Politici Economice Europene

Ileana TACHE
Politici economice europene

Redactor:
Daniela DUMITRESCU
Copertă:
Adriana POPESCU
Revizie text:
Carmen MINEA
Tehnoredactare computerizată:
Alexandra Irina TUDORICĂ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TACHE, ILEANA
Politici economice europene/Ileana Tache. – Bucureşti:
Editura Economică, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-973-709-693-7
33(4)

Ileana TACHE
Politici economice europene

ISBN 978-973-709-693-7
Copyright © Editura Economică, 2014
Autoarea este responsabilă de clarificarea dreptului de utilizare

a informaţiilor cuprinse în lucrare.

Cuprins
Cuvânt-înainte .................................................................................................................. 9
Abrevieri şi acronime...................................................................................................... 11
Lista figurilor................................................................................................................... 13
Lista tabelelor .................................................................................................................. 13
Lista casetelor .................................................................................................................. 13
Tema 1. Bugetul Uniunii Europene ............................................................................... 15

1.1. Scurt istoric ........................................................................................................... 16
1.2. Încasările bugetului UE......................................................................................... 19
1.3. Cheltuielile din bugetul UE .................................................................................. 20
1.4. Cadrul financiar 2007-2013 .................................................................................. 22
1.5. Bugetul UE pentru 2013 ....................................................................................... 22
1.6. Noul regulament financiar: acces mai uşor la fondurile europene ........................ 25
Tema 2. Piaţa unică europeană ...................................................................................... 27

2.1. Introducere ............................................................................................................ 28
2.2. Programul Pieţei Unice Europene ......................................................................... 29
2.3. Actul Unic European............................................................................................. 31
2.4. Rezultatele programului pieţei unice .................................................................... 32
Tema 3. Politica agricolă comună .................................................................................. 35

3.1. Introducere ............................................................................................................ 36
3.2. Scurt istoric al PAC .............................................................................................. 36
3.3. Coordonate ale PAC în etapa actuală .................................................................... 38
3.4. PAC în perspectiva anilor 2020 ............................................................................ 41
Tema 4. Fondurile structurale. Politica regională şi de coeziune ............................... 43

4.1. Introducere ............................................................................................................ 44
4.2. Scurt istoric al fondurilor structurale .................................................................... 45
4.3. Programe operaţionale aferente fondurilor structurale în România
(perioada 2007-2013) ........................................................................................... 49
4.4. Politica de coeziune a UE în intervalul 2014-2020............................................... 53
Tema 5. Politica industrială ........................................................................................... 57

5.1. Introducere ............................................................................................................ 58
5.2. Evoluţia orientărilor politicii industriale a UE ...................................................... 59
5.3. Trecere în revistă a politicilor industriale europene .............................................. 60
5.4. Politica industrială într-o Europă lărgită ............................................................... 62
5.5. Provocările actuale ale politicii industriale ........................................................... 64
6 Politici economice europene
Tema 6. Uniunea Economică şi Monetară .................................................................... 67

6.1. Introducere ............................................................................................................ 68
6.2. Scurt istoric ........................................................................................................... 69
6.3. BCE şi organismele sale decizionale .................................................................... 74
6.4. Politica monetară din Eurosistem ......................................................................... 76
Tema 7. Politica comercială ........................................................................................... 81

7.1. Locul UE în comerţul mondial ............................................................................. 82
7.2. Scurt istoric al politicii comerciale în UE ............................................................. 83
7.3. Obiectivele politicii comerciale a UE ................................................................... 85
7.4. Modul de elaborare a politicii comerciale............................................................. 88
Tema 8. Politica în domeniul concurenţei ..................................................................... 91

8.1. Introducere ............................................................................................................ 92
8.2. Acordurile cu efecte anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă ................ 92
8.3. Controlul fuziunilor .............................................................................................. 92
8.4. Controlul ajutorului de stat ................................................................................... 94
8.5. Monitorizarea pieţelor liberalizate ........................................................................ 95
8.6. Modul de lucru al Direcţiei Generale (DG) Concurenţă ....................................... 96
8.7. Aspecte internaţionale şi răspunsul la provocările globalizării............................. 97
Tema 9. Politica în domeniul transporturilor............................................................... 99

9.1. Scurt istoric ......................................................................................................... 100
9.2. Provocări actuale aflate în faţa transporturilor europene .................................... 101
9.3. Realizări ale politicii europene de transport ....................................................... 102
9.4. Actori instituţionali ai politicii de transport ........................................................ 103
Tema 10. Politica energetică......................................................................................... 109

10.1. Introducere ........................................................................................................ 110
10.2. Scurt istoric al politicii energetice a UE ........................................................... 110
10.3. Piaţa internă a energiei ...................................................................................... 112
10.4. Securitatea energetică ....................................................................................... 114
10.5. Schimbările climatice........................................................................................ 115
10.6. Viitorul stă în energiile regenerabile ................................................................. 118
Tema 11. Politica de mediu .......................................................................................... 123

11.1. Introducere ........................................................................................................ 124
11.2. Scurt istoric ....................................................................................................... 124
11.3. Actori instituţionali ai politicii de mediu .......................................................... 126
11.4. Elaborarea politicii de mediu în etapa actuală .................................................. 127
11.5. Rolul UE pe scena internaţională în probleme de mediu .................................. 129
Cuprins 7
Tema 12. Politica socială............................................................................................... 131

12.1. Introducere ........................................................................................................ 132
12.2. Succesul limitat al politicii sociale europene .................................................... 134
12.3. Integrarea europeană şi presiunile indirecte asupra statelor naţionale
ale bunăstării ..................................................................................................... 137
12.4. Emergenţa politicii sociale europene pe mai multe paliere .............................. 139
Bibliografie .................................................................................................................... 141

Cuvânt-înainte
Lucrarea de faţă se doreşte a fi în primul rând un suport de curs pentru

disciplina „Politici economice europene” studiată în cadrul Facultăţii de Ştiinţe
Economice şi Administrarea Afacerilor a Universităţii Transilvania din Braşov la
Masteratul de Managementul Afacerilor şi PCAG anul I, dar se adresează în
acelaşi timp tuturor celor interesaţi de aspectele definitorii ale integrării europene
şi ale modului de concepere a politicilor economice europene în etapa actuală.
Predarea disciplinelor de integrare economică europeană în Facultatea de
Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor s-a realizat în contextul proiectelor
Jean Monnet ale EACEA (Education, Audiovisual and Culture Executive Agency)
– Comisia Europeană (două module, Jean Monnet Chair, Information and
Research Activities şi Ad Personam Jean Monnet Chair), care au fost derulate cu
succes în ultimii ani de către conf. dr. Nicolae Martinescu, conf. dr. Monica
Răileanu-Szeles şi prof. dr. Ileana Tache.
Politicile economice europene sunt prezentate în acest material cu o
orientare asupra evoluţiei lor istorice, menită să ofere masteranzilor cunoaşterea
manierei în care elaborarea politicilor şi interacţiunea instituţională s-au modificat
în timp. Având în vedere aderarea României la familia europeană în anul 2007,
devine necesar efortul de va înţelege fenomenele, procesele şi mecanismele de
edificare a complexului sistem economic european.
Lucrarea cuprinde 12 teme, urmate de referinţe bibliografice utile pentru o
documentare suplimentară.
Intenţia a fost de a pune la dispoziţia masteranzilor un material didactic
bine structurat, concis, sintetic şi care să poată fi uşor însuşit şi reţinut. De aceea
lucrarea nu are pretenţia unei abordări exhaustive sau cu caracter de compendiu, ci
urmăreşte doar punctarea celor mai semnificative aspecte ale elaborării şi
implementării politicilor economice europene. Oricum, autoarea ar fi recunos-
cătoare pentru orice sugestie sau recomandare care va contribui la îmbunătăţirea,
actualizarea şi completarea acestui material.
Acest curs de „Politici economice europene” s-a realizat în decursul
derulării Proiectului Ad Personam Jean Monnet Chair, Decision No. 2012-
2825/001-001 (2012-2015), coordonat de autoare.
Abrevieri şi acronime
ACIS Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale

BCE Banca Centrală Europeană
BCN Băncile Centrale Naţionale
BEI Banca Europeană de Investiţii
CE Comunitatea Europeană
CF Cohesion Fund (Fondul de Coeziune)
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEEP European Centre of Entreprises with Public Participation and of Enterprises of
General Economic Interest (Centrul European al Întreprinderilor cu Participare
Publică şi al Întreprinderilor de Interes Economic General)
CEJ Curtea Europeană de Justiţie
EAGGF European Agricultural Guidance and Guarantee Fund
(Fondul European de Conducere şi Garantare Agricolă)
ENVI Environment, Public Health and Food Safety Committee
(Comitetul PE al Mediului, Sănătăţii Publice şi Siguranţei Alimentare)
ERDF European Regional Development Fund
(Fondul European de Dezvoltare Regională)
ESC Economic and Social Committee (Comitetul Economic şi Social)
ESF European Social Fund (Fondul Social European)
ETUC European Trade Union Confederation (Confederaţia Sindicatelor Europene)
FIFG Financial Instrument for Fisheries Guidance
(Instrumentul Financiar pentru Conducerea Pescuitului)
GATS General Agreement on Trade in Services
(Acordul General pentru Comerţul cu Servicii)
GATT General Agreement on Tariffs and Trade
(Acordul General pentru Tarife şi Comerţ)
ICT Information and Communications Technology
(Tehnologia Informaţiei şi a Comunicării)
ISD Investiţii străine directe
ITRE Industry, Research, and Energy Committee
(Comitetul PE al Industriei, Cercetării şi Energiei)
NUTS Nomenclatorul unităţilor teritoriale pentru statistică
OECD Organisation for Economic Co-operation and Development
(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică)
OMC Organizaţia Mondială a Comerţului
ONU Organizaţia Naţiunilor Unite
PAC Politica Agricolă Comună
PE Parlamentul European
PIB Produsul Intern Brut
POS Program Operaţional Sectorial
SME Small and Medium-sized Enterprises (Întreprinderi Mici şi Mijlocii)
TEC Consolidated Treaty establishing the European Community, Revised Treaty of
Rome (Tratatul Consolidat stabilind Comunitatea Europeană, Tratatul de la
Roma revizuit)
TENs Trans-European Networks (Reţele Trans-Europene)
TEN-T Trans-European Transport Network (Reţeaua Trans-Europeană de Transport)
UE Uniunea Europeană
UEM Uniunea Economică şi Monetară
UNCTAD United Nations Conference on Trade and Development
(Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare)
UNFCCC United Nations Framework Convention on Climate Change
(Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice)
UNICE Union of Industrial and Employers’ Confederations of Europe
(Uniunea Confederaţiilor Industriale şi ale Angajatorilor din Europa)
(din 2007 Business Europe)
Lista figurilor
1.1. De unde provin fondurile? ......................................................................................... 20

1.2. Capitolele de cheltuieli ale bugetului UE................................................................... 21
3.1. Importuri agricole din ţările în curs de dezvoltare (milioane euro) ........................... 38
3.2. Cheltuieli PAC în total cheltuieli UE (preţuri constante 2007).................................. 40
4.1. Propunerea Comisiei Europene privind Cadrul financiar multianual 2014-2020 ...... 54
4.2. Bugetul politicii de coeziune post 2013 (preţurile din 2011) ..................................... 55
6.1. Organele de decizie ale BCE...................................................................................... 75
7.1. Acordurile de liber schimb ale UE ............................................................................. 87
Lista tabelelor
1.1. Bugetul UE pentru 2013 în cifre ................................................................................ 23
4.1. Obiectivele fondurilor structurale: concentrare progresivă ........................................ 47
5.1. Instrumente ale politicii industriale utilizate după Maastricht ................................... 62
6.1. Ratele de schimb în euro ale monedelor naţionale ..................................................... 68
6.2. Criteriile de convergenţă nominală pentru trecerea la moneda euro .......................... 71
6.3. Operaţiuni de politică monetară din Eurosistem ........................................................ 79
7.1. Cei zece parteneri majori de export ai UE (2012) ...................................................... 83
7.2. Cei zece parteneri majori de import ai UE (2012) ..................................................... 83
12.1. Integrarea europeană transformă statele naţionale ale bunăstării:
procese, actori-cheie şi exemple............................................................................. 133
12.2. Cele patru modele europene: o tipologie................................................................ 137
Lista casetelor
1.1. Ciclul bugetar, regulile şi practicile aplicate înaintea Tratatului de la Lisabona ....... 17
1.2. Noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona ................................................................... 19
1.3. Noutăţi aduse de Regulamentul financiar recent adoptat ........................................... 25
2.1. Cazul Cassis de Dijon ................................................................................................ 29
2.2. Jacques Delors............................................................................................................ 30
2.3. Acordul Schengen ...................................................................................................... 31
2.4. Impactul estimat al programului pieţei unice europene ............................................. 33
4.1. Fondurile structurale: instrumente financiare ............................................................ 46
7.1. UE şi OMC................................................................................................................. 85
7.2. Acordurile de Comerţ Liber ....................................................................................... 86
7.3. Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea UE – Partea V: Acţiunea

externă a uniunii – titlu II: Politica comercială comună – Articol 207
(fost Articol 133 TEC) ............................................................................................... 89
10.1. Protocolul Kyoto .................................................................................................... 116
10.2. Acordurile UE privind schimbările climatice şi energia din decembrie 2008 ....... 117
11.1. Modificările cheie ale tratatelor şi trăsăturile asociate ale politicii de mediu ........ 125
11.2. Internalizarea presiunii externe: pachetul UE privind schimbarea climatică ......... 128
12.1. Directive cu caracter social .................................................................................... 135
12.2. Submodelele sociale europene ............................................................................... 136
Tema 1
Bugetul Uniunii Europene
Obiective:
 Înţelegerea implicaţiilor bugetului UE asupra politicilor economice europene
 Cunoaşterea evoluţiei istorice a procedurii bugetare europene
şi a modificărilor aduse de tratate
 Prezentarea încasărilor şi a capitolelor de cheltuieli ale bugetului comunitar
 Descrierea noului regulament financiar ce permite facilitarea accesului
la fondurile europene
Cuvinte-cheie:
 resurse proprii ale UE
 ciclu bugetar
 procedură bugetară
 surse de venit ale UE
 cheltuieli din bugetul UE
 cadrul financiar 2007-2013
 noul regulament financiar
Bugetul UE finanţează politicile şi cheltuielile tuturor instituţiilor

europene. Mărimea şi aria bugetului UE au implicaţii importante pentru operarea
multor politici europene1. Cu toate că este de dimensiuni reduse, reprezentând
abia 1% din bogăţia UE, bugetul constituie un instrument esenţial pentru atingerea
obiectivelor integrării europene. Practic, într-o formă sau alta, fiecare cetăţean al
UE beneficiază de acest buget la nivel local, naţional sau european: alimente şi
jucării mai sigure, drumuri noi şi de calitate mai bună, securitate la nivelul
frontierelor UE. Acestea sunt doar câteva exemple de domenii în care bugetul
joacă un rol decisiv (Comisia Europeană, 2013).
1.1. Scurt istoric2

În perioada de început a Comunităţii Europene, bugetul a reprezentat un
instrument financiar similar celor din organizaţiile internaţionale tradiţionale.
Tratatele privind bugetul din anii 1970 şi 1975 au condus la o schimbare funda-
mentală a cadrului politicii bugetare. Aceste tratate au definit cadrul constituţional
pentru finanţele Uniunii în câteva domenii importante (vezi Caseta 1.1).
Tratatele au creat un sistem de „resurse proprii”, ce au conferit CE o sursă
autonomă de venit, constând în trei elemente: taxe vamale; taxe agricole; un
procent din baza utilizată pentru evaluarea TVA în statele membre, până la un
prag de 1%.
Acordul din 1970 privind resursele proprii a fost ulterior modificat de
câteva ori. Un principiu fundamental a fost că această bază de venit trebuia
aplicată tuturor statelor membre, indiferent de mărime, bogăţie sau capacitatea de
a plăti. Acest principiu avea să antreneze dificultăţi tot mai mari în anii ce au
urmat (Shackleton, 1990).
Tratatele bugetare din 1970 şi 1975 au modificat cadrul instituţional al
adoptării deciziilor privind bugetul. Parlamentului i s-au conferit însemnate
atribuţii bugetare, incluzând drepturile de a creşte, a reduce sau a redistribui
fondurile în domenii de cheltuieli neobligatorii (în esenţă cheltuieli neagricole); de
a adopta sau respinge bugetul; şi de a confirma, printr-un vot de aprobare, activi-
tatea Comisiei privind implementarea bugetului. „Prerogativa pungii de bani” a
facilitat Parlamentului luptele instituţionale cu Consiliul de Miniştri şi i-a permis
să îşi promoveze preferinţele politice autonome. Tratatul bugetar din 1975 a
stabilit crearea unei Curţi de Audit independente în vederea sporirii responsa-
bilităţii procesului bugetar.
1
O tratare detaliată a dezvoltării bugetului UE ca şi a regulilor care îl guvernează este oferită de
Laffan (1997) şi Lindner (2006).
2
Această secţiune se bazează pe Laffan and Lindner (2010), “The Budget. Who Gets What, When,
and How?”, in Wallace et al. (2010).
Tema 1. Bugetul Uniunii Europene 17
Caseta 1.1. Ciclul bugetar, regulile şi practicile aplicate înaintea

Tratatului de la Lisabona
Articolele 268-280 TEC au stabilit prevederile financiare ce guvernează Tratatul CEE,

Articolul 272 TEC fixând orizontul de timp şi procedura bugetară anuală. Un acord inter-
instituţional dintre PE, Consiliul UE şi Comisia Europeană specifică schimburile şi
interacţiunea dintre PE şi Consiliul UE. Acest acord a constituit punctul de referinţă în luarea
deciziilor bugetare înainte de Tratatul de la Lisabona.
 Comisia Europeană adoptă o schiţă de buget până la 5 octombrie din anul
precedând implementarea. Anul financiar începe în ianuarie.
 Consiliul UE se întâlneşte cu PE într-un meeting de conciliere înaintea adoptării
efective a Schiţei de Buget.
 PE are la dispoziţie 45 de zile pentru a-şi finaliza prima analiză a Schiţei. El poate
propune modificări ale cheltuielilor obligatorii, adică a celor aferente îndeplinirii
angajamentelor legale ale Comunităţii, definite drept „cheltuieli necesare rezultând din Tratat şi
din acte adoptate odată cu acesta” (Art. 272 (4) TEC) (în esenţă cheltuieli de garanţii agricole)
şi amendamente la cheltuielile neobligatorii. Controlul său asupra cheltuielilor neobligatorii
este limitat la creşteri în cadrul unei „margini de manevră”, care este egală cu jumătate din
„rata maximă de creştere” – un procent determinat anual de către Comisie pe baza nivelului
creşterii economice, a inflaţiei şi a cheltuielilor guvernamentale.
 Consiliul UE are la dispoziţie 15 zile pentru a-şi finaliza a doua analiză a Schiţei de
Buget. El are ultimul cuvânt în privinţa cheltuielilor obligatorii, dar returnează Schiţa către PE,
indicând poziţia sa asupra amendamentelor PE privind cheltuielile neobligatorii. Consiliul UE
se întâlneşte cu PE într-un meeting de conciliere cu puţin timp înaintea celei de a doua analize.
 La cea de a doua analiză, PE are ultimul cuvânt privind cheltuielile neobligatorii în
cadrul limitelor unei rate maxime de creştere. După cea de a doua analiză de 15 zile, PE adoptă
sau respinge bugetul. În cazul adoptării, preşedintele PE semnează bugetul conferindu-i statut
de lege.
 Dacă nu s-a ajuns la o înţelegere privind bugetul până la începutul lunii ianuarie,
Comunitatea funcţionează pe baza unui sistem de finanţare de la lună la lună, cunoscut sub
denumirea de „doisprezecimi provizorii”, până când se ajunge la un acord între cele două
organisme ale autorităţii bugetare.
 Comisiei Europene îi revine apoi responsabilitatea implementării bugetului. Curtea
Auditorilor întocmeşte un raport asupra anului respectiv, iar pe baza acelui raport anual PE
decide dacă Comisia şi-a îndeplinit sarcina implementării bugetului.
După 1970, emergenţa bugetului ca instrument real de politică publică

europeană a fost constrânsă de un factor fundamental ce configurează încă
finanţele UE. Bugetul UE a fost şi rămâne de dimensiuni reduse în raport cu
venitul naţional brut al Comunităţii şi cu nivelul cheltuielilor publice din statele
membre. Dacă în SUA bugetul federal reprezintă mai mult de 20% din PIB, în UE
bugetul central înseamnă aproximativ 2% din PIB. Dar deşi bugetul are o mică
însemnătate macroeconomică pentru Uniune în ansamblu, el este foarte important
pentru acele state membre ce primesc sume mari din fondurile structurale.
De exemplu, încasările nete din bugetul UE s-au ridicat în 2007 la 2,95%
din venitul naţional brut pentru Lituania, la 2,55% pentru Letonia şi la 2,43%
pentru Grecia (conform EU Budget 2007 Financial Report3). Programele de

cheltuială ale UE mobilizează votanţii din cadrul statelor membre, cum ar fi
fermierii şi grupurile regionale, care au un interes material în menţinerea
încasărilor de care beneficiază. Dimensiunea totală redusă a bugetului a mascat
creşteri impresionante ale resurselor financiare în cadrul acordurilor bugetare din
timpul preşedintelui Comisiei Europene Jacques Delors (1988-1992 şi 1993-
1999). Acordul de la Berlin (1999-2006) şi Acordul de la Bruxelles (2007-2013)
nu au prevăzut creşteri de amploarea celor din vremea lui Delors.
Nivelul scăzut al resurselor bugetare ale UE reflectă o trăsătură importantă
a organizării europene din ultimii ani şi anume semnificaţia reglementării ca
principal instrument de putere publică în UE, ca şi limitarea rolului finanţelor
publice în integrarea europeană. Acest punct de vedere nu a fost dominant mereu.
În anii 1970, dobândirea de resurse financiare substanţiale pentru buget a fost
privită ca esenţială pentru procesul integrării, în special pentru UEM. S-a
considerat că un buget mai mare va fi necesar pentru înfruntarea şocurilor externe
şi pentru stabilizarea fiscală, pe care guvernele statelor membre nu le mai puteau
trata prin managementul propriilor lor monede. Prin contrast, punctul de vedere
conform căruia putea exista o guvernare puternică a Comunităţii concentrată
asupra liberalizării şi deschiderii pieţelor naţionale, dar cu resurse financiare
limitate, a câştigat teren în anii 1980, când politicile economice keynesiene
(acordând statului un puternic rol distributiv) au fost discreditate în favoarea
abordării monetariste (accentuând eficienţa pieţelor libere).
De la mijlocul anilor 1990, constrângerile impuse prin cadrul fiscal al
UEM şi alte presiuni asupra cheltuielilor naţionale au făcut multe ţări membre
ezitante în a accepta transferuri semnificative de resurse financiare la nivelul UE.
Extinderile din anii 2004 şi 2007 au intensificat această tendinţă. În UE28
diversitatea economică a statelor membre a sporit semnificativ. Cu toate acestea,
expansiunea redistribuirii de fonduri la nivelul Uniunii este puternic contestată de
statele membre mai bogate.
Deşi acordul privind perspectiva financiară 2007-2013 nu a alterat
structura stabilită a bugetului UE, două evenimente au anunţat apariţia unui nou
stil de politică bugetară. În primul rând, Tratatul de la Lisabona (vezi Caseta 1.2)
a încorporat modificări semnificative ale prevederilor tratatului privind luarea
deciziilor bugetare. În al doilea rând, atunci când au adoptat perspectiva financiară
2007-2013, statele membre au convenit să reevalueze principalele aspecte
bugetare în 2008-2009 pe baza unei revizuiri de către Comisie a bugetului la
mijlocul intervalului.
3
Disponibil la http://ec.europa.eu/budget/library/biblio/publications/2007/fin_report/fin_report_
07_en.pdf
Caseta 1.2. Noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona
Cu toate că Tratatul de la Lisabona include schimbări semnificative ale prevederilor

referitoare la procedura bugetară, o analiză mai atentă reflectă că elementele de bază ale noii
proceduri bugetare sunt preluate din regulile stipulate în acordul inter-instituţional existent şi că,
de aceea, ele se regăsesc deja în practica curentă.
Conform Tratatului de la Lisabona, ambele organisme ale autorităţii bugetare (PE şi
Consiliul UE) vor avea puteri egale de luare a deciziilor în privinţa tuturor componentelor
bugetului UE. Similar procedurii co-deciziei din adoptarea legislaţiei, un Comitet de Conciliere
va reprezenta forumul pentru arbitrarea unui dezacord între PE şi Consiliul UE.
Aceste caracteristici aparent inovative se aseamănă foarte mult cu acordurile informale
ce au loc în cadrul procedurii curente. Bugetul anual, în majoritatea cazurilor, este adoptat de
facto într-un meeting de conciliere dintre Consiliul UE şi PE cu puţin înaintea celei de a doua
analize în Consiliu. Dat fiind că negocierile de la meeting-ul de conciliere acoperă toate
domeniile bugetare, distincţia dintre cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii a devenit mai
puţin relevantă în timp. Atât Consiliul UE, cât şi PE îşi utilizează prerogativele bugetare asupra
respectivelor clasificări ale bugetului ca piese de negociere pentru a încheia o înţelegere asupra
întregului buget. În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul UE va putea împiedica un
acord în Comitetul de Conciliere şi astfel va putea înainta o nouă propunere de buget venită din
partea Comisiei. Acordarea acestui drept de respingere Consiliului asigură echilibrul în luarea
deciziilor.
În ceea ce priveşte perspectiva financiară, prevederile Tratatului de la Lisabona
instituţionalizează procedurile pentru planul multianual de buget (aşa cum este stabilit în
acordul interinstituţional), necesitând o decizie unanimă în Consiliu şi consimţământul PE.
Dacă nu se ajunge la o înţelegere, rămân valabile pragurile planului precedent de buget
multianual.
Nu este însă foarte clar dacă Tratatul de la Lisabona va lăsa neschimbată procedura de
luare a deciziei bugetare. Cu toate că noile prevederi instituţionalizează larg regulile şi
procedurile existente, trecerea de la legea „soft” la cea „hard” poate influenţa stimulentele
factorilor implicaţi. Sub Tratatul de la Lisabona, obligativitatea perspectivei financiare, ca şi
aranjamentele dintre PE şi Consiliul UE pentru procedura anuală nu se vor mai baza pe
motivaţia politică de a coopera ci pe forţa legală a Tratatului. Conform regulilor de dinainte de
Lisabona, PE, ca şi Consiliul, puteau renunţa la acordul inter-instituţional şi reveni la
prevederile tratatului. Această ameninţare a constituit un instrument puternic pentru PE, în
special atunci când prevederile tratatului ar fi permis o creştere mai mare a cheltuielilor
neobligatorii decât cea stabilită în perspectiva financiară. Potrivit Tratatului de la Lisabona, PE
nu va mai avea posibilitatea de a renunţa la perspectiva financiară. Odată adoptat, planul de
buget multianual va deveni lege obligatorie. În plus, dacă PE nu consimte un nou plan de buget,
pragurile ultimei perspective financiare vor continua să fie valabile până când se adoptă unanim
noi praguri. Aceasta va întări înclinaţia către status-quo inerentă cadrului perspectivei
financiare, favorizând în special în Consiliu acele state membre care doresc să împiedice o
schimbare semnificativă.
1.2. Încasările bugetului UE

UE dispune de mai multe surse de venit, atât din contribuţiile primite de la
statele membre, cât şi din resursele proprii (taxe vamale de import aplicate
produselor provenind din afara UE şi un procent din TVA percepută de fiecare
ţară membră a UE).
Cele trei surse principale de venit sunt:

a) 0,73% din venitul naţional brut al fiecărui stat membru, ceea ce
reprezintă 2/3 din bugetul UE.
Principiul ce stă la baza calculării contribuţiei fiecărui stat este cel al
solidarităţii şi al capacităţii de plată. Se pot însă face ajustări dacă se constată o
împovărare excesivă a anumitor ţări.
b) drepturile de vamă percepute pe importurile în Uniune ale produselor
provenind din ţări terţe.
c) un procent din TVA armonizată percepută de fiecare stat membru.
UE încasează de asemenea impozitul pe venit plătit de personalul
instituţiilor europene, contribuţiile ţărilor terţe la anumite programe europene şi
amenzile aplicate întreprinderilor care încalcă normele şi legislaţia UE.
Figura 1.1 ilustrează provenienţa încasărilor din bugetul UE.
Figura 1.1. De unde provin fondurile?
Sursa: Uniunea Europeană, http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/expenditure/index_

ro.htm
1.3. Cheltuielile din bugetul UE

Bugetul UE finanţează o serie largă de activităţi, de la dezvoltarea rurală şi
protecţia mediului până la protejarea frontierelor externe şi promovarea
drepturilor omului.
Deciziile referitoare la bugetul UE se iau de către Comisia Europeană,

Consiliul UE şi Parlament. Comisia Europeană elaborează proiectul unui plan de
cheltuieli pe care îl înaintează spre analiză Consiliului UE şi Parlamentului.
Fiecare buget anual se înscrie într-un plan de cheltuieli pe termen lung,
cunoscut sub denumirea de „cadru financiar”. Cadrul actual, cu o durată de 7 ani,
cuprinde perioada 2007-2013 şi permite UE să planifice, în mod eficient,
programele de cheltuieli cu câţiva ani înainte.
Instituţia care răspunde în ultimă instanţă de alocarea bugetului este
Comisia Europeană. Cu toate acestea, 76% din fondurile UE sunt gestionate de
ţările membre. Dacă se semnalează fraude sau cazuri de efectuare a unor plăţi
necuvenite, Comisia colaborează cu Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă şi cu
statele membre pentru a recupera banii. În vederea asigurării transparenţei,
informaţiile referitoare la beneficiarii fondurilor europene sunt accesibile
publicului.
Bugetul UE include 6 capitole de cheltuieli (vezi figura 1.2).
Figura 1.2. Capitolele de cheltuieli ale bugetului UE
Sursa: Uniunea Europeană, http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/expenditure/index_ro.

htm
În prezent, cea mai mare parte a resurselor bugetare este canalizată către
stimularea creşterii economice, crearea de locuri de muncă şi reducerea
decalajelor dintre regiuni. Sume semnificative sunt alocate şi agriculturii,
dezvoltării rurale, pescuitului şi protecţiei mediului. Printre celelalte domenii
finanţate din bugetul UE se numără combaterea terorismului, a crimei organizate
şi a migraţiei ilegale.
1.4. Cadrul financiar 2007-2013

În perioada 2007-2013, UE a dispus de 864,3 miliarde euro pentru cele 27
de state membre, reprezentând 1,045% pe an din venitul naţional brut al UE. În
anii 2008 şi 2009, Uniunea a realizat o revizuire de ansamblu a bugetului său,
incluzând mai ales cheltuielile PAC, încasările şi problema „cecului britanic”4.
Cinci priorităţi politice au ghidat acţiunea UE pentru cadrul financiar
2007-2013 (cifre în miliarde euro):
 competitivitate economică pentru creştere şi locuri de muncă (cercetare,
reţele de transport şi energie, educaţie şi instruire, politică socială): 74,098;
 coeziune pentru creştere şi locuri de muncă (fonduri structurale,
corectarea dezechilibrelor sociale şi regionale): 308,041;
 conservarea şi gestionarea resurselor naturale (agricultură, dezvoltare
rurală, mediu, pescuit): 371,344;
 cetăţenie, libertate, securitate, justiţie (azil, imigraţie, lupta împotriva
criminalităţii şi a terorismului, promovarea drepturilor fundamentale, cooperare
judiciară, cultură, tineret): 10,770;
 prezenţa UE în lume (stabilitate, extindere, cooperare pentru dezvoltare,
instrumente de vecinătate şi de parteneriat, ajutor umanitar): 49,463;
 cheltuieli administrative: 49,800;
 compensaţii pentru noile state membre: 0,800.
1.5. Bugetul UE pentru 2013

