Volumul 2

Copyright © Editura Academiei Române şi autorul, 2018.

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii şi autorului.
EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5
050711, Bucureşti, România
Tel: 4021-318 81 46, 4021-318 81 06
Fax: 4021-318 24 44
E-mail: edacad@ear ro
Adresă web: www.ear.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GEORGESCU, FLORIN
Capitalul în România postcomunistă / Florin Georgescu. - Bucureşti :
Editura Academiei Române, 2018
3 vol.
ISBN 978-973-27-2936-6
Vol. 2. - 2018. - ISBN 978-973-27-2960-1
330.14
Redactor: Mihaela MARIAN, Paula NEACȘU

Tehnoredactor: Victor-Ovidiu CĂPRICERU
Coperta: Mircia DUMITRESCU
Bun de tipar: 01.11.2018. Format: 16/70 × 100

Coli de tipar: 23,5.
C.Z. pentru biblioteci mari: 330.142.22(498) „1990/2000”
C.Z. pentru biblioteci mici: 330.14

CUPRINS
Capitolul 4
Capitalul bancar în România – între factor de dezvoltare
și sursă de dezechilibru ........................................................................ 319
4.1. Capitalul financiar .................................................................. 322
4.2. Fluxurile de capital străin – sursă de modernizare a
ţării și factor de risc ................................................................. 326
4.3. Intermedierea financiară în România .................................. 366
4.4. „Curățarea bilanțurilor” băncilor comerciale ..................... 402
4.5. Sănătatea și performanțele sistemului bancar .................... 409
4.6. Finanţarea de la instituţiile financiare nebancare
și din alte surse – alternative la creditarea bancară ........... 418
4.7. Remarci finale .......................................................................... 425

Capitolul 5
Raportul dintre factorii capital şi muncă – expresie a relaţiei
eficacitate‐echitate ................................................................................. 433
5.1. Analiza raportului capital–muncă ....................................... 436
5.2. Drumul de la producţie la salariu şi profit ......................... 441
5.3. Mecanismele de distribuire şi redistribuire ale valorii
nou create ................................................................................. 460
5.4. Politica fiscală – pârghie esențială pentru asigurarea
echilibrului sustenabil între remunerarea muncii și a
capitalului ................................................................................. 492
5.5. Remarci finale .......................................................................... 507
V
Florin Georgescu. Capitalul în România postcomunistă
Capitolul 6
Privatizarea – pârghie de capitalizare şi creştere a
competitivităţii sau sursă de vulnerabilitate a economiei
româneşti? ................................................................................................ 515
6.1. Starea economiei româneşti înainte de 1989 .................... 520
6.2. Transformările politico‐economice din România
după 1989. Modele şi strategii de reformă ........................ 530
6.3. Dezechilibre economice profunde manifestate în
timpul tranziţiei .................................................................... 535
6.4. Strategia de reformă a României, relaţia cu FMI şi
BIRD ........................................................................................ 542
6.5. Tratamentul acordat României de instituţiile
financiare internaţionale şi pieţele de capital privat în
ultimii 25 de ani .................................................................... 552
6.6. Restructurarea societăţilor comerciale de stat ................. 570
6.7. Privatizarea – pilonul esenţial al reformelor
structurale .............................................................................. 580
6.8. Privatizarea proprietăţii de stat, veniturile obţinute
şi utilizarea acestora ............................................................. 592
6.9. Situaţia economiei româneşti după privatizare ............... 606
6.10. Acumulare încă redusă a capitalului şi după
privatizare .............................................................................. 629
6.11. Listare restrânsă la bursă a companiilor
din România .......................................................................... 631
6.12. România – situație economică mai slabă decât alte
state foste socialiste din regiune ......................................... 640
6.13. Remarci finale ........................................................................ 652

Bibliografie – capitolele 4–6 ................................................................. 667

VI

CONTENTS
Chapter 4. Bank capital in Romania – between development
factor and source of disequilibrium .................................................. 319
4.1. Financial capital ..................................................................... 322
4.2. Foreign capital flows – source of modernisation and
risk factor .................................................................................. 326
4.3. Financial intermediation in Romania .................................. 366
4.4. Commercial banks’ „balance sheet clean‐up” .................... 402
4.5. Soundness and performance of the banking sector ........... 409
4.6. Financing from non‐bank financial institutions and
other sources – alternatives to bank lending ....................... 418
4.7. Final remarks ........................................................................... 425

Chapter 5. The capital‐labour relationship – an expression of
the effectiveness ‐fairness relationship ............................................. 433
5.1. Analysis of the capital‐labour relationship ......................... 436
5.2. The path from output to wage and profit ........................... 441
5.3. Distribution and redistribution mechanisms of newly
created value ............................................................................ 460
5.4. Fiscal policy – an essential lever for ensuring a
sustainable balance between the remuneration of
labour and of capital ............................................................... 492
5.5. Final remarks ........................................................................... 507
VII
Chapter 6. Privatisation – a lever for capitalisation and
increased competitiveness or a source of vulnerability for the
Romanian economy? .............................................................................. 515
6.1. The Romanian economy before 1989 ................................ 520
6.2. Political and economic changes in Romania after
1989. Reform models and strategies .................................. 530
6.3. Profound economic imbalances during transition .......... 535
6.4. Romania’s reform strategy, the relationship with the
IMF and with the IBRD ........................................................ 542
6.5. Romania’s treatment by international financial
institutions and by private capital markets in the
last 25 years ............................................................................ 552
6.6. Restructuring of state‐owned companies ......................... 570
6.7. Privatisation – an essential pillar of structural
reforms ................................................................................... 580
6.8. State property privatisation, revenues obtained and
the use thereof ...................................................................... 592
6.9. The Romanian economy after privatisation ..................... 606
6.10. Still low capital accumulation after privatisation
as well ..................................................................................... 629
6.11. A small number of listed companies in Romania ............ 631
6.12. Romania – weaker economic performance compared
to other former socialist countries in the region ............. 640
6.13. Final remarks ........................................................................ 652

Bibliography – chapters 4–6 ................................................................. 667

VIII

SOMMAIRE
Chapitre 4. Le capital bancaire en Roumanie – entre facteur
de développement et source de déséquilibre ................................... 319
4.1. Le capital financier ................................................................. 322
4.2. Les flux de capital étranger – source de modernisation
du pays et facteur de risque ................................................... 326
4.3. L’intermédiation financière en Roumanie .......................... 366
4.4. L’«assainissement des bilans» des banques
commerciales............................................................................ 402
4.5. La santé et les performances du système bancaire ............ 409
4.6. Le financement de la part des institutions financières
non‐bancaires et d’autres sources – alternatives
au crédit bancaire .................................................................... 418
4.7. Remarques finales ................................................................... 425

Chapitre 5. Le rapport entre les facteurs capital
et travail – expression de la relation efficacité‐équité .................... 433
5.1. L’analyse du rapport capital–travail .................................... 436
5.2. Le trajet de la production au salaire et au profit ................ 441
5.3. Les mécanismes de distribution et de redistribution de
la valeur nouvellement créée ................................................. 460
5.4. La politique fiscale – levier essentiel pour assurer un
équilibre soutenable entre la rémunération du travail
et du capital .............................................................................. 492
5.5. Remarques finales ................................................................... 507

IX
Chapitre 6. La privatisation – levier de capitalisation et de
croissance de la compétitivité ou source de vulnérabilité de
l’économie roumaine? .......................................................................... 515
6.1. L’état de l’économie roumaine avant 1989 ....................... 520
6.2. Les transformations politiques et économiques en
Roumanie après 1989. Modèles et stratégies de
réforme ................................................................................... 530
6.3. Déséquilibres économiques profonds pendant la
transition ................................................................................ 535
6.4. La stratégie de réforme de la Roumanie, la relation
avec le FMI et la BIRD .......................................................... 542
6.5. Le traitement accordé à la Roumanie par les
institutions financières internationales et les marchés
des capitaux privés pendant les 25 dernières années ...... 552
6.6. La restructuration des entreprises d’État ......................... 570
6.7. La privatisation – pilier essentiel des réformes
structurelles ........................................................................... 580
6.8. La privatisation de la propriété d’État, les revenus
obtenus et leur utilisation .................................................... 592
6.9. La situation de l’économie roumaine après la
privatisation ........................................................................... 606
6.10. Accumulation de capital encore diminuée même
après la privatisation ........................................................... 629
6.11. La cotation réduite en bourse des compagnies
roumaines ............................................................................. 631
6.12. La Roumanie – situation économique plus faible que
celle des autres anciens États socialistes de la région ..... 640
6.13. Remarques finales ................................................................. 652

Bibliographie – chapitres 4–6 ............................................................... 667

Capitolul 4

CAPITALUL BANCAR
ÎN ROMÂNIA – ÎNTRE FACTOR
DE DEZVOLTARE
ȘI SURSĂ DE DEZECHILIBRU

Cuprins

Capitalul bancar în România – între factor de dezvoltare și sursă
de dezechilibru ............................................................................................................ 322
4.1. Capitalul financiar ............................................................................ 322
4.1.1. Capitalul financiar a crescut în importanță ....... 322
4.1.2. În România, capitalul străin este dominant
în sectorul financiar ..................................................... 323
4.2. Fluxurile de capital străin – sursă de modernizare a
ţării și factor de risc ....................................................................... 326
4.2.1. Fluxurile de capital străin au condus la
dezechilibru economic extern .................................. 326
4.2.2. Capitalul străin, deși necesar, este prezent
în volum insuficient și de o calitate slabă ............ 340
4.2.3. Politicile economice interne au amplificat
efectele destabilizatoare ale fluxurilor străine .... 350
4.2.4. Creditul bancar a contribuit la intensificarea
dezechilibrelor macroeconomice ............................ 356
4.3. Intermedierea financiară în România .................................... 366
4.3.1. În sistemul financiar ponderea sectorului
bancar este dominantă ............................................... 366
4.3.2. Creditarea bancară a avut un caracter
nesustenabil .................................................................... 372
4.3.3. Acumularea unui volum ridicat de împrumuturi
neperformante din cauza vulnerabilităţilor
creditării în perioada precriză ................................ 397
4.4. „Curățarea bilanțurilor” băncilor comerciale ..................... 402
4.4.1. Măsurile BNR de reducere a creditelor
neperformante ............................................................... 402
320
Capitolul 4. Capitalul bancar – între factor de dezvoltare și sursă de dezechilibru
4.4.2. Reducerea volumului de credite neperformante

prin operaţiuni de vânzare a acestora către
terţi ..................................................................................... 405
4.5. Sănătatea și performanțele sistemului bancar .................. 409
4.6. Finanţarea de la instituţiile financiare nebancare și
din alte surse – alternative la creditarea bancară .......... 418
4.7. Remarci finale .................................................................................... 425

321

Capitolul 4

CAPITALUL BANCAR ÎN ROMÂNIA – ÎNTRE FACTOR
DE DEZVOLTARE ȘI SURSĂ DE DEZECHILIBRU

În acest capitol sunt analizate mutațiile structurale la nivelul capitalului
financiar, fiind prezentate, totodată, evoluțiile privind modernizarea și
consolidarea sectorului bancar autohton. De asemenea, sunt evidențiate
caracteristicile fluxurilor străine de capital și rolul acestora în accelerarea
intermedierii financiare din România. În continuare, este examinat modul în
care intrările de capital străin în sectorul bancar au condus la acumularea
unor vulnerabilităţi, care au necesitat o corecție economică substanțială în
perioada postcriză, implicând costuri însemnate pentru societatea
românească, inclusiv pentru sistemul bancar.
4.1. Capitalul financiar
4.1.1. Capitalul financiar a crescut în importanță
În cursul istoriei, capitalul și‐a schimbat natura datorită progresului

tehnic, modificărilor profunde în structura pe ramuri a economiilor și
modernizării formelor de organizare a societăţii. Astfel, de la preponderenţa
capitalului funciar și imobiliar în secolul al XVIII‐lea, s‐a ajuns ca, în secolul
al XXI‐lea, capitalul industrial și cel financiar să devină dominante.
Globalizarea modernă, începută în anii 1980, a determinat o
puternică mișcare de financiarizare a economiilor și a structurii capitalului.
Dinamizarea fluxurilor de capital financiar a prezentat în ţările în curs de
dezvoltare atât avantaje, cât și unele dezavantaje. Avantajele principale
provin din accesul atât al persoanelor fizice, cât și al celor juridice la un
volum sporit de credite, la rate mai scăzute ale dobânzii, datorită ofertei
sporite de împrumuturi. Dezavantajele s‐au materializat prin transmiterea
322
mai rapidă între ţări a dezechilibrelor economice și a crizelor financiare,

în condiţiile volatilităţii ridicate a fluxurilor de capital. În perioada de
după criza financiară mondială, fluxurile anuale de capital la nivel global
(ISD, investiţii de portofoliu și de tipul împrumuturilor) s‐au redus cu
65% (de la maximul istoric de 12,4 trilioane USD în anul 2007 la
4,3 trilioane USD în 2016). Prin urmare, ponderea fluxurilor
transfrontaliere de capital în PIB global s‐a redus la 7,1% în intervalul
2010–2016, de la 11,5% în perioada 2000–2010. În particular,
împrumuturile au constituit componenta cea mai volatilă a fluxurilor
internaţionale de capital financiar (McKinsey Global Institute, 2017).
4.1.2. În România, capitalul străin este dominant în sectorul financiar
Așa cum s‐a arătat în Capitolul 2, în perioada 1997–2016, capitalul

total1 din economia românească (sectorul real plus sistemul financiar)
s‐a multiplicat de 5,4 ori (de la 22 mld. euro la 120 mld. euro), pe fondul
sporirii capitalului aferent sectorului companiilor nefinanciare de 4,5 ori
(de la 19,2 mld. euro în anul 1997 la 86,2 mld. euro în 2016) și al
avansului accelerat al capitalului din sectorul financiar2, respectiv de
10,9 ori (de la 2,3 mld. euro la 25 mld. euro)3. În aceste condiţii,
contribuţia relativă a sectorului financiar s‐a dublat de la 10% din totalul
capitalului din economie în anul 1997 la 21% în 2016.
În perioada de analiză, similar evoluţiilor aferente sectorului firmelor
(descrise în Capitolul 2), și în cazul sistemului financiar s‐au manifestat
mutaţii structurale importante în ceea ce privește proprietarii de capitaluri
(Graficul 4.1). Dacă în anul 1997 capitalul sistemului financiar era deţinut

1 Pentru capital a fost considerată poziţia F5 Participaţii și acţiuni/unităţi ale
fondurilor de investiţii din Conturile financiare naţionale.
2 Societăţi care acceptă depozite (cu excepția băncii centrale), fonduri de piaţă
monetară, fonduri de investiţii, alţi intermediari financiari, auxiliari financiari,

instituţii financiare captive și societăţi de asigurare.
3 Diferenţa dintre totalul capitalului din economie (120 mld. euro în anul 2016) și
suma dintre capitalul companiilor nefinanciare (86,2 mld. euro) și cel al sectorului
financiar (25 mld. euro) provine din capitalul băncii centrale (3,9 mld. euro),
al instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei (2,5 mld. euro)
și al administraţiilor publice (2,4 mld. euro). Aceeași explicaţie este valabilă și
pentru anii anteriori.
323
fondurile de pensii rezidente) au înregistrat o scădere a ponderii în

deţinerile de capital bancar de la 15% (0,15 mld. euro) în anul 1997 la
9,5% (1 mld. euro) din total în anul 2016.
În cazul fondurilor de investiţii, al căror capital se ridică la 9 mld.
euro la finele anului 2016 (de 7,5 ori mai mult faţă de anul 1997, când
acesta totaliza 1,2 mld. euro), acţionarii autohtoni deţin 78% din
capital. În speţă: i) populaţia deţine 54% din total (în creștere cu 8 p.p.,
de la 46% în 1997); ii) firmele deţin 8% din capitalul aferent fondurilor de
investiţii (+5 p.p., de la 3% în 1997); iii) fondurile de pensii 6%;
iv) fondurile de investiţii 5%, iar v) băncile numai 1% (comparativ cu 51%
în 1997). Se constată, și în acest subsector, comprimarea proprietăţii
acţionarilor autohtoni de la 100% din total (1,2 mld. euro) în 1997 la 78%
(7 mld. euro din 9 mld. euro) în anul 2016.
Capitalul altor intermediari financiari (în care sunt încadrate, de
regulă, instituţiile financiare nebancare), exclusiv societăţile de
asigurare și fondurile de pensii, s‐a multiplicat cel mai rapid în
perioada 1997–2016, respectiv de 120 de ori (de la 0,03 mld. euro la
3,6 mld. euro). Similar fondurilor de investiţii, capitalul acestor
intermediari financiari este deţinut majoritar de rezidenţi (72% din
total, respectiv 2,6 mld. euro), din care: i) populaţia 46%; ii) sectorul
public 13%; iii) bănci 6%, firme 5%. Totuși, faţă de anul 1997, când
capitalul altor intermediari financiari era deţinut în exclusivitate de
acţionarii autohtoni, ponderea nerezidenţilor s‐a majorat, ajungând la
28% (1 mld. euro) din totalul capitalului acestui tip de societăți, pe
fondul comprimării ponderii capitalului autohton de la 100% la 72%.
4.2. Fluxurile de capital străin – sursă de modernizare

a ţării și factor de risc
4.2.1. Fluxurile de capital străin au condus

la dezechilibru economic extern
Intrările de capital străin din perioada anterioară crizei, așa cum

vom argumenta în continuare, au permis creșterea accentuată a ratei de
326
reversării fluxurilor de capital străin, ceea ce a generat schimbarea

comportamentului populaţiei și al agenţilor economici privind
economisirea internă. Astfel, rata de economisire a crescut de la valori
oscilând între 16% și 18% din PIB în perioada 2000–2007 la aproximativ
22% din PIB în intervalul 2009–2012, concomitent cu reducerea, în
aceeași perioadă, a ratei de investire de la 33% din PIB în 2008 la 27%,
media anilor 2009–2012. În acest context, deficitul de cont curent s‐a
redus semnificativ, la circa 5% din PIB în intervalul 2009–2012.
În următorii trei ani (2013–2015) s‐au produs ajustări
suplimentare, rata de economisire continuând să crească până la 24%,
în timp ce rata de investire a oscilat în jurul nivelului de 25%. Deficitul
de cont curent a înregistrat, prin urmare, o nouă etapă de comprimare
substanţială, media perioadei 2013–2015 fiind de 1% din PIB.
În anul 2016, atât pe fondul relansării economiei, cât și al relaxării
politicii fiscal‐bugetare, a avut loc revigorarea consumului, iar rata
economisirii a scăzut ușor, ajungând la 21,9% din PIB, în condiţiile unei
rate de investire de 24% din PIB. Astfel, deficitul contului curent s‐a
adâncit la 2,1% din PIB, situându‐se însă la cote sustenabile.
Deficitele masive de cont curent din perioada premergătoare crizei
s‐au produs în condiţiile unei deteriorări accentuate a poziţiei
investiţionale internaţionale nete a României.
Raportul financiar dintre economia autohtonă și restul lumii (aceasta
fiind denumirea nerezidenţilor conform metodologiei de elaborare a
conturilor financiare naţionale) este exprimat de poziţia investiţională
internaţională netă (PIIN)4.

4 Poziţia investiţională internaţională exprimă valoarea activelor financiare ale
rezidenţilor unei economii, care sunt creanţe asupra nerezidenţilor (inclusiv activele
de rezervă – aur și rezerve valutare), și a pasivelor rezidenţilor unei economii faţă de
nerezidenţi. Diferenţa dintre active și pasive constituie soldul net al poziţiei
investiţionale internaţionale și reprezintă o creanţă netă sau o datorie netă faţă de
restul lumii. Valoarea la sfârșitul unei perioade rezultă adăugând tranzacţiile din
perioada curentă la poziţia de la sfârșitul perioadei anterioare, cu luarea în
considerare inclusiv a diferenţelor din reevaluare, determinate de modificări ale
cursurilor de schimb sau ale preţurilor. În funcţie de categoria funcţională,
tranzacţiile și poziţiile financiare transfrontaliere sunt clasificate ca investiţii directe,
investiţii de portofoliu, alte investiţii (inclusiv utilizarea asistenţei FMI sub formă de
împrumuturi) și active de rezervă.
328
stimulative. Referitor la acest domeniu, Eyal et al. (1998) arată că

totuși: i) o parte dintre investițiile străine care au venit imediat după
prăbușirea fostului regim în țările din Europa Centrală și de Est
probabil că nu au fost avantajoase; ii) unele au fost de tip „predator”,
urmărind să elimine competiția și să preia controlul piețelor interne și
externe; iii) multe investiții străine au presupus numai vânzări de
bunuri și au avut un caracter monopolist: investitorii străini au
cumpărat întreaga rețea a monopolului de stat pentru desfacerea
mărfurilor cu amănuntul, au înțesat‐o cu bunuri occidentale ieftine și
au afectat în acest fel producția internă de bunuri; iv) o parte
din investițiile străine s‐au dovedit totuși foarte productive; ele
au resuscitat întreprinderi viabile, au creat locuri de muncă bine plătite
și chiar au adus know‐how tehnologic și managerial. Referitor la
această ultimă remarcă, apreciem că se impune subliniată eficiența
economico‐socială semnificativă pe care au avut‐o în România investițiile
străine directe efectuate în sectoare viabile, cu piață extinsă de desfacere la
intern și export, efectuate de Renault (la Dacia Pitești), Daewoo și apoi
Ford (la fosta fabrică Oltcit Craiova), precum și în subramura industriei
electrocasnice etc. De subliniat că, pe de altă parte, între coordonatele
Consensului de la Washington, se afirmă că „investițiile străine directe sunt
avantajoase, dar nu reprezintă o prioritate importantă” (Aslund, 2007). La
rândul său, Coșea (1995) arată că se impune evitarea supraestimării
rolului investițiilor străine, deoarece acestea ar trebui considerate doar un
catalizator al dezvoltării, rolul esențial în acest proces avându‐l efortul
propriu al fiecărei țări.
Datele statistice indică o corelaţie puternică între creșterea
economică potenţială a României și investiţiile străine directe
exprimate exclusiv prin componenta participaţii la capital, deci fără
creditele intragrup. Astfel, în timp ce, în perioada 2000–2003, creșterea
economică potenţială era în medie de 2,8% pe an, în condiţiile unui flux
anual mediu al investiţiilor străine directe de 2,4% din PIB, în intervalul
2004–2006, creșterea economică potenţială s‐a majorat la 5,3% medie
anuală, pe fondul unui flux anual mediu sporit al investiţiilor străine
directe de 6,3% din PIB.
În perioada 2009–2014, creșterea economică potenţială medie
anuală a scăzut la 1,6%, în contextul în care fluxul mediu anual al
332
investiţiilor străine directe s‐a redus la 1,4% din PIB. Totuși, în anii
2015 și 2016, creșterea potenţială a depășit semnificativ fluxul
investiţiilor străine directe, pe fondul compensării unor intrări mai
reduse de ISD, prin absorbţii substanţiale de fonduri europene, care
s‐au ridicat la peste 4% din PIB anual.
Diferenţa de creștere a obligaţiilor externe, dincolo de intrările de
ISD, a fost înregistrată în principal (+18 mld. euro) la nivelul categoriei
împrumuturi (majorare de 2,5 ori, de la 12 mld. euro la 30 mld. euro,
Graficul 4.7), în condiţiile în care, la cea de a treia categorie din cadrul
pasivelor externe, „investiţii de portofoliu”, soldul a crescut cu circa
1 mld. euro (respectiv +25%, de la 4 mld. euro în 2003 la 5 mld. euro
în 2006).
Totuși, din perspectiva tipologiei instrumentului de finanţare
externă, partea dominantă a majorării obligaţiilor faţă de străinătate în
perioada 2003–2006 (circa 53% din cele 43 mld. euro creștere,
respectiv +23 mld. euro, de la 18 mld. euro în 2003 la 41 mld. euro în
2006) a fost localizată la împrumuturile acordate de nerezidenţi
(inclusiv sub formă de credite intragrup care se înregistrează, din punct
de vedere metodologic, în categoria investiţii străine directe5). Această
situaţie reflectă anumite rezerve ale investitorilor străini, generate de
un grad relativ scăzut al încrederii pe termen lung în economia
românească, deoarece împrumuturile din străinătate contractate
aproape integral de sectorul privat sunt resurse ușor reversibile,
generatoare de datorie externă. De altfel, raportul dintre împrumuturi
și participaţii la capital din partea străinilor s‐a menţinut pe întreg
orizontul de analiză (2000–iunie 2017), cu unele mici oscilaţii, în jurul
unui nivel de 2 la 1, fiind semnificativ mai ridicat decât cel înregistrat în
Polonia (1,8) sau Ungaria (1,6), dar mai ales faţă de cel din Cehia, unde
raportul mediu în perioada examinată a fost de 1.

5 Potrivit versiunii 6 din anul 2009 a manualului Fondului Monetar Internaţional privind
statistica balanţei de plăţi (BPM6), paragraf 6.26, creditele intragrup sunt incluse în
sfera de cuprindere a investiţiilor străine directe, deoarece acest tip de finanţare are
implicaţii diferite din perspectiva riscurilor și vulnerabilităţilor comparativ cu
împrumuturile obţinute de la entităţi neafiliate, în sensul că sunt mai puţin volatile
decât un împrumut de la o terţă parte, în mod firesc, acţionarul urmărind stabilitatea și
dezvoltarea firmei. De aceea, aceste surse de finanţare sunt mai apropiate de
componenta participaţii la capital.
333
(+23%). Evoluţia pasivelor externe a fost cauzată, din perspectiva

instrumentului de finanţare, într‐o proporţie covârșitoare (77,5%) de
împrumuturi (resurse generatoare de datorie), care, în perioada
2006–2008, au cunoscut un salt de 76% (+31 mld. euro, de la 41 mld.
euro în 2006 la 72 mld. euro în 2008). Din cele 31 mld. euro
reprezentând majorarea datoriei externe în ultimii doi ani ai perioadei
precriză, 5 mld. euro au reprezentat, din perspectivă funcţională, credite
intragrup în cadrul investiţiilor străine directe, restul de 26 mld. euro
fiind tot împrumuturi ale sectorului privat. În aceeași perioadă însă,
soldul participaţiilor la capital ale nerezidenţilor, care reprezintă partea
de consistenţă a ISD și, implicit, asigură generarea pe viitor de VAB mai
mare și locuri de muncă mai multe, mai stabile și mai bine plătite, a sporit
cu numai 8 mld. euro (+29%, de la 28 mld. euro la 36 mld. euro).
Declanșarea crizei economice la sfârșitul anului 2008 și
deteriorarea percepţiei investitorilor străini privind riscul de ţară al
României au expus economia noastră încă de la începutul anului 2009
nu doar la perspectiva îngheţării intrărilor de capital străin, ci chiar la
posibila manifestare a unei crize a balanţei de plăţi. Acest din urmă
risc era asociat unei probabile retrageri a finanţării externe pe termen
scurt scadente în cursul anului respectiv, în condiţiile în care datoria
externă pe termen scurt (până la un an) se ridica la sfârșitul anului
2008 la circa 20 mld. euro7. Pe acest fond, autorităţile române au
apelat la instituţiile financiare internaţionale (IFI), respectiv Fondul
Monetar Internaţional, Comisia Europeană și Banca Mondială, pentru
un împrumut extern. Nivelul acestuia a fost stabilit la o valoare
apropiată de cea a datoriei externe pe termen scurt, respectiv 19 mld.
euro, sumele aferente urmând a fi trase timp de trei ani, până în 2011,
cu obligația respectării unui set complex și costisitor din punct de
vedere economico‐social de condiţionalităţi de ajustare la nivel macro
și microeconomic.
Acordul cu IFI, care în primul an de implementare (2009) a
asigurat o finanţare de aproximativ 8 mld. euro (Graficul 4.8), a permis
ameliorarea condiţiilor de acoperire a deficitului bugetar, inclusiv prin
reducerea primei de risc suveran cu circa 4 p.p. (de la 7% în luna
decembrie 2008 la 3% în luna decembrie 2009).

7 Datoria externă pe termen scurt reprezenta un sfert din cea totală.
335
substanțial, respectiv de aproape 11 ori, de la 1,9 mld. euro în 2008 la

20,3 mld. euro în 2011 (Tabelul 4.1).
Tabelul 4.1. Evoluţia soldului împrumuturilor de la instituţiile

financiare internaţionale (mld. euro), 2000–2016
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
– FMI 0,0 6,6 11,3 12,5 10,8 5,8 1,6 0,1 0,0
– Comisia
Europeană 0,1 1,6 3,7 5,0 5,0 5,0 5,0 3,5 3,5
– Banca Mondială 1,8 2,0 2,1 2,7 2,7 3,2 3,4 4,0 3,8
Datorie publică
externă (IFI) 1,9 10,2 17,1 20,3 18,5 14,0 10,0 7,6 7,3
Sursa: BNR.
Cea mai mare parte din cele aproximativ 18 mld. euro împrumutate
de la IFI s‐a utilizat pentru consolidarea rezervei valutare a statului la
Banca Naţională a României, aceasta înregistrând o majorare de 7 mld.
euro (respectiv +27%, de la 26 mld. euro la 33 mld. euro), în condiţiile în
care banca centrală, prin reducerile succesive ale ratelor rezervelor
minime obligatorii din perioada respectivă, a eliberat către bănci sume
importante din rezerva valutară (aproximativ 5 mld. euro).
În acest context, obligaţiile externe în cadrul poziţiei investiţionale
internaţionale au crescut în perioada 2009–2011 cu circa 30 de mld.
euro (+28%, de la 109 mld. euro în 2008 la 139 mld. euro în 2011), iar
creanţele faţă de străinătate s‐au majorat cu 13 mld. euro (din care
7 mld. euro rezerva valutară), respectiv cu 33%, de la 40 mld. euro la
53 mld. euro. Astfel, poziţia investiţională internaţională a României a
înregistrat o deteriorare suplimentară de circa 17 mld. euro (+25%, de
la –69 mld. euro în anul 2008 la –86 mld. euro în anul 2011).
Adâncirea în teritoriu negativ a poziţiei investiţionale
internaţionale nete a României a continuat în anul 2012, când a fost
atins minimul istoric al acestui indicator atât în valoare absolută
(–91 mld. euro), cât și în valoare relativă (–68% din PIB)8. Deși

8 Respectiv aproape dublu faţă de limita de –35% prevăzută de procedura
dezechilibrelor macroeconomice a Comisiei Europene.
337
Această dinamică favorabilă este explicată prin reducerea soldului

negativ al PIIN cu 6 mld. euro (–6,6%, de la –91 mld. euro în anul 2012
la –85 mld. euro la jumătatea anului 2017), concomitent cu majorarea
PIB cu 44 mld. euro (+33%, de la 134 mld. euro în anul 2012 la 178 mld.
euro prognozat pentru anul 2017).
Aprofundând analiza factorială la nivelul PIIN, se constată că
această îmbunătăţire a soldului cu 6 mld. euro a rezultat din majorarea
cu 12 mld. euro a activelor externe (+23%, de la 52 mld. euro în anul
2012 la 64 mld. euro în iunie 2017), în condiţiile în care pasivele externe
au crescut cu numai 6 mld. euro (+4,2%, de la 142,5 mld. euro în anul
2012 la 148,5 mld. euro în iunie 2017). Din punct de vedere structural,
activele externe au sporit în special la nivelul componentei investiţiilor
directe ale rezidenţilor în străinătate (259%, respectiv +4,4 mld. euro, de
la 1,7 mld. euro la 6,1 mld. euro)9 și al rezervei valutare (+13%, respectiv
+4 mld. euro, de la 31,2 mld. euro la 35,2 mld. euro). Alte 3,1 mld. euro au
provenit de la nivelul componentei „valută în numerar” și în „depozite ale
rezidenţilor în străinătate” (+82%, de la 3,8 mld. euro la 6,9 mld. euro). În
același timp, în perioada 2013–2017, dinamica structurală a obligaţiilor
faţă de străinătate a fost marcată de factori favorabili creșterii economice
sustenabile, în condiţiile în care rambursările de împrumuturi în sumă
netă de 6 mld. euro10 au fost supracompensate de intrări de ISD sub
formă de participaţii la capital în valoare totală de 12 mld. euro.
Având în vedere importanţa structurii poziţiei investiţionale
internaţionale nete pentru evaluarea vulnerabilităţii economiei faţă de
fluxurile străine de capital, Comisia Europeană (2012) analizează, în

9 Majorarea cu 4,4 mld. euro a investiţiilor directe ale rezidenţilor peste hotare este
rezultatul creșterii cu 4,8 mld. euro a creditelor intragrup acordate de entităţi
autohtone, concomitent cu reducerea participaţiilor la capital ale acestora cu
0,4 mld. euro (de la 0,3 mld. euro la –0,1 mld. euro).
10 Reducerea netă de 6 mld. euro a resurselor externe generatoare de datorie a rezultat
din comprimarea cu 11 mld. euro a depozitelor nerezidenţilor în România și

rambursări de împrumuturi în valoare de 20 mld. euro (care cuprinde plata integrală a
împrumutului de la Fondul Monetar Internaţional și o parte consistentă din
împrumutul de la Comisia Europeană), pe de o parte, concomitent cu intrări de credite
intragrup în valoare de 7 mld. euro, noi investiţii de portofoliu în valoare de 13 mld.
euro (în special în titluri de stat, datoria publică externă de pe piaţa internaţională
privată de capital majorându‐se cu 9 mld. euro, respectiv 50%, de la 18 mld. euro în
anul 2012 la 27 mld. euro în 2017) și credite comerciale suplimentare în sumă de
5 mld. euro, pe de altă parte.
339
Nu numai că stocul de ISD raportat la PIB este semnificativ mai

redus în România comparativ cu celelalte state foste socialiste, dar
aceste investiţii prezintă o serie de vulnerabilităţi structurale (detaliate
în Capitolele 2 și 3) care diminuează considerabil avantajele resimţite
de economia autohtonă ca urmare a intrărilor acestui tip de fluxuri
externe de capital, respectiv:
 din perspectiva tipologiei finanţării (participaţii versus
împrumuturi), analiza structurii stocului de ISD la finele anului
2016 reliefează că împrumuturile intragrup, care reprezintă un
instrument de finanţare creator de datorie externă, au o pondere
ridicată, reprezentând 30,2% (21,1 mld. euro) din total (70,1 mld.
euro în 2016). Mai mult, în contextul dominanţei acestor surse
mai volatile în structura ISD, intrările de capital străin au
înregistrat variaţii ridicate: de la maximul istoric de 9,2 mld. euro
în anul 2008 (6,5% din PIB) la o medie anuală de 2,6 mld. euro în
perioada 2009–2014 (aproximativ 2% din PIB), respectiv o
scădere de 72%. În anii 2015 și 2016 s‐a înregistrat o ușoară
revigorare a acestor fluxuri, însă intrările de ISD se menţin la cote
mult mai reduse comparativ cu perioada premergătoare crizei;
 în anul 2016, componenta de participaţii la capital s‐a redus la
minimul ultimilor zece ani ca pondere în totalul intrărilor de ISD
(27%), în timp ce investiţiile cu cel mai mare potenţial pozitiv
asupra economiei, cele de tip greenfield și cele din categoria fuziuni
și achiziţii, deţin o pondere extrem de scăzută în cadrul fluxurilor
ISD (numai 2,4%, respectiv 5,8% din aceste fluxuri în anul 2016);
 în ansamblul perioadei 2003–2016, în loc ca firmele străine de tip
ISD să înregistreze pe ansamblu o economisire netă (calculată ca
diferenţă între profitul obţinut de companiile ISD rentabile și suma
dintre pierderile firmelor neprofitabile și dividendele distribuite de
acestea) pe care să o reinvestească în echipamente tehnologice sau
alte active fixe, a avut loc un proces de dezinvestire, deoarece
pierderile raportate și dividendele distribuite, totalizând 68,9 mld.
euro, au depășit cu 1,2 mld. euro (1,8%) rezultatele financiare
pozitive ale companiilor ISD (însumând 67,7 mld. euro);
 reiese că ieșirile de capital străin prin dezinvestirea firmelor ISD
(68,9 mld. euro) s‐au situat la nivelul stocului de ISD de la finele
anului 2016, situat la 70,1 mld. euro, exercitând astfel o influenţă
343
negativă semnificativă asupra menținerii la un volum nesatisfăcător

a soldului acestor investiţii în România;
 din punctul de vedere al destinaţiei ISD pe ramuri ale economiei,
se constată că acestea au fost orientate de proprietari cu
precădere către sectoare cu un nivel redus de tehnologie și,
implicit, cu o capacitate scăzută de generare a valorii adăugate în
economie. O proporţie foarte ridicată a stocului de ISD (41% în
2016) este localizată în sectorul bunurilor netranzacţionabile la
export (non‐tradables), în speţă în sectorul construcţiilor,
comerţului, intermedierii financiare și asigurărilor. Aceste ramuri
acoperă în principal necesităţile pieţei interne și, în multe cazuri,
conduc la creșterea importurilor;
 în cadrul industriei prelucrătoare (32% din stocul de ISD), cea mai
mare parte a investiţiilor străine (61%) este concentrată în domenii
precum prelucrarea ţiţeiului (20% din ISD localizate în industrie),
metalurgie (13%), industria alimentară (11%), textile și confecţii
(5%), fabricarea produselor din ciment, sticlă și ceramică (6%),
prelucrarea lemnului (6%) etc., care desfășoară activităţi cu un grad
de complexitate relativ scăzut și generează VAB redus;
 deși o proporţie relativ însemnată din ISD sunt localizate și în ramuri
cu un grad tehnologic mediu‐ridicat, acestea generează însă valoare
adăugată scăzută: subramura mijloace de transport a atras 6,7% din
ISD și contribuie cu 2,4% din VAB; subramura intermedieri
financiare și asigurări a atras 12,6% din stocul de ISD, dar contribuie
cu numai 4,4% din VAB total din economie; subramura energie a
atras 9,6% din ISD și contribuie cu numai 4,1% din VAB etc.;
 ISD localizate în sectoarele bunurilor tradables (59% din total)
desfășoară activităţi semnificative de export, dar și de import
(existând numeroase subsectoare de activitate în care firmele ISD
prezintă deficit comercial). Astfel, pe ansamblu, firmele ISD
înregistrează deficit la comerțul internațional cu bunuri (–2,1 mld.
euro în anul 2016), în contextul în care aceste companii:
i) înregistrează surplus comercial numai în industrie (de 8 mld. euro),
datorat preponderent segmentului mijloace de transport (4,1 mld.
euro), și ii) cauzează deficit în toate celelalte ramuri de activitate,
îndeosebi în sectorul comerţ (–9,2 mld. euro). Pe de altă parte,
companiile ISD generează surplus în comerțul internațional cu
344
servicii11 (+2,5 mld. euro), determinat în principal de excedentul

înregistrat în domeniile: i) servicii de telecomunicaţii, informatice și
informaţionale (+1,6 mld. euro) și ii) servicii de transport (+1,1 mld.
euro, reflectând în exclusivitate surplusul înregistrat în
transporturile rutiere de mărfuri), în timp ce, în zona altor tipuri de
servicii, companiile ISD provoacă deficit comercial. Se impune
subliniat că, împreună, exportul net de bunuri și servicii al
societăților ISD au o contribuție neutră la deficitul contului curent al
balanței de plăți (Pîrvu, 2018).
 prin urmare, caracterul ISD este insuficient de productiv, iar
aportul acestora la creșterea consistentă a VAB în ramuri care pot
contribui la dezvoltarea pe termen mediu și lung a activităţii
economice din România (sectoare intensive în tehnologie și
cunoaștere) este modest;
 numărul locurilor de muncă create de ISD în România nu a fost
suficient pentru înlocuirea forţei de muncă eliberate ca efect al
privatizării și restructurării proprietății de stat. În anul 2016,
capitalul privat, inclusiv cel format în proporţie importantă prin
ISD, angajează 3,7 mil. de salariaţi, respectiv cu numai 6,9%
(241 mii de persoane) mai mulți comparativ cu anul 2000;
 nu numai că ISD nu au reușit să rezolve problema creșterii mai
consistente a VAB și a locurilor de muncă, dar aceste investiţii sunt
foarte concentrate în profil teritorial, fapt care a dus la creșterea
disparităţilor regionale. Aproximativ 60% din stocul de ISD la finalul
anului 2016 era direcţionat către regiunea București‐Ilfov. Cele mai
puţin dezvoltate regiuni, şi anume Nord‐Est și Sud‐Vest, au beneficiat
împreună de numai 6% din totalul ISD, deci doar de o zecime din
ponderea capitalei. Regiunile din vestul și centrul ţării au înregistrat

11 Surplusul în comerțul internațional cu servicii exclude excedentul înregistrat de
categoria serviciilor de prelucrare a bunurilor (+1,9 mld. euro). Conform manualului
Fondului Monetar Internaţional privind statistica balanţei de plăţi (BPM6), în cazul
tranzacţiilor cu bunuri pentru prelucrare (bunuri transferate între rezidenţi din
economii diferite fără schimbarea proprietarului), trebuie să se înregistreze numai
valoarea serviciilor de prelucrare în balanţa serviciilor, și nu exportul/importul de
bunuri în statistica comerţului internaţional. Însă datele naționale referitoare la
comerțul internațional cu bunuri cuprind și importurile de bunuri pentru prelucrare,
respectiv exporturile acestor bunuri după prelucrare, ceea ce determină ca exportul
net de servicii de prelucrare să fie contabilizat de două ori.
345
Dacă în intervalul 2001–2003 gradul de acoperire a deficitului de

cont curent prin ISD și transferuri de capital a avut o valoare medie de
circa 66%, în anul 2004, pe fondul triplării fluxurilor de capital respective
(de la 2 mld. euro în 2003 la 6 mld. euro în 2004), indicatorul a depășit
nivelul de 100%. În perioada 2005–2006, gradul de acoperire a soldului
negativ al contului curent s‐a redus la 81%, factorul principal fiind
adâncirea deficitului de cont curent cu un ritm mai rapid comparativ cu
majorarea fluxurilor de capital străin. În anul 2007, investiţiile străine
directe și transferurile de capital au ajuns să acopere numai 44% din
deficitul de cont curent, care urcase la 17,3 mld. euro faţă de numai
7,6 mld. euro cât totalizau fluxurile de capital respective. Și în anul 2008
indicatorul s‐a menţinut relativ redus (57%), pentru ca în 2009, după
declanșarea crizei, acesta să urce la 67%, evoluţie determinată de corecţia
puternică a deficitului de cont curent (de la 17,3 mld. euro în 2008 la
5,8 mld. euro în 2009, respectiv –66%), fluxurile de ISD și transferurile de
capital comprimându‐se, de asemenea, drastic (de la 9,6 mld. euro la
3,9 mld. euro, respectiv –59%).
În anii 2010 și 2011, în condiţiile înjumătăţirii intrărilor de ISD și a
transferurilor de capital (de la 3,9 mld. euro în 2009 la aproximativ
2 mld. euro pe an), precum și ale stabilizării deficitului de cont curent în
jurul nivelului de 6,5 mld. euro, gradul de acoperire a deficitului prin
aceste fluxuri de capital a scăzut la 39% în 2010, respectiv la minimul
istoric de 34% în 2011.
Începând cu anul 2012, pe fondul revigorării fluxurilor de capital și
al continuării procesului de ajustare a deficitului de cont curent, gradul
de acoperire a soldului extern negativ prin ISD și transferuri de capital a
înregistrat creșteri substanţiale, majorându‐se de la 65% în 2012 la
377% în 2013 și 652% în 2014. Și în perioada 2015–2016, indicatorul
s‐a menţinut supraunitar, însă nivelul acestuia s‐a redus, în contextul
creșterii graduale a deficitului contului curent, coroborate cu avansul
modest al intrărilor de ISD și al transferurilor de capital. În anul 2017,
în condiţiile majorării deficitului de cont curent de la 3,5 mld. euro în
2016 la 6,3 mld. euro (+80%) și ale scăderii accentuate a fluxurilor
străine (de la 8,6 mld. euro la 6,5 mld. euro, respectiv –24%), gradul de
acoperire prin ISD și transferuri de capital a deficitului de cont curent a
scăzut la 104% (de la 247% în 2016).
347
Ponderea relativ scăzută a aportului participaţiilor la capital în

cadrul investiţiilor străine din România, acutizarea pierderilor și a
distribuirii dividendelor la nivelul firmelor ISD, precum și volatilitatea
crescută a acestor fluxuri de capital, în contextul acumulării deficitelor
de cont curent, considerăm că reprezintă argumente solide în direcţia
demitizării ISD ca reprezentând un panaceu pentru economisirea
internă insuficientă și sporirea consistentă a competitivităţii externe.
De asemenea, apreciem ca întemeiate rezervele formulate de unii
analiști cu privire la potenţialul ISD de asigurare a unei creșteri
economice sustenabile pe termen mediu și lung, de creare a unor locuri
de muncă stabile și tot mai bine plătite în România.
Asemenea evoluţii constituie subiect de dezbatere și pe plan
internaţional, raportul McKinsey Global Institute (2017) făcând distincţia
între trei tipuri de ISD: i) investiţii greenfield (când o firmă dezvoltă în
străinătate o nouă afacere); ii) fuziuni, achiziţii și cumpărări de acţiuni
(o schimbare a proprietăţii care poate conduce sau nu la o investiţie netă
nouă în ţara‐gazdă) și iii) crearea de vehicule cu scop special (Special
Purpose Vehicles, SPV), de obicei în cadrul centrelor financiare
internaţionale. Studiul arată că, în ultimii ani, stocul de ISD pe plan global
s‐a majorat pe seama celei de‐a treia componente a ISD, respectiv prin
înfiinţarea de vehicule cu scop special, multe firme multinaţionale
localizându‐și activităţile în diferite ţări în raport cu obiectivul sporirii
profiturilor și utilizând pentru aceasta operaţiuni de optimizare fiscală.
Impactul acestui tip de investiţii asupra creșterii economice în ţara‐gazdă
este însă mult mai mic faţă de impactul ISD în firme/activităţi noi.
În majoritatea cazurilor, SPV nu creează sau creează în măsură foarte
redusă locuri de muncă în ţara beneficiară de astfel de investiţii, având în
vedere că prin aceste entităţi nu se desfășoară, de regulă, nicio activitate de
producţie (Lane și Milesi‐Ferretti, 2017).
Mai mult, Uniunea Naţiunilor Unite pentru Comerţ și Dezvoltare
(UNCTAD, 2017) arată că fluxurile de capital prin intermediul SPV au o
volatilitate ridicată, variind de la investiţii nete semnificative la valori
negative în decurs de câteva trimestre (așa cum s‐a întâmplat în anul
2015, când în primele trei trimestre au fost înregistrate în medie intrări
nete de fluxuri de capital prin intermediul SPV la nivel global de 200
mld. USD, iar în ultimul trimestru al aceluiași an au fost înregistrate
ieșiri nete de 300 mld. USD).
348
Evoluţia este explicată și de recenta întărire a legislaţiei la nivelul

statelor în care aceste modalităţi de investire au un rol important. Spre
exemplu, Olanda a adoptat noi reglementări privind finanţarea intragrup
și licenţierea companiilor, prin care s‐a stabilit inclusiv schimbul automat
de informaţii despre entităţile cu activitate scăzută sau fără activitate în
această ţară, în special față de statele cu care Olanda are parteneriate
fiscale. Autorităţile din Luxemburg au adoptat, de asemenea, o serie de
reglementări mai ferme privind taxarea și combaterea preţurilor de
transfer. Ambele state au introdus, în acest mod, reglementări prin care
au urmărit să limiteze tendinţa firmelor de a obţine avantaje fiscale tot
mai consistente, în dauna bugetelor publice naţionale. Noile norme au
fost legiferate în baza prevederilor Directivei UE referitoare la relaţia
instituţie părinte‐subsidiare12, în scopul eliminării arbitrajului de
reglementare pe care îl practicau firmele multinaţionale, în sensul că,
pentru anumite împrumuturi de tip hibrid, se evita plata taxelor atât în
statul de origine a companiilor, cât și în ţara‐gazdă a acestor entităţi.
O îngrijorare tot mai acută a autorităţilor internaţionale se referă
la faptul că avansul ISD la nivel global (de 38% în 2015 faţă de anul
anterior) nu are un impact productiv semnificativ, având în vedere că
relansarea ISD a fost datorată doar în mică parte investiţiilor de tip
greenfield (UNCTAD, 2017). UNCTAD apreciază, de asemenea, că
investiţiile directe efectuate recent pe plan internaţional au avut, în
majoritatea cazurilor, scopuri fiscale. În plus, această instituţie arată că,
în anul 2015, cele mai mari 5 mii de companii multinaţionale pe plan
global și‐au redus cheltuielile transfrontaliere de capital pentru al
doilea an consecutiv, respectiv cu 11% comparativ cu 2014 (după o
scădere de 5% în anul 2014 faţă de 2013).
Ineficienţa ISD nu numai privind creșterea capacităţilor productive
în ţara‐gazdă, dar și referitoare la crearea unui număr adecvat de locuri
de muncă se manifestă și în alte state foste socialiste. De exemplu, în
Ungaria, deși autorităţile s‐au concentrat pe măsuri menite să atragă
investiţiile străine, respectivele investiţii nu au condus la un avans
satisfăcător al ratei ocupării și nici la diminuarea șomajului. Aceasta, în
condiţiile în care ISD localizate în Ungaria au luat următoarele forme:
i) grupuri de companii transnaţionale care au investit în economia reală

12 Directiva 2011/96/EU privind regimul fiscal comun, care se aplică societăţilor‐mamă și
filialelor acestora din diferite state membre.
349
și au adus noi tehnologii; ii) achiziţionarea monopolurilor autohtone de

către companii străine și iii) investiţii în sectorul financiar.
Dar primul tip de ISD, care utilizează tehnologii moderne și
înregistrează productivitate ridicată, nu a putut rezolva vulnerabilităţile
pieţei muncii din Ungaria, caracterizate inclusiv printr‐un nivel relativ
scăzut de calificare a angajaţilor. În pofida capitalului adus în economia
reală, cele 1,5 mil. de locuri de muncă desfiinţate în prima jumătate a
anilor 1990 nu au fost nici pe departe compensate de acest tip de
investiţii (Matolcsy, 2015). De asemenea, prin natura lor, celelalte două
categorii de ISD (transferul proprietăţii asupra monopolurilor autohtone
și investiţii în sectorul financiar) au un potenţial limitat de creștere a
ocupării. Inclusiv din perspectivă istorică, s‐a demonstrat că, în sectorul
energetic, al telecomunicaţiilor și serviciilor publice, nu se poate crea, din
motive structurale, un număr semnificativ sporit de locuri de muncă, iar
în cazul sectorului financiar, activităţile necesită un nivel ridicat de
cunoștinţe și expertiză și numai un număr redus de salariaţi.
Similar, și în cazul României, prin ISD s‐au creat locuri de muncă,
dar în număr insuficient, iar aportul acestui tip de investiţii la
dezvoltarea economică prin transferul de noi tehnologii și creșterea
bunăstării cetăţenilor este limitat. Nivelul ISD este scăzut atât prin
raportare la nevoile economiei românești, cât și prin comparaţie cu alte
ţări din regiune, la care se adaugă vulnerabilităţile structurale ale
acestor investiţii, ca efect al calităţii lor slabe și al disparităţilor
regionale pe care le‐au provocat. Astfel, câștigurile pentru România ca
urmare a intrărilor de fluxuri externe de capital sub forma ISD
înregistrate în ultimii ani sunt, în realitate, modeste. Se verifică astfel
teza lui Tinbergen (Laureat Nobel pentru economie, 1969), potrivit
căreia cu un instrument poţi realiza un singur obiectiv economic,
respectiv, în cazul României, ISD au creat noi locuri de muncă, dar
insuficiente cantitativ, de o complexitate scăzută și cu salarii reduse.
4.2.3. Politicile economice interne au amplificat efectele

destabilizatoare ale fluxurilor străine
În condiţiile în care fluxurile intense de capital străin din perioada

2005–2008 și resursele interne din sectorul privat alimentau o creștere
economică situată ușor peste cea potenţială, intervenţia autorităţilor în
350
acest interval de timp prin politici prociclice de natură fiscală și a

veniturilor a fost total contraproductivă și costisitoare pentru ţară,
cauzând „supraîncălzirea puternică” a economiei și conducând la o
corecţie economică dramatică în anii 2009–2011. Această ajustare
necesară cantitativ, din cauza opţiunii decidenţilor în materie de politici
economice, a avut un caracter profund injust prin prisma modului de
distribuire a poverii corecţiei, în sensul așezării acesteia pe umerii
grupurilor de cetăţeni cu venituri medii și reduse, concomitent cu
protejarea beneficiarilor reali ai politicilor prociclice, respectiv
persoanele cu venituri mari. Aplicarea, în perioada 2005–2008, a unui
mix de politici economice corecte și responsabile ar fi contribuit la
minimizarea potenţialului destabilizator al fluxurilor de capital străin,
îndeosebi după aderarea României la UE, care a presupus obligaţia
liberalizării complete a contului de capital în luna septembrie 2006.
În perioada 2005–2008, pe fondul unei politici prociclice de natură
fiscală și a veniturilor, a avut loc majorarea accentuată a veniturilor
disponibile ale populației și a resurselor financiare ale companiilor, ceea ce
a intensificat creditarea bancară, adăugând astfel la creșterea naturală a
economiei o serie de stimuli suplimentari inoportuni și contraproductivi.
Astfel, veniturile au crescut mai rapid decât productivitatea muncii,
dinamica anuală a salariilor a atins 30% în 2005 și aproximativ 28% în
2007, în timp ce productivitatea muncii nu a depășit 8–10% în termeni
anuali, în intervalul 2004–2008 (Georgescu, 2011).
În lipsa unui mix prudent de politici economice interne în perioada
2005–2008, fluxurile de capital străin au „aterizat” în România pe un teren
fragilizat, efectul pozitiv al resurselor externe fiind drastic anihilat de
amplitudinea corecţiei economice aplicate după declanșarea crizei.
Astfel, ponderea mare a fluxurilor de capital străin sub formă de
împrumuturi a condus la majorarea nesustenabilă a datoriei externe
înainte și în timpul crizei, aceasta ajungând la 49,5% din PIB în 2008
(72 mld. euro) și 65,4% din PIB în 2009 (82 mld. euro) faţă de niveluri
între 30% și 40% din PIB în perioada 2001–2005 (Graficul 4.14).
Creșterea datoriei externe a ţării în perioada anterioară crizei a fost
determinată exclusiv de sectorul privat, ale cărui obligații s‐au majorat de la
16% din PIB în anul 2001 (7 mld. euro) la 42,3% din PIB în 2008 (62 mld.
euro). În anul 2008 faţă de 2001, datoria privată externă s‐a multiplicat de
aproape 9 ori (+55 mld. euro).
351
finele anului 2016 România a avut un PIB pe locuitor la PPS de 2,6 ori
mai mare decât în 2003 (în timp ce Polonia și Cehia – cu baze de plecare
mult mai ridicate – au înregistrat creșteri ale acestui indicator de 1,9 și,
respectiv, de 1,6 ori, Graficul 4.17), această sporire a PIB pe locuitor
înregistrată în ţara noastră nu a fost suficientă pentru a asigura
cetățenilor români un standard de viaţă comparabil cu media
europeană. Performanţa României putea fi mai ridicată dacă politica
fiscală și cea a veniturilor nu ar fi avut caracterul puternic prociclic descris
anterior, iar capitalul străin ar fi fost orientat de investitori, inclusiv pe
baza unor politici publice interne adecvate, într‐o mai mare măsură în
sectorul bunurilor tranzacţionabile la export (tradables), precum și la
nivelul ramurilor cu o capacitate mai ridicată de creare a VAB.
4.2.4. Creditul bancar a contribuit la intensificarea

dezechilibrelor macroeconomice
Creșterea substanţială a fluxurilor externe de capital în perioada

precriză a permis ridicarea calităţii infrastructurii bancare și a
instrumentelor de comerţ bancar din România la standarde europene,
contribuind la modernizarea sectorului autohton de servicii financiare.
Astfel, în anul 2008, pasivele externe ale băncilor s‐au majorat de 13 ori
faţă de anul 2003, la 26 mld. euro, de la numai 2 mld. euro (+24 mld.
euro, Graficul 4.18).
În urma Acordului de la Viena15, resursele externe ale băncilor au
oscilat între 23 și 24 mld. euro în perioada 2009–2011, refluxul
acestora începând cu anul 2012. Astfel, în anul 2016, volumul total al
pasivelor externe ale băncilor s‐a înjumătăţit faţă de anul 2009, la
11 mld. euro (nivel similar anului 2006). Retragerea resurselor străine
din bănci după 2008 a fost compensată de creșterea substanţială a
economisirii interne (depozite de la rezidenţi), în luna decembrie 2016,
aceasta însumând 61 mld. euro, ceea ce reprezintă o creștere de 61%
(23 mld. euro) faţă de sfârșitul anului 2008.

15 Acord prin care băncile‐mamă ale celor mai mari nouă instituţii de credit cu
acţionariat străin prezente în România s‐au angajat să își menţină pe perioada
programului cu FMI (mai 2009–mai 2011) expunerile faţă de România, angajament
care a fost respectat.
356
Graficul 4.25. Legătura dintre cererea internă

și deficitul de cont curent

Sursa: Banca Naţională a României (DMPM, DPM).
363
Ca răspuns la accelerarea creditării, odată cu intensificarea

intrărilor de capital străin, BNR a reacţionat timpuriu, prin utilizarea
complementară a instrumentelor monetare și a celor prudenţiale.
Măsurile monetare au avut ca scop să tempereze dinamica segmentului
de credite în valută prin acţiuni care să reducă atractivitatea acestora în
raport cu componenta în lei – fie prin decizii de modificare a ratei
rezervelor minime obligatorii (RMO), fie prin operaţiuni pe piaţa
monetară și valutară (Graficul 4.26).
Graficul 4.27. Măsuri prudenţiale pentru atenuarea dinamicii

creditului în valută, 2003–2009
procente pe an
250
(1) Stabilirea gradului maxim de
îndatorare şi a avansului pt. (4) Introducerea reglementării (5) Introducerea unor cerinţe mai
persoanele fizice (ian. 2004) şi supravegherii instituţiilor stricte de provizioane pentru creditele
200 financiare nebancare - IFN acordate debitorilor neacoperiţi la
(2) Întărirea condiţiilor (feb. 2006) riscul valutar (mar. 2008)
anterioare pentru moderarea
creşterii creditului (aug. 2005)
150
(6) Introducerea unor cerinţe
de îmbunătăţire a calităţii
managementului riscului
100
bancar (sep. 2009)
50
(3) Limitarea expunerii băncilor

la riscul valutar (sep. 2005)
0
RON VALUTĂ TOTAL
-50
dec.03 iun.04 dec.04 iun.05 dec 05 iun 06 dec.06 iun.07 dec.07 iun.08 dec 08 iun 09 dec.09

Sursa: Georgescu (2011).
Au fost adoptate zece măsuri înainte de aderarea la UE, respectiv

șase modificări ale ratei RMO (îndeosebi pentru pasivele în valută) și
patru măsuri prudenţiale. Măsurile prudenţiale pentru atenuarea
dinamicii creditului în valută (Graficul 4.27) au produs efecte notabile
între 2004 și semestrul I 2006, deși unele bănci au evitat treptat
365
constrângerile cantitative stabilite de BNR pentru limitarea creditelor în

monedă străină, procedând la externalizarea unor împrumuturi către
băncile‐mamă, pentru a‐și crea în bilanț un nou spaţiu de creditare în
valută la intern. Aceste reglementări au fost abrogate, ca efect al aderării
României la UE, începând cu 2007, aceasta presupunând și obligaţia
liberalizării complete a contului de capital în luna septembrie 2006.
Măsurile monetare și cele prudenţiale ale BNR au contribuit însă la
întărirea rezilienţei sistemului bancar la șocuri, prin crearea unor
rezerve suplimentare de lichiditate și de capital la dispoziţia băncilor,
ceea ce le‐a ajutat să depășească criza fără apelul la fonduri publice,
consolidându‐se totodată stabilitatea financiară a țării.
Odată cu momentul intrării în recesiune, banca centrală a adoptat
o atitudine anticiclică, strict necesară în această fază de evoluţie a
economiei românești și în contextul lipsei spaţiului fiscal, epuizat de
politicile prociclice în perioada precriză. Ca efect, au fost relaxate
componente importante ale politicii monetare și prudenţiale. Astfel,
rata rezervelor minime obligatorii a fost redusă gradual, începând cu
anul 2009, de la 18% pentru pasivele în lei, respectiv 40% pentru cele
în valută la 15%, respectiv 35% în iulie 2009. În luna august 2009, rata
RMO pentru componenta în valută a fost diminuată suplimentar, la
30%. Ulterior, măsuri succesive de scădere a ratei RMO au fost adoptate
de BNR pentru ambele segmente de pasive bancare, astfel că în prezent
s‐a ajuns la nivelul de 8% atât pentru pasivele în lei, cât și pentru cele în
valută. În aceeași direcţie a evoluat și rata dobânzii de politică
monetară, care a fost scăzută, în pași succesivi, de la 10,25% în
decembrie 2008 la 1,75% la finele anului 2016.
4.3. Intermedierea financiară19 în România
4.3.1. În sistemul financiar ponderea sectorului bancar este dominantă
Activele sectorului bancar s‐au menţinut preponderente în cadrul

sistemului financiar. După criză, se constată însă modificări structurale
pozitive. Astfel, dacă în anul 2008 cota de piaţă a activelor sectorului

19 Raportul dintre creditul către sectorul privat (neguvernamental) și PIB.
366
de 9,2% în anul 2000 (Graficul 4.29). Această situaţie s‐a înregistrat în

contextul: i) unor rate foarte ridicate și volatile ale inflaţiei, care au
diminuat posibilitatea băncilor de finanțare a unor proiecte viabile pe
termen mediu și lung; ii) unei discipline de plăți slabe, care a permis
substituirea de către societăţile comerciale a creditului bancar cu cel
comercial, fapt reflectat în creșterea arieratelor între întreprinderi și
către alţi creditori; iii) ratelor real negative ale dobânzii în perioada
1990–1996, care au redus motivaţia băncilor de a acorda credite
sectorului privat; iv) intrării în faliment/restructurare din temelie a
unui număr important de bănci (cu capital privat și de stat)20, care au
fost utilizate, în contextul unei creditări slabe a firmelor și a populației,
pentru acumularea de capital de către grupuri restrânse de „cetățeni
ingenioși”, prin redistribuire de la cetățenii onești, societățile comerciale
cu comportament corect și alți creditori.
Începând cu anul 2000 (și cu precădere după anul 2004), gradul de
intermediere a sporit rapid, pe fondul privatizărilor din sectorul bancar
și al fluxurilor de capital străin (care au condus la consolidarea
prezenţei băncilor străine în sistemul financiar autohton), de la 9,2%
din PIB la începutul anilor 2000 la 37,8% din PIB în anul 2008 (Graficul
4.29). În perioada 2009–2011, gradul de intermediere este artificial
majorat din cauza contracţiei puternice a PIB în perioada postcriză.
Din anul 2012 a avut loc o reducere accentuată a intermedierii
(până la 27,2% din PIB în 2017), pe fondul unei scăderi masive a
resurselor atrase de instituțiile de credit de la băncile‐mamă și al
contracției cererii de credite în general, a cererii solvabile în special
(Georgescu, 2017). La finalul anului 2017, creditul bancar acordat
populației mai reprezenta 14,2% din PIB (față de 17,5% în 2012),
împrumuturile către societățile comerciale numai 12,2% (comparativ cu
20%), iar creditele către instituţiile financiare nemonetare 0,8%
(în creștere de la 0,4% din PIB în anul 2012). Se impune subliniat că
împrumuturile acordate companiilor și populației însumau în decembrie
2017 doar 26,4% din PIB, respectiv un nivel minim al ultimilor 11 ani.
Creșterea gradului de intermediere financiară anterior crizei a
fost înregistrată pe fondul unei expansiuni rapide a numărului de

20 Bancorex, Albina, Bankcoop, Credit Bank, Banca Internaţională a Religiilor,
Columna, Nova Bank, Dacia Felix, Banca Turco‐Română, Banca Română de Scont,
Banca de Investiţii și Dezvoltare, Banca Agricolă (restructurată „până la temelie” și
vândută la un preț modic în anul 2001).
368
ani (perioada 2012–2016), în timp ce activul băncilor cu capital străin a

reintrat pe o tendinţă ascendentă, activul băncilor cu capital autohton a
rămas relativ constant, la circa 8 mld. euro (10% din total).
De subliniat gradul înalt de valorificare a investiţiei străine în
sectorul bancar din România, deoarece dominanţa instituţiilor de credit
străine în cadrul activelor bancare este mai accentuată decât poziţia în
funcţie de ponderea acestor entităţi în capitalul total (+16,3 p.p.,
respectiv 91,3% pondere în total active faţă de 75% în capitalul total în
anul 2016).
4.3.2. Creditarea bancară a avut un caracter nesustenabil
Intrările semnificative de resurse externe începând cu anul 2004

în băncile din România, o ţară cu o populaţie slab dotată cu bunuri
elementare de folosinţă îndelungată și cu firme subcapitalizate, au
alimentat apetitul ridicat al populaţiei și al firmelor pentru credit,
îndeosebi în valută, pe fondul ratelor de dobândă mai scăzute la acest
tip de împrumuturi comparativ cu cele în lei și în contextul aprecierii
leului. Astfel, evoluţiile la nivelul creditării bancare în perioada
premergătoare crizei au contribuit la modernizarea dotării multor
gospodării cu bunuri de folosinţă îndelungată și la achiziţionarea de
locuinţe de către unii cetăţeni, precum și la creșterea accesului firmelor
(în special al celor de mici dimensiuni) la finanţare bancară.
În perioada 2003–2008 s‐a manifestat un avans accelerat al
creditării sectorului neguvernamental, îndeosebi la nivelul populaţiei,
volumul împrumuturilor acordate acesteia crescând de 13,5 ori în 2008
faţă de anul 2003 (de la 2 mld. euro la 26,9 mld. euro, respectiv
+24,9 mld. euro). Creditele acordate firmelor au crescut mai temperat,
de 4,6 ori (de la 5,6 mld. euro în 2003 la 25,7 mld. euro în 2008,
respectiv +20,1 mld. euro). Ca efect al acestor evoluţii, în anul 2008,
portofoliul de credite al băncilor avea următoarea structură: 51% din
total era reprezentat de împrumuturi acordate populaţiei și 49% de
credite acordate firmelor.
Extinderea rapidă a creditului îndeosebi la nivelul populaţiei a fost
înregistrată în contextul sporirii agresivităţii campaniilor promoţionale
derulate de bănci, care au alimentat interesul tot mai crescut al
372
devină negativ (–4% din pasiv, Graficul 4.34), din cauza faptului că
datoriile au depășit activele. Cele mai mari categorii de datorii ale
acestor firme sunt reprezentate în anul 2016 de: i) împrumuturile de la
acţionari și entităţi afiliate (24% din totalul bilanţier); ii) datoriile
comerciale (23%) și iii) datoriile către stat (9%). De altfel, analizând
structura datoriilor companiilor cu pierderi în ultimii ani, se constată că
acestea au început să‐și finanţeze activitatea într‐o măsură tot mai mare
prin credite de la acţionari și entităţi afiliate (acest tip de finanţare
majorându‐se de la 18% din totalul pasivelor în anul 201021 la 24% în
2016), respectiv datorii către bugetul statului (creștere de la 7% din
bilanţ la 9%). Pe de altă parte, împrumuturile de la instituţiile de credit
s‐au redus de la 11% din totalul bilanţier al firmelor cu pierderi în 2010
la 9% la finalul anului 2016, iar datoria externă către diferite instituţii
financiare din străinătate s‐a diminuat de la 10% la 6%. Apelarea la alte
datorii (către diverse persoane fizice sau juridice, de exemplu, faţă de
salariaţi, dobânzi de plătit unor creditori etc.) reprezintă, de asemenea, o
practică frecventă în rândul firmelor nerentabile, acest tip de finanţare
crescând de la 24% la 33% din totalul resurselor în perioada 2010–2016.
În cazul companiilor cu profit, există un echilibru mai mare în
finanţarea activităţii prin surse proprii (47% din active în anul 2016),
respectiv prin împrumuturi (53%). În cadrul sumelor împrumutate, cea
mai mare categorie de datorii este creditul comercial (17% din total
activ), această sursă de finanţare reducându‐și însă ponderea în totalul
bilanţier cu 4 p.p. faţă de anul 2010 (de la 21%). Finanţările primite de
la acţionari și entităţi afiliate au crescut ușor și pentru categoria
firmelor profitabile, respectivele împrumuturi ajungând să reprezinte
8% din totalul bilanţier în anul 2016 (faţă de 5% în anul 2010), însă
această pondere este de 3 ori mai redusă comparativ cu cea înregistrată
de agenţii economici nerentabili.
De altfel, începând cu anul 2010, soldul creditelor acordate de
acţionari propriilor firme s‐a majorat semnificativ atât în cazul firmelor
cu pierdere, cât și al celor cu profit. Astfel, în anul 2016, acţionarii au
acordat propriilor firme cu pierderi împrumuturi în valoare de
18,7 mld. euro, în creștere cu 4,5% faţă de anul 2010 (de la 17,9 mld.
euro). Sumele acordate de acţionari firmelor cu profit au ajuns la 17,2 mld.

