrijorător de joase. Astfel, statele din zona euro, club select de
țări în care ne dorim să ajungem cât mai rapid, dar în mod sustenabil,
au avut în anul 2016 o medie a veniturilor fiscale (impozite, taxe și
contribuții sociale) de 41,3% din PIB, în timp ce România înregistra un
nivel de numai 26% (–15,3 p.p.). Astfel, se constată un alt eșec major al
economiei de piață românești, respectiv scăderea veniturilor fiscale la
26% din PIB în anul 2016 (și la 24,7% în 2017), nivel care nu este de
natură să asigure funcționarea adecvată a sectorului serviciilor publice
și, cu atât mai puțin, convergența acestui domeniu spre standardele
privind dotările și calitatea din țările europene dezvoltate.
În scopul îmbunătăţirii gradului de colectare a veniturilor
bugetare, este necesar ca procesul de analiză a riscului fiscal din cadrul
ANAF să fie racordat la cele mai bune practici europene, concomitent cu
informatizarea cât mai rapidă a instituţiei, în vederea identificării
operative a contribuabililor cu risc ridicat de neconformare/evaziune,
pe baza unor analize obiective, fundamentate pe un sistem centralizat al
bazelor de date disponibile. De subliniat, în acest sens, faptul că din anul
2005 nu au mai fost efectuate investiţii în echipamente pentru stocarea
şi prelucrarea datelor la nivelul ANAF. De altfel, din programul de
modernizare a sistemului informatic al instituţiei, încheiat cu Banca
Mondială, în sumă de 70 mil. euro, s‐au cheltuit până în prezent doar
925
natură fiscală, care ne separă de țările din zona euro, apreciem că se pot
realiza numai prin îmbunătățirea regimului fiscal actual, în sensul
trecerii de la cota unică la impozitul progresiv pe venitul global. De
altfel, dintre cele 19 țări din zona euro, numai Estonia și Lituania aplică
în prezent regimul cotei unice, cu mențiunea că Slovacia l‐a practicat,
dar a trecut la impozitarea progresivă a veniturilor globale în anul
2013, iar Letonia procedează în mod similar începând cu anul 2018. De
subliniat că, în afara României, toate celelalte state membre UE care
folosesc cota unică globalizează veniturile individuale în scopul
adoptării unor decizii fiscale corect fundamentate (Bulgaria, Estonia,
Lituania, Ungaria și Letonia până la sfârșitul anului precedent). De altfel,
la nivel global, conform unui recent sondaj (Ipsos Global Advisor, 2018),
78% dintre cetățeni sunt de acord că „bogații ar trebui taxați mai mult
pentru a sprijini săracii”. În România, ponderea populației care
consideră că este necesară impozitarea mai ridicată a bogaților este de
81%. Acest procent depășește 80% și în state precum Spania (87%),
Italia (82%), Ungaria (82%), Germania (81%) etc. De asemenea, și în
alte țări procentul celor care susțin un nivel de impozitare mai ridicat
pentru cetățenii cu venituri mari se situează la cote înalte: Belgia
(78%), Franța (77%), Marea Britanie (75%) sau Suedia (74%), Polonia
(70%), SUA (67%).
Importanţa adoptării impozitării progresive a veniturilor globale și
a introducerii declaraţiei de patrimoniu este cu atât mai mare cu cât
gradul de finalizare a Cadastrului naţional se situează la un nivel foarte
scăzut. De exemplu, în luna decembrie 2016, din totalul de 3181 de
unităţi administrativ‐teritoriale din România, au fost finalizate integral
lucrările de cadastru pentru numai 33 de localităţi (circa 1% din total)
din cadrul a 17 judeţe. La aceeaşi dată, sunt în derulare lucrări la alte
190 de unităţi administrativ‐teritoriale (6% din total) din 39 de judeţe.
În aceste condiţii, specialiştii sunt rezervaţi în ceea ce priveşte
respectarea termenului de finalizare a lucrărilor privind Cadastrul
naţional, stabilit pentru anul 2023 (amânat anterior de câteva ori).
Adoptarea acestor îmbunătățiri de fond ale sistemului fiscal
românesc se impune cu atât mai mult cu cât parametrii fiscal‐monetari
actuali ne indică faptul că, pe de o parte, s‐a epuizat spațiul generator de
impuls fiscal stimulativ (reduceri de taxe și sporirea cheltuielilor
bugetare) pentru creșterea economiei și a bunăstării populației, iar pe
927
de altă parte, perspectivele de menținere a unei politici monetare

acomodative sunt reduse. În planul politicii veniturilor, singurul
instrument valid aflat la dispoziția decidenților a rămas salariul minim,
care mai poate fi majorat în mod rațional, urmărindu‐se menținerea
competitivității economiei. De asemenea, estimările privind evoluția
creditării indică un avans lent al acesteia, pe fondul gradului de
îndatorare deja ridicat al persoanelor fizice și al unui nivel redus de
eligibilitate a firmelor pentru accesul la împrumuturi bancare.
În condițiile de mai sus, putem afirma că, asemenea altor domenii, și
în domeniul fiscal se manifestă în România o trinitate imposibil de realizat:
 creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor, concomitent cu
dezvoltarea infrastructurii fizice și umane;
 menținerea deficitului bugetar total în limita a 3% din PIB, în
paralel cu reducerea deficitului structural;
 neutilizarea, în condițiile repartiției deficitare a valorii nou
create în economie, a politicii fiscale ca pârghie de redistribuire
între factorii de producție (capital și muncă) și, în interiorul
acestora, pe baza unor criterii stimulative economic și corecte
din punct de vedere social.
Ca în fiecare dintre situațiile similare, decidenții politico‐economici
sunt obligați să sacrifice unul dintre aceste trei obiective, hotărârea
urmând a fi adoptată în raport cu starea economiei și intensitatea
presiunilor de ordin social.
În țările europene dezvoltate din zona euro, acolo unde ne dorim
ca România să acceadă cât mai curând în condiții sustenabile, un rol
important în aplatizarea fluctuațiilor excesive ale cererii agregate, ca
efect al deciziilor inadecvate din domeniul fiscal, revine stabilizatorilor
fiscali automați. Capacitatea sectorului guvernamental de a contribui
prin stabilizarea fiscală automată la atenuarea fluctuațiilor ciclului
economic este strâns legată de caracteristicile sistemului de impozitare
și de ponderea sectorului guvernamental în PIB. De aceea, mecanismul
stabilizatorilor fiscali automați funcționează cu atât mai bine cu cât
sistemul de impozitare este mai progresiv, în condițiile în care
componenta ciclică a veniturilor bugetare este în general mult mai
ridicată decât componenta ciclică a cheltuielilor publice. Rezultă că în
România, țară cu o democrație tânără, aplicarea sistemului stabilizatorilor
automați este cu atât mai necesară.
928
Față de rezultatele analizei prezentate, considerăm că actualmente,

pentru îmbunătăţirea procesului distributiv în România, cu efecte
directe favorabile asupra creşterii produsului intern brut, se impune
desfăşurarea unui dialog activ, transparent şi constructiv între
partenerii sociali, respectiv patronate, sindicate şi guvern (cu un rol
important al statului pentru educarea economico‐financiară a
participanţilor la dezbateri). Prin acest dialog se va putea regla în mod
dinamic, fără afectarea competitivităţii economice, raportul dintre
remunerarea capitalului şi a muncii, din perspectiva menţinerii unui
echilibru durabil între eficacitate şi echitate, menit să asigure
consolidarea coeziunii şi stabilităţii sociale.
Dincolo de avantajele de ordin economic ale utilizării instrumentelor
privind impozitarea progresivă a veniturilor globale şi a proprietăților,
considerăm că aceste pârghii fiscale vor avea o influenţă pozitivă
majoră asupra detensionării climatului social actual, ca efect al creşterii
încrederii între cetăţeni – liant consistent al coeziunii şi liniştii sociale.
Privatizarea – pârghie de transformare a proprietății, dar nu și de

capitalizare a firmelor
La sfârșitul anilor 1980, economia României se afla deja într‐un
declin vizibil, pe fondul accentuării neconcordanțelor în structura
sistemului de planuri economico‐financiare, care includeau și
îndeplinirea deciziei politice privind rambursarea integrală și în avans a
datoriei publice externe. Pe piaţa internă se manifesta un exces al
producţiei bunurilor de investiţii, concomitent cu o penurie accentuată a
bunurilor de consum, în timp ce inflaţia era reprimată prin preţurile fixate
administrativ, iar şomajul, ecranat prin angajări redundante de personal
în raport cu nevoile producției.
Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea României de la
sistemul politic comunist, bazat pe dictatură şi economie planificată
centralizată, la societatea democratică, având ca fundament economia
de piaţă. În ceea ce priveşte politicile aplicate în prima parte a tranziţiei,
România a optat pentru strategia de reformă graduală, justificată prin
subordonarea acţiunii economice obiectivului de asigurare a stabilităţii
generale a ţării.
În primii ani de postcomunism, s‐a înregistrat o cădere economică
masivă, produsul intern brut contractându‐se cu 25% între 1990 și
929
1992 faţă de nivelul din 1989, însă România nu a reprezentat o

excepție, situația fiind similară şi în celelalte ţări foste comuniste.
Totodată, începând cu anul 1990, cererea internă a depăşit în mod
constant oferta internă, astfel balanţa comercială devenind deficitară.
Totodată, din anul 1992, s‐au înregistrat în mod constant deficite
bugetare. Aceste dezechilibre interne au generat deficit al contului
curent, iar datoria externă a crescut în mod constant.
Restructurarea societăților comerciale de stat apărea ca o
necesitate firească în acest context. Retehnologizarea şi relansarea
societăţilor viabile, capabile să satisfacă cererea internă au rămas însă
la stadiul de bune intenţii, în absența resurselor financiare proprii şi a
unui sistem adecvat al instituţiilor de stat.
Piaţa financiară privată internaţională a manifestat lipsă de
încredere faţă de România, care a fost dependentă cvasipermanent de
fonduri din partea instituțiilor financiare internaționale (IFI). Astfel,
România a încheiat mai multe acorduri cu FMI şi BIRD, care au asigurat
o anumită finanţare externă în schimbul aplicării unor reforme
economice profunde, vizând liberalizarea preţurilor, a comerțului,
politica fiscală, cea monetară, a veniturilor, privatizarea întreprinderilor şi
băncilor de stat etc. În cei 26 de ani ai perioadei 1990–2015, România a
apelat la sprijinul FMI în 22 de ani (85% din timp), fapt care, dincolo de
mediul financiar internaţional nefavorabil, arată o mai slabă capacitate
instituţională comparativ cu alte state foste socialiste, precum Polonia,
Cehia sau Slovacia, care au avut nevoie de acorduri cu FMI numai în
primii ani ai tranziţiei. Setul de politici economice aplicate în România,
inclusiv în timpul acordurilor cu FMI, CE și BIRD, a acționat în general în
sensul accentuării fluctuațiilor economice, ceea ce este contrar
principiilor asigurării unei stabilități macroeconomice sustenabile pe
termen mediu și lung. Singura componentă cu caracter anticiclic a fost
politica monetară.
Se impune subliniat faptul că acordurile cu FMI, în esenţa lor şi în
concordanţă cu statutul instituţiei, constituie programe de soluționare a
problemelor de balanță de plăți care își au originea cel mai adesea în
excesul cererii interne (a populaţiei, a firmelor şi guvernamentale),
raportat la producţia internă, cauzând astfel deficit de cont curent.
Adresându‐se FMI, un stat obţine finanţarea unei părţi din deficitul
extern programat a fi în scădere rapidă în anii următori, celălalt
930
segment fiind reprezentat de corecţia internă, care reduce automat

soldul negativ al contului curent. Aşadar, orice program convenit cu FMI
conţine o doză de ajustare economică internă, dimensiunea acesteia
fiind determinată de amplitudinea dezechilibrelor. În plus, în scopul
evitării agravării situației refinanțării externe, necesarul de fonduri de
la IFI este corelat inclusiv cu nivelul datoriei externe pe termen scurt.
Între 1991 şi 2004, România a beneficiat de o finanţare modestă
din partea IFI raportată la dimensiunea ţării şi la amploarea
transformărilor politico‐economice realizate, respectiv o medie de
numai 190 mil. euro pe an (0,5% din PIB). Între 2005 şi 2008, România
nu a avut nevoie de finanţare de la IFI, pe fondul intrărilor substanţiale
de capital privat străin, însă încrederea redusă în sustenabilitatea
politicilor și a mediului economic autohton a făcut ca acestea să fie în
mare parte sub formă de împrumuturi. Gestionarea crizei declanșate în
anul 2008, când deja capitalul străin avea o pondere substanțială, a
beneficiat însă de un sprijin financiar consistent din partea IFI,
însumând 17,8 mld. euro, respectiv 5,9 mld. euro medie anuală (4,7%
din PIB), ceea ce a reprezentat o finanțare anuală de 31 de ori mai mare
decât în perioada 1991–2004, când România avea nevoie acută de
sprijin extern pentru restructurarea și capitalizarea unor întreprinderi
cu capital de stat care dispuneau de potențial de viabilitate pe piața
internă și externă.
În România reformele structurale s‐au realizat mai ales ca urmare
a acordurilor cu IFI. În anul 1996, România a beneficiat de acordul
FESAL pentru ajustarea economiei, concomitent cu dezvoltarea
sectoarelor viabile prin restructurare, bazată pe efort intern al
companiilor şi finanţare de la BIRD. Acesta a fost revizuit în luna
februarie 1997, potrivit abordării terapiei de şoc, în condițiile negocierii
unui nou acord stand‐by cu FMI.
Referitor la privatizare, este evident faptul că aceasta se impunea a
fi realizată, deoarece, după perioada de plată integrală și în avans a
datoriei externe, majoritatea întreprinderilor româneşti erau
decapitalizate şi lipsite de tehnologii moderne, din cauza stopării
importurilor de echipamente şi utilaje în anii 1980. În acelaşi timp,
multe dintre pieţele tradiţionale, îndeosebi cele din spaţiul CAER au fost
pierdute, ceea ce impunea măsuri serioase de restructurare a
societăţilor comerciale de stat.
931
Scopurile esenţiale ale privatizării au fost atât de ordin economic,

pentru a se constitui fundaţia economiei de piaţă, cât și politic, în sensul
separării de stat a întreprinderilor economice, ceea ce constituie însăşi
baza democraţiei şi a pluralismului.
Legislaţia privatizării în România a evoluat în raport cu
angajamentele asumate de autorități în cadrul negocierii acordurilor de
împrumut încheiate cu FMI şi BIRD. Astfel, Legea nr. 58 din 1991 privind
privatizarea societăţilor comerciale prevedea că înstrăinarea
întreprinderilor şi activelor statului se realizează prin respectarea unui
preţ minim de vânzare, determinat pe baza activului net al companiei
(activele totale din care se reduc datoriile totale), la care se adăuga
valoarea clădirilor şi a terenurilor.
Prin această lege a fost înfiinţat Fondul Proprietăţii de Stat (FPS),
care deţinea 70% din capitalul societăţilor comerciale şi care a avut ca
sarcină principală privatizarea companiilor din portofoliu.
Legea nr. 55 din 1995 pentru accelerarea procesului de privatizare
a vizat transferul cu titlu gratuit al acţiunilor aferente cotei de 30% din
capitalul social al statului către cetăţenii români, însă prin cupoane
nominative de privatizare (distribuite unui număr de 17 mil. de
persoane cu vârsta de minimum 18 ani), şi nu prin certificate de
proprietate nenominative, aşa cum s‐a procedat în baza Legii 58/1991,
ceea ce a permis multe abuzuri şi înşelarea a numeroşi cetăţeni
neinformaţi. Astfel, în baza prevederilor laxe ale acestei legi, diferiţi
oameni de afaceri „creativi” au cumpărat la preţuri modice (cca 10 mii
lei faţă de valoarea nominală de 25 mii lei) milioane de cupoane
nenominative, pe care le‐au valorificat în cadrul privatizării
(certificatele fiind reevaluate în creştere de la un an la altul, în 1996,
valoarea unui certificat ajungând la 875 mii lei). În acest mod, „noii
investitori” au obţinut în mod imoral câştiguri extrem de mari raportate
la sumele avansate şi starea materială a populaţiei din acel timp. Dacă
nu se acţiona cu fermitate în anul 1995, în baza legii menţionate, exista
pericolul ca 30% din capitalul social al întreprinderilor de stat să fie
concentrat în mâinile câtorva „ingineri financiari”, în detrimentul celor
15,5 mil. de cetăţeni care au beneficiat de certificatele de proprietate
nenominative iniţiale. De subliniat că, în baza Legii 55/1995, cele 17 mil.
de certificate nominative de privatizare distribuite gratuit au avut o
valoare nominală de 1 mil. lei, actualizată în raport cu rata inflaţiei, din
932
care 975 mii lei reprezenta valoarea certificatului nou, iar 25 mii lei
valoarea vechiului certificat, rezultând că procedura nu a avut sub
niciun aspect un caracter confiscativ pentru deţinătorii hârtiilor de
valoare inițiale, dar a stopat cu fermitate specula intensă manifestată în
acest domeniu și înșelarea multor cetăţeni onești.
Apoi, prin OUG nr. 88 din 1997 a fost eliminat preţul minim de
vânzare a societăţilor comerciale ale statului, stabilindu‐se că
valorificarea se face la preţul de piaţă, cu obligaţia noilor proprietari de
a‐şi asuma angajamente de investiţii. Totodată, prin acest act normativ
s‐au introdus facilităţi la plata unor obligaţii bugetare, cu acordul
Ministerului Finanţelor, pentru cumpărătorii care se angajau să
efectueze investiţii. Tot în anul 1997 s‐a hotărât eliminarea controlului
Curții de Conturi asupra modului de aplicare de către FPS a
procedurilor legale de privatizare. Prin această măsură s‐a încurajat
lipsa de transparență, de responsabilitate a autorităților în fața
cetățenilor, precum și adoptarea unor decizii subiective, arbitrare în
derularea privatizării, ceea ce a afectat serios eficiența acestui proces.
Începând cu anul 2002, s‐a reintrodus în legislația Curții de Conturi
competența acestei instituții de a verifica legalitatea procedurilor
aplicate în procesul de privatizare, inclusiv urmărirea de către
autoritățile cu atribuții în acest domeniu a modului de realizare a
investițiilor asumate de noii proprietari. Ca urmare a acestei măsuri,
Curtea de Conturi a constatat, din verificările efectuate, numeroase
nereguli, față de care au fost aplicate măsuri de intrare în legalitate.
În scopul accelerării vânzării societăţilor comerciale mari şi foarte
mari care înregistrau datorii semnificative, s‐a stabilit (Legea nr. 137 din
2002) acordarea de facilităţi la plata obligaţiilor acestor companii către
furnizorii de utilităţi (unități de stat) cu prilejul privatizării
întreprinderilor respective.
Ritmul privatizării a urmat legislaţia în domeniu şi obligaţiile
asumate faţă de IFI. Cadrul juridic al privatizării a fost relaxat succesiv în
favoarea investitorilor. Pe măsura accelerării privatizării, a crescut
numărul societăţilor mijlocii, mari şi foarte mari vândute de stat. Pentru
8200 de societăţi privatizate în 26 de ani, România a încasat 7,1 mld. euro,
astfel încât preţul mediu pe societate comercială cu capital de stat vândută
către investitorii privaţi a fost de 866 mii euro, respectiv 592 mii
euro/societate prin excluderea încasărilor obţinute din privatizarea BCR.
933
Veniturile din privatizare nu au fost însă eficient utilizate, în

Trezoreria Statului aflându‐se, potrivit cifrelor actualizate la finele lunii
august 2018, numai suma de 2,8 mld. euro, la care se adaugă 0,4 mld.
euro rate de primit, aferente împrumuturilor acordate din trezorerie
autorităţilor locale în scopul realizării unor proiecte de mică
infrastructură. Restul sumelor au fost folosite în cea mai mare parte
pentru finanţarea unor cheltuieli curente de natură bugetară la nivel
central şi local, aprobate prin legi speciale. Nu s‐au realizat în schimb
lucrări de infrastructură mare, care să atragă noi investiţii private, aşa
cum afirma la începutul tranziției teoria privatizării şi cum impuneau
realităţile din România.
În condiţiile privatizării fără limită de preţ, începând cu 1997, a
societăților comerciale de stat, au crescut angajamentele de investiţii
ale noilor proprietari. Acestea au avut însă o structură calitativă slabă,
fiind asumate de antreprenori, în cea mai mare parte, pentru satisfacerea
unor interese financiare pe termen scurt sau pentru maximizarea
oportunităţilor conjuncturale create de evoluţiile ulterioare ale pieţei,
fără o abordare pe termen lung privind dezvoltarea unor afaceri
productive, creatoare de VAB ridicat în cadrul întreprinderilor
achiziționate. Astfel, în loc de investiţii în utilaje şi clădiri industriale care
să conducă la sporirea competitivităţii şi a performanţelor industriei
româneşti, să angreneze o creştere durabilă şi să creeze locuri de muncă
mai numeroase, mai stabile şi mai bine remunerate, au fost construite cu
preponderenţă clădiri de birouri, centre comerciale, supermarketuri şi
ansambluri rezidenţiale.
Transformările profunde din economie au dus la scăderea
substanţială a intensităţii energetice (–20% în 2005 faţă de 1999; o altă
diminuare de 20% între 2005 şi 2011 şi o nouă scădere de 20% între
2011 şi 2015), astfel încât, în cei 16 ani examinaţi, intensitatea
energetică s‐a redus la jumătate, respectiv de la 442 de unităţi
(kg echivalent petrol/1000 euro) în anul 2000 la 227 de unităţi în 2016.
Restructurarea şi închiderea multor întreprinderi de către noii
proprietari a fost urmată de creşterea masivă, începând cu 1997, a
exporturilor de fier vechi la preţuri modice. Pe ansamblu, în ultimii 20
ani, România a exportat 35 mil. tone de fier vechi, la un preţ mediu
foarte redus (de numai 0,21 euro/kg). Pentru a avea o imagine
sugestivă a ceea ce au reprezentat aceste exporturi masive de fier vechi
934
provenit din fabricile şi uzinele construite cu mari eforturi și sacrificii în

45 de ani de români, luând ca reper un vagon de transport marfă în vrac
cu greutatea de 15 tone şi lungimea de 18 metri, rezultă că cele 35 mil.
tone de fier vechi exportate de România puteau forma un tren cu o
lungime uriaşă, respectiv de 42000 km, care se situează peste nivelul
circumferinţei Pământului, având o dimensiune cu 5% mai mare decât
cea a Ecuatorului.
După privatizare, industria românească a fost destructurată, în
prezent, economia fiind dominată de marile corporaţii, îndeosebi cu
capital străin. Capitalul autohton este localizat preponderent în sectorul
IMM, iar în cadrul acestuia, în activităţi precum cele din comerţ şi servicii,
care creează VAB la cote scăzute şi susţin salarii reduse.
Performanţele relativ scăzute ale industriei autohtone se reflectă
în capacitatea insuficientă a acesteia de a acoperi cererea internă de
bunuri. Acest dezechilibru structural este demonstrat de evoluţia din
ultimii ani a deficitului balanţei bunurilor din cadrul contului curent,
după cum urmează:
 dacă în anul 2005 balanţa bunurilor înregistra un deficit de 11,5
mld. euro, în 2006, aceasta s‐a adâncit accelerat, la 15,9 mld.
euro (+38%, respectiv +4,4 mld. euro). Evoluţia nefavorabilă a
continuat în 2007 şi 2008, astfel că soldul negativ al balanţei
bunurilor a ajuns la 21 mld. euro în 2007 (+83%, respectiv +9,5
mld. euro faţă de 2005) şi 22 mld. euro în anul 2008 (+91%,
respectiv +10,5 mld. euro comparativ cu 2005);
 criza economică din 2009 a condus, pe fondul reducerii cererii
interne, la comprimarea deficitului balanței bunurilor la 9 mld.
euro (–59%, respectiv –13 mld. euro faţă de 2008). În perioada
2010–2012, soldul negativ al balanţei bunurilor a oscilat în jurul
nivelului de 9 mld. euro, pentru ca în 2013 să fie înregistrat un
nou episod de ajustare, concretizat în restrângerea deficitului
balanţei bunurilor la 5,8 mld. euro (–36%, respectiv –3,2 mld.
euro comparativ cu anul 2009);
 începând cu anul 2014, în contextul îmbunătăţirii climatului
macroeconomic şi al revigorării cererii interne, deficitul
comercial de bunuri a început să se adâncească la: 6,5 mld. euro
în 2014 (+12%, respectiv +0,7 mld. euro faţă de anul 2013); 7,8
mld. euro în 2015 (+34%, respectiv +2 mld. euro comparativ cu
935
2013) şi 9,3 mld. euro în 2016 (+60%, respectiv +3,5 mld. euro
comparativ cu 2013);
 în 2017, pe fondul celui mai înalt ritm de creştere economică din
ultimii ani, deficitul balanţei comerciale a bunurilor s‐a adâncit
accelerat faţă de anul precedent (cu circa 30%, respectiv un plus
de 2,7 mld. euro), ajungând la 12 mld. euro, respectiv un nivel
aproape dublu faţă de anul 2013.
Acumularea capitalului în societățile comerciale din economia
românească este scăzută, situându‐se, în numeroase cazuri, chiar sub
nivelul legal, așa cum s‐a arătat anterior, inclusiv după privatizarea
proprietății de stat, proces de la care se așteptau substanțiale infuzii de
capital și un aport ridicat de tehnologie.
Companiile din România sunt listate într‐o foarte mică proporţie la
BVB. Prezenţa la bursă reprezintă deschiderea acţionarilor către alţi
investitori, permițând creşterea capitalizării, îmbunătăţirea guvernanţei
corporative, transparenţa activităţii, precum şi asumarea responsabilităţii
şi riscului pentru banii investiţi în afacere. Printre cele mai importante
companii listate la bursă nu se numără firme cu capital privat, cum ar fi
normal într‐o economie de piață funcțională, ci societăţi de stat. În ceea
ce priveşte firmele private, majoritatea covârşitoare a acestora au la
origine foste întreprinderi socialiste viabile care au fost privatizate.
Referitor la progresele pieței de capital, o contribuție însemnată la
dinamizarea acesteia a constituit‐o deschiderea, pe 27 septembrie 1996,
a pieței RASDAQ42, înființată cu asistență tehnică și financiară a SUA.
Despre momentul lansării acestei piețe secundare, Moses (2018) arată că
„Președintele Iliescu a cumpărat prima acțiune și ministrul finanțelor
Georgescu a vândut o acțiune în această tranzacție virtuală. Cei doi au
continuat apoi să meargă prin birourile RASDAQ pornind calculatoarele,
pe măsură ce treceau dintr‐o cameră în alta. Așadar, România făcea
tranziția de la comunism la economia de piață pentru a completa
democrația politică. Într‐un cuvânt, România era tot mai aproape de vest.”
Ca efect al unei tranziţii mai eficiente în privinţa politicilor
macroeconomice şi a privatizării, a reformelor structurale în general,
Polonia şi Ungaria înregistrează în prezent o situație economică mai