Bugetul UE pentru anul 2013 (vezi tabelul 1.1) a fost conceput în serviciul
Strategiei Europa 2020 (European Commission, 2010).
Europa 2020 reprezintă strategia de bază a Comisiei Europene care se
concentrează asupra relansării economiei Europei. În vederea îndeplinirii acestui
obiectiv, bugetul UE prevede o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă
incluziunii prin intermediul a şapte iniţiative emblematice (mecanisme) ce acoperă
domenii-cheie.
Următorul cadru financiar multianual 2014-2020 va dedica o parte mai
mare a bugetului UE obiectivelor Strategiei Europa 2020. Din acest punct de
vedere, bugetul UE pentru 2013 reprezintă o etapă de cotitură.
4
Este vorba despre rabatul acordat Marii Britanii la contribuţia financiară a UE, care a fost impus
în 1984 la cererea premierului britanic Margaret Thatcher, autoarea unei replici rămase celebre:
„I want my money back!”. Doamna de Fier şi-a justificat cerinţele prin faptul că o mare parte a
bugetului european (la acel moment, circa trei sferturi) era alocată PAC, iar Marea Britanie folosea
mai puţin aceste fonduri, spre deosebire de alte state, precum Franţa.
Tabelul 1.1
Bugetul UE pentru 2013
În anul 2013, suma de 64,5 miliarde euro este alocată direct iniţiativelor
emblematice ale Strategiei Europa 2020, ceea ce reprezintă o creştere de 2,7% faţă
de anul 2012.
Suma totală destinată susţinerii iniţiativelor emblematice este mai mare
deoarece finanţarea UE pentru proiectele din cadrul politicii de dezvoltare
regională şi rurală şi pentru proiectele din cadrul reţelei transeuropene (TEN)
beneficiază şi de contribuţia statelor membre, a regiunilor şi/sau operatorilor
privaţi.
Bugetul anual al UE se axează pe nevoile cetăţenilor europeni. Cu toţii
avem de câştigat de pe urma punerii în comun a fondurilor în domeniile în care
cooperarea este justificată. Acesta este motivul pentru care UE finanţează proiecte
într-o gamă largă de domenii, precum cercetarea şi educaţia, mediul, ajutoarele
umanitare etc.
În scopul punerii în aplicare a proiectelor, sprijinul financiar este acordat,
sub formă de granturi, organizaţiilor publice şi private, iar în cazuri excepţionale
chiar şi persoanelor fizice. Pentru a putea asigura finanţarea acestui tip de acţiuni,
care vizează în principal sporirea bunăstării, toate ţările membre contribuie la
bugetul Uniunii. Datorită coordonării şi colaborării îmbunătăţite dintre statele
membre şi instituţiile europene, fondurile alocate sunt utilizate apoi în domenii de
interes comun.
1.6. Noul regulament financiar: acces mai uşor

la fondurile europene
Regulamentul financiar este principalul document conţinând normele
financiare ale UE. Acesta stabileşte principiile bugetului UE şi reglementează
modul în care sunt cheltuite fondurile europene.
Regulamentul adoptat recent, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013,
permite beneficiarilor de fonduri UE (întreprinderi, ONG-uri, cercetători,
studenţi, municipalităţi şi alţii) să aplice norme şi proceduri mai clare şi mai
simple. Caseta 1.3 prezintă elementele de noutate aduse de ultimul Regulament
financiar.
Caseta 1.3. Noutăţi aduse de Regulamentul financiar recent adoptat
1. Îmbunătăţiri specifice care permit o concentrare mai mare asupra rezultatelor

 eliminarea obligaţiei de a deschide conturi financiare separate;
 accelerarea plăţilor către beneficiari (30, 60 sau 90 de zile, în funcţie de comple-
xitatea rezultatelor);
 proceduri mai simple (utilizând sume forfetare şi rate fixe) pentru fondurile mai mici;
 mai puţine formalităţi administrative.
2. Responsabilitate sporită
 noile norme vor spori responsabilitatea statelor membre, în special în politica
regională;
 autorităţile naţionale vor trebui să semneze şi să transmită declaraţiile anuale care să
ateste că fondurile UE au fost utilizate în mod corespunzător.
3. Consolidarea controlului
 în cazul în care apar nereguli, vor fi declanşate mecanisme de corecţii financiare, iar
Comisia va publica decizii de impunere a unor penalităţi pentru utilizarea necorespunzătoare a
fondurilor UE.
4. Flexibilitate
 diferite instrumente financiare (împrumuturi, participaţii la capital sau garanţii) vor
fi folosite în vederea multiplicării impactului financiar al fondurilor UE;
 crearea de noi posibilităţi pentru parteneriate între sectorul public şi cel privat.
5. Punerea în comun a resurselor
 UE va putea crea fonduri fiduciare europene, punându-şi propriile resurse în comun
cu cele ale statelor membre şi ale altor donatori, în vederea unei coordonări şi furnizări mai
eficiente a ajutorului extern, precum şi pentru a-şi spori vizibilitatea.
La 28 iunie 2013, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi a aprobat, în

numele Consiliului, înţelegerea la care s-a ajuns cu Parlamentul European privind
proiectul de regulament de stabilire a cadrului financiar multianual (CFM) al UE
pentru perioada 2014–2020 şi acordul inter-instituţional privind chestiunile
bugetare.
Test recapitulativ
1. Care este ponderea bugetului în totalul avuţiei UE? Explicaţi nivelul

scăzut al resurselor bugetare ale UE.
2. Precizaţi principalele etape ale ciclului bugetar parcurse înaintea
Tratatului de la Lisabona.
3. Care sunt noutăţile aduse de Tratatul de la Lisabona în ceea ce priveşte
procedura bugetară?
4. Care sunt sursele principale de venit ale bugetului UE?
5. Menţionaţi instituţiile europene care iau decizii referitoare la bugetul UE.
6. Care este instituţia ce răspunde în ultimă instanţă de alocarea bugetului?
7. Enumeraţi cele şase capitole de cheltuieli ale bugetului UE.
8. Care sunt priorităţile politice ce au ghidat acţiunea UE pentru cadrul
financiar 2007-2013?
9. Cum caracterizaţi bugetul UE pentru anul 2013?
10. Care sunt elementele de noutate în materie bugetară aduse de
Regulamentul financiar recent adoptat?
Tema 2
Piaţa unică europeană
Obiective:
 Cunoaşterea importanţei Tratatului de la Roma pentru crearea unei
„pieţe comune”
 Descrierea etapelor realizării pieţei unice europene şi a barierelor întâmpinate
 Înţelegerea schimbărilor cheie aduse de Programul Pieţei Unice
 Evidenţierea contribuţiei lui Jacques Delors la realizarea Programului
Pieţei Unice
 Însuşirea prevederilor fundamentale ale Acordului Schengen
 Estimarea impactului pieţei unice europene asupra principalilor indicatori
macroeconomici
Cuvinte-cheie:
 piaţa comună
 liber schimb
 cele patru libertăţi de circulaţie
 bariere netarifare
 standarde tehnice
 Programul Pieţei Unice Europene
 Acordul Schengen
 Actul Unic European
2.1. Introducere
Obiectivul stabilirii unei pieţe unice a fost conturat odată cu Tratatul de la
Roma, prin următoarele articole:
- Art. 28 TEC (ex Art. 30 EEC) – Interzicerea restricţiilor cantitative
asupra importurilor şi a tuturor măsurilor cu efect echivalent;
- Art. 39 TEC (ex Art. 48 EEC) – Libera circulaţie a muncitorilor;
- Art. 43 TEC (ex Art. 52 EEC) – Dreptul de stabilire;
- Art. 49 TEC (ex Art. 59 EEC) – Libertatea de a furniza servicii;
- Art. 56 TEC (ex Art. 67 EEC) – Libera circulaţie a capitalului;
- Art. 94 TEC (ex Art. 100 EEC) – Procedura aproximării legilor care
afectează direct piaţa comună.
Tratatul de la Roma a hotărât ţinta de creare a unei uniuni vamale şi de
armonizare progresivă a legislaţiei, ca şi de realizare a unei „pieţe comune”,
completă prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi muncii (cele
„patru libertăţi”) şi în cadrul unui regim unic de reguli ale concurenţei. Drumul de
urmat a fost mai clar definit pentru uniunea vamală decât pentru piaţa comună,
reflectând preocuparea mai mare a factorilor de decizie în anii 1950 pentru tarife
şi cote decât pentru barierele tehnice aflate în calea comerţului.
În anii 1960 şi 1970 apar însă noi tehnologii, noi produse, noi preocupări
privind protecţia consumatorului şi calitatea mediului înconjurător şi presiuni din
partea firmelor de a atenua concurenţa externă, toate acestea contribuind la
adoptarea unor noi reglementări la nivel naţional care, cu sau fără intenţie, au
restricţionat comerţul. Astfel, pe măsură ce tarifele între statele membre erau
înlăturate prin crearea uniunii vamale, alte bariere îşi fac apariţia şi chiar sunt
întărite. Preferinţele pieţelor locale, ca şi politicile naţionale devin tot mai divizate.
În anii 1960 Comisia Europeană a început să abordeze impactul negativ al
diferitelor reguli naţionale asupra comerţului. Aceste eforturi s-au intensificat
după eliminarea completă a taxelor vamale dintre statele membre la 1 iulie 1968.
Iniţial Comisia Europeană a înclinat să considere armonizarea „totală” (adică
adoptarea unor reguli identice pentru toate statele membre) ca un mijloc de
adâncire a procesului general al integrării. Dar după prima extindere Comisia a
adoptat o abordare mai pragmatică şi a urmărit armonizarea numai dacă aceasta
putea fi în mod specific justificată. A insistat deci asupra unor reguli uniforme
atunci când un interes major le-a cerut, utilizând o armonizare „opţională” mai
degrabă decât „totală”.
Instrumentul principal al CEE pentru avansarea celor patru libertăţi de
circulaţie a fost directiva, stabilindu-se în principiu cadrul general al politicii la
nivel european şi lăsându-se modalităţile de implementare la latitudinea statelor
membre.
Tema 2. Piaţa unică europeană 29
Ritmul lent al armonizării europene nu a putut face faţă proliferării

regulilor naţionale pe măsură ce statele europene adoptau tot mai mult măsuri de
protejare a industriilor lor naţionale şi încercau să răspundă noilor preocupări de
protecţie a consumatorilor şi a mediului înconjurător (spre sfârşitul anilor 1970 şi
începutul anilor 1980). S-a produs astfel un declin al importurilor intra-UE
comparativ cu importurile totale. Au apărut de asemenea tot mai multe cazuri la
Curtea Europeană de Justiţie privind libera circulaţie a bunurilor. Jurisprudenţa
CEJ a început însă să amendeze prevederile legislative naţionale. A rămas celebru
cazul Cassis de Dijon (vezi Caseta 2.1)
Caseta 2.1. Cazul Cassis de Dijon
În anul 1979 Germania Occidentală a refuzat importurile lichiorului francez de coacăze

negre, Cassis de Dijon, deoarece conţinutul de alcool (15-20%) era sub minimul german pentru
lichioruri din fructe (25%). Importatorul a ripostat, spunând că aceasta era o „restricţie
cantitativă asupra importurilor”, interzisă de Tratatul de la Roma. Curtea de Justiţie a fost de
acord, stipulând că băuturile alcoolice produse şi vândute legal într-un stat membru nu puteau fi
interzise de la vânzare în alt stat pe motiv că au un conţinut mai scăzut de alcool.
La începutul anilor 1980 guvernele din Europa occidentală se confruntau

cu criza economică. Slaba competitivitate a firmelor europene în comparaţie cu
cea a principalilor parteneri comerciali din SUA şi Japonia a dus la mari deficite
comerciale. S-au înmulţit companiile transnaţionale al căror profit întrecea cu
mult pe cel al firmelor limitate la graniţele naţionale. Creşterea puternică a
preţului petrolului din 1979 a adus economiile europene în recesiune. La începutul
anilor 1980 erau înalte atât inflaţia cât şi şomajul.
2.2. Programul Pieţei Unice Europene

Jacques Delors (vezi Caseta 2.2), care a venit la preşedinţia Comisiei
Europene în anul 1985, s-a dedicat ideii adâncirii integrării europene, propunând
în acest scop un program pentru dezvoltarea pieţei interne. Acesta a fost numit
„programul pieţei unice” şi a fost materializat prin Carta albă a lordului Cockfield
în 1985, care a enumerat 300 de măsuri necesare pentru transformarea Pieţei
Comune în Piaţă Unică. Legislaţia comunitară ce implementează măsurile Pieţei
Unice se regăsesc în Actul Unic European, adoptat până în iulie 1987 de toate
statele membre ale Comunităţii Europene.
Caseta 2.2. Jacques Delors
Jacques Delors s-a născut la Paris în 1925 şi a îndeplinit o serie de funcţii în domeniul
bancar şi în guvernul francez. Întotdeauna un convins integraţionist european, a fost ales în
1985 preşedinte al Comisiei Europene, ocupând două mandate în cadrul acestei instituţii. În
această perioadă s-a înregistrat cea mai importantă dinamică a integrării europene de după anii
1950. Programul Pieţei Unice datorează mult energiei, implicării şi priceperii lui Delors. El s-a
aflat şi în spatele proiectului Uniunii Economice şi Monetare, care a condus la introducerea
monedei euro în 1999. Mandatul lui Delors ca preşedinte al Comisii a fost extins până în 1995
pentru a se soluţiona problemele create de respingerea de către danezi a Tratatului de la
Maastricht şi de criza cursurilor de schimb de la începutul anilor 1990.
În 1985 companiile UE se bucurau de acces fără taxe vamale una la piaţa

celeilalte, dar nu şi de liberul schimb. Liberul schimb era îngreunat de o lungă
listă de bariere comerciale inhibitoare cum ar fi: diferite standarde tehnice şi
reglementări industriale, controlul capitalului, achiziţii publice preferenţiale,
formalităţi administrative şi la frontiere, rate diferite de TVA şi accize şi diferite
reguli privind transportul (Baldwin şi Wyplosz, 2006). Libera circulaţie a
bunurilor era restricţionată de practicile guvernelor naţionale şi locale, cum ar fi
particularităţile privind achiziţiile, drepturile exclusive pentru producţie sau
servicii, subvenţii de producţie pentru firme naţionale. Libera circulaţie a
serviciilor era şi ea îngreunată de reglementări prudenţiale şi de siguranţă
naţională. Furnizorii de servicii aveau nevoie de certificate locale, iar cerinţele
pentru obţinerea acestor certificate erau diferite de la o ţară la alta. Procesul de
certificare era adesea controlat sau influenţat de furnizorii naţionali de servicii,
care aveau interese economice în excluderea competitorilor străini folosindu-se de
procesul de certificare.
Schimbările-cheie aduse de Programul Pieţei Unice au fost următoarele:
Libera circulaţie a bunurilor
 Fluidizarea sau eliminarea formalităţilor la frontieră;
 Armonizarea cotelor de TVA în cadrul unor benzi largi;
 Liberalizarea achiziţiilor guvernamentale;
 Armonizarea şi recunoaşterea reciprocă a standardelor tehnice de
producţie, ambalare şi marketing;
Liberalizarea comerţului cu factori

 Eliminarea oricărui control asupra capitalului;
 Creşterea integrării pieţei de capital;
 Liberalizarea politicilor transfrontaliere la intrarea pe piaţă, inclusiv
recunoaşterea reciprocă a aprobărilor acordate de agenţiile naţionale de
reglementare.
În afara cadrului comunitar, în aceeaşi perioadă de timp, guvernele francez
şi german au încheiat în 1984 Tratatul Moselle pentru a uşura controalele la
frontieră. Acesta a fost transformat în 1985, la insistenţa ţărilor Benelux, în primul
Acord Schengen (vezi Caseta 2.3)
Caseta 2.3 Acordul Schengen
Nemulţumiţi de lipsa progresului în deschiderea frontierelor, reprezentanţi ai Franţei,

Germaniei şi ţărilor Benelux s-au întâlnit în iunie 1985 la Schengen, în Luxemburg, şi au
semnat un acord ce permitea libera circulaţie a persoanelor între statele semnatare. Un al doilea
acord a fost semnat în 1990 şi graniţele au fost deschise în 1995. Treizeci de ţări europene au
semnat acum acordul (UE27, Islanda, Norvegia şi Elveţia), dar el a fost efectiv implementat în
15 ţări: Islanda, Norvegia şi UE15, cu excepţia Marii Britanii şi a Irlandei. Marea Britanie a
formulat îngrijorări în legătură cu dificultatea întâmpinată de un stat-insulă în controlul
imigraţiei ilegale (deşi această atitudine poate fi şi un rezultat al atitudinii lipsite de entuziasm a
Marii Britanii faţă de procesul integrării europene), în timp ce Irlanda a rămas în afară având o
uniune de paşapoarte cu Marea Britanie. Călătoriile între Marea Britanie şi Irlanda şi restul
teritoriului Schengen sunt practic nerestricţionate, dar sunt supuse unor controale mai riguroase
în caz de necesitate şi au fost create noi zone de primire pentru a ţine sub supraveghere
circulaţia între statele Schengen şi non-Schengen.
Acordul a însemnat nu doar călătorii fără paşaport pentru cetăţenii UE (şi cerinţa unei
singure vize pentru ceilalţi), dar şi sfârşitul controalelor din aeroporturi la zborurile efectuate
între statele semnatare, stabilirea de reguli pentru cei în căutare de azil, drepturi de supraveghere
transfrontaliere şi pentru forţele de poliţie, întărirea cooperării juridice şi crearea Sistemului de
Informare Schengen (SIS), oferind ofiţerilor vamali şi de poliţie o bază de date cu persoanele
nedorite a căror intrare în spaţiul Schengen voiau să o controleze. Ţările din spaţiul Schengen
pot reinstaura paza la frontieră pentru scurte perioade de timp în caz de necesitate. Aşa a
procedat Portugalia în timpul Campionatului European de Fotbal din 2004 şi Franţa în urma
bombelor teroriste de la Londra din iulie 2005.
Controalele la frontieră între statele estice, ca şi între ele şi statele vestice nu pot fi atât
de uşor suprimate. Călătoriile necesită un paşaport sau o carte de identitate, iar controalele la
graniţele interne vor fi eliminate numai în momentul în care toate părţile sunt asigurate că libera
circulaţie a persoanelor nedorite a fost adusă sub control. Dată fiind îngrijorarea statelor
occidentale ce funcţionează ca un magnet economic pentru muncitorii din est, ca şi preocuparea
pentru securitate la graniţele externe din est, materializarea liberei circulaţii va lua ceva timp.
2.3. Actul Unic European

Dezvoltarea Programului Pieţei Interne Europene a coincis cu cea mai
semnificativă reformă a instituţiilor comunitare realizată de la Tratatul de la
Roma. În iunie 1984 meeting-ul Consiliului European de la Fontainebleau a
clarificat drumul către reforma instituţională prin rezolvarea problemei reducerii

contribuţiei la buget a Marii Britanii şi discutarea chestiunii importante a
extinderii iberice. La acest meeting Comisia Europeană a înaintat „noua
abordare”, iar guvernul britanic a avansat un memorandum care solicita, între
altele, crearea unei „pieţe comune veritabile” a bunurilor şi serviciilor. A fost
stabilit un Comitet Ad Hoc pentru Reforma Instituţională (Comitetul Dooge)
pentru a analiza reformarea procedurilor comunitare de luare a deciziilor, având în
vedere şi extinderea iberică. Mai devreme în acel an, în schiţa sa de tratat al
Uniunii Europene, PE avusese în plan să îndrepte atenţia asupra reformei
instituţionale, solicitând puteri crescute ale Parlamentului şi o utilizare mai extinsă
a votului majorităţii calificate în Consiliul de Miniştri.
În decembrie 1985 o Conferinţă Interguvernamentală rapidă convenise
deja asupra reformei instituţionale ce a devenit ulterior Actul Unic European
(AUE). AUE a avut în vedere în mod specific „programul 1992” pentru desăvâr-
şirea pieţei unice şi a modificat principala regulă de decizie pentru măsurile pieţei
unice (cu excepţia impozitării, a liberei circulaţii a persoanelor şi a drepturilor şi
intereselor persoanelor ocupate) de la principiul unanimităţii la cel al votului
majorităţii calificate. AUE a sporit de asemenea puterile PE prin introducerea
procedurii cooperării în privinţa măsurilor pieţei unice. Astfel, dezvoltarea unei
politici strategice şi reforma instituţională au fost corelate simbiotic şi simbolic.
Această corelare a fost crucială, în primul rând pentru că a pus laolaltă schimbarea
instituţională cu obiectivele majore de politică şi în al doilea rând pentru că
iniţiativa pieţei unice a fost încorporată într-un ansamblu mai larg de acorduri.
Toate acestea au fost concepute în contextul adaptării la creşterea numărului de
membri şi la redistribuirea bugetară corespunzătoare, dar au fost în acelaşi timp
incluse o serie de politici aferente (ca de exemplu politica de mediu şi cea în
domeniul tehnologiei) pentru a răspunde preocupărilor anumitor guverne privind
dinamica de liberalizare a programului pieţei unice.
2.4. Rezultatele programului pieţei unice

Programul pieţei unice europene constituie o abordare de politică diferită
atât faţă de cea comunitară de dinaintea anilor 1980, cât şi faţă de cea practicată
de majoritatea statelor membre. Este un mod de elaborare a politicii cu un caracter
de reglementare explicit. Drept consecinţă, au fost stabilite noi relaţii între actorii
publici şi privaţi la nivelul UE şi între actorii operând la nivelurile naţionale şi
europene. Aceasta a contribuit la deschiderea procesului politic, deşi grupurile
afaceri, în special firmele mari, au o poziţie privilegiată, aşa cum se întâmplă şi la
nivel naţional. Este însă mai probabilă competiţia între asemenea actori
„privilegiaţi” la nivelul UE decât în statele membre. Caseta 2.4 prezintă o
estimare a impactului pieţei unice asupra principalilor indicatori macroeconomici.
Caseta 2.4. Impactul estimat al programului pieţei unice europene
 PIB-ul UE în 2006 a fost cu 2,15% mai ridicat datorită pieţei unice (o creştere cu
518 euro per capita);
 Aproximativ 2,75 milioane de locuri de muncă au fost create din 1992;
 Comerţul intra-UE în raport cu PIB a crescut cu 30% între 1995 şi 2005;
 Dispersia preţurilor s-a diminuat – coeficientul de variaţie a nivelurilor comparative
ale preţurilor consumului final (inclusiv taxele indirecte) în cuprinsul UE a scăzut de la 20% în
1991 la 13% în 2005;
 Investiţiile transfrontaliere intra-UE au sporit (ponderea ISD în cadrul fostei UE15
a crescut de la 53% în 1995 la 78% în 2005;
 Achiziţiile publice mai deschise şi mai competitive au dus la economii cuprinse
între 10 şi 30%;
 În sondajul de opinie realizat, 73% din respondenţi consideră că piaţa unică a
contribuit pozitiv la oferta de bunuri şi servicii şi 53% indică faptul că regulile pieţei unice au
sporit protecţia consumatorului.
Sursa: European Commission ( 2007), Ilzkovitz et al. (2007).
Piaţa unică europeană a redus de asemenea dependenţa multor actori

economici de politica naţională. Aria de control a factorilor naţionali de decizie pe
teritoriile lor a devenit mai limitată şi va rămâne astfel atâta timp cât regimul legal
comun al UE se menţine. Aceasta nu înseamnă însă că factorii de decizie de la
nivelul UE au devenit mai puternici, având în vedere că noua modalitate de
reglementare implică o difuzare a autorităţii m politice şi nu concentrarea acesteia
la nivel european. Această tendinţă va fi susţinută de imperativele reglementării
unei pieţe unice mai extinse şi mai diversificate.
Având în vedere că liberalizarea, cel puţin pe termen scurt, creează atât
perdanţi cât şi câştigători, programul pieţei unice trebuie văzut ca un element
important al testului de legitimitate cu care UE s-a confruntat încă de la începutul
anilor 1990 şi ilustrat cu tărie de interacţiunea dintre Directiva privind serviciile şi
referendumul francez asupra Tratatului Constituţional. Noul accent asupra
producerii de beneficii tangibile pentru consumatori reprezintă, în parte, un
răspuns la aceste preocupări privind legitimitatea. Implicaţiile politice ale crizei
financiare izbucnite în 2008 pot de asemenea submina ideea unor reglementări
diminuate şi pot furniza chiar un mai mare impuls re-reglementării mai degrabă
decât de-reglementării (Wallace et al., 2010, p. 129).
Test recapitulativ
1. Care este Tratatul UE prin care a fost stabilit obiectivul creării unei
pieţe unice europene?
2. Care erau barierele comerciale inhibitoare ale liberului schimb în UE
înaintea Actului Unic European?
3. Care sunt „cele patru libertăţi de circulaţie” din UE?
4. Descrieţi celebrul caz Cassis de Dijon.
5. Care este preşedintele Comisiei Europene care a impulsionat în mod
deosebit dezvoltarea pieţei unice?
6. În ce constă libera circulaţie a bunurilor? Dar liberalizarea comerţului
cu factori?
7. Între ce guverne s-a încheiat Tratatul Moselle din 1984?
8. Care sunt principalele prevederi ale Acordului Schengen?
9. Prin ce rămâne important Actul Unic European?
10. În ce se concretizează impactul programului pieţei unice europene?
Tema 3
Politica agricolă comună
Obiective:
 Înţelegerea rolului PAC în cadrul politicilor economice europene
 Prezentarea evoluţiei istorice a PAC şi a reformulării acesteia în noile contexte
economice
 Însuşirea principalelor coordonate ale PAC în etapa actuală şi a conectării
priorităţilor politice la condiţiile de viaţă din Europa
 Descrierea instituţiilor şi a organismelor UE care se ocupă de PAC
 Evidenţierea perspectivelor PAC pentru orizontul de timp 2020
Cuvinte-cheie:
 ofertă alimentară
 subvenţii şi producţie
 competitivitatea agriculturii
 dezvoltare rurală
 bunăstarea animalelor
 metode agricole durabile
 SAPARD
 IPA
3.1. Introducere
Politica agricolă comună (PAC) a reprezentat o piatră unghiulară a
integrării europene ce asigură cetăţenilor europeni o ofertă alimentară sigură şi
standarde de viaţă adecvate în mediul rural.
PAC a fost creată pentru ca oamenii să se poată bucura de alimente de
calitate la preţuri acceptabile, iar fermierii să câştige rezonabil de pe urma
recoltelor lor. De-a lungul anilor, UE a adaptat PAC la nevoile în schimbare ale
societăţii. Astfel, a existat mereu un parteneriat dinamic între fermieri şi Europa.
Distingem trei faze de dezvoltare a PAC:
1) PAC a adus Europa de la penuria de alimente de după cel de al doilea
război mondial la un adevărat belşug de alimente.
2) PAC s-a modificat şi adaptat pentru a veni în întâmpinarea noilor
provocări ale unei economii durabile şi ale mediului ambiant.
3) PAC a amplificat rolul fermierilor în dezvoltarea rurală dincolo de
simpla furnizare a producţiei de alimente.
Până acum, trei generaţii de fermieri au muncit pământul şi şi-au crescut
animalele în cadrul PAC. În afara asigurării hranei continentului, fermierilor li se
cere acum conservarea şi protejarea mediului înconjurător şi a resurselor naturale.
Ei joacă de asemenea un rol central în revitalizarea zonelor rurale şi a economiei
acestora.
În zilele noastre, PAC cunoaşte din nou reformulări: scopul este acela de a
întări competitivitatea şi sustenabilitatea agriculturii şi a zonelor rurale din
cuprinsul UE. Noua orientare răspunde provocărilor economice, de mediu şi
teritoriale cu care se confruntă Europa în prezent.
3.2. Scurt istoric al PAC
1957: Tratatul de la Roma creează Comunitatea Economică Europeană,

în cadrul căreia PAC este privită ca o politică comună, având ca obiectiv
furnizarea de alimente accesibile pentru cetăţenii UE şi un standard de viaţă
corespunzător pentru fermieri.
1962: Are loc naşterea PAC. Esenţa politicii constă în preţuri bune pentru
fermieri. An de an, fermierii produc mai multe alimente. Magazinele devin pline
de produse alimentare la preţuri accesibile, iar obiectivul fundamental –
securitatea alimentară – este atins.
1970-1980: Managementul ofertei. Fermele sunt acum atât de productive
încât produc mai multe alimente decât este nevoie. Surplusurile sunt stocate şi
creează „munţi” de carne, lapte şi alte produse. Se iau măsuri specifice de aliniere
a producţiei la nevoile pieţei.
Tema 3. Politica agricolă comună 37
1992: PAC îşi mută accentul de la sprijinul pieţei la cel al producă-

torilor. Susţinerea preţurilor este diminuată şi înlocuită cu plăţi directe de ajutor
pentru fermieri. Ei sunt încurajaţi să protejeze mediul înconjurător. Această
reformă a PAC coincide cu RIO Earth Summit din 19921 care lansează principiul
dezvoltării durabile.
Mijlocul anilor 1990: PAC se concentrează mai mult asupra calităţii
alimentelor. Se introduc noi măsuri pentru sprijinirea investiţiilor din ferme,
pentru training, îmbunătăţirea procesării alimentelor şi pentru marketing. Se fac
progrese în protejarea alimentelor tradiţionale şi regionale. Este implementată
prima legislaţie europeană privind alimentele organice.
2000: PAC se orientează asupra dezvoltării rurale. PAC pune mai mult
accent asupra dezvoltării economice, sociale şi culturale a Europei rurale. În
acelaşi timp, reformele demarate în anii 1990 sunt continuate pentru a face
fermierii mai canalizaţi către nevoile pieţei.
2003: O reformă a PAC anulează legătura dintre subvenţii şi producţie.
Fermierii sunt mai orientaţi către piaţă şi, prin prisma constrângerilor specifice ale
agriculturii europene, ei primesc un venit ca ajutor. În schimbul acestuia, ei
trebuie să respecte cu stricteţe siguranţa alimentară, standardele de mediu şi cele
ale bunăstării animalelor.
Mijlocul anilor 2000: PAC se deschide către lume. UE devine cel mai
mare importator al lumii de produse agricole din ţările aflate în curs de dezvoltare,
importând mai mult decât SUA, Japonia, Australia şi Canada la un loc (vezi
Figura 3.1). Prin acordul everything but arms,2 UE a dat acces liber la piaţa sa
tuturor ţărilor mai puţin dezvoltate. Nici o altă ţară dezvoltată a lumii nu permite o
asemenea deschidere, angajare şi acces real la piaţă pentru fermierii din ţările în
curs de dezvoltare.
2007: Numărul fermierilor din UE se dublează, ca urmare a extinderilor
din 2004 şi 2007. La optsprezece ani de la căderea Zidului Berlinului, UE numără
27 de state şi peste 500 de milioane de cetăţeni. Peisajul agricol şi rural al UE se
schimbă în consecinţă.
1
Este vorba despre Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea (United Nations
Conference on Environment and Develoopment – UNCED) care a avut loc în 1992 la Rio de
Janeiro, Brazilia. Au fost discutate aici soluţii pentru rezolvarea unor probleme globale precum
sărăcia, războiul şi decalajele tot mai mari dintre ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare.
În centrul dezbaterilor s-a aflat şi modul în care putea fi sprijinit sistemul global al mediului prin
introducerea paradigmei dezvoltării durabile. Acest Summit pune în lumină faptul că progresul
economic şi social depinde în mod critic de prezervarea resurselor naturale prin măsuri efective de
împiedicare a degradării mediului.
2
Pentru detalii suplimentare asupra acestei iniţiative, vezi http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/
2013/april/tradoc_150983.pdf.
2011: O nouă reformă a PAC caută să fortifice competitivitatea

economică şi ecologică a sectorului agricol, să promoveze inovaţia, să combată
schimbarea climatică şi să sprijine ocuparea şi creşterea în zonele rurale.
Figura 3.1. Importuri agricole din ţările în curs de dezvoltare (milioane euro)
3.3. Coordonate ale PAC în etapa actuală

În prezent, PAC deţine un rol central în UE, nu doar pentru că peste 90%
din teritoriul Uniunii este acoperit de terenuri agricole sau păduri, ci şi fiindcă
PAC a devenit un mecanism esenţial pentru a face faţă noilor provocări în ceea ce
priveşte calitatea alimentelor, protecţia mediului şi schimburile comerciale.
Reforma din anul 2003 a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia PAC, prin
adaptarea politicii la noile cerinţe ale agricultorilor, consumatorilor şi ale planetei.
Această abordare rămâne la baza viitoarelor evoluţii ale politicii agricole într-o
Uniune extinsă şi tot mai activă pe scena mondială.
PAC are la ora actuală numeroase obiective: îi ajută pe agricultori nu doar
să producă alimente, ci şi să protejeze mediul, să amelioreze bunăstarea
animalelor şi să susţină comunităţi rurale viabile.
De-a lungul anilor, priorităţile PAC au evoluat, reflectând condiţiile de
viaţă din Europa. În zilele noastre, ea îşi propune:
 să le permită agricultorilor să producă, în cantităţi suficiente, alimente
sigure şi de foarte bună calitate (cereale, carne, produse lactate, fructe, legume,
vin etc.), să contribuie la diversificarea economică a zonelor rurale şi să aplice
norme stricte în materie de protecţie a mediului şi de bunăstare a animalelor;
 să îi ajute pe consumatori să facă alegeri în cunoştinţă de cauză cu
ajutorul sistemelor europene voluntare de etichetare a calităţii. Aceste etichete,
indicând originea geografică, utilizarea unor metode sau ingrediente tradiţionale
(inclusiv organice) contribuie, de asemenea, la creşterea competitivităţii produ-
selor agricole europene pe pieţele internaţionale;
 să promoveze inovarea în agricultură şi în prelucrarea alimentelor (cu

ajutorul proiectelor europene de cercetare), pentru a determina creşterea
productivităţii şi reducerea efectelor asupra mediului, de exemplu prin utilizarea
subproduselor şi a deşeurilor agricole pentru producerea energiei;
 să încurajeze relaţii comerciale echitabile cu ţările în curs de dezvoltare,
reducând subvenţiile la exporturile agricole, aşa încât aceste ţări să îşi poată vinde
mai uşor produsele.
Printre provocările viitoare se numără dublarea producţiei mondiale de
alimente până în 2050 pentru a face faţă creşterii populaţiei şi cererii consuma-
torilor de carne, ţinând cont, în acelaşi timp, de efectele schimbării climatice
(pierderea biodiversităţii, deteriorarea solului şi cea a calităţii apei). Pentru aceasta
şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, începând din 2013 politica
agricolă a UE pune mai mult accent pe:
 metode agricole durabile;
 inovare, cercetare şi difuzarea cunoştinţelor;
 un sistem de sprijin mai corect în favoarea agricultorilor europeni.
Politica agricolă este gestionată într-un mod mai centralizat, la nivel
european, decât alte politici ale UE. Aceasta înseamnă că resursele alocate
agriculturii de guvernele naţionale sunt gestionate de UE.
Pe de altă parte, ponderea cheltuielilor agricole în bugetul UE a scăzut
foarte mult, de la aproape 70% în anii 1970 la 40% în prezent, aşa cum arată
figura 3.2. Această evoluţie reflectă atât extinderea responsabilităţilor UE, cât şi
economiile generate de reforme. Din anul 2004 şi până în prezent, UE a primit 12
noi state membre fără ca aderarea acestora să antreneze o creştere a fondurilor
publice alocate agriculturii.
Instituţiile şi organismele UE care se ocupă de PAC sunt:
 Comisia Europeană
– Agricultură şi dezvoltare rurală
 Parlamentul European
– Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală
 Consiliul UE
– Agricultură şi pescuit
 Comitetul Economic şi Social
– Secţiunea „Agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului”
 Comitetul Regiunilor
– Comisia pentru resurse naturale (NAT)
 Agenţiile UE
– Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară
– Oficiul Comunitar pentru Soiuri de Plante
– Agenţia Europeană de Mediu
Figura 3.2. Cheltuieli PAC în total cheltuieli UE (preţuri constante 2007)

miliarde EUR % cheltuieli UE
Sursa: http://ec.europa.eu/agriculture/cap-post-2013/graphs/graph1_en.pdf
PAC a avut la dispoziţie şi instrumente agricole de pre-aderare precum

SAPARD. SAPARD este un cadru comunitar de sprijinire a dezvoltării agricole şi
rurale durabile în ţările aplicante din Europa Centrală şi de Est în timpul
procesului de pre-aderare din perioada 2000-2006. El a fost conceput pentru
rezolvarea problemelor afectând ajustarea pe termen lung a sectorului agricol şi a
zonelor rurale şi pentru sprijinirea implementării acquis-ului comunitar în ceea ce
priveşte politica agricolă comună şi politicile înrudite.
Reglementarea Consiliului UE No. 1268/99 din 21.06.1999 prevede supor-
tul Comunităţii pentru măsuri de pre-aderare legate de agricultură şi dezvoltare
rurală în ţările aspirante la calitatea de membru UE din Europa Centrală şi de Est.
Această reglementare este o parte din măsurile decurgând din Comunicarea
„Agenda 2000” şi din concluziile Consiliului European de la Luxemburg, care au
stipulat ajutor financiar pentru ţările central şi est-europene sub forma
instrumentelor structurale şi agricole pentru perioada 2000-2006.
SAPARD şi celelalte instrumente de pre-aderare din perioada 2000-2006
au fost înlocuite cu IPA (Instrumentul pentru Asistenţă Preaderare), care
reprezintă singurul instrument pentru susţinerea ţărilor candidate şi a celor
potenţial candidate din Balcanii de Vest.
Susţinerea agriculturii şi a dezvoltării rurale se concentrează asupra
priorităţilor acestui sector, în special asupra următoarelor:
 investiţii în proprietăţi agricole;
 îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole şi
piscicole;
 îmbunătăţirea structurilor pentru controalele calităţii, cele veterinare şi

ale sănătăţii plantelor în interesul calităţii alimentelor şi al protecţiei
consumatorului;
 metode de producţie agricolă concepute pentru protecţia mediului şi
îngrijirea spaţiului rural;
 dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice;
 înfiinţarea de servicii de management şi ajutor pentru fermieri;
 înfiinţarea de grupuri de producători;
 renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea moştenirii
rurale;
 îmbunătăţirea pământului şi reparcelarea;
 stabilirea şi aducerea la zi a registrelor funciare,
 îmbunătăţirea pregătirii profesionale în domeniul agricol,
 dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale,
 managementul resurselor de apă,
 silvicultură, inclusiv împădurire, investiţii în terenurile cu păduri
deţinute de proprietari privaţi, ca şi procesarea şi marketingul produselor de
silvicultură,
 asistenţă tehnică pentru măsurile prevăzute de Reglementarea
Consiliului UE 1268/99 din 21.06.1999, inclusiv studii pentru pregătirea şi
monitorizarea programului, informare şi campanii publicitare,
 conceperea şi implementarea unor strategii de dezvoltare rurală (locale
şi regionale) pentru comunităţile rurale din Bulgaria şi România.
3.4. PAC în perspectiva anilor 2020
Viitoarea politică agricolă comună se va axa pe susţinerea unei agriculturi

performante, atât pe plan economic, cât şi ecologic, precum şi pe menţinerea unui
sector agricol solid pe întregul teritoriu al UE.
UE va sprijini o politică agricolă comună puternică, în scopul dezvoltării
potenţialului de creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii zonelor rurale.
Comunicarea Comisiei Europene din 18.11.2010 – „PAC în perspectiva
anilor 2020: Cum răspundem provocărilor viitorului legate de alimentaţie, resurse
naturale şi teritorii [(COM (2010) 672]” – identifică problemele cărora vor trebui
să le facă faţă agricultura şi PAC în anii următori. Aceste provocări au fost
definite pe baza unei analize a experienţelor trecute, a conjuncturii actuale şi a
unor largi dezbateri publice organizate în decursul anului 2010.
Comisia Europeană lansează prin această Comunicare direcţiile de
reflecţie asupra viitorului PAC, propunând adaptarea obiectivelor ce stau la baza
PAC la noile probleme identificate. Accentul trebuie pus îndeosebi pe o producţie
agricolă puternică şi de calitate, pe protecţia resurselor naturale şi pe prezervarea

sectorului agricol pe întreg teritoriul UE. Comisia Europeană prezintă şi
instrumentele ce vor contribui la atingerea obiectivelor fixate, acestea permiţând
ca PAC să fie mai ecologică, mai echitabilă şi mai eficientă.
În deceniile următoare, cererea mondială va continua să crească, iar UE va
trebui să fie în măsură de a contribui la satisfacerea acesteia. De aceea este
esenţial ca UE să îşi conserve şi să îşi sporească propria capacitate de producţie.
Europenii trebuie să dispună de o ofertă de produse alimentare de calitate ridicată
şi foarte variate, care îndeplinesc norme riguroase în materie de siguranţă, de
calitate şi de bunăstare a animalelor. Doar o agricultură puternică va permite
sectorului foarte competitiv al industriei alimentare să îşi păstreze un loc de frunte
în cadrul economiei şi comerţului UE, care este cel mai mare exportator mondial
al majorităţii produselor agricole procesate, cu o mare valoare adăugată.
Agricultura poate exercita o presiune asupra mediului (poluarea apei,
epuizarea solurilor, penurie de apă, pierderea habitatelor naturale), dar poate avea
în acelaşi timp influenţe benefice cum ar fi: stabilitatea climei, biodiversitate,
peisaje, rezistenţa la inundaţii.
UE va acţiona pentru limitarea efectelor negative şi pentru stimularea
contribuţiilor pozitive ale agriculturii. Viitoarea PAC va trebui să favorizeze
eficienţa energetică, sechestrarea carbonului, producţia de biomasă şi de energii
regenerabile şi, în plan mai general, inovarea.
Agricultura rămâne un element propulsor esenţial al economiei rurale în
majoritatea statelor membre ale UE. Este necesară menţinerea unui sector agricol
competitiv şi dinamic, care să atragă tinerii agricultori, în vederea păstrării
vitalităţii şi a potenţialului zonelor rurale europene.
Test recapitulativ
1. Care sunt cele trei faze de dezvoltare a PAC?