21 Nu există informaţii disponibile referitoare la datoriile către acţionari și entităţile
afiliate anterior anului 2010.
375
euro în 2016 (de la 8,4 mld. euro în 2010, respectiv +105%), evoluţia
fiind înregistrată și pe fondul creșterii semnificative a numărului de
agenţi economici rentabili (+51% în 2016 faţă de 2010, respectiv de la
218,2 mii de unităţi la 329,4 mii de firme). Ca urmare, la nivelul
economiei, sumele datorate acţionarilor și entităţilor afiliate s‐au
majorat cu 37% în intervalul 2010–2016, de la 26,7 mld. euro la
36,6 mld. euro (+9,9 mld. euro).
Aceste comportamente distorsionate ale antreprenorilor determină
un apel foarte scăzut al firmelor din România la credite de la instituţiile
financiare autohtone. În condiţiile unui nivel ridicat al raportului dintre
datorii și capitalul propriu în cazul firmelor autohtone (2,1 în 2016, de
două ori mai mare decât valoarea considerată standard, detalii în
Secţiunea 2.2.7), se constată că societăţile comerciale din România nu
sunt supraîndatorate din cauza apelării excesive la creditarea de la
instituţiile financiare. Aceasta este, în fapt, foarte redusă, putându‐se
afirma astfel că, din contră, firmele chiar ocolesc băncile, cunoscând
problemele financiare pe care le înregistrează și știind că acestea sunt
obligate să le examineze atent bilanţurile. Cu toate acestea, un nivel
ridicat al gradului de îndatorare a companiilor din România creează
motive de îngrijorare din perspectiva efectelor negative potențiale
asupra creditorilor, inclusiv a băncilor, în condițiile înrăutățirii mediului
economic. De altfel, bilanțurile instituțiilor de credit sunt afectate și în
prezent de firmele supraîndatorate, care cumulează aproximativ 30% din
stocul de împrumuturi acordat sectorului societăților comerciale, însă
provoacă 60% din creditele neperformante la nivelul băncilor. Sunt
realităţi negative din economia reală a României, care explică în bună
măsură orientarea modelului de afaceri al instituțiilor de credit
autohtone cu precădere către sectorul populaţiei.
Creditarea populaţiei a evoluat în linie cu dinamica veniturilor
cetăţenilor (Graficul 4.35): în perioada de boom, când venitul bănesc
mediu lunar a crescut cu 50% (+55 euro, de la 110 euro/persoană în
2007 la 165 euro/persoană în decembrie 2008), s‐a înregistrat un
avans considerabil al creditării populaţiei, concretizat în ritmuri reale
de creștere anuală cuprinse între 80% în 2006 și 35% în 2008.
Creșterile salariale de pe piaţa muncii, care au generat o eligibilitate
sporită a populaţiei pentru accesul la credite bancare, s‐au datorat și
deficitului accentuat de forţă de muncă în unele sectoare, ca efect al
migrării acesteia spre alte state europene aflate, de asemenea, în faza de
ascensiune a ciclului economic (Georgescu, 2011).
376
Analizând gradul de îndatorare a debitorilor în funcție de

veniturile acestora, se constată că grupa cetățenilor cu cele mai reduse
salarii prezintă cel mai ridicat nivel al îndatorării, indiferent de
segmentul de creditare (consum sau ipotecar).
 Astfel, în cazul debitorilor cu credite de consum, cetățenii având
salarii cuprinse între nivelul minim al salariului și cel mediu
înregistrează, la finalul anului 2017, un serviciu al datoriei de
circa 27% din veniturile lunare, respectiv cu 6 p.p. mai mare
decât debitorii din clasa mijlocie22 și cu 11 p.p. mai mare decât
categoria debitorilor cu cele mai mari venituri (Graficul 4.39).
Mai mult, în timp ce, în perioada iunie 2015–decembrie 2017,
îndatorarea debitorilor cu cele mai reduse salarii s‐a menținut
relativ constantă, pentru debitorii cu venituri mai ridicate,
indicatorul s‐a diminuat (cu 4 p.p., de la 25% la 21%, pentru
clasa mijlocie, respectiv cu 6 p.p., de la 22% la 16%, în cazul
debitorilor cu cele mai mari salarii).
 În cazul debitorilor având credite ipotecare, situația nefavorabilă
în care se regăsesc cetățenii cu venituri modeste este și mai
accentuată, în sensul că gradul de îndatorare a acestora se ridică
la 51%. O astfel de situație ridică preocupări cu privire la
vulnerabilitatea acestei categorii de debitori în fața unor
eventuale evoluții economice și financiare negative. Este de
subliniat faptul că, pe fondul majorărilor salariale recente,
povara datoriei suportate de cetățenii care și‐au achiziționat o
locuință prin intermediul creditelor bancare s‐a diminuat (de la
64% la finele anului 2015, respectiv –13 p.p.). Chiar și în aceste
condiții, gradul de îndatorare a debitorilor cu venituri modeste
rămâne semnificativ mai ridicat față de celelalte grupe de
debitori, în funcție de venit: cu 20 p.p. comparativ cu categoria
celor cu venituri medii (31% în decembrie 2017) și mai mult
decât dublu față de debitorii cu cele mai ridicate venituri (care
au un nivel al îndatorării de numai 20% din venitul lunar).
Scăderea îndatorării ca pondere în veniturile salariale lunare s‐a
manifestat, în perioada analizată, și la nivelul acestor categorii de
debitori, indicatorul diminuându‐se cu 5 p.p. (de la 36% la 31%)

22 Cu venituri salariale cuprinse între salariul mediu și dublul salariului mediu.
381
serviciilor). Companiile care activează în domenii netranzacționabile la

export (în speță comerț, imobiliare și construcții) sunt predominante în
bilanțul băncilor, ponderea acestora în stocul de împrumuturi crescând de
la 50% la finalul anului 2004 la peste 60% din stocul total de credite
acordate firmelor la finalul anului 2016. Structura portofoliului bancar de
credite reflectă, în esență, repartizarea pe ramuri de activitate a firmelor
private cu capital românesc, care reprezintă principala categorie de
debitori ai instituțiilor de credit.
Ţinând cont de evoluţiile prezentate, rezultă că rolul creditului
bancar la crearea valorii adăugate în economie și, implicit, a PIB a fost
limitat, relaţia dintre credit și VAB fiind foarte scăzută. Aceasta,
deoarece, în cazul populaţiei, creditul de consum, care a fost
preponderent anterior crizei, a condus la creșterea importurilor, ceea
ce a anihilat aportul pozitiv al acestui tip de împrumuturi la majorarea
consumului. De asemenea, firmele românești apelează într‐o măsură
redusă la creditul bancar, iar companiile care contractează
împrumuturi de la băncile autohtone au un rol modest în economie,
fiind, în general, microîntreprinderi.
Și alte studii arată că, în contextul în care România are cel mai redus
grad de intermediere din Uniunea Europeană, evoluţiile de pe piaţa
creditului bancar au avut un impact marginal asupra ratei de creștere a
PIB real (Lazea et al., 2017). De asemenea, împrumuturile imobiliare
acordate populaţiei au avut ca destinaţie majoritară achiziţionarea de
imobile vechi, tranzacţii care nu generează VAB (Neagu, 2015).
Din punctul de vedere al laturii structurale a intermedierii
financiare, considerăm importantă analiza raportului dintre creditele și
depozitele persoanelor fizice și, respectiv, juridice de la/la bănci:
 în cazul populației (Graficul 4.41), dacă în perioada 2004–2006
aceasta avea o poziție de creditor net în raport cu sectorul bancar
(depozitele fiind ușor mai ridicate, respectiv cu circa 2,9 mld. euro
în medie comparativ cu împrumuturile), în intervalul 2007–2009,
pe fondul avansului semnificativ al creditării persoanelor fizice
(susținute de resursele primite de bănci din străinătate), acestea
au devenit debitori neți față de instituțiile de credit (cu un nivel
maxim de 4,1 mld. euro în anul 2008). În perioada postcriză,
poziția sectorului populației față de bănci s‐a schimbat în mod
384
substanțial. Aceasta, în contextul: i) temperării semnificative a

creditării, împrumuturile acordate cetățenilor majorându‐se în
opt ani, respectiv între 2009 și 2016, cu numai 5%, adică cu
1,2 mld. euro (de la 23,7 mld. euro la 24,9 mld. euro), concomitent
cu ii) sporirea accentuată a depozitelor, cu 57%, respectiv cu 13
mld. euro (de la 23 mld. euro la 36 mld. euro). Rezultă că, la finele
anului 2016, populația era în postura de creditor net față de
sectorul bancar, prezentând un sold puternic excedentar
(11,1 mld. euro, respectiv de aproape 4 ori mai ridicată decât
media perioadei 2004–2006). Deși aparent aceasta ar putea
reprezenta o situație favorabilă, în realitate, poziția populației în
raport cu sistemul bancar ecranează asimetriile foarte accentuate
înregistrate la nivelul stării financiare a cetățenilor. Astfel,
depozitele, deși în creștere semnificativă, rămân concentrate la
nivelul unui număr foarte redus de persoane, majoritatea
covârșitoare a populației având o capacitate de economisire
extrem de redusă. Pe de altă parte, ritmul lent de creștere a
creditelor acordate de către bănci acestui segment de clientelă
semnalează potențialul limitat de absorbție a creditelor de către
populație, pe fondul unui grad deja ridicat de îndatorare a
acesteia, în special în cazul debitorilor cu venituri reduse, așa cum
s‐a arătat mai sus.
 în cazul firmelor (Graficul 4.42), între anii 2004 și 2005,
depozitele și creditele aferente acestui sector erau relativ
echilibrate, pentru ca, începând cu 2006, societățile comerciale să
devină debitori neți față de bănci, poziția negativă adâncindu‐se
an de an, până în 2012, când a ajuns la –13 mld. euro. Această
evoluție s‐a înregistrat în contextul unei oscilații relativ reduse a
depozitelor (în 2012, soldul acestora însuma 13,8 mld. euro, nivel
similar anului 2006), care a fost coroborată cu avansul
semnificativ al creditării (împrumuturile acordate firmelor
sporind cu 82%, respectiv cu 12,1 mld. euro, de la 14,7 mld. euro
în 2006 la 26,8 mld. euro în 2012). De menționat că, în această
perioadă, indicatorul debt‐to‐equity aferent companiilor s‐a
majorat de la 1,5 la 2,4, fapt generat și de sporirea îndatorării
firmelor la bănci. Începând cu anul 2013, poziția de debitor net a
385
gravelor carențe existente atât în sectorul companiilor, cât și în domeniul

distribuției veniturilor în societate, cu efecte negative asupra gradului de
monetizare al economiei românești situată, în anul 2017, la 40,8% din PIB,
nivel substanțial mai redus față de cel înregistrat în Bulgaria (86,9%), Cehia
(83,8%), Polonia (66,8%), Ungaria (60%) etc. În aceste condiții, se
îngreunează semnificativ și mecanismul de transmisie a politicii monetare
pe canalul dobânzilor din sistemul bancar.
Anterior crizei, modelul de afaceri al băncilor autohtone nu a avut
un caracter sustenabil nici din punctul de vedere al localizării pe
segmente de clientelă (fiind orientat cu precădere către sectorul
populaţiei, iar în cadrul firmelor, către microîntreprinderi) și nici în
ceea ce privește moneda de denominare a creditelor. Băncile au acordat
preponderent credite în valută, direcţionate în special către debitorii
neacoperiţi la riscul valutar (populaţie și societăţi comerciale de mici
dimensiuni). Această evoluţie a condus la necorelări importante între
activele și pasivele băncilor, din perspectiva monedei de denominare.
Indicatorul credite pe depozite (loan‐to‐deposits – LTD) în sectorul
neguvernamental s‐a majorat puternic în perioada 2004–2008, la nivel
agregat, acesta crescând cu 59 p.p., de la 72% la 131% (Graficul 4.43). În
structură, avansul a fost mult mai temperat în cazul segmentului în lei,
pentru care indicatorul LTD s‐a menţinut subunitar pe toată perioada de
analiză, acesta crescând cu numai 38 p.p., de la 47% în anul 2004 la 85%
în 2008. În schimb, în contextul creșterii accentuate a pasivelor externe
ale băncilor, raportul dintre creditele și depozitele în valută acordate
sectorului neguvernamental s‐a majorat mult mai rapid, cu 109 p.p.,
respectiv de la 108% la 217% în intervalul 2004–2008. Acest raport s‐a
menţinut deosebit de ridicat, având o tendinţă în general crescătoare
până la finalul anului 2011, când LTD pe componenta în valută a atins
maximul istoric de 225%, respectiv de 3,4 ori mai mare comparativ cu
indicatorul aferent segmentului în monedă naţională la același moment
(66% în decembrie 2011). Din 2012 s‐a înregistrat o reducere
semnificativă a raportului credite pe depozite în valută, acesta ajungând
în decembrie 2017 la 89%, un nivel minim din perspectivă istorică, la mai
puţin de jumătate faţă de nivelul înregistrat în perioada 2008–2013
(de circa 200%). Evoluţia a fost înregistrată în contextul comprimării
puternice a creditării în monedă străină și al unui avans important al
economisirii interne. Astfel, în anul 2017 faţă de 2008, stocul creditelor
388
Factorul principal al acestor evoluţii a fost reprezentat de acumularea

unor deficite bugetare semnificative, îndeosebi în perioada 2008–2011
(deficitul s‐a menţinut la cote mai mari de 5% din PIB în acest interval, cu
maximul istoric de 9,5% din PIB în anul 2009), ceea ce a condus la
creșterea de 2,6 ori a datoriei publice, de la 13,2% din PIB în anul 2008 la
34,2% din PIB în 2011 (+21 p.p. din PIB).
Totodată, în contextul politicilor prociclice din perioada anterioară
crizei (2005–2008), în anul 2009 s‐a manifestat o deteriorare severă a
percepţiei investitorilor străini privind riscul de ţară al României, ceea
ce a provocat restricţionarea acută a accesului ţării noastre la piaţa
internaţională de capital. Creșterea datoriei publice s‐a reflectat în
majorarea substanţială a creditelor contractate de stat de la băncile
comerciale autohtone. Apelul la resursele instituţiilor de credit interne
a fost atenuat de împrumutul extern de la instituţiile financiare
internaţionale, al cărui nivel a fost stabilit în anul 2009 la 19 mld. euro
(a se vedea și Secţiunea 4.2.1).
Începând cu anul 2012, pe fondul restabilirii echilibrelor
macroeconomice, dinamica datoriei publice s‐a temperat, ceea ce s‐a
reflectat inclusiv la nivelul creditului bancar acordat sectorului
guvernamental, care s‐a stabilizat la circa 18–19 mld. euro în perioada
2012–2014.
Creditarea guvernamentală a continuat să crească în anii 2015 și
2016 cu un ritm mediu anual de circa 4%, astfel că stocul creditului
contractat de administraţia publică de la băncile autohtone a ajuns la
21 mld. euro în decembrie 2016 (aproape dublu faţă de anul 2009 și de
peste 5 ori mai ridicat comparativ cu 2008). Ca urmare a acestor
evoluţii, expunerea băncilor către sectorul guvernamental a urcat la
finalul anului 2016 la aproximativ 22% din totalul activelor acestora
(de la sub 5% în 2007–2008, Graficul 4.45), unul dintre cele mai ridicate
niveluri din UE (media statelor membre fiind de circa 9%).
Concomitent cu avansul semnificativ al creditării guvernamentale,
ponderea creditului acordat sectorului privat în activele sectorului
bancar s‐a redus de la valori de 57–58% în anii 2007 și 2008 la 51%
(–7 p.p. faţă de 2008) la finalul anului 2016. Această evoluție s‐a
înregistrat, așa cum am arătat anterior, și în contextul în care firmele
apelează într‐o măsură redusă la creditarea de la instituţiile financiare
autohtone, numeroase societăţi comerciale fiind nebancabile, iar în
cazul populaţiei, potenţialul de creditare fiind limitat îndeosebi pentru
debitorii cu venituri reduse, care prezintă anumite vulnerabilităţi
391
Rezultă că viteza de creștere a intermedierii financiare este

limitată însă de o serie de factori structurali, atât pe partea ofertei de
credit, cât și pe partea cererii de credit, aceștia vizând: procesul de
reducere a creditelor neperformante, fenomenul de dezintermediere la
nivelul instituţiilor de credit, problemele legate de sănătatea financiară
și disciplina de plată a firmelor, bancabilitatea scăzută pentru o parte
ridicată dintre gospodării, gradul redus de cultură financiară a
populaţiei etc. Și alte studii în domeniu identifică aceste constrângeri la
adresa intermedierii financiare din România (Lazea et al., 2017).
Ţinând cont și de proiectele de reglementare la nivel european
(Basel Committee on Banking Supervision, 2015) care prevăd majorarea,
la nivelul băncilor, a cerinţelor de capital aferente expunerilor faţă de
sectorul guvernamental, considerăm că sunt necesare acţiuni ferme ale
statului vizând cu precădere atât întărirea disciplinei de plată a
firmelor, ameliorarea poziţiei bilanţiere a acestora și, implicit, creșterea
accesului la creditul bancar, cât și o mai echilibrată distribuire a
veniturilor cetăţenilor, ceea ce ar face posibil ca o parte mai ridicată a
populaţiei să devină eligibilă pentru creditarea bancară.
O altă provocare pentru creșterea intermedierii financiare,
îndeosebi pe segmentul firmelor, provine din faptul că acestea apelează
substanțial la creditarea de la instituţiile financiare din străinătate, în
pofida reducerii semnificative în România a ratelor dobânzii la
creditarea în lei, ceea ce pledează pentru majorarea accesării
împrumuturilor de la băncile autohtone.
Astfel, la finalul anului 2017, datoria companiilor din România de la
instituțiile financiare din străinătate se ridica la 10 mld. euro
(preponderent pe termen mediu și lung). Deși numai aproximativ 1300
de companii apelează la această sursă de finanţare, datoria externă a
firmelor înregistrează un nivel deosebit de ridicat, ponderea acesteia în
stocul creditelor acordate de băncile autohtone companiilor fiind de 45%
(10 mld. euro faţă de 22,3 mld. euro), iar ponderea în PIB, de 5,8%.
Având în vedere că, în decembrie 2017, ponderea în PIB a creditului
bancar acordat societăţilor comerciale era de numai 12,2%, atragerea
firmelor care contractează credite de la instituții financiare din
străinătate în baza de clienţi a băncilor autohtone ar fi condus la
majorarea acestui raport la 18% din PIB. Într‐o asemenea situație, gradul
de intermediere financiară aferent companiilor și populației ar fi crescut,
în mod ipotetic, la 32,2% (de la 26,4%), iar gradul total de intermediere
393
financiară din România (inclusiv creditul acordat instituţiilor financiare

nemonetare) s‐ar fi majorat la 33% (de la 27,2% din PIB), deși libertatea
economică a firmelor le conferă dreptul să opteze, în cadrul spațiului
pieței internaționale a capitalului, pentru sursa de creditare pe care o
consideră mai avantajoasă.
O proporţie covârșitoare (circa 75%) dintre firmele cu datorie la
bănci nerezidente sunt societăţi comerciale cu capital majoritar străin,
acestea concentrând 80% din stocul total al acestui tip de datorie externă.
Apelul firmelor la împrumuturi financiare din străinătate are o
contribuţie ridicată la menţinerea unui nivel redus al intermedierii
financiare în România (cu impact negativ asupra profitabilităţii băncilor și
a diversificării bazei de clienţi) și, de asemenea, conduce la perpetuarea
unor comportamente nesustenabile în rândul firmelor, deoarece:
 40% dintre firmele cu credite de la bănci din străinătate (circa
520 de companii din cele 1300 cu datorie externă27) nu respectă
cerinţele legale privind capitalizarea, respectiv capitalul propriu a
scăzut sub limita a 50% din capitalul social. Mai mult, majoritatea
covârșitoare a companiilor subcapitalizate și care au datorii
externe înregistrează niveluri negative ale capitalurilor proprii
(datoriile sunt mai mari decât activele). Astfel, 470 de companii
(36% din numărul total al firmelor cu datorie externă) au
probleme serioase de solvabilitate, ceea ce ar conduce, din
perspectiva standardelor prudente de creditare, la neeligibilitatea
firmelor respective de a primi împrumuturi bancare. Totuși,
aceste companii atipice însumează 36% din datoria firmelor către
instituţii financiare din străinătate. Ridică semne de întrebare
disponibilitatea nejustificată a băncilor străine, care, făcând parte
din zona euro și din Uniunea Bancară, sunt supuse unei
supravegheri prudențiale mai ferme, de a acorda finanţare pentru
astfel de companii neviabile din punct de vedere economic.
Această situație, coroborată cu existenţa unor constrângeri
bugetare slabe în România, conduce la menţinerea artificială pe
piaţă a firmelor cu o stare financiară precară și permite reducerea
eforturilor acţionarilor de redresare a capitalizării acestor
societăţi comerciale.

27 Informaţie pornind de la baza de date la nivel de firmă, care are o acoperire a bazei
de date la nivel macroeconomic de circa 80% în luna decembrie 2017.
394
 Sectoarele de activitate finanţate de instituţiile financiare din

străinătate nu reprezintă domenii cu potenţial productiv sau
care pot conduce la dezvoltarea ţării. Aproape jumătate (49%)
din stocul datoriei externe financiare este contractat de firmele
din sectoarele imobiliar și construcţii (netranzacţionabile la
export). Serviciile (în general cu un grad redus de calificare) și
utilităţile cumulează 23% din împrumuturile externe, în timp ce
firmele din industria prelucrătoare atrag numai 14% din
creditele de la băncile nerezidente.
 Datoria externă examinată este concentrată la firmele
organizate sub formă de SRL, acestea cumulând 71% din stocul
de împrumuturi de la instituţiile financiare din străinătate ale
firmelor din România.
 După dimensiune, se constată că microîntreprinderile
concentrează cea mai mare parte a datoriei de la băncile din
străinătate (65% din total); ţinând cont de experienţa negativă
prezentată anterior a băncilor autohtone cu această categorie de
firme, se impune ca strategiile de atragere în portofoliul
instituţiilor de credit autohtone a clienţilor băncilor străine să
vizeze fie numai firmele foarte performante, fie companiile de
dimensiuni mai mari, care concentrează o proporţie importantă a
VAB. De exemplu, corporaţiile (care au rolul dominant în economia
autohtonă, așa cum s‐a arătat în Capitolul 2) au contractat credite
din străinătate în sumă de aproximativ 2 mld. euro, respectiv mai
puțin de o treime din stocul creditelor acestui tip de companii de la
băncile autohtone (7 mld. euro în decembrie 2017). Atragerea
acestor societăți comerciale în bilanţul băncilor autohtone ar putea
constitui un factor favorabil pentru creșterea gradului de
intermediere financiară din România într‐o manieră sustenabilă.
Dacă se ia în calcul datoria externă totală a firmelor (atât față de bănci
nerezidente, cât și față de companii‐mamă), se constată că aceasta depășește
cu 65% (respectiv 14,4 mld. euro) valoarea creditelor contractate de
sectorul companiilor de la băncile și IFN din România (36,7 mld. euro față de
22,3 mld. euro în decembrie 2017). Printre firmele care preferă
contractarea de împrumuturi externe (în majoritate având capital străin) în
detrimentul finanțării de la băncile românești, se regăsesc și unele dintre
cele mai disciplinate și eficiente firme din economia autohtonă. Firmele care
395
apelează numai la împrumuturi externe au o eficiență mai ridicată

comparativ cu media pe economie și cu societățile comerciale care depind în
exclusivitate de finanțarea internă: nivelul mediu al productivității muncii
(raportul dintre VAB și numărul de salariați) aferent companiilor care se
împrumută numai din surse externe este de 1,7 ori mai ridicat comparativ
cu cel al firmelor care au credite doar de la instituțiile financiare rezidente
(41,6 mii euro/salariat față de 24,8 mii euro/persoană în 2016). În schimb,
companiile care apelează la băncile autohtone sunt, în general, firme cu
capital românesc, care nu au acces la băncile din străinătate și prezintă un
risc de credit mai ridicat (Neagu, 2018), după cum urmează:
 Majoritatea covârșitoare a numărului de firme din portofoliul
corporatist al băncilor (93%, respectiv 64,7 mii de unități din
69,7 mii) este reprezentată de companiile cu capital privat românesc,
acestea însumând 65% din volumul creditelor (14,5 mld. euro din
22,3 mld. euro). Spre comparație, firmele străine cu credite bancare
din România, deși reprezintă numai 6% din numărul de debitori
corporativi ai acestor bănci (respectiv 4 mii de unități din 69,7 mii),
cumulează o treime din stocul creditelor (7,4 mld. euro). Rezultă că
firmele străine, atunci când se împrumută pe piața bancară internă,
contractează un volum mediu al creditelor de 9 ori mai ridicat față de
firmele private românești (1,8 mil. euro/unitate față de 0,2 mil.
euro/unitate).
 Companiile cu capital românesc care au beneficiat de credite de la
bănci sau IFN din țară sunt, de obicei, de mici dimensiuni, activează
în sectoare cu grad redus de complexitate și au o contribuție relativ
scăzută (17%) la formarea PIB. Comparativ cu acestea, firmele
străine cu credite de la instituțiile financiare interne sunt mai mari și
mai productive, acestea creând 13% din PIB, deși sunt de 16 ori mai
puțin numeroase decât firmele românești menționate.
 Firmele cu capital autohton care au numai credite interne
(dominante în portofoliul băncilor, reprezentând 93% din numărul
de debitori și 60% din stocul de credite) constituie cea mai
indisciplinată categorie de companii: la finele anului 2017, acestea
aveau o rată a creditelor neperformante de 8,5%, semnificativ peste
indicatorul aferent firmelor străine (3,6%) și cel aferent societăților
care au atât credite interne, cât și externe (4,5%).
Atât timp cât în bilanțul băncilor autohtone vor rămâne doar clienți
cu un model de afaceri puțin competitiv și cu o capacitate mai slabă de
396
onorare a datoriilor, iar firmele cele mai rentabile și disciplinate vor

continua să apeleze preponderent (iar în unele cazuri, în exclusivitate) la
împrumuturi din străinătate, perspectivele pentru creșterea sustenabilă a
creditării sectorului firmelor de către băncile autohtone, precum și cele
privind îmbunătățirea calității activelor sistemului bancar sunt incerte.
Mai mult, ținând cont de situația nefavorabilă a firmelor private cu capital
românesc (detaliată în Capitolul 2 și Capitolul 3), categorie dominantă în
bilanțul băncilor autohtone, putem afirma că sistemul bancar nu se poate
consolida și dezvolta decât în măsura în care condiția financiară a acestor
societăți comerciale se va îmbunătăți substanțial.
4.3.3. Acumularea unui volum ridicat de împrumuturi neperformante

din cauza vulnerabilităţilor creditării în perioada precriză
Expansiunea rapidă a creditului acordat sectorului privat în

perioada anterioară crizei, pe fondul unor norme interne laxe ale
băncilor, a condus la acumularea în sectorul bancar a unor
vulnerabilităţi constând în: i) volumul ridicat al creditării în valută;
ii) orientarea cu precădere către sectorul populaţiei, al cărei nivel de
educație financiară era foarte scăzut, și nu către cel al firmelor (cu
potenţial de susţinere a creșterii economice pe termen lung) și
iii) creșterea gradului de îndatorare a populaţiei.
„Metabolizarea” de către populaţie și firme a volumului masiv de
credite bancare de care au beneficiat s‐a dovedit a fi fost dificilă, în
condiţiile manifestării crizei după anul 2008 și ale corecţiei economice
majore din 2009–2011.
Au rezultat costuri financiare foarte mari la nivelul multor segmente
ale populaţiei, la firme și bănci (pierderi și necesitatea recapitalizării).
Efectele crizei au condus la acumularea unui volum ridicat de credite
neperformante la bănci, rezolvate substanţial în ultimii ani.
În perioada 2006–2013, rata creditelor neperformante s‐a majorat
de peste 7 ori, de la 2,8% din totalul stocului de împrumuturi la 21,9%
(Graficul 4.46). Această rată s‐a redus la 6,4% în luna decembrie 2017,
ca urmare a i) unor reglementări fiscale favorabile, care au permis ca
băncile să scoată din bilanţ creditele integral provizionate (cu
majorarea corespunzătoare a costurilor) și să vândă cu discount
portofolii semnificative de credite, precum și a ii) măsurilor prudenţiale
ale BNR privind creșterea calităţii portofoliului de credite.
397
4.4. „Curățarea bilanțurilor” băncilor comerciale
4.4.1. Măsurile BNR de reducere a creditelor neperformante
Deși băncile au folosit adesea soluţii de restructurare/reeșalonare

și executare silită în vederea reducerii ratei de neperformanţă a
creditelor, eficienţa acestor tehnici de gestiune a creditelor cu probleme
a fost limitată.
În contextul creșterii ratei creditelor neperformante (NPL) la peste
20% în prima parte a anului 2013, riscul deteriorării percepţiei
investitorilor privind stabilitatea financiară din România devenea
substanţial, în pofida gradului ridicat de acoperire cu provizioane a
creditelor neperformante și a capitalizării adecvate a băncilor. De altfel,
acumularea unor volume ridicate de expuneri neperformante în
bilanţul băncilor reduce capacitatea acestora de a acorda credite, pe
fondul (Georgescu, 2016):
 scăderii profitabilităţii, deoarece creditele neperformante
necesită provizioane suplimentare care erodează profitul
operaţional al băncii;
 cerinţelor crescute de capital, întrucât NPL reprezintă active
riscante, cărora le sunt asociate ponderi de risc superioare
creditelor performante;
 costurilor de finanţare mai ridicate, pentru că investitorii și alte
instituţii de credit manifestă o reticenţă crescută în împrumutarea
băncilor care dețin volume mari ale creditelor neperformante, ceea
ce conduce la creșterea costurilor de finanţare a respectivelor
bănci, cu impact negativ asupra capacităţii lor de a genera profit.
În aceste condiţii, BNR a adoptat, începând cu anul 2013, o serie de
măsuri pentru stimularea acțiunii băncilor în direcția scăderii stocului
de credite neperformante și a îmbunătăţirii monitorizării evoluţiei
acestui indicator, ţinând cont de:
 volumul critic al NPL, reprezentând, în principal, credite cu
restanţe mai mari de 360 de zile și fără iniţierea de proceduri
judiciare (credite necolectabile);
 interesul scăzut al băncilor de a rezolva problema creditelor
neperformante și gradul redus de recuperare.
Prima iniţiativă a BNR a vizat în special asigurarea condiţiilor
pentru continuarea provizionării și garantării adecvate a creditelor
402
neperformante. Astfel, în anul 2013, s‐a solicitat reevaluarea garanţiilor

asociate creditelor, cu participarea auditorilor externi30.
Ulterior, în anul 2014, s‐a emis o reglementare pentru evidenţierea
separată, în conturi extrabilanţiere, a creditelor neperformante
acoperite în întregime cu provizioane. Drept urmare, din acel moment,
transferarea creditelor din bilanţ în afara acestuia putea fi realizată fără
ca băncile să renunţe la drepturile contractuale asupra fluxurilor
viitoare din creditele respective, evitându‐se hazardul moral generat de
așteptările debitorilor de a li se anula datoriile faţă de bănci.
Pentru stimularea procesului de rezoluţie a creditelor
neperformante, în același an au mai fost implementate o serie de măsuri
de supraveghere vizând (Georgescu, 2016):
 eliminarea creditelor neperformante necolectate acoperite
integral cu provizioane;
 acoperirea integrală cu provizioane a tuturor creditelor cu
restanţe de peste 360 de zile pentru care nu s‐au iniţiat
proceduri judiciare;
 acoperirea cu provizioane în proporţie de cel puţin 90% a
tuturor expunerilor faţă de debitorii aflaţi în insolvenţă;
 realizarea unui audit extern asupra metodologiilor contabile
folosite pentru determinarea valorii provizioanelor și a modului
de evaluare a colateralului.
Astfel, Banca Națională a României a impulsionat băncile
comerciale în direcţia intensificării operaţiunilor de curăţare a
bilanţurilor, precizând că instituţiile de credit trebuie să își elaboreze
propriile politici contabile privind operaţiunile de reducere directă a
valorii creditelor nerecuperabile acoperite integral sau parţial cu
ajustări pentru depreciere, care să aibă în vedere practicile bancare
general acceptate, prevederile Standardelor internaţionale de raportare
financiară și raţionamentul profesional, în condiţiile agreării acestora
de către auditorii financiari externi.
De asemenea, acţiunile de inspecţie întreprinse de banca centrală
în cursul anului 2014 au avut printre obiective verificarea modului în
care băncile restructurează creditele, în scopul evitării fenomenului de
evergreening, care constă în susţinerea financiară a clientului (deși
acesta nu‐și mai poate rambursa creditul) și, în consecinţă, evitarea

30 Acest proces a fost repetat în anii 2014 și 2015.
403
constituirii de către bănci a provizioanelor de risc corespunzătoare

(Raportul anual al BNR, 2014).
În scopul reflectării calităţii portofoliului de credite conform
standardelor europene, Banca Naţională a României a optat în
decembrie 2014 pentru introducerea metodologiei de calcul utilizate în
acest sens de Autoritatea Bancară Europeană (ABE31). Standardul
tehnic de raportare a expunerilor restructurate și neperformante emis
de ABE a avut ca scop armonizarea definiţiilor aplicabile la nivelul
Uniunii Europene, iar prin aceasta, furnizarea autorităţilor competente
de instrumente comparabile de evaluare a creditelor de acest tip, în
contextul prevenirii incertitudinilor care planează asupra calităţii
activelor băncilor și al evitării inconsecvenţei practicilor naţionale de
evaluare a calităţii activelor, îndeosebi în ceea ce privește delimitarea
categoriei activelor neperformante.
În cursul anului 2015, sectorul bancar românesc a menţinut
politica de rezoluţie a creditelor neperformante prin vânzarea sau
scoaterea acestora în afara bilanţului în cazul existenţei unei
provizionări integrale, cu impact pozitiv asupra calităţii portofoliului de
credite. Astfel, pe parcursul anului respectiv, s‐a continuat atenuarea
vulnerabilității sistemului bancar românesc generate de menţinerea
unui stoc substanțial de credite neperformante.
În acest context, în anul 2016, BNR a recomandat băncilor
acoperirea integrală cu provizioane a creditelor neperformante
negarantate pentru care există restanţe la plată de cel puţin 180 de zile,
urmată de eliminarea expunerilor din bilanţ.
Ca efect al acestui set de măsuri, rata creditelor neperformante s‐a
redus semnificativ, așa cum s‐a arătat anterior, de la 21,9% la finalul
anului 2013 la 13,5% în 2015 și la 9,6% în anul 2016, cu menţiunea că,
în luna decembrie 2017, indicatorul a ajuns la 6,4%. Soluţionarea
eficientă a creditelor neperformante în România a fost înlesnită de
consensul înregistrat la nivelul instituţiilor de credit pentru rezolvarea
eficientă a acestei categorii de împrumuturi.

31 Potrivit definiţiei ABE, expunerile neperformante sunt cele care îndeplinesc oricare
dintre următoarele criterii: i) sunt expuneri semnificative cu scadenţa depășită cu

peste 90 de zile; ii) se consideră că, în lipsa executării garanţiei reale, este
improbabil ca debitorul să își achite integral obligaţiile din credite, indiferent de
existenţa oricărei sume restante sau de numărul zilelor de întârziere la plată.
404
fondurilor proprii şi, implicit, în structura elementelor

constitutive ale acestora. Practic, evoluţia contribuţiei
elementelor componente la formarea fondurilor proprii totale
reflectă atât modificările aduse de trecerea de la normele
contabile românești la standardele contabile internaţionale, cât
şi noua viziune a cadrului de reglementare european postcriză,
care a avut ca obiectiv esențial consolidarea cantitativă a
capitalului băncilor şi îmbunătăţirea calităţii acestuia.
 În structura fondurilor proprii de nivel 1, în întreaga perioadă
analizată, cea mai semnificativă contribuţie şi‐au adus‐o
elementele de cea mai bună calitate (adică acelea care pot fi
utilizate imediat şi nerestricţionat), respectiv aporturile de capital
ale acţionarilor şi primele de emisiune aferente noilor acţiuni
emise, a căror pondere a crescut de la circa 60%37 din fondurile
proprii de nivel 1 în anul 2008 la 73% în 2017 (Graficul 4.56). În
același timp, contribuția componentei rezerve proprii ale băncilor
și rezultatul financiar (rezultatul reportat și cel curent auditat)
s‐au diminuat de la 40% din fondurile proprii de nivel 1 în 2008 la
27% în anul 2017, ca efect al scăderii performanțelor financiare
ale băncilor în intervalul postcriză. În perioada 2012–2014, în
condiţiile în care sistemul bancar a înregistrat pierderi, ponderea
acestei componente s‐a redus semnificativ (ajungând în anul 2014
la numai 7,5% din fondurile proprii de nivel 1).
 În ceea ce priveşte fondurile proprii de nivel 2, în componenţa
cărora partea cea mai importantă este reprezentată de
împrumuturile subordonate de la acționari, şi acestea au
contribuit la consolidarea fondurilor proprii totale, chiar dacă în
mod diferit de‐a lungul intervalului de timp analizat. În perioada
postcriză din anii 2008–2011, când autoritatea de supraveghere
a instituit o serie de măsuri pentru consolidarea rezistenţei la
şocuri a băncilor, concretizate inclusiv în contractarea de
împrumuturi subordonate de la acţionari, fondurile proprii de
nivel 2 au reprezentat în medie 21% (1,5 mld. euro) din
fondurile proprii totale. În intervalul următor, respectivele

37 Structura fondurilor proprii de nivel 1 pe principalele sale categorii de componente
(influențate cu ajustările prevăzute de cadrul legal).
413
Bancară Europeană ca fiind ridicat (12,5% în decembrie 2017).

Rentabilitatea economică (return on assets, ROA) a urmat îndeaproape
evoluţia rentabilităţii financiare, în condiţiile menţinerii constante a
raportului dintre activele totale și capitalurile proprii (leverage ratio,
efectul de pârghie) la circa 12,5. Indicatorul ROA, care a înregistrat
valori cuprinse între 2% și 3% în perioada 2001–2004, s‐a redus de la
1,6% în 2008 la 0,2% în anul de criză 2009, înregistrând valori negative
în perioada 2010–2014. Începând cu anul 2015, nivelul rentabilităţii
economice s‐a menţinut la valori de peste 1% (1,2% în 2015, respectiv
1,1% în 2016 și 1,3% în decembrie 2017).
4.6. Finanţarea de la instituţiile financiare nebancare40

și din alte surse – alternative la creditarea bancară
Un segment important al sectorului financiar din România este

reprezentat de IFN, aceste entităţi fiind soluţia de creditare la care a
apelat o parte importantă a populaţiei, precum și numeroase firme
(în special de mici dimensiuni). Astfel, dacă în luna iunie 201041
numărul de debitori42 ai IFN era de 1,77 mil., din care 96% (1,7 mil.)
erau persoane fizice, la finele anului 2017, numărul debitorilor a crescut
cu 12%, la 1,99 mil., din care 97% (1,94 mil.) sunt persoane fizice.
Din punct de vedere valoric, creditele totale acordate de IFN s‐au
menținut relativ constante în perioada analizată (la circa 5,3 mld. euro).
În structură, evoluţiile au fost diferite în cazul celor două segmente de
creditare:
 creditarea populaţiei a crescut semnificativ, cu 56% (respectiv
+0,5 mld. euro, de la 0,9 mld. euro la 1,4 mld. euro);
 expunerile faţă de societăţi comerciale s‐au redus cu 11%
(–0,5 mld. euro, de la 4,4 mld. euro la 3,9 mld. euro).
În acest context, ponderea creditelor acordate populaţiei în totalul
creditelor acordate de IFN s‐a majorat de la 17% în iunie 2010 la 26%

40 IFN se referă la entităţile înscrise în Registrul general (nu sunt incluse casele de
ajutor reciproc și casele de amanet).

41 Analiza a fost efectuată pentru perioada iunie 2010–decembrie 2017, fiind
condiţionată de disponibilitatea surselor de date.
42 Persoane fizice și societăți comerciale.
418
la sfârșitul anului 2017 (+9 p.p.). Totuși, creditele firmelor continuă să

fie preponderente în soldul total al acestor împrumuturi (74% în
decembrie 2017), pe fondul unei valori medii unitare semnificativ mai
mari a finanțării firmelor faţă de populaţie.
Stocul creditelor acordate de IFN companiilor (3,9 mld. euro în
decembrie 2017) este concentrat în sectorul servicii și utilităţi (39%
din total, respectiv 1,5 mld. euro), comerţ (21%, adică 0,8 mld. euro) și
agricultură (19%, respectiv 0,7 mld. euro). Portofoliul corporatist de
credite este denominat în proporţie de 83% în valută, fapt care necesită
o prudență sporită în gestionarea acestora de către IFN, ţinând cont de
preponderenţa debitorilor neacoperiţi la riscul valutar: 64% dintre
debitorii IFN din rândul companiilor sunt microîntreprinderi, iar 27%
sunt întreprinderi mici, ambele categorii de firme de dimensiune
redusă cumulând 91% din numărul total de debitori. Numărul de
companii care au apelat la credite de la IFN a scăzut semnificativ în
perioada iunie 2010–decembrie 2017, cu 29% (–21,6 mii de unităţi),
respectiv de la 74,4 mii de unităţi la 52,8 mii de firme.
În cazul populaţiei, concomitent cu avansul de 56% al creditelor
contractate de la IFN, în intervalul de timp analizat s‐au înregistrat
modificări structurale importante în stocul de credite aferent acestui
sector. Astfel, dacă la jumătatea anului 2010 creditele de consum
pentru nevoi personale reprezentau circa 30% din portofoliul de
credite acordate de IFN populaţiei, în anul 2017, acestea au ajuns să
reprezinte de aproape două ori mai mult, respectiv 59% din total.
Evoluţia a fost înregistrată în contextul în care această destinaţie a
creditelor a cunoscut cea mai accelerată creștere în perioada
analizată dintre toate tipurile de credit (+167%, respectiv +0,5 mld.
euro, de la 0,3 mld. euro în iunie 2010 la 0,8 mld. euro în decembrie
2017, Graficul 4.60).
Creditele acordate de IFN prin intermediul cardurilor, similar
creditelor pentru nevoi personale, s‐au majorat însă cu un ritm mai
temperat (+50%, de la 0,2 mld. euro în iunie 2010 la 0,3 mld. euro în
2017). Pe de altă parte, a avut loc o scădere drastică atât a ponderii
creditelor de consum pentru achiziţionarea de bunuri, de la circa 30%
din portofoliul IFN la începutul perioadei de analiză (iunie 2010) la
15% în decembrie 2017, cât și a creditelor ipotecare (de la 11% din
totalul creditelor la 2%, Graficul 4.61). Astfel, volumul creditelor
419
Mai mult, creditelor contractate de către populaţie de la IFN li se

adaugă și împrumuturile de la casele de ajutor reciproc (CAR), care
însumau la finele anului 2017 un volum estimat43 de 1,1 mld. euro,
respectiv cu 0,7 mld. euro (+175%) mai mult faţă de luna decembrie
2008 (când aceste credite aveau o valoare estimată de 0,4 mld. euro). Se
constată că și volumul creditelor de la CAR este, de asemenea, însemnat,
reprezentând aproape 80% din stocul de credite acordate de IFN
persoanelor fizice.
Erodarea puterii de cumpărare a numeroși cetăţeni, din cauza
neregăsirii decât la un nivel redus a creșterii economice în veniturile lor,
este confirmată nu numai de avansul creditelor contractate de aceștia de
la IFN (în pofida dobânzilor ridicate) și de accelerarea împrumuturilor de
la CAR, ci și de rapiditatea creșterii numărului de case de amanet din
România și a volumului de activitate a acestora, ceea ce demonstrează
necesitatea urgentă pe care mulți cetăţeni o resimt pentru diverse sume
de bani. Astfel, în ultimii zece ani, numărul caselor de amanet a crescut de
3,3 ori (+2100 de unităţi), de la 900 în anul 2006 la aproximativ 3000 în
2016. Mai mult, acest tip de entităţi au fost foarte profitabile în perioada
2006–2016, indicatorii ROE și ROA pentru casele de amanet44 fiind, an de
an, semnificativ mai mari comparativ cu nivelul mediu înregistrat pentru
ansamblul sectorului companiilor nefinanciare. De exemplu, în anul
2006, ratele de rentabilitate a activelor, respectiv a capitalurilor erau de
aproape 3, respectiv 4 ori mai ridicate comparativ cu media pe economie
(56% faţă de 21%, respectiv 32% faţă de 8%). În anul 2016, deși ecartul
dintre profitabilitatea caselor de amanet și restul firmelor s‐a redus ușor,
acest tip de companii continuă să prezinte rate ridicate ale rentabilităţii
(ROE de 25% comparativ cu 17% pentru ansamblul companiilor,
respectiv ROA de 15% faţă de media de 6%).
Activitatea caselor de amanet a crescut semnificativ în intervalul
analizat, fapt evidenţiat de avansul cu 94% al numărului de salariaţi
(+2,9 mii de persoane, de la 3,1 mii în 2006 la 6 mii în 2016) și de

43 Datele BNR acoperă circa 50% din numărul efectiv de CAR. Conform informațiilor
efectiv raportate, volumul de credite acordate de CAR este de 0,7 mld. euro în
decembrie 2017, respectiv mai mare cu 0,3 mld. lei (+88%) faţă de luna decembrie
2008 (când aceste credite erau în valoare de 0,4 mld. lei).
44 Analiză bazată pe informaţiile despre casele de amanet active la finalul fiecărui an, care
au depus bilanţul la MFP în perioada 2006–2016. Gradul mediu de acoperire a bazei de

date a MFP este de 80%, oscilând între 96% în anul 2006 și 63% în 2016.
422
Opțiunea pentru câștiguri cât mai rapide și cu risc ridicat a multor

cetăţeni este demonstrată și de creșterea activităţii firmelor din
domeniul jocurilor de noroc și pariurilor.
Constatările prezentate anterior fundamentează concluzia că
evoluţiile favorabile recente (creșterea PIB în perioada 2010–2016 cu
18% în termeni reali) nu s‐au reflectat în mod adecvat în creșterea
puterii de cumpărare a marii majorităţi a populaţiei, îndeosebi a
categoriilor de cetăţeni cu venituri reduse.
4.7. Remarci finale
Pe fondul progresului tehnic, al modificărilor profunde în structura

pe ramuri a economiilor și al modernizării formelor de organizare a
societăţilor, importanţa capitalului financiar pe plan mondial a crescut
semnificativ în ultimii 30 de ani.
Și în România, contribuţia relativă a sectorului financiar în totalul
capitalului din economie s‐a dublat în perioada 1997–2016, evoluţie
înregistrată în contextul în care capitalul instituţiilor financiare a
crescut semnificativ mai rapid comparativ cu avansul capitalului
firmelor din economia reală.
În structura capitalului sectorului financiar s‐au manifestat
schimbări semnificative, în sensul creșterii accelerate a ponderii
proprietăţii private, în cadrul acesteia, cea mai substanţială majorare
înregistrând‐o capitalul străin.
Intrările de capital privat extern din perioada 2004–2008 au permis
creșterea accentuată a ratei de investire cu mult peste cea de economisire
internă, ceea ce a provocat deficite de cont curent nesustenabile (îndeosebi
în anii 2007 și 2008) și, implicit, un dezechilibru valutar substanţial. În
acest context, în perioada 2009–2011, a fost necesară o corecţie
economică internă majoră, precum și atragerea unor finanţări însumând
18 mld. euro de la instituţiile financiare internaţionale în perioada
2009–2012 (din totalul de 19 mld. euro contractat iniţial).
Nivelul poziţiei investiţionale internaţionale nete a României a
depășit pragul de alertă stabilit de Comisia Europeană pentru
identificarea și corectarea dezechilibrelor macroeconomice în anul
2006. Majorarea substanţială a soldului negativ al poziţiei investiţionale
425
internaţionale a României în perioada 2003–2006 a fost determinată de

creșterea obligaţiilor noastre externe. Din perspectiva tipologiei
instrumentului de finanţare externă, partea dominantă a majorării
acestor obligaţii faţă de străinătate a fost localizată la împrumuturile
acordate de nerezidenţi (inclusiv sub formă de credite intragrup care se
înregistrează în categoria investiţii străine directe). Aceste împrumuturi
din străinătate au generat creșterea datoriei externe, fiind contractate
aproape integral de sectorul privat.
Tendinţa de deteriorare a poziţiei investiţionale internaţionale
nete a cunoscut o nouă accelerare începând cu anul 2007 și a continuat
până în anul 2012, când a fost atins minimul istoric. Situaţia PIIN s‐a
ameliorat începând cu anul 2013, ajungând în trimestrul al doilea al
anului 2017 să reprezinte un nivel similar celui din 2008. Evoluțiile
menționate sunt justificate în contextul economisirii interne
insuficiente și al procesului de recuperare a decalajelor de dezvoltare
față de statele avansate, cu condiția ca aceste fluxuri (ISD, împrumuturi
de la bănci etc.) să genereze creșterea sustenabilă a PIB și ridicarea
standardului de viață al cetățenilor, ceea ce nu s‐a înregistrat la un nivel
satisfăcător în România.
Evoluţiile prezentate demonstrează importanţa unei economisiri
interne consistente, ca suport al creșterii economice sustenabile a ţării,
având în vedere că fluxurile străine, în special cele cu scop speculativ
prezintă variații ridicate, deoarece sunt vulnerabile la șocuri. Este
necesară, de asemenea, îmbunătăţirea structurală a surselor externe de
finanţare, în sensul creșterii ponderii participaţiilor la capital ale
investitorilor străini în detrimentul împrumuturilor, care generează
datorie externă și sunt extrem de volatile, așa cum arată atât evoluţiile
din România, cât și constatările pe plan internaţional. Acest lucru este
valabil și în cazul investiţiilor străine directe (ISD) care, în realitate, au
condus la câștiguri de competitivitate limitate pentru România, în
contextul unor variaţii semnificative ale intrărilor de astfel de fluxuri,
precum și al calităţii slabe a acestora.
Politica fiscală și cea a veniturilor, care au fost puternic prociclice în
perioada de boom, au condus la accentuarea deficitului bugetar după criză
și aproape la triplarea datoriei publice, la 37,6% din PIB în 2016 (de la
13% din PIB în 2008). Costurile retragerii capitalurilor străine din
România au fost ridicate, constând în ajustări dramatice pentru cetăţeni și
426
firme, efectul pozitiv al acestor resurse externe asupra României fiind

anihilat de amplitudinea corecţiei economice aplicate după declanșarea
crizei.
În fapt, grupuri restrânse de cetăţeni au încasat „dividendele”
boomului, iar costul ajustării a fost „suportat la comun” de majoritatea
populaţiei. În termeni relativi, cei cu venituri mici și medii au plătit
substanţial mai mult pentru ajustarea economiei românești decât cei cu
venituri mari, ceea ce a cauzat tensiuni sociale majore și presiuni asupra
viitoarei politici fiscale și a veniturilor, începând cu anul 2012, pentru
corectarea marilor inechităţi provocate de această ajustare.
Evoluţia PIB pe locuitor (la PPS) în România în perioada 2003–2016
și comparaţia dinamicii acestuia faţă de alte ţări foste socialiste arată că
intrarea în NATO și aderarea la UE au reprezentat momente decisive
pentru modernizarea economiei românești, aceasta fiind singura soluţie
viabilă și eficientă pentru orientarea ireversibilă a României spre valorile
democraţiilor occidentale, cu un raport cost‐beneficiu rezonabil. Cu toate
acestea, România continuă să aibă un standard de viaţă al cetăţenilor
mult mai scăzut decât în celelalte state avansate membre UE. Mai mult, în
contextul acumulării scăzute de capital, al ratei reduse de ocupare a
forţei de muncă, al calităţii modeste a instituţiilor, România nu este
ocolită de riscul intrării în capcana venitului mediu (middle income trap),
respectiv, odată atins un anumit nivel mediu al veniturilor, există
pericolul de stagnare la acea valoare.
În ţările expuse fluxurilor de capital străin, cum a fost (și este în
continuare) cazul României, începând cu anul 2003 și îndeosebi după
liberalizarea contului de capital în luna septembrie 2006, se impunea
minimizarea potenţialului destabilizator al acestor fluxuri cauzat de
volatilitatea lor ridicată, printr‐un mix de politici economice corecte și
responsabile. Puteau fi evitate în acest fel costurile ridicate ale retragerii
capitalurilor străine, constând în ajustări dureroase pentru cetăţeni și
firme. Din nefericire, nu a fost și cazul României, unde fluxurile de capital
străin au „aterizat” pe un teren fragilizat de politicile prociclice din
perioada 2005–2008, efectul pozitiv al resurselor externe fiind drastic
anihilat de amplitudinea corecţiei economice după declanșarea crizei.
Fluxurile de resurse externe primite de bănci au permis ridicarea
calităţii infrastructurii și a instrumentelor de comerţ bancar la nivel
european, contribuind la modernizarea României. În același timp însă, se
427
impune a fi subliniat faptul că fluxurile intense de capital străin

înregistrate începând cu anul 2004 nu au reprezentat un gest caritabil
din partea investitorilor, ci au fost generate de interesul lor economic,
deoarece diferenţialul mediu de dobândă a fost substanţial atât între anii
2004 și 2008, cât și ulterior. Volatilitatea ridicată a fluxurilor externe de
capital, contribuţia acestora la apariţia în România a unor dezechilibre
externe care au ajuns la cote total nesustenabile, precum și ratele ridicate
ale dobânzilor care au revenit proprietarilor acestor capitaluri conduc la
concluzia că, în general, investitorii străini au avut ca scop esenţial, așa
cum este normal în economia de piaţă, maximizarea profiturilor proprii
pe termen scurt. În aceste condiţii nu se putea asigura – chiar în condițiile
unor intrări substanțiale de capital străin, mai ales pe fondul opţiunii
autorităților românești pentru un stat minimal (ce a echivalat cu lipsa
politicilor publice sectoriale) – dezvoltarea sustenabilă a economiei
autohtone pe termen lung.
Pe baza resurselor externe, băncile au sporit masiv creditarea
începând din anul 2004. Intensificarea creditării a majorat semnificativ
cererea internă în perioada de boom economic, cu efect asupra
deteriorării accentuate a soldului contului curent.
BNR a reacţionat timpuriu la accelerarea creditării, odată cu
intensificarea intrărilor de capital străin, prin utilizarea complementară a
instrumentelor monetare cu cele prudenţiale, ceea ce a contribuit la
întărirea rezilienţei sistemului bancar la șocuri, prin acumularea de
rezerve suplimentare de lichiditate și de capital și depășirea de către
bănci a recentei crize financiare fără apelul la fonduri publice, cu
menţinerea stabilităţii financiare a ţării.
Activitatea bancară continuă să fie puternic dominantă în cadrul
sectorului financiar, anumite modificări structurale pozitive
manifestându‐se în ultimii ani, respectiv avansul semnificativ al ponderii
activelor aferente pieţei de capital și fondurilor de pensii.
Reformele economice profunde aplicate după 1990, inclusiv
privatizarea băncilor de stat, intrările de capital străin, criza, ieșirile
masive de resurse externe din bănci în perioada postcriză, procesul de
consolidare a sistemului bancar au determinat fluctuaţii ample ale
gradului de intermediere bancară. Astfel, acest indicator s‐a contractat de
la 79,7% în anul 1990 la 62,4% în 1991, pentru ca apoi să se reducă
substanţial, la 23,4% în 1996, la 14% în 1997 și la minimul istoric de
428
9,2% în anul 2000. Ulterior, cu precădere după anul 2004, gradul de

intermediere a sporit rapid, pe fondul privatizărilor din sectorul bancar
și al fluxurilor de capital străin (care au condus la consolidarea prezenţei
băncilor străine în sistemul financiar autohton), până la 38,5% din PIB în
anul 2009.
Din anul 2012 a avut loc o reducere accentuată a intermedierii până
la 27,2% din PIB în 2017 (din care împrumuturile acordate companiilor
și populației însumează numai 26,4% din PIB), pe fondul scăderii masive
a resurselor plasate în România de băncile‐mamă și al lipsei cererii de
credite în general, a cererii solvabile în special.
Considerăm că aspectele constatate mai sus sunt rezultatul
asimetriilor manifestate în cadrul reformelor economice din timpul
ultimilor aproape 30 de ani – care pot fi sintetizate ca un sold excedentar
și în creștere de la un an la altul între libertăți și drepturi tot mai extinse,
pe de o parte, respectiv răspunderi și obligații tot mai reduse, pe de altă
parte, sold localizat la nivelul unor grupuri restrânse de cetățeni, în
defavoarea restului populației, la care raportul menționat este de sens
contrar –, precum și al numeroaselor disfuncții și ilegalități care se
manifestă în economia de piață autohtonă. Toate acestea provoacă în
prezent un eșec major al economiei de piață românești, concretizat în
contracția semnificativă a intermedierii financiare (aferente
companiilor și populației) la nivelul de 26,4% din PIB în 2017 (față de
38,5% la finele anului 2009) – reflectare directă a indisciplinei cronice
financiare și de plată din sectorul firmelor, la care se adaugă starea de
sărăcie accentuată a numeroși cetățeni, care nu le permite accesul la
creditele necesare asigurării unui standard de viață decent.
În aceste condiţii, o provocare importantă pentru sectorul financiar
este reprezentată de creșterea intermedierii financiare, îndeosebi pe
segmentul firmelor, în contextul în care acestea continuă să apeleze
substanțial la creditarea de la instituţiile financiare din străinătate, în
pofida reducerii semnificative în România a ratelor dobânzii la creditarea
în lei. Atragerea firmelor care contractează credite din străinătate în baza
de clienţi a băncilor autohtone ar conduce la majorarea, în mod ipotetic, a
ponderii creditelor acordate sectorului companiilor în PIB de la 12,2% în
luna decembrie 2017 la 18% (+5,8 p.p.), precum și a gradului de
intermediere financiară din România de la 27,2% din PIB la 33%.
Sistemul bancar românesc este dominat de nerezidenţi, care deţin și
75% din capital în anul 2016 (+30 puncte procentuale faţă de 1997).
429
Activele bancare aparţin, în proporţie covârșitoare, tot capitalului străin