42 Romanian Association of Securities Dealers Automated Quotation ‐ piață de tip over
the counter, pe care societățile de valori mobiliare tranzacționau acțiuni, inclusiv

ale firmelor participante la programul de privatizare în masă.
936
bună față de cea a României, concretizată în excedente comerciale

semnificative în relaţiile cu țara noastră. Soldul negativ al balanţei
comerciale a României faţă de Polonia s‐a deteriorat în ultimii 25 de ani
cu 1,8 mld. euro (de la +47 mil. euro la –1,8 mld. euro), iar deficitul
comercial în raport cu Ungaria s‐a înrăutăţit cu 2 mld. euro (de la –33 mil.
euro la –2,1 mld. euro).
La 27 de ani de la căderea comunismului, România prezintă
performanţe economice mai slabe decât Cehia, Polonia şi Ungaria. În
această perioadă, ţara noastră a obţinut un spor mai redus al PIB pe
locuitor, ceea ce provoacă decalaje însemnate privind PIB pe locuitor
comparativ cu statele menţionate, Polonia şi Ungaria având un PIB pe
locuitor de 64% din media UE 15 (+9 p.p. faţă de România), iar Cehia de
81% (+26 p.p. faţă de România). Totodată, în România, atât efectivul de
salariați, cât și gradul de ocupare a forței de muncă au scăzut.
Îngrijorător este faptul că din forța de muncă disponibilizată din
industrie numai 73% (–300 mii de persoane) a fost absorbită în
sectorul serviciilor.
Putem identifica totodată unele similitudini ale situației
reformelor din România cu experiența estică (din afara Uniunii
Europene). De exemplu, de Larosière (2018) susține că Rusia, sfătuită în
special de economiști pentru care doctrina privatizării totale a luat locul
strategiei, s‐a angajat prea repede în programul de liberalizare, pe
fondul terapiei de șoc propovăduite de lideri precum Gaidar, Chubais și
Shokin. În lipsa evaluării și controlului necesare din partea autorităților,
liberalizarea brutală și privatizarea necontrolată au dat frâu liber
corupției, prăduirii capitalului național și formării unei clase de oligarhi,
fără niciun stimulent pentru a ține cont de interesul național. În aceste
condiții, economia Rusiei (cu o dependență excesivă de exporturile de
petrol) se confruntă cu o creștere redusă – ca să nu spunem stagnare – și
nu a realizat reformele structurale esențiale pentru dezvoltarea unei
societăți moderne. Astfel, privatizarea care conduce la instaurarea unor
monopoluri oligarhice nu poate fi văzută ca un succes.
Examinând rezultatele economico‐sociale de ansamblu ale
procesului de privatizare desfăşurat în România comparativ cu
estimările instituţiilor financiare internaţionale şi ale decidenţilor
interni, respectiv cu aşteptările cetăţenilor, precum şi raportat la
performanţele din fostele ţări comuniste din regiune, ne exprimăm
937
opinia că, în ţara noastră, privatizarea, dacă nu a fost un eşec, în mod

sigur a reprezentat o nereuşită. Au făcut excepţie câteva domenii unde
fostele întreprinderi socialiste au fost redimensionate, retehnologizate
şi capitalizate de noii acţionari, îndeosebi străini, funcţionând în
prezent în condiţiile exigenţelor economiei de piaţă. Dintre acestea
menţionăm cele mai semnificative subramuri: fabricarea
autoturismelor, construcţia vagoanelor de călători, câteva combinate
din industria siderurgică şi a aluminiului, unele segmente ale industriei
de produse electrocasnice, câteva sortimente cu prelucrare redusă din
industria materialelor de construcţii, precum şi sectorul financiar.
Fondurile europene și capitalul din România
Fundamentele Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene

urmăresc să asigure construirea unei uniuni tot mai strânse între
națiunile europene, prin intermediul unor acțiuni comune care să
creeze premisele progresului economic şi social al statelor membre. În
acest sens, Uniunea Europeană promovează dezvoltarea statelor
membre, vizând trei caracteristici strategice, strâns legate între ele, ale
avansului economic, respectiv: i) creșterea inteligentă (bazată pe
cunoaștere şi inovare); ii) creşterea durabilă (exprimată prin
îmbunătățirea eficienței utilizării resurselor, ameliorarea impactului
asupra mediului înconjurător şi întărirea competitivității); iii) creşterea
favorabilă incluziunii (rată ridicată a ocupării forței de muncă, care să
asigure coeziunea socială şi teritorială). În același timp, este țintită
reducerea decalajelor dintre statele membre şi în interiorul acestora,
prin intermediul a două seturi de politici, respectiv cea agricolă
(comună) și cea de coeziune (economică și socială), la nivelul acesteia
din urmă fiind vizate industria, rețelele transeuropene de transport,
cercetarea și inovarea, mediul înconjurător și energia.
Un rol important pentru îndeplinirea obiectivelor enumerate
anterior revine fondurilor europene, care nu trebuie înțelese însă ca un
set de subvenții (granturi) dinspre unele state către altele, cu excepția
celor pentru garantare agricolă, ci ca instrumente financiare menite să
consolideze competitivitatea statelor beneficiare, în scopul asigurării
creării unei concurențe corecte pe piața unică europeană, caracterizată
de asimetrii provenite din dotarea diferită cu factori de producție la
938
nivelul companiilor şi al statelor membre ale UE. Programele cuprinse

în bugetul UE, dedicate atenuării discrepanțelor de dezvoltare între
state, constituie o recunoaștere a faptului că piaţa unică nu rezolvă
singură problema decalajelor de dezvoltare (Dăianu, 2018) sau cel
puțin nu în ritmul așteptat de cetățenii din noile state membre UE.
Fondurile nete nerambursabile de care a beneficiat România în cei
zece ani ai perioadei 2007–2016 au totalizat 27,1 mld. euro, respectiv
2,7 mld. euro pe an. Examinând structura sumelor primite de la
Uniunea Europeană pentru exercițiul 2007–2013 pe categorii de
instrumente, constatăm că, deşi politica de coeziune avea programate
cca 55% din fonduri, în timp ce pentru scopurile politicii agricole
comune au fost prevăzute 45% din total, exercițiul absorbției s‐a soldat
cu un raport diferit, respectiv 50%–50% la nivelul celor două categorii
de finanțări. Încasările de fonduri europene pe proiecte au accelerat
începând cu anul 2012, după ce, între 2007 şi 2009, preponderente au
fost avansurile globale, pe fondul lipsei acute de pregătire instituţională
a autorităților românești pentru atragerea fondurilor europene.
România nu a utilizat fondurile europene la nivelul iniţial aprobat,
iar din sumele trase a suportat corecţii substanţiale, ca urmare a
neregulilor constatate în documentaţiile aferente proiectelor supuse
decontării, reprezentând 5,3% (1,8 mld. euro) din sumele încasate (34,3
mld. euro). În final, gradul general de absorbție a fondurilor europene
de către România a fost de 96% (–1,4 mld. euro) în primul exercițiu
financiar multianual (2007–2013) de la aderarea țării noastre la
Uniune. De subliniat că gradul cel mai înalt de absorbție (116%)
înregistrat la Fondul european pentru garantare agricolă se datorează
procedurii simple de accesare a fondurilor, respectiv necesităţii
furnizării de către beneficiari numai a dovezii existenței terenului
agricol lucrat şi/sau a animalelor aflate în îngrijire. În cazul
programelor operaționale (de coeziune şi privind dezvoltarea rurală) la
care finanțarea se obține pe baza aprobării unor documentații specifice
mai complexe, gradul de absorbție a fost subunitar, un nivel relativ mai
ridicat înregistrându‐se la programele privind competitivitatea (95%;
–0,1 mld. euro), dezvoltarea rurală (94%;–0,5 mld. euro) şi dezvoltarea
regională (93%; –0,3 mld. euro), în timp ce cote mai reduse au rezultat
la programele referitoare la transporturi (87%; –0,6 mld. euro),
dezvoltarea resurselor umane (87%; –0,4 mld. euro) şi mediu (90%;
–0,4 mld. euro).
939
Cauzele principale ale performanțelor scăzute la aceste ultime trei

programe sunt legate în principal de nivelul instituțional inadecvat
privind absorbția fondurilor europene.
La nivelul Programului operațional sectorial Transporturi,
încasările au totalizat numai 3,7 mld. euro din 4,3 mld. euro alocate, iar
fondurile absorbite nu s‐au utilizat decât într‐o proporție redusă pentru
construcția unor obiective complexe de importanță internațională, cum
ar fi realizarea de noi rețele de transport rutier, feroviar şi naval
integrate în sistemul de transport european. Niveluri şi mai scăzute de
utilizare a fondurilor europene s‐au înregistrat la drumurile naționale
nou construite, la stațiile, podurile şi tunelurile supuse reabilitării. În
schimb s‐au utilizat fonduri în cuantum dublu faţă de cele programate
pentru realizarea unor obiective mai facile, cum ar fi repararea şi
modernizarea drumurilor naționale. De asemenea, s‐au folosit sume
substanțial mai ridicate faţă de cele prevăzute în domenii secundare,
din perspectiva eficienței programului, respectiv pentru asistența
tehnică, reprezentând instruiri, studii, reuniuni de lucru, tipărirea de
materiale informative etc.
În mod similar, în cadrul Programului operațional sectorial
Dezvoltarea resurselor umane, nu s‐a realizat nici obiectivul cantitativ
privind absorbția, din cele 3,2 mld. alocate fiind încasate doar 2,8 mld.
euro, și nici țintele calitative principale referitoare la formarea
profesională şi corelarea învățării pe tot parcursul vieții cu cerințele
pieței muncii, creșterea gradului de ocupare şi incluziunea socială, în
condițiile în care, la nivel central instituțional, nu a existat o strategie
care să asigure concordanța dintre conținutul cursurilor de calificare
realizate şi necesitățile reale ale pieței muncii. În acest context, calitatea
şi eficienţa proiectelor derulate au avut de suferit.
Constatările care se desprind din analiza modului de realizare a
proiectelor din cadrul Programului operaţional sectorial Mediu constau
în faptul că fondurile europene consumate în cadrul acestui program,
respectiv 4 mld. euro din cele 4,4 mld. alocate, nu s‐au regăsit decât
parţial, comparativ cu ţintele asumate, în acţiuni de natură să
îmbunătăţească calitatea vieţii cetăţenilor, înregistrându‐se nerealizări,
unele chiar substanţiale, la obiective privind închiderea depozitelor de
deşeuri vechi în zone urbane şi rurale şi, implicit, reducerea numărului
cetățenilor care beneficiază de management îmbunătățit al deșeurilor,
940
finalizarea stațiilor de epurare şi a rețelelor de apă programate,

reducerea, conform previziunilor, a emisiilor de dioxid de sulf şi
monoxid de azot și extinderea lungimii litoralului reabilitat (circa
7,2 km realizat, față de 10 km programat).
În ceea ce privește programele cu rezultate moderate din
perspectivă cantitativă, respectiv cu un grad de absorbție apropiat de
media generală (96%), este de menționat că aspectele calitative
prezintă unele ameliorări față de exemplele anterioare, cu excepția
secțiunii privind competitivitatea. Astfel, din examinarea modului de
aplicare a Programului operațional regional, unde au fost încasate
3,7 mld. euro din cele 4,0 mld. euro alocate, putem concluziona
că proiectele realizate au contribuit la îmbunătățirea serviciilor
publice de educație, sănătate, circulație pe drumurile județene,
precum şi a activității în turism. Totuși, s‐au înregistrat nerealizări
faţă de țintele asumate în ceea ce privește lungimea șoselelor de
centură, numărul companiilor stabilite în polii de creştere regionali şi
locali, precum şi numărul apartamentelor reabilitate pentru creşterea
eficienţei energetice.
Programul național de dezvoltare rurală, în cadrul căruia s‐au
încasat 7,6 mld. euro din alocările de 8,1 mld. euro, a fost afectat de
nerealizările majore înregistrate la acţiuni importante privind nivelul
de trai în mediul rural, cum sunt cele referitoare la: modernizarea
exploatațiilor agricole, creşterea valorii adăugate a produselor agricole
şi forestiere, înfiinţarea grupurilor de producători, suprafeţele
împădurite, crearea de microîntreprinderi în spaţiul rural, investiţii
pentru dezvoltarea meşteşugurilor şi artizanatului, încurajarea
activităţilor turistice şi lungimea conductelor de apă.
În ceea ce priveşte Programul operațional sectorial Creșterea
competitivității economice, unde au fost încasate 2,4 mld. euro din cele
2,5 mld. alocate pentru creşterea competitivității industriei,
îmbunătățirea accesului pe pieţe al firmelor și dezvoltarea cercetării
ştiinţifice în vederea dezvoltării potenţialului industrial, din analiza
proiectelor realizate în cadrul acestui program, se constată atingerea
numai într‐o măsură redusă a obiectivelor prevăzute, deoarece:
proiectele aplicate nu s‐au concretizat în sprijin pentru agenţii
economici, în sensul modernizării tehnologiilor de fabricație şi al
creşterii competitivității acestora, nu s‐a îmbunătăţit accesul pe piaţă al
941
firmelor româneşti; IMM nu au fost suficient sprijinite pentru

dezvoltarea activităţii; cercetarea ştiinţifică finanțată a fost de natură
fundamentală, și nu aplicativă, neasigurându‐se astfel transferul de
tehnologie în sectorul productiv, în vederea creşterii competitivităţii
firmelor industriale din economia românească.
Din examinarea structurii fondurilor europene utilizate de
România în funcție de tipologia cheltuielilor finanțate, se remarcă
ponderea relativ scăzută față de necesitățile României (după ampla şi
profunda transformare a economiei de la socialism la capitalism) a
transferurilor de capital, respectiv o proporție de numai 52% (21,4 mld.
euro) din totalul fondurilor europene utilizate a fost destinată formării
brute de capital fix (în sectorul public şi privat). În plus, finanțările
europene de natura transferurilor de capital au fost localizate într‐o
proporție foarte mică în cadrul economiei private, respectiv numai
5,6 mld. euro, ceea ce reprezintă doar 26,2% din transferurile de capital
şi 14% din totalul fondurilor europene atrase. În cadrul acestui sector,
în ramurile cu potențial ridicat de creare a valorii adăugate brute şi de
multiplicare în economie a efectelor pozitive, respectiv industrie,
transporturi şi construcții, transferurile de capital au însumat numai 1,5
mld. euro (din care mai mult de jumătate au avut ca beneficiari
antreprenori străini), ceea ce reprezintă doar 26,8% din transferurile
de capital către sectorul privat şi 3,7% din totalul fondurilor europene
utilizate. Cea mai mare parte a transferurilor de capital destinate
sectorului privat din România se regăsește în agricultură(3,2 mld. euro).
Această sumă reprezintă 57% din transferurile de capital către sectorul
privat şi numai 7,8% din totalul finanțării europene, cu mențiunea
că, raportate la nevoile de modernizare şi dezvoltare a agriculturii,
sector vital al economiei, alocările respective pot fi considerate, de
asemenea, insuficiente.
În același timp, s‐a constatat că volumul fondurilor utilizate pentru
finanțarea cheltuielilor curente necesare realizării proiectelor din
cadrul programelor operaționale sectoriale, materializate în final în
salarii şi în achiziția unor bunuri şi servicii specifice, s‐au ridicat la
niveluri relativ înalte raportate la necesitățile de capital din sectoarele
de activitate amintite anterior, ceea ce demonstrează că lipsa unei
strategii a statului privind absorbția fondurilor europene și
coordonarea din partea acestuia a utilizării finanțărilor respective a
942
afectat în mod accentuat eficacitatea capitalizării firmelor românești

prin intermediul finanțărilor cu titlu gratuit (echivalente cu donațiile)
de la Uniunea Europeană.
România a utilizat fondurile europene mai puţin intens decât ţările
din regiune, folosind sume sensibil mai mici faţă de Polonia, respectiv
numai 27% din încasările medii anuale ale acesteia (–6,7 mld. euro/an),
şi Ungaria (70% din sumele medii anuale utilizate de aceasta; –1 mld.
euro/an). Raportate la PIB, încasările României (medie anuală de 1,7%
din PIB) se prezintă, de asemenea, la niveluri mai reduse decât cele
realizate de ţările din regiune. În Ungaria, intrările de fonduri europene
au reprezentat, ca medie anuală, 3,4% din PIB (+1,7 p.p. raportat la
România), în timp ce, în Bulgaria, acestea s‐au ridicat la 2,7% din PIB
(respectiv cu 1 p.p. peste nivelul realizat de România), iar în Polonia,
2,4% din PIB (+0,7 p.p.).
Examinând distribuţia pe destinaţii prioritare a fondurilor
structurale şi de coeziune utilizate de România comparativ cu cele din
Cehia şi Polonia, constatăm că, la cele mai multe capitole, ponderile sunt
relativ similare. Există însă două excepţii majore, în sensul că se
înregistrează diferenţe ample la axele privind mediul înconjurător,
respectiv cercetarea, dezvoltarea şi inovarea. În timp ce ponderea
fondurilor atrase de România pentru îmbunătăţirea mediului (28,9%)
este substanţial mai ridicată decât cele înregistrate de Cehia (10,7%),
respectiv Polonia (9,6%), în cazul sumelor alocate de ţara noastră
pentru domeniul cercetare, dezvoltare şi inovare, situaţia este inversă.
Dacă Cehia şi Polonia au alocat cu această destinație 17,2% şi, respectiv,
13,8% din fondurile structurale şi de coeziune, România a folosit în
acest scop numai 7,7% din sumele atrase.
Pentru corectarea situației negative existente în ceea ce privește
absorbția fondurilor europene, este necesar pentru exercițiul financiar
2014–2020 şi pentru următoarele perioade, ca România să
îmbunătățească substanțial cadrul instituţional şi procedural de
atragere a finanţărilor de la UE, valorificând experiența favorabilă a
unor ţări foste comuniste din regiune, cum sunt Polonia, Cehia, Slovacia,
Ungaria etc. Aceste state aplică strategii de dezvoltare economică la
nivel național, cuprinzând politici sectoriale şi, totodată, şi‐au creat un
sistem instituţional public cu largă extindere în teritoriu, pentru a fi cât
mai aproape de beneficiarii finali ai fondurilor europene, prin care
943
se pune la dispoziţia acestora, pentru consultanță și sprijin în

elaborarea proiectelor, personal bine calificat şi suficient din punct de
vedere numeric.
Globalizarea și evoluția capitalului în România
Dinamica post‐1989 a capitalului și a principalilor indicatori

macroeconomici din România s‐a manifestat sub impactul globalizării și
al integrării europene. În ultimele decenii, fenomenul globalizării,
caracterizat prin creşterea gradului de deschidere a economiilor
naționale, accelerarea comerţului internaţional şi circulaţia liberă a
capitalurilor, a condus atât la intensificarea competiţiei între agenţii
economici şi între state, cât şi a interdependenţei economiilor. În pofida
numeroaselor avantaje generate de acest proces, se constată că
globalizarea este cu atât mai avantajoasă pentru o ţară cu cât
competitivitatea sa economică este mai ridicată, respectiv deţine
tehnologii avansate, productivitate sporită, forţă de muncă înalt
calificată şi o bază solidă de capital. În acest sens, laureatul Nobel
pentru economie, Joseph Stiglitz (2003), arată că, deși globalizarea
(înțeleasă ca eliminarea barierelor din calea liberului schimb și
integrarea economiilor naționale) are potențialul de a fi un important
factor al bunăstării, inclusiv a celor săraci, în realitate, procesul
globalizării a avut un efect devastator asupra țărilor în curs de
dezvoltare și mai ales asupra populațiilor sărace din aceste țări. Barack
Obama, fostul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, remarca faptul
că paradoxul globalizării este acela că lumea a devenit mai prosperă,
dar țările sunt dominate de incertitudine şi tensiuni. Şi Christine
Lagarde, directorul general al FMI, a scos în evidenţă, în repetate
rânduri, disfuncţiile globalizării, în special referitoare la faptul că
avansul economic a fost prea slab pentru prea mult timp şi a ajuns la
prea puţini.
Astfel, globalizarea a creat un grad ridicat de nemulţumire atât în
statele dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, deoarece efectul
de trickle‐down (distribuţia generalizată a bunăstării, fără intervenţia
autorităţilor) nu a funcţionat, ci s‐a manifestat, în mod cu totul atipic,
fenomenul de trickle‐up (respectiv, în lipsa intervenţiei autorităţilor,
piaţa a realizat o distribuţie a bunăstării preponderent către cei bogaţi),
944
ceea ce a condus în realitate, începând cu anii 1980, la restrângerea

clasei de mijloc şi la o concentrare înaltă a averii la vârf. Studii în
domeniu evidenţiază că majorarea veniturilor clasei sărace şi medii cu 1
p.p. duce la o creştere a PIB cu 0,38 p.p., pe când sporirea veniturilor
clasei bogate cu 1 p.p. provoacă scăderea PIB cu 0,08 p.p.
Primul val al globalizării (perioada victoriană) s‐a desfăşurat în
perioada 1870–1913, fiind caracterizat de o pondere ridicată a
comerţului exterior în PIB. Al doilea val al globalizării a început, după
unii autori, la mijlocul anilor 1950 (Dehesa, 2007), iar după alţii, în anii
1980 (Piketty, 2013; Maxton, 2011). La începutul anilor 1980, apare
revoluţia conservatoare, având ca principali exponenţi pe Margaret
Thatcher în Marea Britanie şi pe Ronald Reagan în SUA, care repun în
discuţie conceptul de stat al bunăstării (welfare state), despre care cei
doi lideri afirmau că „i‐a moleşit pe antreprenorii anglo‐saxoni”,
susţinând revenirea la capitalismul pur din secolul al XIX‐lea, prin
liberalizarea profundă a pieţelor de bunuri, servicii şi capital (Piketty,
2013). Cel de‐al doilea val al globalizării a izvorât din acţiunea
concertată a mediului academic (în frunte cu reprezentanţii Şcolii de la
Chicago, care pledau pentru mai multă libertate a pieţelor şi
minimizarea intervenţiei statului), a mass‐mediei, a societăţii civile şi a
instituţiilor financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială). S‐a ajuns
astfel la Consensul de la Washington, având ca fundament teoretic
formula sacră, mantra, potrivit căreia „pieţele fac întotdeauna ce
trebuie, în timp ce guvernele nu fac niciodată ce trebuie”. Factorii
determinanţi ai celui de‐al doilea val al globalizării se referă la evoluţia
rapidă a tehnologiei, dar şi la liberalizarea schimburilor de mărfuri,
servicii şi capital.
Dacă din anul 1983 şi până în 2008, gradul de deschidere a
economiilor s‐a accelerat continuu (+1 p.p./an în cazul UE, +0,5 p.p./an
în SUA şi +1,1 p.p./an în ce privește restul lumii), după declanşarea
crizei din anul 2008 s‐a manifestat o inversare de tendinţă a dinamicii
gradului de deschidere a economiilor (cu excepţia UE). De altfel, prin
extinderea şi severitatea sa, criza din 2008, care a afectat întregul
sistem economic mondial, manifestându‐se atât în statele dezvoltate,
cât şi în restul lumii, îşi are originea în sectorul financiar şi a contaminat
rapid economia în plan internațional. Această criză a fost rezultatul unei
combinaţii de factori care au acționat concomitent (the perfect storm),
945
referitori la: i) acumularea unor dezechilibre ale balanţelor de plăţi în multe

ţări (deficite/surplusuri cronice), precum şi ii) suprafinanciarizarea
economiilor, respectiv volumul global de credite a fost excesiv în raport
cu dinamica economiei reale, fenomenul înregistrându‐se ca efect al
relaxării masive a standardelor de bonitate ale debitorilor, pe baza
dereglementării pieţelor financiare şi a comportamentului imoral al
operatorilor din economia financiară (dorinţa de profit mult şi rapid, cu
capital investit cât mai redus). Dezechilibrele apărute la nivelul ţărilor
au fost amplificate, pe lângă accentuarea redistribuirii valorii nou
create de la salarii spre profituri, de slăbirea puterii sindicatelor.
Severitatea consecințelor crizei în fiecare țară a depins de starea
echilibrelor macroeconomice la momentul manifestării acesteia în
statul respectiv, deci de vulnerabilităţile economiei în cauză şi/sau de
forţa ei de reacţie în faţa efectelor adverse induse de criză. Conceperea
unor politici macroeconomice adecvate impune, așadar, luarea în
considerare a fazelor ciclului financiar. Studiul empiric efectuat în
lucrare arată că evoluția ciclului economic o urmează îndeaproape pe
cea a creditării, ca parte importantă a ciclului financiar, însă nu la paritate.
Ca urmare a globalizării, indicatorii privind sărăcia s‐au redus pe
plan internațional, însă nivelurile înregistrate sunt încă intolerabile într‐o
lume atât de prosperă. Mai mult, inegalităţile sunt în creştere în America
Latină, în ţările foste comuniste şi în ţările africane (Piketty, 2013).
Similar, inegalitatea s‐a agravat şi în unele ţări dezvoltate, mai ales în SUA
şi în Marea Britanie, unde diferenţa dintre câştigul unui muncitor şi
venitul unui conducător de corporaţie s‐a multiplicat exponenţial în
ultimii 30 de ani. În aceste condiții, în perioada recentă, curentul
antiglobalizare s‐a intensificat, fapt manifestat atât prin creşterea
măsurilor cu caracter restrictiv adoptate de diverse ţări ale lumii
(inclusiv de marile puteri) asupra fluxurilor comerciale, cât şi prin
rezultatele opțiunilor electoratului din state importante, ceea ce reflectă
nemulţumirile şi dorinţa de schimbare a „regulilor de joc” exprimate de
tot mai mulţi cetăţeni care nu resimt beneficiile globalizării.
Evenimentele recente pe plan politic internaţional, precum votul pentru
ieşirea Marii Britanii din UE, rezultatele alegerilor din SUA şi
ascensiunea partidelor populiste în unele dintre cele mai importante
economii ale lumii, demonstrează persistenţa unei stări de insatisfacţie
în rândul cetăţenilor referitoare la starea lor financiară şi la ierarhiile
946
stabilite în urma globalizării. Considerăm că aceste tensiuni sociale sunt

provocate de faptul că, inițial, aplicarea paradigmei globalizării a
subestimat imperfecțiunile piețelor, numărul persoanelor care pot
pierde în cadrul jocului economic liber, precum și importanța
sentimentelor identitare.
Războiul comercial mondial dintre SUA și UE, respectiv China
este pe cale să se înrăutățească, în condițiile în care sistemul
multilateralismului bazat pe reguli pare să se transforme într‐un mediu
dominat de unilateralism, în care cel mai puternic își impune voința în
fața celui mai slab (Bloomberg, 2018). Principalele trei amenințări la
adresa comerțului internațional se referă la faptul că: i) lipsa unor
norme în acest domeniu va duce la distorsionări, multe asociate cu
politici și practici contrare pieței la nivelul celor mai mari state
implicate în comerț, pe care OMC nu pare capabilă să le rezolve în mod
adecvat; ii) acțiunile unilaterale agresive ale SUA vor fi întreprinse
deopotrivă contra aliaților și a rivalilor lor, prin intermediul tarifelor
punitive; iii) decizia SUA de a bloca numirea unor membri în
Organismul de Apel al OMC, care îndeplinește rolul de ultim arbitru în
disputele comerciale, va afecta funcționarea acestei structuri.
Contradicţiile și asimetriile apărute ca urmare a globalizării sunt şi
ele numeroase. Între acestea, este de menţionat că, în timp ce pieţele
globale se dezvoltă printr‐un complex de decizii luate individual,
democraţia la nivel naţional este produsul deciziei colective aprobate
de majoritate. Totodată, în vreme ce pieţele globale caută eficienţă şi
profit, societăţile naţionale doresc o mai mare siguranţă economică şi
stabilitate socială. În acest context, se desprinde opțiunea tot mai
multor cetăţeni pentru o societate bazată pe reguli, în care guvernele
alese promovează coeziunea socială.
Mai mult, ca urmare a experienţei costisitoare a crizei financiare
internaţionale, se intră într‐o nouă fază a reglementării prudenţiale,
practic, într‐o etapă caracterizată prin re‐reglementare.
Se constată, în prezent, că paradigma referitoare la globalizare s‐a
schimbat semnificativ. Dacă anterior anului 2008 majoritatea
companiilor aveau strategii de extindere internaţională, în contextul
avansului mijloacelor moderne de transport şi comunicaţii, iar fluxurile
de capital au crescut accelerat, după criza recentă, economia mondială a
intrat într‐o nouă fază, care poate fi denumită „globalizare precaută”
(Bremmer, 2014).
947
Conform lui Rodrik (2011), pentru a participa activ la schimburile