2. Precizaţi principalele momente ale evoluţiei PAC.
3. Care sunt priorităţile PAC în prezent?
4. Descrieţi mutarea de accent a PAC începând cu anul 2013.
5. Cum se explică scăderea ponderii cheltuielilor agricole în bugetul UE?
6. Enumeraţi instituţiile şi organismele UE care se ocupă de PAC.
7. Explicaţi rolul SAPARD ca instrument agricol de pre-aderare.
8. Ce este Instrumentul pentru Asistenţă Preaderare (IPA)?
9. Cum putem caracteriza PAC în perspectiva anilor 2020?
Tema 4
Fondurile structurale.
Politica regională şi de coeziune
Coeziunea nu înseamnă pur şi simplu aruncarea
de bani pentru rezolvarea diverselor probleme… Ea
implică mai degrabă dorinţa de a acţiona la nivelul
Comunităţii pentru redresarea disparităţilor dintre
regiuni şi dintre diferite grupuri sociale.
Jacques Delors, ianuarie 1988
Obiective:
 Înţelegerea obiectivelor şi a modului de implementare a fondurilor structurale
ale Uniunii Europene
 Prezentarea evoluţiei în timp a fondurilor structurale şi a logicii distribuţiei lor
 Asocierea fondurilor structurale cu perspectiva financiară corespunzătoare
a Uniunii Europene
 Cunoaşterea programelor operaţionale aferente fondurilor structurale
din România
 Înfăţişarea direcţiilor politicii de coeziune pentru perioada 2014-2020
Cuvinte-cheie:
 fonduri structurale
 coeziune
 disparităţi regionale
 programe operaţionale sectoriale
 cadru financiar multianual
4.1. Introducere
Fondurile structurale ocupă un rol distinct în procesul integrării europene,
ele reprezentând singura politică redistributivă explicită. Modul de implementare
a fondurilor structurale ale Uniunii Europene îşi are originea în lucrările lui Gary
Marks (1992, 1993). Combătându-i pe inter-guvernamentalişti, Marks a argu-
mentat că fondurile structurale din anii 1980 şi 1990 au relevat o imagine a UE în
care guvernele centrale îşi pierdeau controlul atât în faţa Comisiei Europene (care
a jucat un rol cheie în conceperea şi implementarea fondurilor), cât şi a
administraţiilor locale şi regionale din fiecare stat membru (cărora li s-a acordat
un rol de „parteneriat” în aspectele de planificare şi implementare).
Studii ulterioare privind fondurile structurale ale UE au pus sub semnul
întrebării observaţiile lui Marks, arătând în particular că guvernele statelor
membre au jucat roluri centrale în reformele succesive ale fondurilor şi că statele
membre şi-au menţinut prerogative puternice din dorinţa menţinerii suveranităţii
naţionale. Ca urmare a acestor provocări, susţinătorii guvernării pe mai multe
paliere (multi-level governance) au recunoscut influenţa mai variată şi mai
nuanţată a politicilor UE asupra guvernării teritoriale, arătând cum guvernele
naţionale şi-au menţinut roluri mai accentuate în anumite ţări, cum ar fi Marea
Britanie şi Grecia, în vreme ce în alte ţări (cum ar fi Franţa, Italia, Spania şi
Belgia) s-a înregistrat un transfer enorm de autoritate de la guvernele naţionale
către arena europeană şi către administraţiile regionale şi subnaţionale.
Wallace et al. (2010) argumentează că, deşi Comisia Europeană şi
administraţiile sub-naţionale sunt activ implicate în implementarea fondurilor
structurale, dezvoltarea acestor fonduri a fost stimulată de o serie de negocieri
inter-guvernamentale. Mai exact, fondurile structurale au fost utilizate pentru
facilitarea evoluţiei integrării europene atât în ceea ce priveşte procesul extindere,
cât şi de adâncire (piaţa unică europeană, Uniunea Economică şi Monetară,
Agenda Lisabona în domeniul reformei economice). Odată ce aceste negocieri de
amploare au fost realizate, iar cheltuielile generale cu fondurile structurale au fost
incluse în perspectivele financiare multianuale ale UE, Comisia şi-a folosit
propriile puteri şi iniţiative pentru a formula şi implementa în detaliu politica de
coeziune. În parte, ea a urmărit avansul în dezvoltarea a ceea ce s-a numit
„guvernarea pe mai multe niveluri”, încurajând participarea autorităţilor sub-
naţionale (regionale şi locale) şi a reprezentanţilor societăţii civile în planificarea,
implementarea şi evaluarea detaliată a programelor.
Fondurile structurale au crescut constant în decursul a douăzeci de ani,
începând din 1970, pentru ca apoi să se stabilizeze la aproximativ peste o treime
din bugetul comunitar.
Scopul iniţial al fondurilor structurale a fost înlăturarea disparităţilor
regionale, regiunile UE fiind definite şi stabilite ca beneficiare ale unor tipuri
Tema 4. Fondurile structurale. Politica regională şi de coeziune 45
diferite de asistenţă. Această logică regională a devenit cu timpul cunoscută sub

numele de „politica de coeziune”.
Deşi asistenţa pentru regiuni a continuat să rămână importantă, fondurile
au devenit disponibile şi pentru un întreg stat membru, Fondul de coeziune
furnizând iniţial bani în special acelor state care doreau să îndeplinească criteriile
pentru participarea la zona euro.
Mai recent, fondurile structurale au slujit realizării obiectivelor de creştere
şi competitivitate stabilite prin Agenda Lisabona, care îşi propunea să facă din UE
până în 2010 cea mai competitivă economie a lumii. Au mai existat şi alte
obiective ale UE asociate cu fondurile structurale, astfel că, de-a lungul anilor,
acestea au fost legate de creşterea economică, competitivitate, ocupare, dezvoltare
durabilă, subsidiaritate, probleme regionale şi bună guvernare, incluzând
participarea societăţii civile, ca şi aducerea UE mai aproape de cetăţenii săi.
În anii recenţi, guvernele centrale ale unora din statele membre ale UE au
încercat să-şi menţină sau să-şi recâştige prerogativele naţionale, în vreme ce noile
state membre ale Uniunii au implementat cheltuielile din fondurile structurale
într-o manieră descentralizată.
Odată cu extinderile din anii 2004 şi 2007, unele dintre vechile state
membre precum Suedia, Olanda şi Marea Britanie, au pus sub semnul întrebării
necesitatea continuării alocării de fonduri UE pentru asistenţa regională. Ele au
propus ca, pe termen scurt, finanţarea din fondurile structurale să fie restrânsă
doar la noii membri şi ca, pe termen mai lung, fondurile structurale legate de
disparităţile regionale să fie re-naţionalizate, rolul instituţiilor europene
mărginindu-se la coordonarea programelor naţionale.
Criza economică şi financiară recentă a plasat frâne serioase asupra
cheltuielilor UE. Aceasta poate în continuare să ducă la un accent sporit pe
coordonarea unor soluţii în esenţă naţionale pentru disparităţile regionale – în loc
să fie dezvoltate în continuare politici la nivelul UE. Cu toate acestea, inclusiv în
ciuda faptului că resursele financiare pot fi direcţionate către un ansamblu mai
divers de obiective decât cele de politică de coeziune propriu-zise, fondurile
structurale vor continua să reprezinte o parte însemnată a bugetului comunitar. În
intervalul 2007-2013, partea din bugetul UE alocată tuturor politicilor regionale se
ridică la 348 miliarde euro, din care 278 miliarde euro sunt destinate fondurilor
structurale şi 70 miliarde Fondului de Coeziune1.
4.2. Scurt istoric al fondurilor structurale

În anii iniţiali ai existenţei Comunităţii Europene, fondurile structurale
destinate politicii regionale s-au dezvoltat, în parte, datorită faptului că fuseseră
prevăzute în Tratatul de la Roma din 1957, dar mai ales pentru că, după extinderea
1
Conform European Movement, http://www.euromove.org.uk/index.php?id=13933.
din 1973, a existat hotărârea de a reduce rolul dominant al PAC în bugetul

comunitar prin dezvoltarea altor tipuri de cheltuieli (vezi Caseta 4.1).
S-a considerat necesară, în particular, dezvoltarea unor politici de care
Marea Britanie (un contributor net major la bugetul Comunităţii) să poată
beneficia – prin intermediul creării Fondului European de Dezvoltare Regională
(European Regional Development Fund – ERDF).
Astfel, încă de la începuturi, politica regională a fost legată de extindere şi
a fost percepută ca jucând un rol semnificativ în încercarea de realizare a unui
buget echilibrat şi echitabil. În acele vremuri, fondurile regionale erau alocate
statelor membre utilizându-se un sistem de cote şi nu unul rezultat din evaluarea
comparativă şi ponderarea nevoilor regionale specifice.
Caseta 4.1. Fondurile structurale: instrumente financiare
 European Regional Development Fund (ERDF)

A fost înfiinţat în anul 1975. Furnizează fonduri pentru investiţii în companii
(îndeosebi întreprinderi mici şi mijlocii), infrastructură, fonduri de risc al capitalului, fonduri de
dezvoltare locală şi asistenţă tehnică pentru implementarea proiectelor ERDF. Este alocat la
nivel regional.
 European Social Fund (ESF)
A fost înfiinţat în 1958. Furnizează fonduri pentru integrarea în viaţa activă a şomerilor
şi a persoanelor dezavantajate, în principal prin finanţarea unor măsuri de instruire. Este alocat
la nivel regional.
 Cohesion Fund (CF)
A fost înfiinţat în 1994. Furnizează fonduri statelor membre care au un PIB per capita
sub 90% din media UE. Finanţarea este limitată la infrastructura de transport şi cea de mediu.
Acordarea de fonduri este permisă doar pentru acele state membre al căror deficit public este de
3% din PIB sau mai mic. Fondurile sunt alocate la nivelul statelor membre.
 European Agricultural Guidance and Guarantee Fund – Guidance (EAGGF-
Guidance), redenumit European Agricultural Fund for Rural Development (EAFRD)
A fost înfiinţat în 1962 şi redenumit în 2007. Acest fond finanţează cheltuielile de
dezvoltarwe rurală ce nu sunt legate de suportul pieţei PAC. Este alocat la nivel regional şi
limitat în prezent la măsurile agricole.
 Financial Instrument for Fisheries Guidance (FIFG)
A fost înfiinţat în 1999. Asigură fonduri pentru măsuri structurale în pescuit,
agricultură şi procesarea şi marketingul produselor piscicole şi de acvacultură. Acest fond este
alocat pe o bază regională.
În anii 1980 logica interguvernamentală a continuat să se manifeste, chiar

dacă a fost însoţită de încercări de a impune măcar aspectul raţionalităţii
economice prin dezvoltarea unor principii precum concentrarea, programarea şi
parteneriatul. Din 1986 politica regională a fost raţionalizată în termeni de
coeziune economică şi socială iar reducerea disparităţilor regionale urma să fie
realizată preponderent din cheltuieli ale fondurilor structurale. În plus,
împrumuturile de la BEI vor susţine funcţionarea pieţei unice, iar politicile
regionale ale statelor membre vor fi coordonate, chiar dacă nu toate statele
posedau un cadru naţional al politicii regionale. Începând cu această perioadă,
„coeziunea” a fost declarată un obiectiv central al UE, susţinut prin includerea sa
în Actul Unic European din 1986.
Fondurile regionale au fost mereu legate de perspectivele financiare ale
UE şi au ajuns de asemenea să fie utilizate pentru susţinerea evoluţiilor ulterioare,
aşa cum s-a întâmplat mai întâi cu Programele Mediteraneene Integrate şi apoi cu
programul pieţei unice europene. Acestea au dus la dublarea fondurilor structurale
disponibile pentru sprijinirea politicii regionale/de coeziune. O dezvoltare similară
a avut loc şi la începutul anilor 1990, odată cu proiectul Uniunii Economice şi
Monetare. Unificarea Germaniei din 1990 a fost de asemenea facilitată de o
alocare suplimentară de aproximativ 3 miliarde ECU2 din fondurile de coeziune
ale perioadei 1991-1993. Tabelul 4.13 prezintă obiectivele fondurilor pentru toate
cele patru perspective financiare de până acum.
Tabelul 4.1
Obiectivele fondurilor structurale: concentrare progresivă
Perspectivele financiare 1 şi 2 Perspectiva financiară 3 Perspectiva financiară 4
(1988-1999) (2000-2006) (2007-2013)
Obiectivul coeziunii (Fondul de Obiectivul coeziunii Obiectivul convergenţei (Fondul
coeziune după 1993) (Fondul de coeziune) de Coeziune, ERDF şi ESF)
(81,5% din fondurile structurale
ale perioadei 2007-2013)
Obiectiv 1 (ERDF, ESF, Obiectiv 1 (ERDF, ESF şi -
EAGGF-Guidance) EAGGF)
Obiectiv 2 (ERDF, ESF) Obiectiv 2 (ERDF, ESF şi Obiectivul competitivităţii şi al
EAGGF-Guidance) ocupării (ERDF şi ESF)
(15,9% din fondurile structurale
ale perioadei 2007-2013)
Obiectiv 3 (ESF) combinat cu Obiectiv 3 (ESF) -
Obiectivul 4 după 1993
Obiectiv 4 (ESF) - -
Obiectiv 5a (EAGGF-Guidance) - -
şi 5b (ERDF, ESF şi EAGGF)
Obiectiv 6 (ERDF, ESF şi - -
EAGGF-Guidance) după 1995
Iniţiative comunitare: Iniţiative comunitare: Cooperare Teritorială Europeană
INTERREG, LEADER, REGIS, INTERREG (ERDF), (fost INTERREG) (ERDF)
ADAPT, SME, RECHAR, LEADER+EAGGF-Guidance, (2,5% din fondurile structurale
KONVER, RESIDER, RETEX, EQUAL (ESF) Dezvoltare rurală ale perioadei 2007-2013)
URBAN, PESCA, şi restructurarea sectorului
EMPLOYMENT (ERDF, ESF, piscicol în afara Obiectivului 1
EAGGF-Guidance) (EAGGF-Guidance şi FIFG)
Sursa: Wallace et al. (2010), p. 234.
2
European Currency Unit.
3
Pentru a parcurge acest tabel, este necesară consultarea listei de abrevieri de la începutul lucrării.
Descriem în continuare obiectivele fondurilor structurale corespunzătoare

fiecărei perspective financiare în parte.
 1989-1999
– Obiectivul 1 a intenţionat acoperirea regiunilor în care PIB per capita
este mai mic decât 75% din media UE, dar Consiliul UE şi-a rezervat dreptul de a
include şi alte regiuni.
– Obiectivul 2 acoperă regiunile afectate de declinul industrial, în care
nivelul şomajului se află deasupra mediei UE. Eligibilitatea s-a negociat între
Comisie şi Consiliu.
– Obiectivul 3 combate şomajul pe termen lung. În 1993 a fost combinat
cu Obiectivul 4 pentru a facilita integrarea ocupaţională a tinerilor.
– Obiectivul 4 a fost conceput iniţial (înainte de 1993) pentru facilitarea
adaptării muncitorilor la modificările industriale.
– Obiectivul 5a s-a referit în mod specific la asistenţa agricolă şi
forestieră, iar obiectivul 5b a desemnat dezvoltarea zonelor rurale, în principal
prin activităţi diverse de cele agricole tradiţionale.
– Obiectivul 6 a fost introdus după extinderea din 1995 pentru
dezvoltarea zonelor nordice cu o densitate mică a populaţiei.
– Obiectivul Coeziunii vizează statele cu un PIB mai mic de 90% din
media UE.
 2000-2006
– Obiectivul 1 ca mai sus, dar cu o aplicare mai strictă a criteriilor de
eligibilitate, deşi include de asemenea regiuni eligibile anterior pentru Obiectivul
6 şi retragerea treptată a fondurilor pentru cele eligibile înainte de 2000 pentru
finanţarea Obiectivului 1.
– Obiectivul 2 este pentru regiuni confruntându-se cu schimbări majore
ale serviciilor industriale şi ale sectorului piscicol, pentru zone rurale aflate într-un
serios declin şi pentru zone urbane dezavantajate.
– Obiectivul 3 vizează acele regiuni ce nu sunt acoperite de alte obiective.
El ţinteşte în mod specific la încurajarea modernizării sistemelor de educaţie,
instruire şi ocupare.
– Obiectivul Coeziunii – pentru statele al căror PIB per capita este mai
mic de 90% din media UE.
 2007-2013
– Obiectivul convergenţei: susţinerea creşterii şi a creării de slujbe la
nivelul statelor utilizând criteriul coeziunii şi la nivelul regiunilor utilizând
criteriile Obiectivului 1 de mai sus. În plus, acest obiectiv înseamnă retragerea
treptată a fondurilor în cazul acelor state şi regiuni care ar fi rămas eligibile dacă
pragul coeziunii ar fi fost stabilit la 90% din PIB-ul mediu per capita al UE15 iar
pragul regional la 75% din PIB-ul mediu per capita al UE15 şi nu cel al UE25.
– Obiectivul competitivităţii regionale şi al ocupării furnizează fonduri

pentru toate regiunile neacoperite de Obiectivul convergenţei şi asigură
introducerea de fonduri pentru acele regiuni care s-au calificat pentru finanţarea
Obiectivului 1 în perioada 2000-2006 dar al căror PIB per capita depăşeşte acum
75% din media PIB-ului per capita al UE 15.
– Cooperarea Teritorială Europeană furnizează fonduri pentru cooperarea
transfrontalieră pentru regiunile NUTS 3 care au graniţe maritime, naţionale sau
UE, pentru cooperarea transnaţională în cazul a 13 zone de cooperare regională
identificate de Comisie şi pentru cooperare inter-regională şi stabilirea de reţele şi
schimb de experienţă.
4.3. Programe operaţionale aferente fondurilor structurale

în România (2007-2013)
Programele operaţionale sunt documente aprobate de Comisia Europeană

care au ca obiectiv implementarea priorităţilor sectoriale şi/sau regionale cuprinse
în Planul Naţional de Dezvoltare şi trimise spre finanţare prin Cadrul de Sprijin
Comunitar. Prezentăm mai jos fondurile pentru coeziune economică şi socială
aferente ţării noastre.
a) Programul Operaţional Sectorial de Transport (POS Transport)
Obiectivul general al POS Transport constă în promovarea, în România, a
unui sistem de transport durabil, care să permită deplasarea rapidă, eficientă şi în
condiţii de siguranţă a persoanelor şi bunurilor, cu servicii de un nivel
corespunzător standardelor europene, la nivel naţional, în cadrul Europei, între şi
în cadrul regiunilor României.
Obiectivele specifice ale acestui program constau în:
 modernizarea şi dezvoltarea axelor prioritare TEN-T, cu aplicarea
măsurilor necesare pentru protecţia mediului înconjurător
 modernizarea şi dezvoltarea reţelelor naţionale de transport, în
conformitate cu principiile dezvoltării durabile
 promovarea transportului feroviar şi naval
 sprijinirea dezvoltării transportului durabil, prin minimizarea efectelor
adverse ale transportului asupra mediului si îmbunătăţirea siguranţei traficului şi a
sănătăţii umane.
b) Programul Operaţional de Mediu (POS Mediu)
Obiectivul general al POS Mediu constă în reducerea decalajului existent
între Uniunea Europeană şi România cu privire la infrastructura de mediu atât din
punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Aceasta ar trebui să se concretizeze în
servicii publice eficiente, cu luarea în considerare a principiului dezvoltării
durabile şi a principiului „poluatorul plăteşte”.
Obiectivele specifice ale POS Mediu sunt următoarele:

• Îmbunătăţirea calităţii şi a accesului la infrastructura de apă şi apă
uzată, prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apa si canalizare in majoritatea
zonelor urbane pana in 2015.
• Dezvoltarea sistemelor durabile de management al deşeurilor, prin
îmbunătăţirea managementului deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate
istoric in minimum 30 de judeţe până în anul 2015.
• Reducerea impactului negativ cauzat de sistemele de încălzire urbană în
cele mai poluate localităţi până în 2015.
• Protecţia şi îmbunătăţirea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin
sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei
Natura 2000.
• Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra
populaţiei, prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone
până în 2015.
c) Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii
Economice (POS CCE)
Obiectivul general al POS CCE îl constituie creşterea productivităţii
întreprinderilor româneşti pentru reducerea decalajelor faţă de productivitatea
medie la nivelul Uniunii Europene. Măsurile întreprinse vor genera până în 2015
o creştere medie a productivităţii de circa 5,5% anual şi vor permite României să
atingă un nivel de aproximativ 55% din media UE.
Ca obiective specifice, menţionăm:
• Consolidarea şi dezvoltarea durabilă a sectorului productiv;
• Crearea unui mediu favorabil dezvoltării durabile a întreprinderilor;
• Creşterea capacităţii de cercetare-dezvoltare (C&D), stimularea coope-
rării între instituţii de cercetare-dezvoltare şi inovare (CDI) şi întreprinderi, precum
şi creşterea accesului întreprinderilor la CDI;
• Valorificarea potenţialului tehnologiei informaţiei si comunicaţiilor şi
aplicarea acestuia în sectorul public (administraţie) şi cel privat (întreprinderi,
cetăţeni);
• Creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea durabilă a sistemului
energetic, prin promovarea surselor regenerabile de energie.
d) Programul Operaţional Regional (POR)
Obiectivul general al POR constă în sprijinirea unei dezvoltări economice,
sociale, echilibrate teritorial şi durabile a Regiunilor României, corespunzător
nevoilor lor şi resurselor specifice, prin concentrarea asupra polilor urbani de
creştere, prin îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi ale mediului de afaceri
pentru a face din regiunile României, în special cele ramase în urma, locuri mai
atractive pentru a locui, a le vizita, a investi şi a munci.
Ca obiective specifice ale POR, menţionăm:

• Creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane, prin adoptarea
unei abordări policentrice, în vederea stimulării unei dezvoltări mai echilibrate a
Regiunilor;
• Îmbunătăţirea accesibilităţii Regiunilor şi în particular a accesibilităţii
centrelor urbane şi a legăturilor cu zonele înconjurătoare;
• Creşterea calităţii infrastructurii sociale a Regiunilor;
• Creşterea competitivităţii Regiunilor ca locaţii pentru afaceri;
• Creşterea contribuţiei turismului la dezvoltarea Regiunilor.
e) Programul Operaţional Dezvoltarea Resurselor Umane (POS DRU)
Obiectivul general al POS DRU este dezvoltarea capitalului uman şi
creşterea competitivităţii, prin corelarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii
cu piaţa muncii şi asigurarea de oportunităţi sporite pentru participarea viitoare pe
o piaţă a muncii modernă, flexibilă şi inclusivă a 1.650.000 de persoane.
Enumerăm şi obiectivele specifice ale acestui program:
a) Promovarea calităţii sistemului de educaţie şi formare profesională
iniţială şi continuă, inclusiv a învăţământului superior şi a cercetării;
b) Promovarea culturii antreprenoriale şi îmbunătăţirea calităţii şi
productivităţii muncii;
c) Facilitarea inserţiei tinerilor şi a şomerilor de lungă durată pe piaţa
muncii;
d) Dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi incluzive;
e) Promovarea (re)inserţiei pe piaţa muncii a persoanelor inactive, inclusiv
în zonele rurale;
f) Îmbunătăţirea serviciilor publice de ocupare;
g) Facilitarea accesului la educaţie şi pe piaţa muncii a grupurilor
vulnerabile.
f) Programul Operaţional pentru Asistenţă Tehnică (POAT)
Obiectivul general al POAT este acela de a asigura sprijinul necesar
procesului de coordonare şi implementare sănătoasă, eficientă, eficace şi
transparentă a instrumentelor structurale în România.
Obiectivele specifice ale POAT vizează:
 Asigurarea sprijinului şi a instrumentelor adecvate în vederea unei
coordonări şi implementări eficiente a instrumentelor structurale pentru perioada
2007-2013 şi pregătirea pentru următoarea perioadă de programare a
instrumentelor structurale.
 Asigurarea unei diseminări coordonate la nivel naţional a mesajelor
generale cu privire la instrumentele structurale şi implementarea Planului de
Acţiuni al ACIS pentru comunicare în linie cu Strategia Naţională de Comunicare
pentru Instrumentele Structurale.
g) Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative

(PO DCA)
Obiectivul general al PO DCA este acela de a contribui la crearea unei
administraţii publice mai eficiente şi mai eficace în beneficiul socio-economic al
societăţii româneşti.
Obiectivele specifice au în vedere:
 Obţinerea unor îmbunătăţiri structurale şi de proces ale managemen-
tului ciclului de politici publice.
 Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei furnizării serviciilor publice, cu
accentul pus pe procesul de descentralizare.
h) Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală - PNDR
Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR) este un
instrument de finanţare creat de Uniunea Europeană pentru a sprijini ţările membre
în implementarea Politicii Agricole Comune (PAC). PAC este un set de reguli şi
mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi comercializarea
produselor agricole în Uniunea Europeană şi care acordă o mare atenţie dezvoltării
rurale. FEADR reprezintă o oportunitate de finanţare pentru spaţiul rural românesc,
în valoare de aproximativ 7,5 miliarde euro, începând cu 2007 şi până în 2013.
FEADR se bazează pe principiul cofinanţării proiectelor de investiţii
private.
Fondurile europene pentru agricultură pot fi accesate în baza
documentului-cheie Programul Naţional pentru Dezvoltare Rurală (PNDR).
i) Programul Operaţional pentru Pescuit – POP
Programul Operaţional pentru Pescuit al României (POP) contribuie la
realizarea viziunii strategice exprimate în Planul Naţional Strategic pentru Pescuit,
şi anume: un sector piscicol competitiv, modern şi dinamic, bazat pe activităţi
durabile de pescuit şi acvacultură care ia în considerare aspectele legate de
protecţia mediului, dezvoltarea socială şi bunăstarea economică. Obiective
generale ale acestui program sunt:
 Dezvoltarea competitivităţii si a durabilităţii sectorului piscicol primar;
 Dezvoltarea pieţei pentru produsele sectorului piscicol;
 Susţinerea dezvoltării durabile a zonelor pescăreşti şi îmbunătăţirea
calităţii vieţii în aceste zone;
 Susţinerea unei implementări adecvate a POP în cadrul Politicii
Comune pentru Pescuit.
j) Programe de cooperare teritorială
Aceste programe au în vedere:
 Cooperarea Teritorială Transfrontalieră
Programele de cooperare transfrontalieră sunt acele programe care finan-
ţează proiecte de accesibilitate, mediu şi prevenirea riscurilor, dezvoltarea econo-
mică şi socială şi acţiuni „people to people la graniţele interne şi externe ale UE”.
 Cooperarea Teritorială Transnaţională

Programele de cooperare transnaţională au ca obiectiv principal finanţarea
de acţiuni şi dezvoltarea de reţele care să ducă la dezvoltare teritorială integrată în
domenii precum: mediu, dezvoltare urbană, inovaţie şi accesibilitate.
 Cooperarea Teritorială Interregională
Programele de cooperare interregională sprijină cooperarea între autori-
tăţile publice pe probleme de interes comun, prin transferul de experienţă şi bune
practici între regiunile Uniunii Europene, prin constituirea de reţele între oraşele
UE, precum şi între cercetătorii UE.
4.4. Politica de coeziune a UE în intervalul 2014-2020
Europa trece printr-o perioadă de transformare. Criza a anulat ani de

progrese economice şi sociale şi a pus în evidenţă deficienţele structurale ale
economiei Europei. Între timp, lumea evoluează rapid, iar provocările pe termen
lung (globalizarea, presiunea exercitată asupra resurselor, îmbătrânirea populaţiei)
se intensifică. UE trebuie să se ocupe acum de propriul viitor. Următoarea rundă
de programe ale politicii de coeziune va fi lansată în 2014.
În noiembrie 2010, Comisia Europeană a publicat primele sale idei privind
viitorul politicii de coeziune a UE, după perioada actuală de programare care se
încheie în 2013.
Europa 2020 propune trei priorităţi care se susţin reciproc:
 creştere inteligentă: dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi
inovare;
 creştere durabilă: promovarea unei economii mai eficiente din punctul
de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice şi mai competitive;
 creştere favorabilă incluziunii: promovarea unei economii cu o rată
ridicată a ocupării forţei de muncă, care să asigure coeziunea socială şi teritorială.
UE trebuie să definească direcţia în care vrea să evolueze până în anul
2020. În acest scop, Comisia propune următoarele obiective principale pentru UE:
 75% din populaţia cu vârsta cuprinsă între 20 şi 64 de ani ar trebui să
aibă un loc de muncă;
 3% din PIB-ul UE ar trebui investit în cercetare-dezvoltare;
 obiectivele „20/20/20” în materie de climă/energie ar trebui îndeplinite
(inclusiv o reducere a emisiilor majorată la 30%, dacă există condiţii favorabile în
acest sens);
 rata abandonului şcolar timpuriu ar trebui redusă sub nivelul de 10% şi
cel puţin 40% din generaţia tânără ar trebui să aibă studii superioare;
 numărul persoanelor ameninţate de sărăcie ar trebui redus cu 20 de
milioane.
Figura 4.1. Propunerea Comisiei Europene

privind Cadrul financiar multianual 2014-2020
Sursa: http://www.adrse.ro/Documente/Planificare/PDR/2014/Rezumat_cadrul_financiar_multianu
al_ ro.pdf
Figura de mai sus arată ponderea politicii de coeziune propusă de Comisia

Europeană pentru perioada 2014-2020.
Comisia Europeană a adoptat un proiect de pachet legislativ4 care va
constitui un cadru al politicii de coeziune a UE pentru perioada 2014-2020. Noile
propuneri sunt concepute pentru a consolida dimensiunea strategică a politicii de
coeziune şi a asigura faptul că investiţiile Uniunii Europene sunt axate pe
obiectivele pe termen lung ale Europei în materie de creştere economică şi de
locuri de muncă („Europa 2020”).
Prin contractele de parteneriat convenite cu Comisia, statele membre îşi vor
asuma angajamentul de a-şi reduce paleta de priorităţi de investiţii, în conformitate
cu aceste obiective. De asemenea, acest pachet legislativ armonizează normele
privind diferite fonduri, dedicate între altele dezvoltării rurale şi afacerilor maritime
şi pescuitului, în vederea sporirii coerenţei acţiunii UE.
Bugetul alocat politicii de coeziune de după 2013 este prezentat în figura 4.2.
4
Vezi http://ec.europa.eu/regional_policy/what/future/proposals_2014_2020_ro.cfm
Figura 4.2. Bugetul politicii de coeziune post 2013 (preţurile din 2011)
Sursa: http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/official/regulation/pdf/2014/proposals/
regulation2014_leaflet_ro.pdf
Test recapitulativ
1. Care a fost scopul iniţial al fondurilor structurale?

2. Menţionaţi câteva obiective asociate fondurilor structurale europene.
3. Cum a afectat criza financiară recentă cheltuielile UE legate de
fondurile structurale?
4. Precizaţi instrumentele financiare ale fondurilor structurale.
5. Care au fost obiectivele fondurilor structurale în fiecare din cele patru
perspective financiare de până acum (până în 2013)?
6. Enumeraţi programele operaţionale aferente fondurilor structurale din
România pentru intervalul 2007-2013.
7. Descrieţi orientările politicii de coeziune a UE din perioada 2014-2020.
8. Care este propunerea Comisiei Europene privind Cadrul financiar
multianual 2014-2020?
Tema 5
Politica industrială
Obiective:
 Prezentarea evoluţiei orientărilor politicii industriale a UE
 Trecerea în revistă a politicilor industriale europene
 Înţelegerea particularităţilor politicii industriale într-o Europă lărgită
 Perceperea priorităţilor competitivităţii industriale la nivel european
 Descrierea provocărilor actuale ale politicii industriale din UE
Cuvinte-cheie:
 politică industrială integrată
 competitivitate industrială
 intervenţionism
 campioni naţionali
 întreprinderi mici şi mijlocii
 politici orizontale şi procompetitive
 terţializare
 cercetare şi inovaţie
4.1. Introducere
Industria trebuie să se afle în centrul atenţiei factorilor de decizie dacă se
doreşte ca Europa să rămână un lider economic global. Acesta este mesajul de
bază al Comunicării „O politică industrială integrată pentru era globalizării”
(European Commission, 2010 b), adoptată de Comisia Europeană în 28 octombrie
2010 la ideea vicepreşedintelui Antonio Tajani. Comunicarea, o iniţiativă majoră
a Strategiei Europa 2020, stabileşte un plan ce ţinteşte impulsionarea creşterii
economice şi crearea locurilor de muncă prin susţinerea unei baze industriale
puternice, diversificate şi competitive în Europa, oferind slujbe bine plătite şi
dovedind în acelaşi timp o eficienţă mai mare a utilizării resurselor.
În era unei globalizări intense, conceptul sectoarelor şi industriilor
naţionale devine depăşit, fiind necesare răspunsuri coordonate de politică, iar
promovarea creării şi creşterii întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) se află în
centrul politicii industriale a UE. În plus, trecerea la o economie durabilă trebuie
considerată ca o oportunitate de întărire a competitivităţii.
Conceptul de politică industrială integrată înseamnă acoperirea unui
spectru larg de politici comune ale UE cum ar fi concurenţa, comerţul, inovaţia
sau energia, atâta timp cât toate acestea au un impact asupra competitivităţii
industriei. În plus, politica integrată pune pe picior de egalitate competitivitatea şi
durabilitatea. Abordarea integrată accentuează şi necesitatea cooperării şi
coordonării eforturilor între Comisia Europeană şi statele membre.
Priorităţile competitivităţii industriale la nivel european includ:
 analiza impactului tuturor propunerilor de politică asupra
competitivităţii;
 reducerea costurilor afacerilor în Europa;
 uşurarea accesului la credite pentru întreprinderile mici şi mijlocii şi
posibilitatea internaţionalizării acestora;
 o strategie care să întărească standardizarea europeană;
 un transport european mai eficient, o infrastructură energetică şi de
comunicaţii şi servicii care să servească industria europeană;
 o nouă strategie a materiilor prime care să creeze condiţiile cadru
adecvate pentru o ofertă şi un management sustenabil al materiilor prime de bază;
 un accent asupra performanţei inovaţiei în sectoare specifice, în arii
precum tehnologiile avansate de fabricaţie, construcţii, biocombustibili şi
transport rutier şi feroviar, în mod special pentru îmbunătăţirea eficienţei utilizării
resurselor;
 acţiuni pentru sprijinirea inovaţiei în industriile energointensive;
 raportarea competitivităţii şi a performanţei politicilor industriale la
nivel european şi al statelor membre pe o bază anuală.
Tema 5. Politica industrială 59
5.2. Evoluţia orientărilor politicii industriale în UE