(91% din total).
Creșterea rapidă a creditării sectorului neguvernamental în
perioada 2003–2016 a fost localizată la populaţie în proporţie de 57%,
iar la firme în proporţie de numai 43%. Aceste evoluţii au permis:
i) modernizarea dotării unui număr relativ ridicat de gospodării ale
populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată, precum și achiziţionarea
de locuinţe de unii cetăţeni și ii) accesul firmelor, preponderent al
microîntreprinderilor, la creditul bancar.
Gradul de îndatorare a populaţiei s‐a dublat în perioada de boom de
la 25% în martie 2005 la 53% în decembrie 2007, în prezent
ajustându‐se la 27% (din care pentru credite ipotecare se înregistrează
un nivel de 35%). În structură, se impune subliniat că grupa cetățenilor
cu cele mai reduse salarii prezintă cel mai ridicat nivel al îndatorării,
indiferent de destinația împrumutului (consum sau ipotecar), limitând
potențialul de creditare la nivelul populației.
De asemenea, societăţile comerciale manifestă o înclinaţie scăzută
de a apela la împrumutul bancar intern, pe fondul nivelului ridicat al
creditului comercial, la care se adaugă credite substanţiale obţinute de la
acţionari și creditori externi.
După criză, creditele populaţiei pentru consum au fost înlocuite
gradual de cele pentru locuinţe. Un aport semnificativ la această evoluţie
l‐a avut implementarea, începând cu semestrul II 2009, a programului
guvernamental Prima casă, în timp ce creditele pentru locuinţe în afara
programului guvernamental de profil au crescut numai marginal.
Expansiunea rapidă a creditării și efectele crizei au condus la
acumularea unui volum ridicat de credite neperformante, rezolvate
substanţial în ultimii ani. Aceste credite au fost cauzate în proporţie
covârșitoare de firme, iar în cadrul acestora, de microîntreprinderi. În
cazul finanţărilor acordate populaţiei, creditele de consum au cauzat
cea mai mare parte a restanţelor. Împrumuturile pentru locuinţe
reprezintă numai o treime din valoarea totală a creditelor neperformante
ale populaţiei. În ambele cazuri, majoritatea creditelor restante au fost
acordate în perioada de boom economic și al creditării, respectiv în
anii 2007 și 2008.
BNR a adoptat, începând cu anul 2013, o serie de măsuri pentru
stimularea acțiunii băncilor în direcția scăderii stocului de credite
430
neperformante și a îmbunătăţirii monitorizării evoluţiei acestui

indicator.
De asemenea, după criză, băncile au fost obligate de BNR, pentru
menţinerea solvabilităţii, să‐și majoreze capitalul social cu 3,5 mld. euro,
din care aportul de capital de la acţionari a reprezentat 77% din total
(2,7 mld. euro), iar reinvestirea profiturilor obţinute de bănci, restul de
23% (0,8 mld. euro). În aceste condiţii, sistemul bancar din România a
fost foarte bine capitalizat și cu un nivel adecvat de lichiditate pe toată
perioada analizată. De altfel, România face parte dintr‐un grup restrâns
de doar cinci state membre, ale căror sisteme financiare nu au primit
niciun fel de sprijin financiar din partea guvernului. În prezent, sistemul
bancar dispune de un excedent substanţial de resurse raportat la
plasamentele efectuate către clienţii persoane fizice și juridice.
În ultimii ani, băncile au vândut portofolii substanţiale de credite
neperformante ale populaţiei și firmelor la preţuri foarte scăzute, situate
în medie între 8,5% și 10% din valoarea nominală a împrumuturilor
respective, această situaţie justificând analiza ANAF din perspectiva
legalităţii eventualelor optimizări fiscale efectuate în cadrul acestor
operaţiuni.
Intrările mari de resurse externe, începând cu 2004, în băncile din
România, o ţară cu firme subcapitalizate și o populaţie slab dotată cu
bunuri elementare de folosinţă îndelungată, au alimentat apetitul ridicat
al populaţiei și firmelor pentru credit, îndeosebi în valută, pe fondul
aprecierii leului. Expansiunea rapidă a creditului bancar s‐a înregistrat în
contextul unui nivel foarte scăzut al educației financiare în rândul
populației. Nici în perioada recentă situația nu s‐a ameliorat, studii în
domeniu (Standard & Poor’s, 2015) arătând că România se află pe ultimul
loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește educația financiară. Numai
22% dintre cetățeni sunt educați financiar, nivel cu 30 p.p. mai redus față
de media UE (52%) și semnificativ mai scăzut prin comparație cu alte
state foste socialiste: Cehia (58%), Ungaria (54%), Slovacia (48%),
Polonia (42%), Bulgaria (35%) etc.
În acest context, „metabolizarea” de către populaţie și firme a
volumului masiv de credite primite de la bănci s‐a dovedit a fi fost dificilă,
în condiţiile manifestării crizei din 2009 și ale corecţiei economice
substanţiale din anii 2010–2011, care a provocat costuri financiare mari
la nivelul unor segmente relativ mari ale populaţiei, la firme și bănci
(pierderi și necesitatea recapitalizării).
431
În prezent, România dispune în sistemul bancar de suficienţi bani, la

un grad sustenabil de îndatorare privată externă. Banii nu înseamnă însă
automat credit nici către firme, nici către populaţie. Aceste entităţi
trebuie să fie bancabile, să deţină o capacitate financiară adecvată și să‐și
asume responsabilitatea de a rambursa împrumutul către bănci în
condiţiile contractuale stabilite. Mai mult, creditul nu reprezintă automat
capital (capitalul este o resursă proprie permanentă, constituită din
economisirea anterioară a acţionarului, pe când creditul constituie o
resursă temporară împrumutată de la bănci, bazată pe economisirea
temporară a deponenţilor în bănci). Capitalul se formează legal din
acumulări proprii ale întreprinzătorilor și donaţii, reprezentate, în cazul
României, de fondurile europene (pentru capitalizarea firmelor este
necesar efortul propriu al acţionarilor, în condiţiile unei discipline ferme
de plăţi, în scopul acumulării anuale de capital din profitul obţinut și prin
accesarea intensivă a fondurilor europene). Creditul nu reprezintă decât
o sursă complementară a resurselor permanente ale investitorului.
Creșterea creditelor contracte de populaţie de la IFN, în pofida ratelor
ridicate ale dobânzii practicate de aceste entităţi, demonstrează
dificultăţile financiare în creștere ale unei părţi importante a populaţiei
României. Necesitatea urgentă resimţită de mulţi cetăţeni pentru diferite
sume de bani s‐a concretizat și în apelul tot mai frecvent al acestora la
serviciile caselor de amanet, precum și la sistemul jocurilor de noroc și al
pariurilor. Evoluţiile menţionate sunt înregistrate în contextul unei
inegalităţi foarte accentuate și în continuă adâncire a veniturilor
persoanelor fizice.
Reluarea pe baze sănătoase a creditării bancare în România
necesită, pe lângă îmbunătăţirea educaţiei financiare a firmelor și a
populaţiei, transformarea instituţiilor de credit în factori activi de
atragere a clienţilor, de informare a acestora conform practicilor
europene, precum și sporirea capacităţii de analiză financiară a
funcţionarilor bancari, îndeosebi pentru sectorul societăţilor comerciale.
Se impune conștientizat de către toţi actorii sociali faptul că democraţia
și economia de piaţă aduc cu ele nu numai libertate individuală, ci și
răspundere individuală, care trebuie manifestată pe baze mai solide,
moderne, în toate domeniile activității economico‐sociale, inclusiv în
relaţia dintre bănci și clienţi.
432

Cuprins

Raportul dintre factorii capital şi muncă – expresie a relaţiei

eficacitate‐echitate ..................................................................................................... 436
5.1. Analiza raportului capital–muncă ............................................ 436
5.2. Drumul de la producţie la salariu şi profit ........................... 441
5.2.1. Consumul intermediar, încărcat de multe ori
nejustificat, comprimă valoarea adăugată
brută şi, implicit, salariile ........................................... 441
5.2.2. Raportul dintre venitul naţional brut şi
produsul intern brut s‐a deteriorat ........................ 445
5.2.3. Balanţa puterii efective dintre capital
şi muncă reflectă situaţia nefavorabilă
a salariaţilor ..................................................................... 449
5.3. Mecanismele de distribuire şi redistribuire ale
valorii nou create ............................................................................ 460
5.3.1. Statul a avantajat capitalul şi a slăbit forţa
de negociere a muncii ................................................. 460
5.3.2. În loc de „flexibilizarea muncii” au avut loc
precarizarea muncii şi consolidarea puterii
capitalului ........................................................................ 465
5.3.3. Veniturile din muncă sunt accentuat polarizate ... 479
5.3.4. Adâncirea semnificativă a disparităţilor
sociale începând cu anul 2005 ................................. 485
echilibrului sustenabil între remunerarea muncii
și a capitalului ................................................................................... 492
5.4.1. Politica fiscală și ciclul economic ............................. 492
5.4.2. Nivelul veniturilor fiscale și cel al veniturilor
bugetare totale sunt foarte reduse ......................... 494
434
Capitolul 5. Raportul dintre capital şi muncă – expresie a relaţiei eficacitate‐echitate
5.4.3. Impozitarea progresivă a venitului

global – instrument de stimulare economică
şi asigurare a echilibrului social .............................. 498
5.5. Remarci finale .................................................................................... 507

435

Capitolul 5

RAPORTUL DINTRE FACTORII CAPITAL
ŞI MUNCĂ – EXPRESIE A RELAŢIEI
EFICACITATE‐ECHITATE

Capitolul prezintă evoluția raportului dintre remunerarea
capitalului și cea a muncii, precum și mecanismele de distribuire și
redistribuire ale valorii nou‐create, care imprimă dinamica balanței
puterii de negociere dintre capital și muncă. De asemenea, este reliefat
rolul politicii fiscale ca pârghie esențială pentru asigurarea echilibrului
sustenabil între salariu și profit.
5.1. Analiza raportului capital–muncă
În plan economic, raportul capital‐muncă, reflectat prin relaţia

profit‐salarii, este, din perspectivă politico‐instituţională, expresia
raportului piaţă‐stat, respectiv, în plan economico‐moral, a relaţiei
eficacitate economică‐echitate socială.
Conceptul de eficacitate are un sens precis în economia producției,
reflectând situația în care alocarea resurselor rare între diferiți
producători și utilizarea acestor resurse conduc la o mulțime de bunuri
produse, astfel încât nu există alte mulțimi de mărfuri care să conțină o
cantitate mai mare a fiecăruia din bunurile produse (Jessua et al., 2006).
Aceasta înseamnă că alocarea resurselor rare între producători și a
bunurilor produse între consumatori se face astfel încât nu există nicio
altă situație care să ofere fiecărui consumator o satisfacție mai mare
decât în starea dată, aceasta din urmă purtând numele de „stare de
randament social maxim” sau „optim al lui Pareto”.
În ceea ce privește noțiunea de echitate, aceasta este mai vagă,
deoarece este determinată de o apreciere morală subiectivă; în practică,
se spune despre o situație că este „echitabilă” dacă ea satisface criteriile
care fac obiectul unui larg consens în societate (Jessua et al., 2006).
436
Știința economică a încercat să răspundă, referitor la noțiunea de

eficacitate, întrebării privind „cum să se utilizeze cât mai bine resursele
rare”. Pornind de la Adam Smith, gândirea economică a încercat să
precizeze sensul sintagmei „cât mai bine”. Teoria elaborată în acest sens
de Leon Walras și Vilfredo Pareto, punct de referință în știința
economică, se întemeiază, în sinteză, pe doi piloni fundamentali: i) cel al
conceptualizării precise a eficacității (optimul lui Pareto) și ii) cel al
mijloacelor care permit realizarea eficacității (echilibrul general). În
esență, aceste obiective se pot formula astfel: se poate atinge optimul
lui Pareto organizându‐se schimburile printr‐un sistem transparent de
prețuri ale bunurilor și serviciilor, în cadrul unei piețe concurențiale. În
acest context, teoreticienii pieței libere susțin că intervenția economică
a statului se impune a fi limitată la două acțiuni principale: i) asigurarea
condițiilor pentru manifestarea unei concurențe cât mai corecte și
ii) realizarea unei anumite redistribuiri a avuțiilor, pentru a reduce
inegalitățile rezultate din funcționarea liberă a mecanismelor de piață
(Jessua et al., 2006).
Teoria economică standard este „neutră” în ceea ce privește
justiția socială, care intră în sfera instanțelor politice. Economia poate
contribui la o reflecție asupra echității, redevenind în mai mare măsură
o știință morală și politică și preluând chiar din valențele filosofiei
economice. Lucrările de început al lui J. Rawls (bazate pe ipoteza
conform căreia indivizii se pot înțelege asupra unor principii generale
de echitate, presupunându‐se că indivizii nu știu ce loc vor ocupa în
societate) și ale lui A.K. Sen au definit principiile teoriei care conciliază
libertatea individuală și respectarea cerințelor generale de echitate.
Progresul tehnologic, creșterea nivelului de trai, acumulările culturale,
conturarea mai clară a rolului statului ca factor de reglare a pieței au
îmbunătățit funcționarea democrației și distribuția mai echitabilă a
veniturilor și a averii în societate (Jessua et al., 2006).
Trecând la analiza empirică a raportului dintre remunerarea
muncii și cea a capitalului, se constată că, în România, evoluţia ponderii
salariilor în produsul intern brut46 a fost în declin, îndeosebi după

46 Produsul intern brut reflectă totalitatea activităţii economice realizate pe teritoriul
unei ţări atât de rezidenţi, cât şi de nerezidenţi şi se concretizează în valoarea

adăugată brută obţinută în ţară de români şi străini.
437
Sintetizând, pe baza datelor prezentate, se constată că în România

s‐a diminuat semnificativ partea care revine muncii atât din PIB, cât şi
din VNN şi VAN comparativ cu anii 2000. De asemenea, deloc
îmbucurător, România se situează pe antepenultimul loc în Uniunea
Europeană privind ponderea salarizării în macroagregatele menţionate.
Acest parametru se află la un nivel semnificativ mai scăzut decât în
ţările dezvoltate (Germania, Franţa şi SUA) şi are valori mai reduse
comparativ şi cu fostele state socialiste, de exemplu, Bulgaria şi Polonia,
cu menţiunea că „perechea” noastră codaşă în UE la acest parametru
este Grecia (33,5% din PIB), exceptând Irlanda (29,4% din PIB), cu
particularităţi din punctul de vedere al politicii fiscale, nefiind
comparabilă în acest context.
Cauzele generale ale acestei situaţii nefavorabile privind
remunerarea muncii sunt asociate schimbărilor profunde din structura
economiei româneşti faţă de anii 2000, reflectate în special în dispariţia
multor poziţii de lucrători calificaţi cu salarii mai mari în fabrici şi
înlocuirea acestora cu angajaţi preponderent în domeniul serviciilor,
având în general calificare profesională redusă şi, implicit, salarii mai
scăzute. Este cazul comerţului, turismului, restaurantelor, altor prestaţii
pentru populaţie etc.
5.2. Drumul de la producţie la salariu şi profit
5.2.1. Consumul intermediar, încărcat de multe ori nejustificat, comprimă

valoarea adăugată brută şi, implicit, salariile
Determinarea diferiţilor indicatori care reprezintă baza de

raportare pentru stabilirea ponderii remunerării muncii, respectiv
produsul intern brut, venitul naţional net şi valoarea adăugată netă, se
fundamentează pe metodologia europeană privind conturile
naţionale49.
Produsul intern brut, care reprezintă rezultatul activităţii
desfăşurate de rezidenţi şi nerezidenţi pe teritoriul unui stat, se
calculează adăugând impozitele pe produs la valoarea adăugată brută

49 Sistemul european de conturi (2010) utilizat în raportările EUROSTAT.
441
(VAB) şi scăzând subvenţiile pe produs din aceasta. La rândul ei, VAB

se determină diminuând valoarea producţiei efective cu volumul
consumului intermediar (CI), care reprezintă valoarea totală
a bunurilor şi serviciilor utilizate ca intrări în procesul de producţie
(Graficul 5.4). Rezultă că:
Produsul intern brut = Valoarea adăugată brută + Impozitul
pe produs – Subvenţii pe produs,
Valoarea adăugată brută = Producţia totală – Consumul intermediar
Graficul 5.4. Determinarea valorii adăugate brute şi a venitului

naţional net
În ceea ce priveşte venitul naţional net, acesta se obţine din

ajustarea venitului naţional brut cu nivelul cheltuielilor cu amortizarea,
în condiţiile în care termenul anterior (VNB), care exprimă rezultatul
activităţii desfăşurate de rezidenţi atât în ţară, cât şi peste hotare, se
determină pornind de la PIB, la care se adaugă soldul veniturilor
(primare) din relaţiile cu străinătatea, respectiv veniturile realizate de
rezidenţi în străinătate minus veniturile obţinute de nerezidenţi din
economia autohtonă.
În consecinţă,
VNB = PIB + Soldul schimburilor cu străinătatea
VNN = VNB – Cheltuielile cu amortizarea
442
Valoarea adăugată netă se calculează, în mod similar venitului

naţional net, prin ajustarea cu valoarea agregată a cheltuielilor cu
amortizarea a valorii adăugate brute (Graficul 5.5). La rândul ei,
valoarea adăugată netă se împarte între remunerarea salariaţilor şi
profitul brut, după ajustarea cu venitul mixt (a se vedea Caseta 5.1
privind conţinutul noţiunii de venit mixt).
Aşadar, VAN = Valoarea adăugată brută – Cheltuielile cu amortizarea
Graficul 5.5. Repartizarea valorii adăugate nete ajustate cu

venitul mixt
Pentru o imagine corectă a proporţiei repartiţiei valorii nou create

de societate între salarii şi profit, este necesară examinarea parcursului
indicatorilor macroeconomici de la producţia totală până la valoarea
adăugată netă ajustată cu venitul mixt.
Se constată astfel că, în perioada 2000–2016, consumul intermediar
(CI) a crescut mai puternic decât producţia totală (P), fapt care a condus
la încetinirea creşterii VAB şi, implicit, a PIB.
Ponderea consumului intermediar în valoarea producţiei a fost de
55,1% în anul 2016, în creştere cu 2,4 p.p. faţă de anul 2008 (52,7%),
când s‐a declanşat criza. Această evoluţie negativă indică un grad
relativ redus de complexitate a economiei, un cadru fiscal‐contabil lax,
precum şi indisciplina financiară cronică la nivelul firmelor, reflectată
prin practici de transfer prin preţ şi cheltuieli subiective de bunuri şi
servicii ale acestora. Îngrijorător este faptul că, faţă de 55,1%, cât este
443
nivelul în România, ponderea consumului intermediar în totalul

producţiei la nivelul statelor dezvoltate cu economii mai performante
se situează la numai 50%.
Reţine atenţia faptul că, în structura consumului intermediar50, au
crescut cheltuielile cu prestaţiile efectuate de terţi. În anul 2016,
cheltuielile materiale, formate din cheltuielile cu materiile prime,
materiale şi utilităţi, s‐au comprimat faţă de anul 2000 cu 9 p.p.
(Graficul 5.6). Reducerea este un efect al schimbărilor structurale din
economia românească, precum şi al îmbunătăţirii tehnologiilor, fiind
localizată în special la materii prime (–4,8 p.p.). Totodată, ca urmare a
scăderii intensităţii energetice, ponderea cheltuielilor cu utilităţile s‐a
redus cu 2,7 p.p.
Graficul 5.6. Mutaţii structurale la nivelul consumului

intermediar, 2000–2016

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, Banca Naţională a României, calcule proprii.
Concomitent, cheltuielile cu prestaţiile provenite din afara entităţii

(a se vedea definiţia prezentată în Secţiunea 3.2.4) s‐au majorat cu

50 Determinat pe baza metodologiei de agregare a datelor macroeconomice, respectiv
prin includerea cheltuielilor privind prestaţiile externe.
444
9 p.p., respectiv de la 32% la 41%. În România, creşterea ponderii

cheltuielilor cu prestaţiile efectuate de terţi reflectă atât eficientizarea
producţiei societăţilor comerciale prin externalizarea unor activităţi, cât
şi încărcarea nejustificată a costurilor, în multe cazuri cu cheltuieli fără
legătură cu producţia realizată, reprezentând contravaloarea diferitelor
bunuri şi servicii în beneficiul personal al acţionarilor şi
administratorilor. Exemplificatoare, potrivit constatărilor aparatului de
control fiscal al statului, sunt:
 plățile aferente unor spaţii închiriate de societate, sub pretextul că
reprezintă puncte de lucru, fără a fi însă înregistrate ca atare la
registrul comerţului; de fapt, aceste spaţii erau utilizate efectiv ca
locuinţe de unii dintre asociaţii și administratorii societăţii;
 cheltuielile cu deplasările externe ale proprietarilor şi
administratorilor, în condiţii excentrice (cu avioane private)
care, pe deasupra, nu au putut fi justificate ca fiind efectuate în
scopul realizării de venituri;
 cheltuielile cu materiale care nu erau destinate activităţii
societăţii, inclusiv mobilier, utilizate în scopurile personale ale
acţionarilor.
Această situație negativă, care reflectă comportamente aflate la
marginea sau chiar dincolo de limita legii, nu se regăsește numai în
România, ci şi în alte ţări, ceea ce l‐a determinat pe Stiglitz (2013) să
afirme că avocaţii de taxe (consultanţii fiscali), prin metodele de evitare a
impozitării şi caracterul lax al reglementărilor, au găsit o modalitate „să şi
mănânci prăjitura şi să o ai şi în cămară”, adică să şi vinzi activele
respective, fără să plăteşti impozitele aferente. La rândul său, Piketty
(2013) afirmă că, pentru manageri şi acţionari, consumurile
intermediare sunt o modalitate de a obține un supliment important de
nivel al calității vieții.
5.2.2. Raportul dintre venitul naţional brut

şi produsul intern brut s‐a deteriorat
În structura produsului intern brut (PIB) se menţin relativ

constante ponderile valorii adăugate brute (88%) şi, respectiv, ale
impozitelor nete pe produs (12%), Graficul 5.7.
445
Graficul 5.11. Evoluţia structurală a VAN ajustat cu venitul mixt,

2002–2016

Sursa: AMECO, calcule proprii.
Ponderea salariilor în VAN ajustat este substanţial mai mare în

ţările dezvoltate (între 71,6% în SUA şi 83,5% în Franţa) decât în
România, cu valori cuprinse între +14,6 p.p. (în SUA) şi +26,5 p.p.
(în Franţa), Graficul 5.12.
În Bulgaria, în anul 2016, ponderea salariilor în VAN a fost de
70,5% (cu 13,5 p.p. în plus faţă de România). În Polonia, ponderea este
apropiată de cea din România, respectiv 56,8% (–0,2 p.p.), cu o evoluţie
relativ similară faţă de anul 2002 (comprimare cu 13,8 p.p. a salariilor
şi majorare cu 13,8 p.p. a profitului). Factorii care au condus la această
situaţie vor fi prezentaţi în continuare.
Raportul real dintre forţa de negociere a capitalului şi a muncii
este reflectat de situaţia din economia neguvernamentală (privată).
Ajustarea remunerării muncii şi a profitului cu contribuţia sectorului
guvernamental la formarea acestor doi indicatori ne permite
obţinerea core GDP ajustat (componenta neguvernamentală a
nucleului PIB), care se distribuie între cei doi factori esenţiali ai
producţiei: munca şi capitalul.
450
mine acum. Interesul propriu înţeles cum se cuvine este altceva.

Înseamnă să apreciezi că a da atenţie interesului propriu al tuturor
celorlalţi – cu alte cuvinte, binelui comun – este, de fapt, o condiţie
preliminară pentru binele tău final” (Stiglitz, 2015).
În acelaşi timp, Novokmet et al. (2018) subliniază importanța
politicilor, instituțiilor și ideologiei în gestionarea problemei
inegalității. De altfel, Galbraith (2016) considera că răspunsul la
întrebarea „dacă reducerea inegalităţii venitului gospodăriilor poate
reprezenta un obiectiv politic în sine” este probabil afirmativ. Autorul
apreciază că „o economie cu un grad mai mic de inegalitate salarială
funcţionează în general mai bine şi, de asemenea, este considerată
corectă într‐o proporţie mai mare de către locuitorii ţării respective”;
totodată, Galbraith susține că „un salariu minim mai ridicat şi sindicate
mai puternice au puţine efecte adverse”.
5.3. Mecanismele de distribuire şi redistribuire

ale valorii nou create
Acţiunea obiectivă a pieţei muncii este completată în statele

democratice de rolul statului atât în faza de distribuire, cât şi în cea de
redistribuire a valorii nou create în societate.
5.3.1. Statul a avantajat capitalul şi a slăbit forţa de negociere a muncii
A. În faza distribuirii valorii nou create, rolul statului se manifestă

prin:
1) Norme şi reguli privind munca:
o legislaţia privind sindicatele şi patronatele;
o reglementările referitoare la contractul colectiv de muncă
şi, respectiv, contractul individual de muncă;
o legislaţia privind salariul minim.
2) Norme şi reguli privind legislaţia comercială şi fiscală:
o legislaţia concurenţei pentru limitarea rentelor
monopoliste;
o Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale prin care
se stabileşte valoarea capitalului minim pentru
460
înregistrarea unei firme, obligativitatea reconstituirii

capitalului atunci când acesta scade sub nivelul legal,
reguli privind ieşirea de pe piaţă etc.;
o reglementarea guvernanţei corporative a firmei;
o condiţiile de privatizare a unor companii sau activităţi de tip
monopolist (distribuţia energiei electrice, a gazelor naturale,
a apei potabile, canalizare, salubritate etc.) şi modul de
respectare în practică, postprivatizare, a obligaţiilor
asumate de investitori, în cea mai mare parte străini;
o legislaţia fiscală privind definirea riguroasă a categoriilor de
venituri care se impun a fi luate în calcul pentru fiscalizare
şi, respectiv, a cheltuielilor care, prin conţinutul lor, se
justifică a fi acceptate ca deductibile fiscal;
o legislaţia privind insolvenţa persoanelor juridice.
B. În faza redistribuirii valorii nou create, rolul statului se
manifestă prin politica fiscală şi cea bugetară, ambele vizând şi
aspecte de natura echilibrului social, astfel:
1) Politica fiscală referitoare:
o la regimul impozitării muncii, profitului, proprietăţilor şi
la impozitele indirecte;
o la stabilirea contribuţiilor pentru fondurile de pensii,
şomaj şi sănătate, precum şi la împărţirea justă a sarcinii
de plată între angajat şi angajator.
2) Politica bugetară privind transferurile băneşti către diferite
grupuri sociale.
Din analiza întreprinsă, se desprinde faptul că în România, prin
legislaţie, în faza de distribuire statul a avantajat capitalul şi a slăbit
forţa de negociere a muncii. Problema flexibilizării forţei de muncă prin
dereglementarea pieţei muncii a provocat în fapt precarizarea muncii
(Guga, 2016), reflectată prin:
 instabilitate – nesiguranţă în ce priveşte continuitatea muncii;
 lipsa controlului individual sau colectiv asupra condiţiilor de
muncă, remunerării, programului de lucru etc.;
 protecţia insuficientă împotriva abuzurilor la locul de muncă
(practici discriminatorii, concediere abuzivă etc.), precum şi un
nivel insuficient de protecţie socială (acces la pensie, servicii de
sănătate, ajutor de şomaj etc.);
461
 nesiguranţă în ceea ce priveşte remunerarea muncii, respectiv

venit insuficient, neregulat etc.
În cadrul măsurilor postcriză, în România, legislaţia muncii a fost
modificată profund în defavoarea factorului muncă, astfel:
 A fost desfiinţat contractul colectiv de muncă la nivel naţional,
care funcţiona din anul 1993; acest instrument conţinea un set
de coeficienţi minimi de ierarhizare a principalelor categorii de
salariaţi cu funcţii de execuţie (între coeficient 1 pentru
muncitor necalificat şi coeficient 1,5 pentru posturile necesitând
studii superioare, aplicabil salariului minim pe unitate, situat cel
puţin la nivelul salariului minim brut pe ţară).
 Ca efect al acestei decizii contrare intereselor factorului muncă,
s‐au mai legiferat:
– eliminarea clauzei prevăzute în Codul muncii potrivit căreia,
prin contractul individual de muncă, angajatorul nu putea
acorda drepturi salariale inferioare celor stabilite la nivel de
ramură sau la nivel naţional;
– anularea obligativităţii respectării de către toţi angajatorii a
contractului colectiv de muncă la nivel naţional;
– înăsprirea condiţiilor pentru înfiinţarea sindicatelor şi
declanşarea conflictelor de muncă.
Legislaţia privind mediul de afaceri a fost aprobată cu întârziere
raportat la ansamblul reformelor economice ale tranziţiei, reglementările
respective conţinând multe breşe în favoarea capitalului şi, în timp,
normele au fost relaxate, dezavantajând factorul muncă, astfel:
 Cadrul juridic privind concurenţa a fost adoptat şi implementat cu
mari decalaje de timp, permiţând manifestarea unui
comportament inadecvat al multor agenţi economici raportat la
practica europeană în domeniu.
 Legislaţia privind societăţile comerciale nu asigură decât parţial
un mediu de afaceri concurenţial, caracterizat printr‐o riguroasă
disciplină de plăţi, conform standardelor europene, deoarece:
– s‐au stabilit niveluri foarte scăzute pentru capitalul de
înfiinţare a firmelor (de exemplu, numai 200 lei pentru
înfiinţarea unui SRL; prin urmare, indiferent de volumul
pierderilor și datoriilor înregistrate, răspunderea acţionarului
se limitează la echivalentul a numai 44 de euro);
462
– nu este precizată instituţia statului cu competenţe în

monitorizarea completării capitalului social al firmelor, în
cazul diminuării acestuia sub nivelul a 50% din limita legală;
– este tolerată practica acţionarilor de a‐şi împrumuta cu sume
substanţiale propriile firme (inclusiv pe cele cu pierderi), în
locul stabilirii obligativităţii majorării capitalului (după
folosirea pentru perioade de timp relativ scurte a firmelor ca
SPV, acţionarii îşi retrag banii, introduc societăţile comerciale
în insolvenţă şi, implicit, în faliment, deoarece numai 2%
dintre acestea reuşesc să devină viabile prin programe de
reorganizare şi restructurare);
– s‐a renunţat, în mod total inoportun şi contraproductiv, la
elaborarea de către Ministerul Finanţelor Publice şi
prezentarea publică a analizei pe bază de bilanţ a economiei
reale naţionale, ceea ce nu a mai permis punerea în evidenţă a
disfuncţiilor grave din sectorul firmelor şi nici adoptarea
măsurilor corespunzătoare;
– s‐a constatat caracterul netransparent şi de multe ori
subiectiv, nebazat pe criterii de profesionalism şi ţinută
morală, al desemnării managerilor şi membrilor consiliilor de
administraţie ai companiilor cu capital majoritar de stat,
precum şi al încheierii cu aceştia a unor contracte de
management care nu conţin criterii adecvate de performanţă,
fapt ce distorsionează profund remunerarea muncii
(conducerea îşi distribuie sume nejustificat de mari sub formă
de salarii şi bonusuri în raport cu ceilalţi angajaţi), diminuând
astfel şi profitul cuvenit statului;
– s‐au privatizat ineficient monopoluri ale statului (în domeniile
distribuţiei de energie electrică, energie termică, gaze
naturale, apă, servicii comunale etc.), la preţuri reduse, pe
baza promisiunii unor investiţii substanţiale din partea noilor
proprietari, în marea lor majoritate străini, care, în fapt, nu au
fost realizate; statul nu a acţionat însă cu fermitate pentru
monitorizarea postprivatizare a îndeplinirii obligaţiilor
contractuale de către investitori şi pentru reglementarea
riguroasă a activităţii acestor monopoluri;
– au fost concesionate resurse naturale şi active importante ale
statului, stabilindu‐se redevenţe scăzute care, în timp, nu au
463
fost actualizate în raport cu: evoluţia pieţei interne şi

internaţionale; randamentul activelor concesionate; modul de
realizare a investiţiilor la care s‐au angajat concesionarii;
– legislaţia fiscală este laxă şi permite includerea nejustificată
pe costuri, la capitolul „cheltuieli cu prestaţiile terţilor”
(entităţi din ţară şi străinătate), aflat într‐o creştere
semnificativă în ultimii 15 ani, a contravalorii a numeroase
bunuri şi servicii de care beneficiază, pe criterii subiective,
acţionarii şi administratorii firmelor, furnizate de entităţi
interne şi externe;
– atitudinea pasivă a statului faţă de legislaţia insuficient de
fermă a insolvenţei care, pe de o parte, este favorabilă
debitorilor, iar pe de altă parte, nu stabileşte răspunderi clare
pentru proprietarii firmelor în insolvenţă şi nici mecanisme
rapide de ieşire de pe piaţă a firmelor neviabile.
În faza de redistribuire, nici prin legislaţia fiscal‐bugetară şi nici prin
reglementările de ordin social, statul nu a asigurat echilibrul necesar
între salarii şi profit şi nici între diferitele categorii de angajaţi, astfel:
 introducerea, începând cu anul 2005, a cotei unice de impozitare a
avantajat profitul (reducerea ratei de taxare de la 25% la 16%) şi
persoanele cu venituri ridicate, în defavoarea angajaţilor cu salarii
reduse56 (de la cote progresive de impozitare cu o medie de 23%
în 2004, s‐a trecut, din anul 2005, la impozitarea cu o rată
generală unică de 16% şi la eliminarea globalizării veniturilor
individuale, opacizându‐se acest important domeniu economic, în
condiţiile în care cei cu venituri mari ajungeau anterior la cote
medii de impozitare cuprinse între 30% şi 35%); desigur, cotele
marginale superioare se impunea, pentru stimularea muncii, a fi
reduse chiar substanţial, dar era necesar, din cauza accentuatelor
disparităţi sociale înregistrate încă din perioada 2000–2004, să fie
menţinută o anumită progresivitate a impozitării, pe baza
globalizării veniturilor realizate de cetăţeni;
 la ajustarea economică din 2010, TVA a fost un instrument
important de reducere a puterii de cumpărare a cetăţenilor

56
A se vedea și analiza pe care am efectuat‐o în lucrarea Sistemul bugetar și fiscalitatea
(coordonatori Văcărel și Bercea, 2018).
464
pentru comprimarea cererii agregate (creştere cu 5 p.p., de la

19% la 24%, nediferenţiat, la toate bunurile şi serviciile). Având
în vedere că TVA este un impozit regresiv (resimţit într‐o
pondere mai ridicată în puterea de cumpărare de către cei cu
venituri mici şi medii comparativ cu cei având venituri mari),
această măsură a accentuat polarizarea socială;
– pe ansamblu, în cadrul corecției economice postcriză, în anii
2009–2011, remunerarea muncii a pierdut 12,2 mld. euro
(94,6% din totalul ajustării), în timp ce capitalul a pierdut
numai 0,7 mld. euro (5,4%);
 s‐a renunţat inoportun la impozitarea progresivă a proprietăţilor
începând cu anul 2014, ceea ce a fost tot în avantajul celor cu
averi mari;
 referitor la transferurile băneşti către diferite grupuri sociale,
România se situează pe locul 25 din cele 28 de state ale UE, cu o
pondere de 10,7% din PIB în 2016, fapt cauzat în principal de
gradul scăzut de colectare a veniturilor bugetare.
Evoluţiile prezentate referitoare la măsurile adoptate de stat prin
legislaţie în ultimii ani conduc la concluzia că acesta nu numai că nu a
asigurat echilibrul necesar între salarii şi profit, dar a şi slăbit, prin
modificările efectuate, forţa de negociere a muncii în raport cu capitalul,
îndeosebi după anul 2008, în cadrul programului de ajustare economică
aplicat în anii 2010 şi 2011, caracterizat printr‐un pronunţat caracter
antisocial.
5.3.2. În loc de „flexibilizarea muncii” au avut loc precarizarea muncii şi

consolidarea puterii capitalului
Legislaţia laxă în domeniul comercial şi fiscal avantajează factorul

capital în detrimentul factorului muncă. În anul 2014, ponderea
salariilor în valoarea adăugată netă a sectorului neguvernamental (VAN
ajustat cu contribuţia sectorului bugetar) a fost de 39,8%, în scădere cu
4,6 p.p. faţă de anul 2010, când s‐a aplicat masiv corecţia economică.
Pentru a‐şi asigura un nivel minim al veniturilor, salariaţii au fost
obligaţi după criza financiară: (a) să încheie mai multe contracte de
465
vulnerabilitate la care pot fi expuşi angajaţii care lucrează cu timp

parţial constă în „lipsa controlului asupra programului de lucru,
incluzând aici efectuarea de ore suplimentare ca urmare a unui
potenţial abuz explicit sau implicit al angajatorului”. Conform autorului,
altă potenţială sursă de precaritate o reprezintă „veniturile obţinute din
muncă, proporţionale cu timpul de lucru, ajungându‐se la comprimarea
salariilor angajaţilor. Desigur, în cazul în care un angajat are
posibilitatea cumulării mai multor contracte de muncă cu timp parţial
fără costuri suplimentare semnificative sau în care obţine venituri
suficiente pe baza unui singur contract, flexibilitatea muncii cu timp
parţial reprezintă un avantaj pentru angajat”.
Proliferarea continuă a muncii atipice s‐a produs pe „fondul
transformărilor structurale ale economiei, care sunt recunoscute în
literatura de specialitate ca venind la pachet cu acest tip de muncă”
(Guga, 2016), respectiv:
 „creşterea ponderii serviciilor, dar şi a unor sectoare precum
construcţiile, în dauna industriei”;
 „creşterea ponderii companiilor mici şi reducerea semnificativă
a numărului companiilor mari”;
 „accentuarea dependenţei structurale a economiei faţă de ţările
occidentale, implicând, printre altele, înmulţirea activităţilor
economice bazate pe subcontractare şi externalizare, care tind să
se îndepărteze de la modelul standard al relaţiilor de muncă
dintre angajat şi angajator, chiar şi în industrie”.
Referitor la mutaţiile structurale de pe piaţa muncii, Stiglitz (2013)
arată că globalizarea şi avansul tehnologic au desfiinţat locuri de muncă
pentru angajaţi calificaţi, creând alte locuri de muncă, mai puţine
cantitativ, în sectoare care solicită un grad scăzut de calificare (implicit,
cu salarii mai reduse, n.n.).
Restructurarea economiei reale şi legislaţia privind „flexibilizarea”
muncii din 2011, care, aşa cum s‐a arătat anterior, a provocat
precarizarea acesteia, au generat scăderea ratei de sindicalizare cu cca
14 p.p. (de la 35,6% în 2008 la 21,5% în 2015) în România şi, implicit, a
forţei de negociere a factorului muncă (Graficul 5.21). În acest sens,
Stiglitz (2013) afirmă că „slăbirea puterii sindicatelor, a coeziunii
sociale, plus a guvernanţei corporative, care acordă managementului o
imensă libertate discreţionară în a administra corporaţiile în propriul
469
faţă de anul 2004, respectiv cu 10% mai mult (+3,4 mld. euro) faţă de
sporirea remunerării capitalului (32,9 mld. euro) (Graficul 5.22).
Graficul 5.22. Variaţia fondului de salarii comparativ cu cea a

EBE, 2000–2016

* Include venitul mixt (15,5% din variaţia anuală a ENE în perioada 2004–2016);
**Amplitudinea modificării cererii interne în perioada 2004–2008 (+) şi,
respectiv, 2009–2011 (–) este explicată, pe lângă evoluţia factorilor muncă
şi capital, de caracterul politicii fiscale (expansioniste în primul interval şi
contracţioniste în cel de‐al doilea) şi de dinamica creditului neguvernamental.
Costul ajustării economice din perioada 2009–2011 a fost suportat

însă, în majoritate covârşitoare, de remunerarea muncii, care a pierdut
12,2 mld. euro, în timp ce capitalul a pierdut numai 0,7 mld. euro
(de 17,4 ori mai puţin decât factorul muncă). De subliniat şi faptul că, în
anul 2011, numărul de salariaţi a fost mai redus cu 700 mii de persoane
(–14%) faţă de 2008, ca urmare a concedierilor masive efectuate
îndeosebi de sectorul privat (–650 mii de salariaţi).
În paralel cu discrepanţa dintre remunerarea mai slabă a muncii
comparativ cu capitalul, în cadrul factorului muncă, în perioada
2004–2011, a crescut în mod substanţial polarizarea socială, prin
modul cum a fost aplicată ajustarea economică. Deşi necesară din punct
de vedere cantitativ, corecţia din anii 2009–2011 a fost dezastruos
471
anul 2007, pentru ca apoi să se reducă la 33,5 în anul 2010, iar în anul
2016 să crească din nou, la 34,7 puncte.
În perioada 2012–2016, valoarea nou creată generată de
relansarea economică sustenabilă s‐a regăsit majoritar, din cauza
mecanismelor legislative existente, tot în favoarea capitalului, care a
beneficiat de un plus de 16,3 mld. euro, respectiv cu 29% (+3,7 mld.
euro) mai mult decât sumele suplimentare obţinute de factorul muncă
(12,6 mld. euro). Rezultă că, pe ansamblu, în perioada 2004–2016,
remunerării capitalului i‐a revenit o sumă substanţial mai ridicată decât
cea repartizată muncii în cadrul valorii nou create, astfel:
 48,4 mld. euro pentru capital (57% din valoarea nou creată
totală), respectiv cu o treime mai mult decât factorul muncă;
 36,7 mld. euro pentru factorul muncă (numai 43% din total).
Această repartizare disproporţionată a valorii nou create în
favoarea capitalului față de factorul muncă a fost generată atât de
forţele pieţei, cât şi, mai ales, de acţiunea statului care, în loc să
acţioneze anticiclic, a aplicat în perioada 2005–2008 o politică
economică prociclică, provocând o creştere economică dincolo de
limitele sustenabilităţii. Tot statul, în intervalul 2009–2011, a aplicat
apoi o ajustare economică, de asemenea prociclică, dar brutală şi
profund inechitabilă, care a consolidat capitalul şi a precarizat
substanţial munca.
Creşterea economică sustenabilă începută în anul 2012 constituie
o premisă importantă pentru atenuarea decalajelor majore dintre
remunerarea capitalului şi a muncii, precum şi în interiorul factorului
muncă, cu condiţia adoptării unor măsuri legislative profunde atât în
plan fiscal, cât şi al relaţiilor de muncă.
Salariul minim a fost intens utilizat începând cu anul 2013 pentru
corectarea disparităţilor dintre salarii şi profit. Gradul redus de utilizare
a pârghiei economice a salariului minim ca instrument de menţinere a
unei proporţii juste între remunerarea muncii şi a capitalului este
demonstrat de evoluţia ponderii salariului minim în salariul mediu, care
se prezintă astfel:
 scăderea ponderii de la 34% în 2004 la 28% în 2007
(Graficul 5.24);
 apoi o creştere de numai 6 p.p. în cinci ani, până la 34% în 2012.
473
(–944,5 euro la paritatea puterii de cumpărare standard, respectiv

cca –60%)59 al veniturilor nete lunare ale angajaţilor comparativ cu cele
ale lucrătorilor din Germania, când se iau în calcul costurile de trai.
Capacitatea relativ redusă a indicatorului PIB/locuitor la paritatea
puterii de cumpărare standard privind exprimarea convergenței reale este
demonstrată de faptul că, deși conform acestui parametru România a
înregistrat un salt cantitativ important, de 19 p.p. în perioada 2007‐2017,
de la 44% la 63% din media europeană (ceea ce ne situează pe
antepenultima poziție din statele membre, înaintea Croației, cu 61%, și a
Bulgariei, cu 49%), în privința indicatorului structural referitor la angajații
care se zbat în sărăcie60, țara noastră se găsește, practic, la același nivel cu
procentul din urmă cu zece ani, respectiv 18,9% în anul 2017 față de 19%
în 2007, ceea ce reprezintă cel mai ridicat procent dintre statele europene.
România se plasează, din punctul de vedere al ponderii angajaților săraci,
cu mult peste următoarele două state, respectiv Grecia (14,1%) și Spania
(13,1%), și la o distanță însemnată de Bulgaria (11,4%), care este țara cu
cel mai scăzut PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare standard din
UE. De subliniat că alte state foste comuniste înregistrează valori mult mai
reduse la acest parametru decât România, respectiv Polonia 10,8%,
Slovacia 6,5%, Slovenia 6,1%, Cehia 3,8% etc.
5.3.3. Veniturile din muncă sunt accentuat polarizate
Volumul relativ redus al valorii adăugate brute (VAB) realizate în

România, ca efect al unei economii reale cu complexitate scăzută, la
care se adaugă:
• precarizarea muncii în raport cu capitalul prin legislația
adoptată (Guga, 2016), ceea ce a slăbit forța de negociere a
salariaților în cadrul distribuției primare a valorii nou create;

59 Precedată de Ungaria (–841 euro), Bulgaria (–826 euro), Letonia (–820 euro),
Croația (–659 euro), Polonia (–639 euro), Slovacia (–574 euro), Estonia (–467 euro),
Cehia (–428 euro), Slovenia (–377 euro), Lituania (–314 euro).
60 Persoanele cu vârsta de cel puțin 18 ani care, deși lucrează, au un venit disponibil
echivalent sub pragul de sărăcie de 60% din valoarea mediană a venitului

disponibil echivalent la nivel național (după luarea în considerare a transferurilor
sociale). Indicatorul constituie referinţa pentru statisticile europene privind
venitul, incluziunea socială şi condiţiile de viaţă (EU – SILC, respectiv European
Union Statistics on Income and Living Conditions).
479
Cu toate acestea, în România, raportul dintre ponderea din

veniturile totale care revine părții de 20% din populație cu cele mai
ridicate venituri și ponderea categoriei de 20% din populație cu cele
mai mici venituri se menține la un nivel mult mai ridicat în comparație
cu state foste socialiste din regiune care practică sistemul de impozitare
progresiv. Astfel, în anul 2016, indicatorul oscilează între 3,5 în Cehia și
4,8 în Polonia comparativ cu 7,2 în România. Mai mult, raportul dintre
ponderea din veniturile totale ale celor mai bogați 20% dintre cetățeni
și ponderea categoriei de 20% din populație cu cele mai mici venituri a
fost relativ stabilă din 2007 până în prezent în fostele state socialiste
central‐europene, care au păstrat o abordare a relaţiilor sociale şi a
repartizării bogăţiei mai apropiată de valorile europene de tip francez
sau german, chiar cu influenţe nordice, în cazul Cehiei şi Slovaciei. De
exemplu, în Polonia, indicatorul chiar s‐a redus de la 5,3 în 2007 la
4,8 în 2016, înregistrându‐se un proces stabil de convergenţă spre
Germania. Inclusiv state dezvoltate care înregistrau o situație mult mai
bună în ceea ce privește egalizarea veniturilor au făcut eforturi de
îmbunătățire, astfel că, în perioada 2007–2016, raportul dintre
veniturile aferente părții celei mai bogate a populației și, respectiv, celei
mai sărace s‐a redus în Germania (–0,3 p.p., de la 4,9 în 2007 la 4,6 în
anul 2016), Marea Britanie (–0,2 p.p., de la 5,3 la 5,1) etc.
În schimb, indicatorul s‐a majorat în țări precum Bulgaria
(+1,2 p.p., de la 7 în anul 2007 la 8,2 în 2017), Italia (+0,9 p.p., de la 5,4
la 6,3), Spania (+1,1 p.p., de la 5,5 la 6,6). Se constată legătura dintre
creşterea inegalităţii veniturilor și performanţele economice relativ mai
slabe ale unui stat, ceea ce conduce la concluzia că accentuarea
inegalităţilor sociale dăunează dezvoltării pe termen mediu şi lung.
Un recent studiu privind condiţiile de trai în statele membre UE
(Material and social deprivation, 2017) elaborat de EUROSTAT pune în
evidenţă faptul că, deşi înregistrează în ultimii ani printre cele mai mari
ritmuri de creştere economică din UE, România prezintă cel mai mare
procent de cetăţeni cu privaţiuni materiale şi sociale, respectiv 50% din
populaţie, fiind urmată numai de Bulgaria (48%), dar care obţine un
PIB pe locuitor mai redus decât cel al României (ultimul loc din UE).
Aceasta, în timp ce media Uniunii este de 15,5%. În Grecia (36%),
Ungaria (32%) şi Lituania (29%) sunt afectaţi de privaţiuni materiale şi
sociale cca o treime din cetăţeni. Procentele cele mai scăzute privind
acest indicator al sărăciei se înregistrează în nordul Europei (Suedia cu
3%, Finlanda cu 5%, Danemarca cu 6%) şi Luxemburg (6%).
481
Din studierea distribuţiei veniturilor în perioada de aplicare a

impozitului pe venitul global (2000–2004) a rezultat că, în România,
polarizarea veniturilor era semnificativă încă din anii 2000 (Tabelul 5.3).
Tabelul 5.3. Situaţia generală a distribuţiei veniturilor

în perioada 2000–2004, când s‐a aplicat impozitul
progresiv pe venitul global
Indicatori 2000 2001 2002 2003 2004
1 Număr de persoane care au obţinut venituri
6,3 6,7 6,9 6,9 6,9
(mil. de persoane)
2 Veniturile totale realizate de persoanele
16,2 23,6 30,3 37,3 43,9
fizice – mld. lei
3 Număr total de declaraţii de venituri globale
2,1 2,7 2,7 2,8 2,9
depuse (mil. de persoane)
4 Veniturile realizate de persoanele care au
depus declaraţii de impozit pe venitul 5,4 8,6 11,3 13,7 17,8
global – mld. lei
5 Suma veniturilor realizate a primilor 20%
8,7 12,6 16,0 19,7 23,9
cu veniturile cele mai mari – mld. lei
6 Suma veniturilor realizate a ultimilor 20%
0,7 1,3 1,7 2,3 2,4
(respectiv cu veniturile cele mai mici) – mld. lei
6,0 8,7 11,2 13,7 16,6
0,2 0,4 0,5 0,8 0,7
1,7 2,6 3,3 4,0 5,0
0,000 0,002 0,002 0,003 0,001
Sursa: Ministerul Finanţelor Publice.
Din gruparea veniturilor în raport cu mărimea acestora, au

rezultat, în sinteză, următoarele concluzii:
 în anul 2004, cei mai bogaţi 20% dintre cetăţeni (1,4 mil.) obţineau
54,3% din veniturile totale realizate de persoanele fizice, în timp ce
veniturile celor mai săraci 20% dintre cetăţeni reprezentau numai
482
Reliefăm faptul că aceste asimetrii semnificative şi în creştere

substanţială în distribuţia câştigurilor cetăţenilor, îndeosebi pentru
categoria 1% (69 mii de persoane), se înregistrau chiar în condiţiile
aplicării, începând cu anul 2000, a unei grile de impozitare a veniturilor
globale cu cinci trepte cuprinse între 18% şi 40% până în luna august 2004
şi cu trei cote cuprinse între 14% şi 38% până la sfârşitul anului 2004.
5.3.4. Adâncirea semnificativă a disparităţilor sociale

începând cu anul 2005
După anul 2004, când se înregistra deja polarizarea foarte

accentuată a veniturilor, în România au fost aplicate politici care au
agravat disparităţile sociale. Astfel, în anul 2005 s‐au aprobat prin lege
două decizii cu puternic impact economico‐social, constând în:
 reîmpărţirea fluxului anual de venituri din economie în favoarea
celor cu câştiguri mai mari, prin adoptarea cotei unice;
o introducerea cotei unice începând cu 1 ianuarie 2005 a
accentuat substanţial disparităţile existente între venituri în
anul 2004, aşa cum s‐a arătat, întrucât cetăţenii cu venituri
mici şi medii au câştigat, ca efect al aplicării acestui regim
fiscal, sume modice (între 5 şi 25 de euro lunar), rapid
anihilate îndeosebi de creşterea tarifelor la utilităţi, ca urmare
a obligaţiei alinierii preţurilor respective la cele din UE; în
acelaşi timp, cei cu venituri mari au câştigat sume importante
(de ordinul sutelor şi miilor de euro pe lună);
o şi alte studii în domeniu (Voinea şi Mihăescu, 2009) arată că
introducerea cotei unice în România a condus la creşterea
inegalităţii veniturilor, deoarece: i) câştigurile din aplicarea
cotei unice au sporit în funcție de venitul individual (cu cât a
fost mai mare salariul unei persoane, cu atât avantajele ca
urmare a aplicării cotei unice s‐au situat la un nivel mai ridicat)
şi ii) beneficiile acestui regim de impozitare se diminuează pe
măsură ce creşte numărul de persoane aflate în întreţinerea
contribuabilului. În aceste condiţii, câştigurile totale pentru un
salariat mediu au fost relativ reduse, 90% dintre angajaţi
înregistrând câştiguri de cel mult 50 lei pe lună, în timp ce un
485
număr reprezentând numai 10% dintre salariaţi au cumulat

40% din câştigurile totale. În termeni relativi, în timp ce un
salariat mediu a beneficiat, ca urmare a introducerii cotei unice,
de o creştere a venitului de doar 3,7%, un număr redus de
angajaţi (2% din total) au cunoscut un avans al veniturilor de
peste 10%. Rezultă că beneficiile din înlocuirea impozitării
progresive cu regimul cotei unice au fost distribuite profund
inegal, agravând disparitățile sociale deja ridicate din
societatea românească. Mai mult, în anul 2005 (primul an de
introducere a cotei unice pentru persoanele fizice și juridice),
încasările bugetului statului din impozitarea veniturilor
populaţiei şi a profitului firmelor au scăzut în termeni reali,
această comprimare fiind compensată prin majorarea
veniturilor din TVA, ca urmare a creşterii consumului;
o un sistem de impozitare progresiv, care ar avantaja cetăţenii
mai săraci, ar fi condus la scăderea inegalităţii şi totodată ar fi
acţionat ca un stabilizator automat pentru preţuri şi profituri
(Voinea şi Mihăescu, 2009).
 reîmpărţirea stocului de avere a ţării prin aplicarea principiului
restitutio in integrum.
o Punerea în practică, începând cu anul 2006, a legii restitutio in
integrum a generat transferul din proprietatea statului în
proprietatea privată a unor grupuri restrânse de cetăţeni a unor
sume foarte mari de bani şi a unui număr extrem de ridicat de
active, în marea lor majoritate generatoare de venituri.
Despăgubirile în bani au reprezentat 5,5 mld. euro, din care
4 mld. euro prin Fondul Proprietatea şi 1,5 mld. prin Agenţia
Naţională pentru Restituirea Proprietăţii, Agenţia pentru
Valorificarea Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice.
În natură s‐au restituit:
 10.500 de imobile (şcoli, spitale, muzee, biblioteci, locuinţe,
inclusiv aparţinând cultelor religioase etc.), reprezentând
echivalentul a 2 mld. euro;
 2,2 mil. ha de terenuri, din care:
– 1,9 mil. ha de teren extravilan, din care 1,3 mil. ha de
teren agricol şi 0,6 mil. ha de păduri;
– 0,3 mil. ha de teren intravilan.
486
Alte 5 mld. euro reprezintă obligaţii ale statului, conform legislaţiei

specifice, care se vor achita în bani sau în alte active publice pe viitor,
din care:
 0,5 mld. euro obligaţii evaluate şi aprobate, dar neplătite;
 4,5 mld. euro estimări privind obligaţii viitoare, pe baza cererilor
formulate de cetăţeni, dar neaprobate încă de instituţiile competente.
Conform unor evaluări, costul aplicării legislaţiei restitutio in
integrum a totalizat circa 20 mld. euro, sumă care a revenit unui număr
restrâns de cetăţeni atât români (în majoritate), cât şi străini.
Aceste două decizii au accentuat polarizarea veniturilor aflată deja la
cote foarte ridicate la finele lui 2004 şi au fost urmate de a treia măsură,
respectiv ajustarea economică după manifestarea crizei, aplicată în anii
2009–2011. Necesară din punct de vedere cantitativ, corecţia economică a
fost însă concepută şi realizată într‐o manieră total nesustenabilă din
punct de vedere social. Ca efect, costul ajustării respective a fost suportat,
conform informaţiilor din conturile naţionale, în mod covârşitor de
salariaţii din sectorul privat şi public, prin concedieri masive (în anul 2011,
numărul de salariaţi a fost mai redus cu 700 mii de persoane, respectiv cu
14% faţă de anul 2008) şi tăieri substanţiale de salarii. În aceste condiţii,
remunerarea muncii a pierdut în perioada 2009–2011 suma de 12,2 mld.
euro (94,6% din totalul ajustării), în timp ce remunerarea capitalului s‐a
diminuat cu numai 0,7 mld. euro (5,4%), respectiv de 17 ori mai puţin
decât în cazul factorului muncă.
Rezultă în mod logic că marile discrepanţe în privinţa veniturilor
cetăţenilor existente la sfârşitul anului 2004 au fost în mod foarte
accentuat agravate de cele trei decizii economice menţionate mai sus,
care au provocat puternice distorsiuni şi tensiuni în plan social.
Polarizarea adâncă din sfera veniturilor cetăţenilor se reflectă în mod
direct în starea extrem de precară şi în disparităţile majore înregistrate în
domeniul economisirii populaţiei. Potrivit datelor Fondului de Garantare a
Depozitelor Bancare, la finele anului 2016 se manifestă profunde decalaje
în structura depozitelor (care însumează 143 mld. euro) persoanelor fizice
(10,3 mil. de deponenţi)62 la bănci, astfel:

62 Această situaţie statistică am elaborat‐o pentru prima oară în România, prin
prelucrarea informaţiilor obținute de la Fondul de Garantare a Depozitelor în
Sistemul Bancar.
487
Cei mai bogaţi unu la mie (cca 10 mii de persoane), respectiv cei cu
economii peste 1 mil. lei, posedă 14,4% din economisiri (în medie
2,44 mil. lei/deponent), adică de cca 240 de ori mai mult decât prima
grupă de mici deponenţi în număr de 3,93 mil. de persoane fizice.
Prin reducerea numărului total de deponenţi (10,3 mil. de
persoane) cu cei 3,93 mil. de cetăţeni din categoria depozitelor situate
sub de 100 de lei, ale căror conturi nu reflectă practic fenomenul de
economisire, ci reprezintă mai degrabă instrumente curente de încasări
şi plăţi, rezultă un număr de 6,37 mil. de deponenţi. Şi în structura
acestora, disparităţile în privinţa economisirii sunt foarte accentuate,
după cum urmează:
 61,4% dintre deponenţi, respectiv cei cu cele mai mici economii
(3,91 mil. de persoane), deţin numai 3,45% din valoarea
depunerilor la bănci (depozit mediu de 1.263 lei);
 7,7% dintre deponenţi (0,49 mil. de persoane), reprezentând
categoria celor cu economisire medie, au depozite cuprinse între
50 mii lei şi 227 mii lei şi deţin 34% din valoarea economisirii
(depozit mediu de 100 mii lei);
 1,63% dintre deponenţi (100 mii de persoane), cu sume foarte
mari, deţin 40% din totalul economisirilor populaţiei (depozit
mediu de 570 mii lei);
 0,13% dintre deponenţi (cca 10 mii de persoane), cu cele mai
mari sume, dispun de 14,4% din economii (în medie 2,44 mil.
lei/deponent), adică de cca 4 ori mai mult decât prima grupă de
mici deponenţi în număr de 3,91 mil. de persoane fizice.
Pe baza constatărilor expuse anterior, considerăm că, având în
vedere polarizarea extrem de accentuată în domeniul veniturilor şi,
respectiv, al economisirii populaţiei, se impune adoptarea de măsuri
adecvate din partea statului, de natură să îmbunătăţească echilibrul
social şi să consolideze coeziunea la nivelul societăţii româneşti, cu
efecte pozitive asupra creşterii economice. Aceasta, în condițiile în care
„profilul statului este determinat de rolul său în colectarea resurselor
financiare și în redistribuirea acestora, în administrarea bogăției
publice. Statul capitalist occidental nu produce el însuși bogăție, ci
redistribuie bogăția/veniturile produse de economie” (Zamfir, 2015).
Totodată, autorul menționează că „statul capitalist nu îmbogățește un
grup sau altul, ci echilibrează bunăstarea”, ceea ce nu s‐a materializat, în
489
fapt, în România, deoarece statul, îndeosebi prin politicile sale

inadecvate de natură fiscală și din domeniul muncii, a avantajat în mod
evident anumite grupuri sociale, respectiv pe deținătorii de capital și
persoanele cu venituri mari, dezavantajând factorul muncă, în mod
preponderent salariați cu venituri reduse și medii, așa cum s‐a arătat
anterior.
O mai bună repartiţie a valorii nou create asigură o mai eficientă
distribuţie a cererii interne, ceea ce generează o creştere economică
sustenabilă. Potrivit lucrării Causes and Consequences of Income
Inequality: A Global Perspective (Dabla‐Norris et al., 2015), pentru o
creştere economică puternică şi sustenabilă este nevoie de a mişca
„micile ambarcaţiuni” (clasa săracă şi cea mijlocie), deoarece, conform
estimărilor realizate de autorii studiului, majorarea ponderii veniturilor
clasei sărace şi medii cu 1 p.p. generează o creştere a PIB cu 0,38 p.p., în
timp ce creşterea ponderii veniturilor clasei bogate cu 1 p.p. duce la
scăderea PIB cu 0,08 p.p.
Băncile centrale au început, în ultimii ani, să se preocupe şi ele de
cauzele, evoluţia şi impactul inegalităţii asupra dinamicii economiei în
general, asupra politicii monetare în particular. În acest context, Mario
Draghi (2016), preşedintele BCE, a afirmat că inegalitatea este un factor
puternic destabilizator. Piketty (2013) argumentează că inegalitatea
manifestată în anii anteriori crizei a condus la apariția crizei financiare
sau, cel puțin, a înrăutățit‐o. James Bullard (2014), guvernatorul
Rezervei Federale din St. Louis, a analizat modul în care inegalitatea
veniturilor influenţează eficienţa transmisiei politicii monetare,
constatând că aceasta scade randamentul transmisiei monetare.
Analizând relația dintre inegalitatea veniturilor populației și
eficiența transmisiei politicii monetare, Voinea et al. (2018) arată că:
i) deși mandatul băncilor centrale nu se referă la nivelul inegalității,
această dogmă trebuie reconsiderată, întrucât disparitățile sociale
influențează negativ eficiența acțiunilor autorităților monetare;
ii) reacția populației la modificările politicii monetare depinde de
venitul disponibil și de profilul îndatorării acesteia; serviciul datoriei în
venitul disponibil este un determinant important al comportamentului
de consum și constituie un instrument care permite politicii monetare
să acționeze asupra cererii agregate; iii) o inegalitate mai redusă a
veniturilor este asociată cu o eficiență mai ridicată și cu un grad mai
490
înalt de omogenitate în ceea ce privește transmisia politicii monetare.

În schimb, un nivel sporit al inegalității între cetățeni este asociat cu
scăderea eficienței acțiunilor autorității monetare și cu un impact mai
eterogen al acestora.
Capitalismul îşi pierde simţul moderaţiei când încrederea în pieţe
se transformă într‐o adevărată religie, a apreciat Mark Carney (2014),
guvernatorul Băncii Angliei, observând şi că egalitatea de şanse a
scăzut, iar inegalitatea veniturilor a crescut înainte de criză.
Fundamentalismul de piaţă a contribuit direct la criza financiară globală
şi a erodat capitalul social, iar împărţirea inechitabilă a riscurilor şi a
poverii ajustării, spune Carney, a crescut inegalitatea. Astfel, în
condițiile unor resurse limitate, piața concurențială și libera inițiativă
favorizează creșterea eficienței economice generale, dar și crearea unor
inegalități sociale. În timp ce anumite inegalități sunt motivate, altele nu
sunt juste și, ca urmare, sunt inacceptabile. Statele democratice intervin
pentru asigurarea unui echilibru între eficacitatea economică și justiția
socială, corectând eșecurile pieței libere (Ciucur et al., 2003).
La rândul său, Christine Lagarde (2015), directorul general al
Fondului Monetar Internaţional, afirmă că:
 În prea multe ţări, creşterea economică nu a reuşit să ridice
micile ambarcaţiuni (clasa mijlocie şi cei săraci), în timp ce
iahturile luxoase (clasa celor bogaţi), având vânt în pânze, au
navigat cu uşurinţă peste valurile economiei (beneficiind în mod
consistent de creşterea economică).
 În prea multe cazuri, membrii gospodăriilor sărace şi ai celor
din clasa mijlocie au conştientizat că, muncind din greu,
cu determinare, nu este suficient pentru a se menţine pe linia
de plutire; foarte mulţi dintre ei sunt convinşi că sistemul
este, într‐o anumită măsură, incorect, deoarece nu există
egalitate de şanse.
 Nu este de mirare că politicienii, liderii din mediul de afaceri,
elitele din mediul academic şi chiar bancherii centrali vorbesc
despre excesiva inegalitate a averii şi veniturilor.
De asemenea, Stiglitz (2013) arăta că, deşi nivelul de inegalitate pe
care îl generează piaţa distorsionată de jocul politic şi de cursa pentru
obţinerea de foloase necuvenite este mai mare, guvernele fac tot mai puţin
pentru a diminua această inegalitate. Autorul menţionat aprecia totodată
491
că sistemul de guvernământ de astăzi joacă un dublu rol raportat la

inegalitatea actuală. Pe de o parte, statul este responsabil pentru
inegalitatea venitului înainte de taxare, iar pe de altă parte, şi‐a asumat tot
mai puţină răspundere în ceea ce priveşte corectarea acestor inegalităţi
prin impozitarea progresivă şi politici de cheltuieli, în condițiile în care
bogaţii se opun acestor politici. Tot Stiglitz (2015) afirma că bogaţii se tem
de un stat puternic, care şi‐ar putea folosi forţa pentru a ajusta balanţa,
adică pentru a le lua o parte din avuţie şi a o investi în binele comun. Banii
aduc putere şi puterea aduce alţi bani. „În ultimii 20 de ani s‐a purtat o
luptă de clasă, iar clasa mea a câştigat”, a declarat Warren Buffet.

echilibrului sustenabil între remunerarea muncii
și a capitalului
5.4.1. Politica fiscală și ciclul economic
Considerăm util ca, mai întâi, să evidențiem rolul politicii fiscale în

cadrul setului de politici macroeconomice. Politica fiscală nu este doar
acea componentă a mixului de politici economice prin care sunt
asigurate resursele bugetare necesare furnizării bunurilor și serviciilor
publice, ci și o pârghie importantă, dacă este proiectată și aplicată în
mod adecvat, de stimulare a creșterii economice și de repartiție
echilibrată a acesteia, în scopul asigurării concomitente a dezvoltării
țării, a promovării incluziunii sociale și a reducerii sărăciei, fără
afectarea stabilității financiare.
Conceperea politicii fiscale se impune a fi realizată începând cu
identificarea fazei în care se află ciclul economic (avânt sau declin).
Atunci când economia se află în perioada de avânt, cunoscând că
acțiunea operatorilor economici este prociclică, politica fiscală (ca și cea
monetară, cea a veniturilor și cea macroprudențială) este necesar a fi
anticiclică sau cel puțin neutră (respectiv cu impuls fiscal63 nul), în

63 Diferența dintre deficitul structural al anului curent față de anul de bază. La rândul
său, deficitul structural reprezintă deficitul bugetului general consolidat, conform

standardelor europene, ajustat cu veniturile și cheltuielile aferente deviației
produsului intern brut efectiv față de nivelul de echilibru.
492
scopul plasării creșterii economice efective în apropierea celei

potențiale64, evitându‐se astfel supraîncălzirea economiei. Pe de altă
parte, politica fiscală se impune a fi stimulativă atunci când economia se
află în faza de recesiune, prin generarea unui impuls fiscal adecvat, în
scopul accelerării activității spre nivelul său potențial.
Atunci când politica fiscală are un caracter prociclic, respectiv când
este laxă, deși economia evoluează peste potențial, și restrictivă, când
există deficit de cerere, crește volatilitatea activității economice.
Fluctuațiile ample ale dinamicii PIB efectiv induc incertitudini
substanțiale în procesul decizional, iar primele de risc cerute de
investitori și creditori sunt în creștere. De altfel, importante agenții de
rating folosesc criteriul privind volatilitatea creșterii economice în
evaluările lor de țară, penalizând statele cu fluctuații ample ale
activității economice. În consecință, politica fiscală se impune a fi
concepută și dozată în mod adecvat în cadrul mixului de politici
economice. De aceea, nu toate politicile de stimulare a cererii conduc la
creșterea nivelului de trai (Isărescu, 2010).
După îndeplinirea obiectivelor privind intrarea în NATO și
aderarea la Uniunea Europeană, România are ca țintă strategică
adoptarea monedei euro. Pentru realizarea acestui deziderat, pe lângă
îndeplinirea în mod sustenabil a criteriilor de convergență nominală, se
impune accelerarea reformelor de ordin structural, care asigură un ritm
mai rapid de convergență reală prin creșterea PIB potențial. Menținerea
în mod durabil a performanțelor macroeconomice stabilite prin
matricea de convergență nominală presupune asigurarea unor finanțe
publice sănătoase pe termen mediu și lung (deficitul bugetar, inclusiv
structural, și datoria publică, ca ponderi în PIB). Aceasta, deoarece
derapajele politicii fiscale provoacă reinflamarea inflației, creșterea
dobânzilor și deprecierea cursului valutar. Sănătatea finanțelor publice
depinde în mod direct, pe de o parte, de caracterul stimulativ, dar și
echitabil al sarcinii fiscale stabilite pentru persoanele fizice și juridice,
iar pe de altă parte, de eficiența cheltuielilor publice, îndeosebi a celor
de capital. De altfel, și din perspectiva echilibrului intergenerațional, se
impune ca volumul cheltuielilor de capital să fie cel puțin egal cu
deficitul bugetar.