comerciale internaționale, trebuie mai întâi să ai mijloacele pentru a lua
parte la asemenea tranzacții, respectiv bunuri și servicii fabricate în
țară, competitive pe plan extern. În fapt, existența capacității industriale
a fost fundamentală pentru ca o țară să poată deveni un jucător
important în schimburile globale (un exemplu de succes în acest sens
fiind China). Însă, în cazul țărilor foste comuniste aflate, începând cu
anii 1990, în plin proces de tranziție de la economia de comandă la
economia de piață, intensitatea utilizării setului de politici interne ca
factor de dezvoltare, în contextul manifestării tot mai accentuate a
valului globalizării, a fost condiționată de premisele de la care a pornit
tranziția în fiecare stat, precum și de dependența față de finanțarea FMI
și BIRD. Programul de reforme radicale prescris de FMI pentru țările
postcomuniste a urmat îndeaproape principiile Consensului de la
Washington statuat la începutul anilor 1980, dar a mers mai departe și a
fost mai specific (Aslund, 2007). În schimbul susţinerii financiare, FMI
solicita implementarea unor politici neoliberale, curent ideologic care
domina gândirea economică la nivel global din acea perioadă şi care
presupunea liberalizarea comerțului, a prețurilor, reducerea substanțială a
prezenţei statului în economie, închiderea întreprinderilor cu pierderi,
privatizarea accelerată a proprietăţii publice etc.
Aplicarea acestui pachet complex și costisitor de reforme, fie și în
mod gradual, cum a fost cazul în România, a provocat constant,
începând cu anul 1990, deficite de cont curent, pentru acoperirea
cărora, în lipsa accesului pe piețele internaționale private de capital, a
fost necesar apelul la asistența financiară a FMI și BIRD. În acest
context, între anii 1990 şi 2015, România a apelat la finanţările de la
FMI şi, în completare, de la BIRD în 22 de ani (85% din intervalul de
timp menţionat). Prezentând o asemenea situație, România este
considerată în unele medii financiare internaționale ca fiind o țară de
tipul serial IMF borrower, alături de alte state din Balcani și emergente.
În schimbul asigurării unei anumite finanţări externe, țara noastră a
aplicat reforme economice profunde, vizând liberalizarea preţurilor, a
comerțului, politica fiscală, cea monetară, a veniturilor, privatizarea
întreprinderilor şi a băncilor de stat etc.
Spațiul de negociere a programelor cu FMI și BIRD a fost limitat.
Aceasta, deoarece, pornind de la deviza instituțiilor financiare
948
internaționale conform căreia țările nu trebuie să trăiască peste

mijloacele proprii (not living beyond your own means), acordurile cu
FMI nu furnizau rețete de dezvoltare a ofertei (producției) interne, ci,
pe fondul funcționării depline a pieței libere și al imposibilității
utilizării, fie și tranzitorii, a instrumentelor administrative de către stat,
generau ajustarea cererii autohtone, respectiv a consumului populației,
al administrației publice și comprimarea investițiilor private. Evoluția
negativă a producției înregistrate de România ca efect al reformelor
aplicate în cadrul tranziției este demonstrată de faptul că volumul PIB
realizat în anul 1989 a fost atins abia după 14 ani de transformări,
eforturi și costuri sociale, respectiv în trimestrul I 2004, dar într‐o cu
totul altă structură de capital, a ramurilor economice, a numărului de
angajați în economia reală etc.
Așadar, în țările dezvoltate, globalizarea s‐a concretizat în
consolidarea companiilor multinaționale, prin acțiuni intense de fuziuni
și achiziții care au dat naștere unor adevărați giganți ultraperformanți
ai economiei globale, având, în multe cazuri, sute de mii de angajați în
toate colțurile lumii. În țările Grupului de la Visegrad s‐a reușit formarea
unei economii reale eficace, în mare parte privată, care susține procesul
de dezvoltare a statelor respective. În schimb, în România, transformările
efectuate sub impulsul procesului globalizării și al programelor cu IFI
s‐au concretizat în slăbirea forței economice a țării, reducerea ocupării
forței de muncă, emigrație accelerată și amânarea dezvoltării.
Începând cu anul 2004, care a marcat intrarea României în
structurile euro‐atlantice și perspectiva ireversibilă a aderării la UE, s‐a
înregistrat, în termeni cantitativi, o accelerare a ritmului de creștere a
capitalului privat, astfel: dacă în intervalul 1997–2004 acesta s‐a
majorat cu 21,9 mld. euro (de la 8,6 mld. euro la 32,2 mld. euro), între
anii 2004 și 2016, avansul capitalului privat a fost de 43,7 mld. euro (de
la 32,2 mld. euro la 75,9 mld. euro). De asemenea, analiza în funcție de
originea capitalului a reliefat faptul că majorarea capitalului străin s‐a
intensificat tot după anul 2004, acesta sporind în intervalul 2004–2016
cu 27,4 mld. euro (de la 13,7 mld. euro la 41,1 mld. euro), de 2,3 ori mai
rapid decât în perioada 1997–2004, când deținerile de capital ale
proprietarilor nerezidenți au crescut cu 11,9 mld. euro (de la 1,8 mld.
euro la 13,7 mld. euro). Ca urmare a acestor evoluții, în anul 2016,
firmele străine concentrează, din punct de vedere cantitativ și calitativ,
o parte semnificativă a activităţii economice din România.
949
Așadar, dacă la începuturile capitalismului din România a avut loc,

în faza a doua, după anul 1880, dezvoltarea accelerată a capitalului
autohton (denumită în epoca respectivă naționalizarea capitalului), în
cadrul noului capitalism românesc post‐1989, tot în faza a doua de
evoluție, după anul 2004, care a marcat intrarea în NATO și
ireversibilitatea aderării la Uniunea Europeană, a avut loc, pe fondul
intensificării globalizării, un proces de internaționalizare rapidă a
capitalului din România, respectiv de creștere mai accentuată a
capitalului străin față de cel autohton.
Deși, pe măsură ce România s‐a integrat în structurile europene și
euro‐atlantice, avansul comerțului internațional cu bunuri s‐a accelerat,
în condițiile competitivității reduse a economiei României, această
evoluție a condus la acumularea de vulnerabilități care au devenit
evidente în contextul crizei financiare. Acestea s‐au concretizat în faptul
că, pe întreg intervalul de analiză, importurile de bunuri au depășit
exporturile, decalajul atingând maxime istorice (de peste 20 mld. de
euro anual) în perioada 2007–2008, imediat după aderarea la UE.
Comerțul cu țările comunității europene a provocat în perioada precriză
aproximativ 70% din deficitul balanței comerciale. Și în anul 2017, din
deficitul comercial de 6,3% din PIB, o proporție 5,2% din PIB
(reprezentând 83%) este generată în urma comerțului cu statele
membre ale spațiului comunitar. Rezultă că mutațiile majore din
structura economiei românești nu au asigurat firmelor autohtone un
nivel adecvat de capitalizare și competitivitate față de companiile din
alte state, îndeosebi comparativ cu cele din țările europene dezvoltate,
care prezintă performanțe tehnico‐economice superioare. Aceasta, în
contextul în care, în anul 2016, primele ramuri după numărul de firme
care activează în sectoarele respective având îndeosebi capital
românesc sunt reprezentate de: i) comerţul cu amănuntul, cu excepţia
autovehiculelor şi motocicletelor (20% din numărul total de societăți
comerciale); ii) comerţul cu ridicata, exceptând comerţul cu
autovehicule şi motociclete (10%); iii) transporturile terestre şi
transporturile prin conducte (cu 7%); iv) construcţiile de clădiri (5%)
etc. Activităţile din aceste domenii presupun executarea unor
operaţiuni repetitive de complexitate redusă, în contextul unui nivel
relativ scăzut de tehnologie şi cunoaştere la nivelul societăților
comerciale respective. De asemenea, cele mai numeroase ocupaţii din
950
România sunt cele care presupun muncă slab calificată, studii în

domeniu (PIAROM, 2018) care oferă informații despre primele grupe
de ocupaţii după numărul de angajați arătând că cei mai mulți salariați
din țara noastră se regăsesc într‐una din următoarele categorii: şofer
autocamion/maşină de mare tonaj (152 mii de salariaţi, respectiv 2,9%
din numărul contractelor de muncă din economie); lucrător comercial
(143 mii de persoane, adică 2,8% din total); vânzător (142 mii,
respectiv 2,7%); şofer de camionete şi autoturisme (105 mii,
reprezentând 2% din forța de muncă); muncitor fără calificare specială
la asamblarea, montarea pieselor (96 mii, adică 1,9%); agent de pază
(95 mii, respectiv 1,8% din total); muncitor fără calificare specială în
industria confecţiilor (95 mii, respectiv 1,8% din total) etc. Se impune
subliniat că, spre deosebire de situația curentă, în anul 1992, între
principalele ocupații din România se numărau meserii specifice unei
economii industrializate, după cum urmează: mecanici, montatori și
reparatori de mașini și utilaje (787 mii de persoane, reprezentând 9,8%
din numărul total de salariați); lucrători în industria textilă și a
confecțiilor (381 mii de angajați, respectiv 4,7% din totalul salariaților);
forjori, strungari (335 mii de persoane, adică 4,2% din total);
conducători de mașini agricole, utilaje terasiere și alte mașini de ridicat
și transportat (286 mii de persoane, respectiv 3,6% din numărul de
salariați); turnători, sudori, tinichigii și alți lucrători în construcții
metalice (267 mii de persoane, adică 3,3% din total); asamblori‐montatori
(235 mii de angajați, respectiv 2,9%) etc.
În aceste condiții, aproape jumătate din forţa de muncă din
România este plătită cu, sau aproape de, salariul minim. În luna
octombrie 2017, circa 36,6% dintre angajați primeau salariul minim
(1450 lei), în timp ce alţi 9,6% erau plătiţi cu mai puţin de 1600 de lei.
De altfel, 92,4% dintre salariați încasau lunar mai puțin de 1000 euro.
La polul opus, doar 5,8% dintre salariați erau plătiți cu sume între 1000
și 2000 euro, iar numai 1,8% dintre angajați aveau salarii de peste 2000
euro. De asemenea, în lipsa locurilor de muncă necesare, s‐au
înregistrat fluxuri substanţiale de emigranţi din România, îndeosebi
după intrarea în Uniunea Europeană în anul 2007. În prezent, circa 3,4
mil. de români sunt plecaţi la muncă în străinătate. Mai mult, în
perioada 2000–2015, România a înregistrat cea mai mare rată medie de
creştere anuală (Organizația Naţiunilor Unite, 2016) a numărului
emigranţilor (7,3%), după Siria (13,1%).
951
O altă particularitate negativă a tranziţiei României la economia de

piaţă în condiţiile globalizării este faptul că pierderea locurilor de
muncă, rezultată ca urmare a închiderii a numeroase fabrici în timpul
tranziției, s‐a reflectat în creșterea numărului persoanelor ieșite la
pensie anticipat. Numeroșilor angajaţi care au fost disponibilizaţi și care
nu au mai fost integraţi pe piaţa muncii li s‐au creat facilități legale de
pensionare anticipată, respectiv înainte de împlinirea vârstei legale,
punându‐se astfel o presiune substanţială, neprevăzută la declanșarea
amplului proces al privatizării, asupra bugetului pensiilor. Toate
evoluțiile prezentate arată că, neavând propria viziune și strategie în
privința orientării fluxurilor de capital din perspectiva interesului
propriu pe termen mediu și lung, România nu a folosit procesul
globalizării, ci a fost folosită de diverse corporații pentru a realiza profit
(Dobrescu, 2016).
Pe plan global, se manifestă preocupări în creștere pentru
reevaluarea politicilor educaţionale, privind guvernanţa corporativă,
remunerarea muncii, precum şi în direcția îmbunătățirii cadrului fiscal
(Alvaredo et al., 2018), după cum urmează: i) încurajarea sistemului de
impozitare progresiv, care este un instrument eficient în combaterea
inegalităţii veniturilor şi a averii, atât posterior impozitării, cât şi anterior
(prin descurajarea celor mai bogaţi cetăţeni de a acumula „în lăcomie”);
ii) creşterea impozitării moştenirilor, taxarea acestora fiind în prezent foarte
redusă sau inexistentă în majoritatea ţărilor emergente care prezintă
niveluri ridicate ale inegalităţii; iii) instituirea unui registru financiar
global care, conţinând informaţii despre proprietarii activelor financiare,
ar putea conduce la reducerea evaziunii fiscale, a spălării banilor şi a
inegalităţii. De asemenea, accesul egal la educaţie şi la slujbe bine plătite
este esenţial pentru creşterea mai rapidă a veniturilor populaţiei aflate în
jumătatea mai săracă, această categorie confruntându‐se în ultimii ani cu
stagnarea sau avansul lent al surselor de venit.
Considerăm că tendințele actuale de schimbare a regulilor
globalizării au fost declanșate de principalele țări dezvoltate, ca reacție
la faptul că balanța cost–beneficiu a globalizării a început să încline
pentru acestea spre latura costurilor. Astfel, după ce timp de peste 30
de ani statele respective au extras multiplele avantaje ale globalizării, ca
efect al liberei circulații a bunurilor, serviciilor și capitalurilor, beneficii
care însă nu au fost echilibrat repartizate pe grupuri sociale în interiorul
952
țărilor respective, actualmente, sub presiunea cetățenilor, confruntate

cu o migrație tot mai intensă – factor semnificativ de cost –, statele în
cauză modifică regulile de joc ale globalizării conform unei geometrii
variabile, în cadrul căreia forța economică va avea un rol preponderent.
În prezent, economia mondială este la un punct de răscruce, care
va decide viitorul proiectului european şi al economiei globale. Miturile
conform cărora capitalul nu are naţionalitate, inegalităţile sunt benefice,
industria este o relicvă a secolului al XIX‐lea sau al XX‐lea, iar statul nu
mai este necesar nimănui au fost abolite. Recent, preşedintele Irlandei,
Michael D. Higgins (2018), a afirmat că inclusiv oficiali de rang înalt din
cadrul FMI şi Băncii Mondiale au început, „de la finalul anilor 1990, să se
îndoiască de eficacitatea Consensului de la Washington şi să revină la
elementele de înţelepciune ale lui Keynes, prin recunoaşterea faptului că
statului nu numai că trebuia să i se permită să controleze în interes public
fluxurile de capital, dar, uneori, acesta chiar se impunea să fie încurajat să
facă acest lucru”.
Din analiza efectuată anterior se desprinde concluzia, valabilă și în
cazul României, conform căreia progresul economico‐social, îndeosebi
în condițiile globalizării, nu se realizează nici inerţial și nici în mod
automat, ci este rezultatul unei strategii şi al unui set de politici
sectoriale concepute şi aplicate de statele naţionale, în scopul
valorificării avantajelor pieţei atât la nivel intern, cât şi în raport cu
mediul extern, care să asigure concomitent prosperitate pe scară largă
cetățenilor şi coeziune socială.
Capitalul și dezvoltarea țării
Pornind de la analiza conținutului tranziției și reformelor acesteia,

cu punerea în evidență a costului social al transformărilor respective, în
lucrare sunt examinate principalele repere ale drumului care generează
dezvoltarea economico‐socială a României. Începând cu anul 1990, în
țara noastră a început să se manifeste un paradox politic, economic și
social profund, în sensul că populația vota reformele și promisiunile
cuprinse în programele partidelor politice, dar, totodată, la fiecare ciclu
electoral, respingea succesiv guvernările anterioare din cauza
deteriorării nivelului de trai. În esență, nemulțumirile populației
953
proveneau din inconsistența manifestată între: i) programele electorale

ale partidelor politice, care conțineau schimbările economico‐sociale
preconizate a fi aplicate și promisiuni pentru o viață mai bună, deci, în
sinteză, dorințele societății din acele momente și ii) acțiunile efective de
guvernare ale formațiunilor politice câștigătoare în alegeri, care, după
negocierile cu instituțiile financiare internaționale (FMI și BIRD), în
timpul exercitării mandatului, erau mult mai austere comparativ cu
promisiunile electorale, ceea ce reprezenta de fapt putințele țării în
perioada respectivă.
Costurile sociale ridicate suportate de cetățenii români în perioada
tranziției au fost cauzate, dincolo de erorile interne, de faptul că
„Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost
pregătit în mod corespunzător pentru participarea la sarcina complexă a
transformării fostelor sisteme de tip sovietic; prin urmare, de‐a lungul
ultimilor câţiva ani, a acţionat improvizând în mare grabă” (Brzezinski,
1993). Și J. Sachs, unul dintre principalii promotori ai reformelor prin
terapia de şoc, a recunoscut recent (2018) că „a fost naiv în anii ‘90 să
creadă doar în puterea pieţelor de a rezolva totul”, susţinând acum că
„instituţiile statului au un rol‐cheie în economie, iar cel mai bun model este
acela în care statul are o intervenţie masivă în activitatea economică”.
România, ca și celelalte state foste socialiste, a realizat după anul
1989 trei categorii de schimbări fundamentale, respectiv: i) trecerea de
la regimul politic totalitar comunist la regimul politic democratic,
ii) abandonarea economiei de stat planificate și crearea premiselor de
funcționare a economiei de piață capitaliste și iii) renunțarea la
adversitățile politice dintre țările foste comuniste și țările occidentale
dezvoltate. Obiectivul politic esențial al societății românești după 1989,
acela de a ieși din periferia zonei de influență a Rusiei și a intra în
regiunea dominantă a lumii, respectiv cea nord‐atlantică și europeană, a
fost atins începând cu anul 2004, când România a devenit membră
NATO și a încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană. În
concluzie, după 17 ani de eforturi intense și costuri sociale ridicate, se
poate afirma că, practic, în anul 2007, odată cu aderarea la Uniunea
Europeană, tranziția postcomunistă începută în anul 1990 s‐a încheiat,
cu participarea tuturor partidelor politice.
În ultimii zece ani, după aderarea la UE, au existat însă în societate
două tendințe. Pe de o parte, prima presupunea prelungirea tranziției
954
postcomuniste în scopul corectării acesteia, acțiune care este dorită de

majoritatea cetățenilor nemulțumiți de rezultatele procesului respectiv.
Pe de altă parte, se manifestă abordarea de tip statu‐quo, având ca
obiectiv conservarea rezultatelor tranziției, care reprezintă opțiunea
unor grupuri sociale mai restrânse, respectiv a celor care au beneficiat
cel mai mult de pe urma acestui parcurs. Toate tranzițiile de până acum
s‐au încheiat cu un dublu eșec: pe de o parte, modelul extern al
tranziției nu a fost niciodată atins, iar pe de altă parte, prosperitatea
societății și a populației nu a fost obținută – în ciuda faptului că, de
fiecare dată, ambele obiective păreau să fie la îndemână (Pasti, 2006).
Apartenența României la UE asigură, prin relațiile pe care le
derulăm în multiple domenii cu partenerii din comunitatea europeană,
înscrierea pe drumul corect care duce spre modernizarea țării. La
aceasta se adaugă accesul la substanțialele fonduri europene, care, în
condițiile unei utilizări eficiente, susțin în mod semnificativ dezvoltarea
României. Se impune însă ca decidenții, prin setul de politici aplicate, să
evite abordările care propun o strategie de tipul „modernizare a
modernizărilor” și, implicit, întârzierea dezvoltării țării. De aceea, se
desprinde necesitatea fundamentării cât mai rapide a unei concepții
proprii privind dezvoltarea României, care să vizeze atât valorificarea
factorilor interni, cât și a celor externi existenți la nivel european și
internațional, cu scopul declarat al asigurării creșterii nivelului de trai, a
calității generale a vieții populației.
Din perspectivă dinamică, dezvoltarea reprezintă un proces
orientat spre creșterea bunăstării sociale, identificată prin calitatea
consumului populației, accesul acesteia la locuințe, asistență medicală și
forme de calificare care să permită obținerea de locuri de muncă
remunerate cu salarii mai ridicate, precum și prin durabilitatea
bunăstării atât la vârste mai tinere, cât și la vârsta a treia. Principalele
aspirații ale populației, comune tuturor păturilor și structurilor sociale,
acum, ca și în trecut, constau în dorința acesteia: i) să trăiască sănătoasă
cât mai mult cu putință, în condiții cât mai bune; ii) să se poată califica și
munci, cu condiția obținerii ca rezultat al muncii a unui nivel de trai
ridicat; iii) să poată oferi copiilor un viitor în care să aibă o viață mai
bună și perspective mai favorabile decât părinții lor; iv) să participe
semnificativ la sistemul de putere.
Progresul consistent înregistrat de România în ultimii ani pe linia
volumului activității economice a fost caracterizat însă de un grad
955
relativ modest de incluziune, deoarece convergența reală s‐a reflectat

doar marginal în creșterea numărului de angajați și numai parțial în
câștiguri privind puterea de cumpărare a acestora. Astfel, numărul
salariaților din economia reală a crescut între anii 2000 și 2016 cu doar
6,9% (+241 mii), ajungând la 3,7 mil. persoane. Puterea de cumpărare a
populației României rămâne scăzută, în contextul unui decalaj
important între convergența prețurilor (mai rapidă) și cea a câștigurilor
salariale (mai lentă): i) în 2016, nivelul prețurilor din România se situa
la 52% din media UE, în timp ce câștigurile salariale orare ale
angajaților reprezentau doar 22%; ii) spre comparație, în anul 2000,
nivelul prețurilor era de 40% relativ la media europeană, iar cel al
salariilor de 9%. Astfel, rezultă că puterea de cumpărare a sporit cu
numai 20 p.p. (de la 22% în anul 2000 la 42% în anul 2016) față de
33 p.p. adiționale în termenii volumului de activitate (nivelul PIB pe
locuitor la PPS ca pondere din media UE a crescut de la 26% în anul
2000 la 59% în 2016).
Discrepanțele majore în planul puterii de cumpărare a cetățenilor
comparativ cu media europeană sunt cauzate de faptul că activitatea
economică din România este caracterizată de un grad redus de
complexitate, generând implicit VAB la niveluri modeste, iar fazele de
distribuire și redistribuie a valorii nou create prezintă disfuncții
accentuate. În planul eficienței, structura pe ramuri a economiei
româneşti relevă un aport redus de VAB pe salariat, respectiv 18.000
euro pe lucrător în anul 2016 (penultimul loc din UE), semnificativ sub
nivelurile înregistrate de statele situate pe primele trei locuri, respectiv
Irlanda cu VAB pe lucrător de 124.800 euro, Luxemburg (114.700
euro/lucrător) și Suedia (84.100 euro/lucrător). Productivitatea relativ
redusă în România comparativ cu celelalte state membre este cauzată
de nivelul scăzut de prelucrare în industrie, de agricultura organizată
necorespunzător și slab dotată tehnic, precum și de contribuția redusă
în ceea ce privește VAB pe angajat în sectorul serviciilor.
Mai mult, pe fondul pensionării anticipate a multor cetățeni
disponibilizați ca urmare a privatizării, precum și al emigrației
accentuate, populația activă din România s‐a comprimat cu 24%
(–2,8 mil. de persoane) în perioada 2000–2016, de la 11,9 mil. de
persoane în anul 2000 la 9,1 mil. de persoane în 2016. Astfel,
contribuția medie a factorului muncă la creșterea economică potențială
956
a fost negativă în intervalul 2000–2016, respectiv de –1 p.p., ceea ce

demonstrează dependența exclusivă a creșterii PIB potențial din
România de volumul capitalului, în mod direct sau indirect. Această
evoluție nefavorabilă la nivelul forței de muncă are efecte negative
asupra procesului de ansamblu al dezvoltării țării. În acest sens, Banca
Mondială (2018) argumentează de altfel că: „Niciun proces de
dezvoltare nu poate fi sustenabil şi solid dacă nu se are în vedere
capitalul uman, care constituie cea mai importantă componentă a
bunăstării unei naţiuni”.
Dacă în faza distribuției valorii nou create munca este
defavorizată, situație accentuată puternic prin caracterul profund injust
al ajustării economice aplicate postcriză, așa cum am arătat anterior, se
impune subliniat faptul că etapa redistribuirii prezintă, la rândul său,
numeroase disfuncționalități. În primul rând, gradul de colectare a
veniturilor bugetare este relativ redus, pe fondul unor performanțe
economice modeste raportate de firme, al unui nivel ridicat al
indisciplinei de plată și al evaziunii fiscale. În al doilea rând, utilizarea
fondurilor bugetare colectate se realizează cu eficiență slabă, din cauza:
i) prioritizării deficitare a lucrărilor de investiții publice și ii) eficienței
reduse a cheltuielilor de capital, ca efect al nerespectării procedurilor
legale pe parcursul executării lucrărilor de investiții. În ceea ce privește
gradul de colectare a veniturilor bugetare, este de subliniat că la TVA
România înregistrează un nivel semnificativ mai redus (72%) decât cel
din alte state foste socialiste, precum Ungaria (86%) sau Cehia (85%),
iar în cazul impozitului pe profit (23% în 2016), rămâne la un nivel
mult inferior Cehiei (36%) și Ungariei (30%).
Referitor la relevanța indicatorilor sintetici ai dezvoltării, apreciem
că este oportună folosirea parametrului macroeconomic utilizat
frecvent în abordările convenționale – produsul intern brut pe locuitor
la paritatea puterii de cumpărare standard (PPS) –, dar considerăm că
acesta se impune a fi examinat prin prisma (Georgescu, 2017): i)
soldului fluxurilor de venituri în raport cu străinătatea, reflectate de
venitul național brut (VNB), care exprimă mai exact valoarea nou creată
de un stat și rămasă efectiv la dispoziția acestuia și a ii) modului de
repartizare a venitului național brut în cadrul fazelor de distribuire
primară între factorii muncă și capital și, respectiv, de redistribuire prin
intermediul bugetului general consolidat. Convergența exprimată prin
957
indicatorul VNB pe locuitor (PPS) este mai redusă, respectiv la nivelul