Politica industrială europeană a cunoscut numeroase transformări în
ultimele decade, evoluând de la o abordare sectorială şi intervenţionistă la una
preponderent orizontală şi concurenţială (European Institute of Romania, 2007).
Ca efect al globalizării şi în paralel cu procesul industrializării, de la
începutul integrării europene şi până la sfârşitul anilor 1990, politica industrială a
statelor membre ale UE1 a evoluat după cum urmează:
 de la intervenţionism la politica „laissez-faire” (îndeosebi în perioada
1970-1980, sub presiunea generată de procesul consolidării companiilor
multinaţionale care, de multe ori, s-au născut din „campionii naţionali” în câteva
domenii cheie: telecomunicaţii, bunuri electronice, semiconductori;
 de la subvenţionarea marilor companii („campionii naţionali”) la cea
a întreprinderilor mici şi mijlocii. Această reorientare politică a fost însoţită de
schimbări structurale majore şi de scăderea contribuţiei la TVA a câtorva sectoare
precum construcţiile navale, producţia de oţel şi mineritul. Procesul a început în
anii 1980, ţintind iniţial dezvoltarea în domenii bazate pe tehnologiile emergente.
Politica întreprinderilor mici şi mijlocii a devenit echilibrată spre sfârşitul anilor
1990, dar accentul asupra sprijinirii companiilor „high-tech” (noi înfiinţate şi
IMM) a rămas puternic. Politicile de susţinere a IMM-urilor continuă să reprezinte
un domeniu important al politicilor industriale europene;
 de la politici naţionale la politici regionale. Acest trend a urmat în
mare măsură (atât logic cât şi cronologic) pe cel orientat către IMM-uri. În acelaşi
timp, el a fost promovat în domenii în care s-au format „clustere” de IMM-uri.
Aceste politici au fost urmate către sfârşitul anilor 1990 prin accentuarea creării
infrastructurii pentru diseminarea cunoaşterii;
 de la accentul asupra finanţării infrastructurii şi a capitalului fizic la
accentul asupra dezvoltării capitalului uman, prezent mai ales după 1990, când s-
a avut în vedere realocarea mai dificilă a capitalului uman decât cea a capitalului
fizic. Spre mijlocul anilor 1990, educaţia (incluzând atât educaţia permanentă cât
şi cea a cererii locale) a devenit o prioritate;
 întoarcerea la politici industriale active, incluzând componente
sectoriale ce urmăreau, între altele, compensarea diferitelor efecte sectoriale
asupra politicilor orizontale, politici promovate indirect şi într-o manieră
concertată prin intermediul demarării Strategiei Lisabona.
1
Numai după anul 2000 putem vorbi despre o politică industrială europeană, deşi elementele
fundamentale ale acestei politici (în special politica concurenţei) au fost dintotdeauna în centrul
atenţiei politice la nivel suprastatal. Însă la nivelul ţărilor aceste politici au urmat traiectorii
similare.
5.3. Trecere în revistă a politicilor industriale europene
Emergenţa unei politici industriale la nivel european este marcată de

semnarea, la Paris, a Tratatului CECO în anul 1951 şi a Tratatului Euratom în
1957. Deşi Tratatul a avut în intenţie promovarea liberei concurenţe şi
îndepărtarea barierelor comerciale dintre statele membre, el a pus bazele
ulterioarei politici industriale intervenţioniste. Articolele 58, 60 şi 61 ale
Tratatului conţin prevederi legate de câteva instrumente de intervenţie: planuri de
dezvoltare, cote de producţie, controlul preţurilor, etc.
 Politici intervenţioniste pentru promovarea campionilor naţionali şi
pentru protejarea industriilor în declin
Intervalul cuprins între anii 1970 şi 1980, caracterizat prin recesiune şi
puternice tensiuni economice şi sociale, a generat politici sectoriale puternic
intervenţioniste şi protecţioniste. A fost o perioadă în care politicile industriale ale
statelor europene au urmărit:
a) susţinerea câştigătorilor – a acelor firme care au înregistrat avantaje
competitive pe pieţele europene şi mondiale;
b) protejarea anumitor industrii naţionale aflate în declin.
Este deci vorba de o orientare dominată, pe de o parte, de sprijinirea
„campionilor naţionali” şi, pe de altă parte, de eforturi concertate pentru salvarea
industriilor cu probleme (ca de exemplul Cartelul Crizei, care a funcţionat în
industria oţelului între anii 1980-1985). Abordarea politicii industriale a fost
preponderent sectorială, iar lista sectoarelor ce au beneficiat de acest context este
lungă: industria automobilelor, aeronautica, construcţiile navale, industria
cărbunelui, cea a oţelului, textilă, industria echipamentelor de telecomunicaţii, etc.
Cu toate că este dificilă cuantificarea efectelor acestor politici, ele pot să fi
contribuit la amplificarea, începând cu anii 1980, a decalajului tehnologic şi
economic dintre Europa şi SUA, care s-a continuat şi în anii recenţi. De pildă,
faptul că de mai bine de treizeci de ani industria ICT nu a putut să îşi
îmbunătăţească poziţia competitivă pe piaţa mondială, în ciuda eforturilor
susţinute de la nivel european, se poate datora măsurilor protecţioniste faţă de
această industrie, care au dispărut numai în decursul anilor 1990.
 Politici industriale orizontale şi procompetitive
În anii 1980, pe fondul unei insatisfacţii crescânde privind efectele
politicilor intervenţioniste, o nouă paradigmă începe să prindă contur în lumea
întreagă, accentuând superioritatea concurenţială a pieţelor competitive în raport
cu etatismul şi intervenţionismul.
Aceasta a reflectat redefinirea graduală a rolului politicilor economice,
inclusiv a celui al politicii industriale. Rolul fundamental al politicilor economice
este, potrivit acestei viziuni, să pună bazele pieţelor competitive (prin liberalizare
şi eliminarea barierelor aflate în calea liberei concurenţe) şi să creeze condiţiile

pentru o mai bună funcţionare a pieţelor concurenţiale (prin corectarea eşecurilor
pieţei, prin furnizarea unui cadru macroeconomic stabil şi prin politica în
domeniul concurenţei).
La nivel european, noua tendinţă prezentată mai sus, alături de îngrijorarea
faţă de adâncirea decalajului tehnologic şi economic în raport cu SUA şi Japonia,
s-au reflectat în proiectul pieţei unice. Aceasta marchează începutul unor
schimbări majore în abordarea politicii industriale europene, cu obiectivul
stimulării competitivităţii industriei europene prin extinderea pieţelor
concurenţiale. Dar în ciuda acestei orientări, Actul Unic European, documentul
care a stabilit oficial fundamentele Pieţei Unice în 1986, nu include o bază pentru
o politică industrială comună. Acest document a avut în vedere doar expansiunea
pieţei interne – aşa încât companiile să poată beneficia de avantajele economiilor
de scară, devenind astfel competitive la nivel internaţional.
Comunicarea Comisiei Europene din 1990 intitulată Industrial Policy in
an Open and Competitive Environment: Guidelines for a Community Approach2,
numită şi Comunicarea Bangemann, a însemnat atât începutul unei politici
industriale coerente la nivelul Comunităţii, cât şi mutarea accentului către politica
orizontală direcţionată către crearea unui cadru mai favorabil pentru creşterea
competitivităţii firmelor.
Ideile prezente în Comunicarea menţionată mai sus au fost asumate de Art.
157 al Tratatului de la Maastricht, care introduce pentru prima dată baza legală
pentru o politică industrială comună, al cărui scop era competitivitatea şi
susţinerea unui sistem al pieţelor deschise şi concurenţiale. În acest scop şi în
acest cadru, Comisia Europeană a luat măsuri de creştere a vitezei ajustării
economiei la modificările structurale; de promovare a unui mediu favorabil
iniţiativelor şi dezvoltării afacerilor, în special pentru IMM; de asigurare a unui
mediu propice cooperării între companii; de stimulare a unei mai bune utilizări a
potenţialului industrial al politicilor inovării.
Pentru atingerea acestor obiective, Comunitatea urma să adopte politici şi
activităţi urmărite prin alte prevederi ale Tratatului, iar Consiliul UE, acţionând
conform principiului unanimităţii, putea adopta măsuri de susţinere a acţiunilor
întreprinse de statele membre. Art. 157 a interzis adoptarea de măsuri la nivel
comunitar care ar fi distorsionat concurenţa şi a limitat astfel semnificativ
spectrul politicilor industriale intervenţioniste. Conceptul de orizontalitate a
devenit, în urma Tratatului de la Maastricht, un principiu al politicii industriale.
S-au stipulat următoarele prevederi:
2
Politica Industrială într-un Mediu Deschis şi Concurenţial: Linii directoare pentru o Abordare
Comunitară.
a) să nu se întreprindă intervenţii sectoriale (verticale);

b) politica industrială să fie izolată de presiunea intervenţiilor ad hoc în
sprijinul întreprinderilor sau sectoarelor;
c) să nu fie susţinuţi „câştigătorii” sau „campionii naţionali”.
Începând cu Tratatul de la Maastricht, politica industrială a UE a fost
dezvoltată printr-o arie largă de documente. De exemplu, imediat după Maastricht,
a fost publicat un prim document al politicii industriale – An Industrial
Competitiveness Policy for the European Union (European Commission, 1994),
care identifică următoarele priorităţi orizontale de dezvoltare:
a) promovarea investiţiilor intangibile (respectiv promovarea calităţii, a
tehnologiilor curate, a cercetării şi dezvoltarea cooperării industriale);
b) asigurarea unei competiţii corecte la nivel european şi internaţional
(printre iniţiative se numără dezvoltarea unui regim mai strict şi mai coerent al
ajutorului de stat şi dezvoltarea unei pieţe comune pentru industriile dintr-o reţea);
c) modernizarea rolului autorităţilor publice (prin reforma reglementărilor,
prin simplificarea legislaţiei UE, prin îmbunătăţirea cooperării administrative între
statele membre etc.).
O parte din aceste iniţiative au format un corp de politici concrete pe care
UE le-a implementat şi dezvoltat în mod continuu.
Instrumentele politicii industriale puse în acţiune odată cu Tratatul de la
Maastricht sunt prezentate în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1
Instrumente ale politicii industriale utilizate după Maastricht
UE Nivel naţional
Specifice Subvenţii ale politicii comerciale Achiziţii publice
Proprietate de stat
Subvenţii
Ajutor pentru dezvoltare
Orizontale Politica în domeniul concurenţei Politici pe pieţele factorilor
 comportamentul companiilor Subvenţii
 ajutoare de stat Standarde/calitate
Politici pe pieţele factorilor
Subvenţii
Standarde/calitate
Sursa: Adaptare după Pelkmans (2006), p. 299.
5.4. Politica industrială într-o Europă lărgită

Pe fondul eşecului procesului Lisabona şi al ritmului scăzut al creşterii
economice din anii 2000, politicienii şi reprezentanţii industriei au susţinut ideea
unei tendinţe de „dezindustrializare”, care ar justifica redefinirea scopului politicii
industriale şi ar motiva acţiunile de protejare a industriilor afectate. Dezin-

dustrializarea înseamnă migraţia activităţii de producţie din statele dezvoltate
către zone cu costuri mai mici ale forţei de muncă şi cu costuri sociale mai scăzute
(ca de exemplu ţările asiatice sau noile state membre ale UE). În Europa, acest
fenomen ar fi cauzat de inflexibilitatea legislaţiei de pe piaţa muncii, de costurile
sociale înalte, ca şi de reglementările împovărătoare impuse asupra sectoarelor
productive.
În anul 2002, Comisia Europeană a publicat comunicarea numită
Industrial Policy in an Enlarged Europe (European Commission, 2002) – pentru a
lansa o dezbatere publică asupra direcţiilor din sfera industrială în condiţiile
perceperii modificării contextului politic. În anii ce au urmat Comunicării
Bangemann, piaţa internă a fost consolidată, UE urma să se extindă cu noi
membri, iar rundele Uruguay amplificaseră liberalizarea comerţului mondial. În
ciuda acestor evoluţii favorabile, Europa se confrunta cu rate de creştere scăzute şi
cu un ritm lent al productivităţii. Era evident că, în aceste împrejurări, UE nu
putea deveni în 2010 „cea mai competitivă şi mai dinamică economie din lume
bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere durabilă, cu mai multe locuri de muncă
şi cu o mai înaltă coeziune socială”, aşa cum prevăzuse Agenda Lisabona.
Comisia Europeană a realizat că industriei nu i s-a acordat destulă atenţie din
cauza extinderii sectorului serviciilor („terţializării”). Dar „terţializarea”, a
argumentat Comisia, este prin ea însăşi un produs al cererii crescânde de servicii
de afaceri, care îşi au originea în sectorul productiv şi care contribuie semnificativ
la PIB-ul UE. În scopul relansării creşterii economice, politica industrială trebuia
să consolideze baza industrială a UE. Acest lucru era posibil prin politici specifice
pentru identificarea anumitor iniţiative, orizontale ca natură, dar care să faciliteze
dezvoltarea domeniilor cu un înalt potenţial. De aceea, Comunicarea din anul
2002 a marcat, în politica industrială comunitară, o mutare de accent de la
iniţiativele orizontale la cele sectoriale şi o reluare a atenţiei acordate sectorului
productiv.
Acest document exprimă o serie de alte mesaje-cheie:
 în contextul provocărilor adresate de globalizare, Europa trebuie să se
orienteze către industrii ale cunoaşterii intensive, dar localizarea este un factor
crucial pentru cercetare şi inovaţie. De aceea, Europa trebuia să-şi dezvolte
atracţia ca locaţie;
 inovaţia, activitatea antreprenorială şi asumarea riscurilor sunt arii
deficiente în care Europa trebuie stimulată prin politici concertate;
 toate politicile UE contribuind la creşterea competitivităţii trebuiau
abordate într-o manieră integrată, bazată pe analiza problemelor sistemice ale
cadrului activităţii industriale.
Consiliul European a solicitat Comisiei în octombrie 2003 să evalueze cât

de reală era ameninţarea dezindustrializării şi să găsească un set de măsuri de
control.
În aprilie 2004, Comisia Europeană a publicat o nouă comunicare intitulată
Fostering structural change: a policy for an enlarged Europe (European
Commission, 2004), care examinează riscurile dezindustrializării. În urma acestei
analize, Comisia ajunge la concluzia că „nu există nici o evidenţă a unui proces
generalizat de dezindustrializare”, dar că Europa se află în toiul unui proces de
schimbare structurală prin care resursele din sectoarele industriale sunt realocare
către sectorul serviciilor, un proces inevitabil, căruia nu trebuie să i se reziste. Cu
toate acestea, analiza Comisiei a demonstrat că ritmul lent al acestei reorganizări,
împreună cu anumite procese de localizare, reprezintă factori îngrijorători.
Comunicarea a recunoscut că performanţa economiilor europene în termeni de
productivitate, cercetare şi inovaţie este slabă şi că nivelul asumării riscului, ca şi
activitatea antreprenorială sunt încă scăzute în Europa. Comisia a propus un
ansamblu de soluţii concrete pentru creşterea competitivităţii şi pentru stimularea
procesului schimbării structurale, grupate în două priorităţi:
a) O reglementare mai bună – metode alternative de reglementare,
reevaluarea impactului acquis-ului existent asupra competitivităţii, verificarea
efectelor cumulative ale reglementării etc.;
b) O abordare integrată a competitivităţii prin intermediul câtorva politici
(politica inovării, piaţa internă pentru cercetare-dezvoltare; politicile capitalului
uman; politica concurenţei în domeniul inovaţiei; transferul tehnologic, noile
reglementări ale fuziunilor bazate pe testul eficienţei; adâncirea gradului integrării
pieţei interne etc.
5.5. Provocările actuale ale politicii industriale

În etapa actuală, mai mult ca niciodată, Europa are nevoie de industrie şi
industria are nevoie de Europa. Piaţa unică, cu 500 de milioane de consumatori şi
20 de milioane întreprinzători, reprezintă un instrument cheie în realizarea unei
Europe industriale competitive. Una din patru slujbe din sectorul privat al UE se
află în industria manufacturieră şi cel puţin una din patru slujbe se află în
serviciile asociate ce depind de industrie fie ca furnizor fie în calitate de client.
80% din toată cercetarea-dezvoltarea sectorului privat are loc în industrie, aceasta
constituind un promotor al inovaţiei şi un furnizor de soluţii pentru provocările cu
care se confruntă societăţile noastre.
Este esenţială creşterea productivităţii în industrie şi în serviciile asociate
pentru a sprijini redresarea creşterii şi a locurilor de muncă, restaurarea sănătăţii
şi durabilităţii economiei UE şi pentru păstrarea modelului social european.
Industria se află de aceea în centrul noului model de creştere a economiei
europene, aşa cum se subliniază în Europe 2020 Strategy (European Commission,

2010 a).
Criza financiară şi economică a rechemat atenţia asupra importanţei
majore a unui lanţ de valoare industrial puternic, competitiv şi diversificat.
Având în vedere că IMM-urile reprezintă 2/3 din ocuparea în industrie şi o
mare pondere a potenţialului de creştere şi locuri de muncă, promovarea creării, a
dezvoltării şi a internaţionalizării acestor întreprinderi va constitui un element
fundamental al noii politici industriale integrate a UE (European Commission,
2010b).
În ultimul deceniu mediul global de afaceri s-a schimbat radical, aceasta
traducându-se atât în provocări cât şi în oportunităţi pentru industria europeană.
Politica industrială trebuie să ajute ramurile industriale să profite de aceste
oportunităţi. Industria UE concurează cu China, Brazilia, India şi alte economii
emergente. Tehnologia, ICT şi abilităţile devin tot mai importante pentru
competitivitatea internaţională. Lanţurile de valoare internaţionale se întrepătrund
tot mai mult şi competiţia pentru energie şi materiile prime rare se intensifică.
Industria UE trebuie de asemenea să preia poziţia de lider în tranziţia la o
economie cu conţinut redus de carbon şi eficientă în utilizarea resurselor.
Există motive întemeiate pentru încredere în capacitatea industriei UE de a
depăşi provocările şi de a continua să reprezinte motorul creşterii în economia
europeană. Până la izbucnirea crizei economice, industria europeană s-a comportat
destul de bine în acest mediu aflat în rapidă schimbare. Şi-a menţinut cu succes
ponderea în comerţul mondial în perioada 2000-2010 în faţa puternicelor presiuni
concurenţiale. Industria manufacturieră reprezintă 75% din exporturi. Sectoare
precum produsele farmaceutice şi inginereşti s-au dezvoltat solid. Motoarele,
chimicalele şi industriile aeronautice s-au extins şi ele. Chiar dacă criza
economică a determinat iniţial o prăbuşire temporară a producţiei, a urmat apoi o
redresare intensă – pe măsura reluării creşterii comerţului mondial şi a eliminării
stocurilor în exces. Nu este mai puţin adevărat că anumite sectoare au fost afectate
mai sever decât altele.
Un sector industrial vibrant şi înalt competitiv poate furniza resursele şi
soluţiile pentru problemele societăţilor din UE, cum ar fi schimbarea climatică,
fenomenul de îmbătrânire a populaţiei sau preocuparea dezvoltării unei economii
sociale de piaţă prospere.
Tranziţia necesară la o economie mai durabilă, inclusivă şi eficientă în
utilizarea resurselor va trebui să fie sprijinită atât de politici orizontale cât şi de
politici sectoriale la toate nivelurile şi va necesita o guvernanţă europeană solidă
şi dialog social.
Test recapitulativ
1. Cum definim conceptul de politică industrială integrată?

2. Care sunt priorităţile competitivităţii industriale la nivel european?
3. Arătaţi principalele etape ale evoluţiei politicii industriale în UE.
4. În ce au constat politicile intervenţioniste pentru promovarea
campionilor naţionali şi pentru protejarea industriilor în declin?
5. Prin ce se caracterizează politicile industriale orizontale şi pro-
competitive?
6. Enunţaţi instrumentele politicii industriale utilizate după Tratatul de la
Maastricht.
7. Care au fost provocările politicii industriale într-o Europă lărgită?
8. Prin ce se defineşte orientarea politicii industriale europene în prezent?
Tema 6
Uniunea Economică şi Monetară
Obiective:
 Înţelegerea semnificaţiei UEM pentru elaborarea politicilor în UE
 Prezentarea etapelor istorice ale trecerii la UEM
 Însuşirea criteriilor de convergenţă nominală pentru trecerea la moneda euro
 Descrierea BCE şi a organismelor sale decizionale
 Explicarea instrumentelor de politică monetară utilizate în Eurosistem
Cuvinte-cheie:
 zona euro
 Sistemul Monetar European
 ECU (European Currency Unit)
 monetarism
 criterii de convergenţă nominală
 zona monetară optimă
 moneda unică europeană
 Banca Centrală Europeană
 politica monetară în Eurosistem
6.1. Introducere
În prezent 17 ţări europene (Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda,
Franţa, Grecia, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,
Slovacia, Slovenia şi Spania) şi-au schimbat monedele naţionale în euro (Tabelul
6.1 prezintă ratele de conversie) şi au delegat responsabilitatea politicii monetare
Băncii Centrale Europene (BCE). Aceste state au reţinut controlul asupra altor
aspecte ale politicii macroeconomice, dar au acceptat să îşi coordoneze aceste
politici în cadrul Consiliului de Miniştri pentru Afaceri Economice şi Financiare
(Ecofin). În acest scop, statele membre ale zonei euro şi-au impus limite asupra
împrumuturilor guvernamentale prin Pactul de Creştere şi Stabilitate şi au
convenit să coordoneze reforme structurale prin orientări generale ale politicilor
economice (Broad Economic Policy Guidelines).
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) are o triplă semnificaţie în
înţelegerea elaborării politicilor în UE. Mai întâi, moneda unică reprezintă unul
dintre cele mai tangibile simboluri ale integrării europene pentru populaţia care
trăieşte în zona euro. În al doilea rând, moneda euro devenind o monedă
internaţională majoră, UEM corespunde ambiţiilor UE de a deveni un jucător de
referinţă pe scena mondială. În al treilea rând, UEM constituie un experiment cu
totul nou în elaborarea politicilor la nivelul UE: politica monetară a fost
transferată unei instituţii supranaţionale, BCE, iar coordonarea politicilor între
guvernele naţionale este o încercare de pionierat în cadrul UE.
Tabelul 6.1
Ratele de schimb în euro ale monedelor naţionale
Şiling austriac (ATS) 1EUR = 13,7603 ATS
Franc belgian (BEF) 1EUR = 40,3399 BEF
Lira cipriotă (CYP) 1 EUR = 0,585274 CYP
Coroana estoniană (EEK) 1 EUR = 15,6466 EEK
Marca finlandeză (FIM) 1 EUR = 5,94573 FIM
Franc francez (FRF) 1EUR = 6,55957 FRF
Marca germană (DEM) 1EUR = 1,95583 DEM
Drahma grecească (GRD) 1EUR = 340, 750 GRD
Lira irlandeză (IEP) 1EUR = 0,787564 IEP
Lira italiană (ITL) 1EUR = 1936,27 ITL
Franc luxemburghez (LUF) 1EUR = 40, 3399 LUF
Lira malteză (MTL) 1EUR = 0,429300 MTL
Gulden olandez (NLG) 1EUR = 2,20371 NLG
Escudo portughez (PTE) 1EUR = 200,482 PTE
Coroana slovacă (SKK) 1EUR = 30,1260 SKK
Tolar sloven (SIT) 1EUR = 239,640 SIT
Peseta spaniolă (ESP) 1EUR = 166,386 ESP
Tema 6. Uniunea Economică şi Monetară 69
6.2. Scurt istoric

Tratatul de la Roma din 1957 a făcut puţine referiri la politica macroe-
conomică şi nici o referire la UEM. Cele mai semnificative prevederi
macroeconomice se află în Art. 105, care atenţionează statele membre să îşi
coordoneze politicile economice în vederea echilibrării balanţelor lor de plăţi şi în
Art. 108, care permite Consiliului de Miniştri să furnizeze asistenţă mutuală în cazul
unei crize a balanţei de plăţi. Unul din motivele pentru care Tratatul de la Roma nu
a mers mai departe pe tărâmul macroeconomic a fost concepţia keynesiană
dominantă pe acea vreme, care sublinia necesitatea controlului naţional al
instrumentelor de politică macroeconomică.
În mod specific:
1) guvernele trebuiau să asigure trade-off-ul între inflaţia mai ridicată şi
şomaj mai scăzut şi, în situaţia unei recesiuni economice, să stimuleze cererea
globală printr-o combinaţie de reduceri de impozite, creşteri ale cheltuielilor
guvernamentale şi diminuări ale ratelor dobânzii.
2) Trebuie ţinut cont şi de faptul că la crearea CEE monedele naţionale ale
statelor membre nu erau încă convertibile, existând astfel limite legale privind
schimbul între două monede.
3) Un al treilea factor relevant a fost şi faptul că statele membre nu doreau
pe acea vreme să încalce Acordul de la Bretton Woods din 1944, care asigura
stabilitatea cursurilor de schimb prin legarea dolarului american de aur şi a
monedelor naţionale de dolar, acesta din urmă reprezentând moneda ancoră a
sistemului internaţional.
La un summit ţinut la Haga în decembrie 1969, liderii CEE au convenit să
conceapă un plan pentru UEM. Raţiunea ce a stat la baza acestei reorientări nu a
fost o modificare a paradigmei economice ci declinul sistemului de la Bretton
Woods, pe fondul dificultăţilor întâmpinate de SUA în a menţine convertibilitatea
în aur a dolarului în condiţiile costurilor tot mai mari ale războiului din Vietnam.
Existau de asemenea temeri în acea perioadă că trecerea la de la cursuri fixe la
cursuri flotante va afecta relaţiile comerciale din cadrul pieţei comune şi va
suplimenta costurile finanţării PAC.
Planul Werner pentru UEM, înaintat în octombrie 1970, nu s-a bucurat de
succes. Sistemul de la Bretton Woods s-a prăbuşit în august 1971 şi a fost înlocuit
cu Acordul Smithsonian, care a permis bande mai largi de fluctuaţie faţă de
dolarul american. În martie 1972 cele şase state fondatoare ale Comunităţii
Europene, cărora li s-au alăturat Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca (aflate în
proces de aderare), au stabilit şarpele în tunel – un sistem al cursului de schimb în
care statele membre au hotărât bande mai înguste de fluctuaţie pentru monedele
din CE (şarpele) în cadrul bandelor mai largi ale Acordului Smithsonian (tunelul).
Odată cu creşterea preţurilor petrolului în 1973, ţările membre ale CEE aveau
opinii împărţite în privinţa sacrificării priorităţilor keynesiene de creştere şi

ocupare pentru o inflaţie scăzută. Această lipsă de consens a dus la divergenţe
macroeconomice în cadrul CEE, în special între Franţa şi Germania şi a dat o
lovitură fatală regimului ratei de schimb din CEE.
În anul 1979 statele membre ale CEE au făcut o nouă încercare de
coordonare a politicilor macroeconomice prin stabilirea Sistemului Monetar
European (SME). Punctul central al SME era mecanismul ratei de schimb (MRS),
un regim menit să minimizeze fluctuaţiile cursurilor de schimb bilaterale. Ca
numitor comun al acestui sistem s-a utilizat un coş ponderat de monede din CEE
şi anume ECU (European Currency Unit). SME a dat rezultate mai bune decât
şarpele în tunel, contribuind la promovarea stabilităţii cursului de schimb şi la
reducerea inflaţiei, îndeosebi spre sfârşitul anilor 1980, când guvernele naţionale
au recurs mai puţin la practica devalorizării monedelor lor.
Crearea şi succesul relativ al SME pot fi legate de îmbrăţişarea tot mai
puternică a monetarismului1 de la mijlocul anilor 1970. Monetarismul a constituit
o provocare pentru abordarea keynesiană a politicii macroeconomice, respingând
existenţa unui trade-off pe termen lung între creştere şi ocupare şi îndemnându-i
pe factorii de decizie să acorde prioritate urmăririi unei inflaţii scăzute prin
restricţionarea creşterii ofertei de bani. Cu toate că monetarismul susţine cursurile
de schimb flexibile, ţările CEE au privit MRS ca un procedeu pentru realizarea
obiectivului monetarist central de stabilitate a preţurilor. Un exemplu notabil a
fost Franţa, unde preşedintele François Mitterand a utilizat MRS pentru a-şi
susţine eforturile de reducere a inflaţiei pentru a restaura credibilitatea
macroeconomică după abandonarea experienţei nereuşite cu orientarea
keynesiană.
Consiliul European de la Hanovra din iunie 1988 i-a cerut preşedintelui
Comisiei Europene, Jacques Delors, să conceapă un plan al UEM. Pe baza acestei
schiţe, liderii UE au adoptat o tranziţie în 3 stadii pentru UEM, care a fost
înglobată în Tratatul UE (TEU) semnat la Maastricht în anul 1992.
Stadiul 1 (1990-1994) presupunea înlăturarea barierelor rămase în libera
circulaţie capitalului şi acordarea independenţei politice a băncilor centrale.
În Stadiul 2 (1994-1998) s-a solicitat statelor membre să îşi demonstreze
angajarea în disciplina macroeconomică prin îndeplinirea criteriilor de
convergenţă, prevăzute în Art. 121 din TEC (vezi tabelul 6.2) şi a fost înfiinţat
Institutul Monetar European (IME) pentru a supraveghea tranziţia la UEM.
1
Monetarismul este acea şcoală de gândire economică potrivit căreia variaţia ofertei de bani are o
influenţă majoră asupra producţiei naţionale pe termen scurt şi asupra nivelului preţului pe termen
lung – iar obiectivele politicii monetare sunt cel mai bine atinse prin controlul ratei de creştere a
ofertei de bani. Liderul acestei şcoli este Milton Friedman (2006).
Tabelul 6.2
Criteriile de convergenţă nominală pentru trecerea la moneda euro
Obiectiv Mod de măsurare Criterii de convergenţă
Stabilitatea preţurilor Indicele armonizat al preţului Maxim 1,5 puncte procentuale peste
de consum (HICP) primele trei – cele mai performante
state membre
Soliditatea finanţelor Deficit bugetar ca procent din Valoare de referinţă: nu mai mult
publice PIB de 3%
Finanţe publice Datoria guvernamentală ca Valoare de referinţă: nu mai mult
sustenabile procent din PIB de 60%
Convergenţă durabilă Ratele dobânzii pe termen Nu mai mult de 2 puncte procentuale
lung peste primele trei – cele mai
performante state membre în
termenii stabilităţii preţurilor
Stabilitatea cursului Deviere în raport cu o rată Participare în MRS II timp de 2 ani
de schimb centrală fără tensiuni severe
Stadiul 3, demarat în anul 1999, a însemnat fixarea irevocabilă a ratelor de

schimb şi crearea BCE. În lumina noii economii clasice, succesoarea intelectuală a
monetarismului în anii 1980, Tratatul a avut în vedere preocuparea privind
abilitatea guvernelor (cu orientarea lor asupra termenului scurt) de a face opţiuni
pe termen lung pentru economie. Aceasta s-a realizat în primul rând prin
garantarea independenţei BCE faţă de controlul politic (Art. 108 din TEC) şi în al
doilea rând prin procedura deficitului excesiv, care interzice statelor membre să
înregistreze deficite bugetare mai mari de 3% din PIB (Art. 104 din TEC).
În prezent părerile sunt împărţite în privinţa reînvierii planurilor de UEM
(vezi Wallace et al., pp. 156-180). Neofuncţionaliştii2 subliniază importanţa
efectului de spill over din stadiile anterioare ale integrării economice. S-a
argumentat, de exemplu, că angajarea statelor membre pentru cursuri de schimb
fixe în cadrul SME şi libera circulaţie a capitalului în cadrul programului pieţei
unice au făcut inadecvat controlul naţional asupra politicii monetare şi a obligat
statele să aleagă fie cursuri de schimb flexibile fie deplina uniune monetară. Prin
contrast, interguvernamentaliştii3 explică UEM ca pe un rezultat al negocierilor
între state.
2
Neofuncţionalismul este o teorie a integrării regionale, având la bază concepţia lui Ernst B. Haas
(1958). Scopul explicit al neofuncţionaliştilor era de a utiliza experienţa de pionierat europeană a
integrării pentru a o testa în alte contexte. Abordarea lui Jean Monnet a integrării europene, care a
ţintit integrarea unor sectoare individuale în speranţa creării efectelor de difuzare, poate fi
considerată de tip neofuncţionalist.
3
Interguvernamentaliştii tratează statele şi guvernele naţionale în particular ca fiind principalii
actori ai procesului de integrare europeană (spre deosebire de federalişti, care pun accent pe
supranaţionalism). Abordarea interguvernamentalistă poate explica atât perioadele de schimbare
radicală în UE (datorită preferinţelor guvernamentale convergente), cât şi perioadele de inerţie
(datorate unor interese naţionale divergente).
În lumina teoriei lui Mundell (1961), opinia dominantă în anii 1980 şi

1990 a fost că ţările europene trebuiau să lupte pentru a forma o zonă monetară
optimă (ZMO) din cauza şocurilor asimetrice (dezechilibre economice ce
afectează diferitele state membre în moduri diferite) şi a lipsei de flexibilitate a
pieţelor bunurilor şi a muncii. Este adevărat că însăşi teoria ZMO poate fi
criticată. Chiar şi Mundell a avertizat că ratele de schimb flexibile pot fi o cauză
mai degrabă decât o soluţie pentru instabilitatea macroeconomică atunci când
capitalul circulă liber între ţări. Mai mult, costurile macroeconomice ale renunţării
la cursurile de schimb naţionale trebuie puse în balanţă cu beneficiile
microeconomice ale uniunii monetare, care înseamnă înlăturarea nesiguranţei
privind cursul de schimb, economisirea costurilor de tranzacţie prin derularea
afacerilor într-o singură monedă şi câştigurile de competitivitate din creşterea
transparenţei preţurilor între ţări.
La începutul anilor 1990 pregătirile pentru UEM au cunoscut un blocaj –
când creşterea economică în scădere şi şomajul tot mai mare au generat presiuni
semnificative asupra SME. Această problemă a fost amplificată de consecinţele
economice ale reunificării germane, care au creat pusee inflaţioniste susţinute şi au
obligat Bundesbank să crească ratele dobânzii. Alte state membre ale CEE au
răspuns prin creşterea ratelor dobânzii, aceasta ajutând la stabilizarea monedelor
lor faţă de marca germană, dar înrăutăţind efectele recesiunii. Atunci când
votanţii danezi au respins TEU în iunie 1992, angajarea statelor membre faţă de
UEM şi MRS au fost puse sub semnul îndoielii. Ca urmare a unor intense
speculaţii valutare, Italia şi Marea Britanie au fost nevoite să părăsească MRS în
septembrie 1992.
CEE a trebuit în curând să înfrunte această furtună economică şi politică.
Votanţii danezi, prin oferirea clauzei de opt-aut din stadiul trei al UEM, s-au
pronunţat în favoarea TEU într-un al doilea referendum ţinut în iunie 1993. MRS
a fost efectiv demolat în august 1993, când statele membre rămase în sistem au
adoptat marje foarte largi de fluctuaţie între monedele lor. O redresare economică
susţinută în ultima parte a anilor 1990 a permis statelor membre să înregistreze
progrese semnificative în îndeplinirea criteriilor de convergenţă. În mai 1998
Consiliul de Miniştri a hotărât că 11 state membre (Austria, Belgia, Finlanda,
Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania)
îndeplineau criteriile şi se puteau angaja în stadiul 3 al UEM. Includerea Belgiei şi
a Italiei în acest grup a fost politic controversată, având în vedere că datoria
publică în aceste ţări, deşi se afla în scădere, conform cerinţelor tratatului, depăşea
100% din PIB.
Moneda euro a fost lansată la timp pe 1 ianuarie 1999 împreună cu MRS II,
un regim al cursului de schimb în care statele membre aspirante la adoptarea
monedei unice au convenit să minimizeze fluctuaţiile dintre monedele lor şi euro.
Grecia s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2001, cu 12 luni înainte de trecerea
efectivă la bancnotele şi monedele metalice euro. În ianuarie 2007 Slovenia a

devenit prima ţară din grupul noilor membri care a adoptat moneda euro, urmată
de Cipru şi Malta în ianuarie 2008, Slovacia în ianuarie 2009 şi Estonia în
ianuarie 2011.
Consiliul European a întreprins o serie de măsuri la vremea lansării
monedei euro pentru întărirea coordonării politicilor economice, cum ar fi crearea,
în decembrie 1997, a unui organism informal al miniştrilor de finanţe din zona
euro, Eurogroup, ca şi conceperea unui program ambiţios de reforme ale pieţelor
bunurilor, financiare şi ale muncii, aşa-numita Strategie Lisabona din martie 2000.
Iniţiativa cea mai controversată din punct de vedere economic şi politic a acestei
perioade a fost semnarea Pactului de Creştere şi Stabilitate în iunie 1997. Din
punct de vedere politic, acest acord a însemnat hotărârea fermă a UE de a impune
limite asupra împrumuturilor guvernamentale prin urgentarea şi clarificarea
implementării procedurii de deficit excesiv. Din punct de vedere economic, Pactul
de Creştere şi Stabilitate a furnizat un accent pe termen mediu asupra politicii
fiscale în cadrul UEM. În această privinţă, scopul a fost de a permite statelor
membre să utilizeze stabilizatorii fiscali în cazul unei recesiuni economice fără a
încălca pragul deficitului excesiv, prin realizarea mai întâi a unor poziţii bugetare
apropiate de echilibru sau cu surplusuri. În acest sens, încercarea Pactului de a
reconcilia nevoia stabilizării fiscale pe termen scurt cu sustenabilitatea pe termen
lung a finanţelor publice a reflectat una din orientările de bază ale Noului
Keynesianism, o paradigmă economică dominantă în anii 1990.
Clauza de opt-out din stadiul 3 al UEM a fost acordată doar Marii Britanii
şi Danemarcei cu ocazia negocierilor privind TEU. Această clauză va fi valabilă
până când apartenenţa la zona euro va fi aprobată prin referendumuri populare. În
Marea Britanie, Partidul Laburist, atent la suportul public lipsit de entuziasm
pentru UEM, este angajat faţă de trecerea la moneda euro “în principiu”, dar
numai când sunt create condiţiile economice, în vreme ce conservatorii, speriaţi de
experienţa lor la guvernare în timpul MRS din 1992, rămân în puternică opoziţie
faţă de moneda unică. Accentul politic asupra UEM a fost scăzut de când, în
urma unui studiu realizat de către HM Treasury în iunie 2003, s-a ajuns la
concluzia că împrejurările economice pentru adoptarea euro nu au fost create
încă (HM Treasury, 2003).
Votanţii danezi au respins direct moneda unică într-un referendum ţinut
în septembrie 2000. Partidele politice majore din Danemarca continuă însă să
susţină UEM şi vor supune din nou votului apartenenţa la zona euro.
Celelalte state membre ale UE sunt obligate formal prin prevederile
Tratatului să se alăture zonei euro dacă şi când îndeplinesc criteriile de
convergenţă. În practică, statele membre reţin un grad de libertate în ceea ce
priveşte momentul în care să aplice pentru intrarea în zona euro. Suedia, de pildă,
a votat împotriva adoptării monedei unice într-un referendum ţinut în septembrie