64 PIB potențial este determinat de cantitatea și calitatea factorilor de producție
disponibili, respectiv capital, muncă și productivitate.
493
5.4.2. Nivelul veniturilor fiscale și cel al veniturilor bugetare totale sunt

foarte reduse
În planul bunurilor și serviciilor publice destinate populației,

România necesită în viitor alocări suplimentare semnificative de
fonduri în sectoarele sănătate, educație și infrastructură fizică, în
condițiile unor venituri bugetare, îndeosebi de natură fiscală, situate la
niveluri îngrijorător de joase. Astfel, țările din zona euro, acolo unde ne
dorim a ajunge cât mai rapid, dar în mod sustenabil, au avut în anul
2016 o medie a veniturilor fiscale (impozite, taxe și contribuții sociale)
de 41,3% din PIB, în timp ce România înregistrează un nivel de numai
26% (–15,3 p.p.). De menționat că cea mai înaltă pondere în PIB a
acestei categorii de venituri bugetare se înregistrează în Franța (47,6%
din PIB), iar pe ultimul loc se află Irlanda cu 23,8%. Subliniem totodată
că tendința veniturilor fiscale în România, după intrarea în Uniunea
Europeană (2007), se află pe o direcție divergentă comparativ cu media
UE: în România, ponderea veniturilor fiscale în PIB a scăzut cu 3,1 p.p.,
de la 29% din PIB la 25,9% din PIB, în timp ce, la nivelul UE, ponderea
aceasta a crescut cu 1 p.p., de la 39% din PIB la 40% din PIB.
La fel de mare este decalajul și în ceea ce privește ponderea
veniturilor bugetare totale în PIB, România prezentând în anul 2016 un
nivel de numai 29,4%, respectiv cu 16,2 p.p. mai puțin decât media
țărilor din zona euro (45,6%). Veniturile bugetare totale cele mai
ridicate se înregistrează în Finlanda (53,7% din PIB), iar cele mai
scăzute în Irlanda (26,8%). Și în ceea ce privește acest parametru,
România prezintă o evoluție divergentă față de media Uniunii
Europene: în timp ce față de anul 2006 România înregistrează o
diminuare a acestor venituri cu 3,5 p.p., media UE crește cu 1 p.p.
Considerăm că aspectele constatate mai sus sunt rezultatul
asimetriilor manifestate în cadrul reformelor economice din timpul
ultimilor aproape 30 de ani – care pot fi sintetizate ca un sold excedentar
și în creștere de la un an la altul între libertăți și drepturi tot mai extinse,
pe de o parte, respectiv răspunderi și obligații tot mai reduse, pe de altă
parte, sold localizat la nivelul unor grupuri restrânse de cetățeni, în
defavoarea restului populației, la care raportul menționat este de sens
contrar –, precum și al numeroaselor disfuncții și ilegalități care se
manifestă în economia de piață autohtonă. Toate acestea provoacă în
494
prezent un alt eșec major al economiei de piață românești, concretizat în

scăderea veniturilor fiscale la 26% din PIB în anul 2016 (și la 24,7% în
2017), nivel care nu este de natură să asigure funcționarea adecvată a
sectorului serviciilor publice și cu atât mai puțin convergența acestui
domeniu spre standardele din țările europene dezvoltate.
Necesitatea îmbunătățirii substanțiale a setului de instrumente
pentru aplicarea politicii fiscale este demonstrată și de dimensiunile
foarte ridicate ale economiei neoficiale („ascunse”) înregistrate în
România. Economia neoficială este definită ca reprezentând toate
activitățile care sunt ascunse de către agenții economici față de
autorități, din motive monetare (evitarea plății taxelor și a
contribuțiilor sociale), de reglementare (evitarea birocrației/poverii
cadrului de reglementare) și instituționale (corupție, calitatea
instituțiilor publice și insuficienta aplicare a legii). Potrivit unui studiu
recent (Medina și Schneider, 2018), economia „ascunsă” din țara
noastră reprezintă 26,3% din PIB (45 mld. euro la nivelul anului 2016),
cu mult mai ridicată față de media țărilor UE 28, care se situează la
17,3% din PIB. Această contraperformanță plasează România pe
ante‐penultimul loc în clasamentul european, înaintea Croației cu 26,5% și
a Bulgariei cu 29,6%. Menționăm câteva exemple de țări cu niveluri sub
media europeană în ceea ce privește economia neoficială, respectiv atât
state dezvoltate ca: Austria (7,1% din PIB), Luxemburg (8,2%), Olanda
(8,4%), Marea Britanie (9%), Irlanda și Germania (10,4%), Finlanda
(11,5%), Franța (12,8%), cât și țări foste socialiste din regiune, cum ar fi:
Slovacia (13%), Cehia (14,1%) etc. (Graficul 5.35).
Segmentul cel mai nociv din economia „ascunsă” (subterană) este
localizat în zona evaziunii fiscale, care cuprinde și munca neînregistrată
(„la negru”) al cărei total în România reprezintă, pe baza cifrelor din
studiul menționat, 18% din PIB (31 mld. euro). O altă componentă a
economiei neoficiale, potrivit sistemului european de conturi, o
constituie autoconsumul (cca 8% din PIB, respectiv 14 mld. euro), a
cărui pondere ridicată este cauzată îndeosebi de numărul mare,
comparativ cu statele dezvoltate, al populației rurale.
Victor Slăvescu (1936) atrăgea atenţia în anii ‘30 ai secolului
trecut, în modul cel mai categoric, asupra flagelului evaziunii fiscale,
deoarece, după expresia sa, „cei ce nu pot plătesc, iar cei ce pot nu
plătesc impozitele cuvenite”. Examinând situaţia disciplinei fiscale din
prezent, considerăm că afirmaţia lui Slăvescu este valabilă şi astăzi.
495
În România, deşi societăţile comerciale clasificate în categoria

marilor contribuabili au o pondere de 70% din cifra de afaceri totală pe
economie, acestea contribuie cu numai 43% la taxele şi contribuţiile
plătite către buget de sectorul firmelor. Spre deosebire de această
situaţie, în Germania, Franţa sau Marea Britanie, aportul marilor
contribuabili în totalul taxelor colectate de stat variază între 65% şi
75% (Mişa, 2018a). Rezultă că povara fiscală efectivă este mult mai
ridicată în țara noastră pentru întreprinderile mici şi mijlocii
(Georgescu et al., 2016).
Calculele arată că reducerea evaziunii fiscale la nivelul mediu din
țările UE 28 și aducerea gradului de colectare a veniturilor bugetare la
performanțele din statele europene dezvoltate ar permite creșterea
substanțială a veniturilor fiscale, respectiv cu cca 6 p.p., ceea ce ar asigura
un nivel total al acestor venituri în jur de 32% din PIB. Totuși, și în aceste
condiții, rămâne o diferență substanțială în privința veniturilor fiscale,
respectiv de 9 p.p., care trebuie recuperată cât mai rapid, pentru ca
România să atingă media țărilor din zona euro de 41,3%.
În scopul îmbunătăţirii gradului de colectare a veniturilor
bugetare, este necesar ca procesul de analiză a riscului fiscal din cadrul
ANAF să fie racordat la cele mai bune practici europene, concomitent cu
informatizarea cât mai rapidă a instituţiei, în vederea identificării
operative a contribuabililor cu risc ridicat de neconformare/evaziune,
pe baza unor analize obiective, fundamentate pe un sistem centralizat al
bazelor de date disponibile.
De subliniat însă, în acest sens, faptul că din anul 2005 nu au mai fost
efectuate investiţii în echipamente pentru stocarea şi prelucrarea datelor
la nivelul ANAF. De altfel, din programul de modernizare a sistemului
informaţional al instituţiei încheiat cu Banca Mondială, în sumă de 70 mil.
euro, s‐au cheltuit doar 23% (16 mil. euro65), sumele respective
consumându‐se integral numai pentru plata consultanţei (Mişa, 2018b).
Mai mult, Raportul Curții de Conturi pe anul 2016 (2017), efectuat la
structurile care funcționează în cadrul ANAF, în special la nivelul Direcției
Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, arată că au existat cazuri
de agenți economici care au înregistrat pierderi consecutive în ultimii cinci
ani și care nu au fost verificați niciodată în această perioadă, în vederea

65 Conform informațiilor prezentate în emisiunea România furată, DIGI24, 22 aprilie
2018.
497
identificării cauzelor care au condus la această situație. Și astfel de situații

total inadecvate față de obiectivele ANAF explică gradul slab de colectare
fiscală în cazul României comparativ cu alte state europene în care
activitatea organelor fiscale este eficace.
5.4.3. Impozitarea progresivă a venitului global – instrument de stimulare

economică şi asigurare a echilibrului social
În prezent, unii analişti apreciază că în România există un deficit de

analiză a unor importante fenomene şi procese economice. Împărtăşim
acest punct de vedere, cu completarea că deficitul de analiză este cauzat
de un semnificativ deficit de informaţie. Nevoia unor informaţii corecte,
necesare fundamentării deciziilor economice şi sociale în general, a celor
fiscal‐bugetare în special, este generată de multiplele şi profundele
transformări economico‐sociale prin care a trecut România în ultimii 28
de ani, reflectate în final, cu pregnanţă, în distribuţia veniturilor şi a
avuţiei populaţiei.
Tocmai de aceea se impune cunoaşterea cu exactitate de către
autoritatea fiscală a veniturilor cetăţenilor, în scopul aplicării, în primul
rând, a unor măsuri stimulative, respectiv deduceri fiscale care să
încurajeze comportamentele individuale pozitive privind munca,
economisirea, investirea, creşterea productivităţii, întărirea solidarităţii
sociale prin finanţarea acţiunilor caritabile etc. Sunt de subliniat, în
acest context, afirmațiile lui Piketty (2013), care arăta că:
 informaţia nu este un scop în sine, ci trebuie, în mod obiectiv, să
hrănească instituţiile fiscale şi democratice;
 fără o transparenţă reală contabilă şi financiară, fără schimb de
informaţii între instituţiile statului, nu poate exista democraţie
economică;
 este dificil să se organizeze viaţa comună într‐o lume unde
fiecare pretinde să‐şi stabilească singur rata de impozitare.
Creşterea economică obţinută de România, relativ consistentă în
ultimii ani, nu se reflectă în puterea de cumpărare a cetăţenilor decât în
mică parte şi tot mai slab pe măsură ce se coboară pe scara veniturilor,
din cauză că arterele repartiţiei valorii nou create sunt obturate de
indisciplină financiară şi ilegalităţi.
498
Pentru păstrarea stabilităţii macroeconomice şi, concomitent,

asigurarea sustenabilităţii echilibrelor din punct de vedere social, se impune
activarea mai accentuată a fazei de redistribuire din cadrul repartiţiei valorii
nou create, prin utilizarea instrumentelor fiscale moderne, eficiente,
destinate creşterii transparenţei veniturilor individuale, în paralel cu cea a
cheltuielilor publice, a cărei aplicare deja se realizează.
Parametrii fiscal‐monetari actuali ne indică faptul că, pe de o parte,
s‐a epuizat spațiul generator de impuls fiscal stimulativ (reduceri de
taxe și sporirea cheltuielilor bugetare) pentru creșterea economiei și a
bunăstării populației, iar pe de altă parte, perspectivele de menținere a
unei politici monetare acomodative sunt reduse. În planul politicii
veniturilor, singurul instrument valid aflat la dispoziția decidenților a
rămas salariul minim, care mai poate fi majorat în mod rațional, fără
afectarea competitivității economiei. De asemenea, estimările privind
evoluția creditării indică un avans lent al acesteia, pe fondul gradului de
îndatorare deja ridicat al persoanelor fizice și al unui nivel redus de
eligibilitate a firmelor pentru accesul la credite bancare.
În condițiile de mai sus, putem afirma că, asemenea altor domenii,
și în zona fiscală există o trinitate imposibil de realizat:
 creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor, concomitent cu
dezvoltarea infrastructurii fizice și umane;
 menținerea deficitului bugetar total în limita a 3% din PIB, în
paralel cu reducerea deficitului structural;
 neutilizarea, în condițiile repartiției deficitare a valorii nou
create în economie, a politicii fiscale ca pârghie de redistribuire
între factorii de producție (capital și muncă) și, în interiorul
acestora, pe baza unor criterii stimulative economic și corecte
din punct de vedere social.
Ca în fiecare dintre situațiile similare, decidenții politico‐economici
sunt obligați să sacrifice unul dintre aceste trei obiective, hotărârea
urmând a fi adoptată în raport cu starea economiei și intensitatea
presiunilor de ordin social.
În puține cazuri, ciclul economic coincide cu ciclul electoral. Astfel,
deciziile politice, aflate sub presiunea competiției electorale, depășesc
uneori limitele sustenabilității menite să asigure stabilitatea
economico‐financiară durabilă. Apare astfel, din timp în timp,
necesitatea unor ajustări economice cu caracter corectiv, care, dacă nu
499
sunt efectuate cu respectarea principiului sustenabilității sociale,

provoacă adâncirea discrepanțelor și a tensiunilor din societate.
Inflația este determinată de factori ciclici și structurali. În România,
între factorii ciclici, în afara prețurilor internaționale la materii prime,
combustibili etc., se conturează politica fiscală. Aceasta are un impact
negativ în cazul în care este prociclicică, respectiv atunci când fie
generează un impuls fiscal nesustenabil, în condițiile unui exces de cerere
internă, fie operează reducerea cererii guvernamentale în momentele de
declin economic. În aceste cazuri, comportamentul inadecvat al politicii
fiscale în cadrul mixului de politici macroeconomice provoacă dominanța
fiscală asupra politicii monetare. Tocmai de aceea, Mervyn King, fostul
guvernator al Băncii Angliei, afirma: „Băncile centrale sunt acuzate că
sunt obsedate de inflație. Acesta este un neadevăr. Dacă sunt obsedate de
ceva, este vorba de politica fiscală”.
În țările europene dezvoltate din zona euro, acolo unde ne dorim ca
România să acceadă cât mai curând, în condiții sustenabile, un rol
important în aplatizarea fluctuațiilor excesive ale cererii agregate, ca
efect al deciziilor inoportune din domeniul fiscal, revine stabilizatorilor
fiscali automați66. Acest concept își are originea în faptul că unele
elemente ale politicii fiscale contribuie la stabilizarea ciclului de afaceri în
mod automat, fără a fi necesară acțiunea factorilor guvernamentali, ci
doar asigurarea aplicării codului fiscal existent şi a regulilor legale
referitoare la cheltuielile publice. Prin caracterul lor nediscreţionar,
stabilizatorii fiscali automați creează premise solide pentru ca evoluţia
deficitului bugetar să fie contraciclică (Georgescu et al., 2016). Impactul
acestui instrument se manifestă strict pe parcursul fluctuației cererii
agregate în cadrul ciclului economic, iar prin acțiunea simetrică atât în
perioada de avânt, cât și în cea de declin, contribuie la menținerea unui
nivel adecvat al deficitului structural (elementele ciclice se compensează
în timp). Capacitatea sectorului guvernamental de a contribui, prin
stabilizarea fiscală automată, la atenuarea fluctuațiilor ciclului economic
este strâns legată de caracteristicile sistemului de impozitare și de
ponderea sectorului guvernamental în PIB. De aceea, mecanismul
stabilizatorilor fiscali automați funcționează cu atât mai bine cu cât
sistemul de impozitare este mai progresiv (Dumitru, 2012), în condițiile

66 Această noțiune vizează atât partea de venituri, cât și pe cea de cheltuieli bugetare.
500
în care componenta ciclică a veniturilor bugetare este în general mult

mai ridicată decât componenta ciclică a cheltuielilor publice.
Rezultă că, în România, țară cu o democrație tânără, aplicarea
sistemului stabilizatorilor automați este cu atât mai necesară. Rolul
acestora în cadrul finanțelor publice este stabilit prin legislația actuală
pe două paliere:
 cel al datoriei publice, pentru care, în condițiile depășirii nivelului
de alertă de 45% din PIB, în cazul României, se declanșează o
serie de instrumente de stabilizare automată (înghețarea unor
cheltuieli bugetare). Însă România înregistrează un nivel al
datoriei publice de 35% din PIB la finele anului 2017 și nu este,
dar nici nu va trebui să fie pe viitor în situația activării acestui
mecanism. De aceea, se impune să se acționeze preventiv pe cel de
al doilea palier, respectiv
 cel al deficitului structural (deficitul bugetului general consolidat,
conform standardelor europene, ajustat cu veniturile și cheltuielile
aferente deviației produsului intern brut efectiv față de nivelul de
echilibru), care pentru România este stabilit la 1% din PIB.
Atingerea și respectarea deficitului structural pe termen mediu
considerăm că nu se poate realiza în mod sustenabil, având un regim
fiscal dominat de cota unică și în lipsa globalizării veniturilor
individuale. În anul 2017, deficitul structural s‐a situat la 3,3% din PIB,
motiv pentru care, în data de 18 iunie 2018, Comisia Europeană a emis
un avertisment în vederea corectării deviației de la obiectivul bugetar
pe termen mediu și lung (de 1% din PIB). Totodată, Comisia a subliniat
că se impune aplicarea unor măsuri ferme de ajustare bugetară, în
condițiile în care prognozele indică o deteriorare suplimentară a
deficitului structural în anii următori, respectiv la 3,8% din PIB în 2018
și 4,2% din PIB în 2019.
De aceea, menținerea unor finanțe publice sănătoase și
recuperarea rapidă a decalajului semnificativ în privința veniturilor
bugetare, îndeosebi de natură fiscală, care ne separă de țările din zona
euro apreciem că se pot realiza numai prin îmbunătățirea regimului
fiscal actual, în sensul trecerii de la cota unică la impozitul progresiv pe
venitul global. De altfel, din cele 19 țări din zona euro, numai Estonia și
Lituania aplică în prezent regimul cotei unice, cu mențiunea că Slovacia
l‐a practicat, dar a trecut la impozitarea progresivă a veniturilor globale
501
în anul 2013, iar Letonia procedează în mod similar începând cu anul

2018. De subliniat că, în afara României, toate celelalte state membre
UE care folosesc cota unică globalizează veniturile individuale în scopul
adoptării unor decizii fiscale corect fundamentate (Bulgaria, Estonia,
Lituania, Ungaria și Letonia până la sfârșitul anului precedent).
Un studiu recent al Institutului Economic Molinari (2017) arată că
statele care au un sistem de impozitare a muncii care folosește cota
unică au taxat salariații cu sume mai mari comparativ cu țările unde
există un sistem progresiv de impozitare. Acest studiu compară toate
taxele și contribuțiile sociale pentru un salariat din fiecare dintre cele
28 de state UE și calculează o așa‐numită „zi de eliberare de taxe”,
respectiv cât din munca anuală a unui angajat este dedicată plății
taxelor. Rezultatele arată că în cele șase state membre ale UE cu cotă
unică de impozitare a veniturilor din salarii67 (toate numărându‐se
printre cele mai sărace zece țări europene) se practică rate mai mari ale
contribuțiilor sociale (ale angajatului și ale angajatorului), media
acestui indicator pentru grupul de țări respectiv fiind de 37,7%, cu
2,9 p.p. mai mare față de statele cu impozit progresiv. De asemenea,
patru dintre țările cu regim al cotei unice practică și cote de TVA mai
ridicate (cu excepția Bulgariei și României), nivelul maxim la acest
parametru fiind înregistrat de Ungaria, cu 27% . Mai mult, cotele unice
aplicate veniturilor individuale nu sunt la niveluri dintre cele mai
scăzute în cadrul UE, în topul primelor zece state cu cele mai reduse
rate medii ale impozitului pe venit fiind nouă state cu sistem de
impozitare progresiv. În acest context, studiul relevă faptul că rata reală
medie de taxare a muncii – calculată ca suma dintre contribuțiile pentru
protecție socială, impozitul pe venit și TVA, raportată la salariul brut – era
în anul 2017 de 45,5% în statele care aplică sistemul cotei unice, respectiv
mai ridicată față de 44,6% în țările cu sistem de impozitare progresiv.
Introducerea cotei unice din anul 2005 a redus birocraţia, dar a
permis creșterea evaziunii fiscale și a corupției, prin eliminarea
transparenţei veniturilor individuale, ca urmare a desfiinţării
globalizării acestora.
Trecerea la aplicarea impozitării progresive asupra veniturilor
globale ale cetăţenilor prezintă o importanţă deosebită pentru
îmbunătăţirea alocării resurselor în societate şi asigurarea echilibrului
social, necesitând o decizie concomitentă privind:

67 Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania și România.
502
a) globalizarea veniturilor individuale care, dincolo de cunoaşterea

distribuţiei câştigurilor băneşti în societate, permite aplicarea unui
sistem stimulativ şi corect de deduceri fiscale pentru
comportamente individuale pozitive din punct de vedere economic
şi social (economisire prin sisteme private de pensii şi îngrijirea
sănătăţii, achiziţia sau construirea primei locuinţe, aplicarea unor
soluţii termice moderne şi asigurarea locuinţelor, sponsorizarea
entităţilor non‐profit în domeniile sănătate, educaţie, cultură, sport,
religie etc.), totul în condiţiile anumitor plafoane de venit. Un
exemplu elocvent al eficienţei sistemului de impozitare progresivă a
veniturilor globale în România este, înapoi în timp, bugetul din anul
1923, când Vintilă Brătianu a alcătuit „un buget al traiului zilnic şi al
înfrânării cheltuielilor”, care a înregistrat, pentru prima dată după
război, un sold excedentar (3,7 mld. lei). O contribuţie deosebit de
importantă pentru realizarea acestui succes a avut‐o Legea pentru
unificarea impozitelor directe şi pentru înfiinţarea impozitului
progresiv pe venitul global, care a perfecţionat bazele sistemului
fiscal românesc (Mariţiu, 2006). La rândul său, Ene (1919) afirmă că
ideea dreptății fiscale se manifestă prin două postulate, respectiv:
i) uniformitatea sau egalitatea impunerii și ii) universalitatea
(impunerea tuturor); însă, prin egalitatea impunerii, se înțelege
impunerea fiecăruia după puterea sa de a plăti, adică egalitatea
sacrificiului fiecăruia pentru întreținerea organismului de stat. În
acest sens, autorul arată că: o cotă de impozitare proporțională
(similară cotei unice, n.n.) este resimțită semnificativ mai puternic
de cetățenii cu venituri reduse, întrucât impozitul plătit le provoacă
„privațiuni adânci și uneori chiar primejdioase conservării proprii”;
în schimb, pentru cetățenii cu venituri mari, impactul impozitării se
reflectă nu în renunțarea la o necesitate vitală (cum este cazul
persoanelor cu venituri scăzute), ci numai la „o plăcere ușoară”; din
această discrepanță, se naște necesitatea progresivității, care se
impune nu numai din punctul de vedere al sacrificiului de consum,
dar și din cel al „ușurinței sau greutății producerii venitului”.
Istoricul aplicării impozitului progresiv în România mai
cuprinde perioada regimului comunist, precum și primii zece ani ai
perioadei postdecembriste, în ambele intervale de timp, baza de
impozitare reprezentând‐o câștigurile salariale, pe când în
perioada 2000–2004, impozitarea progresivă a vizat venitul
global. Acest mecanism de impozitare a veniturilor fusese introdus
503
încă de la începutul secolului al XX‐lea în țările dezvoltate

economic (Marea Britanie în anul 1909; SUA în 1913; Franța în
1914). În Europa de Nord și Continentală și în Japonia,
introducerea impozitului progresiv pe venitul global a avut loc chiar
înaintea statelor menționate, respectiv: Danemarca în anul 1870,
Japonia în 1887, Prusia în 1890 și Suedia în 1903 (Piketty, 2013).
De asemenea, eficacitatea sistemului de deduceri este
demonstrată de rezultatele aplicării acestuia în perioada
2000–2004, care se prezintă astfel: în medie, numărul anual al
persoanelor care, după globalizare, au primit restituiri de la
buget faţă de sumele achitate iniţial ca impozite a fost de 75%
din totalul contribuabililor depunători de declaraţii fiscale, iar
valoarea restituirilor a reprezentat 64% din totalul diferenţelor
calculate (de plătit către şi de restituit de la buget). Rezultă că
numai 25% din totalul persoanelor declarante au plătit sume
suplimentare către buget faţă de cele achitate pe parcursul
anului anterior, iar valoarea totală a acestora a reprezentat doar
36% din cuantumul diferenţelor calculate.
Chiar dacă sumele restituite de la buget au fost mai mari
decât cele încasate suplimentar de stat, nu a existat un impact
negativ asupra veniturilor bugetare şi nici asupra deficitului.
Aceasta, întrucât beneficiarii restituirilor (în anul 2004, spre
exemplu) alocaseră eficient, potrivit interesului personal,
importante sume din propria economisire încă din cursul anului
anterior (anul 2003, în acest caz), pentru acţiuni care
generaseră deja efecte favorabile în plan economic şi social.
În prezent, lipsa globalizării veniturilor individuale
generează distorsiuni destul de frecvente în aplicarea
deducerilor fiscale aferente câştigurilor din salarii, întrucât
multe persoane beneficiază de acestea, deşi, pe lângă salariu,
încasează şi alte venituri (chirii, drepturi de autor etc.), ceea ce
reliefează un dezavantaj evident al cotei unice, respectiv acela
că, fiind o metodă simplă de impozitare, nu poate surprinde
diversitatea realităţilor şi comportamentelor din societate care,
în final, se reflectă în veniturile individuale, acestea nefiind
tratate, la rândul lor, diferențiat, așa cum o impune situația din
România și cum se procedează în țările europene dezvoltate;
504
b) impozitarea progresivă a veniturilor globale, decizie care se

impune a fi precedată de dezbateri deschise, constructive, între
factorii reprezentativi din societate (partide politice, sindicate,
patronate, organizaţii civice, mediul academic etc.), pentru a se
stabili în mod echilibrat sarcina fiscală individuală în raport cu
puterea contributivă a fiecărei persoane şi, implicit, tranşele de
impozitare, precum şi grila de taxare progresivă considerată a fi
adecvată pentru situaţia economico‐socială actuală a ţării, faţă
de obiectivele de dezvoltare asumate pentru viitor de România.
Concomitent cu aplicarea impozitului progresiv pe venitul global
individual, apreciem că este necesară şi introducerea declaraţiei de
patrimoniu, îndeosebi imobiliar, a cetăţenilor. Se va putea realiza, astfel,
corecta impozitare progresivă a proprietăților, prin adoptarea unui
model practicat într‐o țară occidentală, considerat adecvat pentru
România, precum şi corelarea fluxului anual de venituri cu evoluţia
anuală a patrimoniului fiecărei persoane. Considerăm că declaraţia de
patrimoniu trebuie elaborată o singură dată, în acelaşi an cu începerea
globalizării veniturilor şi a taxării lor progresive, modificările ulterioare
ale patrimoniului urmând a fi comunicate administraţiei fiscale de către
autorităţile stabilite prin lege. Opinăm că, în cazul activelor
patrimoniale, se impune, de asemenea, aplicarea impozitării progresive,
conform modelului utilizat de una dintre țările dezvoltate din Uniunea
Europeană, selectat în mod democratic de către decidenți, prin
consultarea cu toți partenerii sociali. Recent, Banca Mondială a afirmat
prin Timmer68 (2018) că pornind de la inegalitățile în creștere din
Europa, care provoacă o anxietate generală și un sentiment de
neîncredere în viitor, iar în Europa de Est, migrări masive ale tinerilor
către Occident, trebuie ca sistemul fiscal și social să fie schimbat, în
sensul renunțării la cota unică și implementării unui sistem de taxare
progresivă, adică cei care câștigă mai mult să plătească un procent mai
mare de taxe și contribuții sociale.
Punerea la dispoziţia autorităţii fiscale a instrumentelor privind
globalizarea veniturilor şi impozitarea progresivă (cu aplicarea de deduceri
fiscale), precum și a declaraţiei de patrimoniu va permite îmbunătăţirea
substanţială a obiectivităţii și eficacității combaterii evaziunii fiscale şi a
corupţiei, deoarece aceste acțiuni se vor baza pe documente clare, asumate
de fiecare contribuabil, permiţând totodată verificarea automată a existenţei

68 Economist‐șef Banca Mondială pentru Europa și Asia Centrală.
505
unei corelaţii corecte între fluxul anual de venituri şi evoluţia anuală a

patrimoniului. Totodată, apreciem că, prin globalizarea veniturilor, va creşte
substanţial baza de calcul a impozitului pe venit, respectiv pe activele
patrimoniale, concomitent cu aplicarea eficace a sistemului deducerilor
fiscale şi a taxării progresive a veniturilor totale și a proprietăților în raport
cu situaţia materială a fiecărei persoane fizice, cu efecte favorabile şi asupra
îmbunătăţirii echităţii fiscale. Ambele instrumente menţionate vor trebui
legiferate pe baza studierii atente a celor mai bune practici din ţările
europene dezvoltate, urmând ca România să îşi asume un mecanism fiscal
coerent, în funcţie de caracteristicile dominante ale modelului occidental de
societate pentru care se optează în mod democratic de către decidenţi.
Declaraţiile de patrimoniu ale persoanelor fizice reprezintă
elemente fundamentale ale determinării patrimoniului nefinanciar al
țării, în condiţiile în care autoritatea naţională de statistică are ca termen
de finalizare a raportării acestui indicator macroeconomic către
EUROSTAT anul 2020 (după ce a beneficiat de o amânare a termenului
iniţial, stabilit pentru 2017). În condiţiile nelegiferării globalizării
veniturilor şi a declaraţiei menționate, lucrarea finală privind
patrimoniul nefinanciar – componentă importantă a avuției naționale a
României – va cuprinde, pe ansamblu şi pe sectoare instituţionale, un
grad ridicat de relativitate, urmând a se elabora în proporţie mare pe
baza informaţiilor indirecte (provenite din anchete statistice şi estimări)
şi numai într‐un procent redus pe informaţii concrete furnizate de
diferite instituţii ale statului, având ca sursă registre şi documente.
De subliniat că, în ţările dezvoltate din Europa Nordică şi Continentală,
calculul patrimoniului nefinanciar se fundamentează în proporţie de
95% pe rapoarte şi documente elaborate de instituţiile de profil ale
statului şi numai de 5% pe bază de estimări şi calcule statistice.
Importanţa globalizării veniturilor şi a declaraţiei de patrimoniu
este cu atât mai mare cu cât gradul de finalizare a Cadastrului naţional
se situează la un nivel foarte scăzut. De exemplu, în luna decembrie
2016, din totalul de 3181 de unităţi administrativ‐teritoriale
din România, au fost finalizate integral lucrările de cadastru pentru
numai 33 de localităţi (circa 1% din total) din cadrul a 17 judeţe.
La aceeaşi dată, sunt în derulare lucrări la alte 190 de unităţi
administrativ‐teritoriale (6% din total) din cadrul a 39 de judeţe.
În aceste condiţii, specialiştii sunt rezervaţi în ceea ce priveşte
respectarea termenului de finalizare a lucrărilor privind Cadastrul
naţional stabilit pentru anul 2023 (amânat anterior de câteva ori).
506
Decizia de politică fiscală privind globalizarea veniturilor şi

aplicarea unor deduceri fiscale stimulative cu efecte economico‐sociale
favorabile şi aplicarea concomitentă a unei anumite progresivităţi a
impozitării veniturilor și a proprietăților persoanelor fizice se pot
realiza printr‐un efort conjugat al instituţiilor specializate ale statului,
vizând totodată îmbunătăţirea infrastructurii informatice a Ministerului
Finanţelor Publice, dezvoltarea profesiei consultantului fiscal, precum şi
a educaţiei financiare a populaţiei. O astfel de reformă fiscală ne‐ar
apropia de integrarea mai profundă în UE, mecanismele menţionate
funcţionând cu succes în ţările din regiune (Cehia, Slovacia, Slovenia şi
Polonia, unde indicatorul 80/20 privind polarizarea veniturilor este
foarte redus, sub media europeană de 5,1, potrivit datelor pentru anul
2016, respectiv 3,5 în Cehia, 3,6 în Slovacia şi Slovenia şi 4,8 în Polonia,
faţă de România, unde este de 7,2).
Mai mult, la nivel global, conform unui recent sondaj (Ipsos, 2018),
78% dintre cetățeni sunt de acord că „bogații ar trebui taxați mai mult
pentru a sprijini săracii”. În România, ponderea populației care consideră
că este necesară impozitarea mai ridicată a bogaților este de 81%. Aceasta
depășește 80% și în state precum Spania (87%), Italia (82%), Ungaria
(82%), Germania (81%) etc. De asemenea, și în alte țări, ponderea celor
care susțin un nivel de impozitare mai ridicat pentru cetățenii cu venituri
mari se situează la cote înalte: Belgia (78%), Franța (77%), Marea Britanie
(75%) sau Suedia (74%), Polonia (70%), SUA (67%).
5.5. Remarci finale
Conceptul de eficacitate reflectă faptul că alocarea resurselor rare

între producători și a bunurilor produse între consumatori se face astfel
încât nu există nicio altă situație care să ofere fiecărui consumator o
satisfacție mai mare decât în starea dată, aceasta din urmă purtând
numele de „stare de randament social maxim” sau „optim al lui Pareto”.
La rândul său, noțiunea de echitate are un caracter mai vag,
deoarece este determinată de o apreciere morală subiectivă. În practică,
se spune despre o situație că este „echitabilă” dacă ea satisface criteriile
care fac obiectul unui larg consens în societate.
Evoluția teoriei economice a permis conturarea principiilor care
conciliază libertatea individuală și respectarea cerințelor generale de
507
echitate. Progresul tehnologic, creșterea nivelului de trai, acumulările

culturale, conturarea mai clară a rolului statului ca factor de reglare a
pieței au îmbunătățit funcționarea democrației și distribuția mai
echitabilă a veniturilor și a averii în societate.
Raportul dintre capital şi muncă este unul dinamic, care evoluează
atât în raport cu forţele pieţei, cât şi cu acţiunea statului. Acesta din
urmă, prin setul de legi pe care le adoptă şi eficiența instituţiilor care le
aplică, influenţează în mod activ repartizarea valorii nou create între
capital şi muncă. În România, munca este mai slab remunerată în raport
cu capitalul (ca pondere în produsul intern brut, venitul naţional net şi
valoarea adăugată netă). Ponderea salariilor este mai mică decât cea a
profitului și în valoarea nou creată la nivelul economiei reale (39,8%
comparativ cu 60,2%), unde se manifestă practic forţa reală de
negociere dintre muncă şi capital, care, în condiţiile legislaţiei existente
în România, favorizează capitalul.
Ca urmare a acţiunilor subiective ale statului, ponderea
remunerării muncii în valoarea nou creată a înregistrat în România o
scădere semnificativă în ultimii 15 ani, ceea ce a creat condițiile
creșterii, în contrapartidă, a ponderii remunerării capitalului.
Stiglitz (2013) sublinia că statul modelează forţele pieţei; important
este în beneficiul cui funcţionează economia de piaţă modelată de acesta.
Autorul arată că, prin sistemul de reglementări, statul poate menţine un
echilibru între echitate şi eficacitate, în condiţiile în care libera circulaţie
a capitalului pune presiune pe menţinerea salariilor la niveluri scăzute,
pe slăbirea sindicatelor, reglementări cât mai laxe, impozite cât mai mici,
astfel încât ţările cu deficit de capital sunt într‐o veritabilă „cursă a
dezarmărilor” comercial‐fiscale. Stiglitz menționează că „vânătoarea de
rente economice” (rent‐seeking) defineşte modalităţile prin care procesul
politic îi ajută pe cei bogaţi, în detrimentul tuturor celorlalţi din societate;
renta nu este nimic altceva decât o redistribuire dinspre o parte a
societăţii către „vânătorii de rente”.
Problematica raportului dintre remunerarea factorilor capital și
muncă, alături de relația dintre PIB, venitul național brut și patrimoniul
național, am examinat‐o în cadrul lucrării Capitalul în România anului
2015 (Georgescu, 2015b), pe care am transmis‐o, pentru schimb de
opinii, profesorului Thomas Piketty (Paris School of Economics), autor
al lucrării Capitalul în secolul XXI (2013).
508
Referitor la raportul dintre remunerarea muncii și a capitalului,

precum și la situația lucrătorilor pe cont propriu din România, am
transmis profesorului Piketty unele informații suplimentare. Astfel, s‐a
precizat că ponderea lucrătorilor pe cont propriu în excedentul net din
exploatare se situează în România la un nivel apropiat de media
europeană (38% față de 39%), dar mai redus, de exemplu, în comparație
cu Franța (43% în anul 2014). Mulțumind pentru informațiile transmise,
profesorul Piketty a reiterat dorința de a include România cât mai curând
în baza de date World Wealth and Income Database, demers care nu se
poate realiza în condițiile actuale din țară, când nu există informații
centralizate privind veniturile și averea individuale.
Se remarcă, așadar, la nivel internațional, preocuparea în creștere
pentru crearea unor baze de date centralizate, comparabile între
diverse țări și cât mai exacte referitoare la avuția și venitul național. În
acest context, premisa fundamentală o constituie cunoașterea cu
acuratețe, de către autoritatea fiscală, a veniturilor tuturor cetățenilor,
iar acest lucru nu se poate realiza în România decât prin îmbunătățirea
regimului fiscal actual, în sensul trecerii de la cota unică la impozitarea
progresivă a veniturilor globale, cu acordarea unor deduceri fiscale.
Concomitent cu această măsură, apreciem că este necesară și
introducerea declarației de patrimoniu, îndeosebi imobiliar, pentru
persoane fizice. Se va putea realiza, astfel, corecta impozitare
progresivă a proprietăților, prin adoptarea unui model practicat într‐o
țară occidentală, considerat adecvat pentru România, precum și
corelarea fluxului anual de venituri cu evoluția anuală a patrimoniului
individual. Totodată, apreciem că, prin globalizarea veniturilor, va
crește substanțial baza de calcul a impozitelor și a taxelor pe venit,
simultan cu aplicarea unui sistem eficient al deducerilor fiscale în
raport cu situația materială a fiecărei persoane fizice. Utilizarea
declarației de patrimoniu va permite sporirea bazei de impozitare a
activelor nefinanciare și, implicit, a încasărilor bugetare. Recent, Banca
Mondială a afirmat prin Timmer (2018) că sistemul fiscal și social
actual trebuie să fie schimbat, în sensul renunțării la cota unică și
implementării unui sistem de taxare progresivă, adică cei care câștigă
mai mult să plătească un procent mai mare de taxe.
Adoptarea acestor îmbunătățiri de fond ale sistemului fiscal
românesc se impune cu atât mai mult cu cât parametrii fiscal‐monetari
actuali ne indică faptul că, pe de o parte, s‐a epuizat spațiul generator de
510
impuls fiscal stimulativ (reduceri de taxe și sporirea cheltuielilor

bugetare) pentru creșterea economiei și a bunăstării populației, iar pe
de altă parte, perspectivele de menținere a unei politici monetare
acomodative sunt reduse. În planul politicii veniturilor, singurul
instrument valid aflat la dispoziția decidenților a rămas salariul minim,
care mai poate fi majorat în mod rațional, fără afectarea competitivității
economiei. De asemenea, estimările privind evoluția creditării indică un
avans lent al acesteia, pe fondul gradului de îndatorare deja ridicat al
persoanelor fizice și al unui nivel redus de eligibilitate a firmelor pentru
accesul la credite bancare.
În condițiile de mai sus, putem afirma că, asemenea altor domenii,
și în zona fiscală există o trinitate imposibil de realizat:
 creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor, concomitent cu
dezvoltarea infrastructurii fizice și umane;
 menținerea deficitului bugetar total în limita a 3% din PIB, în
paralel cu reducerea deficitului structural;
 neutilizarea, în condițiile repartiției deficitare a valorii nou
create în economie, a politicii fiscale ca pârghie de redistribuire
între factorii de producție (capital și muncă) și, în interiorul
acestora, pe baza unor criterii stimulative economic și corecte
din punct de vedere social.
Ca în fiecare dintre situațiile similare, decidenții politico‐economici
sunt obligați să sacrifice unul dintre aceste trei obiective, hotărârea
urmând a fi adoptată în raport cu starea economiei și intensitatea
presiunilor de ordin social.
În țările europene dezvoltate din zona euro, acolo unde ne dorim
ca România să acceadă cât mai curând, în condiții sustenabile, un rol
important în aplatizarea fluctuațiilor excesive ale cererii agregate, ca
efect al deciziilor inoportune din domeniul fiscal, revine stabilizatorilor
fiscali automați.
Capacitatea sectorului guvernamental de a contribui prin
stabilizarea fiscală automată la atenuarea fluctuațiilor ciclului economic
este strâns legată de caracteristicile sistemului de impozitare și de
ponderea sectorului guvernamental în PIB. De aceea, mecanismul
stabilizatorilor fiscali automați funcționează cu atât mai bine cu cât
sistemul de impozitare este mai progresiv, în condițiile în care
511
componenta ciclică a veniturilor bugetare este în general mult mai

ridicată decât componenta ciclică a cheltuielilor publice.
Rezultă că, în România, țară cu o democrație tânără, aplicarea
sistemului stabilizatorilor automați este cu atât mai necesară.
În acest context, considerăm că aspectele constatate mai sus sunt
rezultatul asimetriilor manifestate în cadrul reformelor economice din
timpul ultimilor aproape 30 de ani – care pot fi sintetizate ca un sold
excedentar și în creștere de la un an la altul între libertăți și drepturi tot
mai extinse, pe de o parte, respectiv răspunderi și obligații tot mai
reduse, pe de altă parte, sold localizat la nivelul unor grupuri restrânse de
cetățeni, în defavoarea restului populației, la care raportul menționat
este de sens contrar –, precum și al numeroaselor disfuncții și ilegalități
care se manifestă în economia de piață autohtonă. Toate acestea
provoacă în prezent un alt eșec major al economiei de piață românești,
concretizat în scăderea veniturilor fiscale la 26% din PIB în anul 2016
(și la 24,7% în 2017), nivel care nu este de natură să asigure
funcționarea adecvată a sectorului serviciilor publice și cu atât mai
puțin convergența acestui domeniu spre standardele din țările
europene dezvoltate.
Akerlof şi Shiller (2015) subliniază, de pe poziţia de admiratori ai
pieţei libere, că sistemul economic actual este plin de tertipuri şi toţi
avem nevoie să ştim acest lucru. Autorii arată că toţi suntem nevoiţi să
navigăm prin acest sistem, dar păstrându‐ne demnitatea şi integritatea;
studiul echilibrului bazat pe phishing – forţe care introduc manipularea şi
înşelăciunea în sistem – ne ajută să luăm măsuri curajoase de luptă
împotriva acestor factori perturbatori; oamenii care, mânaţi de
integritate personală (mai degrabă decât de dorinţa câştigului economic),
au reuşit să menţină înşelăciunea din economia noastră la niveluri
tolerabile trebuie încurajați să continue acțiunile lor benefice societății.
Privind rezultatele analizei prezentate în acest capitol, considerăm
că actualmente, pentru îmbunătăţirea procesului distributiv în România,
cu efecte directe favorabile asupra creşterii produsului intern brut,
se impune desfăşurarea unui dialog activ, transparent şi constructiv
între partenerii sociali, respectiv patronate, sindicate şi guvern (cu un
rol important al statului pentru educarea economico‐financiară a
participanţilor la dezbateri). Prin acest dialog se va putea regla în mod
dinamic, fără afectarea competitivităţii economice, raportul dintre
512
remunerarea capitalului şi a muncii, din perspectiva menţinerii unui

echilibru durabil între eficacitate şi echitate, menit să asigure
consolidarea coeziunii şi stabilităţii sociale.
Dincolo de avantajele de ordin economic ale utilizării
instrumentelor privind impozitarea progresivă a veniturilor globale şi a
proprietăților, considerăm că acestea vor avea o influenţă pozitivă
majoră asupra detensionării climatului social actual, ca efect al creşterii
încrederii între cetăţeni – liant consistent al coeziunii şi liniştii sociale.

513

Capitolul 6

PRIVATIZAREA – PÂRGHIE
DE CAPITALIZARE ŞI CREŞTERE
A COMPETITIVITĂŢII SAU SURSĂ
DE VULNERABILITATE A ECONOMIEI
ROMÂNEŞTI?

Cuprins

Privatizarea – pârghie de capitalizare şi creştere

a competitivităţii sau sursă de vulnerabilitate a economiei
româneşti? ..................................................................................................................... 520
6.1. Starea economiei româneşti înainte de 1989 .................... 520
6.2. Transformările politico‐economice din România
după 1989. Modele şi strategii de reformă ........................ 530
6.3. Dezechilibre economice profunde manifestate
în timpul tranziţiei .......................................................................... 535
6.3.1. Cădere economică masivă în anii 1990–1992
şi recuperare foarte lentă ........................................... 535
6.3.2. Situaţie similară şi în celelalte ţări foste
comuniste .......................................................................... 536
6.3.3. Începând cu anul 1990 cererea internă
a depăşit constant produsul intern brut .............. 536
6.3.4. După 1989, balanţa comercială a României
a fost în fiecare an deficitară .................................... 537
6.3.5. Din anul 1992 s‐au înregistrat în mod
constant solduri bugetare negative ....................... 538
6.3.6. Dezechilibrele interne au generat deficit
al contului curent ........................................................... 539
6.3.7. După anul 1990 datoria externă a crescut
în mod constant .............................................................. 540
6.4. Strategia de reformă a României, relaţia cu FMI
şi BIRD .................................................................................................. 542
6.4.1. Principiile asistenţei financiare acordate
de FMI şi BIRD ................................................................. 542

516
Capitolul 6. Privatizarea – pârghie de capitalizare sau sursă de vulnerabilitate?
6.4.2. România – dependență cvasipermanentă

de finanţarea din partea instituțiilor
financiare internaționale din cauza lipsei
de încredere a pieţei private de capital ................ 545
6.4.3. Relaţia României cu Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare ....................................... 548
6.5. Tratamentul acordat României de instituţiile
financiare internaţionale şi pieţele de capital privat
în ultimii 25 de ani .......................................................................... 552
6.5.1. Între 1991 şi 2004, România a beneficiat
de o finanţare modestă din partea IFI,
raportată la dimensiunea ţării şi amploarea
transformărilor politico‐economice realizate ... 552
6.5.2. Prociclicitatea politicilor aplicate în această
perioadă a provcat după criză nevoia unui
împrumut enorm de la IFI .......................................... 553
6.5.3. După impunerea unei austerităţi
economico‐financiare severe între 1991
şi 2004, IFI au fost generoase cu România
după anul 2008 ............................................................... 554
6.5.4. Asimetrii în relația dintre IFI și România ............ 562
6.5.5. Ciclurile economice și politicile interne
aplicate de România ..................................................... 565
6.6. Restructurarea societăţilor comerciale de stat ................. 570
6.7. Privatizarea – pilonul esenţial al reformelor
structurale .......................................................................................... 580
6.7.1. Privatizarea – abordări teoretice
şi strategice de aplicare a acesteia ......................... 580
6.7.2. În România, reformele structurale
şi privatizarea s‐au realizat potrivit
acordurilor cu FMI şi BIRD, care, în timp,
au fost tot mai exigente ............................................... 583
517
6.7.3. Cadrul juridic al privatizării a fost relaxat

succesiv în favoarea investitorilor .......................... 587
6.7.4. Unele aspecte privind activitatea FPP
actualmente societăți de investiții
financiare (SIF) ............................................................... 589
şi utilizarea acestora...................................................................... 592
6.8.1. Ritmul privatizării a urmat legislaţia în
domeniu şi obligaţiile asumate faţă de IFI .......... 592
6.8.2. Pe măsura accelerării privatizării, a crescut
numărul societăţilor mijlocii, mari şi foarte
mari vândute de stat ..................................................... 593
6.8.3. În condiţiile privatizării fără limită de preţ
a întreprinderilor mari, au sporit
angajamentele de investiţii ale noilor
proprietari......................................................................... 597
6.8.4. Pentru 8200 de societăţi privatizate în 26 de
ani, România a încasat 7,1 mld. euro .................... 602
6.8.5. Veniturile din privatizare nu au fost eficient
utilizate .............................................................................. 604
6.9. Situaţia economiei româneşti după privatizare ................ 606
6.9.1. Slăbirea structurii industriei autohtone ............... 606
6.9.2. Transformările profunde din economie au dus
la scăderea substanţială a intensităţii
energetice .......................................................................... 609
6.9.3. Exporturi masive de fier vechi la preţuri
modice după 1997 ......................................................... 614
6.9.4. Privatizarea proprietăţii statului şi înfiinţarea
de firme cu capital autohton şi străin au
generat o economie dominată de marile
corporaţii, îndeosebi cu capital străin .................. 616
518
6.9.5. Performanţele relativ scăzute ale industriei

autohtone nu asigură acoperirea cererii
interne de bunuri .......................................................... 627
6.10. Acumulare încă redusă a capitalului şi după
privatizare ......................................................................................... 629
6.11. Listare restrânsă la bursă a companiilor
din România ..................................................................................... 631
6.12. România – situație economică mai slabă decât alte
state foste socialiste din regiune ........................................... 640
6.12.1. Deficite comerciale semnificative în
schimburile cu Polonia şi Ungaria ........................ 640
6.12.2. Performanţe economice inferioare comparativ
cu Cehia, Polonia şi Ungaria la 27 de ani de la
căderea comunismului .............................................. 642
6.13. Remarci finale .................................................................................. 652

519

Capitolul 6

PRIVATIZAREA – PÂRGHIE DE CAPITALIZARE
ŞI CREŞTERE A COMPETITIVITĂŢII SAU SURSĂ
DE VULNERABILITATE A ECONOMIEI ROMÂNEŞTI?

În prezentul capitol este examinat procesul complex al privatizării
proprietății de stat, pornind de la starea economiei românești înainte de
1989 și continuând cu transformările politico‐economice produse în
România începând cu anul 1990. Este reliefat faptul că strategia de
reformă și privatizare a României a fost formulată și aplicată pe baza
acordurilor de asistență financiară și tehnică încheiate cu FMI și BIRD.
Se prezintă, totodată, experiența restructurării societăților comerciale
de stat ca etapă premergătoare privatizării. După examinarea fazelor
succesive ale înstrăinării capitalului de stat, sunt cuantificate veniturile
obținute și modul de utilizare a acestora. În final, se face o comparație
între structura și performanțele economiei românești după privatizare,
pe de o parte, și situația actuală a parametrilor similari din alte țări
foste comuniste din regiune, pe de altă parte.
6.1. Starea economiei româneşti înainte de 1989
În cursul deceniului 1980–1989, în România s‐au accentuat în mod

grav dezechilibrele şi tensiunile economico‐sociale din interiorul
sistemului socialist monopolist statal, cu specificul determinat de forma
dictatorială a acestuia.
Natura şi cauzele dezechilibrelor de ordin material, financiar şi
valutar sunt identificate şi analizate cu acurateţe în lucrarea Consemnări
economice, elaborată în anul 1990 de E. Dobrescu şi T. Postolache,
principalele concluzii ale acesteia constând în:
520
 după trei ani în care lumea fusese afectată de o criză ciclică, în

anul 1982 se conturau premisele unei relansări economice în
statele avansate, în contextul unor mutaţii tehnologice profunde;
pe acest fond, în România, în condiţiile în care rezervele
dezvoltării extensive se epuizaseră complet, era strict necesară
accentuarea factorilor calitativi de dezvoltare; dacă se proceda în
acest mod, problemele balanţei de plăţi puteau fi încă gestionate
cu mijloace economice, preîntâmpinându‐se curbele de sacrificiu
la care a fost supusă populaţia;
 planul pe anul 1983, în loc de restructurările necesare în economie,
prevedea sarcini suplimentare de producţie care, în multe cazuri,
nu se bazau pe corelaţii adecvate între ramurile economice şi
nici nu erau fundamentate pe acoperirea material‐financiară
corespunzătoare;
 problemele planului din 1983 nu erau de natură „tehnică”, ci
reprezentau expresia manierei voluntariste de elaborare a
acestuia; în acest sens, sunt de menţionat următoarele realităţi:
o balanţa energetică era „închisă”, în condiţiile
supradimensionării producţiei interne de ţiţei, cărbuni, gaze
naturale, energie hidroelectrică, aceste „artificii” impunându‐se
pentru evitarea reducerii activităţii în unele sectoare
energo‐intensive;
o planificarea unor creşteri de producţie fizică, fără existenţa
capacităţilor de producţie necesare, îndeosebi în amonte de
fluxul activităţii economice; astfel, supradimensionarea
planului în raport cu resursele existente nu exercita un rol
mobilizator în economie, ci reprezenta un factor de
dezorganizare a aprovizionării tehnico‐materiale;
o prevederea în plan a unor volume de producţie fără desfacere
la intern şi la export bloca resurse material‐financiare
însemnate şi nu permitea restructurarea unor sectoare ca:
 metalurgia se afla, pe plan mondial, într‐o serioasă criză care
cauzase un grad redus de utilizare a capacităţilor de
producţie (60–63% în Piaţa Comună; reducerea producţiei
cu 15 mil. tone în SUA, cu 10 mil. tone în Japonia; în ţările
vecine, producţia stagna sau se comprima); în România,
producţia era în creştere, existau capacităţi excedentare de
521
prelucrare siderurgică, iar preţurile de export la produsele

respective, în condiţiile crizei pe pieţele internaţionale, nu
acopereau costurile, uneori nici chiar cheltuielile materiale;
o importurile masive de ţiţei destinate prelucrării în industria
chimică se dovedeau ineficiente economic, dar, în planul pe
anul 1983, s‐au prevăzut creşteri ale acestor importuri şi ale
producţiei rezultate din prelucrarea lor în ţară;
o în domeniul agriculturii se manifestau probleme în asigurarea
îngrăşămintelor, a pesticidelor, precum şi în ceea ce priveşte
sectorul zootehnic; la acest indicator exista o serioasă
contradicţie între sarcina de creştere a efectivelor de animale
şi dimensiunile tăierilor acestora, necesare pentru asigurarea
fondului pieţei, în condiţiile obligaţiei respectării programului
de autoaprovizionare teritorială;
o volumul de investiţii prevăzute se amplifica în dauna
eficienţei economice, rata acumulării din venitul naţional
repartizat ajungând în anul 1983 la 29,5%; în condiţiile unui
sold pozitiv al balanţei comerciale, precum şi ale rezervelor
constituite în balanţele materiale, ambele reprezentând cca
9% din venitul naţional, rezultă că ponderea fondului de
consum era de numai 61,5%.
Totodată, Dobrescu (2002) identifică, în cazul economiei românești,
manifestarea a patru constrângeri extrem de severe în domeniul
ofertei: i) persistența unui mare număr de capacități cronic
neperformante, a căror funcționare implică însemnate realocări
neraționale de resurse; ii) existența unui volum considerabil de active
(altminteri, profitabile) subutilizate sau complet scoase din circuitul
economic din cauza proliferării litigiilor patrimoniale și a întârzierii
procesului de privatizare; iii) subcapitalizarea unui important segment
al economiei, care îngreunează foarte mult derularea procesului de
producție și de comercializare a bunurilor și serviciilor; iv) fiscalitatea
ridicată (îndeosebi cea legată de costul forței de muncă) din a cărei
cauză capacitatea de economisire a firmelor și a gospodăriilor este
limitată, iar activitatea „la negru” rămâne excesiv de extinsă.
Evoluţiile destabilizatoare în dinamica şi structura unor indicatori
relevanţi ai economiei românești înainte de anul 1989 sunt redate în
522
lucrarea Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa sa explozivă

(Ionete, 1993), din care menţionăm:
 după o creştere accelerată a fondului de acumulare la începutul
anilor ’80, anul 1985 marchează (cu excepţia anului 1986)
declinul rapid al nivelului acumulărilor, ceea ce semnalează
epuizarea capacităţii de economisire a ţării pentru dezvoltare; în
anul 1988 faţă de anul 1980, scăderea a fost de 24% (–46 mld.
lei), iar în anul următor de 42% (–80 mld. lei), astfel încât
ponderea fondului de acumulare în venitul naţional a scăzut de
la 27,6% în 1985 la 17,3% în 1989;
 plata integrală şi în avans a datoriei externe (în total 18 mld.
USD) şi încetinirea ritmului acumulării interne au condus la
diminuarea masivă a importurilor de tehnologie din ţările
dezvoltate (în devize convertibile), astfel încât achiziţiile din
străinătate de maşini, utilaje şi mijloace de transport au scăzut
cu 68% (–305 mil. USD) în anul 1989 faţă de 1986, în condiţiile
unor creşteri modeste, de numai 14% (+250 mil. ruble
transferabile), ale acestor achiziții pe relaţia cu ţări din blocul
socialist, cu menţiunea că echipamentele respective prezentau
performanţe mai slabe comparativ cu cele din Occident;
 înrăutăţirea dotării industriei cu noi mijloace fixe s‐a reflectat în
creşterea gradului de uzură a acestora de la 33% în 1980 la
38,7% în 1989; de asemenea, pentru crearea în mod artificial a
spaţiului de reducere a costurilor de producţie, anterior s‐a decis
prelungirea duratei normate de viaţă a mijloacelor fixe, cu efecte
negative asupra stării tehnice şi a eficienţei utilizării acestora;
astfel, s‐a înregistrat o creştere majoră a duratei medii de
amortizare, aceasta ajungând la 26,9 ani în anul 1980 faţă de
15,1 ani în 1971; în acest mod, maşinile‐unelte au ajuns la durate
de funcţionare foarte lungi, de 20–30 de ani, prin comparaţie cu
situaţia din alte ţări, cum ar fi: URSS (12,5 ani), RDG (16 ani),
SUA şi Japonia (câte șase ani);
 ritmul mediu anual de creştere a producţiei industriale a decelerat
de la 12,9% în perioada la 1971–1975 la 9,8% în intervalul
1976–1980 şi la numai 3,3% între anii 1981 şi 1989; în această
ultimă perioadă s‐a continuat creşterea producţiei pe seama
factorilor extensivi, prin intrarea în funcţiune a unor noi capacităţi
523
de producţie, în condiţiile în care productivitatea muncii în

industrie a sporit, între 1986 şi 1989, într‐un ritm mediu anual de
numai 1,7%, deci mai scăzut decât cel al producţiei.
În acest context, nici activitatea de cercetare ştiinţifică, dezvoltare
tehnologică şi introducere a progresului tehnic nu se situa la parametrii
cantitativi şi de performanţă stabiliţi prin plan (Vasilescu şi Georgescu,
1986), în acest domeniu manifestându‐se, de asemenea, numeroase
necorelări şi disfuncţii, dintre care menţionăm următoarele:
 frecvente întârzieri pe linia executării şi finalizării obiectivelor
de progres tehnic programate, din cauza neasigurării prin plan a
resurselor şi a cooperărilor necesare, precum şi a neajunsurilor
privind cointeresarea întreprinderilor în vederea realizării la
termen a obiectivelor, ceea ce provoca uzura morală prematură a
produselor şi tehnologiilor, reducerea eficienţei cheltuielilor de
cercetare şi a celor privind introducerea progresului tehnic;
 unele unităţi economice nu au aplicat în producţie rezultatele
cercetării ori au făcut‐o cu eficienţă scăzută; multe obiective au
fost sistate sau abandonate în diferite faze de execuţie, după mai
mulţi ani de cercetare, în principal ca urmare a neatingerii
parametrilor programaţi, precum şi din cauza lipsei beneficiarilor;
 în plan financiar, unităţile de profil înregistrau frecvente
dezechilibre între veniturile şi cheltuielile aferente fondului de
cercetare şi dezvoltare tehnologică, din cauza neomologării şi
nevalorificării rezultatelor acestei activităţi conform termenelor
planificate; astfel, nu era posibilă decontarea costurilor cu
cercetarea şi, implicit, reîntregirea fondului propriu cu această
destinaţie. În acelaşi timp însă, volumul cheltuielilor a urmat o
curbă ascendentă de la o perioadă la alta; disproporţia dintre
sursele şi alocările din fondul respectiv s‐a concretizat în
imobilizări de mijloace circulante finanțate prin credite
nerambursate la scadenţă, reprezentând diferenţa dintre
volumul cheltuielilor (mai mari) și veniturile realizate (mai
reduse) din această activitate.
Dezechilibrele şi disfuncţiile care caracterizau economia
românească înainte de 1989 erau cauzate şi de finanţarea insuficientă
(subcapitalizarea) a întreprinderilor socialiste, ceea ce crea un blocaj
financiar permanent şi în creştere accelerată (Georgescu, 1989).
524
Reducerea prin plan a ciclurilor de fabricaţie ale produselor s‐a

manifestat, în plan financiar, prin diminuarea fondurilor alocate de stat
pentru acoperirea mijloacelor circulante ale întreprinderilor; în fapt,
lipsa îmbunătăţirilor tehnologice a făcut ca fondurile repartizate cu
această destinaţie să nu fie suficiente pentru realizarea producţiei
planificate, întreprinderile apelând tot mai frecvent şi pentru sume în
creştere substanţială la creditul bancar; astfel, împrumuturile de la
bănci au crescut cu 91% (+376 mld. lei) în 1989 faţă de 1980, în timp ce
PIB nominal a sporit cu numai 29% (+181 mld. lei); în totalul creditelor,
se impune subliniată majorarea, în acelaşi interval de timp, de 32 de ori
(+199 mld. lei) a creditelor nerambursate la scadență, ceea ce reflecta
dezechilibrele accentuate din gestiunea unităţilor economice.
Din analiza dinamicii masei monetare şi a creditelor interne pe
termen scurt comparativ cu principalii indicatori economici, în perioada
1976–1984, se constată următoarele (Georgescu, 1989):
 creditele pe termen scurt au înregistrat o tendinţă de creştere
atât în volum absolut, cât şi ca pondere în totalul creditelor din
economie, fenomenul manifestându‐se mai accentuat după anul
1980; astfel, dinamica creditelor pe termen scurt a prezentat un
ritm superior (creştere de 5,3 ori în perioada examinată) celui al
principalilor indicatori economici (majorarea desfacerii de
mărfuri cu amănuntul de 1,9 ori şi a volumului comerţului
exterior de două ori), situaţie reflectată în creşterea mai rapidă a
masei monetare (de 2,1 ori) comparativ cu produsul social
(de 1,6 ori) şi venitul naţional (de 1,7 ori), Tabelul 6.1.
În aceste condiţii, ponderea creditelor pe termen scurt în volumul
total de credite a crescut de la 49% în 1976 la 68% în 1983 şi 75% în
1984.
La această situaţie s‐a ajuns atât din cauza adoptării, după 1979, a
măsurii ca o parte din necesarul de mijloace circulante determinat pe
bază de norme şi normative financiare (deci având caracter permanent)
să fie prevăzut (prin plan) a fi acoperit pe seama creditelor
(sursă destinată să acopere nevoi temporare), cât şi ca efect al solicitării
şi utilizării în execuţie, de către majoritatea întreprinderilor care au
înregistrat incapacitate de plată cronică, a unor volume suplimentare de
credite faţă de cele aprobate prin plan.
525
Tabelul 6.1. Dinamica masei monetare şi a creditelor

interne pe termen scurt comparativ cu cea a principalilor
indicatori economici (1975=100), 1975–1984
Nr.
Indicatori 1976 1977 1978 1979 1980 1981 1982 1983 1984
crt.
1 Produsul social total 110 119 128 136 140 141 145 149 160
2 Venitul naţional 111 121 130 138 142 145 149 154 166
Desfaceri de mărfuri cu
109 116 150 137 146 152 178 184 193
3 amănuntul
Volumul comerţului
115 131 146 174 207 210 174 177 201
4 exterior
5 Masa bănească totală 117 124 143 152 167 167 182 196 213
6 Credite pe termen scurt 114 125 144 149 199 214 258 279 534
Ponderea creditelor pe
termen scurt în total 49 49 48 48 58 62 69 68 75
7 credite
Sursa: Florin Georgescu, 1989.
Examinând comparativ evoluţia stocurilor efective şi a celor

supranormative în cazul a 139 de unităţi economice analizate
(Georgescu, 1989), pentru perioada 30 iunie 1986–30 iunie 1988, s‐au
constatat următoarele:
 la 30 iunie 1988, stocurile efective de mijloace circulante au
crescut cu 1,6% faţă de nivelul înregistrat la 30 iunie 1986
(Tabelul 6.2), în condiţiile în care normele de stoc şi normativele
mijloacelor circulante s‐au redus sensibil în iunie 1986;
 stocurile efective s‐au menţinut la niveluri ridicate în tot cursul
perioadei examinate, diminuarea mai accentuată a acestora de la
31.XII.1987 explicându‐se în cea mai mare parte prin „artificiul”
trecerii unor stocuri de materii prime la rezerva de stat.
Menţinerea la un nivel ridicat a stocurilor supranormative
demonstrează, pe de o parte, ineficienţa şi formalismul graficelor de
lichidare a imobilizărilor de mijloace circulante elaborate trimestrial,
uneori chiar mai frecvent, de către unităţi şi, pe de altă parte,
perpetuarea în autogestiune a necorelărilor dintre fazele circuitului
economic, care au generat formarea de noi imobilizări (stocuri
supranormative de materii prime şi materiale, producţie neterminată
peste ciclul normat de fabricaţie, stocuri de produse finite fără
desfacere asigurată, facturi neîncasate, precum şi pierderi).
526
Relativa creştere a creditelor s‐a datorat în principal majorării

sensibile a creditelor nerambursate la scadenţă (reprezentând în medie
cca 38% din totalul creditelor) – reflex direct al imobilizărilor din
autogestiunea întreprinderilor şi al lipsei capacităţii de plată a acestora
pentru restituirea împrumuturilor la termenele stabilite.
Tabelul 6.2. Stocurile efective şi cele supranormative de mijloace

circulante pentru 139 de unităţi economice (%), 1986–1988
Nr. 30.VI. 31.XII. 30.VI. 31.XII. 30.VI.
Indicator
crt. 1986 1986 1987 1987 1988
1. Total stocuri efective de mijloace circulante 100 97,5 101,8 98,6 101,6
2. Stocuri supranormative 100 100,5 98,2 97,6 100,8
3. Total credite pe termen scurt, din care: 100 94,1 110,1 104,4 109,6
a) credite nerambursate la scadență 100 161,5 146,9 126,3 126,9
b) credite curente, din care: 100 51,6 91,4 97,7 100,8
– credite pentru plan de refinanțare 100 137,4 106,2 101,2 122,1
– credite cu aprobări speciale 100 122,2 891,3 1302,3 2167
De subliniat faptul că, în condiţiile imobilizării fondurilor, multe