de 57,6% din media UE (–1,5 p.p. față de parametrul PIB), rezultând că
recuperarea decalajului care separă România de comunitatea
europeană s‐a realizat mai lent prin prisma acestui parametru, la care
se înregistrează un plus de numai 31,6 p.p. comparativ cu avansul de
33,1 p.p. în ceea ce privește PIB pe locuitor. Acest decalaj în defavoarea
VNB a fost cauzat de faptul că ritmul de creștere a PIB a fost depășit de
dinamica soldului negativ între intrările (+) și ieșirile (–) de venituri în
raport cu străinătatea, ceea ce reflectă forța mai slabă a antreprenorilor
români în afara țării în raport cu cei străini din România.
Convergenţa economică nu a fost omogenă la nivelul regiunilor
ţării, ritmul recuperării decalajelor fiind foarte diferit între zonele din
România. Spre exemplu, la nivelul capitalei, indicatorul PIB pe locuitor
s‐a majorat în perioada 2006–2016 cu 50 p.p., în timp ce, în regiunile
Nord‐Est și Sud‐Vest, același indicator a crescut cu numai 11–12 p.p. În
aceste condiții, nivelul de trai din regiunea București‐Ilfov a ajuns la
139% din media UE (conform PIB/locuitor la paritatea puterii de
cumpărare), devansând alte capitale importante din Europa, precum
Madrid (125% din media UE), Berlin (118%), Roma (110%) sau
Lisabona (102%). Pe de altă parte, trei regiuni din România se regăsesc
în topul celor mai sărace zone din UE, respectiv: i) regiunea Nord‐Est,
unde nivelul PIB pe cap de locuitor la PPS este de numai 36% din media
europeană (locul 5 între cele mai sărace regiuni); ii) regiunea Sud‐Vest
Oltenia, cu 42% din media europeană (locul 7 în topul sărăciei); iii)
regiunea Sud Muntenia, cu 46% din media UE (locul 12 între cele mai
sărace regiuni din UE).
Avuția românilor, care se situează la cote reduse (21% din PIB în
2017, sub media Europei Centrale și de Est de 28%), este și foarte
concentrată la nivelul unui număr restrâns de cetățeni. Într‐un
asemenea context, este de subliniat că numai 24% dintre cetățenii din
România își permit să meargă o dată pe an în vacanță, țara noastră fiind
plasată pe ultimul loc din Uniunea Europeană (cu o medie de 61%) din
acest punct de vedere.
Abordarea convențională privind cuantificarea dezvoltării care are
ca indicator principal nivelul PIB pe locuitor nu reflectă, așadar, cu
acuratețe gradul real de dezvoltare a unei țări. Acest lucru este
demonstrat și de analiza indicatorilor de dezvoltare sustenabilă utilizați
958
de Comisia Europeană, care arată că țara noastră prezintă încă

deficiențe serioase privind nivelul condițiilor de viață, în majoritatea
cazurilor ocupând locuri codașe în ierarhia UE la indicatori esențiali
vizând domenii importante, astfel: i) 24% din populație trăiește într‐o
stare severă de sărăcie (nivel triplu față de media UE de 8%); ii) 39%
dintre cetățeni sunt în pericol de sărăcie sau excluziune socială (nivel cu
13 p.p. peste media UE); iii) speranța de viață la naștere este de 75 ani
(semnificativ mai redusă față de 81 ani în UE); iv) rata deceselor din
cauza bolilor cronice se situează la 235 de cazuri la 100 mii de locuitori,
nivel aproape dublu față de media europeană; v) abandonul școlar
timpuriu (19% în 2016) se menține substanțial peste media UE (11%);
vi) 39% din populație are dificultăți la citire, practic dublu față de
celelalte state UE (cu o medie de 20%); vii) gradul de ocupare în
industriile cu grad tehnologic mediu‐ridicat și ridicat și în serviciile cu
un grad sporit de cunoaștere este de numai 28% față de 46% media UE;
vii) ponderea tinerilor fără loc de muncă neincluși în forme de
învățământ sau pregătire profesională este situată la 20% comparativ
cu 14% media în celelalte state europene. De asemenea, procentul
populației fără condiții minime sanitare în interiorul locuinței, în pofida
reducerii de la 42% în 2007 la 31% în 2015, rămâne cel mai ridicat
(locul 28) din UE, unde media este de numai 2%. Astfel, sustenabilitatea
locativă în România este la cote îngrijorătoare, fapt demonstrat și de
rata de supraaglomerare a locuințelor, care se situează la aproape 50%,
nivel triplu față de media europeană.
În aceste condiții, România are un standard de viață mult inferior
mediei europene și, de asemenea, comparativ cu alte state foste
socialiste, analiza corelației creștere–dezvoltare evidențiind că
dezvoltarea este semnificativ mai lentă decât creșterea economică
(Georgescu, 2017). Pentru evaluarea în mod realist a nivelului de
dezvoltare a României, considerăm astfel că este mai adecvată
utilizarea metodologiei Comisiei Europene, care cuprinde o gamă largă
de indicatori privind calitatea vieții, nu numai pe cei cantitativi
referitori la volumul realizat al PIB. Aceasta, deoarece în România
autoritățile nu reușesc să transfere creșterea economică în condiții mai
bune de trai pentru populație, țara noastră fiind situată pe ultimul loc în
UE din punctul de vedere al progresului social (capacitatea unei
societăți de a satisface nevoile de bază ale cetățenilor și de a crea
959
oportunități de dezvoltare a acestora). Pe plan global, examinarea

indicelui de progres social (Deloitte și Social Progress Imperative,
2018), care măsoară calitatea vieții și bunăstarea socială a cetățenilor
din perspectiva a trei dimensiuni principale pe 12 coordonate, arată că
România se plasează pe locul 44 din 146 de state cuprinse în analiză.
Studiul ia în calcul aspecte precum: i) nevoile de bază (hrana și
îngrijirea medicală, apa și salubritatea, locuirea, siguranța personală),
ii) fundamentele bunăstării (acces la educația de bază, la comunicații și
informații, sănătate și bunăstare, calitatea mediului) și iii) oportunitatea
(drepturi personale, libertate individuală și de alegere, incluziune, acces
la educație avansată). Capitolele la care România înregistrează cele mai
mari deficiențe (serviciile de apă și canal, salubritatea, accesul la
servicii medicale de calitate, accesul la educație avansată, speranța de
viață, incluziunea socială etc.) arată deficiențele în distribuirea creșterii
economice și privind efectuarea cheltuielilor publice. Dintre statele din
Europa Centrală și de Est, cele mai bune punctaje, conform indicelui de
progres social, sunt obținute de Slovenia (locul 22 mondial), Cehia (26),
Estonia (27), Lituania (31), Polonia (32), Slovacia (35), cu mențiunea
că Ungaria se situează pe locul 36, Croația pe 37, Letonia ocupă locul 39
și Bulgaria 40.
În cadrul lucrării s‐a demonstrat că, în România, factorul principal
de influență a creșterii economice potențiale este capitalul, atât direct,
prin volumul său, cât și indirect, prin intermediul factorului total de
productivitate. Rezultă, în acest context, importanța proceselor de
economisire internă și investire, în scopul extinderii bazei de capital
sub aspect cantitativ și calitativ. În acest sens, considerăm că evoluția
principalilor parametri ai economiei reale reprezintă pilonul esențial al
generării creșterii economice. Însă sectorul real este caracterizat de
comportamente profund distorsionate ale antreprenorilor din România
(înregistrarea de pierderi, subcapitalizarea, îndatorarea excesivă,
volumul ridicat al plăților restante, apelul frecvent la procedura
insolvenței etc.). Toate acestea au efecte negative asupra circuitului
normal al banilor în economie, astfel că durata de achitare a furnizorilor
este mult mai ridicată comparativ cu alte țări (116 zile în anul 2016,
similar nivelului înregistrat în timpul crizei, față de 41 de zile în Polonia
și 19 zile în Germania). De asemenea, durata de încasare a creanţelor a
crescut semnificativ în ultimii ani (de la 78 de zile în perioada
960
2004–2006 la 92 de zile în anul 2016 comparativ cu 56 de zile în

Polonia și 24 de zile în Germania). Se poate concluziona că, dacă în
comunism pierderile și arieratele arătau lipsa de eficiență a
întreprinderilor statului din cauza nivelului prea ambițios al
obiectivelor stabilite prin plan în raport cu resursele alocate, după anul
1989, menținerea unor volume ridicate de pierderi și arierate în
economia de piață românească demonstrează existența unui stat slab,
care tolerează indisciplina de plăți cronică și falimentele „programate”
de debitori în dauna creditorilor, ceea ce generează un permanent
proces de redistribuire a valorii în favoarea antreprenorilor incorecți,
care nu respectă principiile concurenței loiale pe piață. Aceste situații
anormale conduc la concluzia că în România, nici după aproape treizeci
de ani de la căderea comunismului, disciplina de plan din acele vremuri
nu a fost înlocuită cu disciplina de plată, iar economia de piață
autohtonă nu funcționează după principiul clasic „câștig privat
concomitent cu profit public” (private gain, public profit), antreprenorii
dovedind un comportament de tipul „câștig privat, pierdere publică”
(private gain, public loss).
Această constatare este demonstrată și de evoluția fluxurilor
externe de capital care, în timpul corecţiei din intervalul 2009–2011, în
condiţiile unui mediu economic intern fragil, au ieşit din ţară în mod
accelerat. Capitalul privat străin care anterior sosea fără condiţii şi a
creat românilor iluzia că, odată cu intrarea în UE, vor ajunge automat şi
rapid la standardele de viaţă occidentale a fost înlocuit cu capitalul
public străin, care a venit însă „la pachet” cu impunerea unei corecţii
economice dure, reflectate în căderea dramatică a PIB, în comprimarea
puterii de cumpărare a populaţiei şi în creşterea accentuată a şomajului.
Nota de plată, constând în costurile sociale cauzate de ajustarea masivă
obligatorie pentru a avea acces la împrumutul de circa 18 mld. de euro
acordat din capitalul public internaţional, au achitat‐o în final, din cauza
caracterului profund injust al corecției, cetăţenii cu venituri modeste, al
căror nivel de trai a fost grav afectat pentru următorii ani, în timp ce
capitalul privat străin care a încurajat şi finanţat dezechilibrele din
România, precum şi grupuri restrânse de persoane fizice rezidente
beneficiare ale politicilor interne prociclice au rămas cu profiturile.
În aceste condiții și pe fondul creșterii slabe a capitalului în
economia reală, avansul PIB a înregistrat o medie de numai 2% pe an în
961
perioada 1990–2017, cu fluctuații ample, după cum urmează:

i) dinamica PIB a oscilat între un minim de –13% în 1991 și un maxim
de +8,4% în anul 2004, iar ii) în 74% (20 din 27 de ani) din intervalul
analizat, s‐a înregistrat un avans economic, în timp ce în 26% (7 din 27
de ani) din perioadă, economia s‐a contractat. Astfel de fluctuații
frecvente ale activității economice nu puteau asigura dezvoltarea unei
țări emergente cum este România. Spre comparație, Polonia a avut o
creștere economică medie de 3,7% în intervalul 1990–2017 (cu variații
mai reduse, respectiv între –7% și 7%), înregistrând un spor de PIB în
96% din perioadă (26 din 27 de ani). Bulgaria a realizat o creștere
medie a PIB de 2,23%, cunoscând un avans al PIB în 81% din timp, în
timp ce Ungaria și Cehia au avut creșteri medii similare României
(2,02%, respectiv 1,96%), cu mențiunea că aceste două state au pornit
de la un PIB semnificativ mai ridicat.
Ținând cont de performanțele economice relativ slabe prezentate
anterior, există indicii îngrijorătoare că România se află în zona de risc
privind capcana venitului mediu43 (eng. Middle Income Trap – MIT),
deoarece economia autohtonă înregistrează situaţii nefavorabile la șase
(trei cu risc mediu și trei cu risc ridicat) din opt criterii prevăzute de
literatura de specialitate (Eichengreen et al., 2013) pentru a încadra o
țară în această categorie. Spre comparație, menționăm că Portugalia,
care reprezintă unul dintre cazurile MIT de referință, înregistrează
valori inadecvate la toate cele opt criterii.
Dezvoltarea economico‐socială a României reprezintă în prezent
obiectivul prioritar al țării, în condițiile manifestării unei puternice
presiuni din partea populației față de autorități pentru asigurarea, după
o tranziție costisitoare, a unui standard de viață în creștere pentru toți
cetățenii. Pe baza celor de mai sus, considerăm că factorii determinanți
ai poziției actuale a României de țară periferică în cadrul UE, supusă

43 Deși nu beneficiază de o definiție unanim acceptată în literatura de specialitate,
capcana venitului mediu este definită în general prin riscul ca economia să

înregistreze o plafonare în zona de venit mediu sau o încetare a convergenței față
de statele dezvoltate, pe fondul stagnării productivității și al pierderii
competitivității din cauza investițiilor reduse, diversificării industriale scăzute și
condițiilor nefavorabile pe piața muncii (inclusiv creșterea alertă a salariilor),
nefiind în măsură să țină pasul cu economiile mai dezvoltate, în special în ceea ce
privește evoluția pe piețele produselor cu valoare adăugată ridicată.
962
unui regim special (MCV, non‐Schengen, non‐euro etc.) nu constau în

probleme de imagine și instituționale, ci în caracteristicile profunde ale
economiei și societății, care situează România mai aproape de statele cu
un nivel de dezvoltare inferior spre mediu, și nu de țările dezvoltate.
În aceste condiții, considerăm că se impune conștientizarea și
responsabilizarea decidenților privind faptul că dezvoltarea economică
nu reprezintă un cadou venit din afara țării, ci este un produs al
societății românești. Dezvoltarea se obține ca urmare a acțiunilor
eficace ale autorităților, prin care se combină virtuțile pieței cu politicile
publice ale statului. În acest context, este de menționat afirmația lui
Coșea (1995), conform căruia „În România, cel mai important factor al
creșterii și dezvoltării economice este tocmai conștiința interesului
național. Când o vom avea, România va deveni un adevărat miracol
economic”. Având ca obiectiv asigurarea bunăstării pentru cetățeni,
dezvoltarea unui stat accentuează competiția cu alte state care
urmăresc, la rândul lor, dezvoltarea economico‐socială și creșterea
bunăstării propriei populații. Politicile publice interne ale unei țări care
își asumă ca obiectiv prioritar dezvoltarea se impun a asigura
stimularea creșterii ofertei, respectiv a producției naționale, această
opțiune nefiind în contradicție cu practicile europene și internaționale,
deoarece, prin asemenea măsuri, statul respectiv nu recurge la restricții
comerciale, prin care se restrânge accesul pe piață al ofertei externe, ci
vizează sporirea cotei de piață a producției interne, în condiții de
concurență corectă. Așadar, este necesar ca dezvoltarea să fie asumată
ca obiectiv prioritar al societății românești, atingerea acesteia
presupunând o strategie clară la nivel național, cu ierarhizarea
corespunzătoare a acțiunilor, organizare instituțională eficace,
disciplină fermă în aplicarea legilor, precum și un anumit grad de
solidaritate socială.

*
* *

Din aspectele descrise anterior rezultă că, în România, noul sistem
politico‐economic, capitalismul, fiind construit în timp relativ scurt de
factorul uman, cu însemnate accente subiective, în condițiile
funcționării unui stat minimal, și nu format în mod organic, într‐o
963
perioadă mai lungă de timp, ca efect al acțiunii obiective a forțelor pieței

într‐un mediu concurențial corect, prezintă numeroase imperfecțiuni și
disfuncții. Astfel, ca efect al asimetriei legislative, care a creat premisele
aplicării procesului intens redistributiv al averii statului în favoarea
proprietății private, fără instituirea concomitentă a obligației noilor
acționari particulari de a manifesta un comportament adecvat
exigențelor economiei de piață autentice și în contextul funcționării
unor instituții de stat slabe – care nu puteau fi altfel, deoarece ar fi
intrat în contradicție cu obiectivul prioritar al ultimilor 30 de ani, care a
constat în formarea rapidă a capitalului privat, și nu în instaurarea
disciplinei financiare și de plăți –, s‐a ajuns ca factorul principal de
producție, capitalul, motorul capitalismului, să prezinte un deficit
substanțial la nivelul sectorului firmelor față de cerințele legale,
stabilite și așa la niveluri minimale. La această vulnerabilitate
cantitativă majoră se adaugă trăsăturile structurale și calitative
necorespunzătoare ale capitalului din România, reprezentate de:
i) ponderea redusă a surselor stabile concretizate în economisirea
permanentă a acționarilor, comparativ cu preponderența elementelor
volatile din structura capitalului propriu, ii) localizarea în domenii de
activitate cu complexitate și competitivitate scăzute, iii) performanțele
modeste ale capitalului autohton în raport cu cel străin, iv) indisciplina
de plăți și financiară cronică, situată la un nivel cvasigeneralizat. Astfel,
economia de piață românească este numai parțial funcțională44, deoarece,
dintre condițiile stabilite de UE pentru un asemenea tip de economie,
criterii foarte importante, cum sunt cele referitoare la respectarea
prevederilor contractuale privind plata mărfurilor și serviciilor, eficiența
aplicării Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a procedurii
falimentului, prezintă serioase carențe. Prin manifestarea acestor

44 Economia de piață funcțională este caracterizată, potrivit standardelor Comisiei
Europene (2018), prin: i) existența unui larg consens asupra caracteristicilor de
bază ale politicii economice; ii) stabilitatea macroeconomică, inclusiv stabilitatea
prețurilor, sustenabilitatea finanțelor publice și a echilibrelor externe; iii) interacțiunea
liberă a forțelor pieței, inclusiv a prețurilor liberalizate și a comerțului; iv) libera
intrare și ieșire pe și de pe piață, inclusiv aspecte legate de înființarea și falimentul
firmelor; v) un sistem juridic adecvat, inclusiv privind drepturile de proprietate,
aplicabilitatea legilor, a contractelor, precum și un sector financiar suficient
de dezvoltat.
964
imperfecțiuni ale economiei de piață românești se aduce atingere

proprietății private, în sensul că firmele cu un comportament corect
suportă costuri nejustificate din cauza indisciplinei altor participanți la
piață. În acest sens, Mises (1998) susține că: „Proprietatea privată
asupra mijloacelor de producție este instituția fundamentală a
economiei de piață. Atunci când ea lipsește nu putem vorbi de economie
de piață. Proprietatea înseamnă controlul deplin asupra serviciilor ce
pot fi furnizate de un bun. Legiuitorii și tribunalele au avut ideea de a
defini noțiunea legală de proprietate, astfel încât proprietarului să i se
acorde deplină protecție prin aparatul guvernamental de coerciție și
constrângere și să împiedice pe oricine să îi încalce drepturile”.
Disfuncțiile semnificative ale economiei de piață românești
provoacă o transmisie necorespunzătoare a creșterii economice în
dezvoltarea țării, ceea ce generează disparități sociale și teritoriale
accentuate, concretizate într‐un standard de viață scăzut pentru
majoritatea populației.
Lipsa de performanță economico‐socială a capitalismului
românesc se înregistrează pe fondul realității că „România a aderat la
Uniunea Europeană, dar liderii și guvernele țării nu au urmărit
obiectivul strategic al integrării europene. Ca atare, cred că putem vorbi
doar de o integrare prin contagiune, întâmplătoare, secvențială și
superficială” (Pușcaș45, 2018). La rândul său, Cerna (2014) arată că
„Deteriorarea calității politicii economice (2006–2007) și încetinirea
reformelor după momentul intrării în UE, din cauza acțiunii elitelor
românești, foarte versate în privința simulării schimbării, precum și a
acceptării de către principalele organisme europene a comportamentului
și explicațiilor elitelor autohtone, au avut ca rezultat faptul că România
a asimilat legile și valorile UE la nivel superficial și declarativ, dar, în
realitate, unele dintre trăsăturile clasice ale unei societăți bazate pe
vânătoarea de rente, în care grupuri restrânse își impun voința asupra
întregii societăți, iar corupția este endemică, nu numai că au fost
perpetuate, ci au fost și consolidate ca urmare a aderării României la UE”.
Anomaliile și disfuncțiile menționate justifică afirmația conform
căreia: „După 1989, s‐a născut în România un capitalism ciudat, o copie
imperfectă a sistemului capitalist occidental […] Capitalismul nostru s‐a

45 Fostul negociator‐şef al României cu Uniunea Europeană.
965
construit nu pe baza deţinerii de capital, ci pe bază de status social, pe

bază de influenţă, respectiv de reconversie a unor poziții de putere din
vechiul regim în capital economic în noua societate” (Dâncu, 2018).
Încheiată în anul 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeană,
tranziția postcomunistă, prin rezultatele sale contradictorii, a generat
viziuni alternative asupra construcției viitoare a societății românești;
prima opțiune este susținută de cei nemulțumiți de modul în care s‐au
rezolvat problemele, care doresc prelungirea tranziției postcomuniste
pentru corectarea acesteia; a doua variantă, sprijinită de cei care au
beneficiat cel mai mult de pe urma tranziției, constă în menținerea
rezultatelor acesteia (Pasti, 2006).
Discrepanțe și tensiuni în societatea românească

Revenind la călătorul care străbate România și are impresia că se
află într‐o țară ieșită dintr‐un război, se impune să menționăm faptul că
acesta vede, în afara imaginilor descurajante arătate anterior, și cartiere
exclusiviste cu vile elegante, situate la marginea orașelor, precum și
multe automobile scumpe pe străzi și șosele.
Este evident faptul că procesul construcției capitaliste a generat în
România o categorie restrânsă de câștigători ai tranziției, dar mai ales o
masă extinsă de perdanți ai tranziției. Referitor la această situație,
potrivit unui recent studiu sociologic (IRES46, 2018), 63% dintre români
au o părere proastă și foarte proastă despre câștigătorii tranziției,
respectiv cei care au reușit să se îmbogățească în această perioadă de
timp. Astfel, este de subliniat evoluția negativă a atitudinii din ultimii 30
de ani a cetățenilor privind modul în care câștigătorii tranziției au făcut
averi în România, respectiv 60% cred că acestea s‐au realizat prin
încălcarea legii, 17% prin relații și 7% prin noroc; doar 11% dintre
români cred că averea s‐a făcut prin muncă și merit social. În același
sens, de Larosière (2018) afirmă că, în țările Europei Centrale și de Est,
lipsa evaluării și controlului necesare din partea autorităților,
liberalizarea brutală și privatizarea necontrolată au dat frâu liber
corupției, prăduirii capitalului național și formării unei clase de oligarhi,
fără niciun stimulent pentru a ține cont de interesul național. Totodată,
Roland (2017) afirmă că „implozia comunismului explică organizarea

46 Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie.
966
statelor în primii ani după 1989, respectiv prevalența rețelelor și

clanurilor de influență, corupția generalizată și utilizarea pozițiilor de
putere, direct sau indirect, pentru sifonarea resurselor; astfel, puterea
de stat a fost folosită pe post de ATM”. Totodată, autorul consideră că
statul cleptocratic, care se regăsește sub diferite forme în multe țări
foste comuniste, poate fi eliminat numai prin creșterea eficienței
acțiunilor societății civile, precum și pe baza sprijinului extern,
îndeosebi al Uniunii Europene; la rândul său, eficiența societății civile
depinde de nivelul culturii și al setului de valori adoptat de societate.
Stark (1990), manifestând neîncredere față de elitele
postcomuniste și deci față de calitatea și soliditatea sistemului politic
nou construit, consideră că tranziția postsocialistă nu este de la „plan la
piață, ci de la plan la clan”, în sensul că elitele au transformat vechile
privilegii comuniste în beneficii postsocialiste, îndeosebi prin transferul
fostei proprietăți de stat în proprietate privată capitalistă.
Îngrijorător din perspectiva robusteții democrației și a
funcționalității economiei de piață în România este faptul că, din
cercetarea sociologică (IRES, 2018) a eșantionului de cetățeni care au
trăit ca adulți în perioada comunistă, la întrebarea „dacă era mai bine
sau mai rău înainte de 1989”, comparând cele două epoci, 66% dintre
respondenți au spus că înainte de 1989 era mai bine. Același studiu
arată că, la întrebarea „care sunt aspectele care s‐au îmbunătățit după
1989”, subiecții au menționat doar trei aspecte care depășesc 75% ca
favorabilitate, și anume: i) condițiile de călătorie în străinătate, ii)
consumul de bunuri și servicii, iii) dreptul democratic de a alege. De
asemenea, referitor la condițiile de locuire, 52% dintre respondenți
afirmă că acestea sunt îmbunătățite. La polul celălalt, al aspectelor care
s‐au înrăutățit, se situează domenii economico‐sociale de însemnătate
ridicată, respectiv: industria (81%), situația politică (74%), învățământul
(69%), fericirea personală (68%), sănătatea (65%), infrastructura
(65%), piața muncii (61%) și nivelul de trai (59%).
Recurs la istorie
Făcând un arc retrospectiv peste timp, aflăm că istoricii afirmă,
după un război convențional câștigat de România, respectiv Primul
Război Mondial (1916–1918), și nu după un Război Rece pierdut în
1989, că societatea românească de la sfârșitul anilor 1920 era
967
dominată, dincolo de suferințele provocate de numeroasele pierderi de

vieți omenești (cel puțin 700.000 de cetățeni), de deteriorarea
accentuată a vieții materiale a populației, cu importante transformări în
mentalul colectiv al acesteia; sentimentul bucuriei de după sfârșitul
războiului a fost înlocuit rapid de cel al urii și discordiei (Scurtu, 2003).
„Întorși de pe front, țăranii și‐au găsit gospodăriile distruse, într‐o
situație similară aflându‐se și orășenii. Mai mult, lipseau produsele de
strictă necesitate, inflația era galopantă, bursa neagră era în floare,
fundal pe care se construise o clasă de speculanți care se îmbogățiseră
pe seama sărăcirii celor mulți” (Scurtu și Buzatu, 1999).
În acest context, Iorga susține că „sunt oameni care au întrebuințat
lupta și suferința unui popor întreg ca să deie iama în averea lui, ca să
jupoaie pe răniți, ca să flămânzească pe luptătorii din tranșee, ca să‐şi
facă averi, în vreme ce cel mai mărunt ban, când cel din urmă petic de
hârtie, avea pe el o picătură de sânge” (Leon, 1918).
Scurtu și Buzatu (1999) arată că ura maselor se îndrepta împotriva
colaboraționiștilor, adică a celor care rămăseseră în teritoriul ocupat,
sporindu‐și averile prin delațiune, precum și a îmbogățiților de război și
a speculanților; neexistând un control al averilor, cei îmbogățiți peste
noapte își continuau nestingheriți afacerile și nu ezitau să‐și afișeze
opulența. Citând presa vremii („Țara nouă” din 2 iulie 1920), Scurtu
(2003) relata că, în București, plimbările la Șosea deveniseră un prilej
de etalare a noii situații materiale: „Pe dreapta și pe stânga,
automobilele îți luau ochii cu viteza lor vertiginoasă și nu exagerăm
când spunem că numărul lor este aproape egal cu al trăsurilor.
Recunoști, din când în când, fețele simandicoase ale câtorva ciocoi
bogați, restul foști chelneri, birtași, mici negustori, șoferi, foști agenți de
percepție, plutonieri de armată, oameni de serviciu pe la autorități,
subcomisari, tinichigii, oameni care înainte de război abia aveau banul
zilnic pentru pâine se lăfăiesc astăzi în echipaje proprii și învârtesc sute
de mii lei, ba chiar milioane. Sunt procopsiții războiului, foști popotari
de pe la regimente sau de la depozitele de provizii, toți cei care în
timpul războiului, având scutul puternicilor, au strâns averi în paguba
sărmanei sărăcimi a orașelor și satelor”.
Pe fondul scăderii considerabile a credibilității formațiunilor
politice tradiționale, generalul Averescu, care a fondat în primăvara
anului 1918 Liga Poporului (devenită ulterior Partidul Poporului),
968
câștigă alegerile parlamentare din martie 1920, cu un discurs prin care

se angaja la luptă cu vechile partide pentru a îndrepta situația grea
provocată de acestea și în scopul tragerii la răspundere a celor vinovați
de dezastrul țării. Prin discursul său, promova munca și afacerile
cinstite, deci opusul afacerilor făcute în anii războiului și imediat după
încheierea acestuia, care au favorizat apariția îmbogățiților de război.
Scurtu (2003), referindu‐se la Averescu, spunea că societatea îl
percepea ca fiind „un nou Mesia al neamului românesc, nădejdea
tuturor că biruința din afară se va întoarce și înăuntru”. Însă
promisiunile făcute de Averescu (Scurtu, 2003) nu au fost aduse la
îndeplinire decât parțial, în sensul că: i) prin reforma agrară, care a
contribuit totuși la îmbunătățirea vieții țăranului, în loc de 5 hectare, cât
reprezenta promisiunea privind lotul de împroprietărire pe cap de
familie, s‐au acordat numai 2,8 hectare; ii) a renunțat la stabilirea
răspunderilor pentru cei vinovați de dezastrul țării. Averescu, neavând
încredere în popularitatea sa, considera că mult mai eficiente erau
înțelegerile de culise, astfel încât a încheiat un asemenea acord cu liderii
fostului partid de guvernământ, prin care s‐a angajat ca, odată ajuns la
putere, să realizeze reforma agrară, dar să nu aplice măsurile de
sancționare financiară și juridică a celor răspunzători de situația gravă
a țării, așa cum a promis în campania electorală (Scurtu și Buzatu, 1999).
Guvernarea Averescu, care a durat din martie 1920 până în
decembrie 1921, deși a fost rodnică sub anumite aspecte, nu a putut
satisface toate speranțele mulțimii, astfel că „mitul Averescu” s‐a
spulberat; între anii 1919 și 1921, România a fost condusă de partide și
„oameni noi”, care au făcut mult pentru ei și puțin pentru cei de rând,
acesta fiind sentimentul public; dezamăgiți, mulți cetățeni și‐au
îndreptat privirile spre oamenii „vechi”, cu experiență politică și o
situație materială deja solidă (Scurtu, 2003).
De subliniat totuși că în anul 1921 a fost promovată, la propunerea
lui Nicolae Titulescu, ministru al finanțelor în Guvernul Averescu,
reforma fiscală, care avea ca obiectiv esențial instituirea unui sistem
unitar de impozitare pe întreg teritoriul României proaspăt unificate.
Reforma a avut la bază o amplă documentare privind funcționarea
mecanismelor fiscale în țările occidentale, utilizându‐se informații
statistice care au acoperit o perioadă de două decenii. Profunzimea și
caracterul sistemic al concepției lui Titulescu privind reforma fiscală au
969
fost remarcate de Iorga, care avea să califice aceste transformări drept