2003 şi încă participă la MRS II.
Factorii de decizie din UE au fost foarte prudenţi în privinţa primirii noilor
state membre în clubul euro, în special a acelor ţări care au avut parte de o
tranziţie economică şi financiară turbulentă de la planificarea centralizată la
economia de piaţă. De exemplu, aplicaţia Lituaniei a fost respinsă în mai 2006
pentru neîndeplinirea criteriului inflaţiei cu numai 0,2 %.
6.3. BCE şi organismele sale decizionale

Dacă băncilor naţionale le-au trebuit zeci de ani sau chiar două secole ca
să evolueze (de exemplu Banque de France a fost înfiinţată în 1880,
Nederlandsche Bank în 1814, Banco de Espaňa în 1856. Banca d’Italia în 1893,
iar Deutsche Bundesbank în 1957), BCE a înregistrat o mişcare foarte rapidă.
Drumul către uniunea monetară a trecut prin SME, care a creat în 1979
mecanismul ratei de schimb fixe – cu participarea tuturor monedelor europene,
mai puţin lira sterlină. Obiectivul era reducerea volatilităţii cursului de schimb,
dar apăreau frecvent ajustări. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic
European în 1987, ţintind către realizarea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor
şi capitalului, a devenit limpede că piaţa unică europeană va fi afectată de
fluctuaţiile cursurilor de schimb şi de costurile tranzacţiilor valutare. Soluţia nu
putea fi decât o monedă unică şi crearea unei bănci comune care să coordoneze
politica monetară.
Precursorul BCE este Institutul Monetar European, care a început să
pregătească în 1993, împreună cu băncile centrale naţionale (BCN) din UE,
stabilirea viitoarei bănci centrale europene. În doar 5 ani, BCE a preluat
responsabilitatea politicii monetare comune pentru zona euro. Realizarea Uniunii
Economice şi Monetare la sfârşitul secolului XX a fost unică din două motive: 1)
a introdus un regim monetar nou şi comun pentru ţări diferite şi 2) banca centrală
a zonei euro este o organizaţie monetară supranaţională.
BCE, situată în Frankfurt pe Main (Germania), a fost înfiinţată la data de
1 iunie 1998, într-o perioadă în care modelul bancar central bazat pe ţintirea inflaţiei
şi pe independenţa faţă de guvern era la cote maxime. Este de asemenea bine
cunoscut faptul că modelul utilizat pentru organizarea BCE a fost Deutsche
Bundesbank.
Zona euro a început să funcţioneze din momentul în care responsabilitatea
politicii monetare a fost transferată de la băncile centrale naţionale ale celor 11 state
membre ale UE4 (care doreau şi îndeplineau condiţiile pentru trecerea la euro) în
4
Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Irlanda, Belgia, Olanda,
Luxemburg.
ianuarie 1999. Grecia s-a alăturat în 2001, Slovacia în 2009, iar Estonia în 2011.
Crearea zonei euro şi a BCE a fost o piatră de hotar în îndelungatul şi complexul
proces al integrării europene. BCE poate fi considerată cea mai federală instituţie
a UE.
În vederea pregătirii, conducerii şi implementării politicii monetare unice,
structura instituţională a BCE cuprinde trei organe de decizie (vezi figura 6.1:
1) Consiliul Guvernatorilor; 2) Comitetul Executiv şi 3) Consiliul General.
Consiliul Guvernatorilor este format din cei 6 membri ai Comitetului
Executiv şi din guvernatorii BCN (17 în prezent).
Comitetul Executiv este alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru
membri, toţi numiţi prin acordul şefilor de stat sau de guvern al ţărilor zonei euro.
Consiliul General este compus din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi
din guvernatorii BCN ale tuturor statelor membre ale UE. El va exista atâta timp
cât vor exista state membre ce nu au adoptat moneda euro.
Cadrul instituţional al BCE presupune o bancă centrală independentă de
influenţele politice. Principiul independenţei este prevăzut în Articolul 108 al
Tratatului UE. În exercitarea atribuţiilor lor, nici BCE şi nici BCN nu le este
permis să ceară sau să primească instrucţiuni de la instituţiile comunitare, de la
vreun guvern, stat membru sau alt organism. BCE are propriul buget, iar capitalul
său este subscris şi vărsat de BCN ale eurozonei.
Figura 6.1. Organele de decizie ale BCE
Sursa: European Central Bank (2004), The monetary policy of the ECB, p. 10.
6.4. Politica monetară din Eurosistem

Obiectivul principal al Eurosistemului este menţinerea stabilităţii
preţurilor. Fără a aduce atingere acestui obiectiv principal, Eurosistemul trebuie să
susţină politicile generale din Uniune. În vederea îndeplinirii obiectivelor sale,
Eurosistemul trebuie să acţioneze în conformitate cu principiul unei economii de
piaţă deschise, în care concurenţa este liberă şi care favorizează alocarea eficientă
a resurselor.
Eurosistemul are la dispoziţie un set de instrumente de politică monetară5,
desfăşurând operaţiuni de piaţă monetară, oferind facilităţi permanente şi
impunând instituţiilor de credit obligaţia de a constitui rezerve minime obligatorii
în conturi deschise în cadrul Eurosistemului.
1. Operaţiuni de piaţă monetară
Operaţiunile de piaţă monetară deţin un rol important în politica monetară
a Eurosistemului, în sensul direcţionării ratelor dobânzilor, al gestionării situaţiei
lichidităţii de pe piaţă şi al indicării orientării politicii monetare. Eurosistemul
dispune de cinci tipuri de instrumente pentru desfăşurarea operaţiunilor de piaţă
monetară. Cel mai important instrument este tranzacţia reversibilă (aplicabilă pe
baza contractelor de report sau a creditelor colateralizate). Eurosistemul poate
recurge şi la tranzacţii simple, emisiunea de certificate de creanţă ale BCE,
operaţiunile de swap valutar şi atragerea de depozite la termen. Operaţiunile de
piaţă monetară sunt iniţiate de BCE, aceasta stabilind şi instrumentul care
urmează a fi utilizat, precum şi termenii şi condiţiile de efectuare a acestor
operaţiuni. Acestea pot fi efectuate pe baza unor licitaţii standard, a unor licitaţii
rapide sau a unor proceduri bilaterale6. În funcţie de obiectivele, periodicitatea şi
procedurile lor, operaţiunile de piaţă monetară din Eurosistem pot fi împărţite în
următoarele patru categorii (a se vedea şi tabelul 6.3):
a) operaţiunile principale de refinanţare sunt tranzacţii reversibile,
periodice, de furnizare de lichiditate, cu frecvenţă săptămânală şi o scadenţă
obişnuită de o săptămână. Aceste operaţiuni se efectuează de băncile centrale
naţionale (BCN) pe baza licitaţiilor standard. Operaţiunile principale de
refinanţare deţin un rol fundamental în realizarea obiectivelor operaţiunilor de
piaţă monetară din Eurosistem.
5
Instrumentele de politică monetară ale Eurosistemului vor fi prezentate conform Jurnalului
Oficial al Uniunii Europene I. 331 din 14.12.2011.
6
Pentru licitaţiile standard intervalul de timp dintre momentul anunţării licitaţiei şi cel al
confirmării rezultatului alocării este de maxim 24 de ore. Licitaţiile rapide se desfăşoară, în mod
obişnuit, într-un interval de 90 de minute. Eurosistemul poate selecta un număr limitat de contra-
părţi care să participe la licitaţii rapide. Sintagma proceduri bilaterale desemnează orice situaţie în
care Eurosistemul efectuează o tranzacţie cu una sau mai multe contra-părţi fără a utiliza proceduri
de licitaţie. Procedurile bilaterale includ operaţiuni îndeplinite prin intermediul burselor de valori
sau al agenţiilor de piaţă.
b) operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung sunt tranzacţii

reversibile de furnizare de lichiditate, cu frecvenţă lunară şi o scadenţă obişnuită
de trei luni. Aceste operaţiuni au scopul de a oferi contra-părţilor refinanţări
suplimentare pe termen mai lung şi se efectuează de BCN pe baza licitaţiilor
standard. De regulă, Eurosistemul nu foloseşte aceste operaţiuni pentru a
transmite semnale pieţei şi acceptă, prin urmare, ratele care îi sunt propuse.
c) Operaţiunile de reglaj fin se execută ad-hoc pentru gestionarea situaţiei
lichidităţii de pe piaţă şi pentru direcţionarea ratelor dobânzilor, în special pentru
atenuarea efectelor fluctuaţiilor neaşteptate ale lichidităţii de pe piaţă asupra
ratelor dobânzilor. Aceste operaţiuni pot fi efectuate în ultima zi a unei perioade
de aplicare a rezervelor minime obligatorii, pentru contracararea dezechilibrelor
de lichiditate acumulate de la alocarea din cadrul ultimei operaţiuni principale de
refinanţare. Operaţiunile de reglaj fin se derulează, în principal, sub formă de
tranzacţii reversibile, dar pot lua şi forma operaţiunilor de swap valutar sau de
atragere de depozite la termen. Instrumentele şi procedurile aplicate în efectuarea
operaţiunilor de reglaj fin sunt adaptate tipurilor de tranzacţii şi obiectivelor
specifice urmărite în cadrul acestor operaţiuni. Operaţiunile de reglaj fin sunt
efectuate în mod normal de BCN prin licitaţii rapide sau proceduri bilaterale.
Consiliul guvernatorilor BCE poate decide că, în cazuri excepţionale, operaţiunile
bilaterale de reglaj fin pot fi efectuate chiar de BCE.
d) În plus, Eurosistemul poate efectua operaţiuni structurale prin
emiterea de certificate de creanţă ale BCE, tranzacţii reversibile şi tranzacţii
simple. Aceste operaţiuni sunt efectuate atunci când BCE vizează ajustarea
poziţiei structurale a Eurosistemului în ceea ce priveşte sectorul financiar
(periodic sau ocazional). Operaţiunile structurale sub formă de tranzacţii
reversibile şi emiterea de instrumente de creanţă sunt efectuate de BCN prin
intermediul licitaţiilor standard. Operaţiunile structurale sub formă de tranzacţii
simple sunt efectuate în mod normal de BCN prin proceduri bilaterale. Consiliul
guvernatorilor BCE poate decide că, în cazuri excepţionale, operaţiunile
structurale pot fi efectuate chiar de BCE.
2. Facilităţi permanente
Scopul facilităţilor permanente este de a furniza şi de a absorbi lichiditate
overnight, de a indica orientarea generală a politicii monetare şi de a limita ratele
dobânzilor overnight de pe piaţă. Contra-părţile eligibile pot dispune, din proprie
iniţiativă, de două facilităţi permanente, sub rezerva respectării anumitor condiţii
de acces de ordin operaţional (a se vedea şi tabelul 6.3):
a) Contrapărţile pot folosi facilitatea de creditare marginală pentru a
obţine lichiditate overnight de la BCN în schimbul unor active eligibile. În
condiţii normale, nu există limite de creditare sau alte restricţii privind accesul
contrapărţilor la această facilitate, cu excepţia cerinţei de a prezenta suficiente
active-garanţie. Rata dobânzii aferentă facilităţii de creditare marginală constituie,
de regulă, limita superioară a ratei dobânzii overnight pe piaţă.
b) Contrapărţile pot folosi facilitatea de depozit pentru a plasa depozite

overnight la BCN. În condiţii normale, nu există limite de depozit sau alte
restricţii privind accesul contrapărţilor la această facilitate. Rata dobânzii pentru
facilitatea de depozit constituie, de regulă, limita inferioară a ratei dobânzii
overnight pe piaţă.
Facilităţile permanente sunt administrate în mod descentralizat de BCN.
Tabelul 6.3
3. Rezerve minime obligatorii

Sistemul rezervelor minime obligatorii din Eurosistem se aplică
instituţiilor de credit din zona euro şi are ca scop principal stabilizarea ratelor
dobânzilor pe piaţa monetară şi crearea (sau accentuarea) unui deficit structural de
lichiditate. Obligaţia de constituire a rezervelor minime obligatorii pentru fiecare
instituţie se determină în funcţie de elementele din bilanţul acesteia. În vederea
îndeplinirii obiectivului de stabilizare a ratelor dobânzilor, sistemul rezervelor
minime obligatorii din cadrul Eurosistemului permite instituţiilor să folosească
aşa-numitul mecanism de determinare a valorii medii. Îndeplinirea obligaţiei de
constituire a rezervelor minime obligatorii se apreciază pe baza mediei zilnice a
rezervelor minime obligatorii constituite de instituţia respectivă pe durata
perioadei de aplicare. Rezervele minime obligatorii constituite de o instituţie se
remunerează la rata dobânzii aferentă operaţiunilor principale de refinanţare din
Eurosistem.
Test recapitulativ
1. Care este semnificaţia UEM în înţelegerea elaborării politicilor în

Uniunea Europeană?
2. Cum se explică faptul că Tratatul de la Roma din 1957 face puţine
referiri la politica macroeconomică şi nici o referire la UEM?
3. De ce planul Werner din 1970 nu s-a bucurat de succes?
4. Ce este “şarpele în tunel”?
5. Când se pun bazele Sistemului Monetar European (SME)?
6. Care a fost influenţa monetarismului asupra succesului relativ al SME?
7. Arătaţi cele trei stadii ale tranziţiei la UEM.
8. Care sunt criteriile de convergenţă nominală pentru trecerea la moneda
euro?
9. În ce constă teoria zonei monetare optime a lui Robert Mundell?
10. Căror ţări membre ale UE li s-a conferit clauza de opt-out din stadiul 3
al UEM?
11. Când a fost lansată moneda unică europeană ca monedă scripturală şi
când a intrat efectiv în circulaţie?
12. Care sunt cele 17 ţări membre ale zonei euro şi când au aderat?
13. Menţionaţi organismele decizionale ale BCE. Când va dispărea
Consiliul General?
14. Care sunt operaţiunile de politică monetară din Eurosistem?
Tema 7
Politica comercială
Obiective:
 Evidenţierea locului UE în comerţul mondial
 Cunoaşterea primilor zece parteneri majori de export şi de import ai UE
 Prezentarea unui scurt istoric al politicii comerciale din UE
 Înţelegerea relaţiei dintre UE şi OMC
 Însuşirea obiectivelor politicii comerciale a UE şi a modului de elaborare
a acesteia
 Descrierea scopurilor Acordurilor de Comerţ Liber
Cuvinte-cheie:
 comerţ mondial
 parteneri de export şi import
 GATT
 OMC
 Acorduri de Comerţ Liber
 sistem comercial multilateral
 dezvoltare durabilă în comerţ
7.1. Locul UE în comerţul mondial

UE deţine prima poziţie în comerţul global, dată fiind deschiderea
regimului comercial european şi soliditatea mediului facerilor. Poziţia puternică a
UE a fost realizată acţionând ca o singură entitate pe scena mondială şi nu prin
strategii comerciale naţionale separate.
Europa a ajuns adânc integrată în pieţele globale. Graţie facilităţilor oferite
de transportul modern şi de mijloacele de comunicaţie, este acum mai uşor să se
producă, să se cumpere şi să se vândă bunuri oriunde în lume.
Chiar dacă creşterea economică se anunţă foarte scăzută în 2013, UE
rămâne cea mai mare economie a lumii, cu un PIB per capita de 25.000 euro şi cu
500 de milioane de consumatori.
Economia europeană prezintă şi un enorm potenţial în viitor:
 Cinci din primele zece ţări în privinţa indicelui de competitivitate
globală al World Economic Forum sunt membre ale UE1. De asemenea, şase
economii europene fac parte din primele zece economii ale Indexului Inovaţiei
Globale al INSEAD/WIPO2.
 La nivelul companiilor – 28 din primele 100 de companii clasate de
3
Forbes sunt din UE.
 UE reprezintă mai mult de 25% din cheltuielile mondiale de cercetare-
dezvoltare.
 Infrastructura europeană este de asemenea neegalată în lume: ea este
constituită din 65.000 kilometri de autostrăzi iar în UE se află cele mai aglomerate
aeroporturi internaţionale din lume (30 de aeroporturi europene găzduiesc mai
mult de 10 milioane pasageri anual). În UE există şi cea mai mare reţea de cale
ferată de 6200 kilometri şi cel mai mare număr de trenuri de mare viteză (1050 din
cele 1737 ale lumii).
UE este cel mai mare exportator de produse şi servicii la nivel mondial
şi cea mai mare piaţă de import pentru peste 100 de ţări.
Primii zece parteneri de export şi import ai UE sunt prezentaţi,
respectiv, în tabelele 7.1 şi 7.2.
1
http://reports.weforum.org/global-competitiveness-report-2012-2013/#
2
http://www.globalinnovationindex.org/gii/main/fullreport/files/Global%20Innovation%20Index%
202012.pdf
3
Forbes este o revistă americană de business şi o sursă temeinică de informaţii financiare şi de
afaceri.
Tema 7. Politica comercială 83
Tabelul 7.1
Cei zece parteneri majori de export ai UE (2012)
Mio % din exporturile
Poziţie Exporturi UE către
euro mondiale
1 SUA 291.775 17,3
2 China 143.880 8,5
3 Elveţia 133.365 7,9
4 Rusia 123.284 7,3
5 Turcia 75.102 4,5
6 Japonia 55.489 3,3
7 Norvegia 49.834 3,0
8 Brazilia 39.555 2,3
9 India 38.468 2,3
10 Coreea de Sud 37.764 2,2
Tabelul 7.2
Cei zece parteneri majori de import ai UE (2012)
Importuri ale UE Mio % din importurile
Poziţie
din euro mondiale
1 China 289.710 16,2
2 Rusia 213.396 11,9
3 SUA 205.694 11,5
4 Elveţia 104.502 5,8
5 Norvegia 100.547 5,6
6 Japonia 63.763 3,6
7 Turcia 47.767 2,7
8 Corea de Sud 37.878 2,1
9 India 37.286 2,1
10 Brazilia 37.037 2,1
UE este şi cea mai mare piaţă unică din lume. Consumatorii şi investitorii
europeni şi internaţionali beneficiază de numeroasele avantaje decurgând dintr-un
sistem simplificat, în care persoanele, bunurile, serviciile şi banii circulă liber.
7.2. Scurt istoric al politicii comerciale în UE

Politica comercială a fost pusă iniţial în slujba construirii Comunităţii
Economice Europene. Atât prin uniunea vamală cât şi prin PAC a fost liberalizat
comerţul între statele membre şi au fost stabilite politici comune faţă de ţările
terţe. În anii 1960 şi 1970 politica comercială europeană a sprijinit guvernele din
statele membre în a urma politici industriale intervenţioniste şi a contribuit la
deschiderea pieţelor pentru industriile naţionale prin reducerea tarifelor aplicate
ţărilor terţe.
Crearea pieţei unice europene în anii 1980 şi măsurile aferente au dus la

politici comune mai specifice. Întărirea acquis-ului comunitar în acei ani s-a
constituit într-o bază europeană mai largă pentru politicile comerciale comune şi a
impulsionat liberalizarea comerţului, sprijinind în acelaşi timp un sistem
comercial multilateral bazat pe reguli precise. În decursul Rundei Uruguay din
cadrul GATT din anii 1986-1994 UE a condus alături de SUA negocierile,
creându-se astfel în 1995 OMC.
Pe la mijlocul anilor 1990, UE a încercat să iniţieze o nouă rundă de
comerţ multilateral. Dar punctele sale de vedere asupra unei agende cuprinzătoare
(incluzând negocieri privind regulile multilaterale de guvernare a politicii în
domeniul concurenţei, investiţiilor străine, reglementărilor de mediu şi
standardelor achiziţiilor publice) nu au fost pe deplin împărtăşite nici de SUA şi
nici de ţările în curs de dezvoltare. Odată cu ridicarea Chinei şi cu forţa
economică crescândă a Indiei şi a Braziliei, sistemul comercial a devenit
multipolar la sfârşitul anilor 1990. Astfel, UE s-a aflat în fruntea propunerii de
creare a unui sistem comercial multilateral bazat pe reguli, pe măsură ce devenea
tot mai dificil pentru un partener comercial individual să configureze agenda
fluxurilor de comerţ. Având în vedere că acceptase scăderea tarifelor sale asupra
articolelor industriale în runde precedente ale negocierilor GATT, UE a căutat să
utilizeze agricultura (domeniu în care avea încă tarife relativ mari, furniza
sprijin intern substanţial şi acorda subvenţii de export) ca pârghie pentru
susţinerea intereselor sale într-o rundă multilaterală cuprinzătoare. Dar fără un
suport activ din partea SUA, UE nu a înregistrat prea mult succes în negocierile
Agendei de dezvoltare Doha, care au fost lansate în noiembrie 2001. De aceea,
din 2006 UE a urmat orientarea iniţiată de SUA către acorduri comerciale
bilaterale libere în scopul atingerii obiectivelor sale comerciale. UE a utilizat de-a
lungul timpului acorduri de comerţ preferenţiale care au servit în principal
obiective de politică externă, cum ar fi stabilizarea şi integrarea ţărilor din
Europa Centrală şi de Est sau promovarea şi dezvoltarea fostelor colonii ale
statelor membre (Lomé, Cotonou şi Acorduri de Parteneriat Economic cu statele
din Africa, din Caraibe şi Pacific).
Caseta 7.1. UE şi OMC
OMC este o organizaţie alcătuită din guverne şi teritorii vamale (ca de exemplu UE).
Ea stabileşte cadrul comerţului între membrii săi cu decizii luate pe o bază consensuală.
Principalele sale activităţi sunt:
 asigură un forum pentru negocierile comerciale multilaterale (cum ar fi Doha
Development Round);
 rezolvă disputele comerciale dintre state;
 monitorizează politica comercială a ţărilor membre prin intermediul Mecanismului
de revizuire a politicii comerciale.
UE este angajată către multilateralism şi a recunoscut importanţa fundamentală a OMC
în sistemul comercial internaţional. Reprezentând actorul global major al comerţului
internaţional, UE susţine activitatea OMC legată de elaborarea regulilor multilaterale,
liberalizarea comerţului şi dezvoltarea durabilă.
Implicarea activă a UE în comerţul multilateral înseamnă vânzarea mai multor produse
la preţuri concurenţiale, mai multă creştere şi mai multe locuri de muncă.
Prin promovarea activă a unui sistem comercial internaţional mai stabil şi mai
echitabil, UE urmăreşte să:
 asigure noi pieţe de desfacere pentru companiile europene;
 respecte regulile şi să se asigure că şi alţii le respectă;
 creeze beneficii tangibile în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor UE.
Prin intermediul OMC, UE caută de asemenea să promoveze dezvoltarea durabilă în
comerţ, ca de exemplu:
 Iniţiativa Everything But Arms, prin care toate importurile din ţările cele mai sărace
ale lumii intră în UE scutite de taxe de import sau cote, cu excepţia armamentului.
 Aranjamentul special de impulsionare a dezvoltării durabile şi a bunei guvernanţe,
cunoscut ca GSP+.
 Ajutorul pentru Comerţ.
UE a fost şi un jucător activ în Doha Development Agenda, încă de la lansarea acesteia
în noiembrie 2001.
7.3. Obiectivele politicii comerciale a UE
1. Crearea unui sistem global al comerţului deschis şi corect

OMC4 a contribuit la configurarea unui sistem al regulilor globale de
comerţ care menţine economia globală deschisă şi respectă în acelaşi timp nevoile
şi preocupările ţărilor în curs de dezvoltare. Reţeaua de acorduri şi obligaţii
4
Vezi Caseta 7.1.
supravegheată de OMC ajută la asigurarea unui comerţ deschis, corect şi

previzibil.
Politica comercială a UE susţine sistemul comercial global şi adaptarea
acestuia la o lume în schimbare rapidă.
2. Deschiderea pieţelor în relaţiile cu ţările partenere importante
Se urmăreşte creşterea economică şi crearea de locuri de muncă pentru
europeni prin sporirea oportunităţilor lor de a face comerţ cu restul lumii. Acest
obiectiv este deosebit de însemnat în special în contextul condiţiilor economice
curente. O modalitate de deschidere a pieţelor este negocierea accesului mai bun
şi a condiţiilor pentru comerţ şi investiţii prin intermediul acordurilor de comerţ
liber (vezi Caseta 7.2; ţările cu care UE a negociat acorduri de comerţ sau care se
află în curs de negociere sunt prezentate în figura 7.1).
Caseta 7.2. Acordurile de Comerţ Liber
Regulile Acordurilor de Comerţ Liber sunt stabilite în cadrul OMC, mai exact în Art.
XXIV al GATT şi Art. V al GATS5.
Aceste acorduri urmăresc crearea de oportunităţi prin:
 deschiderea de noi pieţe de bunuri şi servicii
 creşterea posibilităţilor de investiţii
 realizarea unui comerţ mai ieftin – prin eliminarea substanţială a taxelor vamale.
 crearea unui comerţ mai rapid – prin facilitarea tranzitului bunurilor prin vamă şi
prin stabilirea unor reguli comune privind standardele tehnice şi sanitare
 conferirea unui caracter mai previzibil mediului în care se desfăşoară comerţul –
prin luarea unor angajamente comune privind drepturile de proprietate intelectuală, regulile
concurenţei şi cadrul deciziilor legate de achiziţiile publice.
5
General Agreement on Trade in Services (Acordul General privind Comerţul cu Servicii)
Figura 7.1. Acordurile de liber schimb ale UE
Sursa: http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2012/november/tradoc_150129.pdf
3. Respectarea regulilor de către parteneri

Politica comercială a UE intenţionează deschiderea de noi pieţe pentru
exportatorii, muncitorii şi investitorii europeni prin înlăturarea barierelor de pe
pieţele partenerilor comerciali. Se lucrează îndeaproape cu ţările din afara Europei
în următoarele direcţii:
 eliminarea problemelor persistente cu care se confruntă exportatorii;
 creşterea oportunităţilor pentru firmele din UE de a beneficia de acces
egal la pieţele de achiziţii din afara UE;
 reducerea contrafacerii şi a pirateriei pentru bunurile europene;
 deschiderea de noi şanse pentru investiţiile europene.
Având în vedere că regulile din comerţul internaţional sunt concepute
pentru asigurarea unui comerţ corect, devine vitală respectarea acestora. Comisia
Europeană reprezintă şi apără interesele europene în sistemul legal al OMC,
urmărind aici îndeplinirea tuturor obligaţiilor. Ea are de asemenea în
responsabilitate ca importurile ce intră în UE să fie tranzacţionate la preţuri

rezonabile şi să nu cauzeze daune companiilor europene şi lucrătorilor lor.
4. Transformarea comerţului într-o forţă a dezvoltării durabile
Prin politica sa comercială, UE ţinteşte şi ajutorarea activă a zonelor mai
slab dezvoltate din lume. Europa şi-a deschis pieţele pentru importuri din ţările
cele mai sărace ale lumii şi se preocupă în permanenţă în a susţine ţările în curs de
dezvoltare să-şi construiască capacitatea de a extrage avantaje din comerţ.
Politica comercială a UE serveşte şi atingerea altor importante obiective
internaţionale:
 protejarea mediului înconjurător şi atenuarea încălzirii globale;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale lucrătorilor din ţările în curs de
dezvoltare;
 asigurarea celor mai înalte standarde de sănătate şi siguranţă pentru
produsele cumpărate şi vândute.
7.4. Modul de elaborare a politicii comerciale
Politica comercială comună este legiferată în Art. 207 din Tratatul privind
Funcţionarea UE (vezi Caseta 7.3). Ea este atributul exclusiv al UE. Aceasta
înseamnă că UE şi nu statele membre individuale negociază acordurile comerciale
internaţionale. Comisia Europeană negociază cu partenerul comercial pe seama
întregii UE, dar realizează acest lucru în strânsă cooperare cu Consiliul UE şi cu
PE care aprobă în final acordul general.
Aria puterilor exclusive ale UE acoperă nu doar comerţul cu bunuri, ci şi:
 serviciile;
 aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale şi
 investiţiile străine directe.
UE are atribute exclusive şi în alte arii relevante pentru politica
comercială, cum ar fi transporturile şi fluxurile de capital.
Caseta 7.3. Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea UE –

Partea V: Acţiunea externă a uniunii – Titlu II: Politica comercială comună –
Articol 207 (fost Articol 133 TEC)
1. Politica comercială va fi bazată pe principii uniforme, în special în privinţa

modificărilor tarifelor, a încheierii de acorduri comerciale pentru bunuri şi servicii şi a
aspectelor comerciale ale proprietăţii intelectuale, investiţiilor străine directe, realizării
uniformităţii măsurilor de liberalizare, politică de export şi a măsurilor de protejare a comerţului
precum cele necesare în cazul practicilor de dumping sau al subvenţiilor. Politica comercială
comună va fi condusă în contextul principiilor şi obiectivelor acţiunii externe a Uniunii.
2. PE şi Consiliul UE, acţionând prin intermediul reglementărilor în acord cu
procedura legislativă ordinară, va adopta măsurile ce definesc cadrul implementării politicii
comerciale comune.
3. Acolo unde se impune negocierea şi încheierea de acorduri cu una sau mai multe
ţări terţe, se va aplica Articolul 218, cu respectarea prevederilor speciale ale acestui articol.
Comisia va face recomandări Consiliului, care o va autoriza să deschidă negocierile necesare.
Consiliul şi Comisia vor fi responsabile de asigurarea compatibilităţii acordurilor negociate cu
politicile şi regulile interne ale Uniunii. Comisia va conduce aceste negocieri consultându-se cu
un comitet special numit de Consiliu să asiste Comisia în această atribuţie şi în cadrul
directivelor pe care Consiliul le-ar putea emite. Comisia va raporta regulat comitetului special şi
Parlamentului European progresul negocierilor.
4. Pentru negocierea şi încheierea acordurilor menţionate în paragraful 3, Consiliul va
lucra cu procedura majorităţii calificate. Pentru negocierea şi încheierea acordurilor în
domeniile serviciilor şi ale aspectelor comerciale ale proprietăţii intelectuale, ca şi ale
investiţiilor străine directe, Consiliul va adopta principiul unanimităţii în situaţia în care
respectivele acorduri conţin prevederi care necesită unanimitatea pentru adoptarea regulilor
interne. Consiliul va lucra de asemenea pe baza unanimităţii pentru negocierea şi încheierea
acordurilor din următoarele domenii: (a) domeniul comerţului cu servicii culturale şi
audiovizuale, în care aceste acorduri poartă riscul prejudicierii diversităţii culturale şi lingvistice
a Uniunii; (b) domeniul comerţului cu servicii sociale, de educaţie şi de sănătate, în care aceste
acorduri comportă serios riscul perturbării organizării naţionale a acestor servicii şi al
prejudicierii responsabilităţii statelor membre în a le furniza.
5. Negocierea şi încheierea acordurilor internaţionale în domeniul transporturilor vor
intra sub incidenţa Titlului VI al Părţii a Treia şi a Articolului 128.
6. Exercitarea competenţelor conferite de acest Articol în domeniul politicii
comerciale comune nu va afecta delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre şi nu
va duce la armonizarea prevederilor legislative sau de reglementare ale statelor membre dacă
Tratatele exclud o asemenea armonizare.
Sursa: eur_lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:12008E207:en:HTML
Test recapitulativ
1. De ce UE deţine prima poziţie în comerţul mondial?