întreprinderi au solicitat şi au beneficiat de volume semnificative de
credite acordate pe bază de aprobări speciale, care, după cum le arată şi
denumirea, erau destinate finanţării temporare a unor situaţii
neprevăzute, cu totul deosebite, şi nu acoperirii băneşti a disfuncţiilor din
gestiunea întreprinderilor. Acest tip de împrumuturi a înregistrat creşteri
substanţiale în anii 1987–1988, astfel încât volumul creditelor acordate pe
bază de aprobări speciale era la finele anului 1987 de 13 ori mai mare
decât la 30 iunie 1986, iar la 30 iunie 1988, acestea reprezentau un volum
de 21,7 ori mai ridicat faţă de aceeaşi dată de referinţă.
Cu toate că întreprinderile au utilizat în proporţii însemnate
creditele peste plan, inclusiv pentru plata furnizorilor, în condiţiile
menţinerii la un nivel ridicat a stocurilor supranormative, marea
majoritate a unităţilor economice au prezentat o incapacitate de plată
cvasipermanentă, concretizată în plăţi restante către furnizori şi bugetul
statului (Tabelul 6.3).
527
Tabelul 6.3. Evoluţia plăţilor restante (mil. lei), 1986–1988

Indicator 30.VI.1986 31.XII.1986 30.VI.1987 31.XII.1987 30.VI.1988
Plăţi restante, din care: 4500 1434 2800 700 8576
– către furnizori 3700 497 1500 2 7816
Reţine atenţia creşterea cu 90% (+4,1 mld. lei) a plăţilor restante,

din care a celor către furnizori cu 111% (+4,1 mld. lei), la 30 iunie 1988
comparativ cu 30 iunie 1986.
În condiţiile menţinerii la un nivel ridicat a stocurilor
supranormative şi a plăţilor restante în economie, s‐a recurs la
operaţiunea de compensare reciprocă a datoriilor întreprinderilor.
Această operaţiune tehnică a fost utilizată în România începând cu anul
1951 până în 1959, mai întâi sub forma compensărilor
interministeriale, iar apoi sub forma compensărilor descentralizate.
Ulterior, operaţiuni de compensare au fost efectuate la finele lunilor
decembrie 1986, aprilie 1987 şi decembrie 1987, când au fost supuse
acestei scheme tehnice documentele de plăţi pentru produse livrate,
servicii prestate şi lucrări executate, emise de unităţile economice
socialiste (cu excepţia CAP, SMA şi a instituţiilor bugetare) şi acceptate
de beneficiari.
Referitor la eficienţa operaţiunilor de compensare în contextul
mecanismului de creditare şi decontare (Georgescu, 1989), mi‐am
exprimat opinia că nu împărtăşesc poziția unor economişti (Roșca et al.,
1987) care le considerau oportune şi chiar necesar a fi permanentizate,
ca modalitate de eliminare a blocajului financiar în lanţ şi de reducere a
volumului de mijloace băneşti din economie, îndeosebi a celor
procurate pe seama creditului.
Lipsa de eficienţă a compensărilor era demonstrată de necesitatea
repetării acestora, precum şi de faptul că volumul plăţilor restante
revenea periodic la cotele cele mai ridicate. Această realitate rezida în
aceea că, nefiind decât operaţiuni cu caracter tehnic, de moment,
compensările nu vizau fondul problemelor şi factorilor care generau
imobilizarea mijloacelor circulante şi blocajul financiar în lanţ, respectiv
supradimensionarea planului de producție în raport cu resursele
disponibile, precum și necorelările din structura acestuia.
528
Dezechilibrele materiale şi financiare profunde care caracterizau

economia românească în anii 1980, concretizate în evoluţiile
destabilizatoare ale indicatorilor relevanţi, cu grave repercusiuni asupra
desfăşurării decontărilor şi a circulaţiei monetare, demonstrau că sistemul
economiei socialiste hipercentralizate, în cadrul căreia deciziile se luau
într‐o manieră voluntaristă, dictatorială, şi‐a atins limitele de funcţionare.
În vederea aprofundării factorilor generatori ai fenomenului de blocaj
financiar şi a identificării căilor de acţiune pentru soluţionarea acestei
probleme după anul 1990, am analizat situaţia financiară a unui număr de
40 de societăţi comerciale de stat reprezentative, din diferite ramuri şi
subramuri ale economiei naţionale, pe baza bilanțului la finele anului
1991, rezultând în principal concluziile de mai jos (Georgescu, 1992):
 Companiile analizate aveau o situaţie financiară vulnerabilă:
o rata lichidităţii imediate era puternic subunitară, exprimând
capacitatea redusă de plată a obligaţiilor curente; indicatorul
varia între 0,02 şi 0,43 pentru eşantionul de firme examinat,
comparativ cu un nivel de 2 înregistrat în SUA în anul 1991, în
industrie (Higgins, 1992);
o rata solvabilităţii generale (active totale/obligaţii curente),
deşi indica o solvabilitate bună a firmelor, semnala ponderea
ridicată a activelor fixe în totalul activelor, subliniind
necesitatea îmbunătăţirii raportului dintre activele totale şi
cele circulante, prin creşterea acestora din urmă;
o durata medie de recuperare a creanţelor era de 120 de zile,
aproape triplă faţă de situaţia din SUA (44 de zile);
o viteza de rotaţie a activelor totale şi cea a activelor circulante
indicau un nivel redus al posibilităţii imediate de a încasa
producţia livrată, lucrările executate şi serviciile prestate;
o lipsa de resurse financiare se reflecta şi în faptul că fondul de
rulment acoperea o parte redusă (în medie 28%) din stocurile
existente la nivelul agenţilor economici analizaţi (mult sub
nivelul standard de 66%).
 Pe fondul indicatorilor financiari precari, companiile examinate
provocau un nivel ridicat al plăţilor restante către furnizori,
bugetul de stat şi alţi creditori, situaţie cauzată şi de valoarea
însemnată a creanţelor neîncasate. Lipsa de lichidităţi din
sistemul de plăţi conducea la imposibilitatea companiilor de a‐şi
529
finanţa procurarea de materii prime, materiale şi energie pentru

reluarea ciclului productiv, determinând diminuarea sau stoparea
producţiei şi, implicit, disponibilizarea parţială a forţei de muncă.
 Neachitarea reciprocă a obligaţiilor de plată provenea şi din lipsa
capitalurilor proprii ale firmelor, blocajul financiar din economie
reliefând necesitatea infuziilor de fonduri sau reorganizarea,
după caz, a unităţilor neperformante pentru adaptarea la
cerinţele pieţei. Fenomenul subcapitalizării se încerca a fi
surmontat de către fiecare unitate prin artificii şi subterfugii
care, în fapt, urmăreau transferarea lipsei surselor financiare pe
seama terţilor, dar, în final, acest comportament se întorcea ca
un bumerang împotriva unităţilor respective.
 Numeroşi agenţi economici produceau şi stocau mărfuri pentru
care nu exista cerere pe piaţă şi pentru care încorporau fonduri
ridicate, propagând în lanţ o falsă cerere către furnizori, fapt care
determina sufocarea tranzacţiilor comerciale şi apariţia unui
blocaj financiar persistent.
 Printre societăţile comerciale ajunse în incapacitate de plată, se
numărau şi multe firme viabile, care executau produse competitive,
dar care aveau nevoie de restructurare (inclusiv prin diminuarea
capacităţilor de producţie excedentare) şi recapitalizare,
concomitent cu impunerea de către stat, atât în calitate de legiuitor,
cât şi de proprietar, a unor constrângeri bugetare tari.
Starea economico‐financiară a societăților comerciale cu capital de
stat la finele anului 1991 demonstra necesitatea unor acțiuni
transparente și eficiente ale statului, în scopul privatizării și restructurării
întreprinderilor la care era acționar, pe baza unei strategii coerente care
să asigure creșterea performanțelor și a competitivității economiei reale
românești.
6.2. Transformările politico‐economice

din România după 1989. Modele şi strategii de reformă
Revoluţia din decembrie 1989 a marcat trecerea României de la

sistemul politic comunist, bazat pe dictatură şi economie planificată
centralizată, la societatea democratică, având ca fundament economia
de piaţă.
530
Toate economiile foste socialiste înregistrau dezechilibre interne

majore, în condiţiile în care politica de preţuri, cea fiscală şi cea monetară
erau distorsionate pentru susţinerea creşterii industriei, îndeosebi
a industriei grele, pe seama deteriorării echilibrelor macroeconomice
(FMI, 2014).
În România, pe piaţa internă se manifesta un exces al producţiei
bunurilor de investiţii, concomitent cu o penurie accentuată a bunurilor
de consum.
Inflaţia reprimată (prin preţurile fixate administrativ) şi şomajul
mascat înainte de 1989 au început să se manifeste tot mai pregnant
începând cu anul 1990.
La nivel european, deodată, 28 de ţări foste comuniste, cu 400 de
mil. de locuitori, erau nevoite să îşi construiască un nou sistem politic şi
economic. Nicio carte nu menţiona modul de trecere de la socialism la
capitalism, în timp ce sute de cărţi descriau în detaliu direcţia contrară,
care nu mai era dorită. O glumă adesea auzită în acea perioadă compara
tranziţia de la comunism la capitalism cu „a face un acvariu dintr‐o supă
de peşte”.
Dezbaterea intelectuală predominantă asupra tranziţiei
postcomuniste era între reformatorii radicali şi cei gradualişti, iar aceasta
se concentra asupra vitezei care se impune pentru aplicarea reformelor.
Problema care genera discuţii aprinse se referea la ritmul reformelor
necesare, respectiv liberalizarea, stabilizarea macroeconomică şi
privatizarea, în speță dacă acestea ar trebui întreprinse cât mai repede
sau, intenţionat, mai lent. Obiectivul tuturor reformatorilor era acelaşi, și
anume instituirea unei economii de piaţă, conducând la o eficienţă
economică mai mare, la creştere economică şi la îmbunătăţirea nivelului
de trai al cetăţenilor.
Reformiştii radicali aveau drept principali exponenţi specialişti în
macroeconomie, în special americani, precum J. Sachs, S. Fisher,
L. Summers şi D. Lipton. Acestora li se alăturau adepţii terapiei de şoc
din Europa de Est, îndeosebi L. Balcerovitz (Polonia), V. Klaus (Cehia) şi
I. Gaidar (Rusia). La aceste două grupuri de specialişti se adăugau
adepţii instituţionali ai reformelor radicale, respectiv FMI şi Banca
Mondială, precum şi principalele guverne occidentale. Primul grup de
experţi şi instituţiile financiare internaţionale (IFI) aveau drept principal
reper al reformelor radicale experienţa latino‐americană a stabilizării
economice din anii 1980 (Aslund, 2007).
531
Campionul consilierii în materie de tranziţie economică a fost

J. Sachs, susținătorul înflăcărat al terapiei de şoc, cu reuşite în Polonia,
datorate însă, în proporţie covârşitoare, unor premise favorabile
esenţiale care au permis limitarea costului social al reformelor
economice de tip şoc, și anume: anularea unei părţi importante din
datoria externă a ţării; existenţa unei experienţe anterioare anului 1989
privind schimbări structurale spre economia de piaţă şi infuzia
puternică de capital străin.
În concepţia lui Sachs, politica de laissez‐faire era miraculoasă
pentru schimbare. Aceasta presupunea liberalizarea imediată a pieţelor
şi a preţurilor, reducerea deficitului bugetar, macrostabilizare prin
măsuri de tip monetarist şi privatizare accelerată.
Viteza transformărilor este esenţială conform teoriei privind
terapia de şoc, inclusiv pentru a evita riscul scăderii bruşte a aderenţei
sociale la tranziţie. După zece ani de tranziţie, Sachs şi‐a temperat
entuziasmul cu care susţinea caracterul de panaceu al terapiei de şoc în
ţările foste socialiste, constatând că „pieţele funcţionează, dar au nevoie
de un cadru legal solid pentru a merge bine”, adică de instituţii ale
statului, aspru criticate de altfel de teoria neoliberală dominantă la
începutul anilor 1990, al cărei susţinător fervent era tocmai J. Sachs. De
asemenea, Sachs constata că privatizarea în viteză nu a avut acelaşi
efect benefic în toate ţările, deoarece condiţiile iniţiale contează pentru
restructurarea economică ulterioară (Dinu, 2000). Mai mult, recent
(2018), Sachs a afirmat că „a fost naiv în anii ‘90 să creadă doar în
puterea pieţelor de a rezolva totul”; în prezent, Sachs susţine că
instituţiile statului au un rol‐cheie în economie, considerând că cel mai
bun model economic este cel al ţărilor nordice (aşa‐numitul model
suedez), în care statul are o intervenţie masivă în economie. Și Joseph
Stiglitz (2002), laureat al premiului Nobel pentru economie, arată că
aplicarea strategiilor extreme de reformă de tipul terapiei de șoc a
eșuat lamentabil, deoarece multe măsuri ale autorităților internaționale
au fost luate pe criterii ideologice sau politice, nerezolvând problemele
în discuție, ci fiind adoptate pentru că se potriveau cu interesele sau cu
ideile celor care dețineau puterea.
Reformatorii radicali erau conştienţi de riscul privind eşecul pieţei,
dar, în aceeaşi măsură, şi al statului, temându‐se însă mai mult de eşecul
statului. O nouă piaţă putea fi imperfectă, dar statul s‐a dovedit a fi şi
532
mai defectuos, afirmau aceştia. Deci adepţii reformelor radicale acordau

foarte puţine puteri de intervenţie statului, în condiţiile noilor economii
de piaţă.
Reformele trebuiau să ofere un „şoc” care ar putea desfiinţa
autoritatea vechiului sistem, pentru a introduce o nouă economie de
piaţă viabilă (Gomulka, 1989).
În concepţia lui Adam Przeworski (1991), adept al gradualismului,
„democraţia trebuia să se justifice prin realizări materiale”; „oamenii au
ales democraţia pentru bunăstare economică, şi nu din motive politice”;
de asemenea, el afirma că oamenii cereau rezultate rapide; ideea sa de
bază era următoarea: „chiar dacă sistemul postreformă ar fi mai
eficient, o deteriorare trecătoare a condiţiilor materiale poate fi
suficientă pentru a submina fie democraţia, fie procesul de reformă”; el
considera că „preţul social este mai mare în cadrul strategiei radicale,
unde acesta este definit ca declinul cumulat al consumului pe perioada
de tranziţie”. Totodată, Coșea (1995), referindu‐se la politicile
economice post‐1989, sublinia că: i) teoria tabula rasa nu poate fi
aplicată în economie din simplul motiv că economia înseamnă raportul
dintre producție și consum, iar producția nu poate exista decât în
condițiile funcționării unor structuri; ii) terapia de șoc nu cere
distrugerea bruscă a vechilor structuri, ci apariția bruscă a noilor
structuri, care, prin viabilitatea și vigurozitatea lor, anihilează treptat pe
cele vechi; iii) ulterior, înțelegând gravitatea și durata transformării
naturii umane supuse depersonificării pe parcursul a jumătate de secol
de comunism, am devenit conștienți de faptul că degeaba privatizăm
dacă nu muncim sau furăm.
Poziţia lui Przeworski menționată anterior a fost criticată de Larry
Diamond (1999), care susţinea că „oamenii consideră democraţia ca
fiind o valoare în sine şi nu o judecă numai în funcţie de rezultatele sale
economice”.
Aslund (2007), la rândul său, consideră că „reforma economică şi
democraţia sunt corelate în mod pozitiv”, iar reformele radicale au
produs un declin economic mai redus şi cu mai puţine costuri sociale.
J. Hellman (1998) afirma că „principala ameninţare la adresa
reformelor nu provenea de la populaţie, ci de la elita câştigătoare a
ritmului lent al reformelor”.
Douglass North (1994), laureat Nobel, a acuzat „reformatorii
radicali că au uitat de instituţii”. El afirmă că „transferul regulilor
533
politice şi economice oficiale ale economiilor de piaţă de succes din

Occident către economiile din lumea a treia şi Europa de Est nu este o
condiţie suficientă pentru o evoluţie economică bună. Privatizarea nu
este un panaceu pentru soluţionarea performanţelor economice slabe”.
Rusia, sfătuită în special de economiști pentru care doctrina
privatizării totale a luat locul strategiei, s‐a angajat prea repede în
programul de liberalizare, pe fondul terapiei de șoc propovăduite de
lideri precum Gaidar, Chubais și Shokin. În lipsa evaluării și controlului
necesare din partea autorităților, liberalizarea brutală și privatizarea
necontrolată au dat frâu liber corupției, prăduirii capitalului național și
formării unei clase de oligarhi, fără niciun stimulent de a ține cont de
interesul național. În aceste condiții, economia Rusiei (cu o dependență
excesivă de exporturile de petrol) se confruntă cu o creștere redusă – ca
să nu spunem stagnare – și nu a realizat reformele structurale esențiale
pentru dezvoltarea unei societăți moderne. Astfel, privatizarea care
conduce la instaurarea unor monopoluri oligarhice nu poate fi văzută ca
un succes (de Larosière, 2018).
Numeroşi susţinători ai gradualismului au argumentat că
instituţiile pieţei trebuie înfiinţate înainte de liberalizarea economică,
pentru a evita eşecurile pieţei. Problema ridicată de aceştia se referea la
ce tip de reformă conducea la o constituire mai rapidă şi mai eficace a
instituţiilor pieţei.
În opinia noastră, opţiunea pentru reformele radicale versus
gradualism depindea de mai mulţi factori, între care, la momentul
adoptării deciziei pentru una dintre cele două abordări, principalele
premise care se impuneau a fi examinate se refereau la:
 gradul de liberalizare şi rolul proprietăţii private în cadrul
economiei;
 nivelul datoriei externe;
 performanţele economiei reale;
 specificul cultural şi predispoziţia cetăţenilor pentru asumarea
riscului.
Odată cu colapsul sistemului sovietic din anii 1989–1991, pieţele
externe răsăritene ale României s‐au prăbuşit dramatic, fapt care a
condus la reducerea drastică a exporturilor şi a PIB. Pe acest fond, în
condiţiile liberalizării comerţului interior şi exterior (generând
importuri tot mai mari pentru satisfacerea cererii interne), precum şi
ale abandonării mecanismelor administrative de reglare a comerţului
534
exterior, inclusiv prin practicarea unui curs de schimb supraevaluat, a

rezultat un deficit extern cronic tot mai ridicat. Această situaţie a
condus la consumarea rezervei valutare a statului, iar în final s‐a ajuns
la un necesar acut de finanţare externă.
6.3. Dezechilibre economice profunde manifestate

în timpul tranziţiei
6.3.1. Cădere economică masivă în anii 1990–1992

şi recuperare foarte lentă
Pe fondul prăbușirii sistemului comunist şi a pieţei CAER72, în

primii trei ani postcomunism, produsul intern brut (PIB) al României s‐a
contractat cu 25% faţă de nivelul din 1989. Apoi, în perioada
1993–1996, s‐a realizat o creştere economică cumulată de 17%. Astfel,
PIB din 1996 ajungea la 88% din cel obţinut în anul 1989 (Graficul 6.1).
Graficul 6.1. Evoluţia PIB, 1989–2016

Sursa: INS, EUROSTAT, calcule proprii (1989–1994: SEC 79; 1995–2016: SEC 2010).

72 Comerţul exterior al României depindea predominant de CAER, iar cel derulat cu
Uniunea Sovietică reprezenta 50% din total.
535
Declinul economic al perioadei 1997–1999, de 5,2%, a fost doar

parţial compensat de creşterea economică de 2,4% din anul 2000,
rezultând un declin cumulat al acestui interval de timp de 3%. PIB la finele
anului 2000 a regresat la 85% din nivelul anului 1989. Urmează o creştere
economică susţinută începând cu anul 2001, însă abia în trimestrul I 2004
se ajunge la volumul PIB în termeni comparabili din anul 1989.
6.3.2. Situaţie similară şi în celelalte ţări foste comuniste
În trei dintre cele mai însemnate economii foste comuniste,

respectiv Cehia, Polonia şi Ungaria, s‐a pierdut, în primii cinci ani de la
începutul procesului de reformă, aproape jumătate din producţia
industrială (Kregel et al., 1992).
În 1990, primul an de tranziţie în Polonia, producţia industrială a
scăzut cu 25%, iar salariile reale cu aproape o treime. În anul 1991,
producţia industrială s‐a mai comprimat cu încă 19%.
În Cehoslovacia, unde procesul de transformare a început cu un an
mai târziu faţă de statele menţionate, producţia industrială a scăzut cu
21% în anul 1991, iar salariile reale cu 25%. În primul trimestru al
anului 1992, producţia industrială s‐a diminuat cu încă 26% comparativ
cu anul 1991, astfel încât declinul acesteia în Cehoslovacia a fost chiar
mai drastic decât cel din Polonia.
În Ungaria, unde a fost adoptată o abordare mai graduală a
reformelor, producţia industrială s‐a comprimat cu 19% în 1991 şi cu
20% în primul trimestru al anului 1992, iar salariile reale s‐au diminuat
cu câte 5% în anii 1990 şi 1991.
Scăderea reală a PIB din 1991 a variat de la aproape 10% în
Polonia şi Ungaria până la 16% în Cehoslovacia. În 1992, comprimarea
suplimentară a PIB în aceste ţări a fost de 1%, 2% şi, respectiv, 7%.
6.3.3. Începând cu anul 1990, cererea internă a depăşit

constant produsul intern brut
În anul 1989, oferta internă (PIB) a fost superioară cererii interne

cu 2,7% (1,3 mld. euro), Graficul 6.2.
536
Începând cu anul 1990, România a prezentat, în fiecare an până în

2016, deficit extern cu valori cuprinse între 0,7% din PIB în anul 2014
şi 14% din PIB în 2007 (respectiv între 0,3 mld. euro şi 17,3 mld. euro).
6.3.7. După anul 1990 datoria externă

a crescut în mod constant
În anul 1989, România nu avea datorie externă, în condiţiile

contractării de la FMI, BIRD şi unii creditori privaţi străini, între anii
1979 şi 1981, a unor substanţiale împrumuturi în vederea accelerării
procesului investiţional, îndeosebi în industrie, având ca destinație
achiziţionarea de echipamente şi utilaje pentru dotarea noilor capacităţi
de producţie. Salturi majore ale datoriei externe au fost înregistrate în
anii 1979 (+2,62 mld. USD față de anul 1978, respectiv +273%) şi 1980
(+6,18 mld. USD comparativ cu anul anterior, respectiv +173%), totalul
acesteia atingând 10,45 mld. USD în anul 1981, ceea ce reprezenta o
majorare de 9,49 mld. USD (+988%) faţă de 1978.
Împrumuturile au fost contractate la rate medii ale dobânzii
cuprinse între 7,5% şi 8,5% până în 1979, apoi cu vârfuri de 14% şi
13% în anii 1980 şi 1981, urmate ulterior de costuri situate între 8,5%
şi 9,5%. Aceste rate au fost relativ ridicate, dar se situau în linie cu
ratele dobânzilor în plan internaţional la vremea respectivă, care, la
rândul lor, erau în directă corelaţie cu ratele de inflaţie la nivel mondial.
Începând însă cu anul 1981, când s‐a adoptat decizia politică a plăţii
integrale şi în avans a datoriei externe, forţarea excesivă a exporturilor şi
comprimarea dramatică a importurilor au condus la obţinerea de surplus
de cont curent în fiecare an, care a permis constituirea unor substanţiale
resurse valutare utilizate pentru plata împrumuturilor externe şi a
dobânzilor aferente. În perioada 1981–1989, România a rambursat
integral datoria externă, iar la 1 ianuarie 1990, ţara înregistra o rezervă
valutară netă de 1,8 mld. USD.
Dacă în perioada 1982–1987 s‐au rambursat în total 3,87 mld.
euro, respectiv 0,65 mld. euro în medie pe an (limite cuprinse între 0,02
mld. USD în anul 1986 şi 1,37 mld. USD în 1984), în anul 1988 s‐a
achitat suma de 3,6 mld. USD, iar apoi, în 1989, încă 2 mld. USD.
540
6.4. Strategia de reformă a României,

relaţia cu FMI şi BIRD
6.4.1. Principiile asistenţei financiare acordate de FMI şi BIRD
Accesul la finanţarea externă necesară acoperirii deficitului valutar

al României cauzat de soldul negativ al contului curent al balanţei de
plăţi a presupus, în condiţiile lipsei accesului pe pieţele internaţionale
de capital, apelul la asistenţa financiară a Fondului Monetar
Internaţional şi, concomitent, a Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD). Aceeaşi „reţetă” au urmat‐o şi celelalte ţări foste
comuniste din regiune (Polonia, Ungaria, Bulgaria etc.). Programul de
reforme radicale prescris de FMI pentru ţările postcomuniste a urmat
îndeaproape principiile Consensului de la Washington73 statuat la
începutul anilor 1980, dar a mers mai departe şi a fost mai specific
(Aslund, 2007).
În schimbul susţinerii financiare, FMI solicita implementarea unor
politici neoliberale, curent ideologic care domina gândirea economică la
nivel global din acea perioadă şi care presupunea reducerea imediată a
prezenţei statului în economie, închiderea întreprinderilor cu pierderi,
liberalizarea preţurilor şi a pieţelor, privatizarea accelerată a
proprietăţii de stat etc.
Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a
fost pregătit în mod corespunzător pentru participarea la sarcina
complexă a transformării fostelor sisteme de tip sovietic; prin urmare,
de‐a lungul ultimilor câţiva ani, a acţionat improvizând în mare grabă.
(Brzezinski, 1993).

73 Coordonatele Consensului de la Washington, așa cum le‐a definit Aslund (2007), constau
în: i) este necesară disciplina fiscală; ii) în cadrul cheltuielilor publice, subvențiile
discreționare ar trebui minimizate, iar educația, sănătatea și investițiile statului ar
trebui să devină priorități; iii) baza fiscală ar trebui extinsă, iar ratele fiscale marginale
trebuie să fie moderate; iv) ratele dobânzii ar trebui determinate de piață, iar ratele
reale ale dobânzii trebuie să fie pozitive; v) cursul de schimb trebuie să fie competitiv;
vi) politica comercială externă ar trebui să fie mai degrabă liberală; vii) investițiile
străine directe sunt avantajoase, dar nu reprezintă o prioritate importantă.
Privatizarea este benefică deoarece industria privată este gestionată mai eficient decât
întreprinderile de stat; viii) libertatea este un mijloc bun pentru a promova
concurența; ix) drepturile de proprietate trebuie garantate.
542
Conform lui Stiglitz (2002), soluțiile furnizate de FMI țărilor în

curs de dezvoltare care se confruntau cu diferite crize s‐au finalizat cu
mai multe eșecuri decât succese. Autorul susține că politicile de ajustare
structurală ale FMI – menite să ajute o țară să se adapteze la situațiile
de criză și la dezechilibrele persistente – au dus, în multe țări, la
înfometare și revoltă. În situațiile când rezultatele nu au fost atât de
groaznice, când s‐a obținut o creștere economică de scurtă durată,
beneficiile au revenit în mod disproporționat celor avuți, cei aflați la
baza societății adâncindu‐se adesea și mai mult în sărăcie; deși inclusiv
oficiali din țările în curs de dezvoltare puneau la îndoială deciziile FMI,
de teamă să nu piardă finanțarea de la această instituție, aceștia nu se
exprimau public în acest sens; de altfel, principiul condiționării se
manifesta puternic, respectiv condițiile pe care creditorii internaționali
le impuneau în schimbul ajutorului subminau suveranitatea națională.
FMI s‐a schimbat foarte mult de la crearea sa; fondat pe convingerea că
piețele funcționau adeseori prost, recent, el apără supremația acestora
cu fervoare ideologică (Stiglitz, 2002); orientarea keynesistă a FMI care
punea accentul pe eșecurile mecanismelor pieței și pe rolul statului în
crearea de locuri de muncă a fost înlocuită în anii 1980 cu formula
magică a pieței libere, ca parte a Consensului de la Washington între FMI,
Banca Mondială și Trezoreria SUA (Stiglitz, 2002).
În realitate, nici macroeconomia modernă şi nici istoricul FMI nu
au oferit multe orientări în această tranziţie inedită; în general,
expertiza FMI consta în sprijinirea statelor pentru depăşirea
problemelor datoriei externe şi inflaţiei, dar nu avea experienţă în
proiectarea şi aplicarea schimbărilor profunde necesare transformării
economiilor de la sistemul comunist la capitalism (Lipton, FMI).
Principala problemă în negocierile dintre ţările beneficiare de
asistenţă financiară şi instituţiile financiare internaţionale a fost
stabilirea dozajului dintre ajustarea internă şi finanţarea externă.
O finanţare externă mai generoasă din partea FMI şi BIRD crea
premisele pentru o strategie de reformă graduală, cu ajustări interne
eşalonate raţional în timp. Terapia de şoc, concretizată în ajustări
interne masive, se impunea atunci când dezechilibrul valutar anual şi
543
cel provenit din serviciul unei datorii externe ridicate erau acoperite
doar într‐o proporţie redusă de finanţarea externă provenită de la IFI.
Ţările cu economii mai libere, în care proprietatea privată era
prezentă înainte de anul 1989 în domenii precum agricultură, comerţ şi
unele servicii, au urmat fie terapia de şoc (Polonia, Cehoslovacia în
1990 şi ţările baltice în 1992), fie o abordare mai prudentă, precum
Ungaria, Croaţia şi Slovenia (FMI, 2014).
România a urmărit cu maximă preocupare menţinerea stabilităţii
interne, obiectiv justificat temeinic, mai cu seamă dacă avem în vedere
tulburările mergând până la războaie civile în proximitatea sa
geografică (Isărescu, 2009).
Aşadar, o caracteristică fundamentală a procesului de reformă din
România a fost prioritatea acordată, la debutul tranziţiei, asigurării
stabilităţii politice şi sociale a ţării, în contextul particularităţilor căderii
regimului comunist şi ale cadrului internaţional prea puţin favorabil.
România a optat, în ceea ce priveşte politicile aplicate în prima parte
a tranziţiei de la economia centralizată, de comandă, la economia de
piaţă, pentru strategia de reformă graduală, justificată prin subordonarea
acţiunii economice obiectivului stabilităţii generale a ţării.
Analizând retrospectiv opţiunea, deşi, din punctul de vedere al
teoriei economice neoliberale, dominantă în acei ani la nivel
internațional, nu a fost poate abordarea ideală, considerăm că
gradualismul a fost strategia care a ţinut seama de realităţile sociale din
România acelei perioade.
În analiza acestei opţiuni se impune a porni de la adevărul potrivit
căruia cetăţenii români nu erau pregătiţi să accepte imediat după
revoluţie reforme specifice terapiei de şoc, deoarece suportaseră, în
plan economic şi al libertăţilor individuale, o terapie de şoc în intervalul
1982–1989, când regimul politic din acea perioadă a hotărât şi a
realizat plata integrală şi în avans a datoriei externe a ţării.
Ca urmare a deciziei politice privind strategia de reformă graduală,
România a făcut apel la FMI, ca multe dintre statele foste socialiste,
pentru obţinerea finanţării externe în completarea resurselor interne, în
scopul aplicării reformelor asumate.
544
România a semnat mai multe acorduri cu FMI74 şi BIRD, care au

asigurat finanţare externă în schimbul aplicării reformelor economice
vizând: liberalizarea preţurilor şi a politicii tarifare; domeniile politicii
fiscale, monetare și a veniturilor, privatizarea întreprinderilor şi a
băncilor, întărirea disciplinei financiare în economie etc.
6.4.2. România – dependență cvasipermanentă de finanţarea

din partea instituțiilor financiare internaționale din cauza lipsei
de încredere a pieţei private de capital
În perioada examinată, cuprinzând 26 de ani, respectiv între 1990

şi 2015, România a apelat la sprijinul FMI în 22 de ani. Rezultă că, în
85% din intervalul de timp menţionat, România a apelat la finanţările
de la FMI şi, în completare, de la BIRD.
Aşa cum se constată din datele de mai sus (Tabelul 6.4), în aceeaşi
perioadă de timp, Bulgaria a apelat la IFI în 69% (18 ani) din intervalul
analizat, Ungaria în 42% (11 ani) din timp, Polonia în 27% (șapte ani)
din perioadă, Slovacia în 19% (cinci ani) din acest interval, iar Cehia în
15% (patru ani) din timp.

74 FMI oferă sprijin financiar, la cererea ţărilor membre, pentru nevoile balanţei de plăţi a
acestora. Spre deosebire de băncile de dezvoltare, FMI nu furnizează împrumuturi pentru

proiecte specifice. Autorităţile şi FMI trebuie să convină asupra unui program de politici
economice înainte ca FMI să furnizeze împrumutul solicitat. Condiţionalităţile asumate de
statul ce solicită finanţare sunt stipulate într‐o scrisoare de intenţie, însoţită de un
memorandum de înţelegere cu detalii tehnice (obiective cantitative). Eliberarea fondurilor
se face secvenţial, fiind condiţionată de respectarea criteriilor de performanţă cantitative.
Progresul în implementarea programului respectiv de reforme este monitorizat periodic.
Finanţarea acordată economiilor emergente a fost oferită cel mai adesea prin
instrumentul aranjamentelor stand‐by de împrumut (Stand‐by Arrangements – SBA), în
cadrul cărora criteriile structurale (structural benchmarks) au avut rolul de a permite
evaluarea progresului reformelor necesare atingerii obiectivelor macroeconomice. Noul
cadru al SBA a fost completat cu o facilitate de tip preventiv pentru potenţiale necesităţi
de finanţare (Precautionary Arrangements – SBA preventiv). Acest tip de asigurare
împotriva unor posibile probleme la nivelul balanţei de plăţi poate fi folosit atunci când
ţara beneficiară are o situaţie economică mai bună şi nu intenţionează să utilizeze suma
aprobată, dar păstrează opţiunea de a face acest lucru în caz de nevoie. Cu toate acestea,
ţările cu politici economice sănătoase pot folosi resursele FMI fără condiţionalităţi sau în
baza unui număr limitat de criterii, prin intermediul liniei flexibile de credit (Flexible
Credit Line), precum a fost recent cazul Poloniei, atunci când sunt anticipate posibile
probleme temporare la nivelul balanţei de plăţi, asociate unor şocuri tranzitorii.
545
De subliniat că ţările cu premise mai favorabile la începutul

tranziţiei şi cu performanţe mai bune pe parcursul acesteia, ne referim
la Cehia, Slovacia şi Polonia, au apelat la sprijinul FMI destinat finanţării
deficitului contului curent al balanţei de plăţi pe intervalele cele mai
reduse de timp, solicitând asistenţă tehnică şi financiară numai în prima
parte a tranziţiei, respectiv Cehia până în anul 1994, Slovacia până în
1995, iar Polonia până în 1996.
Tabelul 6.4. Situaţia acordurilor de finanţare

cu Fondul Monetar Internaţional
Ţară Perioadă (acord stand‐by/facilitate extinsă de credit) Nr. ani
1 România 1991–2005+2009–2015 22
2 Bulgaria 1991–2008 18
3 Ungaria 1990–1994+1996–1998+2008–2010 11
4 Polonia 1990–1996 7
5 Slovacia 1991–1995 5
6 Cehia 1991–1994 4
Sursa: FMI (2014), calcule proprii.
Această situaţie a fost posibilă în condiţiile în care statele

respective înregistrau la începutul anilor ’90 un sold ridicat al datoriei
externe, astfel: Polonia avea de rambursat 48,4 mld. USD în anul 1990,
pentru care a beneficiat din partea creditorilor străini de o reducere
substanţială (până la 50%), precum şi de reeşalonarea datoriei rămase;
Cehoslovacia prezenta obligaţii către străinătate de 9,4 mld. USD;
datorii externe mari au avut, de asemenea, Ungaria (22,7 mld. USD) şi
Bulgaria (11,9 mld. USD, cu unele reduceri şi rescadenţări până în
1998), (Frydman et al., 1993).
Spre deosebire de aceste ţări, România, la finele anului 1989, nu
avea datorie externă şi prezenta o rezervă valutară de 1,8 mld. USD.
Ţările menţionate mai sus, care înregistrau datorii externe ridicate,
au beneficiat de un dublu avantaj faţă de România: i) înainte de 1989
au fost în măsură să continue retehnologizarea întreprinderilor de
stat – începând tranziţia cu societăţi comerciale mai competitive – şi, în
acelaşi timp, nu au supus populaţia la privaţiuni materiale severe; ii) după
1989, pieţele internaţionale private de capital au manifestat, îndeosebi față
de țările din grupul Visegrad, disponibilitate pentru finanţarea în
continuare a acestor state în condiţii avantajoase. Spre deosebire de ţările
546
din regiune, România, rambursând integral şi anticipat datoria externă

până în anul 1989, a oprit procesul de retehnologizare a întreprinderilor
de stat în anul 1981, populaţia suportând concomitent serioase lipsuri în
aprovizionarea cu bunuri de consum elementare, strict necesare traiului
zilnic. De asemenea, ca efect al deciziei respective, pieţele private externe
de capital au manifestat după 1990 rezerve serioase faţă de finanţarea
deficitului extern al României.
În acelaşi timp, statele foste socialiste cu datorii externe ridicate au
înregistrat, începând din 1990, deficite de cont curent mai reduse
comparativ cu cel al României, reuşind limitarea dezechilibrului valutar
în anul 1995 şi apoi finanţarea acestuia prin investiţii străine directe şi
de pe piaţa externă de capital (Frydman et al., 1993): Polonia, după
deficite de câte 3% din PIB în anii 1991 şi 1992 şi 6% din PIB în anul
1993, a reuşit să prezinte un excedent valutar de 0,6% din PIB în anul
1995. Volumul intrărilor de ISD a crescut constant de la un an la altul,
respectiv de la 0,1% din PIB în 1990 la 2,6% din PIB în anul 1995;
Cehoslovacia, de la un surplus extern în primii ani ai tranziţiei (1,1%
din PIB în 1993), a ajuns la un deficit moderat de 2% din PIB în anii
1994–1995. Volumul ISD a crescut de la 2% din PIB în anii 1993–1994
la 4,3% din PIB în 1995; Ungaria, după excedente externe de 1% din
PIB în anii 1991–1992, a înregistrat deficite de cont curent substanţiale,
de câte 10% în anii 1993–1994, pentru ca apoi să se ajusteze
semnificativ, până la 3,4% din PIB în anul 1995. Volumul ISD a crescut
de la 4,2% în 1991 la 10% în anul 1995.
Rezultă că aceste state foste socialiste au fost în măsură să asigure
finanţarea deficitului extern fără a apela la IFI, prin ISD şi credite de pe
piaţa internaţională privată de capital, ceea ce le‐a permis conceperea şi
aplicarea în mod autonom a unor politici sectoriale active (în paralel cu
privatizarea) prin care au restructurat, capitalizat şi relansat
întreprinderile de stat competitive pe piaţa internă şi la export.
Spre deosebire de aceste ţări, România a înregistrat un deficit
extern de 8,4% din PIB în anul 1990, care a fost redus la 4,7% din PIB în
1995; la rândul lor, investiţiile străine directe s‐au menţinut la un nivel
foarte scăzut, respectiv sub 0,5% din PIB anual până în anul 1993,
pentru a ajunge la numai 1,1% din PIB în 1995.
Din examinarea comparativă a situaţiei fiecărei ţări în raport cu
FMI, se poate aprecia că, faţă de ţările din regiune menţionate care au
547
beneficiat de premise mai favorabile la începutul reformelor, precum şi

de un aport substanţial de ISD şi împrumuturi externe private, România
a fost obligată să apeleze la asistenţa instituţiilor financiare
internaţionale. Reţetele FMI şi ale BIRD, precum şi volumul redus al
finanţării externe furnizate de acestea – aşa cum se va arăta în
continuare – la care s‐a adăugat un sistem slab al instituţiilor de stat au
obligat România la ajustări interne majore care au afectat în mod sever
structura şi evoluţia economiei reale, precum şi nivelul de trai al
cetăţenilor.
6.4.3. Relaţia României cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
1991–1996, trei acorduri de finanţare (tip SBA) cu FMI

Împrumuturile totale aprobate în cadrul acestor trei înţelegeri au
fost de aproape 2,2 mld. USD, respectiv 360 mil. USD/an. În intervalul
analizat, s‐a utilizat efectiv suma de cca 1,7 mld. USD (aprox. 280 mil.
USD/an), respectiv în proporţie de 78% faţă de împrumuturile totale,
după cum urmează:
 90% (–107 mil. USD comparativ cu nivelul aprobat de 879 mil.
USD) în cazul primului acord (aprilie 1991–aprilie 1992);
 87% (–73 mil. USD faţă de suma convenită de 549 mil. USD) în
cazul celui de al doilea acord (mai 1992–martie 1993);
 56% (–329 mil. USD raportat la împrumutul negociat de 739 mil.
USD) în cazul celui de al treilea acord (mai 1994–decembrie 1995).
1991 şi 1996, două acorduri de finanţare de la BIRD

Suma totală aprobată în cadrul acestor înţelegeri a fost de 660 mil.
USD, după cum urmează:
 împrumutul pentru ajustare structurală (Structural Adjustment
Loan – SAL) aprobat în iunie 1992, în valoare de 400 mil. USD;
 împrumutul pentru ajustarea sectorului întreprinderilor şi a
celui financiar (Financial and Enterprise Sector Adjustment
Loan – FESAL) aprobat în ianuarie 1996, în valoare de 260 mil. USD.
Aceste finanţări, totalizând 660 mil. USD, au fost utilizate integral,
din care 490 mil. USD, respectiv 74% din total, până la finele anului
548
1996 (revenind cca 94 mil. USD/an), iar restul de 170 mil. USD (26%)
până în luna aprilie 1998.
1991 şi 1996, 2,2 mld. USD de la IFI

Suma totală aprobată în perioada 1991–1996, în cadrul celor cinci
acorduri de finanţare cu FMI şi BIRD, a fost de 2,83 mld. USD (2,17 mld.
USD cu FMI şi 0,66 mld. USD cu BIRD), din care 77% a fost obţinută de
la FMI, iar restul de 23% de la BIRD.
Din împrumutul total menţionat s‐au utilizat efectiv 2,2 mld. USD
(360 mil. USD/an), respectiv circa 77% din nivelul aprobat, din care
împrumutul de la FMI a fost tras în proporţie de 78%, iar cel de la BIRD,
de 75%.
1997–2000, două acorduri de finanţare (tip SBA) cu FMI

Împrumutul total aprobat a fost de 950 mil. USD, respectiv 240 mil.
USD/an. În acest interval de timp s‐a utilizat efectiv suma de 350 mil.
USD (aproximativ 90 mil. USD/an), respectiv în proporţie de 37% din
nivelul negociat, ceea ce reprezintă cel mai scăzut grad de utilizare a
împrumuturilor contractate de la FMI din perioada de colaborare cu
această instituţie. Situaţia a fost cauzată de nerealizările majore în
îndeplinirea obligaţiilor asumate de decidenţii din perioada respectivă.
Această evoluţie negativă s‐a înregistrat în condiţiile angajării ţării
într‐un program cuprinzând reforme de tip şoc, neacceptate însă de
populaţie, căreia nu i se ofereau perspective clare de îmbunătăţire, pe
termene previzibile, a situaţiei locurilor de muncă şi a veniturilor.
Obiective de asemenea natură, perfect justificate din punct de vedere
economico‐social, nu erau cuprinse în acordul cu FMI, deoarece, în
concordanță cu statutul său, instituția promovează programe de
ajustare în vederea corectării dezechilibrului extern prin reducerea
cererii interne, cu influențe negative imediate, concretizate în contracția
producției, a PIB, a locurilor de muncă, a veniturilor populației etc., și
nu privind dezvoltarea.
În timp, împrumuturile în cauză au fost utilizate astfel:
 40% (–248 mil. USD faţă de nivelul aprobat de 413 mil. USD) în
situaţia primului acord (aprilie 1997–mai 1998);
 35% (–349 mil. USD faţă de suma convenită de 537 mil. USD) în
cazul celui de al doilea acord (august 1999–februarie 2001).
549
1997 şi 2000, două împrumuturi de la BIRD

Suma totală negociată în cadrul acestor înţelegeri a fost de 700 mil.
USD, respectiv:
 împrumutul pentru ajustarea structurală a sectorului agricol
(Agriculture Sector Adjustment Loan – ASAL) aprobat în iunie
1997, în valoare de 400 mil. USD;
 acordul de împrumut pentru ajustarea (prin privatizări accelerate)
sectorului privat (Private Sector Adjustment Loan – PSAL I)
convenit în ianuarie 1999, în valoare de 300 mil. USD.
Aceste sume, totalizând 700 mil. USD, au fost utilizate integral
(respectiv cca 175 mil. USD/an), atât în cadrul acordului ASAL,
cât şi al împrumutului PSAL I. În plus, a fost trasă, în perioada
ianuarie 1997 – aprilie 1998, suma de 190 mil. USD din acordul FESAL
aprobat în ianuarie 1996.
1997–2000, 1,2 mld. USD de la IFI

Suma totală aprobată în cadrul celor patru acorduri de finanţare în
intervalul menţionat a fost de 1,8 mld. USD, din care numai 29% a fost
obţinută de la FMI, iar diferenţa de 71% de la BIRD.
În această perioadă s‐a tras efectiv numai suma de 1,2 mld. USD
(300 mil. USD/an), respectiv în proporţie de 67% din nivelul aprobat.
De menţionat că, aşa cum s‐a arătat, gradul de utilizare a împrumutului
aprobat de FMI a fost de 37%, în timp ce finanţarea convenită cu BIRD a
fost atrasă integral.
2001–2004, un singur acord de finanţare (tip SBA) cu Fondul Monetar

Internaţional
Împrumutul negociat cu FMI și derulat în perioada octombrie
2001–aprilie 2003 a fost în valoare de 410 mil. USD, respectiv 200 mil.
USD/an.
Ca urmare a aplicării la timp a întregului set de condiţii convenite,
România a beneficiat la termenele programate de întreaga sumă
negociată de 410 mil. USD, cu menţiunea că acest acord a fost primul
îndeplinit integral în cei 13 ani de la cel dintâi împrumut obţinut de la
FMI în 1991.
550
2001 şi 2004, un singur acord de finanţare cu BIRD
Creditul a fost destinat susţinerii ajustării structurale a economiei

reale prin continuarea accelerată a privatizării (Private Sector
Adjustment Loan – PSAL II), cu o valoare de 300 mil. USD. Şi această
sumă a fost utilizată în totalitate (respectiv 130 mil. USD/an), ca efect al
îndeplinirii integrale a condiţiilor stabilite prin acord.
2001–2004, 0,7 mld. USD de la IFI
Suma totală aprobată în cadrul celor două acorduri de finanţare a

fost de 0,7 mld. USD, din care 42% de la FMI, iar restul de 58% de la
BIRD.
În acest interval s‐a utilizat efectiv întreaga sumă contractată,
respectiv 0,7 mld. USD (175 mil. USD/an), ceea ce reflectă respectarea
angajamentelor asumate în raport cu IFI şi, implicit, progresul
reformelor la nivel macro şi microeconomic în perioada respectivă, cu
gestionarea adecvată a costurilor sociale.
2004–2008, un singur acord de finanţare (tip SBA preventiv) cu FMI, la

care s‐a renunţat rapid
Acordul, în valoare de 370 mil. USD, a fost convenit în luna iulie

2004 şi era prevăzut să acţioneze până în luna iulie 2006. În cadrul
acestui acord nu a fost trasă nicio sumă, deoarece Guvernul României a
renunţat unilateral la înţelegere în luna noiembrie 2005, evitând astfel
obligaţia aplicării unui mix de politici economice prudente şi coerente.
Această decizie inoportună a deschis calea opţiunii guvernanţilor
pentru măsuri economice prociclice, total contraproductive raportate la
stabilitatea financiară a ţării, care au fost scump plătite de cetăţeni prin
asumarea de către decidenţi a ajustării economice cu un puternic
caracter antisocial, aplicate în anii 2010–2011.
După criza din 2008, o finanţare masivă de la Fondul Monetar Internaţional

Mai întâi s‐a derulat un acord de finanţare (tip SBA) care a fost
valabil în perioada 2009–2011, în valoare de 17,2 mld. USD
551
(echivalentul a 11,4 mld. DST), din care suma de 1,3 mld. USD
(echivalentul a 0,9 mld. DST) nu a mai fost solicitată. Astfel, gradul de
utilizare a împrumutului aprobat a fost de 92%.
Apoi s‐au convenit două acorduri de natură preventivă pentru
perioadele 2011–2013 (tip SBA preventiv) şi 2013–2015 (tip SBA
preventiv), care au cumulat 7,5 mld. USD; pe fondul îmbunătăţirii
credibilităţii externe a României, aceasta a accesat pieţele financiare
internaţionale, iar autorităţile nu au mai utilizat liniile de credit
convenite cu FMI.
2010–2014, cinci acorduri de finanţare cu Banca Mondială

Aceste acorduri au vizat sprijin financiar pentru aplicarea mai
multor reforme instituţionale, împrumuturile contractate totalizând
3,8 mld. USD, iar suma a fost integral utilizată.
6.5. Tratamentul acordat României de instituţiile financiare

internaţionale şi pieţele de capital privat în ultimii 25 de ani
Privind retrospectiv situaţia finanţării externe a ţării, rezultă

comportamentele diferite ale creditorilor externi (publici şi privaţi) în
funcţie de etapele de evoluţie a transformărilor economico‐sociale din
România.
6.5.1. Între 1991 şi 2004, România a beneficiat de o finanţare modestă din

partea IFI, raportată la dimensiunea ţării şi amploarea transformărilor
politico‐economice realizate
Pe ansamblu, România a beneficiat în aceşti 14 ani de numai 2,6 mld.

euro ca finanţare netă de la IFI, din care:
 1960 mil. euro în perioada 1991–1996 (75% din total), respectiv
327 mil. euro pe an (1,36% din PIB anual);
 între 1997 şi 2000 s‐au acordat doar 513 mil. euro (20% din
total), respectiv 128 mil. euro pe an (0,36% din PIB anual);
 în intervalul 2001 şi 2004 s‐au primit numai 176 mil. euro (5%
din total), respectiv 44 mil. euro pe an (0,08% din PIB anual),
Tabelul 6.5.
552
Tabelul 6.5. Evoluţia medie anuală a finanţării contractate

de la IFI în perioada 1991–2004
1991–1996 1997–2000 2001–2004
Total Medie anuală Total Medie anuală Total Medie anuală

mil. % din mil. % din mil. % din
euro PIB euro PIB euro PIB
FMI 594 99 0,41% –131 –33 –0,09% –80 –20 –0,04%
BM 855 143 0,59% 929 232 0,65% 332 83 0,16%
CE 510 85 0,35% –285 –71 –0,20% –75 –19 –0,04%
Total IFI 1960 327 1,36% 513 128 0,36% 176 44 0,08%
Sursa: BNR, calcule proprii.
Rezultă că intrările nete de fonduri de la IFI în perioada

1991–2004 au fost foarte modeste, în medie de numai 190 mil. euro pe
an (0,5% din PIB), ceea ce a cauzat ajustări interne masive în economie
şi scăderea accentuată a nivelului de trai al cetăţenilor.
6.5.2. Prociclicitatea politicilor aplicate în această perioadă a provocat

după criză nevoia unui împrumut enorm de la IFI
Între 2005 şi 2008, pe fondul intrării în NATO şi al aderării la UE,

România a beneficiat de fluxuri masive de capital privat străin. În luna
noiembrie 2005, guvernul a renunţat unilateral la acordul cu FMI,
evitând astfel adoptarea unor politici economice prudente. Ca efect,
s‐au aplicat politici prociclice de natură fiscală şi privind veniturile, ceea
ce a epuizat spaţiul fiscal al anilor următori, extrem de necesar ulterior
pentru limitarea efectelor crizei. Pe acest fond, în perioada respectivă,
s‐au efectuat rambursări nete către IFI însumând 352 mil. euro (88 mil.
euro pe an, respectiv 0,08% din PIB).
Iluzia că România, cum spuneau decidenţii politico‐economici la
vremea respectivă, în luna noiembrie 2005, graduated (adică a absolvit
„şcoala economiei de piaţă” şi se poate autogestiona fără sprijinul
extern al FMI) şi caracterul total contraproductiv al politicilor prociclice
dintre anii 2005 şi 2008 „ne‐au costat” apelul, între 2009 şi 2011, la un
împrumut extrem de mare de la IFI, însumând 17,8 mld. euro (5,9 mld.
euro medie anuală, respectiv 4,7% din PIB, Tabelul 6.6).
553
Tabelul 6.6. Evoluţia medie anuală a finanţării atrase

de la IFI în perioada 2005–2015
2005–2008 2009–2011 2012–2015
Total Medie anuală Total Medie anuală Total Medie anuală
mil. % din mil. % din mil. % din
euro PIB euro PIB euro PIB
FMI –333 –83 –0,07% 11.924 3.975 3,13% –12.152 –3.038 –2,01%
BM 6 2 0,00% 907 302 0,24% 1.205 301 0,20%
CE –25 –6 –0,01% 4.925 1.642 1,29% –1.525 –381 –0,25%
Total IFI –352 –88 –0,08% 17.756 5.919 4,66% –12.473 –3.118 –2,06%
Sursa: BNR, calcule proprii.
Între anii 2009 şi 2011 a fost realizată o ajustare economică

necesară cantitativ, având în vedere excesele în domeniul politicilor
economice aplicate în perioada 2005–2008, dar antisocială prin
caracterul profund injust al măsurilor corective care au fost adoptate,
suportate într‐o proporție covârşitoare de cetăţenii cu venituri mici şi
mijlocii. Ulterior, în perioada 2012–2015, pe fondul recâştigării
încrederii pieţelor internaţionale de capital şi al absorbţiei substanţiale
de fonduri europene, România a putut să ramburseze datorii de
12,5 mld. euro (cu o medie de 3,1 mld. euro pe an, respectiv 2,1% din PIB)
către IFI, concomitent cu consolidarea rezervei valutare a statului. Plata
împrumuturilor către IFI a continuat fără sincope și în anii următori.
6.5.3. După impunerea unei austerităţi economico‐financiare

severe între anii 1991 şi 2004, IFI au fost generoase
cu România după anul 2008
Din examinarea colaborării României cu FMI şi BIRD în perioada

1991–2016, considerăm că se pot desprinde câteva concluzii edificatoare,
după cum urmează:
 România a fost dependentă în 85% din acest interval de timp
(22 de ani) de finanţarea externă provenită de la aceste instituţii
financiare internaţionale, cu mult mai mult decât celelalte state
foste comuniste analizate, ceea ce reflectă:
554
o atitudinea rezervată a pieţelor financiare internaţionale faţă de

România, deşi ţara nu avea datorie externă în anul 1990; aceasta
s‐a dovedit a nu fi un atu, ci mai degrabă un dezavantaj,
comparativ cu Polonia, Ungaria etc., ţări cu datorii externe mari la
începutul tranziţiei, dar care au beneficiat de reducerea şi
reeşalonarea acestora, de împrumuturi din străinătate şi investiţii
străine directe substanţiale în primul deceniu după 1989;
o strategia de reformă graduală adoptată de România a fost
întemeiată pe obiectivul menţinerii stabilităţii interne a ţării,
având în vedere mediul extern foarte tensionat din
proximitatea sa geografică şi lipsa de disponibilitate a
populaţiei să accepte, după 1989, reforme specifice terapiei de
şoc, după ce aceasta suportase deja o terapie de şoc în
perioada 1982–1989, când România a plătit integral şi în avans
datoria externă, cu mari sacrificii materiale şi privind
libertatea din partea cetăţenilor. În perioada 1997–2000, lipsa
de eficienţă a recomandărilor FMI şi asumarea de către factorii
de decizie, în mod nerealist, a reformelor de tip şoc s‐au
reflectat în înregistrarea celei mai scăzute proporţii de
utilizare a împrumuturilor contractate cu această instituţie;
o flexibilitatea redusă a FMI în negocierile cu România, raportată
la premisele interne şi contextul internaţional de‐a lungul
perioadei examinate, este dovedită de faptul că primul acord
realizat integral de ţara noastră a fost abia după 13 ani de la
debutul relaţiilor cu FMI în anul 1991, respectiv cel aplicat în
intervalul octombrie 2001–aprilie 2003;
o apoi, în perioada 2005–2008, grupuri restrânse de cetăţeni au
cules fructele intrărilor masive de capital străin. După criză, în
perioada de numai trei ani dintre 2009 şi 2011, s‐au atras
împrumuturi nete de aproape 18 mld. euro de la IFI, respectiv
de 6,9 ori mai mult decât între 1991 și 2004. Astfel, media
anuală a finanţării din intervalul de 14 ani dintre 1991 şi 2004
(de 190 mil. euro) este de 31 de ori mai mică decât media
anuală (5,9 mld. euro) a împrumuturilor primite de la IFI în cei
trei ani postcriză (2009–2011);
555
o în perioada corecţiei economice dintre anii 2009 și 2011 s‐a

redus dramatic cererea internă, implicit deficitul contului
curent, de la 17 mld. euro în anii 2007 şi 2008 la 6 mld. euro în
anii 2009 (–60%, respectiv 11 mld. euro), costul social fiind
suportat de marea masă a cetăţenilor cu venituri modeste.
Îmbunătăţirea tabloului economic al României a permis
recredibilizarea ţării în raport cu pieţele externe şi deblocarea
intrărilor de fonduri europene, ceea ce a facilitat rambursarea,
în anii următori, a împrumuturilor de la IFI.
 De subliniat şi faptul că, în prima parte a anului 2009, FMI a fost
mult mai generos cu România decât cu zece ani în urmă
(începutul anului 1999), când faţă de ţările cu un serviciu al
datoriei externe considerat ca fiind ridicat în acel an (Ecuador,
Ucraina, Pakistan şi România, care avea de rambursat însă numai
1,5 mld. USD) a aplicat o nouă abordare, respectiv împărţirea
poverii (eng. burden sharing), constând în condiţionarea ca banii
primiţi de la FMI să nu fie utilizaţi de ţările debitoare pentru a
plăti creditorii privaţi. România a îndeplinit la limită condiţia
impusă de FMI pentru acordarea în anul 1999 a unui credit de
350 mil. USD, respectiv a atras împrumuturi private de la Banca
Chinei (100 mil. USD) şi de la băncile care activau în România
(club‐loan de 172 mil. USD).
 Astfel, între anii 2009 şi 2011, România, cu o economie
liberalizată total şi proprietatea de stat privatizată în proporţie
de peste 90%, a primit de la FMI suma de 12 mld. euro (Graficul 6.7),
la care s‐au adăugat alte 5 mld. euro de la Comisia Europeană şi
1 mld. euro de la BIRD, respectiv de peste 50 de ori mai mult
decât suma solicitată de România în 1999 şi acordată de FMI
după eforturi considerabile ale autorităţilor interne.
Se impune menționat faptul că, în prima parte a crizei (ianuarie
2009–ianuarie 2010), împrumuturile de la FMI (6,9 mld. euro) au
compensat retragerea capitalurilor intrate în țară pe termene reduse
(ceea ce a echivalat cu reducerea datoriei externe pe termen scurt cu
6,3 mld. euro), pe fondul blocării finanţării de pe piaţa privată de
capital, ca efect al lipsei de încredere manifestate de investitorii străini
556
Tabelul 6.7. Evoluţia finanţării deficitului de cont curent