„una din lucrările mari ale țării, realizate de un om adevărat” (Berindei,
2007). Potrivit lucrării Reforma financiară din 1921 (MFP, 1921), acest
nou sistem a stabilit clasificarea veniturilor în șapte categorii denumite
„cedule”, la nivelul cărora impozitul era proporțional. Pentru realizarea
ideii de dreptate socială și a obiectivului creșterii resurselor bugetare,
reforma a introdus și legiferat principiul progresivității impozitului,
aplicat la totalitatea veniturilor cedulare, respectiv pe venitul global, cu
mențiunea că se stabilea o cotă specială de 70% care viza îmbogățiții de
război. De subliniat că „la baza sistemului se afla declarațiunea
individuală, înconjurată de toate garanțiile luate de fisc în privința
controlului ei” (MFP, 1921). Însă noua legislație n‐a fost aplicată decât
parțial, neajungându‐se la impozitarea cu caracter sancționator a
îmbogățiților de război, din cauza căderii Guvernului Averescu în
decembrie 1921, tot ca urmare a jocurilor de culise conduse de cei pe
care îi viza noul sistem de impozitare. Ulterior, în februarie 1922,
noul guvern a revizuit în ansamblu legislația fiscală a lui Titulescu,
eliminând prevederile referitoare la impozitarea sancționatoare a
îmbogățiților de război.
Necesitatea măsurilor corective

Întorcându‐ne în prezent, similar situației din urmă cu aproape
100 de ani, constatăm că, după pierderea de către România a Războiului
Rece, în societate se manifestă numeroase tensiuni și nemulțumiri, pe
fondul discrepanțelor materiale majore dintre categoria restrânsă a
câștigătorilor tranziției, comparativ cu perdanții acesteia, reprezentați
de marea majoritate a cetățenilor. Construirea capitalului și a noii
economii de piață de către factorul subiectiv nu putea da naștere decât
unei societăți caracterizate prin numeroase imperfecțiuni și
dezechilibre. Un asemenea edificiu economico‐social, care prezintă
accentuate disfuncții, necesită, în mod obiectiv, o corecție adecvată.
Această ajustare nu se poate realiza, privind situația cu raționalitate,
prin anularea sau amendarea milioanelor de decizii aplicate în ultimii
27 de ani, care au condus la actuala economie de piață distorsionată,
deși multe dintre deciziile respective au avut un caracter imoral, iar
unele chiar ilegal. În acest context, considerăm că pentru asigurarea
970
durabilității capitalismului românesc și a coeziunii sociale, în prezent,

este nevoie – după redistribuirea averii statului însumând miliarde de
euro către grupuri restrânse de câștigători ai tranziției, pe baza unor
metode subiective și cu ignorarea principiului meritocrației –, de mai
multă redistribuire, aplicată în mod transparent, pe baza criteriilor
validate în țările dezvoltate occidentale. Astfel, reluând lecția de finanțe
publice a lui Titulescu din 1921, care a fost continuată, cu unele
nuanțări, în perioada interbelică, rezultă că, actualmente, se poate
utiliza cu eficiență, ca pârghie de redistribuire corectivă, politica fiscală
și instrumentele acesteia. În condițiile actualului regim fiscal
caracterizat prin cota unică și lipsa de globalizare a veniturilor, în
România nu se cunoaște, în prezent, la aproape 30 de ani de la
schimbarea sistemului politico‐economic, distribuția veniturilor în
societate. De asemenea, lipsa cadastrului nu asigură informațiile
necesare în vederea stabilirii distribuției averii imobiliare la nivelul
cetățenilor. Totodată, în condițiile absenței unui sistem informatic
performant la nivelul ANAF, nu pot fi utilizate, în scop fiscal, datele
privind averea financiară a persoanelor fizice. În acest context sunt
relevante afirmațiile lui Piketty (2013) cu privire la responsabilitatea
fiscală individuală, acesta susținând că: i) informaţia nu este un scop în
sine, ci trebuie, în mod obiectiv, să hrănească instituţiile fiscale şi
democratice; ii) fără o transparenţă reală contabilă şi financiară, fără
schimb de informaţii între instituţiile statului, nu poate exista
democraţie economică; iii) este dificil să se organizeze viaţa comună
într‐o lume unde fiecare pretinde să‐şi stabilească singur rata de
impozitare. Așadar, la baza democrației economice, a unui sistem
instituțional eficace și a vieții în comunitate stau informațiile fiscale,
respectiv cele privind veniturile și averea persoanelor fizice. Numai
prin cunoașterea acestor indicatori sarcina fiscală poate fi stabilită în
condiții echilibrate, respectiv în raport cu puterea contributivă a
fiecărui cetățean. De subliniat că însuși Adam Smith (1776) arăta că
„supușii fiecărui stat ar trebui să contribuie la sprijinirea
guvernământului cât de precis cu putință […]; membrii societății sunt
obligați să contribuie proporțional cu interesul fiecăruia în statul
respectiv, în respectarea sau neglijarea acestui postulat constând
echitatea sau inechitatea impozitării”.
De altfel, o veche cugetare românească spune că „unde apare
contabilitatea dispare întunericul” și atunci – ne putem întreba retoric – cui,
971
în condițiile funcționării democrației și pieței libere, îi este frică de

lumină? În fapt, impozitul progresiv pe venitul global al persoanelor
fizice a fost introdus în România, așa cum s‐a arătat mai sus, încă din
1921, iar apoi, după comunism, a funcționat în mod adecvat între anii
2000–2004 (cu mențiunea că, în țările europene occidentale, în SUA și
Japonia, acest sistem de impozitare a fost practicat din primul deceniu
al anilor 1900). Aplicarea acestui tip de impozit, la care se adaugă
progresivitatea taxării proprietăților, pe baza declarației privind
patrimoniul, echivalează cu o contabilitate fiscală simplificată la nivelul
cetățeanului. Având în vedere că în democrație libertatea individuală
acționează în tandem cu răspunderea, teama de lumina adusă de
contabilitatea fiscală a persoanelor fizice, prin sistemul de impozitare
menționat, echivalează cu respingerea asumării răspunderii de către
acestea. Însă, toți cetățenii afirmă atașamentul față de valoarea supremă
a libertății. Or, libertatea și răspunderea nu pot funcționa decât într‐un
raport echilibrat, în condiții contrare creându‐se profunde disparități,
nemulțumiri și tensiuni sociale. De altfel, în opinia lui F.A. Hayek
(1960), libertatea și responsabilitatea sunt inseparabile. De subliniat că
impozitarea progresivă a veniturilor globale ale persoanelor fizice nu
înseamnă automat o sarcină fiscală individuală mai ridicată. Aceasta,
deoarece regimul de taxare respectiv include un sistem complex de
deduceri fiscale, de natură a stimula economisirea, investirea, actele
caritabile etc., care creează cadrul pentru manifestarea mai pronunțată
decât în prezent a libertății individuale de alegere în privința destinației
impozitelor plătite de persoanele fizice către bugetul statului.
Așa cum s‐a evocat anterior, studiile de specialitate reflectă
manifestarea în prezent a unui grad ridicat de încordare a relațiilor din
societate (Marga, 2017). Eugen Simion (2018) afirmă că România este
într‐o criză morală profundă, la care s‐a ajuns deoarece mila și
compasiunea nu sunt rentabile. Această stare de spirit negativă
„impune realizarea unei ample reconcilieri naționale, proces care are
trei semnificații: împăcarea după un conflict; punerea de acord pentru a
face ceva împreună; înțelegerea oponenților de altădată. Societatea
românească are – dincolo de satisfacțiile unora de a‐și fi adjudecat mai
multe bunuri și de autoflatarea din instituțiile publice – indicatori de
fapt gravi, respectiv: privatizarea economiei, cu siguranță indispensabilă, a
dus la dezindustrializare; incapacitatea de a construi autostrăzi în țară
972
este deja proverbială; declinul educației adaugă o nouă problemă;

sărăcia este mai răspândită decât oriunde în Europa. Situația este atât
de încărcată de neajunsuri încât au dreptate cei care spun că abia o
relansare bazată pe reconciliere națională ne mai poate salva” (Marga,
2017). Reconcilierea națională este posibilă, în opinia autorului,
realizarea a doi pași: i) explicitarea erorilor care alimentează scindarea
pe care o trăim acum și asumarea lor onestă, nu pentru a pune pe
cineva la zid, ci pentru a trata lucrurile de la origine, ii) democratizarea
în continuare a statului. La baza reconcilierii, stă înțelegerea faptului că
elementul‐cheie constă în simetria rolurilor cetățenilor, indiferent de
poziția în ierarhii administrative, în sensul că fiecare are dreptul, ca
oricare altul, să pună întrebări, să capete răspunsuri, să le pună la
îndoială (Habermas, 1983). Nimeni nu este împiedicat să se exprime și
nimeni nu este scutit de răspundere; numai simetria rolurilor împiedică
o comunitate să devină o adunătură pe care o clică sau alta o conduce
încotro bate vântul (Marga, 2017). Numai ajungând la înțelegere prin
normalizarea instituțiilor publice se poate ieși finalmente din comicul
trist ce ne amintește de Caragiale, care sublinia degradarea reconcilierii
fie prin compromisul „Pupat toți Piața Independenței”, fie prin acordul
ipocrit de sub maxima „Trădare, trădare, dar s‐o știm și noi”; numai
democratizând instituțiile se poate ieși din acea meteahnă „a înjuratului
la tribună pentru a urma împăcarea la bufet”, pe care o observa Mihail
Sebastian, și se poate înainta spre reconcilierea națională ca înțelegere
(Marga, 2017).
Adoptarea euro – proiect de țară
Față de cele menționate anterior, considerăm că procesul

reconcilierii naționale poate constitui baza relansării sustenabile a
economiei, a detensionării relațiilor dintre cetățeni și a instaurării unui
climat pașnic în societatea românească.
În același timp, apreciem că declanșarea reconcilierii naționale are
nevoie, în condițiile economico‐sociale actuale din România, de
formularea unui proiect de țară, care să îndeplinească rolul de
catalizator al voinței politice a decidenților și al energiei cetățenilor.
După ce intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană au
constituit obiective naționale strategice care au asigurat modernizarea
973
substanțială a cadrului de securitate națională, respectiv a celui juridic

și instituțional, considerăm că, în actuala fază de evoluție a societății
românești, adoptarea euro constituie proiectul național de natură să
determine progresul durabil al economiei, cu reflectare pozitivă la
nivelul bunăstării individuale și al relațiilor sociale. În scopul evaluării
perioadei adecvate pentru intrarea în zona euro, cu mențiunea că
României îi revine această obligație potrivit prevederilor din Tratatul
de aderare la UE, opinăm că se impune examinarea succintă a două
categorii de premise: A) condițiile actuale din zona euro; B) starea
prezentă a economiei românești și a vulnerabilităților acesteia.
A) Referitor la situația din zona euro este de menționat faptul că
destul de mulți economiști, majoritatea neeuropeni, sunt pesimiști cu
privire la posibilitatea ca moneda unică europeană să funcționeze
eficient. Aceasta, pe de o parte, deoarece țările care au intrat în Uniunea
Economică și Monetară (UEM) nu au reușit să îndeplinească criteriile
teoretice pentru asigurarea unei integrări monetare eficace. Pe de altă
parte, dificultatea identificării unor soluții viabile pentru remedierea
deficiențelor semnalate de criza financiară declanșată în anul 2008
arată că problemele zonei euro sunt generate de cauze mai profunde.
Astfel, Brunnermeier et al. (2016) reliefează că în interiorul zonei
euro se desfășoară o luptă de idei care pornește de la diferența între
preceptele filosofiei economice germane și ale celei franceze. În esență, în
opinia autorului, deosebirile de viziune pot fi sintetizate astfel: i) piață,
conform abordării germane versus etatism, în viziunea franceză; ii) reguli
versus discreționarism; iii) creștere economică prin reforme structurale
versus creștere economică prin artificii monetar‐fiscale; iv) respectarea
contractelor versus hazard moral. Autorii consideră că aceste deosebiri
de filosofie economică reprezintă o cauză majoră a neînțelegerilor dintre
statele participate la zona euro, pe lângă dificultățile generate de
instituționalizarea incompletă a UEM.
În paralel cu realitățile menționate privind diferențele de abordare
a principiilor de funcționare a zonei euro, se impune să subliniem, în
scopul asigurării unei înțelegeri coerente a obiectivelor acesteia,
premisele esențiale care au fundamentat construcția monetară
europeană, respectiv: i) conținutul și calitatea politicilor economice
aplicate în țările membre ale zonei euro determină nivelul
performanțelor economice și gradul de convergență reală; ii) politicile
974
economice se impun a fi concentrate în direcția creșterii factorilor de

producție și a unei repartizări echilibrate a valorii adăugate; iii) crearea
euro nu a avut ca scop egalizarea automată a structurii economice a
diferitelor state membre ale UEM, moneda europeană fiind concepută
să acționeze ca un catalizator al reformelor structurale pentru sporirea
PIB potențial, în condițiile exploatării avantajelor comparative în cadrul
zonei euro; iv) gradul de convergență a nivelului de trai nu poate fi mai
rapid decât creșterea productivității muncii pe salariat; v) gestionarea
balanței de plăți rămâne un atribut național, deoarece zona euro nu este
un stat federal; vi) corectarea decalajelor de competitivitate, în lipsa
opțiunii pentru ajustarea externă prin deprecierea cursului de schimb,
se realizează numai prin devalorizare internă, concretizată în reducerea
costurilor de producție (J. de Larosière şi Cahen, 2018). La rândul său,
Draghi (2018) subliniază că „În Europa, se resimte lipsa unui mediu
concurențial corect pentru băncile și investitorii care vor să opereze în
alte țări ale UE decât cea de origine, iar aceasta îngreunează integrarea
financiară mai profundă; o piață financiară unică este necesar să aibă un
singur set de reguli și toți participanții la piață trebuie să poată opera
liber în interiorul acesteia; totuși, nu aceasta este situația în prezent”.
Considerațiile expuse conduc la înțelegerea faptului că zona euro
reprezintă un proiect evolutiv, aflat în proces de îmbunătățire
structurală și consolidare și în niciun caz de repunere în discuție a
principiilor fundamentale ale acestuia. Totodată, există opinii potrivit
cărora, deși statele din zona euro discută despre reformele necesare
pentru îmbunătățirea funcționării uniunii economice și monetare,
aceasta nu va fi niciodată de tipul celei descrise de teoriile economice
(Stolojan, 2018).
Performanțele obținute în ultimele două decenii demonstrează cu
claritate faptul că, raportat la preceptele economice evocate anterior,
filosofia nord și central‐europeană este câștigătoare în raport cu cea
sud‐europeană, căreia îi aparține și România, prin varianta balcanică a
acesteia. Așadar, o aderare de succes a României la zona euro
presupune o îmbunătățire substanțială, din temelii, a culturii economice
actuale și opțiunea pentru principiile filosofiei nord și central‐europene,
în sensul adoptării, ca fundamente comportamentale, a valorilor
privind: i) munca în condiții de concurență corectă, bazată pe reguli
clare; ii) respectarea fermă a contractelor; iii) promovarea de reforme
975
structurale prin care să fie eliminate rentele și monopolurile de diferite

tipuri, localizate în numeroase domenii de activitate, asigurându‐se,
astfel, îmbunătățirea alocării și utilizării resurselor în economie. Pentru
o eficiență crescută în acțiunile noastre de trecere la un model superior
de cultură economică, apreciem că este util să ne aplecăm atenția
asupra învățămintelor transmise de I.G. Duca (1981), care, în memoriile
sale, înfățișa tabloul slăbiciunilor românilor, remarcând virtuțile regelui
Carol I: exactitatea, conștiinciozitatea, consecvența, răbdarea, spiritul
occidental și urmărirea scopului.
B) În ceea ce privește starea actuală a economiei românești și
vulnerabilitățile acesteia, considerăm că se impun a fi subliniate
următoarele aspecte:
i) după o sporire substanțială a PIB în 2017 (6,9%), ca efect al
aplicării, în principal, a unor stimuli fiscali, în anii 2018 şi 2019,
creșterea economică se va situa, conform estimărilor, în proximitatea
nivelului potențial, respectiv în jur de 4%. În condițiile epuizării
spațiului fiscal (deficitul structural, comparativ cu 1% din PIB care
constituie obiectivul asumat pe termen mediu, a atins 3,3% în anul
2017, previziunile Comisiei Europene indicând o creștere până la 3,8%
și 4,2% în 2018, respectiv 2019) și ale limitării caracterului acomodativ
al politicii monetare, rezultă că România are nevoie de realizarea cu
fermitate a unor reforme structurale profunde, de natură să asigure
creșterea PIB potențial, în speță a factorilor de producție (capital, forță
de muncă, productivitate), care vizează în principal următoarele două
acțiuni corective:
 soluționarea primului eșec major al economiei de piață românești
identificat în prezenta lucrare, care constă în deficitul substanțial de
capital înregistrat de sectorul firmelor, totalizând 34,5 mld. euro la
nivelul anului 2016 (21% din PIB). Din această sumă, 16,1 mld.
euro (46% din total) este aferentă firmelor private cu capital
românesc, în timp ce la companiile cu acționariat străin se impune
suplimentarea capitalului cu 14,5 mld. euro (42%). Aportul de
capital adițional la companiile de stat se situează la 3,5 mld. euro
(10% din total). În condițiile acestui deficit semnificativ de capital,
rezultă că în prezent sectorul real al economiei românești
funcționează cu doar 70% din necesarul stabilit prin lege. Această
situație negativă este cauzată de faptul că numeroși acționari, în
976
ultimii 28 de ani, au înclinat balanța investire (aport de capital și

acumularea profiturilor)–dezinvestire (pierderi și plăți de
dividende) în favoarea dezinvestirii, imprimând astfel un ritm mai
accelerat procesului de transformare a capitalului în bani (ieșiri de
fonduri din firme în folosul personal al proprietarilor) decât al
banilor în capital (utilizarea economisirii acționarilor pentru
investire în propriile afaceri);
 instaurarea unei discipline de plăți ferme la nivelul companiilor
nefinanciare, în condițiile în care, la finele anului 2016, plățile
restante aferente acestui sector reprezentau 13,7% din PIB (22,9
mld. euro față de 13,1 mld. euro în anul 2000). Impactul negativ
al arieratelor asupra echilibrelor macroeconomice este ridicat,
aspect demonstrat de faptul că, în ipoteza reducerii într‐un an a
ponderii plăților restante în PIB cu 1 p.p., s‐ar înregistra o
majorare a ratei de creștere economică cu 0,5 p.p., precum și o
reducere tot cu 0,5 p.p. a ratei anuale a inflației. Mai mult, aceeași
diminuare cu 1 p.p. a ponderii arieratelor în PIB ar conduce și la
avansul cu circa 0,2 p.p. al ratei de creștere a PIB potențial;
o subcapitalizarea substanțială a firmelor și indisciplina de plăți
cronică a acestora provoacă serioase consecințe negative la
nivelul factorilor de producție muncă și productivitate,
concretizate în ritmul lent de creare a locurilor de muncă,
remunerarea la niveluri modeste a angajaților, precum și în
dotarea slabă cu capital fix a societăților comerciale, ceea ce
încetinește ritmul de creștere a PIB potențial și efectiv;
o complexitatea și competitivitatea scăzute ale firmelor
românești provoacă vulnerabilități structurale accentuate ale
economiei reale deoarece, în condițiile unei oferte interne
reduse sub aspect cantitativ și calitativ, creșterea cererii
interne, generate de presiunile sociale pentru un trai mai bun,
se transferă în majorarea ratei inflației și în sporirea
importurilor care, la rândul lor, provoacă dezechilibre
comerciale, valutare, precum și presiuni privind deprecierea
cursului de schimb al monedei naționale;
ii) un alt eșec semnificativ al economiei de piață românești îl
constituie scăderea de la un an la altul a intermedierii financiare aferente
companiilor și populației la nivelul de numai 26,4% din PIB în 2017 față
977
de 38,5% la finele anului 2009, cu perspective negative, estimările

indicând încă o contracție în 2018, respectiv până la 25,5% din PIB.
Această evoluție negativă reprezintă o reflectare directă a indisciplinei
financiare și de plată cronice din sectorul firmelor, la care se adaugă
polarizarea socială accentuată, care a provocat un grad ridicat de sărăcie
la nivelul a numeroși cetățeni, situație ce nu le permite accesul la
creditele necesare asigurării unui standard de viață decent. Practic, acest
declin accentuat al intermedierii financiare reflectă disfuncțiile
mecanismului de transmisie a economisirii către investire, din cauza
gravelor carențe existente atât în sectorul companiilor, cât și în domeniul
distribuției veniturilor în societate, cu efecte negative asupra gradului de
monetizare al economiei românești situat în anul 2017 la 40,8% din PIB,
nivel substanțial mai redus față de cel înregistrat în Bulgaria (86,9%),
Cehia (83,8%), Polonia (66,8%), Ungaria (60%) etc. În aceste condiții, se
îngreunează semnificativ și mecanismul de transmisie a politicii
monetare pe canalul dobânzilor din sistemul bancar;
iii) economia de piață românească înregistrează încă un eșec
major, respectiv în domeniul finanțelor publice, în cadrul cărora se
înregistrează scăderea accentuată a veniturilor fiscale la numai 26% din
PIB în anul 2016 (și la 24,7% în 2017) comparativ cu 41,3% din PIB, cât
este nivelul mediu în statele din zona euro, în care România dorește să
acceadă în mod sustenabil. Această situație negativă se manifestă pe
fondul necesității suplimentării substanțiale a alocărilor bugetare în
sectoarele sănătate, educație și infrastructură fizică, în scopul creșterii
calității capitalului uman și punerii în valoare a acestuia;
 de subliniat că eșecurile economiei de piață românești (market
failures) localizate în domeniul capitalizării firmelor,
intermedierii financiare și al veniturilor fiscale demonstrează
imperfecțiunile accentuate în funcționarea pieței autohtone, care
provoacă distorsiuni semnificative în alocarea și utilizarea
eficientă a resurselor economice. Această situație demonstrează
necesitatea aplicării unor corecții majore, de natură să elimine
comportamentele anormale față de exigențele unei economii de
piață veritabile, cum sunt raportarea repetată de pierderi,
indisciplina de plăți, evaziunea fiscală etc.
iv) creşterea economică obţinută de România, relativ consistentă
în ultimii ani, nu se reflectă în mod adecvat în veniturile cetăţenilor
978
(cum afirmă susținătorii principiului „trickle‐down”) decât în mică

parte şi tot mai slab pe măsură ce câștigurile sunt mai reduse, din cauză
că arterele repartiţiei valorii nou create sunt obturate atât de asimetria
raportului dintre salarii și profit în favoarea acestuia din urmă, cât și de
indisciplina financiară şi ilegalităţile din economie;
v) absorbția fondurilor europene, în lipsa politicilor sectoriale ale
statului, a contribuit într‐o măsură nesemnificativă la formarea capitalului
fix din economia românească. Astfel, din totalul încasărilor de fonduri
europene aferente primului cadru bugetar multianual de care a beneficiat
România (2007–2013), totalizând 41 mld. euro, numai suma de 5,6 mld.
euro (26,2% din total) a fost localizată în sectorul privat, cu sublinierea că
doar 1,5 mld. euro (3,7% din total), din care o bună parte a fost utilizată de
firme cu capital străin, s‐au regăsit în ramuri precum industrie, construcții
și transporturi, care puteau contribui în condițiile unor alocări mai
consistente prin efectul de multiplicare, la un avans semnificativ al
volumului și calității PIB efectiv și potențial;
vi) stocul de ISD, care se situează la unul din cele mai reduse niveluri
raportat la PIB comparativ cu alte state din regiune, prezintă o serie de
vulnerabilități structurale, cum ar fi: i) ponderea ridicată, respectiv 30,2%
(21,1 mld. euro) din total în anul 2016, a creditelor intragrup – instrument
de finanțare creator de datorie externă; ii) 41% din ISD sunt localizate în
sectorul bunurilor netranzacționabile la export (comerț, construcții,
intermedieri financiare și asigurări etc.); iii) ISD localizate în sectoarele
tradables (59% din total) desfășoară activități semnificative de export, dar
și de import, existând subsectoare economice în care firmele cu ISD
înregistrează deficit comercial. Potrivit principiului Tinbergen (cu un
instrument poţi realiza un singur obiectiv economic), ISD au creat locuri de
muncă, insuficiente însă raportat la forța de muncă eliberată ca efect al
restructurării și privatizării proprietății de stat (–100 mii de persoane față
de 2008, până la 3,7 mil. de angajați salariați în economia reală la sfârșitul
anului 2016, nivel mai ridicat cu numai 6,9% (241 mii de persoane) decât
cel din anul 2000), precum și un volum limitat al valorii adăugate. Fiind
localizate conform teoriei productivității marginale a capitalului, respectiv
din perspectiva interesului antreprenorului străin pentru un profit cât
mai ridicat, realitatea a dovedit că, deși ISD îndeplinesc un anumit rol
pozitiv în economia românească, acestea nu pot constitui factorul
determinant al creșterii semnificative a productivității și competitivității
economiei românești;
979
 la aceste aspecte se adaugă și comportamentul inadecvat al