2. La cât se ridică PIB per capita în UE?
3. Care sunt atu-urile economiei europene pentru dezvoltarea în viitor?
4. Enumeraţi cei zece parteneri majori de export şi de import ai UE în anul
2012.
5. Care au fost barierele aflate în calea noii runde de comerţ multilateral
iniţiate de UE în anii 1990?
6. Descrieţi relaţia dintre UE şi OMC.
7. Care sunt obiectivele politicii comerciale a UE?
8. Ce urmăresc Acordurile de Comerţ Liber?
9. Ce înseamnă faptul că politica comercială este atributul exclusiv al UE?
Ce include aria puterilor exclusive ale UE?
10. Care sunt principalele prevederi în materie de politică comercială ale
Tratatului privind funcţionarea UE?
Tema 8
Politica în domeniul concurenţei
Obiective:
 Prezentarea aspectelor vizate de politica în domeniul concurenţei (acordurile
cu efecte anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă; controlul
fuziunilor; controlul ajutorului de stat şi monitorizarea pieţelor liberalizate)
 Înţelegerea modului de lucru al Direcţiei Generale (DG) Concurenţă
 Reliefarea aspectelor internaţionale ale concurenţei şi a provocărilor adresate
de fenomenul globalizării
Cuvinte-cheie:
 acorduri cu efecte anticoncurenţiale
 abuz de poziţie dominantă
 control fuziuni
 control al ajutorului de stat
 monitorizare pieţe liberalizate
 Direcţia Generală Concurenţă
8.1. Introducere
Comisia Europeană şi autorităţile naţionale din domeniul concurenţei
urmăresc respectarea regulilor europene prevăzute în Art. 101-109 ale Tratatului
de Funcţionare a UE (TFEU) în scopul îmbunătăţirii funcţionării pieţelor din UE
şi pentru ca toate companiile să concureze egal şi corect potrivit meritelor lor.
Aceasta este în beneficiul consumatorilor, al afacerilor şi al întregii economii
europene. În cadrul Comisiei Europene, sarcina aplicării regulilor din acest
domeniu revine Direcţiei Generale pentru Concurenţă. Există însă limite stricte ale
puterilor acestei Direcţii Generale – ea poate interveni numai dacă are dovezi
privind încălcarea regulilor concurenţiale, iar deciziile sale pot fi apelate în faţa
CEJ. De aceea, Direcţia Generală a Concurenţei se deosebeşte de majoritatea
celorlalte părţi componente ale Comisiei prin faptul că, în loc să propună măsuri
legislative, activitatea sa este concentrată asupra acţiunii împotriva companiilor
sau statelor membre care încalcă conduita concurenţială. Ea poate acţiona şi
împotriva anumitor tipuri de activitate anti-concurenţială dacă acestea afectează
comerţul transfrontalier.
Politica în domeniul concurenţei vizează în general următoarele aspecte:
a) acordurile cu efecte anticoncurenţiale şi abuzul de poziţie dominantă; b) controlul
fuziunilor; c) controlul ajutorului de stat şi d) monitorizarea pieţelor liberalizate.
8.2. Acordurile cu efecte anticoncurenţiale şi abuzul

de poziţie dominantă
Art. 101 din TFEU interzice înţelegerile anticoncurenţiale între companii
(ca de exemplu cartelurile şi împărţirea pieţelor). Adesea, situaţiile de cartel încep
ca urmare a unei aplicări indulgente a legislaţiei de către o companie care îşi
admite fapta incorectă în scopul câştigării unui tratament favorabil.
Art. 102 interzice comportamentul abuziv al companiilor ce au o poziţie
dominantă pe o piaţă, ca de exemplu forţarea consumatorilor de a cumpăra un
ansamblu de produse care ar putea fi vândute separat sau obligarea concurenţilor să
iasă de pe piaţă prin intrarea în aranjamente exclusiviste. Dacă o companie are însă
o cotă de piaţă mai mică de 40%, este improbabilă o poziţie dominantă a acesteia.
Autorităţile naţionale din domeniul concurenţei aplică şi ele Art. 101 şi
102 în cazurile care sunt în esenţă de dimensiuni naţionale.
8.3. Controlul fuziunilor

Reglementarea privind fuziunile interzice fuziunile sau achiziţiile care
reduc semnificativ competiţia. Majoritatea tranzacţiilor transfrontaliere trebuie
anunţate Comisiei Europene înainte de a fi implementate. Dacă Comisia consideră
Tema 8. Politica în domeniul concurenţei 93
că tranzacţia respectivă ar distorsiona concurenţa, ea o poate stopa sau poate

solicita companiei să propună remedii pentru soluţionarea problemei.
Deşi companiile care îşi unesc forţele pot contribui la extinderea pieţelor şi
aduce beneficii economiei, anumite combinaţii pot reduce concurenţa. Fuziunea
poate permite companiilor, de pildă, să dezvolte noi produse într-un mod mai
eficient sau să diminueze costurile de producţie sau de distribuţie. Prin eficienţa
crescută, piaţa devine mai competitivă iar consumatorii se vor bucura de bunuri
superioare calitativ la preţuri mai bune.
Cu toate acestea, anumite fuziuni pot diminua competiţia pe piaţă, de
obicei prin crearea sau întărirea unui jucător dominant. Aceasta va dăuna
consumatorilor prin preţurile mai înalte, prin restrângerea posibilităţilor de alegere
sau prin mai puţină inovaţie.
Concurenţa sporită din cadrul pieţei unice europene şi fenomenul
globalizării se numără printre factorii ce fac atractivă pentru companii unirea
forţelor lor. Asemenea reorganizări sunt bine venite în măsura în care nu afectează
concurenţa şi sunt deci capabile să crească competitivitatea industriei europene,
îmbunătăţind condiţiile creşterii economice şi ridicând standardul de viaţă din UE.
Obiectivul examinării fuziunilor propuse este acela de a împiedica efectele
nedorite asupra concurenţei. Fuziunile ce trec de graniţele naţionale ale oricărui
stat membru sunt analizate la nivel european.
Dacă profitul anual al afacerilor combinate depăşeşte anumite praguri în
termeni de vânzări europene şi globale, fuziunea propusă trebuie notificată
Comisiei Europene, care o va supune examinării. Sub pragurile respective,
autorităţile naţionale din statele membre UE vor putea examina fuziunea. Aceste
reguli se aplică tuturor fuziunilor, indiferent unde au companiile oficiul de
înregistrare, sediul, activităţile sau facilităţile de producţie. Aceasta deoarece
inclusiv fuziunile dintre companii situate în afara UE pot afecta pieţele europene
dacă respectivele companii fac afaceri în UE. Comisia Europeană poate de
asemenea examina fuziunile care i se fac cunoscute de către autorităţile naţionale
ale concurenţei din statele membre ale UE. Aceasta poate avea loc pe baza unei
solicitări a companiilor ce fuzionează sau a unei cereri formulate de autorităţile
naţionale dintr-un stat membru al UE. În anumite împrejurări, Comisia poate
transmite un caz la autoritatea naţională dintr-un stat membru.
Fuziunile propuse pot fi interzise, de exemplu, dacă părţile ce doresc să se
unească reprezintă concurenţi majori.
Nu toate fuziunile ce limitează semnificativ concurenţa sunt însă interzise.
Chiar dacă Comisia Europeană constată că o fuziune propusă ar putea distorsiona
competiţia, părţile pot întreprinde acţiuni pentru corectarea efectului nedorit. Ele
se pot angaja, de pildă, să vândă o parte din afacerea combinată sau să acorde
brevetul tehnologiei altui jucător de pe piaţă. Dacă Comisia consideră că
angajamentele vor menţine sau readuce concurenţa pe piaţă, protejându-se astfel
interesele consumatorilor, ea va da o clarificare condiţională pentru ca fuziunea să

meargă înainte. Comisia va monitoriza apoi dacă companiile ce fuzionează îşi
îndeplinesc angajamentele şi poate interveni dacă acest lucru nu se întâmplă.
8.4. Controlul ajutorului de stat

Ajutorul de stat sau altă intervenţie statală ce distorsionează concurenţa sunt
interzise. Aceasta asigură desfăşurarea competiţiei pe un teren egal şi ajută de
asemenea protejarea intereselor plătitorilor de taxe şi ale pieţei interne. Ajutorul de
stat poate fi util dacă este corect direcţionat şi menţinut la un nivel minim, ca de
exemplu cel pentru mediul ambiant sau pentru susţinerea unui sector puternic al
IMM-urilor. Dar anumite forme de ajutor sunt deosebit de dăunătoare, în special în
cazul în care guvernul acordă bani cash unei companii pentru a-şi finanţa
operaţiunile de zi cu zi. Un asemenea ajutor nu creează stimulente pentru noi
investiţii sau modele de afaceri, fiind ineficient şi afectând competiţia dintre firme.
Există prevederi speciale de salvare şi restructurare pentru industriile sau
companiile aflate în dificultate, mai ales în contextul climatului economic actual.
Ajutorul de salvare poate fi acordat pentru o perioadă scurtă de timp: după şase
luni compania trebuie fie să îl ramburseze, fie să realizeze un plan de restructurare
şi de întoarcere la situaţia de viabilitate. Ajutorul de salvare trebuie însoţit de
măsuri ce limitează distorsiunile concurenţei şi menţin piaţa internă. Statele
membre pot contacta Economic Crisis Team în cazul tuturor măsurilor de ajutor
de stat pentru economia reală pregătite în cadrul Planului de Redresare Economică
al Comisiei Europene.
Obiectivul controlului ajutorului de stat este, conform tratatelor fondatoare
ale Comunităţii Europene, asigurarea că intervenţiile guvernamentale nu
distorsionează concurenţa şi comerţul din cadrul UE. În acest sens, ajutorul de stat
este definit ca un avantaj de orice formă conferit pe o bază selectivă
întreprinderilor de către autorităţile publice naţionale. De aceea, subvenţiile
acordate indivizilor sau măsurile generale deschise tuturor întreprinderilor nu intră
sub incidenţa Art. 107 al TFEU şi nu constituie ajutor de stat.
Tratatul Comunităţii Europene pronunţă interzicerea generală a ajutorului
de stat. Însă fondatorii Comunităţii au realizat că, în anumite împrejurări,
intervenţiile guvernamentale sunt necesare pentru o economie funcţională şi
echitabilă. De aceea, Tratatul lasă loc pentru un număr de obiective de politică
pentru care ajutorul de stat poate fi considerat compatibil. Prin completarea
regulilor fundamentale cu o serie de acte legislative furnizând câteva excepţii,
Comisia Europeană a stabilit un sistem unic de reguli prin care ajutorul de stat
este monitorizat şi evaluat în UE. Acest cadru legal este revăzut cu regularitate
pentru a-i îmbunătăţi eficienţa şi pentru a răspunde indicaţiilor Consiliilor
Europene privind ajutorul de stat (mai puţine, dar mai bine direcţionate pentru
impulsionarea economiei europene).
Dacă noua legislaţie este adoptată în strânsă cooperare cu statele membre,
aplicarea excepţiilor de la interzicerea generală a ajutorului de stat rămâne
exclusiv în sarcina Comisiei Europene, care posedă puternice prerogative de
investigare şi de luare a deciziilor. În centrul acestor prerogative stă procedura de
notificare pe care statele membre trebuie să o urmeze (cu câteva excepţii). O
măsura de ajutor de stat poate fi implementată numai după aprobarea Comisiei.
Direcţiile Generale realizează controlul efectiv al ajutorului de stat. În
vreme serviciile diferitelor sectoare veghează asupra competiţiei corecte în dome-
niul Pescuitului (producţia, procesarea şi marketingul pescuitului şi al produselor
de cultură acvatică) şi al Agriculturii (producţie, procesare şi marketing al
produselor agricole), Direcţia Generală a Concurenţei se ocupă de toate celelalte
sectoare.
Comisia Europeană se asigură că toate companiile europene operează pe
un teren egal, în care companiile de succes reuşesc. Ea controlează ca intervenţiile
guvernamentale să nu interfereze cu funcţionarea corespunzătoare a pieţei interne
şi să nu dăuneze competitivităţii companiilor din UE.
Companiile şi consumatorii din UE sunt de asemenea jucători importanţi
ce pot declanşa investigaţii prin înaintarea unor plângeri către Comisie. În plus,
Comisia invită părţile interesate în formularea de comentarii în Jurnalul Oficial al
UE atunci când are îndoieli privind compatibilitatea unei propuneri cu ajutorul de
stat şi deschide o procedură de investigaţie oficială1.
8.5. Monitorizarea pieţelor liberalizate

Anumite servicii ca telecomunicaţiile, transportul, serviciile poştale şi
energia au fost anterior furnizate de monopolurile naţionale. Deschiderea acestor
pieţe către concurenţă a acordat consumatorilor o paletă mai largă de alegere,
ducând la noi servicii mai eficiente şi preţuri mai scăzute, ca de exemplu în
sectorul aviatic şi în convorbirile de pe telefoanele fixe. Aceasta a ajutat la
realizarea unei economii mai competitive.
Serviciile publice joacă un rol cheie în modelul social european şi, în
vreme ce piaţa internă şi regulile concurenţei pot contribui la ieftinirea şi
îmbunătăţirea acestor servicii, proiectarea şi operarea lor este aproape în întregime
în sarcina statelor membre.
1
Informaţii suplimentare pot fi găsite în secţiunea dedicată ajutorului de stat din broşura
Vademecum on State Aid (European Commission, 2008) sau în Handbook on Enforcement of EU
State aid law by national courts (European Commission – Competition, 2010).
Abordarea Comisiei Europene a evoluat în decursul anilor. În 1993, când

s-a cerut Danemarcei să încheie cu drepturile de monopol ale companiei feroviare
de stat DSB, Comisia a lăsat guvernului danez opţiunea de a permite compe-
titorilor să utilizeze aceleaşi facilităţi sau, alternativ, să construiască noi facilităţi.
Însă a devenit de îndată evident că stabilirea de facilităţi competitive, în special în
cazul reţelelor la nivel de naţiune, necesită investiţii foarte mari şi de obicei
ineficiente. Astfel, Comisia Europeană a dezvoltat separarea legală a furnizării
reţelei de serviciile comerciale ce utilizează reţeaua.
În industriile de cale ferată, electricitate şi gaz, operatorilor reţelei li se cere
acum să dea concurenţilor acces liber la reţelele lor. În aceste industrii,
monitorizarea accesului corect la reţea pentru toţi furnizorii este esenţială în vederea
permiterii consumatorilor să îşi aleagă furnizorul ce oferă condiţiile optime.
Pe primele două pieţe deschise concurenţei (transport aerian şi
telecomunicaţii), preţurile medii au scăzut substanţial. Nu s-a întâmplat aşa în
cazul pieţelor deschise mai târziu concurenţei sau deloc (cum ar fi electricitatea,
gazul, transportul feroviar şi serviciile poştale), unde preţurile au rămas neschim-
bate sau chiar au crescut. Deşi aceasta se poate datora unor factori specifici de
sector (de exemplu, preţurile gazului sunt strâns legate de preţurile petrolului), se
pare că pentru consumatori a fost mai uşor să beneficieze de preţuri mai mici în
sectoarele mai deschise către concurenţă.
Deschiderea de noi pieţe necesită reglementări suplimentare pentru ca
serviciile publice să continue să fie furnizate iar consumatorii să nu fie afectaţi
advers. La aplicarea legii concurenţei, Comisia Europeană ia întotdeauna în
considerare obligaţiile speciale puse în faţa oricărei organizaţii ce se bucură de
“drepturi de monopol”. Această abordare asigură existenţa unei competiţii corecte
fără afectarea furnizorului finanţat de stat, care este obligat să ofere serviciile
publice chiar dacă nu obţine profit.
8.6. Modul de lucru al Direcţiei Generale (DG) Concurenţă

Această direcţie generală are un personal de aproximativ 900 de membri şi
costuri anuale de mai puţin de 100 milioane euro pentru a funcţiona.
Cazuri
În ceea ce privesc fuziunile şi ajutorul de stat, DG Concurenţă se ocupă
mai mult de notificări; conform Art. 101 şi 102, deschide cazuri din proprie
iniţiativă sau ca urmare a unei aplicări „indulgente” sau a unei plângeri.
Atunci când DG Concurenţă lucrează la un caz, detaliile acestuia trebuie
păstrate confidenţiale. DG Concurenţă are obligaţia legală de a proteja secretele
afacerilor companiilor cu care se află în contact.
Dacă ea constată că o companie sau un stat membru a încălcat regulile
concurenţei sau, în cazul unei fuziuni, că aceasta ar afecta semnificativ competiţia,
poate propune adoptarea unei decizii oficiale de către Colegiul comisarilor.

Decizia poate interzice respectivul comportament şi poate impune acţiuni de
remediere. În cazurile antitrust, Comisia poate impune de asemenea o amendă, o
pedeapsă sau o piedică.
Monitorizarea pieţei
DG Concurenţă monitorizează pieţele şi conduce cercetări de sectoare
(exemple recente includ energia, serviciile financiare şi pieţele farmaceutice)
pentru a vedea unde ar putea apărea probleme de concurenţă. Aceasta permite DG
să înţeleagă mai bine pieţele şi să asigure o impunere mai eficientă a regulilor prin
detectarea pro-activă a cazurilor celor mai dăunătoare pentru consumatori.
Dezvoltarea politicilor
DG Concurenţă produce documente ce explică modul în care regulile
concurenţiale sunt stabilite prin tratat şi interpretate de către apelul CEJ.
Aceste documente includ reglementări de implementare, linii directoare şi
comunicări. Atunci când acestea sunt revizuite, au loc ample consultări în cadrul
DG înainte de emiterea unor noi versiuni.
Cooperare cu alte autorităţi
DG Concurenţă lucrează împreună cu autorităţile naţionale din domeniul
concurenţei ale statelor membre pentru a asigura o aplicare coerentă şi coordonată
a regulilor concurenţiale în Europa; lucrează de asemenea cu alte agenţii din lume
pentru a schimba informaţii, pentru a promova cele mai bune practici şi pentru a
coopera în cazurile individuale.
Pledoarie pentru concurenţă
DG Concurenţă acţionează pentru introducerea principiilor concurenţiale
în legislaţia europeană şi lucrează împreună cu alte DG pentru a determina ce
pieţe trebuie să investigheze.
Raportul Anual către PE
În fiecare an, DG Concurenţă pregăteşte pentru Parlamentul European un
raport al activităţii sale şi al evaluării viitoarelor probleme. Acesta se realizează pe
lângă informaţiile detaliate pe care DG Concurenţă le face disponibile marelui
public pe o bază zilnică pe website-ul său şi în comunicatele sale de presă.
Comisarul pentru Concurenţă apare de asemenea în faţa Comitetului Afacerilor
Economice şi Monetare (ECON) de trei ori pe an pentru a discuta problemele
curente de politică şi pentru a răspunde la întrebări.
8.7. Aspecte internaţionale şi răspunsul la provocările

globalizării
În actuala economie globalizată, companiile operează tot mai mult peste
graniţele naţionale. Un număr crescând de tranzacţii legate de fuziuni prezintă o
dimensiune internaţională, afectând pieţele din mai multe ţări şi adesea din
continente diferite. Integrarea economiilor naţionale permite de asemenea

companiilor să organizeze carteluri şi alte practici anticompetitive pe o bază
internaţională sau chiar globală. O aplicare efectivă a politicii concurenţiale a UE
într-un mediu global necesită de aceea o cooperare intensă cu autorităţile
concurenţei din afara UE.
Comisia Europeană cooperează strâns, de ani de zile, cu autorităţile
concurenţei din ţări non UE, atât în privinţa politicilor cât şi a chestiunilor de
implementare a măsurilor concurenţiale de interes reciproc. UE a promovat
convergenţa instrumentelor şi practicilor politicii concurenţiale între diferitele
jurisdicţii şi facilitarea cooperării cu alte autorităţi din domeniul concurenţei.
Cooperarea cu acestea din urmă are loc pe două paliere:
 La nivel bilateral, Comisia s-a angajat într-o arie largă de activităţi de
cooperare cu autorităţi din alte ţări pe baza acordurilor bilaterale sau ale
memorandumurilor de înţelegere. Natura activităţii de cooperare diferă de la ţară
la ţară şi poate acoperi coordonarea acţiunilor de implementare a regulilor
concurenţiale, împărtăşirea informaţiilor în cazuri de interes reciproc şi dialog
privind problemele politicii concurenţiale. Un accent deosebit în acest context s-a
pus pe colaborarea cu ţările aspirante la calitatea de membru UE.
 În plus, Comisia participă activ la activităţi legate de concurenţă ale
unui număr de organizaţii multilaterale, cum ar fi International Competition
Network (ICN), Organization for Economic Co-operation and Development
(OECD), UNCTAD şi OMC.
Se urmăreşte promovarea convergenţei politicilor prin dialog şi schimb de
păreri în privinţa funcţionării concurenţei şi, în anumite cazuri, prin stabilirea de
practici recomandate.
Test recapitulativ
1. Precizaţi problemele vizate de politica în domeniul concurenţei.

2. Ce înseamnă abuzul de poziţie dominantă?
3. De ce fuziunile pot diminua competiţia pe piaţă?
4. Daţi exemple de fuziuni care, deşi limitează semnificativ concurenţa, nu
sunt interzise.
5. Care este obiectivul controlului ajutorului de stat?
6. Există obiective de politică pentru care ajutorul de stat poate fi
considerat compatibil?
7. În ce constă monitorizarea pieţelor liberalizate?
8. Ce Direcţie din cadrul Comisiei Europene se ocupă de aplicarea
regulilor concurenţiale? Care sunt limitele puterilor acesteia?
9. Cu ce autorităţi cooperează DG Concurenţă?
10. Relevaţi aspectele internaţionale ale politicii concurenţiale a UE.
Tema 9
Politica în domeniul transporturilor
Obiective:
 Înţelegerea rolului transportului în funcţionarea deplină a pieţei unice
europene
 Prezentarea evoluţiei istorice a politicii transporturilor în UE şi explicarea
progresului anevoios al acesteia
 Descrierea realizărilor politicii europene de transport şi a provocărilor actuale
 Cunoaşterea principalilor actori instituţionali ai politicii de transport, inclusiv
a agenţiilor specializate
Cuvinte-cheie:
 reţele transeuropene
 Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă
 Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei
 Agenţia Europeană a Căilor Ferate
 Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare
 Agenţia GNSS European
 Agenţia Executivă pentru Reţeaua Trans-Europeană de Transport
Transportul este important în funcţionarea deplină a pieţei unice europene

şi are o însemnătate vitală în realizarea a două din cele patru libertăţi de circulaţie
stabilite prin Tratatul de la Roma din 1957 – libera circulaţie a persoanelor şi
furnizarea de servicii în cuprinsul Comunităţii. Aceasta înseamnă că furnizorii de
transport (fie că sunt implicaţi în transportul pasagerilor, fie al bunurilor) trebuie
să aibă acces egal la toate pieţele naţionale din UE. Însă în ciuda obligaţiilor
prevăzute în tratat, avansul în integrarea transportului european s-a produs foarte
lent până la sfârşitul anilor 1980 întrucât statele membre nu au acceptat să renunţe
la controlul naţional asupra transporturilor. În ultimele decenii însă transportul
integrat a devenit una din ariile majore de intervenţie a UE.
9.1. Scurt istoric
O politică de transport comună a fost pentru prima dată propusă prin

Tratatul de la Roma (1957). Progresul a fost anevoios până în 1983, când PE a
adus Consiliul de Miniştri în faţa CEJ pentru eşecul în implementarea obligaţiilor
din tratat. Imediat după aceea transportul a fost inclus în Actul Unic European,
ceea ce a stat la baza planurilor de desăvârşire a pieţei unice. Aceasta a demarat
un proces de schimbare rapidă şi, în decursul anilor 1990, a devenit mult mai uşor
pentru furnizorii de transport extern să îşi ofere serviciile pe teritoriul statelor
membre. UE a stabilit de asemenea orientări pentru standarde comune privind
poluarea, siguranţa, preţurile de transport şi protecţia mediului înconjurător. Un
accent special s-a pus asupra îmbunătăţirii calităţii legăturilor de cale ferată, cu
fonduri substanţiale alocate reţelelor transeuropene (Trans-European Networks –
TENs) de cale ferată, transport rutier şi pe apă.
În anul 2001, UE a publicat o nouă Carte Albă privind viitorul politicii
comune de transport, iar în 2004, odată cu extinderea fără precedent a UE,
îmbunătăţirea infrastructurii de transport în noile state membre şi legarea acestora
de Europa Occidentală a devenit un obiectiv-cheie (deşi s-au formulat critici
potrivit cărora proiectele de transport pan-europene nu au respectat graficele).
În 2011 Comisia Europeană a anunţat o nouă Carte Albă (White Paper), cu
planuri detaliate pentru 25 de arii de politică. Acestea au inclus:
 eliminarea treptată a dependenţei de combustibilii fosili;
 extinderea transporturilor rutiere;
 asigurarea ca până în 2050 cel puţin 40% din combustibilul aviatic să
provină din surse cu conţinut scăzut de carbon.
Noua Carte Albă cuprinde şi planuri pentru o piaţă unică a transporturilor.
Tema 9. Politica în domeniul transporturilor 101
9.2. Provocări actuale aflate în faţa transporturilor

europene
Politica UE a ajutat până acum sectorul european al transporturilor să

înregistreze progrese în multe privinţe:
 un transport aerian, maritim şi rutier mai sigur;
 un program de lucru rezonabil pentru persoanele ce lucrează în
domeniul transporturilor;
 mai multe posibilităţi de transport pentru călători şi companii;
 mai puţină poluare.
Însă pe măsură ce societăţile noastre devin din ce în ce mai mobile,
politica UE în domeniul transportului trebuie să aibă în vedere probleme apărute
privind blocajele asociate traficului rutier şi aerian, dependenţa de petrol şi
emisiile de gaze cu efect de seră. Strategia UE se axează pe aducerea
infrastructurii de transport la un anumit nivel pe întreg teritoriul UE şi pe găsirea
unor soluţii prin care sectorul european al transporturilor să poată concura pe piaţa
mondială aflată într-o rapidă dezvoltare.
Discutăm în continuare provocările majore cu care se confruntă
transporturile europene.
 Blocajele de trafic ce afectează traficul rutier şi cel aerian
UE are cheltuieli de aproximativ 1% din PIB-ul anual pentru desconges-
tionarea traficului, iar potrivit estimărilor, transportul de mărfuri şi traficul de
călători vor continua să se intensifice.
 Dependenţa de petrol
Deşi transportul a devenit mai economic, el depinde încă de petrol pentru
a-şi acoperi 96% din necesarul energetic. Având în vedere că sursele majore de
aprovizionare cu petrol se află în ţările arabe din zone de instabilitate, petrolul
poate deveni o problemă în deceniile viitoare. Se estimează că, până în anul 2050,
preţul petrolului va fi cel puţin dublu faţă de nivelul din 20051.
 Emisiile de gaze cu efect de seră
Până în 2050, UE trebuie să reducă emisiile din sectorul transporturilor cu
60% (şi cu 80-95% per ansamblu) faţă de anul 1990, dacă se doreşte atenuarea
fenomenului de încălzire globală.
 Infrastructura
Aceasta este inegal dezvoltată în cuprinsul UE. Majoritatea ţărilor din
Europa de Est nu dispun de linii de cale ferată de mare viteză iar cele normale se
află uneori într-o stare precară.
1
Vezi http://europa.eu/pol/trans/index_ro.htm
 Concurenţa externă
Sectorul transporturilor din UE se confruntă cu o concurenţă crescândă în
raport cu pieţele de transport din alte regiuni de pe glob, acestea cunoscând o
dezvoltare accelerată.
9.3. Realizări ale politicii europene de transport

Politica europeană din domeniul transporturilor se reflectă într-o serie de
realizări cum ar fi:
 drepturile pasagerilor
În UE interesele călătorilor sunt protejate de un mare număr de drepturi
care nu sunt întâlnite în ţări non-europene.
 siguranţă sporită
În perioada 1992-2010 numărul accidentelor rutiere mortale survenite în
Europa s-a înjumătăţit (de la 70.000 la 31.000). Politica UE în materie de
siguranţă rutieră îşi propune să reducă în continuare acest număr cu încă 50%
până în 2020.
Companiile aeriene care nu prezintă siguranţă au interdicţie de zbor în
Europa.
S-au stabilit norme mai riguroase în materie de siguranţă maritimă, între
care controale mai stricte ale ambarcaţiunilor, penalizări pentru poluarea cauzată
de neglijenţă şi scoaterea progresivă din circuit a petrolierelor cu cocă simplă.
UE stabileşte de asemenea norme de siguranţă şi securitate şi finanţează
numai acele proiecte noi de infrastructură care respectă toate cerinţele.
În vederea promovării normelor de siguranţă şi securitate în restul lumii,
UE colaborează cu organizaţii ca Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale şi
Organizaţia Maritimă Internaţională.
 un transport inteligent şi durabil
UE sprijină cercetarea şi introducerea unor noi tehnologii ecologice de
transport. Noua legislaţie europeană va reduce limitele de dioxid de carbon în
cazul autovehiculelor şi va promova eficientizarea consumului de carburant, ca şi
utilizarea combustibililor alternativi.
 îmbunătăţirea infrastructurii şi a finanţării
Secţiunea dedicată infrastructurii de transport din cadrul politicii europene
a reţelei trans-europene de transport (TEN-T) are scopul de a crea un „nod de
reţea” multimodal, care să lege principalele oraşe mari şi să aducă mai aproape
vestul de estul UE. Prin politica UE se urmăresc şi alte obiective, cum ar fi
coeziunea socială şi atenuarea schimbărilor climatice.
Infrastructura de transport este finanţată de Mecanismul Conectarea
Europei (MCE), care dispune de un buget de 50 miliarde euro pentru intervalul
2014-2020. Acesta va sprijini realizarea unor reţele transeuropene comune
performante şi durabile în domeniul transportului, energiei, Internetului şi

serviciilor digitale.
Pe lângă finanţările publice, se încearcă şi o nouă abordare privind taxele
de transport, în scopul creării unui mediu financiar echitabil şi care să reflecte
principiile „poluatorul plăteşte” şi „utilizatorul plăteşte”.
9.4. Actori instituţionali ai politicii de transport
a. Parlamentul European - Comisia pentru Transport şi Turism

Ca şi în cazul parlamentelor naţionale, PE are comisii ce se ocupă de
anumite probleme, precum afaceri externe, mediu, transport etc. Comisia pentru
Transport şi Turism are în responsabilitate problemele legate de dezvoltarea unei
politici comune pentru transportul feroviar, rutier, fluvial, maritim şi aerian,
privind:
 elaborarea unor reguli comune aplicabile transporturilor din cadrul UE;
 stabilirea şi dezvoltarea reţelelor transeuropene din domeniul infrastruc-
turii de transport;
 asigurarea serviciilor şi a relaţiilor de transport cu state din afara UE;
 relaţiile cu organismele şi organizaţiile internaţionale din domeniul
transporturilor.
a) Comisia Europeană
Direcţia Generală pentru Mobilitate şi Transport din cadrul Comisiei
Europene este responsabilă cu dezvoltarea şi implementarea politicilor europene
din sectorul de transport, misiunea sa fiind să se asigure că politicile din acest
domeniu sunt proiectate în beneficiul tuturor segmentelor societăţii: companii,
municipalităţi, zone rurale, cetăţeni.
Temele de lucru ale acestei Direcţii Generale cuprind:
 strategii europene legate de transport;
 drepturile pasagerilor;
 transport durabil;
 transport curat şi transport urban;
 infrastructură (TEN-T);
 sisteme de transport inteligente;
 cercetare şi inovare;
 relaţii internaţionale.
O altă Direcţie Generală a Comisiei Europene care vizează problemele de
transport este cea de Afaceri maritime şi pescuit (DG MARE). DG MARE se
ocupă de toate aspectele celor două politici – conservare, control, măsuri de piaţă,
măsuri structurale, relaţii internaţionale ş.a.m.d.
b) Consiliul UE
Formaţiunea Consiliului UE care se ocupă de problemele de transport este
Consiliul pentru Transport, Telecomunicaţii şi Energie (TTE).
Pentru atingerea obiectivelor politicii din domeniul transportului, Consiliul
este cel care a contribuit, începând din anii 1990, la introducerea reţelelor
transeuropene de transport, energie şi telecomunicaţii. Aceste reţele susţin
obiectivul general al coeziunii economice şi sociale, care prezintă o deosebită
importanţă în anii următori, având în vedere extinderea UE şi necesitatea de a
conecta amplele reţele transeuropene la proiectele derulate în prezent în noile state
membre ale UE.
Consiliul UE a adoptat de asemenea GPS2-ul european numit GALILEO –
sistemul european de navigaţie prin satelit care este conceput pentru scopuri
civile, este deschis cooperării internaţionale şi va fi exploatat comercial.
Formaţiunea TTE se întruneşte aproximativ o dată la două luni, iar
compoziţia Consiliului variază în funcţie de temele de pe agenda de lucru
(miniştrii transporturilor, ai telecomunicaţiilor sau ai energiei).
c) Comitetul Economic şi Social
Acest organism, care este o punte de legătură între Europa şi societatea
civilă organizată, are o secţiune intitulată Transport, Energie, Infrastructură şi
Societatea Informaţiei (TEN).
În scopul pregătirii opiniilor sale, secţiunea menţionată mai sus stabileşte
contacte strânse cu diferitele instituţii ale UE şi cu toate organizaţiile
reprezentative ale societăţii civile. Aceste contacte sunt realizate prin meeting-uri
ale secţiunii şi ale grupurilor de studiu.
d) Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor acţionează în sfera transporturilor prin Comisia sa
pentru politica de coeziune teritorială (COTER).
Politica regională şi cea din domeniul transporturilor se află în centrul
preocupărilor autorităţilor locale şi regionale de pe întreg cuprinsul Europei.
Comisia COTER permite reprezentanţilor autorităţilor locale şi regionale
să discute planificarea şi implementarea acestor politici şi să se asigure că
problemele abordate vor fi în atenţia celorlalte instituţii europene.
e) Banca Europeană de Investiţii (BEI)
BEI are în atenţie politica reţelelor transeuropene (TENs), care leagă
infrastructura regională şi naţională pentru crearea unor sisteme europene
coerente. Aceasta presupune atât inter-conectivitate cât şi inter-operabilitate, în
principal pentru transport şi energie, dar şi pentru ICT. Această politică
promovează:
 integrarea economică şi socială;
 libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor şi a serviciilor;
2
Global Positioning System.
 dezvoltarea regiunilor mai puţin favorizate;

 limitarea impactului negativ asupra mediului;
 contacte cu ţările vecine;
 o producţie şi o ofertă energetică competitivă;
 producţia de energie regenerabilă;
 o ofertă energetică eficientă şi sigură.
BEI dă în general cu împrumut fonduri sub limita superioară de 50% din
valoarea unui proiect, dar aceasta poate urca la 75% în împrejurări excepţionale.
În intervalul 2004-2013 BEI s-a angajat în furnizarea a cel puţin 75 miliarde euro
pentru cofinanţarea TENs.
f) Agenţiile UE
Agenţiile specializate ale UE care vizează politica din domeniul
transporturilor sunt următoarele:
a) Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă;
b) Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei;
c) Agenţia Europeană a Căilor Ferate;
d) Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare (AECI);
e) Agenţia GNSS European (GSA);
f) Agenţia Executivă pentru Reţeaua Transeuropeană de Transport
(TEN-TEA).
a) Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă
Creată în urma accidentelor vaselor Erika (1999) şi Prestige (2002)3 şi
operaţională din 2003, această agenţie are 230 de angajaţi şi un buget anual de 50
de milioane de euro. Din 2006 sediul se află la Lisabona, iar misiunea sa este de a
reduce riscul de accidente maritime, cel al poluării maritime generate de vapoare
şi cel al pierderii de vieţi omeneşti pe mare. Furnizează asistenţă tehnică şi suport
Comisiei Europene şi statelor membre în dezvoltarea şi implementarea legislaţiei
europene în domeniul siguranţei maritime, al poluării realizate de nave şi al
securităţii maritime. Are şi rol operaţional, putând interveni în cazul poluării
provenite de la vapoare şi de la platformele maritime de petrol şi gaze. În plus,
Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă contribuie la combaterea pirateriei,
la reducerea birocraţiei şi la ameliorarea pregătirii navigatorilor.
b) Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei
Agenţia Europeană de Siguranţă a Aviaţiei este rezultatul hotărârii UE de a
pune în aplicare o iniţiativă comună pentru menţinerea şi creşterea siguranţei şi
durabilităţii transportului aerian. Cu sediul la Köln, Agenţia are peste 500 de
profesionişti angajaţi din toată Europa, continuând în următorii ani să recruteze
specialişti şi administratori cu o calificare înaltă, pe măsură ce îşi va consolida
3
Cele două accidente au generat scurgeri importante de petrol, care au provocat imense daune,
economice şi de mediu, zonelor de coastă din Spania şi Franţa.
poziţia de centru european de excelenţă în siguranţa aeriană. Obiectivul Agenţiei

este de face ca cetăţenii europeni să beneficieze de cel mai sigur sistem de aviaţie
civilă din lume, care protejează în acelaşi timp mediul, prin promovarea celor mai
înalte standarde comune de securitate şi protecţie a mediului din Europa şi din
lume. Aceasta reprezintă cheia de boltă a noului sistem de reglementare care
prevede o piaţă unică în industria aviaţiei la nivel european.
O realizare de referinţă a Agenţiei din luna decembrie 2006 a fost
certificarea Airbus A380, cel mai mare avion de linie din lume.
Responsabilităţile Agenţiei cuprind:
 consiliere de specialitate pentru UE cu privire la redactarea noii legislaţii;
 implementarea şi monitorizarea normelor de siguranţă, inclusiv a inspec-
ţiilor din statele membre;
 omologarea de tip a aeronavelor şi a componentelor, precum şi apro-
barea organizaţiilor implicate în proiectarea, fabricarea şi întreţinerea produselor
aeronautice;
 cercetarea şi analiza siguranţei.
Responsabilităţile Agenţiei cresc pentru a răspunde provocărilor
dezvoltării rapide a sectorului aviaţiei. În viitor, se vor dezvolta norme obligatorii
din punct de vedere juridic pentru operaţiunile de zbor, autorizarea personalului
aeronautic navigant şi aprobarea siguranţei companiilor aeriene non-europene.
c) Agenţia Europeană a Căilor Ferate (AEF)
Situată în Franţa4, AEF contribuie la integrarea sistemelor feroviare
europene prin întărirea siguranţei trenurilor şi prin asigurarea posibilităţii de
traversare fără oprire a frontierelor statelor membre ale UE. Începând din anul
2006, AEF îndeplineşte următoarele atribuţii:
 lucrează la elaborarea unor standarde tehnice şi a unor măsuri de
siguranţă comune şi viabile din punct de vedere economic, în colaborare cu
sectorul feroviar, autorităţile naţionale, instituţiile UE şi cu alte organisme
 emite rapoarte referitoare la siguranţa feroviară în UE
 coordonează eforturile de concepere a unor norme uniforme de
semnalizare în întreaga Europă.
d) Agenţia Executivă pentru Competitivitate şi Inovare (EACI)
Europa se confruntă în prezent cu provocări şi oportunităţi extraordinare
legate de energie, transport, mediu, competitivitate şi inovare. Pentru a pune la
dispoziţie în mod eficient programe şi iniţiative europene de finanţare în aceste
domenii, Comisia Europeană a constituit EACI, responsabilă de gestionarea în
numele său a următoarelor programe:
 Energie inteligentă pentru Europa; Energia în serviciul inovării;
4
AEF are sediul principal la Valenciennes şi dispune de un centru de conferinţe internaţionale la
Lille.
 Marco Polo; Strategii noi pentru un viitor verde;

 Enterprise Europe Network; Sprijin accesibil pentru întreprinderi în mod
facil;
 Ecoinovare.
e) Agenţia GNSS European (GSA)
Creat în anul 2004, acest organism gestionează multiple activităţi legate de
programele de poziţionare şi navigaţie prin satelit, având rolul să asigure:
 condiţiile necesare comercializării şi exploatării acestor sisteme în
condiţii optime, facilitând buna lor funcţionare, furnizarea neîntreruptă a
serviciilor şi un grad ridicat de penetrare pe piaţă;
 acreditarea securităţii sistemului, înfiinţarea şi funcţionarea centrelor de
monitorizare a securităţii GALILEO;
 administrarea activităţilor de cercetare în domeniul navigaţiei prin
satelit, în cadrul programelor de cercetare ale UE;
 promovarea aplicaţiilor şi serviciilor de navigaţie prin satelit;
 certificarea componentelor sistemului.
f) Agenţia Executivă pentru Reţeaua Transeuropeană de Transport
(TEN-TEA)
Această Agenţie, înfiinţată în 2006, este situată la Bruxelles şi are un
mandat care se încheie la 31 decembrie 2015. Dispune de o echipă multinaţională
compusă din specialişti experimentaţi în domeniul finanţelor, gestiunii de
proiecte, ingineriei şi dreptului. Sarcina sa constă în gestionarea marilor proiecte
de infrastructuri de transport în cadrul perspectivelor financiare 2000-2006 şi
2007-2013, în strânsă colaborare cu Direcţia Generală Mobilitate şi Transport
(DG MOVE) a Comisiei Europene. Agenţia asigură punerea în practică a gestiunii
tehnice şi financiare a programului Reţelei Transeuropene de Transport (TEN-T).
DG MOVE rămâne responsabilă de orientarea generală, de programarea şi
evaluarea programului TEN-T.
Test recapitulativ
1. Cum se explică ritmul lent al integrării transportului european de până la

sfârşitul anilor 1980?
2. Prin ce Tratat a fost pentru prima dată propusă o politică de transport
comună în UE?
3. Care au fost consecinţele includerii în Actul Unic European a
problemelor legate de transport?
4. Care sunt măsurile prevăzute de noua Carte Albă (White Paper) a
Comisiei Europene din anul 2011?
5. Prezentaţi provocările majore cu care se confruntă transporturile

europene.
6. Descrieţi principalele realizări ale politicii europene în domeniul
transporturilor.
7. Care sunt actorii instituţionali ai politicii de transport în UE?
8. Ce sumă a furnizat Banca Europeană de Investiţii în intervalul 2004-2013
pentru cofinanţarea TENs?
9. Enumeraţi agenţiile specializate ale UE care vizează politica din
domeniul transporturilor.
Tema 10
Politica energetică
Obiective:
 Prezentarea evoluţiei istorice a politicii energetice a UE în conexiune
cu însemnătatea atribuită diferitelor resurse de energie
 Evidenţierea aspectelor vizate de gestionarea resurselor energetice
(piaţa internă a energiei, securitatea energetică şi schimbările climatice)
 Descrierea Acordurilor UE privind schimbările climatice şi energia
 Însuşirea coordonatelor de bază ale celei de a treia revoluţii industriale
şi ale creării unui regim al energiei regenerabile
Cuvinte-cheie:
 piaţa internă a energiei
 securitatea energetică
 Protocolul Kyoto
 A Treia Revoluţie Industrială
 energiile regenerabile
10.1. Introducere
Politica energetică s-a aflat în ultimii ani pe primele poziţii ale agendei
UE, fiind alimentată de îngrijorările privind tăierea surselor ruseşti de gaze,
creşterea preţului petrolului şi modificările climatice. În acelaşi timp, liberalizarea
pieţei energiei, care a rămas o constantă a agendei UE în ultimii 20 de ani, a fost
mai mult ca niciodată susţinută de către Comisia Europeană.
Preocupările legate de resursele energetice vizează trei aspecte:
1) piaţa internă a energiei;
2) securitatea energetică şi
3) eforturile de dezvoltare a unei economii cu un conţinut de carbon cât
mai redus.
Fiecare dintre aspectele menţionate mai sus ale politicii energetice prezintă
caracteristici diferite şi o dinamică aparte. Ele au de asemenea conexiuni diverse
cu alte domenii ale politicii UE: liberalizarea este parte componentă a programului
pieţei unice şi a fost puternic afectată de politica concurenţială; securitatea
energetică este legată de politica externă şi de securitate a UE, în timp ce
modificările climatice aduc laolaltă preocupările energetice şi cele de mediu.
10.2. Scurt istoric al politicii energetice a UE