(mil. euro), 2004–2016
2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Contul curent –5,1 –6,9 –10,2 –17,3 –16,8 –5,8 –6,4 –6,6 –6,4 –1,5 –1,0 –2,0 –4,0
Sold bugetar –0,7 –0,7 –2,1 –3,5 –7,9 –11,4 –8,7 –7,2 –4,9 –3,1 –2,1 –1,2 –5,1
Economisire netă sector
–4,4 –6,3 –8,1 –13,8 –8,9 5,6 2,3 0,6 –1,5 1,5 1,0 –0,7 1,1
privat
Contul de capital 0,5 0,6 –0,1 0,8 0,6 0,6 0,2 0,7 1,9 3,0 4,0 3,9 4,2
Contul financiar – intrări
3,7 5,9 9,6 16,7 17,2 5,3 5,5 4,7 3,3 –1,7 –3,1 –2,3 –1,6
nete:
Investiţii directe nete 5,1 5,0 8,3 6,9 9,0 3,4 2,3 1,7 2,6 2,9 2,7 3,0 3,9
Ale nerezidenţilor în
5,1 4,9 8,7 7,1 9,2 3,4 2,3 1,7 2,5 2,7 2,4 3,5 4,1
România, din care:
– participaţii la capital,
5,0 3,9 6,8 3,5 4,9 1,7 1,8 1,5 0,8 2,4 2,8 3,6 4,2
inclusiv profit
– împrumuturi intragrup 0,1 1,1 1,8 3,6 4,3 1,6 0,4 0,2 1,7 0,3 –0,4 –0,1 –0,1
Alte investiţii – intrări nete 3,9 5,6 6,7 14,1 9,0 3,5 5,8 2,3 –4,1 –7,9 –9,9 –5,9 –4,4
– împrumuturi FMI –0,1 –0,1 –0,1 –0,1 0,0 6,8 4,2 0,9 –1,6 –4,6 –4,4 –1,5 –0,1
– împrumuturi BM 0,1 0,1 0,0 0,0 0,0 0,3 0,0 0,6 0,0 0,6 0,1 0,5 –0,2
– credite CE –0,1 0,0 0,0 0,0 0,0 1,5 2,1 1,3 0,0 0,0 0,0 –1,5 0,0
– alte împrumuturi şi
4,0 5,6 6,8 14,2 9,1 –5,1 –0,5 –0,5 –2,5 –3,9 –5,6 –3,4 –4,1
depozite
Active de rezervă (BNR) –
11,9 18,3 22,9 27,2 28,3 30,9 36,0 37,3 35,4 35,4 35,5 35,5 37,9
stoc la sfârșitul perioadei
Sursa: BNR, AMECO.
Din analiza datelor de mai sus (Tabelul 6.7) se desprind, în

principal, următoarele concluzii:
 Deficitul contului curent al balanţei de plăţi s‐a accentuat
începând cu anul 2005 (+1,8 mld. euro, respectiv cu 14% faţă de
anul anterior), accelerând în anii următori până la 17 mld. euro
(+12 mld. euro), adică de aproximativ 3,4 ori mai mult în anii
2007 şi 2008 decât în 2004. Această evoluţie negativă s‐a
înregistrat pe fondul înrăutăţirii atât a soldului bugetar, cât şi a
balanţei sectorului neguvernamental, astfel:
o deficitul bugetar, conform standardelor contabile europene, a
crescut de la 0,7 mld. euro în anul 2004 la 2,1 mld. euro în anul
2006 (respectiv de 3 ori), apoi la 3,5 mld. euro în 2007
(de 5 ori) şi la 7,9 mld. euro în 2008 (de 11 ori). De subliniat
saltul extrem de ridicat al deficitului în anul 2008, total
nesustenabil din punctul de vedere al eficienţei alocărilor
bugetare şi al modului de finanţare a acestuia;
558
o sectorul neguvernamental a prezentat o degradare a soldului

său negativ ceva mai lentă ca ritm comparativ cu sectorul
bugetar, dar substanţială din perspectiva sumelor absolute.
Astfel, deficitul sectorului privat s‐a majorat faţă de anul 2004
cu 1,9 mld. euro (+43%) în 2005, apoi cu 3,7 mld. euro (+84%)
în 2006, cu 9,4 mld. euro (+214%) în 2007, respectiv cu 4,5
mld. euro (+102%) în 2008. De subliniat faptul că deficitul
extern însumând câte 17 mld. euro în anii 2007 şi 2008 a fost
provocat în principal de sectorul privat (investire superioară
economisirii), respectiv în proporţie de 80% din total în anul
2007 şi de 53% în anul 2008.
 Dezechilibrul valutar grav la care s‐a ajuns în anii 2007–2008 a fost
cauzat de politicile prociclice de natură fiscal‐bugetară (relaxare
fiscală prin introducerea cotei unice şi creşteri de cheltuieli
exagerate cu salariile şi pensiile din sectorul public) şi privind
veniturile salariale (majorarea accentuată a salariului minim, care a
fost cu 39% şi, respectiv, cu 89% mai mare în 2007 şi 2008 faţă de
anul 2004), la care s‐a adăugat efectul de demonstraţie (sporirea
salariilor în sectorul privat ca urmare a creşterii salariilor în
sectorul public). Caracterul total inadecvat al acestor politici este
reliefat de faptul că, în anul 2004, economia prezenta deja semne de
„supraîncălzire”, întrucât, în acel an, PIB a crescut cu 8,4%,
respectiv cu mult peste potențial, iar deficitul extern era de 8,3%
din PIB (5,1 mld. euro, din care 4,4 mld. euro provocat de sectorul
privat şi 0,7 mld. euro de sectorul public). În plus, este de subliniat
faptul că stimulentele prociclice au fost aplicate concomitent cu
intrările de capital străin în bănci îndeosebi de la instituţiile‐mamă,
care au amplificat volumul creditării, ceea ce s‐a reflectat imediat în
sporirea accelerată a cererii interne. Prin urmare, contribuţia
accentuată a creditării din perioada 2005–2008 (+40% ritm mediu
anual) la sporirea cererii interne (+11% medie anuală în termeni
reali în intervalul vizat) s‐a majorat substanțial, respectiv aportul
fluxului de credite la amplificarea cererii interne a crescut de peste
3 ori, de la 4% în anii 2003 şi 2004 la 13% în anii 2007 şi 2008. În
aceste condiţii, deficitul sectorului privat a sporit substanţial,
amplificând efectul negativ al deficitului bugetar şi provocând
înrăutăţirea situaţiei contului curent.
559
Deficitul extern, în creştere accelerată în perioada 2005–2008, a

fost finanţat de intrări de capital privat străin, care s‐au situat, faţă de
anul 2004, la niveluri substanţial mai ridicate, după cum urmează: în
anul 2005 cu 2,2 mld. euro (+30%); în anul 2006 cu 5,9 mld. euro
(+160%); în anul 2007 cu 13 mld. euro (+350%); în anul 2008 cu
13,5 mld. euro (+365%).
Principala sursă de capital extern a fost reprezentată de investiţiile
străine directe care, raportate la anul 2004, în 2006 au fost cu 3,6 mld.
euro mai mari (+71%), în anul 2007 cu 2 mld. euro (+40%), iar în 2008
cu 4,1 mld. euro (+80%). De subliniat că, în cadrul ISD, din cele aproape
30 de mld. euro intrate în România în perioada 2005–2008, cca 2/3 au
fost reprezentate, fapt pozitiv, de participaţii la capital (inclusiv profitul
reinvestit) şi 1/3 de împrumuturi intragrup, cu sublinierea că totuşi
majoritatea ISD au fost localizate în sectorul bunurilor
necomercializabile la export (non‐tradables), care în faza de construcţie
a proiectelor respective au provocat un volum important de importuri,
situaţie care se regăseşte și ulterior, în perioada de funcționare a
acestora, din cauza specificului neproductiv al obiectivelor în cauză,
localizate preponderent în sectoarele comerț și servicii.
Imediat după declanşarea crizei în anul 2009, s‐a aplicat ajustarea
economică generatoare a reducerii deficitului extern cu 11 mld. euro
(–65%) faţă de anul 2008. Dar, pentru derularea în condiţii de
predictibilitate a ajustării economice din perioada 2009–2011, România
a avut nevoie de un împrumut masiv de la IFI, în sumă de 17,8 mld. euro
(din care 12 mld. euro de la FMI), respectiv 5,9 mld. euro pe an, pentru
a compensa ieşirile de capital privat străin sosite în timpul boomului
din perioada 2004–2008. Spre exemplu, numai în anul 2009, ieșirile de
capitaluri cu volatilitate ridicată au însumat 5 mld. euro, ceea ce a dus la
comprimarea cu aceeași sumă a datoriei externe pe termen scurt.
În sinteză, cele expuse mai sus conduc la concluzia că, potrivit
opiniei noastre, instituţiile financiare internaţionale în general, FMI în
special au fost foarte austere cu România pe parcursul reformelor
economice din timpul tranziţiei derulate între anii 1991 și 2004, când,
aşa cum s‐a menţionat anterior, ţara noastră a beneficiat de o finanţare
externă netă de la FMI şi Banca Mondială de numai 190 mil. euro pe an.
Astfel, pe fondul unor fluxuri nete de resurse foarte modeste din
560
străinătate, având în vedere relaţia directă dintre ajustarea internă şi

finanţarea externă, rezultă că România, care nu avea datorie externă în
anul 1989, a fost obligată prin condițiile impuse de IFI să efectueze
masive reconfigurări la nivel macroeconomic (concretizate în reduceri
substanţiale ale PIB, inflaţie ridicată, depreciere foarte accentuată a
cursului de schimb, diminuarea dramatică a locurilor de muncă şi a
veniturilor populaţiei, şomaj ridicat, înrăutăţirea serviciilor publice) şi
microeconomic (materializate în închiderea a numeroase întreprinderi,
privatizarea societăţilor comerciale de stat sub presiunea timpului şi cu
condiţii slabe pentru noii proprietari).
Începând cu anul 2004, când a devenit certă intrarea în NATO şi
aderarea la UE, fluxurile externe private de capital au fost foarte
generoase cu România, datorită diferenţialului favorabil de dobândă
(rate mai mari obţinute de investitori comparativ cu cele din ţările
dezvoltate), în condiţiile deschiderii pieţei româneşti pentru fluxurile
externe de capital necesare atât pentru acoperirea unui deficit bugetar
în creştere semnificativă, cât şi a deficitului în adâncire al sectorului
privat, generat de sporirea investiţiilor acestuia şi de înclinaţia firească
a populaţiei pentru îmbunătăţirea standardului de viaţă (achiziţia unor
bunuri de folosinţă îndelungată şi de apartamente).
Putem, aşadar, aprecia că soldurile negative în creştere accelerată
ale sectorului privat şi public care au provocat un deficit extern
substanţial au fost generate, pe lângă politicile interne prociclice, de
intrările masive de capital privat extern, care obţinea randamente
foarte mari în România, destinate finanţării cererii în creştere
accentuată de investiţii şi consum. Aceste fluxuri substanțiale de capital
din străinătate au fost posibile în condiţiile respectării de către
România a obligaţiei de liberalizare a contului de capital în luna
septembrie 2006, respectiv înainte de intrarea în Uniunea Europeană.
Deficitele gemene (bugetar şi extern) au creat o vulnerabilitate
majoră României, care, în momentul crizei, s‐a văzut nevoită să aplice o
ajustare economică substanţial mai mare comparativ cu ipoteza în care
nu s‐ar fi aplicat politicile prociclice din perioada 2005–2008. În timpul
corecţiei economice din intervalul 2009–2011, în condiţiile unui mediu
economic intern fragil, capitalul privat străin a ieşit din ţară în volume
561
însemnate (care ar fi fost chiar mai mari în lipsa Acordului de la Viena,

prin care nouă bănci străine cu prezenţă semnificativă pe piaţa
românească s‐au angajat să‐şi păstreze expunerea din luna martie 2009
până în martie 2011). Pentru finanţarea deficitului extern şi
credibilitatea corecţiei economice, România a fost nevoită să apeleze, în
locul fluxurilor de capital privat străin generoase de până atunci, la un
împrumut substanţial de la instituţiile publice internaţionale (FMI,
BIRD şi Comisia Europeană). Aşadar, capitalul privat străin care sosea
fără condiţii şi a creat românilor iluzia că, odată cu intrarea în UE, vor
ajunge automat şi rapid la standardele de viaţă occidentale a fost
înlocuit cu capitalul public străin, care a venit însă „la pachet” cu
impunerea unei corecţii economice dure, reflectate în căderea
dramatică a PIB, comprimarea puterii de cumpărare a populaţiei şi
creşterea accentuată a şomajului.
Nota de plată, constând în costurile sociale cauzate de ajustarea
masivă, obligatorie pentru a avea acces la împrumutul de circa 18 mld.
euro acordat din capitalul public internaţional, au achitat‐o în final
cetăţenii cu venituri modeste, al căror nivel de trai a fost grav afectat
pentru următorii ani, în timp ce capitalul privat străin care a încurajat şi
finanţat dezechilibrele din România, precum şi grupuri restrânse de
persoane fizice rezidente beneficiare ale politicilor prociclice au rămas
cu profiturile.
6.5.4. Asimetrii în relația dintre IFI și România
Apreciem că, din perspectiva raporturilor cu instituțiile financiare

internaționale, este utilă analiza comparativă a perioadei de început a
acordurilor cu FMI și BIRD – când România se afla în plin proces de
aplicare a reformelor economice specifice tranziției, interval de timp în
care efortul de ajustare internă a depășit cu mult aportul finanțării
externe pentru echilibrarea contului curent – cu perioada postcriză, în
care România a beneficiat de un împrumut masiv acordat de IFI, în
condițiile modificării profunde a structurii proprietății în economie
(Graficul 6.8).
562
sumele aprobate au fost cuprinse între numai 24% și 53% din această
cotă. Mai mult, deși limita de finanțare cumulativă se ridica la 300% din
cota de participare, sumele aprobate României reprezentau 92% din cotă
în perioada 1997–2000 și doar 54% între 2001 și 2004.
Situația s‐a schimbat radical în intervalul 2009–2011, când, în urma
transformărilor economice profunde produse în economia românească,
sectorul de stat s‐a comprimat puternic, ajungând să reprezinte 21% din
totalul capitalului economiei reale, iar cel privat 79% (din care 42% la
nivelul antreprenorilor autohtoni și 37% al celor străini), și când, pe
fondul crizei financiare internaționale, FMI, CE și BIRD au acordat
României împrumuturi substanțiale, respectiv 8,1 mld. USD medie anuală
(de circa 25 de ori mai ridicate decât în perioada 1994–1996, în care
economia trecea, de asemenea, printr‐o criză foarte accentuată ca efect al
prăbușirii comunismului și al trecerii de la economia de comandă la
economia de piață). Raportat la dimensiunea economiei, acest împrumut
de la IFI a reprezentat ca medie anuală 4,64% din PIB, respectiv de circa
5 ori mai mult față de cel din perioada 1994‐1996 (0,93% din PIB).
Mai mult, volumul substanțial al împrumuturilor acordate de IFI
între anii 2009 și 2011 a fost înregistrat în contextul în care, raportat la
regula privind limita de accesare a finanțării de la FMI, a fost acordată o
derogare de către consiliul de conducere al FMI, astfel: deși plafonul
maxim era de 200% din cota de participare a țării la capitalul FMI, în
intervalul respectiv, sumele aprobate pentru România au reprezentat
1110% din cota de participare (de 5,5 ori peste limita normală de
acces75). În aceste condiții, și limita cumulativă (600%) a fost depășită în
mod semnificativ în perioada respectivă.
Autorităţile au apelat la instituţiile financiare internaţionale în
contextul declanșării crizei la sfârșitul anului 2008 și al deteriorării
percepţiei investitorilor străini privind riscul de ţară al României,

75 Cadrul operațional privind accesul excepțional devenise operațional încă de la
începutul anului 2003. Condițiile necesare pentru țările care se confruntau cu crize de
cont de capital vizau: i) statul respectiv întâmpina probleme majore la nivelul balanței
de plăți, care necesitau finanțare din partea FMI peste limitele normale; ii) analizele de
risc indicau faptul că există o probabilitate ridicată ca datoria să rămână sustenabilă;
iii) țara în cauză avea perspective bune de recâștigare a accesului la piețele private pe
durata împrumutului de la FMI; iv) programul de măsuri de politici al statului avea
șanse de succes raportat la planurile de ajustare, precum și la capacitatea politică și
instituțională de a realiza respectiva ajustare.
564
situații care expuneau economia nu doar la perspectiva îngheţării

intrărilor de capital străin, ci chiar la posibila manifestare a unei crize a
balanţei de plăţi. Acest din urmă risc era asociat unei probabile
retrageri a finanţărilor externe pe termene reduse, scadente în cursul
anului 2009, în condiţiile în care datoria externă pe termen scurt (până
la un an) se ridica la finele lui 2008 la circa 20 mld. euro76.
Asimetria tratamentului privind finanțarea din partea IFI în
perioadele 1994–1996, respectiv 2009–2011 poate fi interpretată, în
condițiile în care, în ambele intervale de timp, România trecea printr‐o
criză economică majoră, și în următoarea manieră:
i) în prima etapă analizată, IFI au aplicat un stimul de accelerare a
contracției proprietății de stat, prin asigurarea unei cantități
limitate de „oxigen” economiei reale;
ii) în etapa a doua a avut loc o „oxigenare” consistentă
suplimentară tot a economiei reale, devenite între timp
preponderent privată, în scopul evitării, pe fondul crizei
financiare internaționale, a pierderilor de capital la nivelul
antreprenorilor particulari și al creditorilor privați externi.
6.5.5. Ciclurile economice și politicile interne aplicate de România
În contextul celor prezentate anterior, privind i) caracterul total

inadecvat al politicilor prociclice aplicate în perioada 2005–2008,
ii) costul extrem de ridicat și injust al ajustării economice, precum și
iii) gravele tensiuni sociale induse în societate de aceste măsuri,
apreciem că prezintă interes analiza caracterului politicilor economice
interne din intervalul 1996–201677, raportat la faza ciclului economic în
care se afla România.
Evoluția ciclică a activității economice constituie o caracteristică
inerentă a economiei de piață. Ciclul economic constă în fluctuațiile la
nivelul activității economice de ansamblu, care se produc în mod
repetat, pe parcursul mai multor ani. Evoluția ciclului economic
prezintă un grad relativ scăzut de predictibilitate în ceea ce privește

76 Datoria externă pe termen scurt reprezenta un sfert din cea totală.
77 Pentru perioada 1990–1995, nu sunt disponibile informațiile necesare acestei analize.
565
frecvența și amplitudinea fazelor acestuia (expansiune versus contracție

economică). Identificarea fazelor ciclului economic se efectuează prin
cuantificarea mișcărilor ascendente și, respectiv, descendente ale PIB
efectiv în jurul trendului (PIB potențial).
De subliniat că, pentru determinarea fazelor ciclului economic, au
relevanță și alți indicatori macroeconomici, cum ar fi: gradul de ocupare
a forței de muncă, rata inflației, rata dobânzii, cererea de consum etc.
În conceperea și aplicarea politicii fiscale și a celei monetare, se
impune a fi urmărită temperarea volatilității activității economice; este
necesară atât atenuarea expansiunii, cât și a recesiunii; macrostabilizarea
economică nu înseamnă eliminarea ciclului economic (Isărescu, 2013).
Comportamentul agenților economici – care au tendința să manifeste
euforie în perioadele de boom și panică în contextul crizei – provoacă
amplificarea ciclurilor financiare și economice.
Din examinarea caracterului politicilor economice interne raportat la
fazele ciclului economic în intervalul 1996–2016, se constată următoarele:
i) În 16 dintre cei 21 de ani ai perioadei examinate, România a
aplicat politici fiscale prociclice, din care în 13 ani a avut chiar
acorduri cu FMI şi BIRD; caracterul prociclic al politicii fiscale
s‐a manifestat prin faptul că impulsul fiscal (diferența dintre
deficitul structural al anului curent și cel al anului anterior) a
fost de același semn cu deviația PIB (Graficul 6.9).
 Examinând în structură situația prociclicității politicii fiscale, s‐a
constatat că impulsul fiscal a fost stimulativ, în condițiile unui
excedent de cerere, în șase ani, din care în trei ani au funcționat
acorduri cu IFI. De subliniat că cele mai substanțiale impulsuri
fiscale raportate la deviația pozitivă a PIB s‐au manifestat în anii:
1996 (impuls fiscal de 2,15% din PIB comparativ cu un excedent
de cerere de 4,9% din PIB); 2006 (impuls fiscal de 2,05% față de
o deviație pozitivă a PIB de 6,9%); 2008 (impuls fiscal de 3,18%
raportat la un excedent de cerere de 8,1%).
 În ceilalți zece ani ai intervalului analizat, politica fiscală a fost
prociclică, în sensul că impulsul fiscal a fost restrictiv, pe
fondul manifestării unui deficit de cerere în economie, cu
mențiunea că, în toată această perioadă, România a avut
acorduri cu IFI.
566
reprezentând 4,1% din PIB); 2010 (impuls de –3,66%

comparativ cu un deficit de cerere de 4,8%).
ii) În numai cinci dintre cei 21 de ani analizați, politica fiscală a
fost anticiclică (impulsul fiscal fiind de semn contrar celui al
deviației PIB), din care în trei ani România a avut încheiate
acorduri cu FMI, BIRD și CE (pentru anul 2009).
Din cele constatate anterior, rezultă că setul de politici
economice aplicate în România, inclusiv în timpul acordurilor
cu FMI, CE și BIRD, a acționat, în general, în sensul accentuării
fluctuațiilor economice, ceea ce este contrar principiilor
asigurării unei stabilități macroeconomice sustenabile pe
termen mediu și lung (Graficul 6.10).
Graficul 6.10. Ciclicitatea politicii fiscale

Notă: Culoarea albastră indică o politică prociclică, în timp ce culoarea galben
semnalează o politică anticlică.
iii) În același timp, politica monetară a avut predominant (în 15

din cei 21 de ani analizați) un caracter anticilic, rata dobânzii
de politică monetară evoluând în general în același sens cu
deviația PIB (Graficul 6.11). În majoritatea anilor în care
această condiție nu s‐a putut respecta, politica monetară s‐a
568
confruntat cu dilema Tosovski, pe fondul aprecierii

substanțiale a cursului de schimb în anii 2005, 2006 și 2007,
în contextul obligației liberalizării contului de capital ca o
condiție prealabilă aderării la UE. Astfel, deși pentru
contracararea presiunilor inflaționiste ar fi fost nevoie, în
anii respectivi, de rate ale dobânzii nominale mai ridicate,
majorarea ratei dobânzii‐cheie a băncii centrale ar fi
determinat creșterea diferențialului de dobândă, situat deja
la un nivel ridicat (situație care ar fi sporit suplimentar
atractivitatea monedei naționale, stimulând în mod
inadecvat intrările speculative de capital străin). Astfel,
într‐un asemenea scenariu, „supraîncălzirea” economiei s‐ar
fi intensificat prin impactul stimulativ indus de efectul de
avuție și bilanț, pe fondul unei „euroizări” ridicate, iar
deficitul de cont curent, aflat deja la un nivel nesustenabil,
s‐ar fi adâncit suplimentar.
Graficul 6.11. Ciclicitatea politicii monetare

Notă: Culoarea albastră indică o politică prociclică, în timp ce culoarea galben
semnalează o politică anticlică.
În scopul reducerii amplitudinii fluctuațiilor evoluției economice

comparativ cu evoluția PIB potențial și al asigurării sustenabilității
569
stabilității macroeconomice, se impune ca autoritățile românești

împreună, după caz, cu partenerii internaționali să conceapă și să aplice
de o manieră predictibilă și sustenabilă setul de politici economice
interne, în sensul asigurării caracterului anticiclic al acestuia.
Necesitatea obiectivă a unui asemenea comportament decizional
este determinată și de obligativitatea prevenirii situațiilor în care, prin
politicile fiscale prociclice, se realizează (spre exemplu, anii 2006, 2007,
2008 și 2010) capitalizarea unor grupuri sociale restrânse pe seama
majorității cetățenilor, aceste disparități economice fiind cu dificultate
corectate în anii următori, ca efect al presiunilor venite din partea
majorității populației dezavantajate în perioada anterioară.
6.6. Restructurarea societăţilor comerciale de stat
În paralel cu privatizarea societăţilor comerciale din România, se

impunea acţiunea statului pentru restructurarea, capitalizarea şi
relansarea firmelor cu dificultăţi financiare, dar care îşi dovediseră
viabilitatea prin realizarea de produse competitive pe piaţa internă şi
externă. Aşa cum am arătat, în concepţia lui Kornai (1990), în prima
fază a tranziţiei, scopul nu este renunţarea la proprietate, ci plasarea
acesteia în grija unui proprietar mai bun, în sensul unui stat care
impune constrângeri bugetare ferme, spre deosebire de statul comunist
în cadrul căruia acestea erau slabe.
Scopul restructurării era acela ca, pe baza îmbunătăţirii
performanţelor economice, societăţile în cauză să devină mai atractive
pentru privatizare, fondurile astfel obţinute fiind utilizate pentru
relansarea altor firme de stat cu potenţial de viabilitate. O primă
încercare de implicare activă a guvernului în restructurarea societăților
comerciale de stat s‐a realizat în anul 1994, când executivul a hotărât
inventarierea tuturor capacităților de producție neutilizate de către
specialiștii Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, în
scopul vânzării acestora către antreprenori autohtoni și străini; deși
lucrarea a fost elaborată profesional, cu fișe tehnice pentru fiecare
obiectiv, Fondul Proprietății de Stat, instituție subordonată în acea
vreme parlamentului, și nu guvernului, nu a realizat decizia
executivului, fără să explice motivele (Văcăroiu, 1998).
570
Ulterior, succesiunea privind abordarea reformelor sectoriale

pentru întreprinderile strategice din perspectiva interesului naţional
(restructurarea şi apoi privatizarea) a fost agreată de BIRD, care a
acordat pentru un asemenea proiect asistenţă tehnică şi financiară
(260 mil. USD) în cadrul acordului FESAL (Financial and Enterprise
Sector Adjustment Loan) aprobat prin lege în ianuarie 1996. În scopul
gestionării acestui proces complex şi dificil, a fost înfiinţată, în directa
subordonare a guvernului, în anul 1994, Agenţia de Restructurare, care
a avut ca obiectiv elaborarea şi aplicarea programelor de restructurare
şi redresare financiară pentru cca 300 de societăţi de stat, cu o
contribuţie la formarea PIB de 18,5%, dintre care 75 de societăţi din
domeniul avicol şi al creşterii porcinelor. Modelul de restructurare
aplicat în România reprezenta un parteneriat între stat şi societatea
comercială, care a fost experimentat cu rezultate bune şi în Turcia,
constând în combinarea efortului propriu al întreprinderii pentru
restructurare (reducerea capacităţilor de producţie şi a personalului în
raport cu cerinţele pieţei) cu sprijinul statului, prin infuzii de capital de
la FPS, concilierea datoriilor cu întreprinderile de stat furnizoare de
utilităţi, credite garantate de stat etc. Pe baza acestei abordări a fost
realizată concilierea a peste 70% din volumul total al datoriilor (1 mld.
USD), în special prin rescadenţare, precum şi anularea penalităţilor
pentru cca 30% din sumele care au făcut obiectul acestor operațiuni.
La rândul lor, societăţile comerciale şi‐au mobilizat efortul propriu, care
s‐a concretizat în:
 închiderea de capacităţi de producţie în valoare de 600 mil. USD;
 vânzarea de active în sumă de 50 mil. USD;
 reducerea personalului cu 55 mii de salariaţi;
 diminuarea costurilor de producţie cu 400 mil. USD;
 îmbunătăţirea încasării producţiei livrate (600 mil. USD);
 concomitent, statul a acordat sprijin financiar concretizat în
acordarea sumei de 170 mil. USD de către FPS pentru
modernizare tehnologică, precum şi în garanții pentru credite
bancare în valoare de 300 mil. USD (Popescu şi Ciora, 2015).
Începând cu anul 1997, guvernanţii au renunţat la abordarea
etapizată a reformei întreprinderilor de stat, respectiv restructurarea
societăţilor comerciale strategice, urmată de privatizarea acestora,
optând pentru privatizarea fără limită de preţ a tuturor companiilor din
571
portofoliul FPS (OUG nr. 15 și OUG nr. 88 din 1997 privind privatizarea
societăților comerciale), cu acceptarea unor angajamente de investiţii
slab fundamentate economic din partea noilor acţionari, care s‐au
dovedit a fi fost, în cele mai multe cazuri, superficiale, deoarece nu au
avut ca scop relansarea activității întreprinderilor, ci dezafectarea lor și
realizarea de proiecte imobiliare cu profituri imediate, aşa cum se va
arăta în continuare.
Tot în anul 1997, prin actele normative menționate, la care se
adaugă Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice, s‐a hotărât eliminarea controlului Curții de
Conturi asupra modului de aplicare de către FPS a procedurilor legale
de privatizare. Prin această măsură s‐au încurajat lipsa de transparență,
de responsabilitate a autorităților în fața cetățenilor, precum și
adoptarea unor decizii subiective, arbitrare în derularea privatizării,
ceea ce a afectat serios eficiența acestui proces. Începând cu anul 2002,
s‐a reintrodus în legislația Curții de Conturi competența acestei
instituții de a verifica legalitatea procedurilor aplicate în procesul de
privatizare, inclusiv urmărirea de către autoritățile cu atribuții în acest
domeniu a modulului de realizare a investițiilor asumate de noii
proprietari. Ca urmare a acestei măsuri, Curtea de Conturi a constatat,
din verificările efectuate, numeroase nereguli (Caseta 6.1) față de care
au fost aplicate măsuri de intrare în legalitate.
În anul 1997, decidenţii au încheiat un acord total contraproductiv
raportat la oferta internă de produse agricole şi la nevoile de consum
ale populaţiei, respectiv programul pentru ajustarea sectorului agricol
(ASAL) cu Banca Mondială (400 mil. USD). În acest acord se stabilea
privatizarea rapidă sau lichidarea combinatelor de creştere a porcilor şi
a fermelor agricole, astfel: 20 de unităţi până la sfârşitul lunii aprilie a
anului respectiv, încă zece societăţi până în luna septembrie a aceluiaşi
an, alte 15 firme până la finele anului 1997 şi restul combinatelor până
la sfârşitul lunii iunie 1998. Concomitent, prin acordul respectiv, s‐a
condiţionat privatizarea sau lichidarea rapidă a societăţilor de tipul
CEREALCOM, care deţineau în proprietate silozurile de cereale – segment
important al infrastructurii agricole a ţării –, precum şi ajustarea
dramatică a rezervei naţionale strategice a statului (Acordul cu FMI din
aprilie 1997 şi Matricea tehnică a Acordului ASAL).
572
S‐au redus astfel drastic rezervele naţionale la toate capitolele,

începând cu zahăr, ulei, grâu şi alte produse agricole de necesitate
strategică. Spre exemplu, la grâu, rezerva de stat a fost amputată în anul
1997 la numai 18% din producție (–1,65 mil. tone) comparativ cu stocul
existent în anul anterior, de 2 mil. tone grâu. Ulterior, în anii cu recoltă
slabă, România a fost obligată să importe grâu pentru consum la preţuri
cuprinse între 230 şi 280 USD/tonă, faţă de preţul intern normal de cca
100 USD/tonă, cu efecte negative asupra cursului de schimb, a rezervei
valutare a statului şi a puterii de cumpărare a cetăţenilor.
De asemenea, în luna aprilie 1997, România a aderat la Acordul de
Liber Schimb Central European (CEFTA), la care mai participau Cehia,
Slovacia, Polonia, Ungaria, care au intrat în CEFTA în anul 1992, şi Slovenia
(din 1996). Acordul viza realizarea unei zone de comerţ liber pentru ţările
semnatare cu privire la produsele industriale şi la un nomenclator larg de
produse agricole, în condiţii de concurenţă liberă şi loială. Conform unor
studii (Voinea, 2007), România a aderat prematur la CEFTA,
experimentând prea devreme, faţă de nivelul său de dezvoltare, simetria
concesiilor tarifare cu ţări din regiune care, având premise inițiale mai
favorabile, progresaseră mai consistent pe calea reformelor, aveau legături
mai strânse cu Uniunea Europeană şi, pe deasupra, acordau subvenţii
substanţiale unor produse sensibile pe care le exportau apoi în România.
De subliniat că, pe baza acordului de asociere la UE, România a negociat o
politică de liberalizare asimetrică a taxelor vamale în raport cu ţările
occidentale dezvoltate, în timp ce faţă de partenerii din CEFTA s‐a
practicat un regim simetric de eliminare a taxelor vamale. Această situaţie
permitea „optimizări vamale” frecvente din partea statelor dezvoltate ale
UE, care evitau taxele comerciale mai ridicate din România, prin
exportarea de produse agricole mai întâi în Ungaria, de exemplu, ţară care
diminuase mai devreme decât România taxele vamale în raport cu ţările
UE. Apoi, din Ungaria, faţă de care, în baza CEFTA, taxele vamale erau zero,
produsele agricole ajungeau în România.
Aplicarea proiectului ASAL cu BIRD și aderarea concomitentă la
CEFTA au influenţat negativ producţia agricolă internă şi soldul balanţei
comerciale a României, inclusiv la capitolul produse agricole. Lichidarea
în cea mai mare parte a sectorului de creştere a porcilor şi a sectorului
avicol a provocat o reducere dramatică a efectivelor de porcine şi de
păsări (Tabelul 6.8), astfel:
573
societăţi din domenii conexe. Obiectivele acestui program de privatizare

sectorială au fost: i) optimizarea costurilor şi dezvoltarea unei strategii
eficiente pentru viitor, prin analiza combinată a mai multor companii;
ii) gestionarea privatizării în cadrul anumitor sectoare sensibile.
Privatizarea sectorială a început prin gruparea a 143 de companii din 36
de sectoare (aviaţie, transport naval, producţia de automobile, industrie
farmaceutică, tutun, electronice, procesarea fructelor, industrie chimică,
textile, încălţăminte etc.). În acest proces, pe baza unor termeni şi condiţii
elaborate de ministere şi bănci, au fost invitate firme de consultanţă care
să devină lideri de proiect sau consilieri ai ministerului pentru anumite
sectoare. Toţi consultanţii sectoriali (care erau fie companii străine, fie
consorţii de firme străine şi poloneze) au elaborat analize detaliate ale
sectoarelor, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională, cu scopul de
a se dezvolta un program comprehensiv de privatizare şi o strategie de
dezvoltare pentru domeniile respective. Totodată, consultanții evaluau
poziţia fiecărei companii analizate în cadrul sectorului şi sfătuiau
ministerele cu privire la măsurile necesare, care puteau include:
restructurarea anterior privatizării, privatizarea sau lichidarea prin
programele ministeriale existente.
În Ungaria, conform Frydman et al. (1993), procesul de
transformare a companiilor de stat în societăţi de tipul celor din Europa
de Vest începuse deja din ultimii ani ai regimului comunist, acesta fiind
deseori însoţit de privatizarea parţială a întreprinderilor. Avantajul
consta în faptul că noua societate comercială privată nu era încărcată cu
datoriile vechii companii de stat, ceea ce însemna posibilităţi de
accesare a unor noi surse de finanţare, unitatea beneficiind şi de o
reducere cu 50% a impozitului pe profit pe o perioadă de trei ani.
Referitor la situaţia economiei reale din România, evaluările şi
strategiile de reformă realizate la începutul anilor ’90 prevedeau
eliminarea disfuncţiilor manifestate în socialism, în condiţiile
valorificării potenţialului existent la nivelul multor întreprinderi, prin
acţiunea constructivă a statului, concomitent cu privatizarea societăţilor
comerciale (Dobrescu şi Postolache, 1990), după cum urmează:
 caracterul centralist‐birocratic în continuă accentuare al
sistemului socialist, în condiţiile unor contradicţii între
componentele sale, a condus la paralizarea iniţiativei creatoare
în societate, la iraţionalitate şi ineficienţă în utilizarea resurselor,
575
la denaturarea acţiunilor economice de la finalitatea ei socială

firească, nevoile umane;
 în perioada de tranziţie, încă din prima ei fază, se desfăşoară şi
procesul de retehnologizare a economiei naţionale, care va
permite României integrarea tot mai eficientă în structurile
europene şi mondiale;
 se impune valorificată experienţa ţărilor avansate de intervenţie
activă şi flexibilă a organelor guvernamentale care, prin
promovarea unei politici consecvente, să favorizeze restructurarea
şi retehnologizarea economiei naţionale;
 trecerea la economia de piaţă presupune adoptarea unui cadru
juridic adecvat care să reglementeze unitar şi nediscriminatoriu
funcţionarea tuturor agenţilor economici.
Factorii de ieşire din criza economică apărută după căderea
comunismului pot fi numiţi cei trei mari R, respectiv: restructurarea
ramurilor din economie în raport cu mesajul preţurilor, în scopul
alocării corecte a resurselor materiale şi financiare; retehnologizarea
capitalului fix şi relansarea creşterii economice (Ionete, 1993).
La rândul său, Dăianu (1996) afirma că: i) se simte nevoia unei politici
industriale care să aibă drept scop promovarea restructurării conform
semnalelor pieței și protejarea bunului celui mai de preț al societății:
o forță de muncă bine calificată și o intelectualitate numeroasă
(capitalul uman); ii) politica industrială este esențială pentru crearea
unei punți între eficacitatea controlului cererii și aceea a stimulării
ofertei, reacția ofertei putând fi atât de slabă încât politicile de stabilizare
cu greu sunt sustenabile; iii) așadar, politica industrială se referă la o
îmbinare care corelează măsurile de control al veniturilor cu
restructurarea industrială întreprinsă de autoritățile publice, care, la
rândul lor, prelucrează informația furnizată de piețele în curs de formare.
Desigur, timpul presa şi nu existau resurse pentru a aplica ceea ce
cunoscutul om politic american Z. Brzezinski a afirmat, respectiv că
„pentru fiecare an de comunism este nevoie de un an de tranziţie în
ţările din Europa de Est, cu excepţia Cehiei, Ungariei şi Poloniei, ceea ce
însemna 45 de ani pentru România şi 75 pentru Rusia” (Boshyk, 1993).
La rândul său, Petre Roman, fost prim‐ministru imediat după
revoluţie, până la data de 25 septembrie 1991, menţionează că „am
formulat împreună cu academicianul Mihai Drăgănescu conceptul de
576
retehnologizare a industriei româneşti, lansat în parteneriat cu Academia

Română în februarie 1991. Ca să spun cu năduf, retehnologizăm un
morman de fiare vechi?”, referindu‐se la faptul că „prin 1992, mi s‐a pus
în gură celebra frază, pe care eu nu am spus‐o niciodată, că industria
românească este un morman de fiare vechi” (Roman, 2017). În aceeaşi
lucrare, P. Roman menţionează faptul că, din cifrele statistice ale anului
1990, rezultă că „producţia de tractoare, autocamioane, autobuze,
locomotive electrice, nave maritime de mare tonaj ar fi putut să continue,
dar, din nefericire, aceste industrii nu mai există în ţara noastră. Este
adevărat că producţia industrială a decăzut în anii ’80, însă existau şi
sectoare capabile de exporturi cu valoare adăugată, nu la vârfuri
tehnologice, ci totuşi cumsecade. De altfel, undeva prin mai 1991,
cunoscuta companie de audit şi evaluare de programe economice
McKinsey s‐a oferit, fără să ceară vreun ban, să elaboreze un document
despre programul de restructurare a industriei româneşti […] şi la
sfârşitul lui august 1991 mi‐au înaintat raportul lor pe care îl am şi acum.
Or, acest raport arăta că industria românească este grav rămasă în urmă,
că aparatul industrial e uzat, că este nevoie de un mare efort de
modernizare tehnologică în care aducerea de tehnologii avansate prin
privatizare joacă un rol esenţial. Dar nicăieri nu se spunea că trebuie
abandonate activităţi industriale majore. Cum zice foarte bine poporul
«când arunci apa murdară din copaie, ai grijă să nu arunci şi copilul odată
cu ea». Adică, ei considerau că, pe o piaţă internaţională concurenţială,
activităţile economice ce încă existau în 1991, evident restructurate, pot
face faţă, ceea ce nu s‐a întâmplat pentru că privatizarea s‐a transformat
într‐un abandon al politicilor de stat în favoarea susţinerii economiei
naţionale. În termeni politici, asumat agresiv, eu am zis că privatizarea, în
multe cazuri, s‐a transformat în jaf şi lichidare” (Roman, 2017).
Examinarea experienţelor privind restructurarea sectorială cu
sprijinul statului a societăţilor comerciale cu capital public în Polonia şi
Ungaria, care au presupus utilizarea de fonduri bugetare şi derularea
graduală, pe baza unor strategii sectoriale, a transferării proprietăţii de
stat către sectorul privat, a fost posibilă în contextul în care cele două
ţări au beneficiat de substanţiale finanţări externe autonome prin
fluxuri de investiţii străine directe şi prin credite externe (inclusiv ca
efect al unor premise economice mai favorabile încă de la începutul
tranziţiei). S‐au evitat astfel condiţionalităţile stricte ale IFI, care
577
stabileau ca restructurarea companiilor de stat să se realizeze după

privatizarea acestora, prin deciziile noilor proprietari, totul urmând a se
realiza într‐un ritm accelerat.
România, care nu a beneficiat de un volum substanţial de ISD, deşi
legislaţia era atractivă, şi nici de credite de pe piaţa internațională de
capital, deşi avea o datorie externă foarte redusă, a fost nevoită să
apeleze exclusiv, pentru acoperirea deficitului de cont curent, la finanţare
de la FMI şi BIRD, finanțare prin care, în schimbul împrumuturilor
acordate, se puneau condiţii de privatizare a sectorului de stat potrivit
terapiei de şoc. În materie de reforme structurale sectoriale, inclusiv în
ceea ce priveşte restructurarea şi privatizarea societăţilor cu capital de
stat, în condiţiile renunţării de către guvernanţi, începând cu 1997, la
parteneriatul dintre stat şi societăţile comerciale din domenii strategice
pentru restructurarea şi apoi privatizarea acestora, aşa cum era prevăzut
în acordul FESAL, s‐a pierdut oportunitatea ca domenii şi companii
importante pentru ţară şi viabile din punct de vedere economic să‐şi
continue activitatea în condiţii de eficienţă îmbunătăţită pentru
satisfacerea cererii interne şi la export. În schimb, s‐a optat, aşa cum s‐a
arătat anterior, ca, printr‐o nouă legislaţie foarte permisivă prin prisma
intereselor generale ale statului, dar prezentată ca fiind deosebit de
atractivă pentru investitorii privaţi români şi străini, să se elimine limita
de preţ la privatizare şi să se accepte angajamente superficiale de
investiţii din partea noilor proprietari, angajamente care, aşa cum se va
demonstra în continuare, s‐au dovedit a fi fost numai de conjunctură,
deoarece nu vizau dezvoltarea durabilă a producţiei întreprinderilor
achiziţionate, ci obţinerea de profituri imediate prin vânzarea utilajelor,
inclusiv ca fier vechi, şi a terenurilor pentru proiecte imobiliare. Ulterior,
ca urmare a condiţiilor IFI, România a fost obligată să renunţe şi la
angajamentele de investiţii ale noilor acționari, urmând ca aceştia să
stabilească, fără nicio obligaţie asumată anterior, soarta firmelor la care
deveniseră proprietari.
Iată, aşadar, că obiectivele formulate la începutul tranziţiei în
diferite lucrări de specialitate privind restructurarea, retehnologizarea şi
relansarea societăţilor viabile capabile să satisfacă cererea internă au
constituit doar deziderate de ordin raţional, având în vedere momentul
istoric unic de trecere a economiei de la socialism la capitalism.
Realitatea însă a dovedit că, în lipsa resurselor financiare proprii şi a unui
sistem adecvat al instituţiilor de stat, obiectivele respective au rămas în
578
stadiul de bune intenţii. În condițiile în care FMI şi BIRD nu au acordat

finanţări pentru dezvoltarea economiei reale, în concepţia acestor
instituții, dezvoltarea fiind rezultatul acţiunii pieţei libere și al deciziilor
capitalului privat, fără nicio intervenție a statului, România a beneficiat
numai de împrumuturi limitate pentru ajustări economice interne, în
vederea reducerii deficitului extern şi a recâştigării încrederii pieţelor
internaţionale de capital. Singurul program de care a beneficiat România
pentru ajustarea economiei reale (privatizări, lichidări etc. de societăţi
comerciale), concomitent cu dezvoltarea sectoarelor viabile prin
restructurare bazată pe efort intern al companiilor şi finanţare de la
BIRD, a fost acordul FESAL, la care decidenţii au renunţat în ianuarie
1997. Aşadar, eşecul modelului de restructurare prin parteneriatul
stat–societăţi strategice s‐a produs în condiţiile absolutizării, după anul
1997, a virtuţilor pieței, privatizării şi adoptării de către guvernanți a
principiului statului minimal.
Programul FESAL a avut rezultate bune în anul 1996, când a început
aplicarea sa, aşa cum rezultă şi din raportul Băncii Mondiale privind
evaluarea implementării acestuia. În acest document se arată că
„proiectul FESAL a avut un impact pozitiv asupra reformelor structurale
în România, realizându‐se liberalizarea preţurilor în majoritatea
sectoarelor de activitate, liberalizarea comerţului, privatizarea unui
număr ridicat de întreprinderi de stat, restructurarea anumitor societăţi
comerciale, îmbunătăţirea legislaţiei şi a reglementării activităţii bancare
şi de pe piaţa de capital etc. Anumite obiective ale programului privind
restructurarea sectorului utilităţilor şi închiderea societăţilor comerciale
cu pierderi nu au fost însă îndeplinite”. Programul FESAL a fost revizuit
în luna februarie 1997, potrivit abordării terapiei de şoc, în condițiile
negocierii Acordului stand‐by cu FMI. „Noul acord FESAL a fost negociat
rapid, cu un guvern nou ales şi fără experienţă, care nu a înţeles pe deplin
amploarea angajamentelor asumate. De altfel, programul rezultat după
renegociere, care îşi propunea accelerarea reformelor prin
suplimentarea măsurilor agreate iniţial, a fost prea ambiţios” (Banca
Mondială, 1999). Astfel, strategia centrată pe construirea capitalului prin
restructurarea industriei socialiste, urmată, fie și selectiv, de privatizare,
a fost înlocuită – cu susținerea puternică a FMI și Băncii Mondiale – de
strategia privatizării cu orice preț, restructurarea urmând să fie inițiată
de noii proprietari (Pasti, 2006).
579
6.7. Privatizarea – pilonul esenţial al reformelor structurale
6.7.1. Privatizarea – abordări teoretice şi strategice

de aplicare a acesteia
Privatizarea postcomunistă a fost un proces fără precedent prin

amploarea şi complexitatea sa. Într‐un deceniu incredibil, peste
150.000 de întreprinderi mari şi mijlocii, sute de mii de firme mici şi
milioane de apartamente şi case au fost privatizate; sectorul privat, care
era aproape inexistent, a ajuns să producă aproape două treimi din PIB
(Djankov şi Murrell, 2002).
Oricât de ciudat ar părea astăzi, privatizarea întreprinderilor
publice a fost o noutate introdusă de Margaret Thatcher abia după anul
1979 şi de preşedintele chilian Pinochet aproape la acelaşi moment; nu
exista un precedent evident pentru o astfel de transformare profundă,
iar Thatcher a privatizat, pe îndelete, cca 12 întreprinderi pe an; un
astfel de ritm ar fi condamnat fostele state comuniste la socialism
pentru mulţi ani de atunci încolo (Aslund, 2007).
Literatura din domeniul privatizării, acum abundentă, a început să
apară în anul 1987. Dezbaterile referitoare la privatizare au fost cele
mai intense, deoarece aceasta a fost măsura cu impactul cel mai ridicat
asupra formării noii societăţi (Aslund, 2007).
Scopurile esenţiale ale privatizării au fost de ordin:
 politic, respectiv de a separa întreprinderile economice faţă de
stat, ceea ce constituie însăşi baza democraţiei şi a pluralismului;
„sistemul proprietăţii private este garanţia cea mai importantă a
libertăţii nu doar pentru cei ce deţin proprietăţi, ci, în aceeaşi
măsură, pentru cei ce nu deţin proprietăţi” (Hayek, 1944);
 economic, respectiv pentru a se constitui fundaţia economiei de
piaţă, întreprinderile aveau nevoie de proprietari reali, în sensul că:
o societăţile comerciale trebuiau să devină independente;
o privatizările ajută la instituirea constrângerilor bugetare stricte;
o se asigură restructurarea întreprinderilor şi aplicarea guvernanţei
corporatiste;
o se creează condiţiile pentru formarea unei pieţe de capital reale;
o sunt stimulate investiţiile, inclusiv cele străine;
580
o sunt generate noi surse pentru veniturile statului, în condiţiile

unui deficit fiscal persistent şi uneori în creştere.
Kornai (1990) afirma că, „în prima fază, scopul nu este renunţarea
la proprietate, ci plasarea acesteia la un proprietar mai bun; condiţia
preliminară pentru îndeplinirea acestui obiectiv era ca statul să se afle
într‐o stare atât de bună încât să gestioneze întreprinderile publice […]
până când apare un nou proprietar care poate garanta o protecţie mai
sigură şi mai eficientă a acestora”.
Este de subliniat că, la începutul anilor 1980, Polonia78 şi Ungaria79
aveau deja o categorie de oameni de afaceri independenţi, privaţi, bogaţi,
premisă importantă pentru dezvoltarea clasei micilor întreprinzători şi
asigurarea unui mediu economic în care eficienţa să fie preponderentă.
Procesul tranziţiei a cunoscut etape şi evoluţii atipice raportate la
criteriile raţionale de evaluare a transformărilor economice. „Managerii
întreprinderilor de stat au obţinut libertate fără răspundere, devenind
cvasiproprietarii întreprinderilor «lor» de stat şi, în curând, au început
privatizarea spontană” (Aslund, 1995).
Eyal et al. (1998) arată că: „La începutul anilor 1990 se considera
că rațiunea privatizării o constituie identificarea unor proprietari – de
preferință individuali – către care să se facă transferul bunurilor de
producție. Se considera că trebuie să se meargă încet, astfel încât
proprietatea publică să poată fi vândută la valoarea de piață în procesul
de privatizare. Astfel de proiecte de privatizare s‐au realizat în Austria,
Marea Britanie și Taiwan. Proprietatea publică de 50%, specifică
acestor țări după al Doilea Război Mondial, a fost redusă la 15–20% în
aproximativ 20 de ani. Însă nu aceasta a fost soarta proprietății publice
în Europa Centrală (și de Est, n.n). În loc de așa ceva, managerii,
tehnocrații și foștii disidenți intelectuali au optat pentru privatizare
imediată prin emitere de acțiuni. Privatizarea prin intermediul
organizării de tip corporatist a fost o strategie managerială de
transformare de sus în jos a socialismului în capitalism”.

78 Federaţia Sindicală Solidaritatea, fondată în septembrie 1980 la Gdansk şi condusă
iniţial de Lech Walesa, a participat prin reprezentanţi, începând din luna septembrie
1981, la conducerea întreprinderilor.
79 Reforme economice substanţiale au început în anul 1968, având ca scop înlocuirea
sistemului economic bazat pe controlul birocratic al întreprinderilor cu o nouă

abordare care a vizat creşterea autonomiei firmelor, luarea în calcul a coordonatelor
pieţei şi a motivaţiei pentru profit.
581
Transformarea postcomunistă este istoria războiului pentru şi

împotriva speculaţiilor (rent seeking); reformatorii doreau să instituie o
economie normală de piaţă, dar „speculanţii” (managerii întreprinderilor
de stat, demnitarii, noii întreprinzători, dintre care cei mai bogaţi au
devenit oligarhi) doreau să obţină bani atât de pe urma eşecurilor
pieţei, cât şi de pe urma eşecurilor statului (Aslund, 2007).
În Polonia, statul a luat măsuri menite să asigure disciplina
financiară în economie: pe fondul relaxării progresive a controlului
statului asupra companiilor începute în anii 1980 și al exercitării
continue a presiunilor din partea întreprinderilor pentru obținerea de
subvenții și alte forme de ajutor din partea statului, s‐a ajuns la un
deficit bugetar ridicat și la accelerarea rapidă a inflației. În acest
context, primul guvern postcomunist a stabilit o strategie de reformă
economică în două etape. În prima fază (implementată în toamna anului
1989), guvernul și‐a propus limitarea deficitului fiscal și corectarea
distorsiunilor prețurilor, precum și crearea unui sistem de compensare
a șomajului, inclusiv elaborarea sistemului legal pentru procedura
falimentului. A doua fază a programului a început la 1 ianuarie 1990,
aceasta vizând, printre altele, măsuri care să asigure disciplina
financiară în economie, respectiv reducerea semnificativă a ratei de
indexare a salariilor și introducerea unei taxe punitive asupra firmelor
care înregistrau creșteri excesive ale cheltuielilor salariale.
Spre deosebire de cazul Poloniei, în România, Legea nr. 31/1991
privind societățile comerciale a conținut multe breșe care au permis
generalizarea unui comportament de indisciplină financiară în rândul
agenților economici, îndeosebi cu capital privat.
În opinia noastră, în România, unde, după 1990, s‐au regăsit din
plin distorsiunile comportamentale descrise în literatura internaţională
de specialitate, s‐ar fi impus ca privatizarea societăţilor comerciale cu
capital de stat să fie efectuată cu totală transparenţă şi eficacitate
ridicată, ţinând seama că se înstrăina munca şi acumularea economică a
cel puţin unei generaţii de cetăţeni. Totodată, era necesar ca
privatizarea să se desfăşoare în paralel cu acţiunea statului pentru
restructurarea, capitalizarea şi relansarea întreprinderilor care îşi
dovediseră anterior viabilitatea prin realizarea de produse competitive
pe piaţa internă şi externă, dar care nu dispuneau de suficiente resurse
financiare. Apoi, aceste societăţi comerciale urmau să fie privatizate
582
total sau parţial, în funcţie de caracterul lor strategic raportat la

interesul naţional, de eventuala poziţie monopolistă pe piaţă etc., cu
condiţionarea investitorului privat de a păstra şi dezvolta activitatea
firmei în viitor.
O asemenea abordare necesita, aşa cum sublinia Kornai, un stat
puternic şi responsabil în administrarea proprietăţii publice până la
privatizarea acesteia. În România însă, decidenţii interni – pe fondul
manifestării complexului psihologic privind rolul negativ al statului în
comunism şi al formării, după anul 1990, a unei percepţii publice
nefavorabile faţă de autoritatea statală, induse puternic de factori interni şi
externi interesaţi să intre cât mai rapid şi mai ieftin în posesia celor mai
profitabile active ale statului – au optat pentru instituţia statului minimal
care, potrivit lui E.F Schumacher (1973), răspunde criteriului conform
căruia small is beautiful. Ne permitem să adăugăm la acest dicton că, în
ceea ce priveşte eficienţa statului minimal în România, îndeosebi în
domeniul privatizării, acest principiu nu a funcţionat, ci mai degrabă
realitatea a dovedit că mic a însemnat, concomitent, slab (small is weak).
În România, puterea redusă acordată statului privind privatizarea
şi restructurarea a generat „constrângeri bugetare slabe” (Kornai,
1992) pentru societăţile comerciale, în loc de aplicarea unor
constrângeri financiare ferme care, aşa cum afirma acelaşi autor, sunt
specifice economiei de piaţă şi societăţii capitaliste, constrângeri care ar
fi fost de natură să asigure o disciplină de plăţi riguroasă în economie,
concomitent cu inducerea răspunderii acţionarilor faţă de proprietatea
lor şi a respectului faţă de proprietatea celorlalţi agenţi economici.
6.7.2. În România, reformele structurale şi privatizarea s‐au realizat

potrivit acordurilor cu FMI şi BIRD, care, în timp, au fost tot mai exigente
Amplitudinea şi profunzimea reformelor structurale din România au

fost stipulate în acorduri speciale convenite cu BIRD, a căror esență a fost
preluată în programele încheiate cu FMI, conform celor redate mai jos:
 Martie 1991 (Restructurarea întreprinderilor şi disciplină financiară,
pct. 9, p. 22):
o Acţiunea guvernului de înlăturare a împrumuturilor restante
la 31 martie 1991 din bilanţurile băncilor şi întreprinderilor va
583
fi finalizată la sfârşitul lunii septembrie 1991. Aceasta va

facilita eforturile ulterioare de privatizare.
 Mai 1992 (Privatizarea şi reforma întreprinderii, pct. 6, p. 11–13):
o Autorităţile române privesc privatizarea întreprinderilor de
stat ca o măsură esenţială pentru tranziţia la economia de
piaţă, întărirea disciplinei financiare, îmbunătăţirea
productivităţii şi eficienţei acestora. Guvernul s‐a angajat
într‐un program masiv de privatizare. Acest program implică
mai multe metode de transfer către sectorul privat, respectiv
vânzări sau închirieri ale întreprinderilor de stat, inclusiv ale
echipamentelor acestora, ale locuinţelor şi pământului deţinut
de cooperativele agricole. Circa 6000 de întreprinderi de stat
au fost transformate în întreprinderi comerciale în septembrie
1990. Restul de circa 320 de întreprinderi care activau în
sectoare considerate strategice au fost constituite în regii
autonome şi vor fi transformate ulterior în societăţi
comerciale, exceptând monopolurile naturale, inclusiv
utilităţile. În august 1991, Parlamentul a aprobat ca 30% din
capitalul fiecărei întreprinderi să fie transferat către cele cinci
Fonduri ale Proprietăţii Private (FPP) şi 70% la Fondul
Proprietăţii de Stat (FPS), operaţiune planificată pentru iulie
1992. Începând din mai 1992, vor fi distribuite gratuit
certificate de proprietate la 16,5 mil. de cetăţeni. Aceste
certificate vor fi tranzacţionate pe bursa de valori, care se află
în curs de înfiinţare (măsură nerealizată, n.n.). FPS este obligat
să vândă întreprinderi, astfel încât deţinerile sale de capital să
fie reduse cu cel puţin 10% pe an.
o Referitor la sectorul privat (Privatizarea şi reforma
întreprinderii, pct. 6, p. 11–13), de menţionat că, până în
februarie 1992, fuseseră emise 256.753 de autorizaţii pentru
activităţi private, dintre care 97.408 pentru întreprinderi
comerciale private (9476 erau societăţi cu capital mixt,
românesc şi străin), iar diferenţa, pentru afaceri individuale
sau de familie. Din numărul total de locuinţe, peste 2 mil. de
apartamente au fost vândute către chiriaşi. Autorităţile au
stabilit ca programul de reformă agrară să cuprindă transferul
a 80% din pământul agricol către sectorul privat. Până în
584
prezent, 41% din totalul suprafeţei agricole a fost transferat,

proporţia în cazul celei arabile fiind de 50%.
 Aprilie 1994 (Privatizarea şi reforma întreprinderii, pct. 3, p. 11–12):
o Privatizarea întreprinderilor de stat este esenţială pentru
îmbunătăţirea eficienţei şi competitivităţii economiei
româneşti şi asigurarea creşterii sustenabile. De aceea,
autorităţile sunt angajate să accelereze substanţial
privatizarea. Până la sfârşitul lui 1994, FPS va privatiza 1930
de întreprinderi mici, 403 medii şi 35 mari, care au fost deja
identificate. Capitalul acestor întreprinderi cumulează 10%
din cel total al societăţilor comerciale de stat. Privatizarea se
desfăşoară în prezent într‐un ritm de 60 de întreprinderi pe
lună, în principal prin metoda MEBO. De asemenea, guvernul
intenţionează să privatizeze două bănci de stat la începutul
anului 1995. Privatizarea întreprinderilor şi băncilor este un
pilon principal al acordului FESAL cu BIRD. Agenţia de
Restructurare înfiinţată cu asistenţa tehnică a Programului
EU‐PHARE şi‐a început operaţiunile.
 Aprilie 1997 (Reforme structurale, pct. 47, p. 21–23 şi p. 36,
Tabelul 10):
o Programul de reformă va avea o arie de cuprindere
substanţială şi un ritm ambiţios, cu accent pe privatizări şi
restructurări rapide, inclusiv închiderea întreprinderilor
neviabile. Acest program va fi realizat cu sprijinul BIRD.
o În agricultură se prevedea privatizarea rapidă sau lichidarea
combinatelor de creştere a porcilor şi a fermelor avicole: 20 de
unităţi până la sfârşitul lunii aprilie 1997, încă 10 la prima
evaluare a programului şi alte 15 la sfârşitul anului, iar restul
până în iunie 1998 (în linie cu programul ASAL).
o Pentru industrie se stabilea reducerea rapidă a pierderilor
întreprinderilor printr‐un program special de restructurare,
care va cuprinde un grup mic de întreprinderi, dar care sunt
responsabile pentru 75% din totalul pierderilor înregistrate de
companiile de stat la sfârşitul anului 1996; accelerarea
privatizărilor pentru majoritatea întreprinderilor rămase în
afara programului de restructurare, astfel încât, până la
585
sfârşitul anului 1997, din totalul acestora, 60% să fie

transferate sectorului privat.
o În sistemul financiar se impunea întărirea cadrului legal în
domeniul bancar şi al competenţelor BNR de aplicare a
acestuia, trimiterea către Parlament a proiectului legii privind
insolvenţa bancară, a proiectului de modificare a legii bancare,
precum şi a altor amendamente legislative necesare până la
mijlocul lunii aprilie 1997; închiderea a două bănci private
insolvabile până la jumătatea lunii aprilie 1997 şi
îmbunătăţirea supravegherii prudenţiale a celorlalte bănci,
inclusiv prin intensificarea acţiunilor de inspecţie; privatizarea
unei bănci de stat în cursul anului 1997 şi identificarea a încă
uneia până la sfârşitul lunii iunie 1997, în condiţiile trimiterii
către Parlament a unei legi revizuite privind privatizarea
bancară până la sfârşitul lunii aprilie 1997.
 Iulie 1999 (Sectorul întreprinderilor, pct. 38, p. 15):
o Strategia autorităţilor de a restructura sectorul
întreprinderilor este bazată pe programul PSAL I cu BIRD.
Ţinta oficială pentru 1999 include iniţierea privatizării prin
consorţii şi licitaţii internaţionale sau a lichidării unor
întreprinderi care totalizează 25% din capitalul FPS şi
privatizarea altora care reprezintă 14% din capitalul FPS prin
metoda de privatizare directă. Pe lângă aceste obiective,
autorităţile vor reduce pierderile din economie prin concedierea
personalului şi tăierea subvenţiilor în sectorul minier
(extracţia de cărbune, metale feroase şi neferoase).
 Noiembrie 2001 (Privatizarea, pct. 28, p. 19):
o Guvernul este ferm angajat să promoveze câteva proiecte majore,
în linie cu prevederile PSAL II încheiat cu BIRD, respectiv:
 aprobarea strategiei de privatizare a BCR, cea mai mare
bancă de stat, prin vânzarea integrală a participaţiei statului;
 două companii din distribuţia de gaze şi două din cele opt
companii de distribuţie de electricitate vor fi privatizate
pentru eficientizarea lor şi reducerea arieratelor (PSAL 2);
 privatizarea unui număr mare de companii mijlocii; misiunea
FMI încurajează autorităţile să folosească oportunitatea
privatizării a două companii profitabile din sectorul
586
aluminiului (ALRO şi ALPROM) şi a uneia din sectorul petrolier

(PETROM) într‐o manieră transparentă, ceea ce va transmite
un semnal foarte puternic către antreprenori privind
îmbunătăţirea climatului investiţional în România.
 Iulie 2004 (Politici structurale, pct. 27, p. 21), acord întrerupt de
Guvern în 2005.
o Autorităţile văd reformele structurale ca esenţiale pentru
continuarea creşterii rapide a PIB, dar au exprimat îngrijorări
privind posibile efecte sociale adverse. Întârzierile în
privatizarea din sectorul energetic au fost determinate de
condiţiile de piaţă slabe, dar procesul va fi accelerat. Referitor
la privatizarea Romgaz, autorităţile au exprimat îngrijorări,
dată fiind cota mare de piaţă a acestei companii, şi au arătat
preferinţa pentru asociere cu un investitor străin. După
discuţiile cu misiunea FMI, autorităţile au fost de acord să ia în
considerare opţiunea de privatizare, după succesul celei în
cazul Petrom. Autorităţile au fost de acord cu restructurarea
sectorului minier, a celui de căi ferate şi a companiilor de
încălzire locale, dar au subliniat nevoia recalificării şi susţinerii
realocării personalului redundant. În sectorul bancar,
autorităţile au acceptat sugestia misiunii de accelerare a
privatizării CEC, care va fi finalizată în 2005.
Din paragrafele redate anterior rezultă, în mod evident, cum FMI (şi
BIRD, care promova aceleaşi măsuri) şi‐a accentuat şi înăsprit
constrângerile privind privatizarea societăţilor comerciale de stat, incluzând
în ritm accelerat în acest proces şi companiile cele mai profitabile.
6.7.3. Cadrul juridic al privatizării a fost relaxat succesiv în favoarea

investitorilor
Legislaţia privatizării în România a evoluat în raport cu

constrângerile formulate de FMI şi BIRD şi acceptate de autorităţile
române în cadrul negocierii acordurilor de împrumut încheiate cu
aceste instituţii financiare internaţionale. Astfel, Legea nr. 58 din 1991
privind privatizarea societăţilor comerciale prevedea că înstrăinarea
întreprinderilor şi a activelor statului se realizează prin respectarea
587
unui preţ minim de vânzare, determinat pe baza activului net al

companiei (activele totale din care se reduc datoriile totale), la care se
adăuga valoarea clădirilor şi a terenurilor.
Prin această lege a fost înfiinţat Fondul Proprietăţii de Stat (FPS),
care deţinea 70% din capitalul societăţilor comerciale şi care a avut ca
sarcină principală privatizarea companiilor din portofoliu.
Legea nr. 55 din 1995 pentru accelerarea procesului de privatizare
a vizat transferul cu titlu gratuit al acţiunilor aferente cotei de 30% din
capitalul social al statului către cetăţenii români, însă prin cupoane
nominative de privatizare (distribuite unui număr de 17 mil. de
persoane cu vârsta de minimum 18 ani), şi nu prin certificate de
proprietate nenominative, aşa cum s‐a procedat în baza Legii nr.
58/1991, ceea ce a permis multe abuzuri şi înşelarea a numeroşi
cetăţeni neinformaţi. Astfel, în baza prevederilor laxe ale acestei legi,
diferiţi oameni de afaceri „creativi” au cumpărat la preţuri modice
(cca 10 mii lei faţă de valoarea nominală de 25 mii lei) milioane de
cupoane nenominative, pe care le‐au valorificat în cadrul privatizării
(certificatele fiind reevaluate în creştere de la un an la altul, în 1996,
valoarea unui certificat ajungând la 875 mii lei). În acest mod, „noii
investitori” au obţinut în mod imoral câştiguri extrem de mari raportate
la sumele avansate şi la starea materială a populaţiei din acel timp. Dacă
nu se acţiona cu fermitate în anul 1995, în baza legii menţionate, exista
pericolul ca 30% din capitalul social al întreprinderilor de stat să fie
concentrat în mâinile câtorva „ingineri financiari”, în detrimentul celor
15,5 mil. de cetăţeni care au beneficiat de certificatele de proprietate
nenominative iniţiale. De subliniat că, în baza Legii nr. 55/1995, cele
17 mil. de certificate nominative de privatizare distribuite gratuit au
avut o valoare nominală de 1 mil. lei actualizată în raport cu rata
inflaţiei, din care 975 mii lei reprezenta valoarea certificatului nou, iar
25 mii lei valoarea vechiului certificat, rezultând că procedura nu a avut
sub niciun aspect un caracter confiscativ pentru deţinătorii hârtiilor de
valoare inițiale, dar a stopat cu fermitate specula intensă manifestată în
acest domeniu și înșelarea multor cetăţeni onești.
Totodată, aplicarea Legii nr. 55/1995 stabilea condițiile pentru
vânzarea societăților comerciale cu capital de stat. În poziția de
decident80, am optat pentru valorificarea proprietății de stat într‐un

80 Ministru de Stat, Ministru al Finanțelor, noiembrie 1992‐ decembrie 1996.
588
cadru transparent de licitații publice, pornindu‐se de la prețul calculat

la nivelul întreprinderii de FPS (activul net), nefiind de acord cu
vânzarea acțiunilor la un preț al pieței posibil distorsionat de factori
subiectivi. Această abordare este evocată de Moses (2018), care arată că
„Ministrul Finanțelor, Georgescu, a insistat ca FPS să nu‐și vândă
acțiunile la marile companii la prețuri determinate de piață, ci numai la
un preț minim determinat de Guvern”.
Apoi însă, prin OUG nr. 88 din 1997, a fost eliminat preţul minim de
vânzare a societăţilor comerciale ale statului, stabilindu‐se că valorificarea
se face la preţul de piaţă, cu obligaţia noilor proprietari de a‐şi asuma
anumite angajamente de investiţii. Totodată, prin acest act normativ, s‐au
introdus facilităţi la plata unor obligaţii bugetare, cu acordul Ministerului
Finanţelor, pentru cumpărătorii care se angajau să efectueze investiţii.
Ulterior, prin Legea nr. 137 din 2002, în scopul accelerării vânzării
societăţilor comerciale mari şi foarte mari care înregistrau datorii
semnificative, s‐a stabilit acordarea de facilităţi la plata obligaţiilor acestora
către furnizorii de utilităţi (întreprinderi de stat), cu prilejul privatizării.
6.7.4. Unele aspecte privind activitatea FPP actualmente societăți

de investiții financiare (SIF)
Programul de privatizare în masă (PPM) a început în anul 1991, prin

Legea nr. 58/1991, când s‐a înființat Agenția Națională de Privatizare.
Aceasta era responsabilă pentru stabilirea structurii procesului de
privatizare și pentru administrarea transferării unei părți din proprietatea
întreprinderilor de stat către populație. În 1992 au fost create Fondul
Proprietății de Stat (FPS) și cinci Fonduri ale Proprietății Private (FPP),
conducerea acestor instituții fiind desemnată de către Parlament. Agenția
Națională de Privatizare a transferat 70% din proprietatea asupra
întreprinderilor de stat către FPS, iar restul de 30% către cele cinci FPP.
În procesul de privatizare în masă desfășurat la începutul anilor 1990
a participat, în cele două runde din anii 1991 și, respectiv, 1996, o parte
însemnată din populația adultă, fiind create peste 18,8 mil. de conturi la
Agenția de Privatizare. În anul 2006, registrele deținute de această agenție
au fost transferate către Depozitarul Central, instituție nou creată, care are
atribuția administrării conturilor deținătorilor de acțiuni.
589
În cadrul Depozitarului Central există în prezent un segment

semnificativ atât ca număr, cât și ca valoare a acțiunilor, respectiv cel al
acționarilor care dețin așa‐numitele conturi latente (eng. dormant
accounts). Acest tip de conturi cuprinde:
 persoanele care și‐au depus direct la FPP (și nu la societăți
comerciale individuale) cele două cupoane, respectiv cel
nominativ (975 mii lei) și cel nenominativ (25 mii lei) în anul
1996; o altă caracteristică a acestor acționari este aceea că nu
și‐au contractat pentru gestionarea acțiunilor, în calitate de
broker, o societate de valori mobiliare (SVM);
 persoanele care au devenit acționari la SIF și, spre deosebire de
prima categorie, nu au avut cunoștință despre această calitate.
o Alocarea de acțiuni către cetățeni fără încunoștințarea lor
asupra drepturilor și obligațiilor care derivă din această
postură – spre deosebire de transparența utilizată în aplicarea
Legii nr. 55/1995, prin utilizarea intensă a mijloacelor de
comunicare în masă – s‐a efectuat în baza prevederilor Legii
nr. 133/1996 pentru transformarea Fondurilor Proprietății
Private în Societăți de Investiții Financiare. Astfel, la art. 4, acest
act normativ prevede că cetățenii care au primit certificate de
proprietate în temeiul Legii nr. 58/1991 și care au participat cu
unul sau cu mai multe astfel de certificate de proprietate la
procesele de privatizare inițiate și concretizate în temeiul Legii
nr. 55/1995 sunt îndreptățiți să primească dividende sub
formă de acțiuni provenite din veniturile obținute de Fondurile
Proprietății Private până la 31 martie 1996.
o Ca urmare a trecerii, ulterior anului 1996, în patrimoniul
societăților comerciale, unde FPP erau acționare, a terenurilor
aferente firmelor respective, precum și a reevaluării activelor fixe
ale acestor companii, s‐au înregistrat creșteri cu valori
importante ale activului total al SIF; unele dintre aceste entități
au decis să acorde în anul 2001 o nouă serie de acțiuni
deținătorilor de conturi latente, tot fără încunoștințarea acestora.
Conform studiului BERD (2017), cele două categorii de acționari la
SIF (cei care și‐au depus direct cupoanele la FPP și cei cărora li s‐au
alocat ulterior acțiuni fără să cunoască acest fapt), care sunt însă inactivi
(nu se interesează despre starea financiară ca acționari, nu încasează
590
dividendele repartizate anual de SIF, nu inițiază demersuri de vânzare a

acțiunilor etc.), fiind clasificați conform standardelor internaționale în
categoria conturilor latente, dețin 8,46 mil. de conturi individuale.
Valoarea agregată a conturilor latente din bilanțul celor cinci SIF la
finele lunii aprilie a.c. reprezintă, la valoarea de piață, 182 mil. euro81
(circa 850 mil. lei).
Rezultă că aproape jumătate din populaţia ţării este acţionară în
prezent la cele cinci SIF, în proporții diferite, fără ca majoritatea
covârșitoare a cetățenilor respectivi să cunoască această situație și fără
a‐și exercita efectiv drepturile de proprietate.
De subliniat faptul că acești posesori de conturi latente dețin
proporții însemnate din capitalul propriu al SIF, respectiv între 7%
(SIF 2 Moldova) și 31% (SIF 4 Muntenia) din capitalizarea bursieră
(menționăm că la SIF 3 Transilvania ponderea este de 10%, iar pentru
SIF 1 Banat‐Crișana și SIF 5 Oltenia, ponderea este de câte 18%).
Se impune notat faptul că acestor ponderi ridicate ale conturilor
latente în totalul capitalurilor proprii ale SIF le corespunde un număr
foarte mare de acționari, astfel: 6,8 mil. de cetățeni (97,8% din numărul
total de acționari) la SIF 3 Transilvania; câte 5,7 mil. persoane la SIF 5
Oltenia (99,1% din numărul de acționari) și SIF 1 Banat‐Crișana (98,6%);
5,8 mil. (98,2%) la SIF 4 Muntenia și 5,6 mil. (98%) la SIF 2 Moldova.
La prețurile actuale de la BVB, valoarea medie a pachetului de
acțiuni deținute de o persoană fizică posesoare de cont latent se
prezintă astfel: 9,7 lei la SIF 1 Banat‐Crișana; 8,7 lei la SIF 5 Oltenia; 7,8
la SIF 4 Muntenia; 3,7 lei la SIF 2 Moldova și 1,6 lei la SIF 3 Transilvania.
Din datele de mai sus rezultă că acești „investitori latenți” sunt în
număr foarte mare, atât pe total, cât și la nivelul fiecărui SIF.
De subliniat faptul că, dintre deținătorii scriptici de conturi latente,
o proporție relativ mare o reprezintă persoanele decedate, pentru care
eventualii moștenitori nu s‐au prezentat la Depozitarul Central.
Din calculele efectuate rezultă că, pentru cele 8,46 mil. de persoane
deținătoare de conturi latente în sumă de 182 mil. euro (850 mil. lei), se

81 S‐au luat în considerare numai conturile din Secțiunea S1 de la Depozitarul Central
(secțiunea conturilor deținătorilor de instrumente financiare care nu au cont

deschis la un participant la sistemul de compensare‐decontare și registru) având
mai puțin de 1000 de acțiuni.
591
calculează anual, în medie, dividende cuvenite în sumă de 13 mil. euro82

(aproape 60 mil. lei), care, nefiind ridicate de acești acționari (din cauza
necunoașterii acestor drepturi sau, în cazul celor foarte puțini care iau
cunoștință de la Depozitarul Central despre sumele cuvenite, din cauza
costurilor foarte mari de tranzacționare în raport cu suma deținută),
rămân în contul SIF, fiind rulate cu obținere de profit de către acestea.
Decidenții SIF au considerat că dividendele neridicate timp de trei ani
sunt prescrise și au fost înregistrate ca venituri ale acestor entități.
Având în vedere, pe de‐o parte, i) necesitatea exercitării efective a
drepturilor de propritetate de către cetățeni, iar pe de altă parte,
ii) cerințele privind asigurarea transparenței societăților comerciale
care funcționează pe piața de capital, considerăm că, în cazul conturilor
latente, se impune identificarea de către autoritățile competente a unei
soluții acceptabile atât pentru cetățenii acționari, cât și pentru
administratorii SIF, având ca termen de referință experiența altor țări în
situații similare (Irlanda, Marea Britanie, Australia, Canada etc.).