întreprinzătorilor străini care se „adaptează” indisciplinei
firmelor autohtone, situație demonstrată de faptul că, deși
ponderea cifrei de afaceri create de capitalul străin în anul 2016
este mai ridicată decât în anul 2003 cu 14,1 p.p., valoarea
adăugată brută obținută de acest sector este mai mare cu doar
11,1 p.p., din cauza avansului mai accelerat al consumului
intermediar (respectiv cu 15,3 p.p.) care include atât o serie de
cheltuieli subiective ale acționarilor și administratorilor, cât și
efectele practicii incorecte a prețurilor de transfer.
Considerăm că imperfecțiunile și disfuncțiile menționate mai sus
reprezintă argumente care conduc la demontarea următoarelor mituri
economice:
 funcționarea liberă a pieței reglează automat alocarea resurselor
în economie. Realitatea din România arată că acest postulat, în
lipsa unui cadru juridic adecvat și a unor instituții de stat eficace,
nu este validat de practică, fapt dovedit de incapacitatea pieței
libere de a preveni decapitalizarea accentuată a firmelor,
indisciplina de plăți cronică și polarizarea socială ridicată, care,
dincolo de impactul negativ asupra PIB potențial și
distorsionarea mediului de afaceri, au provocat comprimarea
dramatică a intermedierii financiare. În acest sens, Volcker
(2018) își exprimă îndoiala asupra afirmațiilor multor
economiști potrivit cărora „piețele libere sunt extraordinare și
toată lumea câștigă de pe urma lor”. Autorul arată că atunci când
sunt întrebați de diferiți interlocutori „ce se întâmplă cu
industria manufacturieră din orașul meu, economiștii respectivi
neglijează cu prea mare ușurință aceste îngrijorări, prin
menționarea opțiunii recalificării muncitorilor sau a altora, în
general soluții ușor de oferit dar greu de aplicat”;
 efectele benefice ale aplicării teoriei statului minimal. Dacă
această abordare ar fi fost corectă, spre exemplu, în cazul
României nu se ajungea la impasul acut în care se află veniturile
fiscale, fapt care infirmă, în condițiile unor instituții publice
slabe, conținutul teoriei lui Laffer47. În acest sens, Volcker (2018)

47 Potrivit acestuia, între ratele de impozitare și veniturile bugetare colectate există o
relație directă până la un anumit punct, după care legătura se inversează.
980
temă, argumentele s‐au structurat în cadrul a două abordări: i) cea

potrivit căreia, în vederea aderării la euro, este necesară atingerea unui
grad de convergență reală în jur de 75% din media zonei euro, nivel
care se poate realiza, ținând seama de diferențialul favorabil de creștere
economică a României față de celelalte state membre din UEM, în
următorii șase‐șapte ani, la acest obiectiv adăugându‐se aprecierile
analiștilor privind caracterul imperfect al Uniunii Economice și Monetare,
pentru îmbunătățirea căreia factorii abilitați examinează soluțiile
adecvate, ii) opiniile care nu neagă importanța convergenței reale, dar
consideră că aderarea la zona euro este în primul rând o problemă de
menținere a echilibrelor și de prevenire a derapajelor economice.
Raportat la aceste abordări și la starea actuală a economiei
românești evocată mai sus, suntem de părere că România va înregistra
progrese economico‐sociale printr‐o mai rapidă integrare, și nu una mai
lentă, în structurile Uniunii Europene, inclusiv în zona euro. Susținem
această poziție întrucât experiența din perioada tranziției și cea
ulterioară aderării la UE ne arată că, între anii 1990–2016, România a
avut nevoie de susținerea financiară și tehnică a FMI și Băncii Mondiale
timp de 85% (22 de ani) din intervalul examinat, cu mult peste durata
acordurilor încheiate cu aceste instituții de alte țări foste comuniste din
regiune. Ca efect, România este considerată în unele medii financiare
internaționale ca fiind o țară de tipul serial IMF borrower, alături de alte
state din Balcani și emergente. Programele respective, care au avut
condiții diferite de la o perioada la alta, s‐au dovedit necesare evoluției
României pe drumul tranziției spre economia de piață, deși au provocat
un cost social ridicat. Acesta a fost cauzat de faptul că în balanța
ajustare internă‐finanțare externă a prevalat primul factor, susținerea
FMI fiind destinată, potrivit atribuțiilor statuare, nu creșterii bunăstării
și dezvoltării economico‐sociale a țării, ci refacerii și menținerii
echilibrelor macroeconomice, în principal a celui extern. În lipsa
intrărilor autonome de capital de pe piețele private internaționale,
dezvoltarea României se putea realiza pe baza unor politici sectoriale
eficiente, de natură să asigure o mai bună alocare și utilizare a
resurselor în economie, soluție care nu a fost aplicată însă în condițiile
opțiunii pentru statul minimal, cu atribuții limitate și având ca obiectiv
prioritar formarea rapidă a capitalului privat, preponderent prin
redistribuirea proprietății de stat pe criterii care s‐au dovedit a fi fost,
982
în numeroase cazuri, subiective. În cei patru ani de boom economic

(2005–2008), când autoritățile române au renunțat unilateral
(noiembrie 2005) la acordul încheiat cu FMI, politicile interne
incorecte, caracterizate prin prociclicitate, au provocat dezechilibre
economice substanțiale. Acestea au fost corectate cu un cost social
extrem de ridicat, suportat de marea majoritate a cetățenilor cu venituri
medii și reduse, pe baza unui acord cu FMI, CE, BM și BCE, prin care
România a împrumutat de la aceste instituții 19 mld. euro (din care s‐au
utilizat 18 mld. euro). Programul de ajustare aplicat a generat corecții
substanțiale atât în domeniul fiscal‐bugetar, cât și al dezechilibrului
extern. Astfel, ca urmare a performanței fiscale obținute în anul 2012
(deficit al bugetului general consolidat sub 3% din PIB, respectiv 2,97%
din PIB), România a îndeplinit condițiile de ieșire din procedura de
deficit excesiv, decizia fiind aprobată de autoritățile europene în luna
mai 2013. De asemenea, în plan bugetar este de subliniat că, în perioada
2013–2015, a fost atins obiectivul pe termen mediu privind deficitul
structural (maximum 1% din PIB), nivel care în prezent este depășit. În
cadrul aceluiași program de ajustare, s‐a asigurat corecția deficitului
extern de 13,5% din PIB în 2007 şi 11,5% în 2008 la 1,1% în 2013, după
care s‐au înregistrat creșteri până la 2,1% în 2016 și, respectiv, 3,4% în
2017, estimările pentru 2018 fiind de 3,6%.
Experiența României pe drumul transformărilor economico‐sociale
din perioada postcomunistă, inclusiv evoluțiile postcriză descrise mai
sus, demonstrează că în prezent, după opinia noastră, prioritatea
României o constituie asigurarea disciplinei în conceperea și aplicarea
politicilor economice. În aceste condiții, se poate asigura, pe lângă
îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de convergență nominală,
realizarea convergenței reale. Apreciem că multitudinea, complexitatea
și dificultatea reformelor care se impun a fi aplicate în domeniul
economiei reale (îndeosebi capitalizarea cu o sumă foarte mare a
firmelor și instaurarea disciplinei ferme de plăți a acestora), precum și
în privința consolidării fiscale ne conduc la concluzia că asemenea
transformări majore nu se pot realiza, în condițiile democrației tinere și
ale economiei de piață lipsite de maturitate din România, decât în
cadrul unui parteneriat solid cu instituții internaționale recunoscute
prin profesionalism și prestigiu, cum este cazul Comisiei Europene și
Băncii Centrale Europene, în condițiile asumării unui plan de acțiune
983
concret, realist, dar ambițios, cu termene ferme, pentru intrarea în

Mecanismul Cursului de Schimb II (MCS II) și apoi în zona euro. Când
susținem opțiunea pentru accelerarea intrării în MCS II și ulterior
adoptarea monedei europene suntem conștienți de faptul că România,
odată intrată în anticamera euro, nu mai poate folosi deprecierea
cursului de schimb ca instrument de creștere a competitivității externe.
Sporirea acesteia se va asigura, în noile condiții, numai prin reforme
structurale profunde, de natură să majoreze PIB potențial. De altfel, BCE
consideră MCS II un regim util, care este conceput ca un training room
sau testing room, având în principal rol de disciplinare a politicilor
macroeconomice și de catalizator pentru reformele structurale. În cazul
României, este de reliefat faptul că, deși nu se află în MCS II, potrivit
datelor EUROSTAT48, în ultimii cinci ani, nivelul cursului de schimb real
efectiv calculat în raport cu 42 de parteneri comerciali (greutatea
specifică a acestora fiind dată de ponderea lor în schimburile
comerciale cu România) a fost constant. Aceasta demonstrează că
prețurile formate liber pe piață în cadrul tranzacțiilor comerciale cu
partenerii externi au acoperit costurile agenților economici autohtoni.
Nivelul constant al cursului real de schimb a fost determinat de o
ușoară apreciere a cursului nominal efectiv în intervalul 2012–2017,
evoluție compensată de o rată medie a inflației mai ridicată a
partenerilor comerciali decât cea din România. De subliniat că
stabilitatea cursului s‐a manifestat în condițiile în care, în perioada
examinată, rezerva valutară a statului s‐a menținut la un nivel
cvasiconstant (31,1 mld. euro în 2012, respectiv 32,3 mld. euro în 2017)
și s‐au onorat la termen obligațiile către IFI aferente împrumutului
postcriză, pe fondul unor intrări adecvate de valută sub forma ISD și al
fondurilor europene. În contextul acestor fluxuri autonome de capital,
datoria externă totală a României a scăzut de la 99,9 mld. euro în 2012
la 95,6 mld. euro în 2017.
Aplicarea reformelor structurale necesare creșterii competitivității
economice, în condițiile concurenței globale, și asigurării unei
convergențe reale sustenabile reprezintă un proces continuu în viața
economică a României, atribuțiile statului impunându‐se a se concentra
asupra prioritizării reformelor respective, în scopul îmbunătățirii
cantitative, calitative și structurale a factorilor de producție.

48 https://ec.europa.eu/eurostat/web/products‐datasets/product?code=teimf250
984
Spre exemplu, i) capitalizarea firmelor la nivelul prevăzut de lege

și ii) consolidarea fiscală reprezintă, în opinia noastră, deciziile
prioritare necesar a fi aplicate în cadrul setului de reforme.
i) În ceea ce privește soluționarea deficitului de capital din
sectorul firmelor, totalizând 34,5 mld. euro, prin aport al acționarilor,
datele prezentate în lucrare arată că din această sumă semnificativă, o
bună parte (10,2 mld. euro, reprezentând 29,6% din total) există la
dispoziția societăților comerciale, fiind deja angajată în companiile
decapitalizate sub forma împrumuturilor de la proprietarii acestora. Un
alt segment de surse pentru acoperirea deficitului se regăsește în
patrimoniul financiar individual, care s‐a majorat în mod substanțial în
perioada analizată, multe dintre persoanele fizice cu firme
decapitalizate putând deține active financiare substanțiale. O zonă cu
resurse însemnate de bani o constituie cea a numerarului aflat în
circulație, o parte din sumele respective putând fi folosită de acționarii
firmelor decapitalizate pentru soluționarea deficitului respectiv. Astfel,
în perioada 2007–2017, volumul mediu al numerarului a crescut mai
rapid comparativ cu producția, ajungând de la o pondere de 4,0% la
6,9% din PIB (plus de 41,7 mld. lei). Un aspect negativ care confirmă
intensificarea evaziunii fiscale și a indisciplinei de plăți din economie
este faptul că numerarul s‐a majorat ca pondere în masa monetară în
sens larg de la 14,5% în anul 2007 la 18,1% în 2017, inclusiv ca efect al
fenomenului de tezaurizare a numeroase bilete de bancă având valorile
cele mai ridicate. Dincolo de resursele monetare interne, este de reținut
afirmația făcută în spațiul public, conform căreia, „numai într‐o
perioadă de cinci ani, din România s‐au scos în străinătate 35 mld. euro”
(Irimescu, 2016). O astfel de situație considerăm că se impune să
genereze acțiunea autorităților statului în vederea identificării soluțiilor
de aducere în țară și introducere în circuitul economic, inclusiv pentru
recapitalizarea firmelor de către acționarii cu asemenea resurse, a
acestor importante fonduri, utilizând experiența, în cazuri similare, a
țărilor occidentale.
ii) Referitor la consolidarea fiscală, aceasta este necesar a fi
realizată având în vedere, așa cum s‐a arătat anterior, nivelul foarte
scăzut al veniturilor fiscale în PIB, care în anul 2016 au reprezentat
doar 26% (o scădere de 2,5 p.p. față de anul 2006) comparativ cu media
UE de 41,3% (cu o creștere cu 1,4 p.p. comparativ cu 2006). Veniturile
985
fiscale din România sunt sensibil mai reduse și decât în Bulgaria (29%
din PIB), situându‐se practic la nivelul celor din Macedonia – țară care
prezintă un potențial economic sensibil mai mic și un semnificativ
decalaj de dezvoltare comparativ cu România. Performanța fiscală
scăzută este cauzată atât de eficiența slabă a colectării veniturilor
fiscale, cât și de ratele reduse de impozitare. Calculele efectuate arată că
îmbunătățirea colectării veniturilor fiscale la nivelul performanței
Bulgariei ar aduce un plus de circa 4 p.p. (de la 26% din PIB la 30%), iar
o eficiență a încasărilor similară celei din statele dezvoltate ar echivala
cu un plus de 5 p.p. (creștere la 31% din PIB). Rezultă totuși necesitatea
ca, în scopul asigurării unei baze solide pentru furnizarea bunurilor și
serviciilor publice, să se revizuiască substanțial sistemul fiscal, fără
afectarea sectorului companiilor, cu accent pe impozitarea progresivă a
veniturilor globale și a proprietăților persoanelor fizice – măsură care
se impune în mod obiectiv, în condițiile mutațiilor structurale majore
produse la nivelul distribuției veniturilor și averii populației în ultimii
aproape 30 de ani.
Adoptarea acestor îmbunătățiri de fond ale regimul fiscal autohton
este necesară, cu atât mai mult, cu cât, actualmente, în România se
manifestă în domeniul fiscal‐bugetar o trinitate imposibil de realizat:
 creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor, concomitent cu
dezvoltarea infrastructurii fizice și umane;
 menținerea deficitului bugetar total în limita a 3% din PIB, în
paralel cu reducerea deficitului structural;
 neutilizarea, în condițiile repartiției deficitare a valorii nou
create în economie, a politicii fiscale ca pârghie de redistribuire
între factorii de producție (capital și muncă) și, în interiorul
acestora, pe baza unor criterii stimulative economic și corecte
din punct de vedere social.
Ca în fiecare dintre situațiile similare, decidenții politico‐economici
sunt obligați să sacrifice unul dintre aceste trei obiective, hotărârea
urmând a fi adoptată în raport cu starea economiei și intensitatea
presiunilor de ordin social.
În acest context, sunt de reliefat afirmațiile lui Timmer49 (2018),
care susține că „pornind de la inegalitățile în creștere din Europa, care

49 Economist‐șef pentru Europa și Asia Centrală în cadrul Băncii Mondiale.
986
provoacă o anxietate generală și un sentiment de neîncredere a

oamenilor în viitor, iar în Europa de Est, migrări masive ale tinerilor
către Occident, trebuie ca sistemul fiscal să fie schimbat, în sensul
renunțării la cota unică și implementării unui regim de taxare
progresivă, adică cei care câștigă mai mult să plătească un procent mai
mare de taxe”. Concomitent cu perfecționarea și modernizarea
legislației fiscale, autoritățile au obligația să aplice măsuri de reducere
drastică a risipei și fraudei în cheltuirea banului public („drenările”
ilegale de asemenea fonduri se regăsesc, în prezent, în venituri
individuale neimpozitate), în condițiile în care România înregistrează
rezultate slabe în ceea ce privește „eficienţa cheltuielilor
guvernamentale”, ocupând locul 115 din 137 de țări examinate
(Forumul Economic Mondial, 2018). De asemenea, conform Monitorului
Fiscal al FMI (octombrie 2018), o altă sursă de venituri bugetare
suplimentare o constituie managementul eficient al activelor financiare
și nefinanciare ale guvernului, care poate genera încasări adiționale
apropiate de 3% din PIB, nivel similar impozitului pe profitul
companiilor din țările dezvoltate.
Față de cele expuse mai sus, considerăm că opțiunea autorităților
române pentru politici macroeconomice corecte și reforme structurale
accelerate reprezintă varianta optimală deoarece politicile laxe conduc
la apelarea frecventă la „supapa de siguranță” a cursului, prin
deprecierea căruia se ajustează, pentru asigurarea echilibrelor,
excedentul de cerere generat de politicile inadecvate, creându‐se, însă,
hazard moral la nivelul decidenților. Dar, în timp ce de excesele
fiscal‐bugetare și de lipsa reformelor structurale beneficiază, în general,
grupuri restrânse de interese, costul ajustării prin deprecierea cursului
pentru corectarea deficitului extern și prin creșterea dobânzii în scopul
temperării ratei inflației sunt suportate preponderent de marea
majoritate a populației cu venituri reduse.
Referitor la adoptarea euro, se impune menționat cu claritate că
aceasta nu este o decizie tehnică, ci una politică, aprobată cu sprijin
democratic cât mai larg, de către toate instituțiile care reprezintă
cetățenii, inclusiv pe baza expertizei Băncii Centrale. În acest sens, este
de subliniat hotărârea Bulgariei care, în condițiile îndeplinirii criteriilor
de la Maastricht, a elaborat un plan de acțiune aprobat de CE și BCE,
cuprinzând reforme structurale concrete, inclusiv în domeniul bancar,
987
care va asigura intrarea concomitentă a țării, până în luna iulie a anului

2019, în Uniunea Bancară și MCS II. De asemenea, Croația și‐a exprimat
decizia politică de a adera la MCS II în anul 2020, urmând ca până la
acest termen să îndeplinească criteriile referitoare la rata inflației, rata
dobânzii pe termen lung, deficitul bugetar, datoria publică și cursul de
schimb. În ceea ce privește adoptarea euro de către statele membre ale
UE, Dombrovskis50 a menționat că „Executivul comunitar sprijină nu
doar politic, ci și tehnic și financiar eforturile acestor țări de integrare în
MCS II și zona euro”.
Literatura de specialitate (Glick şi Rose, 2016) arată că eventualele
riscuri privind presiuni inflaționiste generate de intrarea în MCS II și
apoi, în zona euro, în condițiile unui diferențial de productivitate față de
statele dezvoltate din această arie, situație care se regăsește și la cele
două țări menționate mai sus, sunt contrabalansate de două evoluții
favorabile semnificative, respectiv: i) câştigurile economice din
creșterea schimburilor comerciale ca efect al credibilității sporite a unei
țări membre a MCS II și, ulterior, a zonei euro şi ii) mutaţiile pozitive
produse în economie pe fondul accelerării intrărilor de capital ca efect
al garanției unor politici economice corecte, datorită apartenenței la
Uniunea Monetară. Aceste studii concluzionează că: i) din punctul de
vedere al schimburilor comerciale şi al efectelor agregate ale sporirii
acestora, participarea la UEM oferă avantaje clare; ii) intrările de capital
mai mari, urmate de creşterea productivităţii, conduc la reducerea
presiunilor inflaţioniste; iii) în plus, aceste fluxuri de capital determină
aprecierea cursului, care va reduce preţurile de import şi deci inflaţia
(situație întâlnită în cazul Slovaciei).
Revenind la situația României, considerăm că pentru realizarea
principalelor două reforme structurale menționate anterior, respectiv
capitalizarea și disciplinarea plăților în sectorul firmelor, precum și
consolidarea fiscală, îndeosebi prin introducerea impozitului progresiv
pe venitul global și pe proprietăți, pe lângă determinare și
profesionalism, presupune asigurarea unui mix corect, cu un dozaj
adecvat, al politicilor macroeconomice (fiscal‐bugetară, monetară,
macroprudențială și a veniturilor). În opinia noastră, acțiunea eficientă a
decidenților la nivelul palierelor micro și macroeconomic se impune să

50 Vicepreședinte al Comisiei Europene.
988
aibă la bază, drept ancoră și pârghie de disciplinare, planul de acțiune

pentru adoptarea euro, asumat ca strategie națională de către autoritățile
statului și factorii reprezentativi ai societății civile. În acest sens, Isărescu
(2017) susține: „Eu personal sunt optimist că România va adopta în
curând un program serios, coerent, sănătos de trecere la moneda unică,
dar acesta să fie un catalizator al reformelor pe care trebuie să le facem și
să nu fie văzut ca un panaceu al problemelor noastre”.
Este adevărat că aplicarea cu fermitate a reformelor structurale
generează un anumit cost, care însă, fiind corect distribuit în plan social
și explicat în mod adecvat publicului, va fi acceptat de cetățeni, aceștia
înțelegând că opțiunea pentru reforme structurale reprezintă soluția
durabilă pentru un standard de viață mai bun în viitor, și nu cea privind
deficitele bugetare excesive și politica monetară laxă, care furnizează,
pe termen scurt, iluzia bunăstării, dar sunt urmate de corecții
economice dureroase, suportate preponderent de cei cu venituri
reduse. Practic, intrarea în MCS II și adoptarea euro reprezintă,
împreună, un instrument de disciplinare eficace, în sprijinul
autorităților statului pentru evitarea derapajelor economice,
respectându‐se astfel, învățătura din vechea cugetare românească „să
ne întindem cât ne este plapuma”. În fapt, aplicarea politicilor incorecte
la nivel macro și microeconomic reprezintă, practic, trecerea de la
redistribuirea stocului de proprietate a statului, epuizată în cadrul
privatizării, la permanentizarea redistribuirii fluxului valorii nou create
de societate în favoarea deținătorilor de rente, monopoluri etc. și în
dezavantajul restului populației, care suportă, periodic, costul ajustării
puterii de cumpărare. Opțiunea pentru creșterea PIB efectiv prin
artificii fiscal‐monetare și nu prin reforme structurale, de natură să
sporească PIB potențial, reprezintă o soluție înșelătoare, de scurtă
durată, deoarece nefiind decolmatate de ilegalități și indisciplină
financiară prin acțiuni în profunzime, canalele repartiției valorii nou
create nu permit regăsirea plusului de creștere economică în sporirea
bunăstării populației.
Decizia autorităților de aplicare a reformelor structurale versus
politici economice relaxate se impune a porni de la vârful societății,
deoarece această alegere echivalează cu o schimbare profundă a culturii
economice, semnificând compatibilizarea cu valorile occidentale și
989
progresul accelerat către aceste standarde. De aceea, îmbunătățirea

cadrului juridic destinat aplicării reformelor structurale se impune să
prevadă, fără echivoc, opțiunea pentru munca în condiții de reguli
exacte și concurență corectă și nu pentru discreționarism, precum și
respectarea fermă a contractelor încheiate, reducând astfel incidența
hazardului moral. O asemenea abordare se înscrie în spiritul opiniei lui
Pop (2018), care aprecia că, în aceste momente, poporul român are
nevoie să aplice cugetarea latină est modus in rebus (există o măsură în
toate), care are semnificația că în viață nu poți face orice vrei, ci numai
ce se cuvine în raport cu normele morale și legale ale societății, cu
binele individual și public. Pe linia acestor considerații, având în vedere
că dincolo de calitatea sa de resursă financiară, capitalul stă la baza
puterii economice și, prin extensie, a celei politice, apreciem că
legitimitatea puterii, în general, și funcționarea echilibrată a
democrației, în special, sunt determinate, implicit, de legalitatea și
onestitatea modului de formare a capitalului individual, probată atât
prin informațiile aflate la administrația fiscală, cât și prin prestigiul și
onorabilitatea de care proprietarul acestuia se bucură în plan social.
Justețea și eficiența opțiunii pentru reforme structurale în
detrimentul indisciplinei fiscal‐monetare rezultă și din afirmațiile lui
Jacques de Larosière (2018) referitoare la soluțiile pentru înscrierea
Franței pe o traiectorie sustenabilă în privința creșterii economice și a
finanțelor publice:
 „În ultimii 40 de ani, dereglementarea excesivă a lumii financiare
a încurajat iresponsabilitatea bugetară. Democrațiile noastre își
au originea în libertatea alegerii referitoare la politicile bugetare.
Dar atunci când nu lăsăm generațiilor viitoare decât alegerea
între plată sau falimentul în cazul unei datorii excesive,
libertatea alegerii este practic anulată.
 Eforturile reușite ale multor state democratice de a se ajusta
le‐au permis, în câțiva ani, să recâștige echilibrele fundamentale
și să inverseze curba datoriilor. Nu cred niciun moment că țara
noastră (Franța, n.n.) nu este capabilă să elimine constrângerile
asupra creșterii și ocupării. Numai câțiva ani de efort reprezintă
tot ceea ce avem nevoie. Succesul în această sarcină palpitantă
depinde de mobilizarea tuturor energiilor națiunii într‐un mod
990
nepartizan. În contextul predominant al condițiilor financiare

laxe, singurele țări predispuse să‐și recâștige puterea și
demnitatea vor fi cele pregătite să‐și remedieze propriile
dezechilibre structurale, abandonând iluzia că acestea vor fi
eliminate de dezordinea monetară și financiară”.
Dacă Jacques de Larosière, fost director general al FMI, președinte
al BERD și guvernator al Băncii Franței recomandă asemenea măsuri
Franței, stat cu un stadiu de dezvoltare net superior față de țara
noastră, considerăm că se degajă cu claritate necesitatea opțiunii
României pentru mixul dintre politicile macroeconomice corecte și
reformele structurale accelerate care, însă, în condițiile democrației
noastre tinere, apreciem că nu poate fi aplicat decât având la bază
disciplina și rolul catalizator al intrării în MCS II, pentru adoptarea
ulterioară a monedei euro.
Din cele expuse, considerăm că este justificată concluzia potrivit
căreia realizarea unei convergențe reale în ritm rapid se obține mai
sigur în cadrul MCS II, care obligă la politici economice adecvate,
consolidând astfel convergența nominală, decât în afara MCS II și a
zonei euro, unde sunt posibile, pe fondul lipsei de rigoare a politicilor
aplicate, derapaje economice care afectează ritmul și durabilitatea
convergenței reale. Dacă au un caracter mai accentuat, derapajele
respective obligă România să apeleze, așa cum a făcut‐o în perioada
postcriză, la Comisia Europeană, precum și la FMI, BM și BCE, ca
susținători ai unor programe de redresare economică. Însă costurile
refacerii echilibrelor în cadrul unui astfel de program sunt mult mai
ridicate decât cele ale unor ajustări conștiente, prin reforme structurale,
în cadrul anticamerei și apoi al zonei euro.
În concluzie, considerăm că opțiunea României pentru intrarea
mai rapidă în MCS II și adoptarea monedei euro reprezintă integrarea
într‐un lanț virtuos, având următoarea structură: disciplină în aplicarea
politicilor macroeconomice și a reformelor structurale (îndeosebi
recapitalizarea sectorului firmelor și consolidarea fiscală) – creșterea
încrederii între cetățeni și a acestora față de instituțiile statului – reconcilierea
națională – relansarea economică sustenabilă – convergența reală
accelerată – bunăstarea durabilă pentru cetățeni.
991
Având în vedere că la temelia societății capitaliste și a democrației

este așezat capitalul, urmând etapele de mai sus, România va realiza, în
mod natural, după tranziția de la comunism la capitalismul hibrid
actual, complinirea transformării politico‐economice începute în
decembrie 1989 prin realizarea unei societăți capitaliste veritabile,
autentice. Concomitent, vor fi eliminate sincopele în funcționarea
democrației, asigurându‐se consolidarea acesteia la nivelul
standardelor din țările dezvoltate ale Uniunii Europene.