Obiectivele politicii energetice (ţintind ca energia să devină cât mai ieftină,
sigură şi curată) sunt identice la nivel UE cu cele de la nivel naţional.
În anii timpurii ai integrării europene cărbunele şi energia nucleară s-au
aflat în centrul atenţiei, atât în Tratatul de la Paris din 1951 (CECO), cât şi în
Tratatul de la Roma (Euratom – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice)1.
CECO a fost în esenţă o procedură politică de punere a cărbunelui sub
constrângeri internaţionale, acesta reprezentând o resursă de bază a industriei de
armament a războiului. CECO a continuat timp de 50 de ani ca un instrument
social pentru producţia minieră de cărbune aflată în declin din Europa
Occidentală, ca şi pentru producţia de oţel. Când această sarcină a fost în linii
mari realizată, Tratatul CECO a expirat în 2002. Euratom, care este încă în
vigoare, a avut întrucâtva aceeaşi raţiune politică, cea de a crea o supraveghere
internaţională asupra unei resurse ce putea fi folosită ca armă, deşi se considera în
acelaşi timp că energia nucleară civilă putea fi efectiv dezvoltată pe o bază
europeană colectivă. În practică Euratom a funcţionat întotdeauna mai mult ca o
agenţie tehnică, în vreme ce guvernele UE au păstrat foarte mult la latitudinea lor
deciziile de politică nucleară. De aceea, CECO şi Euratom nu au servit în practică
ca elemente componente ale unei politici energetice comune.
1
Vezi Tache (2013).
Tema 10. Politica energetică 111
Cărbunele şi energia nucleară au decăzut ca importanţă în raport cu

petrolul, a cărui utilizare a crescut mult în anii 1950 şi 1960. Primei crize a
petrolului din anii 1973-1974 i s-a răspuns prin înfiinţarea în 1974, la iniţiativa
SUA, a Agenţiei Internaţionale a Energiei (AIE), cu rolul de a organiza păstrarea
şi împărţirea între membri a stocurilor de petrol de rezervă. UE are şi legislaţie
proprie privind stocurile de petrol, dar pentru cele 19 state ale UE aparţinând AIE
(în care mai sunt membre Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă şi SUA)
această legislaţie este secundară faţă de obligaţiile lor în AIE. Pentru a putea fi
membre ale AIE statele trebuie mai întâi să aparţină instituţiei-mamă a AIE,
OECD – şi nu toate ţările membre UE sunt şi membre OECD.
În vreme ce tratatele nu au conţinut vreun articol separat şi specific privind
politica energetică, de-a lungul anilor factorii de decizie au împrumutat
competenţe legale din capitolele economice şi de mediu ale tratatelor pentru a
justifica propunerea şi adoptarea de măsuri cu caracter energetic. Importanţa
economică a energiei a căpătat recunoaştere în Actul Unic European din 1986 şi în
programul pieţei unice. Bazându-se pe principiile de deschidere a pieţei şi pe cele
anti-trust din tratatele europene, în anul 1989 Comisia Europeană a formulat
sarcina liberalizării pieţelor electricităţii şi ale gazului, fiind angajată timp de
douăzeci de ani după aceea în această sarcină. În acest domeniu, politica la nivel
UE are deci o concentrare îngustă pentru că are în vedere acele surse de energie
care sunt în mod special dependente de reţele fixe, transfrontaliere şi care sunt
dominate de monopoluri. Prin contrast, petrolul şi cărbunele au caracteristici
fizice ce permit un transport flexibil şi o stocare uşoară. De aceea, accentul
politicii UE asupra petrolului se referă la securitatea ofertei şi la nivelul stocurilor.
Tratatul de la Maastricht din 1992 a conferit UE competenţa de a
îmbunătăţi infrastructura energetică transfrontalieră printr-un program cunoscut
sub denumirea de Reţelele Transeuropene (TENs – Trans-European Networks) şi
a sporit capacitatea UE de a acţiona asupra mediului. Pe baza acestui fundament
legal s-a întemeiat ambiţiosul program UE privind schimbările climatice.
Recent doi factori s-au combinat pentru a face mai complexă agenda
politicii energetice. Pe de o parte, preocuparea crescândă privind schimbările
climatice a atras atenţia asupra necesităţii reducerii utilizării carbonului şi a
controlării emisiilor. Pe de altă parte, extinderea către est a însemnat un accent
mai mare asupra problemei securităţii furnizorilor de energie. De aceea, Tratatul
de la Lisabona conferă UE un rol mai extins în domeniul energiei. Art. 176A al
Tratatului de la Lisabona stipulează că:
În contextul stabilirii şi funcţionării pieţei interne şi cu privire la
necesitatea prezervării şi a îmbunătăţirii mediului ambiant, politica energetică a
Uniunii va ţinti, într-un spirit de solidaritate între statele membre, să:
 asigure funcţionarea pieţei energiei;
 asigure securitatea ofertei de energie în Uniune;
 promoveze eficienţa energetică, economisirea energiei şi dezvoltarea de

forme de energie noi şi reînnoibile;
 promoveze interconexiunea reţelelor energetice.
Acelaşi articol al Tratatului de la Lisabona continuă reafirmând că
„asemenea măsuri nu vor afecta dreptul statelor membre de a determina condiţiile
de exploatare a propriilor resurse energetice, alegerea proprie între diferitele surse
de energie şi structura generală a propriei oferte de energie”. Deci Tratatul de la
Lisabona nu reduce autonomia de care se bucură în prezent statele membre. De
pildă, Franţa este complet liberă în a-şi utiliza reactoarele nucleare pentru a genera
majoritatea cantităţii de electricitate, la fel cum face Polonia cu adâncile sale
puţuri de cărbune. În acelaşi mod Marea Britanie a fost liberă să îşi extragă
petrolul şi gazele naturale, iar Olanda şi-a putut administra liber rezervele de gaze.
Astfel, rolul UE în politica energetică este mai slab decât rolul guvernelor
în federaţii mai dezvoltate. În acestea din urmă, chiar acolo unde rezervele de
combustibili fosili sunt în proprietatea statelor sau provinciilor sau (în cazul SUA)
a firmelor private, autorităţile federale percep drepturi de autor, impun taxe de
vânzare cu amănuntul şi deţin toate rezervele offshore şi anumite rezerve onshore.
În UE guvernele naţionale decid modul în care îşi exploatează propriile resurse
energetice, care este mixul de resurse energetice pe care aleg să se bazeze şi
măsura în care să impoziteze energia.
Securitatea energetică reprezintă latura cea mai precară a politicii
energetice a UE. Extinderea a fost cea care a impus întărirea acestei laturi. Noile
state membre din Europa Centrală şi de Est doresc o politică de securitate
energetică care să le ajute să evite bazarea excesivă pe Rusia, în vreme ce vechile
state membre din Europa Occidentală încă preferă să aranjeze bilateral relaţiile
energetice cu Rusia. În trecut, autorităţile UE au avut puţine drepturi legale de a se
implica în securitatea ofertei de energie. Numai odată cu Tratatul de la Lisabona
acestea au primit competenţa oficială în a asigura securitatea ofertei energetice.
10.3. Piaţa internă a energiei

Construirea pieţei interne a energiei a avut cea mai mare durată din cele
trei aspecte ale politicii energetice a UE. Ea se află la intersecţia a două politici
europene majore – piaţa unică europeană şi politica în domeniul concurenţei.
Comisia Europeană a fost cea care a impulsionat liberalizarea pieţei
europene a energiei. Din cauza rezistenţei opuse de anumite guverne, procesul
liberalizării a fost lent la începutul anilor 1990. Dar odată pornită pe acest drum,
Comisia Europeană a persistat, chiar după ce securitatea energetică şi schimbarea
climatică au început să eclipseze problema liberalizării. Scopul principal este
acela de a slăbi monopolurile naturale ale reţelelor de gaz şi electricitate prin
asigurarea unui acces nediscriminatoriu pentru terţi.
Comisia Europeană a considerat că o piaţă a energiei competitivă şi pe

deplin interconectată va contribui şi la securitatea energetică (făcând stocurile de
urgenţă sau de rezervă uşor transferabile în cuprinsul UE), ca şi la abordarea
schimbării climatice (prin maximizarea utilizării eficiente a energiei şi prin
minimizarea emisiilor). Direcţia Generală pentru Concurenţă a Comisiei Europene
s-a implicat puternic în acest sens, în special ca răspuns la plângerile
consumatorilor legate de creşterea preţurilor gazului şi electricităţii (în 2005),
când a iniţiat o investigaţie amănunţită a pieţelor energetice europene.
Pentru dezvoltarea pieţei interne a energiei, Comisia Europeană a încercat
să deschidă competiţia transfrontalieră într-un sector care, istoric, a fost organizat
în jurul companiilor mari naţionale şi susţinut de guvernele naţionale, dacă nu
chiar în proprietatea acestora. S-a încercat de asemenea demontarea integrării
verticale într-un sector în care structura respectivă a fost modelul standard de
business.
Prin comparaţie cu un alt sistem federal, Comisia Europeană va ajunge mai
aproape de conceperea unui proiect de piaţă standard a electricităţii pentru cele 28
de state membre decât au reuşit autorităţile federale din SUA pentru cele 50 de
state americane.
Ca urmare a informaţiilor obţinute prin acţiunea de investigare a pieţei
sectorului energetic din anii 2005-2006, Direcţia Generală a Concurenţei a lansat
în mai 2006 controale inopinate în câteva companii de gaz europene, iar în
decembrie 2006 a făcut acelaşi lucru cu câteva companii de electricitate. În
următorii 2 ani au fost lansate şi investigaţii oficiale anti-trust pentru firme care
încercau să abuzeze de poziţia dominantă şi să manipuleze preţurile.
În paralel cu măsurile legislative din ultima decadă luate pentru egalizarea
accesului la reţelele de energie, a existat şi o tendinţă către reglementările cu
aplicabilitate europeană generală. Marea deosebire între cele două dezvoltări este
că, în vreme ce există un obiectiv acceptat al creării pieţei interne a energiei, se
manifestă puţină dorinţă (la nivelul guvernelor sau chiar al Comisiei) de a crea un
organism unic european de reglementare. Până acum, „reglementarea” a fost
discutată în sensul general al modului în care UE operează pe piaţa internă a
energiei, elaborând reguli, reglementări şi legi. Comisia joacă un rol central, dar
mult din acesta este reprezentat de funcţia de supraveghere a procesului de
liberalizare. Aceasta vine în contrast cu conceptul mai îngust al reglementării.
Reglementarea vizează deciziile tehnice asupra accesului la reţea, asupra tarifelor,
asupra ratelor de profitabilitate ale investiţiilor etc., pe care agenţiile naţionale de
reglementare le emit pentru a proteja interesul public în infrastructura energetică
şi pieţe.
În ciuda acestor evoluţii, competenţele şi independenţa organismelor
naţionale de reglementare au rămas foarte puternice. La o extremă se află, în
Marea Britanie, Oficiul Pieţelor Gazului şi Electricităţii (Ofgem), care este
independent prin statut parlamentar şi are puteri antitrust şi de reglementare

standard a reţelelor. La polul opus se află organismele naţionale de reglementare
din Spania, Portugalia şi alte state, care funcţionează mai mult în calitate de
consilieri ai ministerelor care pot, şi adesea fac acest lucru, să le supervizeze
activitatea. Tuturor organismelor naţionale de reglementare li se interzice însă,
prin statutul naţional, de a lua în considerare factori aflaţi în afara frontierelor
naţionale şi în prezent nu există nici un mandat european de a acţiona într-un sens
mai larg.
10.4. Securitatea energetică

Securitatea energetică este cel mai slab din cele trei elemente ale politicii
energetice a UE. Extinderile din 2004 şi 2007 au sporit necesitatea întăririi acestui
aspect. Statele din Europa Centrală şi de Est doresc o politică de securitate
energetică pentru a evita dependenţa de Rusia, în timp ce statele mai mari şi cu
economii mai stabile preferă în general să negocieze bilateral cu Rusia în
chestiunile legate de resurse energetice. În trecut autorităţile UE se puteau implica
prea puţin în securitatea ofertei energetice. Numai în urma Tratatului de la Lisabona
li s-a acordat competenţa formală de a asigura securitatea ofertei de energie.
Problema securităţii energetice a depins de modul în care UE şi-a putut
procura accesul la oferta de energie şi de variaţiile preţurilor, în special cel al
petrolului. În anii 1970 au existat două momente de criză legate de acţiunile
producătorilor de petrol din Orientul Mijlociu. În anii următori s-a produs o
relaxare pentru consumatorii europeni prin descoperirea de noi resurse de petrol şi
gaz în Marea Britanie şi Norvegia. Însă în ultimii ani preocupările privind
securitatea energetică au reapărut, pe de o parte, datorită epuizării rezervelor din
UE şi pe de altă parte pentru că au crescut îndoielile legate de siguranţa
ofertanţilor străini, în special din Rusia.
Rolul Comisiei Europene în acest domeniu a constat în:
 stabilirea nivelului stocurilor de petrol de rezervă sau de urgenţă;
 purtarea de dialoguri pe teme energetice cu ţări sau grupuri de ţări (cum
ar fi OPEC);
 gestionarea politicii prin mecanisme precum Energy Charter Treaty şi
Energy Community.
Slăbiciunea politicii de securitate energetică este în general atribuită
faptului că, între statele membre mai vechi, cele mai mari preferă să îşi conducă
propria politică energetică externă. În relaţia cu Rusia, energia este doar o parte
componentă a politicilor externe bilaterale pe care ţări ca Germania, Franţa şi
Italia le derulează cu Moscova. În plus, aspectele energetice ale acestor politici
externe – deşi susţinute de către guverne – sunt conduse de către companii
naţionale majore, cum ar fi Eon în Germania şi Eni în Italia, acestea având
încheiate contracte pe termen lung cu Gazprom din Rusia. Astfel, slăbiciunea

politicii de securitate energetică a UE derivă, în parte, dintr-o deficienţă mai
amplă a politicii europene externe şi de securitate.
Rămâne sub semnul întrebării dacă existenţa unei companii majore de
petrol sau de energie în general contribuie la întărirea sentimentului de securitate
energetică a unei ţări. Dar adevărul este că, în vreme ce nu toate statele europene
mari au o companie petrolieră majoră, nici una din ţările mai mici nu posedă. În
consecinţă, statele mai mici sunt mai interesate în existenţa unei politici externe
comune de securitate energetică şi a unei singure voci la nivel european. Ceea ce
diferenţiază ţările central şi est-europene de statele europene vechi mai mici este
că ele doresc ca această voce comună, atunci când se adresează Moscovei, să fie
mai dură. Statele din Europa Centrală şi de Est încă mai au sentimente antiruseşti
din timpurile în care aveau obligaţia apartenenţei la instituţiile şi alianţele
sovietice. În cadrul acestui grup, cele trei state baltice se află într-o situaţie
specială, ele fiind încă racordate la electricitatea furnizată de ruşi şi neconectate
încă la sursa principală a UE.
Trebuie arătat că securitatea energetică nu constituie o îngrijorare a tuturor
furnizorilor europeni de energie. De exemplu, sectorul electricităţii este mai
preocupat de chestiunile generale ale stabilităţii surselor de energie regenerabilă,
cum ar fi cea eoliană, decât de securitatea energetică. Sectorul gazelor naturale,
care depinde covârşitor de gazul străin (îndeosebi rusesc) şi este legat de linii
inflexibile de ofertă provenind din străinătate, este însă foarte sensibil în ceea ce
priveşte securitatea energetică. Această preocupare persistă chiar în condiţiile în
care transporturile pe mare ale Gazului Natural Lichefiat (LNG – Liquefied Natual
Gas) au sporit.
Securitatea energetică este deci marcată de interese diferite şi uneori
conflictuale. Acestea nu se pliază uşor pe o politică europeană colectivă şi
consistentă, fiind dificil de întocmit o listă clară de priorităţi la nivel european.
10.5. Schimbările climatice

Cel de al treilea aspect al politicii energetice a UE, schimbările climatice,
este cel în care UE are cele mai ambiţioase proiecte. Factorii de decizie de la
nivelul UE sunt uneori pionieri ai dezvoltării unor măsuri, atât internaţionale, cât
şi interne, pentru tratarea schimbărilor climatice, în special prin rolul jucat în
negocierile din cadrul Protocolului Kyoto (vezi Caseta 10.1). Dorinţa UE de a fi
un lider internaţional s-a tradus în hotărârea de a conduce prin oferirea unui
exemplu şi deci prin sarcini interne radicale în reducerea emisiilor de seră. Având
în vedere că producerea energiei are o contribuţie semnificativă la emisiile de
gaze de seră, aceasta prezintă implicaţii majore pentru politica energetică internă.
Caseta 10.1. Protocolul Kyoto
Protocolul Kyoto al Convenţiei Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările

Climatice (United Nations Framework Convention on Climate Change – UNFCCC) este un
tratat internaţional care stabileşte obligaţii ferme pentru ţările industrializate de a reduce
emisiile de gaze de seră. UNFCCC reprezintă un tratat de mediu cu scopul de a împiedica
interferenţa omului asupra sistemului climatic.
Există 192 de părţi semnatare ale convenţiei, incluzând 191 de state (toate membre ale
ONU, cu excepţia Andorei, Canadei, Sudanului de Sud şi a SUA) şi UE. SUA au semnat dar nu
au ratificat Protocolul iar Canada s-a retras din acesta în anul 2011. Protocolul a fost adoptat de
părţile UNFCCC în 1997 şi a intrat în vigoare în 2005.
În anul 2003 UE a creat Emissions Trading System (ETS) (conform

Directivei 2003/87/EC, cunoscută ca directiva de stabilire a unei scheme privind
nivelul acceptat al emisiei de gaze de seră în cadrul Comunităţii) şi l-a transformat
într-un instrument central pentru implementarea obligaţiilor derivate din
Protocolul Kyoto.
Pe plan extern, Comisia Europeană a exploatat respingerea de către
administraţia Bush a Protocolului Kyoto prin preluarea efectivă a conducerii
eforturilor internaţionale de combatere a schimbărilor climatice. Multe state
membre împărtăşesc dorinţa Comisiei de a deţine conducerea UE în negocierile
Naţiunilor Unite privind aspectele climatice. De aceea, guvernele statelor membre
au delegat, în linii mari, Comisia Europeană să redefinească politicile legate de
schimbările climatice, provocând detaliile mai mult decât principiile. Publicarea
Stern Review în 2006, care s-a axat pe economia acţiunii asupra climatului şi a
arătat recompensa măsurilor timpurii de combatere a încălzirii globale, a constituit
un punct de reper în plasarea schimbării climatice deasupra altor preocupări. În
anumite ţări ale UE, portofoliile guvernamentale au fost redistribuite prin
comasarea ministerelor energiei şi mediului într-un singur minister, aşa cum a
procedat Franţa în 2007 şi Marea Britanie în 2008, cu scopul de a îmbunătăţi
coerenţa elaborării politicilor. Parlamentul European, în care Verzii sunt foarte
bine reprezentaţi, este de asemenea puternic implicat în combaterea schimbărilor
climatice.
Politicile din domeniul schimbărilor climatice arată însă reacţii diferite în
cadrul guvernelor. Miniştrii energiei sau ai industriei tind să dorească o temperare
a entuziasmului prezent la colegii lor din ministerul mediului, considerând că
trebuie tratate cu realism efectele concurenţiale ale supunerii industriei europene
la controale severe ale carbonului. Noile state membre au tins şi ele să fie mai
puţin doritoare în luarea de măsuri radicale pentru a răspunde schimbărilor
climatice, îngrijorate de implicaţiile de cost pentru economiile lor relativ sărace şi
energo-intensive. În plus, unele dintre ele sunt puternic dependente de cărbune:
aşa cum am arătat, cărbunele generează, de exemplu, 95% din energia poloneză.
Industriile energointensive, cum ar fi aluminiul, cimentul şi oţelul,

preocupate de concurenţa externă şi de recesiunea economică izbucnită în 2008,
se tem de implicaţiile costurilor crescânde ale răspunsului la schimbările
climatice, pe care nu le pot transfera asupra consumatorilor pentru că şi-ar pierde
competitivitatea.
Au existat doi factori ce au impulsionat dezvoltarea politicii energetice a
UE privind schimbările climatice în anul 2008. Primul a fost dorinţa deţinerii
poziţiei de lider în negocierea unui acord care să succeadă Kyoto şi care stabileşte
limite obligatorii de emisie din anul 2012. Al doilea factor a avut în vedere
problemele fazei iniţiale a sistemului de negociere a emisiilor (ETS) (2005-2007).
Trăsătura caracteristică majoră a negocierilor care au dus, în decembrie
2008, la acordul privind climatul şi energia regenerabilă a constat în revolta noilor
state membre legată de costul acestora pentru economiile lor. Comisia Europeană
a propus câteva măsuri pentru rezolvarea acestor probleme:
(a) stabilirea de obiective mai puţin exigente pentru creşterile în sectorul
energiei regenerabile cu anumite concesii;
(b)permisiunea de a creşte emisiile în sectoare din afara ETS (în principal
transporturile, construcţiile, agricultura şi serviciile), în contrast cu reducerile de
emisii pentru vechile ţări membre mai bogate şi
(c) o pondere uşor mai ridicată a nivelului emisiilor corespunzătoare
volumului producţiei.
Caseta 10.2 prezintă în sinteză Acordurile din 2008 privind schimbările
climatice şi energia.
Caseta 10.2. Acordurile UE privind schimbările climatice şi energia
din decembrie 2008
1. Reducerea cu 20% a emisiilor până în 2020 comparativ cu 1990; cu până la 30% în

cazul unui acord internaţional de ajustare;
2. O pondere de 20% a energiei regenerabile în consumul total de energie până în
2020, cu ţinte obligatorii pentru statele membre individuale;
3. O pondere minimă de 20% a energiei regenerabile în toate formele de transport. La
aceasta pot contribui biocombustibilii proveniţi din lemn şi gunoi menajer (ce nu concurează cu
alimentele) şi electricitatea pentru automobile;
4. O îmbunătăţire cu 20% a eficienţei energetice până în 2020 în comparaţie cu
proiecţiile obişnuite din sectorul afacerilor. Aceasta nu reprezintă o sarcină obligatorie şi nici nu
va însemna o reducere a utilizării totale a energiei.
În legătură cu măsura 3 de mai sus, membrii PE au atras atenţia că bio-

combustibilii şi încurajarea producerii acestora din recolte ar putea crea lipsuri de
alimente şi creşterea corespunzătoare a preţurilor. S-au operat astfel modificări
pentru ca energia regenerabilă pentru transportul rutier să nu se bazeze pe recolte
de alimente.
Criza economică declanşată în 2008 a afectat şi suportul vechilor state

membre ale UE pentru energiile regenerabile, în special sub forma căutării unui
tratament preferenţial pentru anumite sectoare. Guvernul german condus de
Angela Merkel a insistat ca industriile exportatoare majore, cum sunt cele
germane, să continue în a avea permisiuni legate de consumul de carbon dacă se
află în pericolul de a-şi pierde cota de piaţă în raport cu concurenţii străini care nu
au constrângeri privind carbonul. Criza a alimentat solicitări similare şi din partea
ţărilor din Europa Centrală şi de Est, îndeosebi dacă, aşa cum se întâmplă în
Polonia, sunt puternic dependente de cărbune.
În concluzie, în ceea ce privesc schimbările climatice, UE acţionează
într-un mod „revoluţionar” de reglementare, căutând: 1) să modifice modul în
care europenii trăiesc, îşi produc energia, îşi fabrică produsele, îşi încălzesc
locuinţele şi îşi petrec vacanţele şi 2) să preia conducerea în negocierile legate de
schimbările climatice, cu obiectivul de a modifica modul de viaţă al omenirii.
Politica schimbărilor climatice este până la urmă un trade-off între factorii
economici şi cei de mediu, antrenând negocieri complexe şi interese competitive
atât în cadrul instituţiilor UE, cât şi al guvernelor naţionale, proces susceptibil de
a fi influenţat de ciclurile economice.
10.6. Viitorul stă în energiile regenerabile

Pentru a înţelege modul în care energiile regenerabile pot schimba viitorul
Europei, considerăm sugestivă prezentarea succintă a concepţiei lui Jeremy
Rifkin2, înfăţişată în keynote-speech-ul său din 29 mai 2012: „O a treia revoluţie
industrială durabilă. Plan de creştere economică pentru Uniunea Europeană
(Rezumat al keynote-speech-ului lui Jeremy Rifkin pentru Mission Growth
Summit: Europe and the Lead of the New Industrial Revolution, găzduită de
Comisia Europeană, 29 mai 2012)”.
„Comunitatea internaţională se frământă de luni întregi asupra
perspectivelor UE. Criza creditului ce a cuprins tot mai multe ţări ridicat problema
de neconceput altă dată a supravieţuirii UE în forma actuală. Criza europeană este
o componentă a recesiunii globale mai largi ce a afectat toate naţiunile. O notă de
plată a energiei aflată în creştere, impactul schimbării climatice asupra agriculturii
şi a infrastructurii, încetinirea ritmului economiei globale, şomajul tot mai ridicat
şi ascensiunea datoriei publice şi private au adus lumea pe marginea unei crize
istorice de proporţii impresionante.
2
Jeremy Rifkin este autorul best-seller-ului New York Times. The Third Industrial Revolution,
How Lateral Power is Transforming Energy, the Economy, and the World. El este senior lecturer
la Wharton School’s Executive Education Program de la Universitatea din Pennsylvania şi
preşedinte al Foundation of Economic Trends în Washington D.C.
Europa se găseşte acum în acest vârtej şi este în prezent angajată într-o

dezbatere aprinsă privind modul în care poate fi salvată zona euro şi, odată cu
aceasta, viitorul visului european. Practic toată lumea recunoaşte că este necesară
implementarea unor noi programe severe de austeritate în ţările membre pentru a
reduce datoria guvernamentală şi că trebuie puse în funcţiune noi mecanisme de
reglementare pentru supravegherea pieţelor şi a instituţiilor financiare europene.
Dar orice program de austeritate trebuie să fie conceput aşa încât să nu compromită
valorile călăuzitoare ale visului european care includ: păstrarea modelului social/de
piaţă; angajarea în creşterea economică durabilă; promovarea calităţii vieţii pentru
fiecare cetăţean; şi construirea unei lumi mai drepte şi mai paşnice.
Se realizează însă tot mai mult că doar măsurile de austeritate nu sunt
suficiente pentru a asigura viitorul Europei şi al statelor membre. Aceasta
deoarece provocările cu care se confruntă UE şi lumea merg dincolo de politicile
de reglementare, fiscale şi monetare. Cea de a doua revoluţie industrială,
alimentată de combustibili fosili din ce în ce mai scumpi şi organizată în jurul
unei reţele electrice învechite şi a unui sistem depăşit de transport, toate blocate
într-o infrastructură fărâmiţată bazată pe carbon, este incapabilă să genereze noi
afaceri şi noi locuri de muncă. Devine tot mai limpede că Europa are nevoie de o
nouă paradigmă economică ce poate asigura un viitor mai echitabil şi mai durabil.
În zilele noastre, tehnologia Internet şi energiile regenerabile încep să se
combine în Europa pentru a crea infrastructura celei de a treia revoluţii industriale
(TRI) ce poate revitaliza piaţa europeană, avansa stadiul următor al integrării
economice europene şi ajuta la întărirea UE ca spaţiu politic. În era ce va veni,
milioane de europeni îşi vor produce propria energie verde în propriile case, birouri
şi fabrici şi o vor putea împărţi între ei prin Internetul bazat pe electricitatea verde,
exact aşa cum în prezent generăm şi împărtăşim informaţiile on-line.
În vreme ce publicul european solicită o nouă viziune care poate aduce
Europa într-o perioadă de creştere durabilă, Consiliul European şi Comisia
Europeană chiar au dezvoltat un asemenea plan. “Road Map for Moving to a
Competitive Low Carbon Economy in 2050” (Comisia Europeană, 2011),
elaborată de Comisia Europeană şi revăzută de statele membre în timpul
preşedinţiei daneze a Consiliului European, stabileşte cei 5 stâlpi critici ce stau la
baza infrastructurii TRI din prezent şi până în 2050.
Cei cinci stâlpi ai TRI sunt:
1) trecerea la energia regenerabilă;
2) transformarea ansamblurilor de construcţii ale fiecărui continent în mici
uzine de energie pentru a colecta pe loc energiile regenerabile;
3) dezvoltarea hidrogenului şi a altor tehnologii de depozitare în fiecare
clădire şi în cuprinsul infrastructurii pentru a depozita energiile intermitente;
4) utilizarea tehnologiei internet pentru a transforma stocul energetic al
fiecărui continent într-un Internet al energiei ce acţionează exact ca Internetul
actual (când milioane de clădiri generează o mică cantitate de energie pe plan

local – on-site, pot vinde surplusul şi împărţi electricitatea cu vecinii continentali);
5) transformarea flotei de transport în vehicule electrice ce pot cumpăra şi
vinde electricitatea într-o reţea de energie continentală interactivă şi inteligentă.
Crearea unui regim al energiei regenerabile, găzduită de construcţii, parţial
depozitată sub forma hidrogenului, cu distribuire prin intermediul unui Internet al
energiei şi conectată la un transport plug-in şi cu emisii zero, deschide porţile
celei de a TRI. Întregul sistem este interactiv, integrat şi unitar. Atunci când cei
cinci stâlpi sunt puşi laolaltă, ei alcătuiesc o platformă tehnologică indivizibilă –
un sistem emergent ale cărui proprietăţi şi funcţiuni sunt calitativ diferite de suma
părţilor componente. Cu alte cuvinte, sinergiile dintre cei cinci stâlpi creează o
nouă paradigmă economică ce poate transforma Europa şi, în acest proces,
generează mii de afaceri şi milioane de locuri de muncă, făcând din Europa cea
mai competitivă economie a lumii.
„Road Map 2050” arată că atingerea, până în 2050, a obiectivului
economiei cu un conţinut scăzut de carbon va necesita investiţii publice şi private
majore şi susţinute de aproximativ 270 miliarde euro anual – sau aproximativ
1,5% din PIB-ul UE pe an. În vreme ce detaliile finanţării tranziţiei la
infrastructura TRI vor presupune discuţii suplimentare în lunile şi anii ce vor
urma, este esenţial ca Consiliul European, în timpul preşedinţiei daneze, să
articuleze public viziunea TRI pentru promovarea stadiului următor al integrării
europene.
Insistăm asupra acestui din urmă aspect. În timp ce toţi cei cinci stâlpi ai
TRI sunt avansaţi în „Road Map 2050”, ei nu sunt conectaţi pentru a explica
modelul unei noi infrastructuri industriale pentru o nouă eră economică. Liderii
UE trebuie să îi conecteze şi să explice modul în care ei se asamblează pentru a
crea o nouă paradigmă economică unitară.
Trecerea la TRI va impune o reconfigurare de proporţii a infrastructurii
economice a UE, creând milioane de locuri de muncă şi nenumărate oportunităţi
de noi afaceri. Naţiunile vor trebui să investească în tehnologia energiilor
regenerabile pe scară masivă; să convertească milioane de clădiri în microuzine
energetice; să instaleze hidrogenul şi alte tehnologii de depozitare în cuprinsul
infrastructurii; să pună bazele unui Internet al electricităţii verzi; şi să treacă
automobilele de la sistemul cu ardere internă la cel electric şi cu celulă de
combustibil.
Remodelarea infrastructurii fiecărei naţiuni şi reutilarea industriilor va
implica o reinstruire masivă a muncitorilor, de proporţiile trainingului profesional
şi al meseriilor din zorii primei şi a celei de a doua revoluţii industriale. Noua
forţă de muncă high-tech a TRI va trebui să fie pregătită în domenii ca:
tehnologiile energiilor regenerabile, construcţiile verzi, IT, nanotehnologii, chimie
durabilă, celule de combustibil, managementul erei digitale, transport hibrid

electric şi pe bază de hidrogen şi sute de alte domenii tehnice.
Germania, motorul economic al Europei, este ţara care purcede la trecerea
continentului către TRI. Ea îşi generează în prezent 20% din electricitate din surse
regenerabile şi îşi va produce 35% din electricitate din aceste surse până în 2020.
Este impresionant şi faptul că peste un milion de clădiri din Germania au fost deja
transformate parţial în microuzine de energie verde. Între timp, guvernul german
înfiinţează facilităţi de depozitare pe bază de hidrogen în cuprinsul întregii ţări şi
testează internetul electricităţii verzi (reţeaua inteligentă) în şase regiuni
geografice. Daimler, compania care a inventat motorul cu combustie internă
(inaugurând cea de a doua revoluţie industrială), pune la punct staţii de
combustibil cu hidrogen pentru a pregăti producţia de masă a automobilelor cu
celulă de combustibil din 2015.
Pentru generaţia tânără de europeni care a crescut cu Internetul şi este
obişnuită să îşi creeze propria informaţie şi să o împărtăşească cu milioane de alte
persoane în reţele sociale într-un spaţiu virtual, ideea generării propriei energii şi a
vânzării-cumpărării ei printr-un internet al electricităţii verzi în întreaga Europă
este îmbrăţişată cu entuziasm. Atunci când fiecare familie şi afacere europeană
devine un nod critic într-o reţea energetică cu distribuţie colaborativă pe cuprinsul
întregii UE, cetăţenia se va revitaliza, conectându-se la viaţa economică şi politică
a Europei.
Oportunitatea este evidentă. UE are 500 de milioane de consumatori şi alţi
500 de milioane de potenţiali consumatori din regiunile de parteneriat, oferindu-i-se
perspectiva de a deveni piaţa internă cea mai mare şi mai bogată din lume. Cheia
este crearea unui regim unitar al energiilor regenerabile, a unui Internet al
electricităţii verzi şi a unei reţele de comunicaţii şi transport ce va permite unui
miliard de oameni să se angajeze într-un comerţ durabil pe continentul european şi
la periferia sa. În măsura în care UE poate efectiv să realizeze o Europă post-
carbon şi să transforme continentul în cea mai mare piaţă integrată din lume, se va
ajunge la prosperitatea dorită.
Problema este că, în acest punct al evoluţiei UE, mare parte din noua
viziune economică dezvoltată cu atâtea strădanii este umbrită de rapoarte tehnice
care eşuează în a capta imaginaţia cetăţenilor europeni şi a comunităţii
investiţionale internaţionale. Astfel, practic, publicul european nu este la curent cu
eforturile susţinute ce au dat formă stadiului următor al integrării economice
europene. Dacă UE doreşte să răspundă formidabilei provocări de a-şi adapta
infrastructura la o economie durabilă a TRI, va trebui să o facă într-un mod foarte
public – în special pentru generaţia tânără. Pe scurt, liderii UE trebuie să elaboreze
paradigma generală ce pune laolaltă toate programele şi iniţiativele într-un plan de
creştere al TRI pentru stadiul următor al integrării europene.
În ultimele luni i-am întâlnit pe preşedintele Barroso, pe cancelarul Angela