şi utilizarea acestora
6.8.1. Ritmul privatizării a urmat legislaţia în domeniu şi obligaţiile

asumate faţă de IFI
În perioada 1992–1996 a fost privatizat 7% din capitalul statului

(Graficul 6.12), constând preponderent în întreprinderi mici şi mijlocii
(îndeosebi prin metoda MEBO).
Între 1997 şi 2000 s‐a privatizat 37% din capitalul deţinut de stat
prin FPS, ca efect al creşterii substanţiale a numărului de întreprinderi
mari şi mijlocii vândute.
Între 2001 şi 2004 a fost privatizat un alt segment consistent, de
39% din capitalul statului, reprezentat în special de societăţi mari şi
foarte mari. În prezent, privatizarea capitalului de stat, pe ansamblul
economiei, se situează la nivelul de 90% din total.

82 Conform datelor de la Depozitarul Central.
592
în investiţii noi care au însumat aproape 1 mld. USD. Acestea s‐au

concretizat în aport de echipamente şi utilaje tehnologice performante,
precum şi într‐o infuzie consistentă de capital de lucru. S‐a construit
astfel, la Craiova, cea mai modernă secţie de turnătorie din Europa la
acea vreme (pentru realizarea blocului motor al automobilelor, inclusiv
cu destinaţia export) şi s‐a transferat tehnologie avansată la câteva sute
de societăţi comerciale româneşti, care au devenit furnizori de
subansamble pentru Daewoo, compania atingând, aşa cum s‐a angajat, un
grad de integrare pe orizontala industriei româneşti de 70%. Totodată,
câteva sute de muncitori, tehnicieni şi ingineri au urmat cursuri de
calificare cu durata de şase luni în Coreea, pe cheltuiala investitorului
sud‐coreean. Începând cu anul 1996, când a început efectiv fabricaţia,
corporaţia Daewoo a produs în România un număr de şase modele de
autovehicule, incluzând clasa de lux, cea de tip executive, maşini mici de
oraş, precum şi un microbuz pentru transportul de persoane, foarte
apreciate pe piaţa internă şi competitive la export, concurând cu succes
cu autovehiculele produse de ţările dezvoltate din Occident. Daewoo se
pregătea pentru lansarea în producţie a unui model performant de
maşină de teren. În anul 1997 însă, în Coreea de Sud a izbucnit, pe fondul
crizei asiatice, o criză financiară, pornind în principal de la îndatorarea
externă a ţării pe termene scurte şi plasarea de împrumuturi pe termene
lungi (maturity mismatch) către antreprenorii interni pentru dezvoltarea
economică a ţării, inclusiv pentru investiţii în străinătate (cum era şi
cazul Daewoo România). Coreea de Sud a fost obligată să apeleze la
asistenţa financiară a FMI care, în cadrul programului de ajustare
convenit cu autorităţile statului (1999), a prevăzut obligaţia ca marile
firme coreene să‐şi restrângă masiv investiţiile în străinătate, în
condiţiile retragerii capitalurilor private străine, concomitent cu
restructurarea substanţială a activităţilor interne. În acest context,
producţia uzinei Daewoo din Craiova a încetinit în mod accentuat
începând cu anul 1999, apoi s‐a limitat numai la realizarea pieselor de
schimb pentru automobilele aflate în circulaţie, conform obligaţiei
contractuale. În final, în anul 2007, corporaţia internaţională Ford a
preluat oficial Automobile Craiova de la AVAS, după ce, în anul 2006,
guvernul român a răscumpărat acţiunile părţii coreene, redevenind
acţionar majoritar. În concluzie, putem aprecia că investiţia Daewoo în
România a fost pe deplin eficientă din punct de vedere economic,
595
deoarece a creat noi locuri de muncă (la finele anului 2006, compania
avea 3959 de persoane angajate), a acoperit necesităţile pieţei interne de
automobile într‐o gamă relativ extinsă, realizând totodată şi exporturi
semnificative, a condus la retehnologizarea a numeroase firme româneşti
furnizoare de componente auto etc.
Între anii 1997 şi 2000 (în baza acordurilor PSAL 1 şi ASAL cu
Banca Mondială), s‐au privatizat 4.759 de companii, respectiv cu 75%
mai multe societăţi comerciale (+2033 de unităţi) decât în perioada
anterioară şi într‐o structură cuprinzând un număr mai ridicat de
societăţi mari şi mijlocii. Dar, în condiţiile eliminării prin legislaţie, aşa
cum s‐a arătat anterior, a preţului minim de vânzare, s‐a obţinut un preţ
mediu pe societate comercială privatizată de numai 0,32 mil. euro.
În cadrul celor 4.759 de societăţi vândute:
 214 unităţi mari83 (4,4% din totalul perioadei) au reprezentat un
număr de 3,1 ori mai mare decât companiile din această
categorie privatizate în intervalul anterior;
 1333 de societăţi mijlocii (27,4% din total) au constituit cu 66%
mai multe companii decât întreprinderile de acest tip vândute în
perioada precedentă.
Dar preţul mediu obţinut pe societate privatizată a fost cu numai
21% mai mare comparativ cu intervalul 1992–1996.
În intervalul 2001–2004, s‐au privatizat numai 614 întreprinderi,
respectiv 13% din volumul unităţilor vândute în perioada anterioară,
dar cu o pondere dominantă a societăţilor mari şi foarte mari84, ceea ce
a permis obţinerea unui preţ mediu de 2,2 mil. euro pe societate,
respectiv de 7 ori mai mult decât în perioada precedentă.
Între anii 2005–2008, preţul mediu de vânzare a unei societăţi a
fost de 6,1 mil. euro (de 2,8 ori mai mare decât între 2001 şi 2004)
pentru 78 de societăţi comerciale mari şi profitabile (inclusiv

83 Romtelecom, BRD, BancPost, Asirom, Romcim, BTT, Petrotel, Petromidia, IMGB,
Tepro Iaşi, Ventilatoare Bucureşti, CI‐CO, Upetrom Târgovişte, Hotel Bucureşti,
S.C. Poiana Braşov.
84 Sidex Galaţi, Alro Slatina, Alprom Slatina, Promex Brăila, COS Târgovişte, Aris Arad,
Romvag Caracal, Industria Sârmei Câmpia Turzii, Şantierul Naval Constanţa, Mefin
Sinaia, Elsid Titu, Totec Buzău, Timpuri Noi Bucureşti, Tubinox Bucureşti, Siderurgica
Hunedoara, Petrotub Roman, Banca Agricolă etc.
596
distribuţiile de gaze naturale şi energie electrică), fără includerea în

acest calcul a BCR, pentru care, în anul 2006, s‐au încasat 2,25 mld. euro
din vânzarea participaţiei statului (70%).
În intervalul 2009–2012, s‐a obţinut un preţ mediu (11,1 mil. euro)
de 1,8 ori mai mare decât cel din perioada precedentă, fiind privatizate
14 societăţi comerciale de dimensiuni mari şi foarte mari.
Apoi, în perioada 2013–2016, au fost vândute 13 societăţi, preţul
mediu obţinut reprezentând 45 mil. euro/unitate (de 4 ori mai mult faţă
de intervalul anterior), cu menţiunea că au fost valorificate îndeosebi
pachete de acţiuni cuprinse între 10% şi 15% la întreprinderile foarte
profitabile din sectorul energetic.
De subliniat că, în cinci din cele şase intervale examinate anterior
în care s‐au efectuat privatizări, acestea au fost realizate în baza
acordurilor cu FMI şi BIRD. În perioada 2005–2008, când nu au mai
existat acorduri cu FMI și BIRD, încasările din privatizare cele mai
consistente, rezultând din valorificarea companiilor din domeniile
distribuţiei de energie şi gaze naturale, se explică prin faptul că, în baza
celor două acorduri precedente cu IFI din perioada 2001–2004, au fost
declanşate procedurile de privatizare a acestor entităţi, inclusiv pentru
BCR, finalizarea vânzării acțiunilor statului şi încasarea contravalorii
înregistrându‐se în anii 2005–2008.
6.8.3. În condiţiile privatizării fără limită de preţ a întreprinderilor mari,

au sporit angajamentele de investiţii ale noilor proprietari
După eliminarea preţului minim de vânzare a societăţilor

privatizate în anul 1997, au crescut, îndeosebi după 2001, investiţiile
realizate în baza angajamentelor asumate de noii proprietari.
În perioada 1992–1996, când exista limită minimă de preţ şi s‐au
privatizat îndeosebi IMM, valoarea investiţiilor la care s‐au angajat noii
proprietari a fost în medie de 20 mii euro/unitate. Ulterior, în intervalul
1997–2000, această valoare a crescut la 140 mii euro/unitate, în
condiţiile vânzării la preţul pieţei a societăţilor şi ale creşterii ponderii
întreprinderilor mari privatizate (Graficul 6.14).
597
unor investiţii consistente de către noii proprietari în domeniul energiei

electrice şi distribuţiei de gaze naturale.
Nivelul înalt al investiţiei medii în perioada 2009–2012 (de 59,7 mil.
euro) se explică prin proiectul substanţial realizat de Ford la uzina
din Craiova.
Apoi, între anii 2013 şi 2016, când au fost vândute preponderent
pachete de acţiuni la societăţile comerciale foarte profitabile din
sectorul energetic, investiţiile medii realizate s‐au situat la numai
0,45 mil. euro pe unitate.
Din examinarea situaţiei de fapt a rezultat însă că investiţiile totale
efectuate după privatizare de noii proprietari au însumat numai
4,2 mld. euro, respectiv 88% din angajamentele asumate (4,8 mld.
euro), după cum urmează:
 investiţii tehnologice în valoare de 3,4 mld. euro (87% din
obligaţiile convenite, însumând 3,8 mld. euro);
 investiţii de mediu în valoare de 0,16 mld. euro, respectiv la
nivelul angajamentelor;
 capital de lucru în sumă de 0,7 mld. euro (88% din
angajamentele totale de 0,8 mld. euro).
Un aspect extrem de important pentru eficienţa procesului de
privatizare este reprezentat de constatarea că mecanismul superficial de
control al statului privind realizarea acestor investiţii (prin cenzori şi
evaluatori tehnico‐economici angajaţi şi plătiţi de noul proprietar) nu a
asigurat respectarea de către investitori, din punct de vedere cantitativ şi
calitativ, a angajamentelor asumate la privatizarea companiilor statului.
În contul investiţiilor tehnologice şi de mediu, noii acţionari (mulţi
fiind străini) au adus echipamente necorespunzătoare calitativ, dar
supraevaluate, în timp ce la capital de lucru au fost subscrişi bani,
dar, în scurt timp, fondurile respective au fost „scoase” din companii
prin raportarea de pierderi (generate în principal de operaţiuni privind
transferul prin preţ şi „optimizări fiscale”).
Dacă societăţile privatizate şi‐ar fi păstrat obiectul de activitate şi
ar fi beneficiat efectiv de cele 4,2 mld. euro injecţie de fonduri de bună
calitate sub formă de tehnologie, echipamente pentru protecţia
mediului şi capital de lucru, acestea ar fi funcţionat şi astăzi în mod
performant şi nu s‐ar înregistra subcapitalizarea cronică din economia
reală (raportul capital permanent/capital fix este 0,5 în loc de 1, cât este
599
Legii nr. 58/1991, prin aprobarea CA al FPS (17,5% din total) în

cadrul acordului FESAL încheiat cu BIRD; restul de 330 mil. euro
(82,5% din total) au fost cheltuite total nejustificat și ineficient,
în baza OUG nr. 88 din 1997, conform unor aprobări emise prin
hotărâri de guvern, deşi decidenţii optaseră pentru eliminarea
intervenției statului și acordarea de întâietate absolută pieței în
procesul privatizării, eliminând preţul minim la vânzarea
societăților comerciale şi renunţând la acordul FESAL care
stabilea un parteneriat între stat şi unele companii cu potențial
de viabilitate pentru restructurarea şi relansarea acestora.
Încasările însumând 5,7 mld. euro rezultate din privatizare şi
virate la Trezoreria Statului au fost utilizate astfel (informațiile sunt
aferente datei de 31.08 a.c.):
 0,4 mld. euro (7% din total) au constituit împrumuturi acordate
autorităţilor locale pentru proiecte de infrastructură locală mică,
în completarea fondurilor proprii sau a celor europene;
 1,1 mld. euro (19,3% din total) au avut ca destinație finanțarea
unor cheltuieli bugetare şi acoperirea de diferenţe ale cursului
valutar;
 1 mld. euro (17,5% din total) pentru reducerea, potrivit legii, a
datoriei publice interne (răscumpărarea titlurilor de stat)
cauzate de restructurarea Bancorex și a Băncii Agricole
(soluționarea creditelor neperformante din bilanțul acestora);
 0,4 mld. euro (7% din total) au avut ca destinație finanțarea
definitivă a deficitelor bugetare din anumite perioade;
 2,8 mld. euro (49,1% din total) reprezintă suma aflată în sold la
Trezoreria Statului (Graficul 6.18).
Conform teoriilor apărute după 1990 şi „reţetei prescrise de
instituţiile financiare internaţionale ţărilor în tranziţie”, scopul
privatizării îl reprezenta creşterea PIB, a numărului locurilor de muncă, a
veniturilor bugetare şi a competitivităţii economiei ca efect al
administrării în regim privat a firmelor şi al investiţiilor efectuate de noii
proprietari. Concomitent, încasările din privatizare trebuiau utilizate de
stat („slab gestionar al întreprinderilor economice”) pentru construirea
unor mari proiecte de infrastructură, inclusiv în completarea fondurilor
europene, de natură să atragă investiţii autohtone şi străine în toate
regiunile ţării, cu efecte economico‐financiare favorabile. În fapt, în
605
furnizoare pe orizontala industriei româneşti: nu se mai produc deloc

autocamioane, troleibuze şi televizoare; se produc cantităţi foarte
reduse de tractoare (1% faţă de anul 1989), acid sulfuric (2%),
locomotive (2%), păcură (3%), autobuze (3%), maşini de spălat (5%);
de asemenea, producţia de ţesături (7%), tricotaje (9%), îngrăşăminte
chimice (13%), fontă (21%), oţel (23%) a înregistrat căderi substanţiale
faţă de anul de referinţă.
La situaţia prezentată mai sus s‐a ajuns în condiţiile în care, în
procesul privatizării, statul român nu a aplicat politici sectoriale,
îndeosebi în domeniul industriei, în cazul întreprinderilor cu potenţial
de performanţă şi competitivitate. S‐a optat pentru abordarea conform
căreia piaţa să decidă cumpărătorii activelor statului şi destinaţia
ulterioară a acestora, deşi se cunoştea faptul că, aşa cum este normal, pe
piaţa liberă nu se urmăreşte decât profitul antreprenorului (potrivit
principiului productivităţii marginale a capitalului), şi nu obiective
privind dezvoltarea economică a unei ţări. Necesitatea combinării
procesului de restructurare cu cel de privatizare, respectiv a acţiunii
statului cu cea a pieţei libere era cu atât mai intensă cu cât, în multe
cazuri, societăţile comerciale românești potenţial viabile erau,
comparativ cu cele similare din statele avansate economic cu care se
aflau într‐o competiție tot mai liberă, firme tinere (infant industries),
aflate în stadii incipiente ale dezvoltării.
Efectele negative ale procesului de dezindustrializare a României
sunt demonstrate de evoluția producției industriale, aceasta scăzând în
anul 2016, la nivel agregat, la circa 70% din nivelul înregistrat în 1989.
În structură, producția din sectorul industriei extractive a ajuns să
reprezinte numai 40% din cea a anului 1989, iar producția din
domeniul energiei s‐a înjumătățit în această perioadă. În cazul
industriei prelucrătoare, scăderea producției a fost mai temperată,
astfel că nivelul acesteia reprezintă circa 80% din cel înregistrat în
1989 (Andrei, 2018). Însă, așa cum s‐a arătat mai sus, precum și în
Capitolul 3, în prezent nu se mai produc sau se produc în cantități
reduse o gamă largă de produse care prezentau un grad ridicat de
complexitate și antrenau multe firme furnizoare pe orizontala
industriei românești. În acest context, ponderea importurilor de
produse industriale cu grad tehnologic ridicat (high tech) în importul
total de astfel de produse s‐a dublat în intervalul 1989–2017 de la 6%
607
în 1989 la 12% în 2017 (Andrei, 2018). Pe de altă parte, numai 8% din

exporturile României de produse industriale au grad tehnologic ridicat,
ceea ce arată că țara noastră înregistrează un deficit comercial relativ
ridicat pe segmentul produselor industriale din categoria high tech.
O analiză recentă referitoare la sectorul industriei chimice
confirmă situația nefavorabilă a economiei reale din prezent, inclusiv ca
urmare a privatizării ineficiente a proprietății de stat și a „procesului
accelerat și necontrolat de dezindustrializare, determinat de o criză
profundă politică și de sistem” (Frangopol, 2018):
 90% din industria chimică a României a fost închisă după 1989;
numai în domeniul petrolului şi al chimizării acestuia,
dezindustrializarea a condus la demolarea a 102 mari unităţi,
respectiv 77% din cele 132 existente în 1990.
 Au fost închise rafinării de ţiţei atât de capacitate ridicată,
precum Arpechim Piteşti şi Rafo Oneşti, cât și de dimensiuni mai
reduse, cum ar fi Astra Ploieşti, Steaua Română Câmpina şi
Dărmăneşti. Astfel, în prezent mai funcţionează numai 17 unităţi
petrochimice, iar în industria chimică mai lucrau în anul 2016
doar 3,8 mii de salariaţi (faţă de 12 mii în 2007, reprezentând o
comprimare cu 8,2 mii de persoane, respectiv –68%).
 În condițiile menționate, industria chimică autohtonă provoacă
un deficit comercial ridicat în anul 2016, România importând
produse chimice de la alte state foste comuniste din regiune
(Polonia, Ungaria etc.). Spre deosebire de țara noastră, aceste
țări nu şi‐au dezafectat industria de prelucrare a petrolului, ci,
dimpotrivă, au modernizat‐o astfel încât, în prezent, au devenit
exportatoare de produse petrochimice.
 În pofida acestor realități negative, de 27 de ani, autorităţile din
România ignoră politica industrială, deşi Uniunea Europeană o
promovează prin Strategia 2020.
 Politica reindustrializării este esențială nu numai pentru
dezvoltarea economică a ţării, dar și pentru existenţa statală a
României.
 Reindustrializarea înseamnă valorificarea potenţialului de
producţie bazat pe resursele de materii prime ale ţării, pe
resursele energetice de care dispunem, respectiv pe petrolul şi
608
gazele naturale care pot fi obţinute în completare şi din import.

Pentru industria chimică, România posedă materii prime precum
sare, petrol, gaze naturale, care pot contribui la o
reindustrializare conform tehnologiilor moderne şi principiilor
de gestiune care guvernează economia mondială.
6.9.2. Transformările profunde din economie au dus la scăderea

substanţială a intensităţii energetice
Accelerarea privatizării după 1997, fără o strategie coerentă

privind dezvoltarea economică a României, a generat numeroase
închideri de unităţi productive, îndeosebi în perioada 1997–2000, prin
acordul ASAL şi PSAL 1 cu Banca Mondială, precum şi restrângerea
activităţii multor altor societăţi comerciale.
După eliminarea în 1997 a limitei de preţ în procesul privatizării,
noii investitori privaţi şi‐au asumat, aşa cum s‐a arătat anterior, în
compensarea preţurilor mai mici plătite efectiv, angajamente
superficiale, de formă, privind investiţii în tehnologie, protecţia
mediului şi creşterea capitalului de lucru, a căror monitorizare a durat
cinci ani în perioada postprivatizare.
După acest termen, noii acţionari au avut libertatea să adopte orice
decizie privind viitorul societăţilor la care au devenit proprietari cu
drepturi depline și obligații minime. Evoluţiile din perioada analizată
demonstrează însă că noii acţionari nu au avut, în majoritatea
covârşitoare a cazurilor, intenţia de a efectua investiţii pentru
dezvoltarea durabilă a firmelor cumpărate, ci au urmărit obţinerea unor
câştiguri pe termen scurt. Acest comportament contraproductiv al noilor
acţionari s‐a reflectat în realizarea unor aporturi minime de capital şi
tehnologie şi, mai mult, în cronicizarea procesului de dezinvestire
(respectiv înregistrarea de pierderi masive şi distribuirea de dividende în
cazul firmelor profitabile, nu foarte multe numeric), cu efecte deosebit de
negative asupra dezvoltării economice ulterioare a ţării.
Multe dintre întreprinderile industriale privatizate au fost
dezafectate de noii proprietari, încetând, în consecinţă, producţia în
unităţile respective. Exemplificăm unele unităţi privatizate şi apoi
intrate în insolvenţă:
609
Concomitent, au fost înfiinţate numeroase firme cu capital privat,

majoritatea însă în domeniul comerţului şi al serviciilor, sectoare care
funcţionează cu consumuri energetice scăzute, dar generează, în acelaşi
timp, o valoare adăugată brută redusă şi salarii modeste. Ţări precum
Polonia şi Ungaria, faţă de care înregistrăm deficite comerciale
substanţiale din motive structurale şi privind competitivitatea, au
prezentat scăderi moderate ale consumurilor energetice, ca efect al
eficientizării proceselor de producţie, şi nu al comprimării activităţilor
economice. Aceeaşi evoluţie au avut Cehia şi Slovacia, toate aceste ţări
înscriindu‐se în tendinţa generală din statele occidentale dezvoltate
care constă în intensificarea industrializării concomitent cu
îmbunătăţirea eficienţei energetice. Ca urmare a transformărilor
structurale contraproductive la care a fost supusă economia reală,
România este, în prezent, singurul stat european, conform EUROSTAT,
care a îndeplinit deja obiectivul de reducere a consumului de energie
pentru anul 2030, stabilit la nivelul Uniunii Europene.
Edificator în acest sens este faptul că, în România, în anul 2016,
primele şase ramuri după numărul de firme care activează în domeniile
respective, reprezentând jumătate din numărul total al societăţilor
comerciale, sunt localizate în: i) comerţul cu amănuntul, cu excepţia
autovehiculelor şi motocicletelor, în care activează 20% din numărul
total de firme (respectiv 125 mii de unităţi); ii) comerţ cu ridicata,
exceptând comerţul cu autovehicule şi motociclete, care deţine 10%
(respectiv 63 mii de unităţi); iii) transporturi terestre şi transporturi
prin conducte cu 7% (45 mii de firme); iv) construcţii de clădiri cu 5%
(34 mii de firme); v) lucrări speciale de construcţii cu 4% (26 mii de
societăţi comerciale) şi vi) restaurante şi alte activităţi de servicii de
alimentaţie cu 3,9% (24 mii de firme, Graficul 6.20). Aceste activităţi
presupun executarea unor operaţiuni repetitive de complexitate
redusă, în contextul unui nivel relativ scăzut de tehnologie şi cunoaştere
la nivelul firmelor respective. Ca efect, în prezent, principalele ramuri în
care activează societăţile comerciale din România creează VAB
insuficient raportat la nevoile de dezvoltare a ţării şi de creştere a
standardului de viaţă al cetăţenilor, în scopul apropierii acestuia de
nivelul din statele europene avansate economic.
611
Explicaţia creşterii foarte accentuate a numărului acestui tip de unităţi

în anii 2005–2008 şi a menţinerii ulterioare la cote relativ ridicate
constă în mare parte, pe lângă dezvoltarea sectorului imobiliar, în faptul
că, în această perioadă, a expirat treptat termenul de cinci ani
postprivatizare, după care acţionarii societăţilor comerciale vândute
începând cu anul 1997 fără limită de preţ și cu anumite angajamente de
formă privind investiţiile puteau avea orice opţiune pentru situaţia
viitoare a firmelor respective. În condiţiile în care cei mai mulţi
proprietari nu au avut, încă de la achiziţionarea societăţilor comerciale
în cauză, intenţia de a continua şi dezvolta activităţile productive ale
întreprinderilor cumpărate, aceştia au demontat şi valorificat utilajele şi
echipamentele din fabrici ca fier vechi, iar apoi au demolat construcţiile
din componenţa acestora. Ulterior, au vândut terenurile, plasate în
general în poziţii avantajoase în cadrul municipiilor şi oraşelor, pentru
realizarea unor proiecte imobiliare, obţinând câştiguri substanţiale, aşa
cum se va arăta în continuare.
6.9.3. Exporturi masive de fier vechi

la preţuri modice după 1997
În perioada 1993–1996, exporturile de fier vechi au fost

restricţionate, în scopul asigurării materiilor prime pentru industria
metalurgică şi, în continuare, pentru construcţia de utilaje şi mijloace de
transport, iar vânzările la extern au fost în medie de numai 15 mii de
tone pe an. Între anii 1997 şi 2000, în condiţiile liberalizării acestor
exporturi, media anuală a vânzărilor de fier vechi în străinătate a fost de
1,2 mil. tone (în creştere de la un an la altul, cu un vârf de 2,3 mil. tone
în anul 2000), respectiv de 77 de ori mai mare decât în perioada
precedentă (Graficul 6.22).
În intervalul 2001–2004, exporturile de această natură au însumat
2,1 mil. tone pe an (aproape dublul perioadei precedente), între 2005 şi
2008 s‐au înregistrat în medie 1,9 mil. tone pe an, pentru ca, în
intervalul 2009–2012, media anuală să crească la 2,3 mil. tone.
În perioada 2012–2016, aceste exporturi au înregistrat o medie de
1,2 mil. euro, cu menţiunea că, în anii 2015 şi 2016, vânzările de fier
vechi la extern au scăzut la circa 700 tone anual, respectiv la nivelul
614
provine din faptul că firmele cu acţionariat autohton activează

preponderent în sectoare cu grad mai scăzut de tehnologie şi în
serviciile cu nivel redus de calificare, ceea ce constituie o serioasă
problemă din perspectiva posibilităţilor de dezvoltare viitoare a ţării.
Pe de altă parte, firmele cu capital majoritar străin au rolul majoritar în
sectoarele industriei cu grad tehnologic mediu‐ridicat şi ridicat, precum
şi în cadrul serviciilor intensive în cunoaştere (detalii în Capitolul 2).
În aceste condiţii, firmele private cu capital autohton prezintă o
productivitate medie86 mult mai scăzută faţă de companiile străine, cel
mai mare decalaj fiind înregistrat în cazul IMM. Astfel, dacă o corporaţie
românească are o productivitate de 24 mii euro VAB/salariat, o
corporaţie cu capital străin înregistrează o productivitate cu 78% mai
mare, respectiv 42 mii euro VAB/salariat. În cazul IMM, firmele
româneşti prezintă o productivitate de 19 mii euro VAB/salariat, în
timp ce nivelul indicatorului pentru IMM cu capital străin este de 2,5 ori
mai ridicat, adică de 47 mii euro VAB/salariat.
Indiferent de dimensiune (corporaţii sau IMM), firmele private cu
capital românesc prezintă valori medii87 ale principalilor indicatori
economici semnificativ mai mici comparativ cu societăţile comerciale
străine, astfel:
 în ceea ce priveşte nivelul cifrei de afaceri pe unitate, corporaţiile
străine prezintă o valoare a indicatorului de 2,3 ori mai mare faţă
de firmele autohtone private (104 mil. euro/firmă străină faţă de
44 mil. euro/corporaţie privată românească). În cazul IMM,
calibrul substanţial mai mare al companiilor cu capital străin
este şi mai evident, acestea înregistrând un nivel al cifrei de
afaceri unitare de 4,4 ori mai ridicat comparativ cu firmele
private româneşti (778 mii euro/firmă străină faţă de 177 mii
euro/companie cu capital privat autohton);

86 Calculată ca raport între VAB total creat de respectiva categorie de companii şi
numărul de salariaţi.
87 Calculate prin raportarea valorii agregate a indicatorului la numărul de firme aferent.
Companiile de stat nu au fost incluse în această analiză deoarece au particularităţi

derivate din domeniile de activitate specifice în care funcţionează (transportul
de mărfuri şi persoane, industria energetică, industria extractivă, servicii de utilităţi
etc. – deţinând, în multe cazuri, poziţii de monopol) şi sunt în număr redus, ceea ce
diminuează semnificativ comparabilitatea valorilor medii ale indicatorilor economici
între companiile de stat şi firmele private.
618
 în cazul VAB creat pe unitate, decalajul dintre companiile străine

şi cele româneşti este chiar mai ridicat decât în cazul cifrei de
afaceri, indiferent de dimensiunea companiei. Corporaţiile
străine creează pe unitate de 2,9 ori mai mult VAB decât cele
româneşti (38 mil. euro/unitate faţă de 13 mil. euro/unitate), în
timp ce IMM cu capital străin prezintă un nivel al VAB unitar de
5,3 ori mai ridicat comparativ cu IMM româneşti (363 mii
euro/unitate faţă de 69 mii euro/unitate).
Capitalul străin înregistrează un volum important de profituri, dar şi mai

ridicat de pierderi
Deşi reprezintă numai 7% din totalul firmelor, societăţile cu

capital străin realizează 36% din volumul total al profiturilor, dar şi
45% din valoarea pierderilor raportate în România.
Capitalul privat autohton, cumulând aproximativ 92% din totalul
firmelor, generează 56% din profituri şi 45% din pierderi. Companiile
de stat (0,2% din totalul societăţilor comerciale) realizează 7% din
profituri şi cauzează 9% din pierderi.
Înainte de privatizarea accelerată, sectorul societăţilor de stat înregistra

un deficit cvasifiscal foarte ridicat
Acest deficit, format din pierderi şi arierate, a crescut de la 20%

din PIB în anul 1994 şi 18,3% din PIB în 1995 (circa 4 mld. euro în
fiecare an) la 24,5% din PIB la finalul anului 1996 (respectiv 5,6 mld.
euro, Graficul 6.25). În perioada 1997–2000, suma arieratelor şi
pierderilor companiilor de stat s‐a menţinut la niveluri însemnate,
ajungând la 21,5% din PIB în anul 2000 (respectiv 7,2 mld. euro), ceea
ce constituia un fenomen economic negativ, concretizat în manifestarea
unor serioase presiuni inflaţioniste și asupra echilibrului extern.
Ca efect al accelerării privatizării societăţilor comerciale mari, în
intervalul 2001–2004, ponderea în PIB a deficitului cvasifiscal al
sectorului de stat s‐a diminuat până la 8,1% din PIB în 2004. Valoarea
în termeni absoluţi a pierderilor şi a plăţilor restante provocate de
companiile de stat s‐a menţinut însă la un nivel relativ ridicat (în medie
de 6 mld. euro, cu maximul de 7,5 mld. euro în 2002, aproape dublu faţă
619
Rezultă că, pe ansamblu, capitalul străin, care deţine cele mai

importante poziţii în economia românească, nu a investit, pe sold, în
societăţile la care este proprietar, ceea ce ar fi echivalat cu aport de
tehnologie, creşterea eficienţei şi a competitivităţii societăţilor
comerciale respective, ci a preferat să dezinvestească 2,7 mld. euro, fapt
ce s‐a concretizat în ieşiri de capital care au provocat slăbirea
potenţialului şi a performanţelor economiei româneşti.
Platformele industriale de dinainte de 1989 au fost în general înlocuite de

centre comerciale, clădiri de birouri sau construcţii rezidenţiale
Fostele fabrici din domeniul electronicii, instalaţiilor,

componentelor mecanice, textilelor, produselor alimentare şi băuturilor
au fost înlocuite de mall‐uri, super şi hypermarket‐uri sau de diverse
spaţii de birouri şi rezidenţiale, în condiţiile renunţării de către
proprietari la activităţile productive specifice întreprinderilor respective,
pe fondul situării acestora în zone relativ centrale ale oraşelor şi în
proximitatea mijloacelor de transport în comun. De exemplu, 38 dintre
spaţiile din Bucureşti în care activau fostele fabrici socialiste (Tabelul 6.9.)
au fost transformate în proiecte noi de tipul celor menţionate, astfel:
Tabelul 6.9. Reconfigurarea unor foste platforme industriale din

Bucureşti în proiecte imobiliare
Platformă Ramură Proiect
Nr. crt. Tip proiect
industrială de activitate actual
Fabricarea substanţelor şi a
1 Anticoroziv Ikea Pallady Retail
produselor chimice
Fabricarea substanţelor şi a Leroy Merlin,
2 Policolor Retail
produselor chimice Kaufland Pallady
3 Chimopar Dedeman Pallady Retail
produselor chimice
Rose Garden
4 Suveica Fabricarea produselor textile Rezidenţial
Colentina
Fabricarea echipamentelor
5 Electroaparataj Mega Mall Retail
electrice
Fabricarea de maşini, utilaje şi Office şi
6 Timpuri Noi Timpuri Noi Square
echipamente rezidenţial

623
Tabelul 6.9 (continuare)
Industria construcţiilor
7 Vulcan metalice şi a produselor din Vulcan Value Center Retail
metal
Stela – fabrica de Fabricarea substanţelor şi a
8 Kaufland Colentina Retail
săpun produselor chimice
Fabricarea altor produse din
9 Granitul Cora Pantelimon Retail
minerale nemetalice
Fabricarea articolelor de Auchan Drumul
10 Tricodava Retail
îmbrăcăminte Taberei
Fabricarea produselor din Kaufland Drumul
11 Munplast Retail
cauciuc şi mase plastice Taberei
Fabricarea substanţelor şi a Retail şi
12 Platforma UMEB AFI Cotroceni
produselor chimice office
Gran Via –
13 Frigocom Industria alimentară Rezidenţial
Timişoara 58
14 Electrotehnica Gran Via Park Rezidenţial
electrice
15 Pâine Titan Industria alimentară Plaza Residence Rezidenţial
16 Fabrica de lapte Industria alimentară Cora Militari Retail
Fabricarea altor mijloace de Rotar Park
17 Turbomecanica Rezidenţial
transport Residence
Auchan – One Office, retail
18 Automatica electrotehnice şi de
United şi rezidenţial
automatizări
Întreprinde‐
rea de Aparate Fabricarea calculatoarelor şi a
UpGround Dimitrie
19 Electronice de produselor electronice şi Rezidenţial
Pompeiu
Măsură şi optice
Industriale
Fabricarea produselor din
20 Prodplast Veranda Mall Retail
cauciuc şi mase plastice
21 Dacia Textile Fabricarea produselor textile Victoria City Retail
Fabricarea de maşini, utilaje şi Campus 6 şi The
22 Pumac Office
echipamente Light
Fabrica de
Repararea, întreţinerea şi
Elemente pentru Promenada şi Sky
23 instalarea maşinilor şi Office, retail
Automatizări şi Tower
echipamentelor
Romenergo
24 Granmetal Industria metalurgică Auchan Crângaşi Retail
Fabricarea de maşini, utilaje şi
25 Electrotehnica IRIDE Pipera Office
echipamente
624
Tabelul 6.9 (continuare)
Televizoare, calculatoare, Nusco Tower, Office şi
26 Pipera
mobilă, tehnica militară etc. Oregon Park, Impact rezidenţial
Fabricarea calculatoarelor şi a
Electromagnetica
27 Electromagnetica produselor electronice şi Office
Business Park
optice
metalice şi a produselor din
28 Inox AFI Tech Park Office
metal, exclusiv maşini, utilaje
şi instalaţii
29 IAS Mogoşoaia Agricultură Vastint Siseşti Rezidenţial
Residence Park XXII
30 Legume‐fructe Industria alimentară Rezidenţial
Iuliu Maniu
Central Park Ştefan
31 Pâine Dâmboviţa Industria alimentară Rezidenţial
cel Mare
32 Metav metalice şi a produselor din Metav Business Park Office
metal
33 Semănătoarea SEMA Park Office
echipamente
The Bridge şi
34 Spicul Industria alimentară Office
Orhideea Towers
Prelucrarea lemnului,
fabricarea produselor din lemn
şi plută, cu excepţia mobilei; Orhideea Business
35 Baduc Office
fabricarea articolelor din paie Garden
şi din alte materiale vegetale
împletite
Hanner (fosta
36 Bere Griviţa Fabricarea băuturilor Office, retail
fabrică) şi Kaufland
Domenii Residence
37 Fabrica de cuie Industria metalurgică Rezidenţial
Park
38 Zarea Fabricarea băuturilor Lidl Bucureştii Noi Retail
Sursa: Ziarul financiar (2018c).
Situaţia din capitală se regăseşte cu aceeaşi intensitate în toate

localităţile în care au funcţionat fostele întreprinderi industriale
socialiste.
De subliniat că analizele referitoare la platforme industriale
rămase încă nevalorificate (Tabelul 6.10) indică faptul că şi acestea vor
625
fi transformate, în viitorul nu prea îndepărtat, în diverse proiecte de

acelaşi tip cu cele menţionate mai sus, dintre care exemplificăm:
Tabelul 6.10. Posibile destinaţii ale a unor foste platforme

industriale din Bucureşti rămase nevalorificate
Nr. Platformă
Ramură de activitate Tip proiect posibil
crt. industrială
1 IMGB Rezidenţial
echipamente
Activităţi de producţie
cinematografică, video şi de
2 Casa Radio programe de televiziune; Office şi rezidenţial
înregistrări audio şi activităţi de
editare muzicală
3 Republica Industria metalurgică Rezidenţial
4 Chimopar Rezidenţial
produselor chimice
Fabricarea autovehiculelor de
5 Rocar transport rutier, a remorcilor şi Rezidenţial
semiremorcilor
Fabricarea altor mijloace de
6 Faur Rezidenţial
transport
Televizoare, calculatoare, mobilă,
7 Pipera Rezidenţial
tehnica militară etc.
Fabricarea altor mijloace de Office, retail şi
8 Ateliere Griviţa
transport rezidenţial
Industria construcţiilor metalice şi a
9 Metav Office şi rezidenţial
produselor din metal
10 Titan Mar Materiale de construcţii din piatră Office şi rezidenţial
11 Aversa Rezidenţial
echipamente
12 APACA Fabricarea produselor textile Office şi rezidenţial
13 Victoria Fabricarea de mobilă Rezidenţial
14 Ventilatorul Industria de maşini şi echipamente Office
15 Ascensorul Rezidenţial
echipamente
16 Pâine Plevnei Industria alimentară Rezidenţial
Sursa: Ziarul financiar (2018b).
626
 criza economică din 2009 a condus, pe fondul reducerii cererii

interne, la comprimarea deficitului balanței bunurilor la 9 mld.
euro (–59%, respectiv –13 mld. euro faţă de 2008). În perioada
2010–2012, soldul negativ al balanţei bunurilor a oscilat în jurul
nivelului de 9 mld. euro, pentru ca în 2013 să fie înregistrat un
nou episod de ajustare, concretizat în restrângerea deficitului
balanţei bunurilor la 5,8 mld. euro (–36%, respectiv –3,2 mld.
euro comparativ cu anul 2009);
 începând cu anul 2014, în contextul îmbunătăţirii climatului
macroeconomic şi al revigorării cererii interne, deficitul
comercial cu bunuri a început să se adâncească la: 6,5 mld. euro
în 2014 (+12%, respectiv +0,7 mld. euro faţă de anul 2013);
7,8 mld. euro în 2015 (+34%, respectiv +2 mld. euro comparativ
cu 2013) şi 9,3 mld. euro în 2016 (+60%, respectiv +3,5 mld.
euro comparativ cu 2013);
 în 2017, pe fondul celui mai înalt ritm de creştere economică din
ultimii ani, deficitul balanţei comerciale a bunurilor s‐a adâncit
accelerat faţă de anul precedent (cu circa 30%, respectiv un plus
de 2,7 mld. euro), ajungând la 12 mld. euro, respectiv un nivel
aproape dublu faţă de anul 2013.
Deficitul masiv al balanţei bunurilor este compensat într‐o
oarecare măsură de surplusul înregistrat de balanţa serviciilor, care
s‐a situat pe o traiectorie crescătoare începând cu anul 2010 (Graficul
6.28), astfel:
 după ce în 2009 excedentul balanţei serviciilor reprezenta numai 1
miliard euro, în anul 2010, acesta ajunsese la 1,5 mld., pentru ca la
finalul lui 2017 să totalizeze 8 mld. euro. În aceste condiţii, dacă în
perioada 2009–2011 soldul pozitiv al balanţei serviciilor acoperea
între 10% şi 20% din deficitul balanţei bunurilor, acest raport a
urcat la 66% la finele anului 2017. Maximul istoric a fost atins în
2014, când excedentul balanței serviciilor (de 5,9 mld. euro)
reprezenta 91% din deficitul balanţei bunurilor (de 6,5 mld. euro);
 în structură se constată însă că excedentul balanţei serviciilor este
determinat preponderent de activităţi care presupun un nivel de
cunoaştere redus şi, implicit, creează VAB modest. Astfel, serviciile
de prelucrare a bunurilor aflate în proprietatea terţilor (activităţi
în lohn) şi cele de transport generează 80% din surplusul
628
înregistrat de balanţa serviciilor în anul 2017 (2,7 mld. euro,

respectiv 3,6 mld. euro din totalul de 8 mld. euro). În ultimii ani se
constată o expansiune puternică a acestor ramuri cu o
complexitate scăzută: i) surplusul înregistrat de segmentul
serviciilor de prelucrare a bunurilor aflate în proprietatea terţilor
a continuat să se majoreze începând cu anul 2010 (la 2,7 mld.
euro în 2017, de la 1,1 mld. euro în 2010, respectiv +145%,
reprezentând +1,6 mld. euro); ii) după ce în perioada 2005–2007
se înregistra un deficit în domeniul serviciilor de transporturi, din
anul 2008, evoluţia s‐a inversat, iar ramura transporturilor a
ajuns să genereze excedente în creştere continuă (atingând 3,6
mld. euro în 2017); de altfel, începând cu 2013, componenta
transporturilor a ajuns să determine aproape jumătate din
surplusul total înregistrat de balanţa serviciilor.
Constatările prezentate demonstrează că, odată cu
dezindustrializarea economiei româneşti, în cadrul acesteia se
manifestă o orientare în creştere către domeniul serviciilor, însă cu
nivel scăzut de complexitate şi un aport foarte redus la VAB. Această
tendinţă nu este de natură să asigure o creştere economică sustenabilă
şi nici perspective de dezvoltare a țării.
6.10. Acumulare încă redusă a capitalului şi după privatizare
Procesul de acumulare a capitalului propriu a avut o calitate slabă,

deoarece proprietarii au optat, pe de o parte, pentru investiţii minime de
surse stabile sub forma aporturilor de capital în companii, iar pe de altă
parte, au scos sume substanţiale de bani din firme sub forma legală a
dividendelor, precum şi prin practici situate la limita legii sau chiar dincolo
de aceasta, respectiv apelul la „optimizări fiscale” şi raportarea de pierderi.
La finele anului 2016, din capitalul propriu al firmelor, însumând
87 mld. euro, capitalul social (care reflectă îndeosebi economisirea
iniţială a acţionarilor) reprezintă numai 32% (28 mld. euro88), iar
sumele acumulate prin repartizarea profiturilor sub forma rezervelor
firmelor cumulează doar 17% (15 mld. euro).

88 Sumele aferente procesului de investire au fost ajustate astfel încât să reflecte sumele
dezinvestite de acţionari prin pierderi şi distribuiri de dividende.
629
În schimb, se constată o pondere ridicată a profitului obţinut în

anii anteriori şi nerepartizat pe destinaţii (21% din stocul de capital,
respectiv 19 mld. euro în 2016). Această componentă a capitalurilor
proprii s‐a majorat continuu după anul 2007 (când profitul nerepartizat
însuma 10% din stocul de capital), atingând un maxim de 22% în anul
2015. Evoluţia evidenţiază că investitorii nu au optat pentru
reinvestirea profiturilor, care s‐ar fi reflectat în creşterea capitalului
social şi a rezervelor, ci au aşteptat legiferarea unor măsuri de relaxare
fiscală care au vizat reducerea substanţială a cotei de impozitare a
dividendelor de la 16% la 5% începând cu 1 ianuarie 2016. De altfel, ca
urmare a aprobării acestui amendament, distribuirea dividendelor
către acţionari s‐a dublat în 2016 comparativ cu 2015 de la 5 mld. euro
la aproximativ 10 mld. euro, în timp ce, în același an, aporturile noi de
capital au cumulat numai 2 mld. euro (detalii în Capitolul 2).
Ponderea încă deosebit de ridicată a profitului nerepartizat în
structura capitalurilor proprii ale firmelor la finalul anului 2016 arată că
proprietarii manifestă în continuare înclinaţia către maximizarea
câştigurilor pe termen scurt, şi nu spre dezvoltarea durabilă a propriilor
societăți comerciale, deoarece cifrele demonstrează că acţionarii nu‐și
folosesc profiturile realizate în anii anteriori pentru creșterea capitalului
social sau a rezervelor, ci aşteaptă distribuirea de dividende în condiţii
fiscale şi mai favorabile, respectiv eliminarea impozitării acestora
(măsură prevăzută a se aplica de la 1 ianuarie 2018, dar amânată, ca efect
al constrângerilor bugetare, în ultimele zile ale anului 2017).
Dacă se ia în calcul şi ponderea de 12% din totalul capitalurilor
proprii a profitului obţinut în anul 2016, se constată că sursele care pot
fi direcţionate de către proprietari în anii următori pentru plata
dividendelor, şi nu spre reinvestire, se ridică la 34% din stocul de
capital. De altfel, ponderea acestor două componente (profit
nerepartizat şi profitul exerciţiului curent) a crescut accelerat în ultimii
ani, de la 12% în anul 2000 la 34% în 2016 (Graficul 6.29).
Adoptarea unei eventuale măsuri definitive privind eliminarea
impozitului pe dividende ar fi benefică numai în condiţiile în care
interesul antreprenorilor concordă cu interesul firmei, respectiv
creşterea valorii acesteia şi asigurarea unui model de afaceri sustenabil.
Constatările reliefate mai sus nu susţin însă că acest obiectiv este avut
în vedere de proprietarii societăților comerciale, deoarece injecţiile de
630
luna februarie 2018, pe piaţa principală90 a Bursei de Valori Bucureşti

(BVB) erau listate numai 87 de persoane juridice, dintre care doar 71 de
societăţi comerciale persoane juridice române, 13 instituţii financiare
rezidente şi trei emitenţi persoane juridice străine (Digi Communications
N.V., Purcari Wineries Public Company Ltd. şi Erste Group Bank AG).
Analizând cele 71 de firme din economia reală91 care sunt listate pe
piaţa principală a BVB, se constată că acestea reprezintă numai 0,01%
din numărul total de companii din România (634,5 mii la finele anului
2016). În pofida numărului extrem de scăzut, aceste companii generează
3,5% din cifra de afaceri a sectorului firmelor (9,2 mld. euro în 2016) şi
4,7% din VAB (5 mld. euro), angajând 1,6% din numărul de salariaţi
(62,5 mii). De asemenea, societăţile comerciale respective deţin 17,3%
din stocul de capital propriu al firmelor (16,5 mld. euro), respectiv 7,4%
din activele totale (21,7 mld. euro) şi generează 6,6% din rezultatul
financiar net agregat din economie (0,7 mld. euro în 2016).
De subliniat faptul că, în cadrul companiilor listate la bursă, un rol
ridicat revine unui număr de nouă societăți comerciale cu capital
majoritar de stat (13% din numărul de firme listate):
 raportat la principalii indicatori ai firmelor listate la bursă,
acestea generează 27% din cifra de afaceri şi 38% din VAB,
angajând 34% din numărul de salariaţi; comparativ cu întreg
sectorul firmelor, companiile de stat listate la bursă generează
0,9% din cifra de afaceri şi 1,8% din VAB, respectiv asigură
ocuparea a 0,5% din numărul de salariaţi (Graficul 6.30);
 firmele de stat deţin o parte importantă, respectiv 35% din
valoarea totală a capitalului propriu92 al societăţilor listate şi din
activele totale ale acestora; deşi reprezintă numai 13% din
numărul firmelor listate la bursă, ele creează 63% din rezultatul
financiar net al companiilor prezente pe piaţa standard a BVB;

90 Piaţa principală permite emisiunea de acţiuni numai pentru companiile care au situaţii
financiare disponibile pentru cel puţin ultimii trei ani, o capitalizare anticipată de
minimum 1 milion de euro şi cel puţin 25% free‐float, respectiv minimum 25% din
acţiuni trebuie să fie în portofoliile investitorilor şi disponibile la tranzacţionare.
91 Examinarea ia în calcul firmele care au depus bilanţul la MFP la finalul anului 2016.
92 Calculat ca diferenţă dintre valoarea bilanţieră a activelor şi a datoriilor la finalul anului
2016.
632
Constatarea este valabilă atât în cazul firmelor cu capital privat

românesc (în număr de 46 de unităţi, respectiv 65% din total94), cât şi
pentru firmele cu capital străin (16 unităţi, respectiv 22% din total),
după cum urmează:
 91% din firmele private româneşti listate la bursă, respectiv 43
de unităţi, sunt foste întreprinderi socialiste: Compa (fosta
Întreprindere de Piese Auto, Sibiu); Aerostar (Întreprinderea
Economică Uzina de Reparaţii Avioane Bacău); Vrancart
(Combinatul de Celuloză şi Hârtie Vrancea); Romcarbon
(Întreprinderea de Prelucrare Mase Plastice Buzău); Teraplast
(Întreprinderea de Materiale de Construcţii Bistriţa);
Electromagnetica (Standard Electrica Română); COMELF
(Întreprinderea de Utilaj Tehnologic Bistriţa); Electrica
(societate comercială desprinsă din Compania Naţională de
Electricitate); Bermas (Întreprinderea de Spirt, Bere, Amidon
Rădăuţi); Prefab (Întreprinderea de Materiale de Construcţii
Călăraşi); Biofarm; Electroargeş; Rompetrol etc.;
 75% dintre companiile cu capital străin listate la BVB, respectiv
12 unităţi, sunt întreprinderi care au fost privatizate după anul
1989: OMV Petrom (fosta Petrom95); TMK – Artrom
(Întreprinderea de Ţevi Slatina); Farmaceutica Remedia (Oficiul
Farmaceutic Regional Deva); Retrasib (societate comercială
desprinsă din RENEL); ALRO; PetrolExportImport;
Electroputere, Amonil (Amonil Slobozia) etc.
De menţionat că toate cele nouă companii de stat listate la bursă
fac parte din categoria întreprinderilor socialiste înfiinţate înainte
de 1989: Romgaz (fosta Societate Naţională de Gaze); Nuclearelectrica
(desprinsă din RENEL); Transelectrica (fostă componentă a Companiei
Naţionale de Electricitate); Oltchim; Conpet (Întreprinderea
de Transport Ţiţei prin Conducte Ploieşti); Antibiotice (Fabrica
de Antibiotice Iaşi); Oil Terminal (Steaua Română Constanţa);
(Transgaz – societate desprinsă din Romgaz) şi IAR Braşov.