992

Bibliografie – capitolele 7–10
Capitolul 7
[1] Comisia Europeană (2017a), Starea Uniunii 2017 – Pachetul

Comerț: Comisia Europeană propune un cadru de examinare a
investițiilor străine directe, Comunicat de presă, 14 septembrie.
[2] Comisia Europeană (2017b), Tabloul de bord european pentru
inovare.
[3] Comisia Europeană (2018), Raportul de ţară al României, 7 martie.
[4] Comisia Europeană, Politica regională, online, disponibil la:
http://ec.europa.eu/regional_policy/en/policy/evaluations/data‐
for‐research/
[5] Comisia Europeană, Strategia 2020, online, disponibil la: https://e
c.europa.eu/info/
business‐economy‐euro/economic‐and‐fiscal‐policy‐coordination
/eu‐economic‐governance‐monitoring‐prevention‐correction/eur
opean‐semester/european‐semester‐your‐country/romania/euro
pe2020‐targets‐statistics‐and‐indicators‐romania_en
[6] Consiliul European (2010), Comunicat privind concluziile întâlnirii
din 17 iunie 2010, online, disponibil la: https://www.consilium.eur
opa.eu/uedocs/cms_ data/docs/pressdata/RO/ec/115352.pdf
[7] Dăianu D. (2018a), Comerț internațional și securitate națională,
ziarul Adevărul, 28 martie.
[8] Dăianu D. (2018b), Bugetul UE și interesele României, ziarul
Adevărul, 2 aprilie.
[9] DIGI24 (2017), Emisiunea România furată, 7 iunie.
[10] Forumul Economic Mondial (2018), The Global Competitiveness
Report 2017–2018.
993
[11] Georgescu F. (2017), Fondurile europene în România – sursă de

capital sau de finanţare a cheltuielilor curente?, Prezentare
susţinută la Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin
C. Kiriţescu”, iunie.
[12] Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, online, disponibil
la: http://eur‐lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf‐a
3f8‐4ab2‐b506‐fd71826e6da6.0001.02/DOC_2&format=PDF
Capitolul 8
[1] Alvaredo F., Chancel L., Piketty T., Saez A., Zucman G. (2018), The
World Inequality Report 2018, World Inequality Lab.
[2] AMECO, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/e
conomy_finance/ameco/user/serie/SelectSerie.cfm
[3] Arrow K.J. (1979), The division of labor in the economy, the polity,
and society, în G.P.O. O’Driscoll Jr. (Ed.), Adam Smith and Modern
Political Economy: Bicentennial Essays on the Wealth of Nations,
Iowa State University Press, Ames, Iowa.
[4] Aslund A. (2010) [2007], Cum s‐a construit capitalismul, Editura
Tipo Moldova, Iași.
[5] Baldwin R. (2009), The great trade collapse: What caused it and
what does it mean?, VOX CEPR Policy Portal, 27 noiembrie.
[6] Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (2016),
Transition Report 2016–2017, Londra.
[7] Banca Mondială (2018), The Changing Wealth of Nations 2018.
Building a Sustainable Future, International Bank for Reconstruction
and Development/The World Bank, Washington.
[8] Barnier M. (2014), Finalizing the Banking Union: European
Parliament backs Commission’s proposals (Single Resolution
Mechanism, Bank Recovery and Resolution Directive, and Deposit
Guarantee Schemes Directive), 15 aprilie.
[9] Barro R.J., Sala‐i‐Martin X. (1995), Economic Growth, MIT Press,
Cambridge, Massachusetts.
[10] Basel Committee on Banking Supervision (1988), International
convergence of capital measurement and capital standards, Basel.
994
Bibliografie
[11] Basel Committee on Banking Supervision (2004), International

convergence of capital measurement and capital standards. A
revised framework, Basel.
[12] Basel Committee on Banking Supervision (2013), Basel III:
International regulatory framework for banks, Basel.
[13] Bell D. (1987), The World and the United States in 2013, Daedalus,
Vol. 116, No. 3.
[14] Bernanke B. (2004), The Great Moderation, Remarks by Governor
at the meetings of the Eastern Economic Association, Washington,
DC, 20 februarie.
[15] Bloomberg (2018), EU Warns the Global Trade War Is about to Get
Worse, 24 iunie.
[16] Bobbitt P. (2002), The Shield of Achilles: War, Peace, and the Course
of History, Penguin, Londra.
[17] Borio C. (2012), The Financial Cycle and Macroeconomics: What
Have We Learnt?, BIS Working Papers, No. 395.
[18] Brandeis L. (1941), Legacy Fund for Social Justice, online,
disponibil la: https://www.brandeis.edu/legacyfund/bio.html
[19] Bremmer I. (2014), The New Rules of Globalization, Harvard
Business Review, ianuarie‐februarie.
[20] Broner F., Ventura J. (2016), Rethinking the Effects of Financial
Globalization, The Quarterly Journal of Economics, Vol. 131, No. 3,
p. 1497–1542.
[21] Chirac J. (1996), The economy must be made to serve people,
Discurs în cadrul Conferinței Internaționale a Muncii, iunie.
[22] Cohen D. (1999), Nos temps modernes, Flammarion, Paris.
[23] Comisia Europeană (2017), Starea Uniunii 2017 – Pachetul
Comerț: Comisia Europeană propune un cadru de examinare a
investițiilor străine directe, Comunicat de presă, 14 septembrie.
[24] Comisia Europeană (2018), Banking Union, online, disponibil la:
https://ec.europa.eu/info/business‐economy‐euro/banking‐and‐
finance/banking‐union_en
[25] Dabla‐Norris E., Kochhar K., Suphaphiphat N., Ricka F., Tsounta E.
(2015), Causes and Consequences of Income Inequality: A Global
Perspective, IMF Staff Discussion Note SND 15/13, iunie.
[26] Dăianu D. (2018a), Comerţ internaţional şi securitate naţională,
995
[27] Dăianu D. (2018b), „Democrație liberală” vs. „democrație iliberală”.

De ce cresc înclinațiile autoritariste?, Hotnews, 14 mai.
[28] Dehesa G. (2007), Winners and losers in globalization, Wiley‐Blackwell
Publishing.
[29] Dobrescu P. (2015), Globalizarea şi geopolitica, online, disponibil
la: http://mone.acad.ro/wp‐content/uploads/2014/12/
Globalizarea‐si‐geopolitica‐Paul‐Dobrescu.pdf
[30] Dobrescu P. (2016), Crizele de după criză. O lume fără busolă și
fără hegemon, Editura Litera, București.
[31] EUROSTAT (2017), 7 in 10 people in the EU live in a dwelling they
own, 2 noiembrie.
[32] EUROSTAT, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/
eurostat
[33] Fischer S. (2017), Fed’s Fischer attacks moves to unwind regulations,
Financial Times, 16 august.
[34] Fondul Monetar Internaţional (2005), World Economic Outlook
Globalization and External Imbalances, aprilie.
[35] Fondul Monetar Internaţional (2014), IMF Response to the
Financial and Economic Crisis, Independent Evaluation Office of
the International Monetary Fund, Washington, DC.
[36] Friedman G. (2018), The illusion of free trade, Geopolitical Futures,
7 iunie.
[37] Friedman M. (1962), Capitalism and Freedom, The University of
Chicago Press, Chicago.
[38] Frydman R., Rapaczynski A., Earle J. (1993), The Privatization
Process in Central Europe, Central European University Press.
[39] Georgescu F. (2011), Anatomia crizei şi schimbarea paradigmei
economice, Conferinţa „Criza continuă. Ce e de făcut?”, Bucureşti,
11 octombrie.
[40] Georgescu F. (2013), Criza financiară internaţională: cauze şi
soluţii, Disertaţie susţinută cu ocazia decernării titlului de Doctor
Honoris Causa al Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, 23 mai.
[41] Georgescu F. (2016), Limitele globalizării şi ale dereglementării,
Dizertaţie susţinută cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris
Causa, Universitatea din Craiova, 28 octombrie.
[42] Georgescu F. (2017), Interacţiunea dintre creşterea economică
sustenabilă şi capital, Prezentare susţinută la Institutul Naţional de
Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”, 31 ianuarie.
996
Bibliografie
[43] Greenspan A. (2008), Repel the calls to contain competitive

markets, Financial Times, 4 august.
[44] Grossman G., Helpman E. (1995), Technology and Trade, CEPR
Discussion Papers, No. 1134.
[45] Held D., McGrew A., Goldblatt D., Perraton J. (1999), Global
Transformations. Politics, Economics and Culture, Standford
University Press, Standford.
[46] Higgins M.D. (2018), Restoring Social Cohesion: A Project for 2018
and beyond, Social Europe, 12 ianuarie.
[47] Hirst P., Thompson G., Bromley S. (2009), Globalization in
question, John Wiley & Sons.
[48] Institutul Național de Statistică (1992), Recensământul populației
și locuințelor.
[49] Institutul Național de Statistică (2015), Disparități salariale.
Factori de influență – Anul 2014.
[50] Isărescu M. (2013), Ciclurile economice, Disertaţie susţinută cu
ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, Universitatea
Politehnica București, 18 octombrie.
[51] Lagarde C. (2016a), Managing an Inclusive Transition for the
Global Economy, 2016 IMF‐World Bank Annual Meetings Plenary,
Washington, DC, 7 octombrie.
[52] Lagarde C. (2016b), The Role of Business in Supporting a More
Inclusive Global Economy, The Conference on Inclusive Capitalism,
New York, 10 octombrie.
[53] Leonhardt D. (2017), Our Broken Economy, in One Simple Chart,
New York Times, 7 august.
[54] Levin C. (2010), The Role of High Risk Home Loans, Opening
Statement before the U.S. Senate Permanent Subcommittee on
Investigations on Wall Street and The Financial Crisis.
[55] Lipton D. (2016), Globalization and Growth: A Balancing Act, The
IMF Press Center, 17 octombrie.
[56] Maddison A. (2008), Historical Statistics of the World Economy: 1–2008
AD, Groningen Growth and Development Centre.
[57] Marga A. (2018), După globalizare, Editura Meteor Press,
București.
[58] Martin F. (2017), Back to the future on inflation, Financial Times,
27 iunie.
997
[59] Maxton G. (2011), Modern Economics Has Failed Us, The Insight
Bureau, No. 61.
[60] Maxton G. (2015), Economic growth doesn't create jobs, it destroys
them, The Guardian, 21 aprilie.
[61] Migration Policy Institute (2015), Immigrant and Emigrant
Populations by Country of Origin and Destination, pe baza datelor
United Nations, Department of Economic and Social Affairs
(2015), Trends in International Migrant Stock: Migrants by
Destination and Origin, United Nations database, POP/DB/
MIG/Stock/Rev. 2015.
[62] Milesi‐Ferretti G., Tille C. (2011), The Great Retrenchment:
International Capital Flows During the Global Financial Crisis, 52nd
Economic Policy Panel, Roma, 22–23 octombrie.
[63] Obama B. (2016), The way ahead, The Economist, 8 octombrie.
[64] OCDE (2016), Global growth warning: Weak trade, financial
distortions, Interim Economic Outlook.
[65] Organizaţia Mondială a Comerţului (2013), World Trade Report.
[66] Organizaţia Mondială a Comerţului (2017), G20 countries show
restraint in new trade restrictions, despite economic uncertainties.
[67] Organizația Națiunilor Unite (2016), International Migration
Report 2015, New York.
[68] Oxfam (2018), Reward work, not wealth, Oxfam GB, Oxfam House,
John Smith Drive, Cowley, Oxford.
[69] Payne T. (2016), „Who dun Brexit”: „globalisation” or global
neoliberalism?, SPERI comment: the political economy blog, 27 iulie.
[70] Payne T. (2017), „De‐globalisation” or „re‐globalisation”?, SPERI
comment: the political economy blog, 23 ianuarie.
[71] PIAROM – Patronatul Investitorilor Autohtoni (2018), Studiu
privind dinamica pieței muncii la nivelul principalelor industrii
angajatoare din România în perioada 2016–2017.
[72] Piketty T. (2015) [2013], Capitalul în secolul XXI, Editura Litera,
Bucureşti.
[73] Piketty T., Saez E, Zucman G. (2016), Distributional National
Accounts: Methods and Estimates for the United States, NBER
Working Paper, No. 22945, decembrie.
[74] Reich R. (1991), The work of nations: Preparing ourselves for the
21st century capitalism, Knopf Publishing, New York.
998
Bibliografie
[75] Reuters (2018), China vows to hit back over U.S. proposal for fresh
tariffs, 11 iulie.
[76] Rodrik D. (2011), The globalization paradox. Why global markets,
states and democracy can’t coexist, Oxford University Press, Oxford.
[77] Rodrik D. (2016), Put Globalization to Work for Democracies, The
New York Times, 17 septembrie.
[78] Roman P. (2017), Despre pasiune în vremuri de libertate, Editura
Cartea Românească, București.
[79] Romer P. (1990), Endogenous Technological Change, Journal of
Political Economy, Vol. 98, No. 5.
[80] Slăvescu V. (1925), Istoricul Băncii Naționale a României: (1880–1924),
Editura Cultura Națională, București.
[81] Stiglitz J.E. (2003) [2002], Globalizarea. Speranțe și deziluzii,
Editura Economică, București.
[82] Stiglitz J.E. (2018), How To Rewrite the Rules of Globalization,
Social Europe, 18 ianuarie.
[83] Streeck W. (2017), The return of the repressed, New Left Review,
No. 104.
[84] Summitul OMC de la Seattle (1999), online, disponibil la:
https://www.wto.org/english/thewto_e/minist_e/min99_e/min9
9_e.htm
[85] Taylor J.E. (2006), The Relationship between International
Migration, Trade, and Development: Some Paradoxes and Findings,
Proceedings, Federal Reserve Bank of Dallas.
[86] Troyjo M. (2017), The Clash between Deglobalization and
Reglobalization, Huffington Post, 9 ianuarie.
[87] Trump D. (2018), President Donald J. Trump’s State of the Union
Address, 30 ianuarie.
[88] Valencia F., Laeven L. (2012), Systemic Banking Crises Database:
An Update, IMF Working Paper, No. 12/163.
[89] Voinea L. (2009), Sfârşitul economiei iluziei: criză şi anticriză – o
abordare heterodoxă, Editura Publica, Bucureşti.
[90] Weidmann J. (2014), Banking union and regulatory reforms – mission
accomplished? Keynote speech at the 24th Frankfurt European
Banking Congress, Frankfurt am Main, 21 noiembrie.
[91] Zainea E. (2000), Globalizarea – șansă sau blestem ?, Editura
Valand Print, București.
999
[92] Zeletin Ș. (2006) [1925], Burghezia română. Originea și rolul ei

istoric, Editura Humanitas, București.
Capitolul 9

[1] Akerlof G.A., Shiller R.J. (2016) [2015], La pescuit de fraieri:
economia manipulării şi a înşelăciunii, Editura Publica, București.
[2] AMECO, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/e
conomy_finance/ameco/user/serie/SelectSerie.cfm
[3] Andrei T. (2018), Industria românească după 1990, Prezentare în
cadrul Conferinței „Reindustrializarea României. Dezbatere
națională dedicată Centenarului Marii Uniri”, organizată de
Academia Română, 21 martie.
[4] Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (2017).
Transition Report, 2017–2018, Londra.
[5] Banca Mondială (2014), Elaborarea strategiilor de integrare a
comunităților urbane marginalizate. Atlasul zonelor urbane
marginalizate din România.
[6] Banca Mondială (2018a), The Changing Wealth of Nations 2018.
Building a Sustainable Future, International Bank for Reconstruction
and Development/The World Bank, Washington.
[7] Banca Mondială (2018b), From Uneven Growth to Inclusive
Development. Romania’s Path to Shared Prosperity.
[8] Brzezinski Z. (1993), The Great Transformation, The National
Interest, No. 33, Fall.
[9] Bukowski P., Novokmet F. (2017), Top incomes during wars,
communism and capitalism: Poland 1892‐2015, World Wealth and
Income Database, Working Paper Series, No. 2017/22.
[10] Campbell J., Hall J. (2015), The world of states, Bloomsbury
Academic, Londra.
[11] Codiță C. (2017), Modernitatea ca orizont de așteptare și obiectiv
ratat al societății românești, ziarul Bursa, 28 iulie.
[12] Comisia Europeană (2016), The EU Regional SPI. A measure of
social progress in the EU regions, online, disponibil la:
http://ec.europa.eu/regional_policy/en/information/maps/social
_progress
1000
Bibliografie
[13] Comisia Europeană (2017), Sustainable development in the

European Union, Publications Office of the European Union,
Luxemburg.
[14] Comisia Europeană (2018), Comisia publică Raportul de
convergență pe 2018: Evaluarea progreselor înregistrate de statele
membre în direcția adoptării monedei euro, Comunicat de presă,
23 mai.
[15] Comisia Națională de Prognoză (2018), Convergența reală,
Prezentare a Consiliului de Programare Economică, 28 februarie.
[16] Consiliul Fiscal (2016), Raportul anual pe anul 2016, Casa
Academiei Române, București.
[17] Coșea M. (1995) Jurnal în tranziție, Ed. Expert, București
[18] Deloitte și Social Progress Imperative (2018) Social Progress Index
2018, online, disponibil la: https://www.socialprogress.org/
[20] Dumitru I. (2018), Prezentare în cadrul Conferinţei Asociaţiei
Băncilor pentru Domeniul Locativ din România.
[21] Easterly W. (2013), The tyranny of experts, economists, dictators
and the forgotten rights of the poor, Basic Books, New York.
[22] Eichengreen B., Park D., Shin K. (2013), Growth Slowdowns Redux:
New Evidence on the Middle‐Income Trap, NBER Working Papers,
No. 18673.
[23] EUROSTAT (2018), GDP and beyond, online, disponibil la:
http://ec.europa.eu/eurostat/web/gdp‐and‐beyond
[24] EUROSTAT, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/
eurostat
[25] Eyal G., Szelényi I., Townsley E. (2001) [1998], Capitalism fără
capitaliști: noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura
Omega, București.
[26] Forumul Economic Mondial (2018), The Inclusive Development
Index 2018, Geneva.
[27] Georgescu F. (2017), Macrostabilitatea, creșterea economică și
dezvoltarea, Prezentare susținută în cadrul Conferinței
internaţionale „Measuring Development in Turbulent Times”,
SNSPA, Bucureşti, 28 noiembrie.
1001
[28] Georgescu F. (2018a), Romania's economic and social development – an

essential objective of integration into the European Union,
Prezentare susținută în cadrul International Finance and Banking
Conference, FIBA 2018, ASE, București, 29 martie.
[29] Georgescu F. (2018b), Dezvoltarea economico‐socială – obiectivul
fundamental al României în perspectivă, Disertație susținută cu
ocazia acordării titlului Doctor Honoris Causa, Universitatea
„Vasile Alecsandri”, Bacău, 15 mai.
[30] Goldin I. (2017) [2016], În căutarea dezvoltării. Creșterea
economică, schimbările sociale și ideile, Editura Comunicare,
București.
[31] Guga Ș. (2016), Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O
perspectivă de ansamblu, The Swiss‐Romanian Cooperation
Programme, Editura Next Publishing, București.
[32] Institutul Național de Statistică (2016), Anuarul statistic al
României.
[33] Isărescu M. (2016), Discurs la evenimentul de lansare în dezbatere
publică a documentului strategic „România competitivă: un
proiect pentru o creştere economică sustenabilă”, București, 5 iulie,
online, disponibil la: http://www.bnr.ro/Discurs‐la‐eveniment
ul‐de‐lansare‐in‐dezbatere‐publica‐a‐documentului‐strategic‐
'Romania‐competitiva‐un‐proiect‐pentru‐o‐crestere‐economica‐
sustenabila'‐14452.aspx
[34] Juncker J.C. (2018), Discurs la comemorarea a 200 de ani de la
nașterea lui Karl Marx, Trier, Germania, 5 mai, online, disponibil la:
https://www.politicsforum.org/forum/viewtopic.php?t=173507
[35] Kissinger H. (2005) [1994], Diplomația, Editura ALL, București.
[36] Lipton D. (2014), 25 Years of Transition. Post‐Communist Europe
and the IMF, Regional Economic Issues Special Report, IMF,
octombrie.
[37] Lipton D., Sachs J. (1990), Creating a Market Economy in Eastern
Europe: The Case of Poland, Brookings Papers on Economic
Activity, Vol. 21, Issue 1, p. 75–148.
[38] Manoilescu M. (1986) [1929], Forțele productive naționale și
comerțul exterior, Editura Științifică și Enciclopedică, București.
[39] Migration Policy Institute (2015), Immigrant and Emigrant
Populations by Country of Origin and Destination, pe baza datelor
1002
Bibliografie
United Nations, Department of Economic and Social Affairs

(2015), Trends in International Migrant Stock: Migrants by
Destination and Origin, United Nations database, POP/DB/
MIG/Stock/Rev. 2015.
[40] Mitu S. (2018), De la Adrianopol la Belina: o scurtă istorie a
capitalismului românesc, Revista Sinteza, 23 iulie.
[41] Moscovici P. (2018), Vrem România în zona euro. Pregătiţi
proiectul!, Ziarul financiar, 15 martie.
[42] Murgescu B. (2010), România și Europa. Acumularea decalajelor
economice (1500‐2010), Editura Polirom, Iași.
[43] Organizația Națiunilor Unite (2000), Millennium Declaration,
online, disponibil la: http://www.un.org/en/events/pastevents/
millennium_summit.shtml
[44] Organizația Națiunilor Unite (2016a), International Migration
[45] Organizația Națiunilor Unite (2016b), Human Development Report
2016. Human Development for everyone, New York, online,
disponibil la: http://hdr.undp.org/sites/default/files/2016_
human_development_report.pdf
[46] Pasti V. (1995), România în tranziție. Căderea în viitor, Editura
Nemira, București.
[47] Pasti V. (2006), Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iași.
privind dinamica forței de muncă la nivelul principalelor industrii
București.
[50] Rodrik D. (2011), The globalization paradox, W.W. Norton &
Company, New York.
[51] Sachs J. (2018), Discurs în cadrul conferinței susținute la ASE
București, 8 martie.
[52] Sen A.K. (1993), Capability and Well‐Being, în M. Nussbaum, A.K.
Sen, The Quality of Life, Clarendon Press, Oxford.
[53] Sen A.K. (2004) [1999], Dezvoltarea ca libertate, Editura
Economică, București.
[54] Socol A. (2017), Dacă intrăm nepregătiţi în zona euro, trebuie să
înţelegem riscul de a rămâne la periferia zonei euro, 1 septembrie.
1003
[55] Stark D. (1996), Recombinant Property in East European Capitalism,

American Journal of Sociology, Vol. 101, No. 4, p. 993–1027.
[56] Stiglitz J.E., Sen A.K., Fitoussi J.P. (2009), Report by the Commission
on the Measurement of Economic Performance and Social Progress,
online, disponibil la: www.stiglitz‐sen‐fitoussi.fr
[57] Thaler R.H., Cass S. (2009), Nudge: Improving Decisions about
Health, Wealth, and Happiness, Penguin Book, New York.
[58] UniCredit Bank (2018), CEE Banking Study 2018 – Resilient Growth
and Opportunities, Conferința Euromoney, Viena.
[59] Ziarul financiar (2018), România, ruptă în bucăți. Harta celor mai
mici salarii, 23 mai.
Capitolul 10
[1] Akerlof G.A., Shiller R.J. (2016) [2015], La pescuit de fraieri:
economia manipulării şi a înşelăciunii, Editura Publica, București.
[2] Alvaredo F., Chancel L., Piketty T., Saez A., Zucman G. (2018), The
World Inequality Report 2018, World Inequality Lab.
[3] Andrei T. (2018), Industria românească după 1990, Prezentare în
cadrul Conferinței „Reindustrializarea României. Dezbatere
națională dedicată Centenarului Marii Uniri”, organizată de
Academia Română, 21 martie.
[4] Aslund A. (2010) [2007], Cum s‐a construit capitalismul, Editura
Tipo Moldova, Iași.
[5] Banca Mondială (2018), The Changing Wealth of Nations 2018.
Building a Sustainable Future, International Bank for
Reconstruction and Development/The World Bank, Washington.
[6] Berindei D. (2007), Locul lui Nicolae Titulescu în istoria națională,
alocuțiune rostită de vicepreședintele Academiei Române la
Sesiunea omagială consacrată împlinirii a 125 de ani de la
nașterea lui Nicolae Titulescu, organizată sub auspiciile Academiei
Române, Ministerului Afacerilor Externe, Fundației Europene
Titulescu, 16 martie.
[7] Bloomberg (2018), EU Warns the Global Trade War Is about to Get
Worse, 24 iunie.
[8] Bremmer I. (2014), The New Rules of Globalization, Harvard
Business Review, ianuarie–februarie.
1004
Bibliografie
[9] Brunnermeier M.K., James H., Landau J.P. (2016), The Euro and the
Battle of Ideas, Princeton University Press.
[10] Brzezinski Z. (1993), The Great Transformation, The National
Interest, No. 33, Fall.
[11] Buffet W. (2011), There’s been class warfare for the last 20 years,
and my class has won, Washington Post, 30 septembrie.
[12] Cerna S. (2014), Un sfert de veac de tranziție, Economistul, nr. 49–50,
decembrie.
[13] Comisia Europeană (2018), Economic accession criteria, online,
disponibil la: https://ec.europa.eu/info/business‐economy‐euro/
economic‐and‐fiscal‐policy‐coordination/international‐economic‐
relations/enlargement‐and‐neighbouring‐countries/
enlargement/economic‐accession‐criteria_en#readmore
[14] Coșea M. (1995), Jurnal în tranziție, Editura Expert, București.
[15] Dăianu D. (2018a), Comerț internațional și securitate națională,
[16] Dâncu V. (2018), Capitalismul românesc – o mare neînţelegere,
Revista Sinteza, 9 iulie 2018.
[17] Dehesa G. (2007), Winners and losers in globalization, Wiley‐Blackwell
Publishing.
[18] Deloitte și Social Progress Imperative (2018), Social Progress
Index 2018, online, disponibil la: https://www.socialprogress.org/
[20] Dombrovskis V. (2018), Press remarks by Vice‐President Valdis
Dombrovskis in Zagreb, 29 octombrie.
[21] Draghi M. (2018), Risk‐reducing and risk‐sharing in our monetary
union, European University Institute, Florența, 11 mai.
[22] Duca I.G. (1981), Amintiri politice, disponibil la: http://raftuldeisto
rie.blogspot.com/2014/01/ig‐duca‐amintiri‐politice‐vol‐i.html
[23] Eichengreen B., Park D., Shin K. (2013), Growth Slowdowns Redux:
New Evidence on the Middle‐Income Trap, NBER Working Papers,
No. 18673.
[24] Fondul Monetar Internațional (2018), IMF Fiscal Monitor:
Managing Public Wealth, octombrie.
[25] Forumul Economic Mondial (2018), The Global Competitiveness
Report 2018–2019, Geneva.
1005
[26] Georgescu F. (1992), Raport cuprinzând constatări şi concluzii

reieşite din acţiunea privind analiza blocajului financiar şi a cauzelor
acestuia la agenţi economici cu capital integral de stat, Ministerul
Economiei şi Finanţelor (analizat în şedinţa Guvernului României
din 22 octombrie).
[27] Georgescu F. (2017), Macrostabilitatea, creșterea economică și
dezvoltarea, Prezentare susținută în cadrul Conferinței
internaţionale „Measuring Development in Turbulent Times”,
SNSPA, Bucureşti, 28 noiembrie.
[28] Gilpin R. (2004) [2000], Economia mondială în secolul XXI.
Provocarea capitalismului global, Editura Polirom, București.
[29] Glick R., Rose A.K. (2016), How Much Does the EMU Benefit Trade?,
FRB Economic Letter, 21 martie.
[30] Guda I. (2018), Pe ce cheltuie banii companiile din România,
Adevărul.ro, 16 septembrie.
[31] Guga Ș. (2016), Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O
perspectivă de ansamblu, The Swiss Romanian Cooperation
Programme, Editura Next Publishing, București.
[32] Habermas J. (1983), Cunoaștere și comunicare, Editura Politică,
București.
[33] Hayek A.F. (1960), The Constitution of Liberty, University of
Chicago Press.
[34] Higgins M.D. (2018), Restoring Social Cohesion: A Project for 2018
and beyond, Social Europe, 12 ianuarie.
[35] Hoogvelt A. (2001), Globalization and the Postcolonial World: The
New Political Economy of Development, Johns Hopkins University
Press.
[36] Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), Sondaj
„Capitalism și societate în România”, Revista Sinteza, 9 iulie 2018.
[37] Ipsos Global Advisor (2018), Attitudes towards socialist ideals in
the 21st century, Paris.
[38] Irimescu A. (2016), Interviu cu ministrul agriculturii pentru Ziarul
financiar, ediția tipărită, 1 aprilie.
[39] Isărescu M. (2017), Discurs în deschiderea Conferinței „10 ani de
la aderarea României la Uniunea Europeană: De la coeziune la
convergență”, 26 octombrie, București.
1006
Bibliografie
[40] Kornai J. (2016) [2011], Dinamism, rivalitate şi economie de

surplus. Reflecţii asupra naturii capitalismului, Curtea Veche
Publishing, Bucureşti.
[41] Kuznets S. (1953), Share of upper income groups in income and
savings, National Bureau of Economic Research.
[42] Lagarde C. (2016b), The Role of Business in Supporting a More
Inclusive Global Economy, The Conference on Inclusive Capitalism,
New York, 10 octombrie.
[43] Larosière J. de (2018), 50 Years of Financial Crises, Odile Jacob, Paris.
[44] Larosière J. de, Cahen D. (2018), Ensuring a viable EMU: are we on
the right track?, Eurofi, Viena, 5–7 septembrie 2018.
[45] Leon G.N. (1918), Revizuirea averilor. Analele statistice și
economice, nr. 4, aprilie.
[46] Madgearu V. (2014) [1944], Curs de economie politică, Editura
Humanitas, Bucureşti.
[47] Marga A. (2017), Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu,
București.
[48] Maxton G. (2011), Modern Economics Has Failed Us, The Insight
Bureau, No. 61.
[49] Ministerul Finanțelor (1921), Reforma financiară din 1921, vol. II,
Legea asupra contribuțiilor directe, Editura Cartea Românească,
București.
[50] Mises L. (2018) [1998], Acțiunea umană. Un tratat de economie,
Editura Cartea Veche Publishing, București.
[51] Mișa I. (2018), Ministrul Finanțelor spune că modernizarea ANAF
s‐a făcut doar pe hârtie, România liberă, 23 ianuarie.
[52] Moses A. (2018), Bucharest Diary: An American Ambassador’s
Journey, Brookings Institution Press
[53] Obama B. (2016), The way ahead, The Economist, 8 octombrie.
[54] Organizația Națiunilor Unite (2016), International Migration
[55] Pasti V. (1995), România în tranziție. Căderea în viitor, Editura
Nemira, București.
[56] Pasti V. (2006), Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iași.
privind dinamica forței de muncă la nivelul principalelor industrii
1007