94 Grupare în funcţie de acţionarul majoritar.
95 Aceasta a fost constituită în anul 1991, prin Hotărârea Guvernului nr. 23/1991 privind
înfiinţarea Regiei Autonome a Petrolului Petrom – R.A. Bucureşti, prin reorganizarea

trusturilor de foraj‐extracţie şi a unităţilor de producţie petrolieră.
634
Rezultă că, din cele 71 de firme din economia reală listate la BVB pe
piaţa standard, numai șapte unităţi (10%) sunt companii care nu îşi au
originea într‐o fostă întreprindere socialistă care a funcţionat înainte de
anul 1989. Dintre acestea, trei societăţi comerciale aparţin acţionarilor
privaţi români (MedLife – servicii medicale; Impact Developer &
Contractor – construcţii; Case de Bucovina – Club de munte, hoteluri şi
facilităţi de cazare), iar patru investitorilor străini (Zentiva – fabricarea
produselor farmaceutice; Ropharma – comercializarea produselor
farmaceutice; Alumil Rom Industry – comerţul metalelor şi minereurilor
metalice; Sphera Franchise Group – activităţi de holding).
Cele şapte firme private înfiinţate în perioada postcomunistă
listate la bursă au un rol extrem de modest în cadrul companiilor de pe
piaţa de capital (generează numai 4% din cifra de afaceri a firmelor
listate şi deţin doar 7% din capitalizarea bursieră), contribuţia lor la
activitatea din ansamblul economiei fiind infimă (ponderea în cifra de
afaceri şi VAB se situează la nivelul de 0,1% în 2016).
Firmele cu capital străin listate la bursă au un rol economic mai
ridicat faţă de companiile private cu capital autohton:
 deşi mult mai puţin numeroase (cele 16 companii aparţinând
nerezidenţilor reprezintă numai 35% din totalul firmelor listate
faţă de cele 46 de unităţi aparţinând investitorilor români),
firmele străine generează 39% din cifra de afaceri şi 47% din VAB
aferente firmelor listate şi angajează 33% din numărul total de
salariaţi; spre comparaţie, firmele private cu capital majoritar
privat românesc, deși mai numeroase, înregistrează performanțe
economice mai slabe, respectiv doar 34% din cifra de afaceri şi
numai 15% din VAB şi, fiind mai puţin productive, angajează 32%
din numărul de salariaţi; astfel, companiile străine au un aport
general mai mare, respectiv 1,3% din cifra de afaceri totală a
sectorului companiilor şi de 2,2% din VAB, comparativ cu
contribuţia firmelor cu capital privat românesc, care se situează la
numai 1,2% din cifra de afaceri totală şi 0,7% din VAB. Rezultă că,
deşi numărul firmelor străine listate este de aproape 3 ori mai
redus decât al companiilor private româneşti, acestea creează de
3 ori mai mult VAB decât firmele cu capital autohton;
 companiile străine deţin 52% din valoarea totală a capitalului
propriu şi 46% din activele totale ale societăţilor comerciale
635
listate la bursă, comparativ cu 13%, respectiv 19%, cât reprezintă

ponderea firmelor private româneşti în respectivii indicatori; de
asemenea, firmele cu acţionariat străin sunt mai rentabile şi
generează 28% din rezultatul financiar net al companiilor listate
pe piaţa standard a BVB, în timp ce companiile româneşti private
însumează numai 9% din acesta;
 capitalizarea bursieră a firmelor deţinute majoritar de acţionari
străini reprezintă 40% din total (5,1 mld. euro) faţă de 18%
(2,3 mld. euro), cât însumează capitalizarea bursieră a firmelor
private româneşti.
Pe baza celor expuse anterior, se constată o înclinaţie extrem de
redusă în rândul antreprenorilor din economia reală românească de a‐şi
lista firmele pe piaţa de capital. Aceeași concluzie se desprinde şi când se ia
în calcul piaţa AeRO96 a BVB, care are cerinţe mai reduse pentru listare şi
permite astfel accesul companiilor mici şi medii la piaţa de capital.
Numărul de persoane juridice listate pe piaţa AeRO se menţine tot
redus, respectiv 319 unităţi (0,05% din numărul total de firme din
România). Dintre acestea, companiile nefinanciare sunt în număr de
300 de unităţi, restul fiind instituţii financiare sau emitenţi internaţionali.
În acest context, rolul în economie al firmelor listate pe piaţa AeRO este
foarte scăzut: generează numai 0,6% din cifra de afaceri şi VAB ale
sectorului companiilor şi asigură ocuparea a doar 0,8% din numărul de
salariaţi. Sub aspect cantitativ, majoritatea covârşitoare a societăţilor
comerciale listate pe piaţa AeRO sunt firme private cu capital românesc
(89,5% din total), concentrând 72% din cifra de afaceri, 76% din VAB
aferente companiilor de pe această piaţă şi angajând 84% din numărul de
salariaţi corespunzător acestui segment de firme. Similar situaţiei de pe
piaţa principală de capital, firmele străine sunt totuşi mai productive: deşi
reprezintă numai 7,5% din numărul de societăţi comerciale listate pe piaţa
AeRO, generează 26% din cifra de afaceri şi 21% din VAB aferent acestor
companii, angajând 12% din forţa de muncă. Companiile de stat, în număr

96 Piaţa AeRO permite accesul companiilor mici şi medii care nu îndeplinesc condiţiile de
dimensiune şi vechime pentru listarea pe piaţa principală. Astfel, pentru listarea pe

piaţa AeRO, companiile trebuie să aibă o capitalizare anticipată sau capitaluri proprii
de minimum 250.000 de euro şi un free float de 10% sau cel puţin 30 de acţionari. Şi în
acest caz, similar cerinţelor de pe piaţa principală, o firmă trebuie să devină societate
pe acţiuni (SA) anterior listării.
636
Pe baza celor expuse mai sus, se constată că lipsa constrângerilor

bugetare ferme din economia românească în linie cu standardele
europene în materie permite arbitrajul antreprenorilor între piaţa de
capital şi piaţa creditului. Listarea la bursă reprezintă deschiderea
acţionarilor către alţi investitori, creşterea capitalizării, îmbunătăţirea
guvernanţei corporative, transparenţa activităţii, precum şi asumarea
responsabilităţii şi riscului pentru banii investiţi în afacere. În România
însă, opţiunea antreprenorilor constă în limitarea în cât mai mare
măsură a răspunderii faţă de creditori (98% din totalul societăţilor
comerciale sunt organizate sub forma societăţilor cu răspundere
limitată, responsabilitatea acţionarilor fiind atrasă numai pentru
capitalul investit de minimum 44 euro) şi asumarea riscului pentru
sume investite la un nivel cât mai redus, ceea ce determină numărul
foarte scăzut de firme listate pe piaţa de capital. Mai mult, printre cele
mai importante companii listate la bursă, se numără societăţi de stat,
iar în ceea ce priveşte firmele private românești sau străine, majoritatea
covârşitoare a acestora au la origine foste întreprinderi socialiste de
stat. Finanţarea activităţii companiilor private se face, în schimb,
preponderent pe seama creditorilor, fie în mod transparent de către
bănci, ale căror standarde de creditare se impun a fi foarte prudente
faţă de situaţia financiară a celei mai mari părţi a firmelor din România,
fie pe seama creditului comercial sălbatic de la furnizori şi a arieratelor
către bugetul statului, în condiţiile în care administraţia fiscală se
dovedeşte ineficientă în colectarea veniturilor.
6.12. România – situație economică mai slabă decât alte state

foste socialiste din regiune
6.12.1. Deficite comerciale semnificative în schimburile

cu Polonia şi Ungaria
Soldul negativ al balanţei comerciale a României faţă de Polonia s‐a

deteriorat în ultimii 25 de ani cu 1,8 mld. euro
Din această creștere a deficitului comercial, 8,6% se localizează la
grupa maşini, aparate şi echipamente (–150,7 mil. euro), unde, în 1991,
640
 efectivul total de salariați a sporit în Polonia și Ungaria,

menținându‐se constant în Cehia în perioada examinată;
 numărul de salariați ocupați în industrie a crescut în
Polonia, a rămas constant în Cehia și s‐a ajustat ușor în
Ungaria;
 în sectorul serviciilor, numărul salariaților s‐a majorat în
toate cele trei țări analizate, cu mențiunea că în Ungaria s‐a
înregistrat o creștere mai puternică.
6.13. Remarci finale
România a optat, în ceea ce priveşte politicile aplicate în prima parte

a tranziţiei de la economia centralizată, de comandă, la economia de piaţă,
pentru strategia de reformă graduală, justificată prin subordonarea
acţiunii economice obiectivului stabilităţii generale a ţării.
Deși, din punctul de vedere al teoriei economice neoliberale,
dominante în țările foste socialiste la începutul tranziției, această
opțiune se poate considera neadecvată, se impune subliniat faptul că
gradualismul a reprezentat alegerea care a ținut seama de realitățile din
România acelei perioade de timp.
Afirmăm aceasta deoarece starea de spirit din societate arăta că
românii nu erau pregătiţi să accepte, imediat după revoluţie, reforme
specifice terapiei de şoc, deoarece suportaseră, în plan economic şi al
libertăţilor individuale, o astfel de terapie în perioada 1982–1989, când
s‐a plătit integral şi în avans datoria externă a ţării.
Analizând în ansamblu transformările politico‐economice produse
după 1989, constatăm faptul că, în Europa Centrală şi de Est, libertatea
şi democraţia au sosit învăluite în mantra globalizării
economico‐financiare lansate la începutul anilor 1980, cu toate că
această nouă abordare nu se afirma în mod explicit în discursul public
al decidenților interni și externi. La rândul ei, globalizarea obliga la
deschiderea şi integrarea internaţională a pieţelor, începând cu cele
privind bunurile, serviciile şi continuând cu piaţa de capital şi a muncii.
În ceea ce priveşte România, libera competiţie în cadrul unui sistem
concurenţial tot mai deschis către exterior avantaja companiile străine
puternice din punct de vedere tehnologic şi financiar, care câştigau
652
rapid teren în faţa întreprinderilor autohtone slab capitalizate,

majoritatea având tehnologii depăşite. În aceste condiţii, în România se
crea și se dezvolta un model contraproductiv, reprezentat de o piaţă
internă tot mai deschisă faţă de o ofertă externă foarte competitivă, net
superioară producţiei interne, caracterizate printr‐o gamă sortimentală
restrânsă şi un nivel calitativ modest. Preferinţa firească a
consumatorilor pentru bunurile şi serviciile din import superioare prin
raportul preţ‐calitate adâncea tot mai mult deficitul extern. Rezultă că,
pentru acoperirea acestui deficit, în condițiile progresului pe calea
democrației și a economiei de piață, era strict necesară apelarea la
asistenţa financiară a FMI şi BIRD. Se impune subliniat faptul că
acordurile cu FMI, în esenţa lor şi în concordanţă cu statutul instituţiei,
nu constituie programe de dezvoltare a economiei, ci de ajustare a
cererii interne (a populaţiei, a firmelor şi guvernamentale), care, fiind
mai mare decât producţia internă, cauzează deficitul contului curent al
balanţei de plăţi. Adresându‐se FMI, un stat obţine finanţarea unei părţi
din deficitul extern, programat a fi în scădere rapidă în anii următori,
celălalt segment fiind reprezentat de corecţia internă, care reduce
automat soldul negativ al contului curent. Aşadar, orice program
convenit cu FMI conţine o doză de ajustare economică internă,
dimensiunea acesteia fiind determinată de amplitudinea
dezechilibrelor, ceea ce provoacă un cost social semnificativ.
Opțiunea oricărei ţări foste comuniste aflate în această situaţie,
inclusiv a României la începutul anilor 1990, era între agrearea unui
program cu FMI şi nerecurgerea la un astfel de acord. În acest ultim caz,
costul social al ajustării economice era mult mai ridicat decât în
condiţiile încheierii unui program cu FMI, deoarece deficitul se impunea
corectat prin eforturi proprii, fără sprijin financiar extern, ceea ce
genera costuri greu suportabile pentru cetăţeni şi economie. Adoptarea
programului cu FMI echivala cu menţinerea opţiunii pentru organizarea
democratică a ţării şi funcţionarea economiei de piaţă, deoarece
utilizarea politicilor protecţioniste şi a instrumentelor administrative în
scopul ajustării deficitului extern ar fi echivalat cu întoarcerea ţării din
drumul spre libertate şi valorile occidentale, care tocmai fuseseră
consfințite ca obiective ale revoluţiei. Desigur, aşa cum arată şi P.
Roman (2017), „sentimentul românilor în momentul imediat după
izbucnirea Revoluţiei Române în 1989 a fost că vor avea în continuare
653
tot ce au avut ca avantaje sociale, dar mult mai bine, dacă nu imediat,
oricum repede, neluând deloc în seamă […] că starea economiei
româneşti era, cu adevărat, extrem de gravă”. Nefiind un mesaj politic
atractiv pentru electorat, asemenea realităţi nu erau înscrise în
programele partidelor politice, acestea conţinând în plan
economico‐social numai promisiuni privind sporirea producţiei,
crearea unor noi locuri de muncă, creşterea salariilor, a pensiilor şi a
calităţii serviciilor publice. Aceste obiective reprezentau însă numai un
set de dorinţe. Putinţele, respectiv situația economică adevărată a țării,
erau relevate atunci când guvernele care s‐au succedat la conducerea
României apelau pentru finanţarea dezechilibrului extern la acorduri cu
FMI, prin care se stabileau măsuri de ajustare economică generatoare
de costuri sociale substanțiale imediate. În acelaşi sens restrictiv
acţionau şi programele de reformă susţinute de BIRD, care erau strâns
corelate cu cele ale FMI. Aşadar, cum afirma S. Brucan, românii trebuiau
să înţeleagă și să accepte că „before getting better, they have to get
worse” (înainte de a le fi mai bine, trebuie să le fie mai rău). În fapt,
realitatea a demonstrat veridicitatea acestor afirmații, întrucât costurile
economico‐sociale ale tranziţiei au fost, pentru majoritatea covârşitoare
a românilor, net superioare libertăţilor individuale dobândite ca urmare
a revoluţiei din decembrie 1989.
România a încheiat mai multe acorduri cu FMI şi BIRD, care au
asigurat o anumită finanţare externă în schimbul aplicării unor reforme
economice profunde vizând liberalizarea preţurilor, a comerțului, politica
fiscală, cea monetară, a veniturilor, privatizarea întreprinderilor şi a
băncilor de stat etc.
În cei 26 de ani ai perioadei 1990–2015, România a apelat la
sprijinul FMI în 22 de ani (85% din timp), fapt care, dincolo de mediul
financiar internaţional nefavorabil, arată o mai slabă capacitate
instituţională comparativ cu alte state foste socialiste, precum Polonia,
Cehia sau Slovacia, care au avut nevoie de acorduri cu FMI numai în
primii ani ai tranziţiei.
Referitor la privatizare, este evident faptul că aceasta se impunea a
fi realizată, deoarece, după perioada de plată integrală și în avans a
datoriei externe, majoritatea întreprinderilor româneşti erau
decapitalizate şi lipsite de tehnologii moderne, din cauza stopării
importurilor de echipamente şi utilaje în anii ’80. În acelaşi timp, multe
654
dintre pieţele tradiţionale, îndeosebi cele din spaţiul CAER, au fost

pierdute, ceea ce impunea măsuri serioase de restructurare a societăţilor
comerciale de stat. Liberalizarea economică aplicată începând cu anul
1990 a condus la creşterea puterii directorilor societăţilor comerciale de
stat, fără ca aceştia să‐şi asume răspunderi suplimentare. Acest fapt a
înrăutăţit şi mai mult situaţia financiară a întreprinderilor, inclusiv ca
efect al transferului spontan al proprietăţii de stat prin diferite metode
imorale, care treceau chiar dincolo de limita legii, către conducătorii
companiilor şi către persoane cu poziţii influente în perioada respectivă,
fenomen manifestat cu intensitate şi în alte ţări foste socialiste, cum ar fi
Polonia (Frydman et al., 1993).
Totuşi, reprezentând un proces unic în istorie, respectiv trecerea
imensei proprietăţi aparţinând tuturor cetăţenilor – care au construit‐o
pe parcursul a 45 de ani, cu eforturi uriaşe, suportând privaţiuni
materiale şi îngrădiri majore ale libertăţii – în proprietatea privată a unor
grupuri restrânse de persoane fizice române şi străine, se impunea atât
din punct de vedere economic, social, cât şi moral ca privatizarea să
genereze într‐o măsură cât mai ridicată respectarea de către noii
acționari a principiilor privind responsabilitatea față de firmă şi
disciplina financiară care constituie fundamentele economiei de piață, în
scopul asigurării unei eficienţe sporite a acestui proces, din perspectiva
interesului general al cetățenilor privind dezvoltarea economico‐socială a
României.
În fapt, distinşi experţi în geopolitică şi reprezentanţi la cel mai înalt
nivel al FMI afirmau la începutul anilor 1990 că „Occidentul, surprins de
rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost pregătit în mod
corespunzător pentru participarea la sarcina complexă a transformării
fostelor sisteme de tip sovietic; prin urmare, de‐a lungul ultimilor câţiva
ani, a acţionat improvizând în mare grabă” (Brzezinski, 1993). În realitate,
nici macroeconomia modernă şi nici istoricul FMI nu au oferit multe
orientări în această tranziţie inedită; în general, expertiza FMI consta în
sprijinirea statelor pentru depăşirea problemelor datoriei externe şi
inflaţiei, dar nu avea experienţă în proiectarea şi aplicarea schimbărilor
profunde necesare transformării economiilor de la sistemul comunist la
capitalism (Lipton, FMI). Inclusiv unii dintre principalii promotori ai
reformelor prin terapia de şoc, cum ar fi J. Sachs, care a recunoscut recent
(2018) că „a fost naiv în anii ’90 să creadă doar în puterea pieţelor de a
655
rezolva totul”, susţin că instituţiile statului au un rol‐cheie în economie, iar

cel mai bun model este acela în care statul are o intervenţie masivă în
activitatea economică. Și laureatul Nobel pentru economie Joseph Stiglitz
(2002) arată că aplicarea strategiilor extreme de reformă, de tipul terapiei
de șoc, a eșuat lamentabil, deoarece multe măsuri ale autorităților
internaționale au fost luate pe criterii ideologice sau politice.
De exemplu, de Larosière (2018) afirmă că Rusia, sfătuită în
special de economiști pentru care doctrina privatizării totale a luat locul
strategiei, s‐a angajat prea repede în programul de liberalizare, pe
fondul terapiei de șoc propovăduite de lideri precum Gaidar, Chubais și
Shokin. În lipsa evaluării și controlului necesare din partea autorităților,
liberalizarea brutală și privatizarea necontrolată au dat frâu liber
corupției, prăduirii capitalului național și formării unei clase de oligarhi,
fără niciun stimulent de a ține cont de interesul național. În aceste condiții,
economia Rusiei (cu o dependență excesivă de exporturile de petrol) se
confruntă cu o creștere redusă – ca să nu spunem stagnare – și nu a
realizat reformele structurale esențiale pentru dezvoltarea unei
societăți moderne. Astfel, privatizarea care conduce la instaurarea unor
monopoluri oligarhice nu poate fi văzută ca un succes.
În acest context extern, caracterizat prin neclarităţi şi lipsă totală de
experienţă la nivelul liderilor politici mondiali şi al instituţiilor financiare
internaţionale în gestionarea unui proces transformaţional atât de amplu
cum a fost trecerea de la economia centralizată comunistă la economia de
piață capitalistă, dimensiunile şi ritmul procesului de privatizare din
România, ca şi din celelalte ţări foste socialiste au fost lăsate totuşi în
sarcina FMI şi BIRD. În acelaşi timp, se impune menţionat că, la nivelul
ţărilor din Europa Centrală şi de Est, exista o ofertă extrem de mare de
întreprinderi destinate privatizării (150 mii de unităţi, conform Frydman
et al., 1993), unele dintre acestea fiind mai performante decât cele din
România, ca efect al retehnologizării lor, inclusiv în anii ’80, în contextul
unor premise economice interne şi externe mai favorabile în țări ca
Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria etc. De altfel, România suferea de un
anumit deficit în relaţia cu Occidentul (în anii 1990–1991, n.n.). Am
vorbit despre faptul că ţările grupului de la Visegrad, Polonia,
Cehoslovacia şi Ungaria, erau de fapt în sfera occidentală, politic
sprijinite, considerate deja aliate, în timp ce România era pe un tărâm
încă nedefinit foarte clar (Roman, 2017).
656
Se impune subliniat faptul că, în primii 14 ani ai tranziţiei, respectiv

între 1991 şi 2004, când România avea mare nevoie de fonduri pentru
restructurarea societăţilor comerciale viabile în raport cu cerinţele pieţei
libere, ţara noastră a încheiat un număr de 11 acorduri cu FMI şi BIRD,
primind efectiv o finanţare netă de numai 190 mil. euro medie anuală (în
total doar 2,6 mld. euro). În schimb, când România era deja
dezindustrializată, având o economie dominată de servicii cu o
complexitate redusă, localizate îndeosebi în domeniul comerţului, şi de
unităţi industriale slab productive, profilate îndeosebi pe fabricarea şi
asamblarea de componente auto, în condiţiile unei prezenţe substanţiale
a capitalului străin în economie, într‐o perioadă de numai trei ani, între
2009 şi 2011, România a primit o finanţare de la IFI care a însumat 5,9
mld. euro medie anuală (în total 17,8 mld. euro), respectiv de 31 de ori
mai mare decât în cei 14 ani de reformă de la începutul tranziţiei.
Asimetria de tratament din partea IFI faţă de România în cele două
perioade de o importanță crucială pentru evoluţia sa post–1989
demonstrează faptul că factorul fundamental pentru dezvoltarea unei
ţări îl constituie efortul intern bazat pe strategii economico‐sociale
eficace şi un sistem instituţional puternic, rolul FMI şi BIRD fiind numai
de furnizor al asistenței tehnice pentru modernizarea economiei şi al
unui anumit suport financiar.
Neavând o altă opţiune pentru obţinerea de fonduri externe decât
acordurile cu FMI şi BIRD care, aşa cum am arătat, au asigurat o finanţare
la cote modeste faţă de nevoile programului „3 R”, respectiv
restructurare, retehnologizare şi relansare, imaginat de distinşi
economişti la începutul anilor 1990, România a fost obligată să
privatizeze o mare parte dintre societăţile comerciale aproape în condiţii
de vânzare forţată (fire sale).
Pe parcursul acestui proces au existat abordări diferite. Astfel, în anii
1992–1996, s‐a optat, în cadrul acordurilor susţinute de IFI, pentru
privatizarea prioritară a întreprinderilor mici şi mijlocii către capitalul
autohton (prin metodele MEBO şi programul asociaţiilor salariaţilor – PAS),
în scopul asigurării condiţiilor ca angajaţii care au contribuit la crearea
proprietăţii socialiste să beneficieze de părţi adecvate din aceasta, în mod
transparent şi corelat cu forţa lor financiară, creându‐se astfel condiţii de
manifestare din partea noilor acţionari a iniţiativei private care a lipsit
întreprinderilor în perioada comunismului. De subliniat că multe dintre
657
societăţile comerciale privatizate în intervalul menţionat au avut ulterior

evoluţii pozitive, deoarece s‐au retehnologizat, inclusiv prin atragerea
unor noi acţionari, români şi străini, și‐au redimensionat forţa de muncă
potrivit condiţiilor pieței şi, ca efect, funcţionează în mod profitabil şi
astăzi. Concomitent, în intervalul de timp menţionat, inclusiv prin
programul FESAL cu Banca Mondială, s‐a început restructurarea
societăţilor comerciale viabile de importanţă strategică, prin instituirea
parteneriatului dintre stat (care asigura anumite resurse financiare şi
facilităţi fiscale) şi un grup de companii semnificative în cadrul fiecărui
sector, care, prin efort propriu, asigurau recalibrarea capacităţilor de
producţie şi adecvarea numărului de salariaţi ai întreprinderii în raport
cu exigenţele pieţei. Programul a avut rezultate bune în anul 1996, aşa
cum rezultă şi din raportul Băncii Mondiale privind evaluarea
implementării acestuia. Programul FESAL a fost revizuit în luna februarie
1997 potrivit abordării terapiei de şoc, în condițiile negocierii unui nou
Acord stand‐by cu FMI. Acordul FESAL a fost negociat, conform evaluării
Băncii Mondiale, rapid, „cu un guvern nou ales şi fără experienţă, care nu
a înţeles pe deplin amploarea angajamentelor asumate. De altfel,
programul rezultat după renegociere, care îşi propunea accelerarea
reformelor prin suplimentarea măsurilor agreate iniţial, a fost prea
ambiţios” (Banca Mondială, 1999).
Referitor la programul cu FMI, există opinii care consideră că
această instituție „s‐a repezit pe România, în 1997 impunând unei echipe
guvernamentale care nu știa de fapt pe ce lume este să facă în șapte luni
ceea ce FMI considera că, din cerințele sale, nu se făcuse în șapte ani;
culmea a fost că FMI a dat acestei guvernări (1997–2000, n.n.) mai puțin
credit financiar și deci de imagine decât a dat guvernării precedente”; ca
urmare a aplicării fie și parțiale a programului respectiv, economia a
căzut masiv, fără precedent în timp de pace, iar pentru o mare parte
dintre români, cu mult mai mare decât pe vremea guvernării anterioare,
„situația a devenit dramatică” (Șerbănescu99, 2002).
În plan politic, aplicarea reformelor radicale specifice terapiei de şoc
în perioada 1997–2000 a confirmat concepţia lui Adam Przeworski
(1991) conform căreia „preţul social este mai mare în cadrul strategiei
radicale, unde acesta este definit ca declinul cumulat al consumului pe

99 Fost ministru al Reformei în primul an al guvernării 1997–2000.
658
perioada de tranziţie şi poate fi subminată fie democraţia, fie procesul de

reformă” (în România, rezultatul alegerilor din toamna anului 2000 a
constituit un avertisment serios în acest sens).
Accelerarea privatizării începând cu anul 1997 s‐a efectuat ca
urmare a eliminării prin lege a limitei de preţ cu care se vindeau
societățile comerciale, cu obligația asumării de către cumpărători a
anumitor investiţii.
Dar, pe fondul lipsei de interes al noilor proprietari de a continua şi
dezvolta activităţile productive care se desfăşurau în societăţile
comerciale la momentul privatizării, precum şi din cauza unui mecanism
legal defectuos de verificare de către autorităţile statului a volumului şi a
calităţii investiţiilor raportate ca fiind efectuate de acţionari, la finalul
perioadei de monitorizare (cinci ani postprivatizare), numeroase
companii au fost lichidate de antreprenori, care au obţinut câştiguri
substanţiale din vânzarea utilajelor şi echipamentelor, inclusiv ca fier
vechi, precum şi prin valorificarea terenurilor fostelor firme de stat.
Ulterior, ca urmare a condiţiilor IFI, România a fost obligată să renunţe şi
la angajamentele de investiţii ale noilor acționari, urmând ca aceştia să
stabilească, fără nicio obligaţie asumată anterior, soarta firmelor la care
deveniseră proprietari.
În locul întreprinderilor socialiste dezafectate, s‐au construit
malluri, clădiri de birouri şi blocuri de locuinţe, care au o contribuţie
redusă la crearea valorii adăugate brute şi a exporturilor, provocând în
schimb importuri semnificative.
România a privatizat în 26 de ani, respectiv între 1991 şi 2016, un
număr de 8200 de societăţi comerciale şi a încasat 7,1 mld. euro,
rezultând un preț mediu de 866 mii euro/societate, respectiv 592 mii
euro/societate prin excluderea încasărilor obţinute din privatizarea BCR.
Din cele 7,1 mld. euro încasate ca efect al privatizării, în Trezoreria
Statului se mai află 2,8 mld. euro, la care se adaugă 0,7 mld. euro rate de
primit aferente împrumuturilor acordate din Trezorerie autorităţilor
locale în scopul realizării unor proiecte de mică infrastructură; restul
sumelor au fost utilizate ineficient, în cea mai mare parte pentru
finanţarea unor cheltuieli curente de natură bugetară la nivel central şi
local, aprobate prin legi speciale.
Nu s‐au realizat, în schimb, lucrări de infrastructură mare, care să
atragă noi investiţii private, aşa cum afirma la începutul tranziției teoria
privatizării şi cum impuneau realităţile din România.
659
Cauza o constituie faptul că decidenţii au optat după anul 1997,

începând cu acordurile ASAL și PSAL 1 încheiate cu BIRD, pentru aplicarea,
conform teoriei neoliberale, a principiului statului minimal, caracterizat
prin instituţii neimplicate în elaborarea şi implementarea unor politici
sectoriale eficiente şi neimpunerea unor constrângeri bugetare ferme nici
înainte, nici după privatizarea proprietăţii de stat, considerând că forţele
pieţei libere vor rezolva în mod automat aceste obiective. Totodată,
instituţiile statului minimal nu au reprezentat un factor activ în
mobilizarea şi utilizarea resurselor publice rezultate din privatizare în
scopul realizării unor proiecte naţionale cu efect multiplicator pozitiv în
economie, ci au risipit aceste fonduri atât de preţioase, rezultate din munca
timp de 45 de ani a românilor, pentru finanţarea în mod ineficient, de
multe ori la limita legii, a unor cheltuieli bugetare curente, precum şi
pentru proiecte de investiţii minore, îndeosebi la nivel local.
După privatizare, industria a fost destructurată, în prezent,
economia fiind dominată de marile corporaţii, îndeosebi cu capital străin;
capitalul autohton este localizat preponderent în sectorul IMM, iar în
cadrul acestuia, în activităţi precum cele din comerţ şi servicii care
creează VAB la cote scăzute şi susţin salarii reduse.
Investiţiile au avut o structură calitativă slabă, fiind efectuate de
către antreprenori, în cea mai mare parte, pentru satisfacerea unor
interese financiare pe termen scurt sau pentru maximizarea
oportunităţilor conjuncturale create de evoluţiile pieţei, fără o abordare
pe termen lung privind dezvoltarea unor afaceri productive, creatoare de
VAB ridicat. Astfel, în loc de investiţii în utilaje şi clădiri industriale care
să conducă la sporirea competitivităţii şi a performanţelor industriei
româneşti, să angreneze o creştere durabilă şi să creeze locuri de muncă
mai numeroase, mai stabile şi mai bine remunerate, au fost construite cu
preponderenţă clădiri de birouri, centre comerciale, supermarketuri şi
ansambluri rezidenţiale.
Modelul de afaceri al firmelor din industrie este bazat pe imitaţie
(importul de tehnologie din ţările dezvoltate), şi nu pe inovare, societățile
comerciale executând în general operaţiuni repetitive, de complexitate
redusă, care se reflectă într‐un nivel tehnologic relativ scăzut al
economiei reale.
Pornind de la o remarcă ironică a lui Schumpeter, profesorul
C. Ionete (1993) afirma că, în România, anterior anului 1989, întocmai ca
660
pe vremea perioadei primatului mijloacelor de producţie, metaforic

vorbind, se continua producţia de cratiţe, în locul produselor care să le
umple. În mod regretabil, se poate constata că, în România, după
privatizarea proprietăţii de stat, în condiţiile primatului „reţetelor
prescrise” de IFI şi ale statului minimal, nu se mai fabrică în cantităţi
suficiente nici cratiţe şi nici produsele care să le umple. România
înregistrează, prin urmare, deficit comercial atât pe segmentul maşini,
aparate şi echipamente electrice (3,1 mld. euro în anul 2017, în creştere
cu 182%, de la 1,1 mld. euro în 1995), cât şi la categoria produse
agroalimentare (deficit de 1 miliard euro în 2017, în adâncire cu 233%
faţă de 0,3 mld. euro în anul 1995). Mai mult, dacă nu se ia în calcul grupa
de produse ale regnului vegetal (cereale) la care România înregistrează
surplus, se constată că deficitul comercial cu produse agroalimentare
este de 2,1 mld. euro în 2017 (comparativ cu un nivel de 0,3 mld. euro în
anul 1995, ceea ce corespunde unei deteriorări de aproape 7 ori a
soldului la această subgrupă de mărfuri).
Performanţele relativ scăzute ale industriei autohtone se reflectă
în capacitatea insuficientă a acesteia de a acoperi cererea internă de
bunuri. În anul 2017, pe fondul celui mai înalt ritm de creştere
economică din ultimii ani, deficitul balanţei comerciale a bunurilor s‐a
adâncit accelerat faţă de anul precedent (cu circa 30%, respectiv un
plus de 2,7 mld. euro), ajungând la 12 mld. euro, respectiv un nivel
aproape dublu faţă de anul 2013.
Mai mult, analizând situația exporturilor, se constată că, în anul
2017, doar nouă producători din industria alimentară și a băuturilor se
regăseau în primii 500 de exportatori ai țării, iar dintre aceștia, numai
două companii au acționariat românesc. Industria alimentară este, de
altfel, una dintre cele mai slab reprezentate industrii în ierarhia
vânzărilor internaționale. În schimb, printre cei mai importanți 100 de
exportatori se află şapte companii care comercializează cereale. Aceasta
arată că exporturile României sunt concentrate la nivelul materiilor
prime pentru industria alimentară și într‐o măsură foarte scăzută la
nivelul produselor cu valoare adăugată. Astfel, exporturile de alimente și
băuturi cumulează numai 1,7 mld. euro, de 2,4 ori mai puțin față de
exporturile de produse agricole (de 4 mld. euro). Pe de altă parte,
importurile de produse alimentare sunt de circa 3 ori mai mari decât
exporturile, ceea ce demonstrează lipsa de competitivitate a
661
producătorilor români, cauzată de numărul insuficient și forța slabă a

fabricilor, care determină uneori chiar imposibilitatea supraviețuirii pe
piața locală. România a ajuns o piață de desfacere, consumul în multe
sectoare din industria alimentară fiind acoperit majoritar din importuri
(Ziarul financiar, 2018a).
Deficitul masiv al balanţei bunurilor este compensat într‐o
oarecare măsură de surplusul înregistrat de balanţa serviciilor. În
structură, se constată însă că excedentul balanţei serviciilor este
determinat preponderent de activităţi care presupun un nivel redus de
cunoaştere şi, implicit, creează VAB modest. Astfel, serviciile de
prelucrare a bunurilor aflate în proprietatea terţilor (activităţi în lohn)
şi cele de transport generează 80% din surplusul înregistrat de balanţa
serviciilor în anul 2017.
În aceste condiţii care au condus la acutizarea problemei lipsei
locurilor de muncă, fenomenul migraţiei a avut o amploare mult mai
ridicată în România comparativ cu alte state foste comuniste din regiune.
Până în prezent, circa 3,4 mil. de români (38% din populaţia activă
autohtonă) au părăsit ţara pentru a munci în străinătate.
Deşi teoria susţinea că privatizarea aduce automat cu sine disciplină
de plăţi în economie şi bunăstare în societate, aceste teze au fost
infirmate de realităţile din România. Indisciplina de plăţi din economie
are în prezent un caracter cronic, fiind localizată preponderent în
sectorul privat (pierderi şi arierate foarte mari, situate în ultimii ani la
nivelul înregistrat de firmele de stat în anii 1994–2000, aspect negativ la
care se adaugă decapitalizarea accentuată a societăţilor comerciale cu
capital privat).
Deşi sectorul privat este puternic majoritar în formarea PIB, statul
nu a reuşit după 1989, prin legile adoptate şi instituţiile pe care le
administrează, să înlocuiască disciplina de plan din comunism cu
disciplina de piaţă care caracterizează economia capitalistă.
Nici FMI şi BIRD nu sunt exigente în acest sens, condiţiile
solicitate prin acordurile negociate cu România până în 2004 fiind
mult mai severe în impunerea disciplinei financiare în sectorul de stat
comparativ cu abordarea mult mai laxă adoptată în ultimii ani faţă de
indisciplina financiară cronică manifestată în sectorul privat.
Comportamentul distorsionat al antreprenorilor în ceea ce priveşte
662
respectarea disciplinei de plăţi provoacă slaba capitalizare a

societăţilor comerciale cu capital privat.
Deşi fenomenul subcapitalizării se manifesta în mod acut şi înainte
de anul 1989, întreprinderile de stat au suportat, în primăvara anului
1990, un adevărat şoc financiar. Ne referim la restituirea părţilor sociale
cu care salariaţii participaseră la creşterea fondurilor circulante ale
întreprinderii la care lucrau şi, implicit, la majorarea fondului de
dezvoltare a ţării. Ca urmare a presiunii sociale, au fost restituite
cetăţenilor 27 mld. lei, valoare importantă raportată la resursele
întreprinderilor, deoarece reprezenta, ca reper, circa 14% din
economisirea populaţiei plasată la CEC la finele anului 1989. În lipsa
mărfurilor disponibile pe piaţă, sumele respective s‐au reflectat în
creşterea inflaţiei şi în deprecierea cursului leului (Roman, 2018).
Revenind în actualitate, se constată că, în România, acumularea
capitalului se situează la un nivel scăzut, inclusiv după privatizarea
proprietăţii de stat. Teoria economică fundamentează corect principiul
conform căruia interesul personal care stă la baza proprietăţii private
determină obţinerea de profituri consistente an de an, din care cea mai
mare parte se reinvestește şi generează acumularea robustă a capitalului,
constituind o premisă solidă pentru sporirea productivităţii şi a
competitivităţii firmelor. În România, contrar teoriei, procesul de
acumulare a capitalului propriu a avut o intensitate slabă, deoarece
investitorii au optat, pe de o parte, pentru investiţii minime de surse
stabile sub forma aporturilor de capital și a creșterii rezervelor
companiilor, iar pe de altă parte, au scos sume substanţiale de bani din
firme atât sub forma legală a dividendelor, cât şi prin practici situate la
limita legii sau chiar dincolo de aceasta, respectiv apelul la „optimizări
fiscale” şi raportarea de pierderi.
Companiile din România sunt listate într‐o foarte mică proporţie la
BVB. Prezenţa la bursă reprezintă deschiderea acţionarilor către alţi
investitori, creşterea capitalizării, îmbunătăţirea guvernanţei corporative,
transparenţa activităţii, precum şi asumarea responsabilităţii şi riscului
pentru banii investiţi în afacere. În România însă, opţiunea
antreprenorilor constă în limitarea în cât mai mare măsură a răspunderii
faţă de creditori (98% din totalul societăţilor comerciale sunt organizate
sub forma societăţilor cu răspundere limitată, responsabilitatea
acţionarilor fiind atrasă numai pentru capitalul investit de minimum
663
44 euro) şi asumarea riscului pentru sume investite la un nivel cât mai

redus, ceea ce determină numărul foarte scăzut de firme listate pe piaţa
de capital. Mai mult, printre cele mai importante companii listate la
bursă, nu se numără firme cu capital privat, cum ar fi normal într‐o
economie de piață funcțională, ci societăţi de stat. Iar în ceea ce priveşte
firmele private, majoritatea covârşitoare a acestora au la origine foste
întreprinderi socialiste de stat. Finanţarea activităţii companiilor private
se face, în schimb, preponderent pe seama creditorilor, fie în mod
transparent de către bănci – ale căror standarde de creditare se impun a
fi foarte prudente faţă de situaţia financiară a celei mai mari părţi a
firmelor din România –, fie pe seama creditului comercial sălbatic de la
furnizori şi a arieratelor către bugetul statului, în condiţiile în care
administraţia fiscală se dovedeşte ineficientă în colectarea veniturilor.
Ca efect al unei tranziţii mai eficiente în privinţa politicilor
macroeconomice şi a privatizării, a reformelor structurale în general,
Polonia şi Ungaria înregistrează excedente comerciale semnificative în
relaţiile cu România. Soldul negativ al balanţei comerciale a României
faţă de Polonia s‐a deteriorat în ultimii 25 de ani cu 1,8 mld. euro, iar
deficitul comercial în raport cu Ungaria s‐a înrăutăţit cu 2 mld. euro.
La 27 de ani de la căderea comunismului, România prezintă
performanţe economice mai slabe decât Cehia, Polonia şi Ungaria. În
această perioadă, ţara noastră a obţinut un spor mai redus al PIB pe
locuitor, ceea ce provoacă decalaje însemnate privind PIB pe locuitor
comparativ cu statele menţionate.
În România, privatizarea şi restructurarea societăţilor comerciale au
condus la reducerea VAB realizat în industrie, în timp ce, în Cehia,
Polonia şi Ungaria, aceasta a crescut. Contracţia puternică a industriei în
România a fost numai parţial compensată prin dezvoltarea rapidă a
serviciilor. Examinând evoluţia situaţiei din România, Polonia, Cehia şi
Ungaria sub aspectul ocupării forţei de muncă şi al numărului total de
salariaţi, respectiv al celor din sectoarele industrie şi servicii, se constată
că, în România, atât efectivul de salariaţi, cât şi gradul de ocupare a forţei
de muncă au scăzut. De asemenea, în anul 2016, sectorul servicii nu a
reuşit să absoarbă decât 73% (–300 mii de persoane) din forţa de muncă
disponibilizată în cadrul privatizării şi restructurării industriei
româneşti. De remarcat faptul că Polonia, Cehia şi Ungaria prezintă la toţi
aceşti parametri privind ocuparea forței de muncă performanţe mai bune
în anul 2016 faţă de 1995, îndeosebi în sectorul industrial.
664
Examinând rezultatele economico‐sociale de ansamblu ale

procesului de privatizare desfăşurat în România comparativ cu
promisiunile instituţiilor financiare internaţionale şi ale decidenţilor
interni, respectiv cu aşteptările cetăţenilor, precum şi cu performanţele
din fostele ţări comuniste din regiune, ne exprimăm opinia că, în ţara
noastră, privatizarea, dacă nu a fost un eşec, în mod sigur a reprezentat o
nereuşită, cu excepţia câtorva domenii unde fostele întreprinderi
socialiste au fost redimensionate, retehnologizate şi capitalizate de către
noii acţionari, îndeosebi străini, funcţionând în prezent în condiţiile
exigenţelor economiei de piaţă, dintre care menţionăm cele mai
semnificative subramuri: fabricarea autoturismelor, construcţia de
vagoane de călători, câteva combinate din industria siderurgică şi a
aluminiului, unele segmente ale industriei de produse electrocasnice,
câteva sortimente cu prelucrare redusă din industria materialelor de
construcţii, precum şi sectorul financiar.
Raportat la constatările de mai sus, considerăm că, pentru
valorificarea resurselor naturale, financiare şi a potenţialului uman de
care dispune în prezent România, se impun acţiuni eficace pentru
îmbinarea virtuţilor pieţei libere cu guvernanţa pragmatică a statului.
Dezvoltarea pe termen lung a ţării necesită reconsiderarea rolului
statului, inclusiv din postura de a sprijini cu resursele sale sectorul
antreprenorial. Exemple de succes ale unei asemenea opţiuni sunt
reprezentate de participarea statului la crearea Silicon Valley în SUA,
precum şi a puternicului sector industrial din Coreea de Sud, Germania,
Israel etc.
Se impune a fi clădit un stat eficace, flexibil, prin renunţarea la
principiul statului minimal care îşi abandonează cetăţenii, dar totodată
cu evitarea unui stat greoi, excesiv de birocratic.
Raportat la starea actuală a economiei româneşti, statul este
îndreptăţit şi obligat să participe la înfiinţarea de societăţi comerciale în
parteneriat cu capitalul privat, îndeosebi autohton. Apreciem că
orientarea prioritară a acestor societăţi este necesar a fi concentrată
asupra sectoarelor care pot substitui în mod competitiv importurile,
pentru recâştigarea pieţei interne şi, treptat, pătrunderea pe piaţa
exporturilor. În acest context, Socol (2018), arată importanța
programării economice orientative, și nu imperative, precum și a
politicilor sectoriale ca pârghii strategice de identificare a resurselor și
665
prioritizare a destinației utilizării acestora, aceste soluții fiind aplicate

în multe dintre țările dezvoltate ale lumii.
În România, instrumentul principal de acţiune în acest sens se
impune a fi reprezentat de Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii
(FSDI), organizat și administrat conform standardelor europene în
domeniu. Apreciem că înfiinţarea acestei entităţi, în principal prin
utilizarea veniturilor provenite din privatizare, aflate în Trezoreria
statului, este consistentă cu principiul funcţionării unui fond suveran
care are ca obiectiv distribuirea echilibrată între generaţii a profiturilor
realizate de o asemenea societate comercială. Aceasta, deoarece sursa
de constituire a fondului este reprezentată de încasările rămase din
privatizarea proprietăţii de stat construite în cei 45 de ani de comunism
de milioane de cetăţeni români. Or, dacă cea mai mare parte din
încasările obţinute ca efect al privatizării au fost irosite, în condițiile
funcționării statului minimal, pentru finanţarea unor cheltuieli bugetare
uzuale, iar dacă rezultatul privatizării îl constituie, pe baza absolutizării
rolului pieței, o economie dezindustrializată, în care serviciile cu
complexitate redusă sunt dominante, este firesc ca statul să se implice
prin utilizarea disponibilităţilor băneşti obţinute din privatizare în
scopul reindustrializării ţării. Instrumentul este reprezentat de FSDI,
prin utilizarea căruia sunt create premisele pentru diminuarea
importurilor, creșterea exporturilor, crearea unor locuri de muncă mai
stabile, cu o calificare mai înaltă şi cu o salarizare mai ridicată.
Dividendele distribuite din profitul net al fondului urmează a fi
repartizate an de an cetăţenilor României, în succesiunea generaţiilor.
Totodată, ținând seama de riscurile pentru populație provenite din
caracterul imprevizibil al condițiilor climaterice și seismice, considerăm
că se impune ca, în cadrul FSDI, să existe un sector finanțat din sursele
acestui fond destinat constituirii rezervelor naționale pentru produse
strategice din perspectiva siguranței cetățenilor. Respectând, în
funcţionarea acestui fond, cele mai bune practici europene în domeniu,
se creează condiţiile ca tot mai mulţi cetăţeni să resimtă beneficiile
economiei de piaţă, ceea ce contribuie la creşterea coeziunii sociale şi a
încrederii în democraţie.

666

Bibliografie – capitolele 4–6
Capitolul 4
[1] AMECO, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/e
conomy_finance/ameco/user/serie/SelectSerie.cfm
[2] Aslund A. (2010) [2007], Cum s‐a construit capitalismul, Editura
Tipo Moldova, Iași.
[3] Banca Centrală Europeană (2017), Stocktake of national
supervisory practices and legal frameworks related to NPLs, iunie.
[4] Banca Naţională a României (2017), Raport asupra stabilității
financiare, decembrie, anul II, nr. 4.
[5] Banca Naţională a României, Rapoartele anuale 2014–2015,
www.bnro.ro
[6] Basel Committee on Banking Supervision (2015), Second
consultative document. Standards revisions to the standardised
approach for credit risk, Basel.
[7] Comisia Europeană (2012), Scoreboard for the surveillance of
macroeconomic imbalance, Occasional Papers, No. 92, februarie.
[8] Coșea M. (1995), Jurnal în tranziție, Editura Expert, București.
[9] EUROSTAT, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.e
u/eurostat
[10] Eyal G., Szelényi I., Townsley E. (2001) [1998], Capitalism fără
capitaliști: noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura
Omega, București.
[11] Fondul Monetar Internaţional (2009), Balance of Payments and
International Investment Position Manual, 6th edition.
[12] Georgescu F. (2011), Contribuţia politicii prudenţiale a BNR în
cadrul mixului de politici economice, Caiete de studii BNR, nr. 29.
[13] Georgescu F. (2016), National Bank of Romania’s experience in
dealing with the NPLs challenge, Prezentare susţinută în cadrul
667
seminarului regional BNR‐CE‐FMI privind rezoluţia creditelor

neperformante, București.
[14] Georgescu F. (2017), Capitalul bancar în România – între factor de
dezvoltare și sursă de dezechilibru, Prezentare susţinută la
Institutul Naţional de Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”,
Academia Română, 30 martie.
[15] Lane P.R., Milesi‐Ferretti G. (2017), International financial
integration in the aftermath of the financial crisis, IMF Working
Paper, No. 17/115.
[16] Lazea V. (Coord.) (2017), Intermedierea financiară: probleme și
posibile soluţii, Caiete de studii BNR, nr. 48.
[17] Matolcsy G. (2015), Economic Balance and Growth. Consolidation
and stabilisation in Hungary 2010–2014, Book Series of the Magyar
Nemzeti Bank, Veszprem.
[18] McKinsey Global Institute (2017), The new dynamics of financial
globalization, august.
[19] Neagu F. (2015), Rolul băncilor din România în generarea de
creștere economică, Opinii BNR, 15 iunie.
[20] Neagu F. (2018), Ce sector bancar ne dorim?, Opinii BNR, 26
martie.
[21] Pîrvu D. (2018), Influența investițiilor străine directe asupra
contului curent, BNR.
[22] Raiffeisen Research (2017), CEE Banking sector report, Viena.
[23] Standard & Poor’s (2015), Financial literacy around the world:
Insights from the Standard & Poor’s rating services Global Financial
Literacy Survey, Washington.
[24] Tinbergen J. (1952), On the Theory of Economic Policy, 2nd edition,
North‐Holland Publishing Company, Amsterdam.
[25] UNCTAD (2017), World Investment Report 2017, Geneva.
[26] Voinea L. (2009), Sfârşitul economiei iluziei: criză şi anticriză – o
abordare heterodoxă, Editura Publica, Bucureşti.
Capitolul 5
[1] Akerlof G.A., Shiller R.J. (2010) [2009], Spirite animale: despre felul
în care psihologia umană influenţează economia şi ce înseamnă
asta pentru capitalismul global, Editura Publica, București.
668
Bibliografie

[2] Akerlof G.A., Shiller R.J. (2016) [2015], La pescuit de fraieri:

economia manipulării şi a înşelăciunii, Editura Publica, București.
[3] AMECO, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/eco
nomy_finance/ameco/user/serie/SelectSerie.cfm
[4] Buchanan J.M., Tullock G. (2010) [1962], Calculul consimţământului:
fundamente logice ale democraţiei constituţionale, Editura Publica,
București.
[5] Buffet W. (2011), There’s been class warfare for the last 20 years,
and my class has won, Washington Post, 30 septembrie.
[6] Bullard J. (2014), Income Inequality and Monetary Policy: A
Framework with Answers to Three Questions, EconPapers 235,
Speech Federal Reserve Bank of St. Louis, online, disponibil la:
https://www.stlouisfed.org/from‐the‐president/speeches‐and‐
presentations/2014/income‐inequality‐and‐monetary‐policy
[7] Carney M. (2014), Inclusive capitalism, at the Conference on
Inclusive Capitalism, 27 mai, Londra, online, disponibil la:
https://www.bis.org/review/r140528b.pdf
[8] Ciucur D., Popescu C., Popescu I., Popescu Fundulea A. (2003),
Fundamente ale planificării strategice, Editura Economică,
Bucureşti.
[9] Constancio V. (2017), Inequality and macroeconomic policies,
Intervention at the Annual Congress of the European Economic
Association, Lisabona, 22 august, online, disponibil la:
https://www.ecb.europa.eu/press/key/date/2017/html/ecb.sp1
70822.en.html
[10] Curtea de Conturi a României (2017), Raportul public pe anul 2016,
decembrie.
[11] Dabla‐Norris E., Kochhar K., Suphaphiphat N., Ricka F., Tsounta E.
(2015), Causes and Consequences of Income Inequality: A Global
Perspective, IMF Staff Discussion Note SND 15/13, iunie.
[12] DIGI24 (2018), Emisiunea România furată, 22 aprilie.
[13] Draghi M. (2016), Stability, Equity and Monetary Policy, 2nd DIW
Europe Lecture, German Institute for Economic Research (DIW),
Berlin, 25 octombrie, online, disponibil la: https://www.ecb.europ
a.eu/press/key/date/2016/html/sp161025.en.html
[14] Drahokoupil J., Piasna A. (2017), What drives wage gaps in
Europe?, European Trade Union Institute, Working Paper 2017.04.
669
[15] Dumitru I. (2012), Compactul fiscal european. Implicații asupra

României, februarie.
[16] Ene E. (1919), Dreptatea fiscală și impozitul progresiv pe venit,
Analele statistice și economice, An 2, nr. 11, p. 7–10.
[17] EUROSTAT (2010), European System of Accounts 2010 (ESA 2010).
[18] EUROSTAT (2017), Material and social deprivation, 12 decembrie.
[19] EUROSTAT, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/
eurostat
[20] Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare (2016), Buletin Info.
[21] Galbraith J.K. (2016), Despre inegalitate: teoria inegalităţii
economice pe înţelesul tuturor, Editura Publica, București.
[22] Georgescu F. (2015a), Disciplina financiară şi stabilitatea
financiară, Prezentare susţinută la evenimentul „Mugur Isărescu şi
invitaţii săi”, 24 iulie.
[23] Georgescu F. (2015b), Capitalul în România anului 2015, Academia
de Studii Economice, Bucureşti, 24 noiembrie.
[24] Georgescu F. (2015c), Growth, ageing and income distribution in
Romania, Prezentare susținută la reuniunea IMF‐World Bank
Constituency, Sofia, 29–31 mai.
[25] Georgescu F. (2017a), Relația dintre factorii capital și muncă – expresie
a relației eficiență‐echitate, Prezentare susținută la Institutul
Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, 27 aprilie.
[26] Georgescu F. (2017b), Conținutul și calitatea politicii fiscale – în
pas cu evoluția și obiectivele societății românești, online, disponibil
la: www.opiniibnr.ro
[27] Georgescu F., Voinea L., Gherghina Gh. (2016), Finanțele și
moneda, în cadrul volumului III al colecției „Strategia de
dezvoltare a României în următorii 20 de ani”, Editura Academiei
Române, București.
[28] Guga Ş. (2016), Munca atipică în România de la izbucnirea crizei. O
perspectivă de ansamblu, The Swiss Romanian Cooperation
Programme, Editura Next Publishing, București.
[29] Institutul Economic Molinari (2017), The Tax Burden of Typical
Workers in the EU 28–2017, Paris‐Bruxelles.
[30] Ipsos Global Advisor (2018), Attitudes towards socialist ideals in
the 21st century, Paris.
670
Bibliografie

[31] Isărescu M. (2010), Măsurarea caracterului anticiclic al politicii

fiscale, Disertaţie susţinută cu ocazia decernării titlului de Doctor
Honoris Causa, Universitatea din Oradea, 11 noiembrie.
[32] Jessua C., Labrousse C., Vitry D., Gaumont D. (2006), Dicţionar de
știinţe economice, Editura Arc, Chișinău.
[33] King M. (1995), Commentary: Monetary Policy Implications of
Greater Fiscal Discipline, Federal Reserve Bank of Kansas City,
p. 171–183.
[34] Lagarde C. (2015), Lifting the small boats, Address at Grandes
Conferences Catholiques, Brussels, 17 iunie.
[35] Mariţiu S. (2006), Din istoria monetară a României, BNR.
[36] Marshall A. (1920), Principles of Economics, 8th edition, Palgrave
Macmillan, Londra.
[37] Medina L., Schneider F. (2018), Shadow Economies Around the
World: What Did We Learn over the Last 20 Years?, IMF Working
Paper, No. 17.
[38] Mersch Y. (2014), Monetary policy and economic inequality, speech
at Corporate Credit Conference, Zurich, 17 octombrie, online,
disponibil la: https://www.ecb.europa.eu/press/key/date/2014
/html/sp141017_1.en.html
[39] Mișa I. (2018a), Ionuţ Mişa, noul şef al ANAF: Marii contribuabili au
o pondere în taxe de doar 43% în România, faţă de 75% în
Germania şi Franţa. Facem un departament centralizat de analiză
de risc şi ne vom îndrepta atenţia în primul rând către aceştia,
Ziarul financiar, 10 aprilie.
[40] Mișa I. (2018b), Ministrul Finanțelor spune că modernizarea ANAF
s‐a făcut doar pe hârtie, România liberă, 23 ianuarie.
[41] Novokmet F., Piketty T., Yang L., Zucman G. (2018), From
communism to capitalism: private versus public property and
inequality in China and Russia, Wealth and Income Database
Working Paper Series, No. 2018/2.
[42] Piketty T. (2015) [2013], Capitalul în secolul XXI, Editura Litera,
București.
[43] Piketty T. (2016a), Chronicles on Our Troubled Times, Penguin
Random House.
[44] Piketty T. (2016b), Why save the bankers?, online, disponibil la:
https://www.amazon.com/Why‐Save‐Bankers‐Economic‐Political
ebook/dp/B011H56N7A
671
[45] Reuters (2017), Europe's inequality highly destabilising, ECB's

Draghi says, 26 iunie, online, disponibil la: https://www.reuters.
com/article/ecb‐policy‐draghi/europes‐inequality‐highly‐
destabilising‐ecbs‐draghi‐says‐idUSL3N1JN44D
[46] Sen A.K. (2004) [1999], Dezvoltarea ca libertate, Editura
Economică, București.
[47] Slăvescu V. (1936), Din amintirile unui ministru de finanţe, București.
[48] Stiglitz J.E. (2013), Preţul inegalităţii: cum societatea divizată din
ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, Editura Publica, București.
[49] Stiglitz J.E. (2015), Marea divizare: societăţile inegale şi ce putem
face în privinţa lor, Editura Publica, București.
[50] Timmer H. (2018), Banca Mondială, după 20 de ani de reforme sub
ghidajul său: Satele sunt goale, tinerii pleacă din țară. Măriți taxele
și investiți în educație și sănătate să‐i rețineți în România, Ziarul
financiar, 22 octombrie.
[51] Văcărel I. (Coord.), Bercea F. (Coord.), Georgescu F., Voinea L.,
Dumitru I., Gherghina G. (2018), Sistemul bugetar și fiscalitatea,
volumul 11 din seria ,,Civilizația românească”, Editura Academiei
Române, București, în curs de apariție.
[52] Voinea L., Lovin H., Cojocaru A. (2018), The impact of inequality on
the transmission of monetary policy, Journal of International
Money and Finance, Vol. 85, Issue C, p. 236–250.
[53] Voinea L., Mihăescu F. (2009), The impact of flat tax reform on
inequality. The case of Romania, Romanian Journal of Economic
Forecasting, Vol. 12, Issue 4, București.
[54] Zamfir C. (2015), Spre o nouă teorie a tranziției, în I. Stănescu,
C. Zamfir (Coord.), România la răscruce: opţiuni pentru viitor,
Editura Pro Universitaria, București, p. 15–43.
[55] Ziarul financiar (2018), Tabloul pieţei muncii la S1/2018, 14 august.
Capitolul 6
[1] Acordurile de împrumut ale României cu Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
[2] Acordurile de împrumut ale României cu Fondul Monetar
Internaţional (martie 1991, mai 1992, aprilie 1994, aprilie 1997, iulie
1999, noiembrie 2001, iulie 2004, aprilie 2009, martie 2011, iunie
2013).
672
Bibliografie

[3] AMECO, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/

economy_finance/ameco/user/serie/SelectSerie.cfm
[4] Andrei T. (2018), Industria românească după 1990, Prezentare în
cadrul Conferinței „Reindustrializarea României. Dezbatere
națională dedicată Centenarului Marii Uniri”, organizată de
Academia Română, 21 martie.
[5] Aslund A. (1995), How Russia Became a Market Economy,
Brookings Institution, Washington, DC.
[6] Aslund A. (2010) [2007], Cum s‐a construit capitalismul, Editura
Tipo Moldova, Iași.
[7] Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (2017), Cross
Regional Dormant Accounts Study.
[8] Banca Mondială (1999), Report 19340. Implementation Completion
Report. Loan 3975–0, 1, 2‐RO, online, disponibil la:
http://documents.worldbank.org/curated/en/9332314682934686
99/text/multi‐page.txt
[9] Boshyk Y. (1993), Emerging Economies, Emerging Hopes, The
Emerging Markets Report 1993, World Economic Forum și IMD.
[10] Brzezinski Z. (1993), The Great Transformation, The National
Interest, No. 33, Fall.
[11] Bursa de Valori București – BVB (2018), Beneficiile listării, online,
disponibil la: http://www.bvb.ro/ForCompanies/WhyBvb/Listing
Benefits
[12] Coșea M. (1995), Jurnal în tranziție, Editura Expert, București.
[13] Curtea de Conturi a României, Rapoarte de activitate ale Curţii de
Conturi a României (2009–2016).
[14] Curtea de Conturi a României, Raportul public pe anii 2009–2016.
[15] Dăianu D. (1996), Transformarea ca proces real, Editura IRLI,
București.
[16] Diamond L. (1999), Developing Democracy: Towards Consolidation,
John Hopkins University Press, Baltimore, MD.
[17] Dinu M. (2000), Economie contemporană. Ce este tranziţia?,
Editura Economică, București.
[18] Djankov S., Murrell P. (2002), Enterprise Restructuring in
Transition: A Quantitative Survey, Journal of Economic Literature,
Vol. 40, No. 3, p. 739–792.
673
[19] Dobrescu E. (2002), Tranziția în România. Abordări econometrice,

[20] Dobrescu E., Postolache T. (1990), Consemnări economice, Editura
Academiei Române, București.
[21] EUROSTAT, Bază de date online, disponibilă la: http://ec.europa.eu/
eurostat
[22] Eyal G., Szelényi I., Townsley E. (2001) [1998], Capitalism fără
capitaliști: noua elită conducătoare din Europa de Est, Editura
Omega, București.
[23] Feffer J. (2017), Aftershock: A Journey into Eastern Europe’s Broken
Dreams, Zed Books Ltd., Londra.
[24] Fondul Monetar Internațional (2014), 25 Years of Transition
Post‐Communist Europe and the IMF, Regional Economic Issues,
Special Report, octombrie.
[25] Frangopol P. (2018), Industria petrolului, petrochimiei şi chimiei în
perioada industrializării României, Prezentare în cadrul conferinței
„Reindustrializarea României. Dezbatere națională dedicată
Centenarului Marii Uniri”, organizată de Academia Română, 21 martie.
[26] Frydman R., Rapaczynski A., Earle J. (1993), The Privatization
Process in Central Europe, Central European University Press.
[27] Georgescu F. (1989), Capacitatea de plată – necesitate obiectivă a
echilibrului monetar al unităţilor economice, teză de doctorat,
Academia de Studii Economice, București.
[28] Georgescu F. (1992), Raport cuprinzând constatări şi concluzii
reieşite din acţiunea privind analiza blocajului financiar şi a
cauzelor acestuia la agenţi economici cu capital integral de stat,
Ministerul Economiei şi Finanţelor (analizat în şedinţa Guvernului
României din 22 octombrie).
[29] Georgescu F. (2002), Starea economico‐socială a României în anul
2000, Editura Expert, București.
[30] Georgescu F. (2017), Privatizarea – pârghie de capitalizare şi
creştere a competitivităţii sau sursă de vulnerabilitate a economiei
româneşti?, Prezentare susţinută la Institutul Naţional de
Cercetări Economice „Costin C. Kiriţescu”, mai.
[31] Gitman L.J. (1991), Principles of Managerial Finance, Harper
Collins Publishers, New York.
[32] Gomulka W. (1989), Shock needed for Polish economy, The
Guardian, 19 august.
674
Bibliografie

[33] Hayek F. (1994) [1944], Road to Serfdom, University of Chicago

Press, Chicago.
[34] Hellman J. (1998), Winners Take All: The Politics of Partial Reform
in Postcommunist Transitions, World Politics, Vol. 50, No. 2,
p. 203–234.
[35] Higgins R.C. (1992), Analysis for Financial Management, 3rd
edition, Business One Irwin.
[36] Institutul Naţional de Statistică (2016), Ancheta forţei de muncă în
gospodării (AMIGO).
[37] Ionete C. (1993), Criza de sistem a economiei de comandă şi etapa
sa explozivă, Editura Expert, București.
[38] Isărescu M. (2009), Contribuţii teoretice şi practice în domeniul
politicilor monetare şi bancare, Editura Academiei Române,
București.
[39] Isărescu M. (2013), Cicluri economice, Disertație susținută cu
ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, Universitatea
Politehnica București, 18 octombrie.
[40] Klein N. (2008) [2007], Doctrina șocului. Nașterea capitalismului
dezastrelor, Editura Vellant, București.
[41] Kornai J. (1990), The Road to a Free Economy. Shifting from a
Socialist System: The Example of Hungary, Norton, New York.
[42] Kornai J. (1992), The Postsocialist transition of the State:
Reflections in Light of Hungarian Fiscal Problems, American
Economic Review, Vol. 82, No. 2, p. 1–21.
[43] Kregel J., Matzner E., Grabher G. (1995) [1992], Şocul pieţei,
[44] Larosière J. de (2018), 50 Years of Financial Crises, Odile Jacob,
Paris.
[45] Lipton D., Sachs J. (1990), Creating a Market Economy in Eastern
Europe: The Case of Poland, Brooking Papers on Economic Activity,
Vol. 21, Issue 1, p. 75–148.
[46] Moses A. (2018), Bucharest Diary: An American Ambassador’s
Journey, Brookings Institution Press.
[47] North D. (1994), Economic Performance through Time, American
Economic Review, Vol. 84, Issue 3, p. 359–368.
675
[48] Novokmet F., Piketty T., Zucman G. (2017), From soviets to

oligarchs: Inequality and property in Russia 1905‐2016, Wealth and
Income Database, Working Paper Series, No. 2017/09.
[49] Pasti V. (2006), Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iași.
[50] Popescu D.D., Ciora C. (2015), The second wave of restructuring in
Romania. A change of paradigm, Procedia Economics and Finance,
Elsevier.
[51] Przeworski A. (1991), Democracy and the Market: Political and
Economic Reforms in Eastern Europe and Latin America,
Cambridge University Press, Cambridge.
[52] Roaf J., Atoyan R., Joshi B., Krogulski K., IMF Staff Team (2014),
25 Years of Transition Post‐Comunist Europe and the IMF,
International Monetary Fund.
[53] Roman P. (2017), Despre pasiune în vremuri de libertate, Editura
Cartea Românească, București.
[54] Roşca T., Ciobanu D., Opriţescu M. (1987), Creditul şi dobânda în
mecanismul economico‐financiar, Editura Scrisul Românesc,
Craiova.
[55] Sachs J. (2018), Discurs în cadrul conferinței susținute la ASE
București, 8 martie.
[56] Schumacher E.F. (1973), Small is beautiful: a study of economics as
if people mattered, Blond and Briggs Ltd., Londra.
[57] Stiglitz J.E. (2003) [2002], Globalizarea. Speranțe și deziluzii,
[58] Șerbănescu I. (2002), România sub tirania cifrelor mici, Editura
Universal Dalsi, București.
[59] Socol C. (2018), De ce programare economică? De ce strategia
România 2040? Plus experienţa altor ţări, Adevărul, 23 aprilie.
[60] Vasilescu E., Georgescu F. (1986), Consideraţii privind creşterea
eficienţei promovării progresului tehnic în contextul perfecţionării
mecanismului economic, Revista economică, nr. 29, iulie.
[61] Văcărel I., Bercea F., Georgescu F., Voinea L., Dumitru I., Gherghina
Gh. (2018), Sistemul bugetar şi fiscalitatea, în cadrul volumului
Economia României (1918–2018), Editura Academiei Române,
București.
[62] Văcăroiu, N. (1998), Jocuri de interes, Editura Intact, București.
676
Bibliografie

[63] Voinea L. (2007), Has CEFTA been a training ground for EU

accession? The case of Romania, International Journal of Trade and
Global Markets, Vol. 1, No. 1, p. 53–68.
[64] Ziarul Bursa (2017), Curtea de arbitraj de la Paris a decis: "Enel
trebuie să plătească României 401 mil. de euro", 14 februarie.
[65] Ziarul financiar (2018a), Exportăm grâu, porumb şi oi, nu produse cu
valoare adăugată. Doar nouă fabrici de alimente şi băuturi sunt în top
500 exportatori din România, 5 aprilie.
[66] Ziarul financiar (2018b), Proiecte de 1 mld. euro: peste 300 de
hectare din fostele fabrici ale Bucureştiului aşteaptă investitori, 26
ianuarie.
[67] Ziarul financiar (2018c), Trei sferturi din fostele platforme
industriale deja valorificate imobiliar s‐au transformat în proiecte
de retail, 18 ianuarie.

677

Volumul 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Volumul 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Copyright © Editura Academiei Române şi autorul, 2018.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor: Mihaela MARIAN, Paula NEACȘU

Bun de tipar: 01.11.2018. Format: 16/70 × 100

4.4.2. Reducerea volumului de credite neperformante

4.1. Capitalul financiar

4.1.1. Capitalul financiar a crescut în importanță

În cursul istoriei, capitalul și‐a schimbat natura datorită progresului

mai rapidă între ţări a dezechilibrelor economice și a crizelor financiare,

4.1.2. În România, capitalul străin este dominant în sectorul financiar

Așa cum s‐a arătat în Capitolul 2, în perioada 1997–2016, capitalul

monetară, fonduri de investiţii, alţi intermediari financiari, auxiliari financiari,

fondurile de pensii rezidente) au înregistrat o scădere a ponderii în

4.2. Fluxurile de capital străin – sursă de modernizare

4.2.1. Fluxurile de capital străin au condus

Intrările de capital străin din perioada anterioară crizei, așa cum

reversării fluxurilor de capital străin, ceea ce a generat schimbarea

stimulative. Referitor la acest domeniu, Eyal et al. (1998) arată că

(+23%). Evoluţia pasivelor externe a fost cauzată, din perspectiva

substanțial, respectiv de aproape 11 ori, de la 1,9 mld. euro în 2008 la

Tabelul 4.1. Evoluţia soldului împrumuturilor de la instituţiile

Această dinamică favorabilă este explicată prin reducerea soldului

din comprimarea cu 11 mld. euro a depozitelor nerezidenţilor în România și

Nu numai că stocul de ISD raportat la PIB este semnificativ mai

negativă semnificativă asupra menținerii la un volum nesatisfăcător

servicii11 (+2,5 mld. euro), determinat în principal de excedentul

Dacă în intervalul 2001–2003 gradul de acoperire a deficitului de

Ponderea relativ scăzută a aportului participaţiilor la capital în

Evoluţia este explicată și de recenta întărire a legislaţiei la nivelul

filialelor acestora din diferite state membre.

și au adus noi tehnologii; ii) achiziţionarea monopolurilor autohtone de

4.2.3. Politicile economice interne au amplificat efectele

În condiţiile în care fluxurile intense de capital străin din perioada

acest interval de timp prin politici prociclice de natură fiscală și a

4.2.4. Creditul bancar a contribuit la intensificarea

Creșterea substanţială a fluxurilor externe de capital în perioada

Graficul 4.25. Legătura dintre cererea internă

Ca răspuns la accelerarea creditării, odată cu intensificarea

Graficul 4.27. Măsuri prudenţiale pentru atenuarea dinamicii

(3) Limitarea expunerii băncilor

Au fost adoptate zece măsuri înainte de aderarea la UE, respectiv

constrângerile cantitative stabilite de BNR pentru limitarea creditelor în

4.3. Intermedierea financiară19 în România

4.3.1. În sistemul financiar ponderea sectorului bancar este dominantă

Activele sectorului bancar s‐au menţinut preponderente în cadrul

de 9,2% în anul 2000 (Graficul 4.29). Această situaţie s‐a înregistrat în

ani (perioada 2012–2016), în timp ce activul băncilor cu capital străin a

4.3.2. Creditarea bancară a avut un caracter nesustenabil

Intrările semnificative de resurse externe începând cu anul 2004

afiliate anterior anului 2010.

Analizând gradul de îndatorare a debitorilor în funcție de

serviciilor). Companiile care activează în domenii netranzacționabile la

substanțial. Aceasta, în contextul: i) temperării semnificative a

gravelor carențe existente atât în sectorul companiilor, cât și în domeniul

Factorul principal al acestor evoluţii a fost reprezentat de acumularea

Rezultă că viteza de creștere a intermedierii financiare este

financiară din România (inclusiv creditul acordat instituţiilor financiare

de date la nivel macroeconomic de circa 80% în luna decembrie 2017.

 Sectoarele de activitate finanţate de instituţiile financiare din

apelează numai la împrumuturi externe au o eficiență mai ridicată

onorare a datoriilor, iar firmele cele mai rentabile și disciplinate vor

4.3.3. Acumularea unui volum ridicat de împrumuturi neperformante