Bucureşti.
[59] Pop I.A. (2018), Interviu în Bursa, 12 octombrie.
[60] Pușcaș V. (2018), Interviu în Ziarul Făclia, anul XXIX, nr. 8454, Cluj,
26 septembrie.
[61] Rodrik D. (2011), The globalization paradox, W.W. Norton &
Company, New York.
[62] Roland G. (2017), Understanding the Evolution of Post‐communist
States, Prezentare susținută în cadrul conferinței „Reaccelerating
Convergence in Central Eastern and Southeastern Europe.
The Role of Governance and Institutions”, Dubrovnik, Croația,
10–11 iulie.
[63] Sachs J. (2018), Discurs în cadrul conferinței susținute la ASE
București, 8 martie.
[64] Saunders P. (1998) [1995], Capitalismul. Un bilanţ social, Editura
Du Style, Bucureşti.
[65] Scurtu I. (2003), Istoria românilor, vol. VIII, România întregită
(1918–1940), Academia Română – Secția de Științe Istorice și
Arheologie, Editura Enciclopedică, București.
[66] Scurtu I., Buzatu G. (1999), Istoria românilor în secolul XX
(1918–1948), Editura Paideia, București.
[67] Shaw G.B. (1903), Man and superman. A comedy and a philosophy,
Archibald Constable, Londra.
[68] Simion E. (2018), Interviu, Realitatea TV, 25 mai.
[69] Smeu G. (1997), Dicționar de istoria românilor, Editura Trei,
București.
[70] Smith A. (2011) [1776], Avuţia naţiunilor, Editura Publica,
Bucureşti.
[71] Stancu I., Obreja Braşoveanu L., Stancu A. (2015), Finanţe
corporative, vol. I, Analiza şi planificarea financiară, Editura
Economică, Bucureşti.
[72] Standard & Poor’s (2015), Financial literacy around the world:
Insights from the Standard & Poor’s rating services Global Financial
Literacy Survey, Washington.
[73] Stark D. (1990), Privatization in Hungary: From plan to market or
from plan to clan?, East European Politics and Societies, Vol. 4 (3).
[74] Stiglitz J.E. (2003) [2002], Globalizarea. Speranțe și deziluzii,
Editura Economică, București.
1008
Bibliografie
[75] Stiglitz J.E. (2013), Preţul inegalităţii: cum societatea divizată din
ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, Editura Publica, București.
[76] Stiglitz J.E. (2015), Marea divizare: societăţile inegale şi ce putem
face în privinţa lor, Editura Publica, București.
[77] Stolojan, T. (2018), Interviu, Bursa, 26 mai.
[78] Talpeș I. (2018), Interviu în Evenimentul zilei, 11 iulie.
[79] Timmer H. (2018), Banca Mondială, după 20 de ani de reforme sub
ghidajul său: Satele sunt goale, tinerii pleacă din țară. Măriți taxele
și investiți în educație și sănătate să‐i rețineți în România, Ziarul
financiar, 22 octombrie.
[80] Volcker P. (2018), Keeping at it, Financial Times, 29 octombrie.
1009

Index
A Bastiat F., 19, 51, 301

Aceleanu M.I., 302 Bălănică S., 305
Acemoglu D., 301 Bălcescu N., 51, 302
Achim S., 311, 317 Bell D., 763, 995
Akerlof G.A., 206, 210, 306, 512, Benk S., 215, 216, 217, 313
669, 670, 878, 903, 1000, 1004 Bercea F., 464, 673, 677
Altăr M., 216, 312 Berindei D., 970, 1004
Alvaredo F., 509, 813, 952, 994, Bernanke B., 754, 995
1004 Bichi C., 46, 302
Andrei T., 220, 272, 312, 607, Bichler S., 73, 311
608, 674, 833, 923, 1000, 1004 Bismarck O., 23
Andrews D., 310 Blanc L., 19
Aras G., 97, 308 Blanqui A., 19, 302
Aristaran M., 315 Bobbitt P., 810, 995
Armeanu D., 105, 311 Bobeică G., 312
Arrow K.J., 816, 994 Böhm‐Bawerk E., 9, 302
Aslund A., XI, XVIII, 25, 301, 332, Bolten E., 108, 307
531, 533, 542, 580, 581, 582, Borio C., 759, 995
668, 674, 781, 948, 994, 1004 Boshyk Y., 576, 674
Atoyan R., 677 Bourdieu P., 25, 302
Averescu A., 968, 969, 970 Bourguignon F., 249, 313
Azevêdo R., 764 Brandeis L., 814, 995
Brateș T., 23, 32, 302
B Brătianu V., 503
Balcerovitz L., 531 Braudel F., XIII, 4, 6, 7, 8, 9, 17,
Baldwin R., 250, 312, 740, 994 19, 301, 302
Barnier M., 775, 994 Bremmer I., 769, 947, 995, 1004
Barro R.J., 763, 994 Bromley S., 997
1011
Broner F., 741, 995 Cobb C., 217

Brucan S., 654 Codiță C., 825, 1000
Brunnermeier M.K., 974, 1004 Cohen D., 810, 995
Bruszt L., XII, 301 Cojocaru A., 673
Brzezinski Z., 542, 576, 655, Conn R., 108, 307
674, 822, 954, 1000, 1005 Constancio V., 670
Buchanan J.M., 670 Constant B., XIII, 16, 60, 202,
Buffet W., 492, 670, 925, 1005 301, 302, 308
Bukharin N., 30 Copaciu M., 315
Bukowski P., 827, 1000 Costeiu A., 311
Bullard J., 490, 670 Coșea M., 30, 32, 302, 332, 533,
Bush G., 881 668, 674, 877, 881, 963, 1001,
Buzatu G., 968, 969, 1008 1005
Cotgrave R., 5
C Cotis J.P., 217, 314
Cahen D., 975, 1007 Cozmâncă B., XX
Campbell J., 873, 1000 Crețu A., 305
Cantillon, 5, R. 302 Croitoru L., 302
Caragiale I.L., 973 Crowther D., 97, 308
Carney M., 491, 670 Custine A.L.L., 17
Carol I, 825, 976
Cass S., 312, 1004 D
Cazacu A.M., XIX, 96, 97, 193, Dabla‐Norris E., 490, 670, 810,
256, 259, 307, 313 995
Ceaușescu N., 882 Damijan J.P., 229, 314
Cerna S., 965, 1005 Dăianu D., 36, 302, 576, 674,
Chancel L., 994, 1004 683, 812, 939, 993, 995, 996,
Chirac J., 744, 995 1005
Chiriacescu B., 256, 313 Dâncu V., 30, 302, 966, 1005
Chubais A., 534, 656, 937 De Vries G., 316
Ciobanu D., 677 Dehesa G., 739, 747, 749, 764,
Ciora C., 571, 677 769, 817, 945, 996, 1005
Ciucur D., 73, 197, 302, 307, DeLoecker J., 229, 314
491, 670 Diamond L., 533, 674
Ciulbea G., 305 Dietzenbacher E., 316
Clark J.B., 10, 302 Dinu M., 23, 32, 302, 532, 674
Claviè re E., 18, 302 Disraeli B., 18, 302
1012
Index
Djankov S., 580, 674 Fischer S., 778, 779, 996

Dobrescu E., 520, 522, 575, 675 Fisher I., 10, 303, 531
Dobrescu M., 305 Fitoussi J.P., 1004
Dobrescu P., 759, 763, 785, 794, Forbonnais F.V., 6, 303
811, 857, 873, 875, 952, 996, Frangopol P., 608, 675
1001, 1005 Friedman G., 768, 996
Dobrotă N., 12, 51, 52, 302, 303 Friedman M., 816, 996
Domar E., 285 Frydman R., 546, 547, 574, 575,
Dombrovskis V., 988, 1005 655, 656, 675, 782, 996
Douglas P., 217
Drăgănescu M., 576 G
Draghi M., 204, 308, 490, 670, Gaidar I., 531, 534, 656, 937
673, 975, 1005 Galbraith J.K., 460, 671
Dragu F., 311 Gallo A., 186, 308
Drahokoupil J., 670 Gaumont D., 303, 672
Drăgulin I., 302 Gălăţescu A., 217, 315
Duca I.G., 976, 1005 Georgescu, XX, 33, 38, 42, 43,
Dumitraşcu R., 103, 308 44, 46, 47, 65, 66, 84, 94, 118,
Dumitru I., 500, 671, 673, 677, 130, 147, 155, 169, 192, 196,
856, 857, 1001 202, 205, 209, 275, 303, 308,
309, 315, 351, 357, 360, 364,
E 365, 368, 373, 374, 376, 392,
Earle J., 675, 996 402, 403, 497, 500, 508, 509,
Easterly W., 874, 875, 1001 524, 525, 526, 527, 528, 529,
Eichengreen B., 865, 962, 1001, 668, 669, 671, 673, 675, 677,
1005 745, 750, 790, 829, 837, 839,
Elmeskov J., 314 842, 853, 894, 957, 959, 994,
Ene E., 503, 671 996, 1001, 1002, 1005, 1006
Engels F., 18, 19, 304 Gherghina Gh., XIX, 671, 673,
Engerman S.L., 249, 314 677
Eyal G., 24, 25, 26, 27, 28, 29, 62, Gilpin R., 881, 1006
63, 303, 332, 581, 668, 675, Gini C., 472, 849, 855
875, 1001 Gitman L.J., 675
Glick R., 988, 1006
F Goldblatt D., 997
Feffer J., 675 Goldin I., 878, 1002
Fetter F.A., 5, 303 Gomulka W., 533, 675
1013
Gorbaciov M., 881 I

Grabher G., 676 Iliescu I., 66, 303
Gradzewicz M., 217, 315 Ioan‐Paul al II‐lea, 882
Greenspan A., 770, 997 Ionete C., 523, 576, 660, 676
Grossman G., 763, 997 Iorga N., 968, 970
Grotius H., 51, 303 Iossifov P., 252, 316
Guda I., 88, 112, 186, 258, 263, Irimescu A., 985, 1006
272, 309, 315, 908, 1006 Isărescu M., XIX, 310, 493, 544,
Guevara M., 315 566, 672, 676, 760, 875, 989,
Guga Ș., 38, 245, 295, 303, 315, 997, 1002, 1006
461, 468, 469, 479, 671, 836, Ishii J., 316
906, 924, 1002, 1006
J
H Jakab Z.M., 313
Habermas J., 973, 1006 Jara‐Figueroa C., 315
Hahn F.H., 285, 315 Jessua C., 436, 437, 672, 8, 19,
Hall J., 873, 1000 303
Harrod R.F., 285 Johnson A., 303
Hartmann D., 249, 270, 315 Joshi B., 677
Hausmann R., 248, 270, 316 Juan Manuel de Spania, 881
Hayek F., 10, 303, 580, 676, 874, Juncker J.C., 827, 1002
972, 1006
Held D., 739, 997 K
Hellman J., 533, 676 Kahneman D., 205, 310, 312
Helpman J., 763, 997 Kalman R.E., 215, 316
Henriot A., 219, 316 Keynes J.M., 14, 15, 205, 304,
Hicks J.R., 288, 316 310, 316, 816, 953
Hidalgo C., 248, 270, 315, 316 King M., 500, 672
Higgins M.D., 816, 953, 997, 1006 Kissinger H., 823, 1002
Higgins R.C.,529, 676 Klaus V., 531
Hirst P., 741, 997 Klein N., 676
Hodgson G.M., 303 Knight F.H., 10, 240, 304
Hodrick R.J., 215, 316, 761 Kochhar K., 670, 995
Hoogvelt A., 881, 1006 Kocka J., 26, 304
Hristache D., 305 Kolasa M., 217, 315
Hume D., 7, 303 Konings J., 229, 314
Hummels D., 251, 255, 316 Koopman R., 251, 316
1014
Index
Kornai J., 57, 67, 205, 304, 310, Malthus T., 8, 304
570, 581, 583, 676, 901, 1006 Manea G., 304
Kovacs M.A., 313 Manoilescu M., 876, 1002
Kregel J., 536, 676 Marga A., 811, 812, 972, 973,
Krogulski K., 677 997, 1007
Krugman P., 288, 316 Mariţiu S., 503, 672
Kuznets S., 218, 232, 316, 981, Marshall G., XI, XII, 10, 304, 459,
1006 672
Martin F., 753, 754, 763, 997
L Marx K., 8, 9, 18, 19, 26, 304,
La Fontaine J., 4 827, 1002
Labrousse C., 303, 672 Matolcsy G., 350, 669
Laeven L., 771, 999 Matthews R., 285, 315
Laffer A., 980 Matzner E., 676
Lagarde C., 491, 672, 743, 944, Maxton G., 743, 747, 748, 765,
997, 1006 945, 998, 1007
Lane P.R., 348, 669 McConnell C.R., 13, 304
Larosière J., 534, 656, 676, 882, McGowan M.A., 185, 310
937, 966, 975, 990, 991, 1006, McGraw A.P., 205, 310
1007 McGrew A., 997
Meade J., 285
Larsen J.T., 310
Medina L., 495, 496, 672
Lazea V., 384, 393, 669
Mercurius H., 17
Leon G.N., 968, 1007
Mersch Y., 672
Leonhardt D., 744, 997
Mihăescu F., 485, 486, 673
Leontief W., 285 Mihai I., 186, 310
Levin C., 774, 997 Mihm S., 287, 317
Levy J., 304 Milesi‐Ferretti G., 348, 669, 741,
Lipton D., 531, 543, 655, 676, 998
809, 822, 997, 1002 Mill J.S., 8, 59, 304
Los B., 251, 316 Millot V., 310
Lovin H., 673 Mişa I., 497, 672, 926, 1007
Mises L., 965, 1007
M Mitchell‐Innes A., 10, 304
Maddison A., 997 Mitu S., 876, 1003
Madgearu V., XIV, 11, 12, 22, 59, Moinescu B., XX
62, 67, 121, 201, 207, 301, Moldovan R., XIV, 22, 201, 301,
304, 310, 317, 901, 1007 305, 311
1015
Mondale W., 28 Pavanelli R., 811

Morellet A., 6, 305 Payne T., 766, 815, 998
Moscovici P., 878, 1003 Păiușan R., 305
Moses A., 589, 676, 936, 1007 Periasamy P., 311
Mourougane A., 314 Perraton J., 997
Mureșan D., 305 Phillips W., 216
Murgescu B., 876, 1003 Piasna A., 670
Murray J.A.H., 10, 18, 305 Piketty T., 118, 218, 273, 311,
Murrell P., 580, 674 317, 445, 459, 490, 498, 504,
Myrdal G., 874 508, 509, 510, 672, 677, 744,
747, 748, 763, 833, 923, 945,
N 946, 971, 981, 994, 998, 1003,
Neagu F., 88, 94, 311, 384, 396, 1004, 1007
669 Pinochet A., 580
Necula C., 312 Pîrvu D., 345, 669
Nitzan J., 73, 311 Pop A., 99, 230, 311, 317,
North D., 533, 676 Pop I.A., 990, 1007
Novokmet F., 460, 509, 672, Popescu C., 302, 305, 307, 670
677, 827, 1000 Popescu D.D., 571, 677
Popescu Fundulea A., 307, 670
O Popescu I., 307, 670
Obama B., 742, 743, 884, 944, Postolache T., XIX, 520, 575, 675
998, 1007 Powers W., 316
Obreja Braşoveanu L., 311, 1008 Prescott E.C., 215, 316, 761
Okun A.M., 216 Proudhon P.J., 18, 19, 51, 305
Opriţescu M., 677 Przeworski A., 533, 658, 677
Pușcaș V., 965, 1007
P
Pagé A., 10, 305 Q
Pareto V., 436, 437, 507 Quesnay F., 5, 6, 17, 305
Park D., 1001, 1005
Parkanyi B., 313 R
Pasti V., XII, 31, 32, 35, 37, 38, Rapaczynski A., 675, 996
40, 47, 65, 301, 305, 579, 677, Rawls J., 437
822, 824, 825, 880, 955, 966, Rădulescu B., 315
1003, 1007 Reagan R., 747, 945
1016
Index
Reich R., 769, 998 Sebastian M., 973

Reppa Z., 313 Seligman E.R.A., 303
Ricardo D., 8, 18, 305 Sen A.K., 437, 673, 876, 1003,
Ricka F., 670, 995 1004
Rizov M., 229, 317 Șerbănescu I., 658, 677
Roaf J., 677 Shaw G.B., 50, 206, 306, 311,
Robert‐Nicoud F., 250, 312 903, 1008
Rodrik D., 780, 809, 810, 948, Shiller R.J., 206, 210, 306, 512,
999, 1003, 1007 669, 670, 878, 903, 1000, 1004
Rogojanu A., 305 Shin K., 1001, 1005
Roland G., 966, 1007 Shokin V., 534, 656, 937
Roman P., 576, 577, 653, 656, Simion E., 972, 1008
663, 677, 782, 999 Slăvescu V., 495, 673, 790, 999
Romer P., 763, 999 Smeu G., 881, 1008
Roșca T., 528, 677 Smith A., 7, 8, 9, 10, 11, 13, 15,
Rose A.K., 988, 1006
16, 17, 20, 26, 37, 51, 59, 60,
Roubini N., 287, 317
202, 203, 205, 306, 311, 437,
Rousseau J.J., 17
971, 1008

Socol A., 844, 1003
S
Socol C., 665, 677
Sachs J., 531, 532, 655, 676, 677,
Sokoloff K.L., 249, 314
822, 954, 1002, 1003, 1008
Saez A., 744, 994, 998, 1004 Solow R., 285
Sala‐i‐Martin X., 994 Sombart W., 11, 12, 19, 306
Samuelson P.A., 10, 13, 285, 305 Spiridon M, 302
Sandbu M., 203, 311 Stancu A., 311, 1008
Saunders P., 20, 61, 206, 305, Stancu I., 145, 146, 147, 311,
311, 902, 1008 893, 1008
Sava I.N., 24 Stark D., XII, 28, 29, 63, 301, 306,
Schkade D., 310 875, 967, 1004, 1008
Schlier O., 22, 61, 305 Stănescu I., 673
Schneider F., 495, 496, 672 Stehrer R., 316
Schumacher E.F., 583, 677, Stein J.L., 285, 317
Schumpeter J., 10, 204, 205, Stiglitz J.E., 445, 459, 460, 469,
306, 311, 660 491, 492, 508, 532, 543, 656,
Scurtu I., 968, 969, 1008 673, 677, 744, 745, 811, 812,
1017
842, 923, 925, 944, 999, 1004, Tobin J., 285, 317
1008 Tocqueville A., 459
Stolojan T., 975, 1008 Tosovski J., 569
Streeck W., 815, 999 Townsley, 24, 25, 303, 668, 675,
Stroe R., 105, 311 1001
Sucală L., 311, 317 Troyjo M., 815, 999
Summers L., 531 Trump D., 766, 999
Suphaphiphat N., 670, 995 Tsounta E., 670, 995
Sută‐Selejan S., 305 Tullock G., 670
Swan T., 285 Turgot A.R.J., 6, 7, 9, 17, 306
Szelényi I., 24, 25, 303, 668, 675, Tversky A., 205, 312
1001
V
Ş Vadas G., 313
Șchiopu G., 305 Valencia F., 771, 999
Vasilescu E., 524, 677
T Văcărel I., 464, 541, 673, 677
Văcăroiu N., 570, 677

Văleanu I.N., 305
Talpeș I., 880, 1008
Ventura J., 741, 995
Tarța A., 186, 310
Vitry D., 303, 672
Tașnadi A., 305
Voinea L., 189, 312, 346, 485,
Taylor J.E., 762, 999
486, 490, 573, 669, 671, 673,
Thaler R.H., 1004, 209, 312
677, 678, 807, 999
Thatcher M., 580, 747, 945 Volcker P., 779, 884, 980, 1008
Theodorescu R., 745
Thompson G., 997 W
Tille C., 741, 998 Wagemann E., 22, 61, 306
Timmer H., 505, 510, 673, 986, Walesa L., 581, 882
1008 Walras L., 437
Timmer M., 316 Walsh P.P., 229, 317
Tinbergen J., 283, 312, 317, 350, Wang Z., 316
669, 979 Webber M., 26
Tiron Tudor A., 311, 317 Wei S.J., 316
Titulescu N., 969, 970, 971, 1004 Weidmann J., 772, 999
1018
Index
Y Z
Yang J.H., 285, 317 Zainea E., 745, 999
Yang L., 672 Zamagni S., 207, 312
Zamfir C., 489, 673
Yi K.M., 316
Zeletin Ș., 790, 1000
Young A., 18, 306 Zucman G., 509, 672, 677, 744,
994, 998, 1004

1019

Vol 3 - Florin Georgescu Capitalul in Romania Postcomunista PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vol 3 - Florin Georgescu Capitalul in Romania Postcomunista PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Copyright © Editura Academiei Române şi autorul, 2018.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor: Mihaela MARIAN, Paula NEACȘU

Bun de tipar: 01.11.2018. Format: 16/70 × 100

7.3.3. Încasările de fonduri europene pe proiecte au

7.1. Obiectivele utilizării fondurilor europene

7.1.1. Uniunea Europeană promovează reducerea decalajelor

Fundamentele Tratatului de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE)

comunitar în expansiune, în condiţiile asigurării unor schimburi

7.1.2. Politica de coeziune economică şi socială

statelor membre; asigură interoperabilitatea acestor reţele, în special

Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică

Potrivit art. 179 din TFUE, Uniunea are ca obiective atât

Art. 191 al TFUE defineşte politica Uniunii în domeniul mediului,

În conformitate cu art. 194 al TFUE, în contextul instituirii şi

îmbunătăţi mediul înconjurător, politica Uniunii în domeniul energiei

7.1.3. Politica agricolă comună

Art. 39 din TFUE stabileşte că politica agricolă comună are ca

7.1.4. Priorităţile Uniunii pentru orizontul 2020

Strategia Europa 2020 exprimă obiectivele de dezvoltare

 creştere favorabilă incluziunii, care se realizează prin

ponderii surselor de energie regenerabile până la 24% (25%

7.2. Finanţarea europeană sprijină activ atingerea

7.2.1. Instrumentele de finanţare europeană

Uniunea susţine realizarea obiectivelor menţionate anterior,

Figura 7.1. Structura instrumentelor de finanţare europeană

Toate aceste fonduri sunt operaţionalizate în mod specific, pe

7.2.2. Sume primite de România de la Uniunea Europeană

Fondurile europene nerambursabile intrate în România în

urmau să beneficieze de sume reprezentând câte 13 procente din

Tabelul 7.2. Structura fondurilor aferente Cadrului financiar

Fonduri CFM 2007–2013 100 100

Cele circa 45 de procente repartizate efectiv (realizat) pentru

7.2.3. Gradul de absorbţie în exerciţiul

În cadrul acestui nivel mediu, s‐au înregistrat grade diferite de

Reţelele transeuropene de transport vizate sunt, în special, cele 30

Programul operaţional sectorial Transport (POST)

Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia.

scopul asigurării unui sistem de transport durabil şi al integrării

Nivelul subunitar de absorbţie şi disfuncţionalităţile structurale în

fondurilor încasate de la UE de circa 1,7 mld. euro. Cu această sumă au fost

european (TEN‐T). Niveluri şi mai scăzute de utilizare a fondurilor

media Uniunii Europene este de 4,76 dintr‐un maxim de 7 puncte, țara

Programul operaţional sectorial Mediu (POS Mediu)

POS Mediu se bazează în totalitate pe obiectivele şi priorităţile

 apă uzată epurată (101%);

 reducerea incidenţei riscului de inundaţie (87%; –4 p.p.).

protejare a unor zone şi situri în cadrul proiectului Natura 2000, așa

7.2.5. Fondul european de dezvoltare regională (FEDR)

Potrivit art. 176 din TFUE, FEDR este destinat corectării

Programul operaţional regional (POR)

POR are ca scop dezvoltarea echilibrată, bazată pe o abordare

 asistenţă tehnică (3% din bugetul alocat POR).

Pe de altă parte, nerealizări semnificative au fost înregistrate în

promovare turistică, cât şi la nivelul indicatorilor de rezultat, după cum

Programul operaţional sectorial Creşterea competitivităţii economice

 crearea unui mediu favorabil dezvoltării durabile a întreprinderilor;

C&D, îndeosebi în domeniul cercetării fundamentale. Însă la proiectele

(fonduri de garantare sau de risc), de aproape 3 ori mai multe IMM

Analiza situaţiei primelor 30 de finanţări acordate firmelor prin

extracţia gazelor naturale), precum şi de cercetare ştiinţifică, dar

Programul operaţional Asistenţă tehnică