Merkel, pe ministrul industriei Antonio Tajani şi pe prim-ministrul danez Helle
Thorning-Schmidt, între alţii, şi toţi au exprimat un interes deosebit în aducerea
UE şi a lumii în era TRI. „Road Map 2050” stabileşte detaliile tehnice ale trecerii
la infrastructura TRI şi nu necesită o muncă de pregătire suplimentară din partea
Comisiei Europene şi a Consiliului European. Ceea ce trebuie făcut acum este o
prezentare clară şi convingătoare a viziunii TRI pentru a atrage suportul public din
cuprinsul Europei.”
Test recapitulativ
1. Care sunt cele trei aspecte vizate de preocupările UE privind resursele

energetice?
2. Cum a urmat politica energetică a UE creşterea sau scăderea importanţei
utilizării diferitelor surse de energie?
3. Prin ce Tratat al UE este demarat programul TENs?
4. Care sunt prevederile Tratatului de la Lisabona privind politica energetică
a UE?
5. Reliefaţi deosebirile dintre UE şi SUA privind politica din domeniul
energiei.
6. Care state membre ale UE preferă uneori relaţiile bilaterale cu Rusia în
domeniul energiei?
7. Prin ce se caracterizează construirea pieţei interne a energiei?
8. Care este rolul Comisiei Europene în domeniul securităţii energetice?
9. Ce are în vedere Protocolul Kyoto?
10. Prezentaţi în sinteză Acordurile UE din 2008 privind schimbările
climatice şi energia.
11. În ce constă cea de a treia revoluţie industrială? Cum vor schimba
energiile regenerabile viitorul Europei?
Tema 11
Politica de mediu
Obiective:
 Prezentarea fazelor de evoluţie a politicii de mediu ce evidenţiază
caracteristicile sale instituţionale şi politice
 Descrierea modificărilor cheie ale Tratatelor UE şi a trăsăturilor asociate
ale politicii de mediu
 Înţelegerea modului de elaborare a politicii de mediu în UE
 Evidenţierea rolului UE pe scena internaţională în privinţa protecţiei mediului
Cuvinte-cheie:
 reducere emisii dioxid de carbon
 schimbări climatice
 sistemul de negociere a emisiilor (ETS)
 convenţii internaţionale de mediu
11.1. Introducere
Politica de mediu a devenit de-a lungul anilor un câmp de acţiune bine
stabilit al UE. Dezvoltarea sa a fost însoţită de o expansiune instituţională şi de
enorma arie a problemelor de mediu acoperite de deciziile şi reglementările UE.
Modul său tipic de reglementare presupune anumite provocări pentru factorii de
decizie, legate de alegerea instrumentelor adecvate, îmbunătăţirea performanţei
implementării şi o mai bună coordonare a politicilor la toate nivelurile de adoptare
a acestora. O provocare tot mai mare o constituie şi dimensiunea internaţională a
politicii de mediu. Dacă rolul instituţional al UE în participarea la negocierile
internaţionale este acum larg acceptat, UE luptă pentru a deveni un lider credibil.
Politica de mediu a căpătat în ultimul timp un profil major între celelalte obiective
de politică europene.
În cei cincizeci de ani de politică de mediu a UE, aceasta a devenit
puternic instituţionalizată. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,
multe decizii de mediu se iau prin sistemul majorităţii calificate în Consiliul UE şi
prin codecizie în PE.
11.2. Scurt istoric

Putem distinge trei faze ale evoluţiei politicii de mediu ce evidenţiază
caracteristicile sale instituţionale şi politice (Knill şi Liefferink, 2007).
1) Prima fază (1972-1987) a urmat câteva măsuri politice incidentale în
domeniul mediului şi a stabilit nucleul instituţional şi normativ pentru o nouă arie
de politică europeană. Politica de mediu din această perioadă a avut în principal
motivaţii legate de comerţ şi a fost bazată, din punct de vedere legal, pe
prevederile pieţei interne din tratate. S-au stabilit standarde de mediu comune
pentru produse şi reglementarea proceselor de producţie în scopul protejării
aerului, apei şi solului sau al asigurării tratamentului reziduurilor din activitatea
industrială. În acest mod s-a dorit crearea unui nivel egal de acţiune pentru actorii
economici şi îndepărtarea barierelor netarifare din calea comerţului (decurgând
din practicile diferite de reglementare de la nivel naţional).
2) Actul Unic European a iniţiat cea de a doua fază, cuprinsă între 1987 şi
1992, legiferând competenţa CEE în această politică şi stabilind obiectivele,
principiile şi procedurile decizionale. Prin Actul Unic European s-a furnizat o
bază legală explicită pentru reglementările de mediu, a fost introdus sistemul
majorităţii calificate în Consiliul UE pentru câteva arii ale politicii de mediu şi au
fost sporite puterile PE în luarea deciziilor. În anii următori CEE a cunoscut o
creştere evidentă a activităţilor din acest domeniu.
3) Cea de a treia fază a politicii de mediu europene a demarat odată cu
Tratatul de la Maastricht în 1993. Două tendinţe opuse caracterizează această
etapă. Pe de o parte, baza legală şi instituţională pentru adoptarea politicii de
Tema 11. Politica de mediu 125
mediu a fost consolidată şi îmbunătăţită. În urma tratatelor de la Maastricht şi

Amsterdam, PE a câştigat prerogative de codecizie iar votul majorităţii calificate a
fost introdus în Consiliul UE pentru aproape toate aspectele politicii de mediu,
unele excepţii importante fiind taxele de mediu, alegerea surselor de energie şi
planificarea spaţială. Însă pe de altă parte, avântul expansiunii politicii s-a
încetinit, atenţia mutându-se către reformarea agendei europene de reglementare
în domeniul mediului. Această perioadă a cunoscut şi formularea unor
semnificative politici orientate către rezolvarea unor aspecte critice, cum ar fi
poluarea apelor, controlul produselor chimice şi schimbarea climatică.
Extinderea UE din anii 2004 şi 2007 nu a însemnat, aşa cum s-a crezut, o
restrângere a politicii de mediu, noii membri fiind absorbiţi în aplicarea politicilor
fără prea mari modificări.
Caseta 11.1 prezintă o trecere în revistă a dezvoltării bazei legale şi a
caracteristicilor procedurale ale politicii europene de mediu.
Caseta 11.1. Modificările cheie ale tratatelor şi trăsăturile asociate ale politicii de mediu
Tratatul Caracteristici ale politicii de mediu
Tratatul de la Roma (1957) • Reguli de decizie: unanimitatea, consultarea PE
• Art. 100 (CEE) asupra pieţei unice • Implicare substanţială: politica de mediu
(nou: Art. 94) trebuia legată de desăvârşirea pieţei unice şi de
• Art. 235 (CEE) asupra funcţionării misiunea economică generală a Comunităţii
generale a Comunităţii (nou: Art. 308)
• Art. 2 asupra condiţiilor de viaţă şi de
muncă în Comunitate
Actul Unic European (1987) • Politica de mediu este stabilită ca sarcină
• Art. 100a (CEE) (nou: Art. 95) asupra oficială a Comunităţii
pieţei unice face referire în mod explicit • Reguli de decizie: (a) Art. 130 r-t impun votul
la reglementările de mediu unanim în Consiliul UE, (b) Art. 100a urmează
• Art. 130 r-t (CEE) (nou: Art. 174-6) noua “procedură de cooperare”, permiţând votul
asupra politicii de mediu majorităţii calificate şi extinzând drepturile de
participare ale PE.
• Substanţă: Sunt definite obiectivele şi
principiile politicii de mediu, construindu-se baza
extinderii politicii şi standarde înalte de protecţie.
Tratatul de la Amsterdam (1999) • Reguli de decizie: Co-decizia (Art. 175 TEC)
• Art. 2 (TEC) şi Preambulul stabilesc pentru măsuri adoptate potrivit Art. 174 TEC (de
conceptul de dezvoltare durabilă şi exemplu Art. 130 r TEC)
angajarea solidă pentru principiul
integrării.
Tratatul de la Nisa (2003) • Reguli de decizie: Ajustări ale sistemului
votului majorităţii calificate ridică pragul atingerii
majorităţii calificate
Tratatul de la Lisabona (2009) • Reguli de decizie: Revizuirea sistemului
majorităţii calificate (înlocuind votul ponderat în
Consiliul UE)
• Substanţă: Introducerea unui titlu de Energie
(întărind prospectiv politica legată de climă)
11.3. Actori instituţionali ai politicii de mediu

La nivel european, principalele organisme care se ocupă de problemele de
mediu sunt: Direcţia Generală pentru Mediu (DG Mediu), Consiliul UE, PE,
Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor şi Agenţia Europeană de
Mediu.
Vom descrie în continuare activitatea şi structura DG Mediu.
Obiectivul DG Mediu îl constituie protejarea, conservarea şi îmbunătăţirea
calităţii mediului pentru generaţiile actuale şi cele viitoare. În acest scop, acest
organism propune politici ce asigură un înalt nivel al protecţiei mediului
înconjurător în UE şi care prezervă calitatea vieţii pentru cetăţenii europeni.
Obiectivele generale ale DG Mediu din perioada actualului comisar Janez
Potočnik au în vedere:
 să contribuie la un înalt standard al calităţii vieţii şi al bunăstării
cetăţenilor, prin asigurarea unui mediu în care nivelul poluării să nu producă
efecte nocive, atât asupra sănătăţii umane cât şi asupra mediului înconjurător şi
prin sprijinirea dezvoltării unei economii mai „verzi” şi mai eficiente în utilizarea
resurselor;
 să asigure un nivel ridicat al protecţiei mediului prin promovarea de
măsuri la nivel internaţional pentru rezolvarea problemelor de mediu regionale şi
mondiale;
 să prezerve, să protejeze şi să îmbunătăţească calitatea mediului prin
promovarea şi sprijinirea implementării legislaţiei de mediu şi a integrării
cerinţelor protecţiei mediului în definirea şi implementarea altor politici şi
activităţi ale UE, având în atenţie promovarea dezvoltării durabile.
DG Mediu se asigură că statele membre ale UE aplică corect legislaţia
europeană în acest domeniu. De aceea, investighează plângerile făcute de cetăţeni
şi de organizaţiile non-guvernamentale şi poate întreprinde acţiuni legale dacă
consideră că legea UE a fost încălcată. În anumite cazuri, DG Mediu reprezintă
UE la întruniri internaţionale cum ar fi Convenţia Naţiunilor Unite privind
Biodiversitatea.
Această Direcţie finanţează de asemenea proiecte ce contribuie la protecţia
mediului în UE. Din anul 1992, un număr însemnat de proiecte au primit finanţare
de la LIFE – instrumentul financiar al UE pentru Mediu1.
În fiecare an, DG Mediu îşi face publice priorităţile pentru anul următor şi
întocmeşte un raport asupra iniţiativelor de politică ale anului precedent.
1
Din 1992, LIFE a cofinanţat 3957 proiecte, contribuind cu aproximativ 3,1 miliarde de euro la
protecţia mediului. România a beneficiat de 51 proiecte (reprezentând o investiţie totală de 31,3
milioane, din care 17,9 milioane furnizate de UE), dintre care 16 vizează inovarea în domeniul
mediului, 34 conservarea naturii şi unul informarea şi comunicarea.
Structura DG Mediu se prezintă astfel:

 Oficiul Directorului General;
 Adjunct Director General;
 Direcţia A – Economia Verde;
 Direcţia B – Capital Natural;
 Direcţia C – Calitatea Vieţii, a Apei şi a Aerului;
 Direcţia D – Implementare şi Guvernare;
 Direcţia E – Provocări globale şi regionale, LIFE,
 Direcţia F – Strategie;
 Direcţia Resurselor Comune.
11.4. Elaborarea politicii de mediu în etapa actuală

Deşi a dat dovadă de un activism deosebit de-a lungul anilor în problemele
legate de mediu, UE nu a reuşit să îmbunătăţească semnificativ calitatea mediului
înconjurător. Aceasta s-a datorat costului reglementărilor din acest domeniu şi
evidentei lipse de coordonare între mediu şi alte arii de politică europeană, cum ar
fi transporturile, energia, agricultura sau piaţa unică.
Comisia Europeană a demarat reforme în alegerea instrumentelor de
politică propuse. Odată cu intrarea în secolul XXI, UE a adoptat un număr de
directive ale cadrului de mediu care au ca scop evitarea reglementării excesive şi o
mai mare coerenţă a legislaţiei UE. De pildă, Water Framework Directive
(Directiva-Cadru a Apei) din anul 2000 consolidează setul anterior de regle-
mentări prin înlocuirea a şapte din „primul val” al directivelor legate de apă.
Solicitându-le tuturor statelor membre să coopereze în managementul bazinelor
râurilor, UE a adus în prim plan efectele transfrontaliere ale poluării apelor. Aşa-
numita Directivă a cadrului reziduurilor (2006/12/EC) serveşte doar la întărirea
Directivei privind reziduurile din 1975 cu numeroasele sale amendamente. Noua
Directivă a calităţii aerului (Air Quality Directive) 2008/50/EC, care a intrat în
vigoare în iunie 2008, pune laolaltă patru directive existente şi o decizie a
Consiliului UE privind calitatea aerului şi adaugă noi standarde şi obiective
privind particulele fine, acordând în acelaşi timp statelor membre mai multă
flexibilitate în conformarea la aceste reguli. Deşi nu a fost prezentat ca o
directivă-cadru, „pachetul” referitor la climă şi energie propus în ianuarie 2008 de
către Comisia Europeană a ţintit de asemenea să realizeze un obiectiv major şi
anume cel de reducere a emisiilor de dioxid de carbon în UE cu până la 20% până
în 2020 (vezi Caseta 11.2).
Pachetul schimbărilor climatice, agreat de liderii UE şi aprobat de PE în
decembrie 2008, reprezintă un exemplu elocvent al compromisului dintre statele
membre, luând în considerare diferitele lor structuri economice, evoluţii istorice,
capacităţi, ca şi preferinţele politice chiar şi în perioade dificile. În plus, pachetul
respectiv se caracterizează printr-un mix de instrumente inovativ, cu metode
specifice de reglementare şi investiţionale.
Caseta 11.2 Internalizarea presiunii externe: pachetul UE privind schimbarea climatică
În ianuarie 2008 Comisia Europeană a răspuns deciziei Consiliului European de

stabilire a ţintei 20-20-20 cu un pachet de 4 propuneri vizând clima şi energia:
 Un sistem îmbunătăţit de negociere a emisiilor (emissions trading system – ETS),
acoperind mai multe emisii şi acordând firmelor dintr-o ţară a UE posibilitatea de a cumpăra
permise în orice altă ţară;
 O ţintă de reducere a emisiilor pentru industriile neacoperite de ETS (ca de
exemplu construcţiile, transportul, gunoiul menajer);
 Obiective consfinţite prin lege pentru creşterea ponderii energiilor regenerabile în
mixul energetic – luând în considerare potenţialul şi nevoile individuale ale fiecărei ţări, dar
ajungând la o creştere totală de 20% şi
 Reguli noi privind extragerea şi depozitarea carbonului.
Negocierile din PE s-au desfăşurat sub presiune de timp, conform scopului declarat de
a se ajunge la un acord în cadrul UE înaintea următoarelor alegeri europene din iunie 2009 şi
mult înaintea meeting-ului de la Copenhaga de la sfârşitul acelui an. Relaţiile dintre comitetele
implicate (în special ENVI şi ITRE) au fost marcate de perceperea nevoii de a se atinge un
compromis. Aceasta a ajutat schimbul liber de opinii şi a restrâns conflictele deschise (tipice
altfel pentru primul stadiu al negocierilor).
O presiune de timp similară a fost resimţită şi la nivelul Consiliului UE. În octombrie
2008, în plină criză financiară, Consiliul European şi-a declarat angajarea în privinţa ambiţioaselor
obiective ale climei şi energiei stabilite în 2007 şi 2008. Criza financiară a determinat câteva
atacuri dure asupra dosarului ETS, în special din partea ţărilor est-europene, alte ţări adăugându-şi
propriile cereri de tratament special. Industriile energo-intensive au luptat şi ele pentru indulgenţă
în timpuri de criză şi au protestat, de exemplu, împotriva sistemului de licitaţii pentru obţinerea
permiselor de emisii. Preşedinţia franceză a negociat totuşi un compromis care a fost acceptat de
către Consiliul European în decembrie 2008, fiind plasat pe agenda Copenhaga. Compromisul a
înmuiat considerabil propunerea iniţială a Comisiei Europene, dar ţinta 20-20-20 a fost menţinută.
La data de 17 decembrie 2008 pachetul a fost înaintat către PE iar până în aprilie 2009 toată
legislaţia UE înrudită a fost oficial adoptată în Consiliul de Miniştri. Discuţiile au fost continuate
în Consiliul European din 29/30 octombrie 2009.
În ciuda atenuării criticilor severe corespunzătoare venite din partea ONG-urilor de
mediu, UE a continuat să apară puternic ataşată angajamentelor sale chiar şi în vremuri de
restrişte. Privind din interior, dinamica enormă declanşată de UE în negocierile internaţionale a
fost remarcabilă. Problema schimbărilor climatice a fost efectiv utilizată de factorii de decizie
din domeniul mediului pentru a impulsiona decizii interne asupra unor chestiuni dificile cum ar
fi consumul de energie şi emisiile industriale şi ale mijloacelor de transport. La un nivel mai
general, „schimbarea climatică” a fost folosită pentru a conferi UE un profil mai vizibil pe plan
intern şi pentru a-i îmbunătăţi imaginea publică.
Sursa : Lenschov, A. (2010), “Environmental Policy – Contending Dynamics of Policy Change”,

în Wallace et al. (2010), p. 324.
S-a anticipat iniţial că toate provocările ce stau în faţa politicii de mediu

discutate mai sus nu vor putea fi suportate de statele din Europa Centrală şi de Est
din cauza resurselor financiare şi a capacităţilor administrative limitate, ca şi a
insuficientei mobilizări a societăţii civile. Datele Comisiei Europene sugerează
însă că implementarea normelor de mediu în Europa de Est depăşeşte media din
vechile state membre ale UE. Aceasta se poate datora dorinţei noilor state membre
de a fi la înălţimea aşteptărilor, investiţiilor instituţionale în capacitatea legislativă

din perioada preaderării şi ameninţării din perioada postaderare cu penalităţi din
partea Comisiei Europene care, în cazul neconformării la normele de mediu, poate
retrage şi finanţarea din fondurile structurale. Performanţa pozitivă a noilor state
membre poate fi însă umbrită de actuala aplicare a legislaţiei UE.
Informaţiile disponibile demonstrează deficienţe ale capacităţilor
administrative, o slabă coordonare între oficiile guvernamentale şi o aplicare
precară a reglementărilor în scopul protejării industriilor vulnerabile. Aspectul
pozitiv este însă că ONG-urile de mediu s-au mobilizat cu succes în etapa de pre-
aderare şi continuă să utilizeze strategii cooperante pentru conformarea la
directivele de mediu europene.
11.5. Rolul UE pe scena internaţională în probleme

de mediu
Politica de mediu a UE este motivată în principal de factori interni, ţinând
fie de facilitarea pieţei interne fie de efectele transfrontaliere europene, dar un
număr semnificativ de măsuri de mediu europene pot fi regăsite şi în acorduri
internaţionale din trecut legate de apă, atmosferă, reziduuri, viaţa sălbatică etc. UE
este membră în peste 40 de acorduri multilaterale de mediu şi utilizează atât relaţii
bilaterale cât şi politica sa de vecinătate pentru a impulsiona standarde de mediu la
nivel internaţional, regional şi naţional. Dar cum convenţiile internaţionale sunt de
obicei acorduri oficiale între state suverane iar UE, evident, nu reprezintă un stat,
acest proces a implicat stabilirea unor noi proceduri, atât la nivel internaţional cât
şi în cadrul UE, ceea ce a constituit o provocare pentru practicile multilaterale
tradiţionale.
Acceptarea Comunităţii Europene ca parte a unei convenţii internaţionale
este o chestiune controversată, atât pe plan intern cât şi extern. Statele non UE nu
sunt întotdeauna dispuse să accepte UE ca semnatar într-un acord – acceptă doar
dacă se precizează suficient de clar modul în care obligaţiile convenite vor fi
implementate pe plan intern. Convenţia privind Comerţul Internaţional cu Speciile
aflate în Pericol (CITES – Convention on International Trade in Endangered
Species) din anul 1973 încă interzice rolul de semnatar al Comunităţii, în vreme ce
Convenţia de la Viena privind Stratul de Ozon din 1985 şi Protocolul Montreal
ulterior din 1987 au inclus, după argumente aprinse atât Comunitatea, cât şi statele
membre. Această formă de „acord combinat” a fost aleasă şi pentru United Nations
Framework Convention on Climate Change (UNFCCC), care a intrat în vigoare în
martie 1994. Dar chiar şi în interiorul UE forma de reprezentare este controversată,
trebuind clarificat dacă UE are competenţa legală de a trata problema specifică luată
în considerare. Înainte de Actul Unic European şi de stabilirea unei baze legale
pentru politica europeană de mediu, competenţa UE în acest domeniu a fost evident
contestată. Chiar şi în prezent competenţele politice exacte ale UE nu sunt foarte

clare şi nici practica reprezentării combinate – state membre şi UE.
În ciuda acestor probleme, guvernele statelor membre ale UE au devenit
tot mai interesate în a-şi coordona poziţiile şi a acţiona concertat.
Potrivit autorilor Sbragia şi Damro (1999), UE a evoluat de la „poziţia de
codaşă în privinţa prevederilor de la Viena la cea de lider Kyoto în negocierile
globale de mediu.” La vremea negocierilor Protocolului Kyoto din 1997, statele
membre ale UE nu numai că se obişnuiseră cu structurile complexe de
reprezentare (în acest caz majoritatea negocierilor fiind realizate de preşedinţia
Consiliului UE), dar deveniseră şi destul de familiarizate cu acceptarea restricţiilor
naţionale datorate regulilor europene şi de acum globale şi chiar cu agrearea unor
tratamente diferite între ele însele.
Cum obiectivele Kyoto au expirat în anul 2012, negocierile internaţionale
au loc acum sub egida UNFCCC. Consiliul European, cu angajamentul său
independent din martie 2007 de a reduce până în 2020 emisiile de gaze de seră din
UE cu 20% (faţă de anul 1990), a reprezentat o forţă majoră în lansarea
negocierilor privind un acord global asupra climatului post 2012. Asupra acestuia
s-a convenit de către membrii UNFCCC în Bali în decembrie 2007.
Test recapitulativ
1. Care sunt cele trei faze de evoluţie a politicii de mediu evidenţiind

caracteristicile sale instituţionale?
2. Treceţi în revistă dezvoltarea bazei legale şi caracteristicile procedurale
ale politicii de mediu europene.
3. Daţi exemple de directive ale cadrului de mediu ce au ca scop evitarea
reglementării excesive şi o mai mare coerenţă a legislaţiei UE.
4. De ce UE nu a reuşit să îmbunătăţească semnificativ calitatea mediului
înconjurător?
5. Cum a reuşit Europa de Est să implementeze normele europene de
mediu?
6. Care este rolul UE pe scena internaţională în problemele de mediu?
7. Comentaţi competenţa UE în negocierea acordurilor internaţionale de
mediu.
8. Când au expirat obiectivele Kyoto?
9. Care sunt propunerile Comisiei Europene referitoare la climă şi energie
din Pachetul UE privind schimbarea climatică?
Tema 12
Politica socială
Obiective:
 Înţelegerea impactului integrării europene asupra statelor naţionale
ale bunăstării
 Explicarea succesului limitat al politicii sociale europene
 Însuşirea submodelelor sociale europene
 Cunoaşterea condiţiilor în care se manifestă emergenţa unei politici sociale
europene pe mai multe paliere
Cuvinte-cheie:
 statele europene ale bunăstării
 modelul social european
 Carta Socială
 submodelele sociale europene
 dumping social
 politica socială pe mai multe paliere
12.1. Introducere
UE are o implicare redusă în politica socială, aceasta revenind în principiu
statelor naţionale ale bunăstării (national welfare states). Statele bunăstării au, în
esenţă, un caracter naţional. Nu există taxe sau contribuţii sociale la nivel
european sau vreo finanţare a unui „buget social” şi nici aparat birocratic la
Bruxelles pentru sectorul bunăstării. Suveranitatea teritorială a politicii sociale
pare neatinsă. Cu toate acestea, o viziune alternativă a devenit evidentă: integrarea
europeană a erodat atât suveranitatea (autoritatea legală), cât şi autonomia
(capacitatea de reglementare) statelor membre în a-şi conduce propriile politici
sociale (Becker, 2004). Statele naţionale ale bunăstării rămân instituţiile primare
ale politicii sociale europene, dar ele devin din ce în ce mai mult supuse unor
constrângeri politice.
Cu toate că au existat bariere puternice în calea unei politici sociale
colective la nivel european, dinamica pieţei unice a făcut tot mai dificilă
excluderea problemelor sociale de pe agenda UE. Aceasta se datorează mai puţin
ambiţiilor eurocraţilor de a construi un stat al bunăstării, cât efectelor antrenate de
piaţa unică europeană, care au invadat domeniul politicii sociale. În anii 1980
iniţiativa pieţei unice de a realiza libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalului s-a bazat pe ideea că piaţa unică putea fi separată de
problemele politicii sociale, care rămâneau la latitudinea statelor membre. Această
idee se dovedeşte însă contrară ipotezelor centrale ale economiei politice, care
arată că acţiunea economică este încorporată în dense reţele de instituţii sociale şi
politice (North, 1990). O separare netă între piaţa supranaţională şi chestiunile
sociale naţionale devine nesustenabilă. Tocmai mişcarea către integrarea pieţelor
este cea care, treptat, erodează autonomia şi suveranitatea statelor naţionale ale
bunăstării, situându-le tot mai mult într-o reţea complexă de politică publică
europenizată. Această transformare se produce prin intermediul a trei procese, aşa
cum arată tabelul 12.11
Integrarea pozitivă derivă din iniţiativele de politică luate la „centru” de
către Comisia Europeană şi Consiliul UE, impulsionate tot mai mult de PE, alături
de interpretările CEJ. În anii 1990 mandatul tratatului a fost întărit, oferind o
ancoră euro-corporatistă, îndreptând sindicatele europene şi organizaţiile
angajatorilor către „centru”. De atunci a evoluat o versiune mai fină a procesului
de elaborare a politicilor prin intermediul metodei deschise de coordonare (OMC
– open method of coordination), care ar putea amplifica integrarea pozitivă – de
exemplu în modernizarea sistemelor de protecţie socială – sau ar intra în teritorii
în care UE ar avea puţine competenţe.
1
Adaptare după Leibfried, S., “Social Policy – Left the to the Judges and the Markets?” în
Wallace et al. (2010), p. 255.
Tema 12. Politica socială 133
Tabelul 12.1
Integrarea europeană transformă statele naţionale ale bunăstării:
procese, actori-cheie şi exemple
Presiuni şi procese Actori-cheie Exemple
Presiuni directe de Comisia Europeană, comitete Vechi politici: egalitatea naţională
politică ale integrării → de experţi, CEJ; din 1992 şi de sex; sănătate şi siguranţă;
iniţiative pozitive pentru actori abilitaţi instituţional „corporatismul Protocolului
dezvoltarea unor (UNICE, CEEP, ETUC), Social din 1992”; Carta Socială a
standarde sociale actori de susţinere (PE, ESC). CE din 1998 încorporată în
uniforme la nivelul UE Tratatul de la Amsterdam;
noţiunea extinsă de cetăţenie
europeană.
Noi politici: extinderea legii anti-
discriminare dincolo de naţiune şi
sex la toate aspectele, cum ar fi
rasă, culoare, origine etnică sau
socială, trăsături genetice, limbă,
religie sau credinţă, opinie
politică sau de orice altă natură,
apartenenţă la o minoritate
naţională, proprietate, naştere,
invaliditate, vârstă sau orientare
sexuală (articolele cu italice se
află deja în Art. 13 din TEC;
celelalte în Art. 21 din Carta UE a
Drepturilor Fundamentale)
Presiuni directe de CEJ, Comisia Europeană, Mobilitatea forţei de muncă, de la
politică → reforma Consiliul UE (guvernele sfârşitul anilor 1980 – libertatea
negativă a politicii naţionale), instituţii juridice de furnizare şi consum al
impunând cerinţe de naţionale serviciilor combinată cu impactul
compatibilitate de piaţă regimului concurenţial al
la nivelul UE Tratatului European.
Presiuni indirecte ale Actori de piaţă (angajatori, „Dumpingul social” determinat de
integrării → adaptarea sindicate; sectoare sensibile: extinderea către est, UEM şi
statelor naţionale ale asigurări private, grupuri de criteriile de la Maastricht,
bunăstării furnizori), Consiliul UE, armonizarea sistemelor de
guvernele naţionale în impozitare; piaţă unică pentru
domenii din afara politicii asigurările private.
sociale.
Integrarea negativă se produce pe măsură ce CEJ impune cerinţe de

compatibilitate de piaţă prin intermediul celor patru libertăţi (îndeosebi libera
circulaţie a forţei de muncă şi a serviciilor), care restricţionează politicile sociale
ale statelor membre. Atât iniţiativele pozitive cât şi cele negative creează presiuni
directe asupra statelor naţionale ale bunăstării prin noi instrumente ale politicii
sociale europene.
Integrarea europeană creează şi o arie tot mai largă de presiuni indirecte ce

încurajează adaptările şi convergenţa statelor naţionale ale bunăstării. Aceste
presiuni influenţează puternic statele naţionale ale bunăstării, deşi nu sunt în mod
direct derivate din instrumentele politicii sociale la nivelul UE.
12.2. Succesul limitat al politicii sociale europene

Traiectoria istorică2 a politicii sociale trebuie privită în contextul
schimbărilor politice din statele europene. În prezent, forţele social-democrate mai
interesate într-o dimensiune socială puternică sunt relativ slabe şi adesea euro-
sceptice. În multe state ale UE, sindicatele şi partidele social-democrate şi-au
pierdut din putere din anii 1980. În cea de a doua jumătate a anilor 1990 social-
democraţia s-a întărit din nou, deşi sindicatele nu s-au revigorat. Între timp, forţa
sectorului afacerilor a crescut considerabil, alimentată în parte de pieţele de
capital europene şi OECD. Modificarea acestor echilibre de putere a făcut dificilă
abordarea blocajelor instituţionale, a resurselor fiscale limitate şi a politicilor
sociale naţionale foarte divergente (statele naţionale ale bunăstării rămânând una
din ariile majore în care guvernele naţionale s-au opus pierderii autorităţii politice,
în special datorită semnificaţiei electorale a multor programe sociale).
Evoluţia istorică a politicii sociale europene a străbătut drumul de la
zgomotoasele lupte de politică publică din anii 1980, cu un punct de consolidare
prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 şi până la un lent declin în secolul XXI.
Până la Protocolul Social din 1993, anexat la Tratatul de la Maastricht şi
încheiat cu o clauză de opt-out pentru Marea Britanie, iniţiativele serioase nu au
fost posibile, lăsând guvernele membre, oficialii europeni şi grupurile de interese
să facă angajări retorice într-o mare dimensiune socială.
Din anii 1980 disputele asupra iniţiativelor de creştere a mandatului
politicii sociale a UE au depăşit cu mult adevăratele implicaţii ale propunerilor
făcute, ca şi rezultatele obţinute. Lupta asupra Cartei Sociale din anii 1980 poate fi
un exemplu (Falkner, 1998), deşi între timp Carta Comunitară a Drepturilor
Sociale Fundamentale ale Muncitorilor (din 1989) şi Carta Socială Europeană a
Consiliului Europei (din 1961) au fost amândouă încorporate tacit în Tratatul de la
Amsterdam din 1997 printr-o referinţă în preambul şi duse mai departe în Tratatul
de la Nisa din 2000. Aceste drepturi au reapărut în Carta Drepturilor
Fundamentale a UE, proclamată la Nisa în decembrie 2000 de către Consiliul
European şi încorporată de Tratatul de la Lisabona în Art. 6.
Punctul culminant al acestor evoluţii a fost Tratatul de la Amsterdam cu
Carta sa Socială, acceptată în cel din urmă de britanici ca o realizare
“constituţională” dificilă.
2
Pentru un scurt istoric al modelului social european, vezi Neesham şi Tache (2010).
Carta Socială revizuită (Art. 136-145 din Tratatul de la Nisa) facilitează

eforturile de extindere a politicii sociale a UE, diminuându-se capacitatea unei ţări
de a obstrucţiona legislaţia comunitară. Au fost adoptate câteva directive (vezi
Caseta 12.1) care au devenit succese ale unei forme de euro-corporatism înzestrat
cu puteri legislative.
Caseta 12.1. Directive cu caracter social
 Working Time 93/104/EC

 Young Workers 94/33/EC
 European Workers Council 94/45/EC
 Parental Leave 96/34/EC
 Part-Time Work 97/81/EC
 Burden of Proof in Sex Discrimination Cases 97/80/EC
 Fixed-term Contracts/Temporary Work 99/79/EC
Sursa: Falkner et al. (2005).
Toate aceste directive aparţin acquis-ului comunitar şi au căpătat astfel un

caracter legal efectiv pentru noile ţări membre care au aderat în 2004 şi 2007.
Eforturile eurofederaliştilor de a promova dimensiunea socială s-au izbit
întotdeauna de reţinerile Consiliului UE iar obstacolele aflate în calea unui rol
activ al Bruxelles-ului în dezvoltarea politicii sociale au fost destul de puternice
(Pierson şi Leibfried, 1995).
O viziune critică asupra modelului social european este furnizată de
Wickham (2002), care argumentează că accentul asupra calităţii relaţiilor sociale a
dat naştere unei liste normative de aşteptări ce sfidează situaţiile de trade-off şi
principiile rarităţii din economia neoclasică:
[Aceasta este] versiunea europeană a „plăcintei cu mere” americane: nu doar creştere, nu
doar ocupare, ci slujbe bune şi chiar coeziune socială în acelaşi timp. Într-un stadiu mai timpuriu,
s-ar fi putut spune tunuri şi unt3: astăzi un observator cinic ar putea spune să ai prăjitura şi să o
mănânci. Fără dileme dificile, ai pur şi simplu tot ceea ce îţi doreşti (Wickham, 2002, p. 2).
În ciuda analogiei lui Wickham, modelul social european diferă
semnificativ de cel american. În UE, drepturile de educaţie, securitate socială şi
sănătate sunt direct legate de responsabilitatea guvernelor de a face aceste servicii
universal disponibile. Pe de altă parte, modelul american, în vreme ce proclamă
obiective similare, are la bază responsabilitatea individuală. Drept consecinţă,
drepturile de ocupare (incluzând ajutorul de şomaj şi cel de boală, concediile de
maternitate şi reglementarea orelor de lucru) sunt mai generoase în ţările europene
decât în SUA. Trăsătura caracteristică a modelului social european este
3
Este vorba de bine-cunoscuta dilemă „tunuri-unt”, respectiv alocarea venitului naţional între
bunuri militare şi bunuri civile, cu care se confruntă toate naţiunile lumii.
prosperitatea pe fondul pieţei libere, combinată cu egalitarismul în oportunităţile

sociale şi beneficiile obţinute prin redistribuire.
O politică socială comună a fost îngreunată şi de diversitatea sub-
modelelor sociale europene (vezi Caseta 12.2).
Caseta 12.2. Submodelele sociale europene
În cadrul „Europei sociale” au fost identificate patru submodele ce acoperă patru arii
geografice diferite: modelul nordic social-democrat, modelul liberal anglo-saxon, modelul
continental (corporatist) şi modelul mediteranean.
 Ţările nordice (Danemarca, Finlanda şi Suedia plus Olanda) înregistrează cele mai
ridicate niveluri ale cheltuielilor de protecţie socială şi furnizare universală a bunăstării. Accentul
asupra redistribuirii sociale este ilustrat de ponderea taxelor în PIB, care depăşeşte 45%. Există o
intervenţie fiscală extensivă pe piaţa muncii, bazată pe o varietate de instrumente „active” de
politică. Sindicate puternice asigură structuri salariale foarte condensate. Modelului nordic îi este
caracteristică o inovaţie de origine daneză, flexicuritatea (flexicurity), bazată pe convingerea că
flexibilitatea şi securitatea nu sunt contradictorii şi pot de fapt să se susţină reciproc. Flexicuritatea
înseamnă o piaţă a muncii flexibilă, cu puţine restricţii atât în ceea ce privesc angajările cât şi
concedierile, un nivel înalt al securităţii sociale şi o politică activă pe piaţa muncii.
 Modelul continental corporatist (Franţa, Germania, Austria, Belgia şi Luxemburg)
pune un accent deosebit pe rolul legislaţiei muncii şi pe negocierea colectivă a salariilor. Aceste
ţări se bazează extensiv pe asigurări sociale, ajutor de şomaj şi pensii de bătrâneţe. Cu toate că
sindicatele sunt în declin, rolul lor rămâne încă important atâta timp cât reglementările extind
acoperirea negocierii colective şi la muncitorii nesindicalizaţi.
 Ţările anglo-saxone (Irlanda şi Marea Britanie) se caracterizează prin rolul
predominant al pieţelor, intervenţie minimă a statului şi grad scăzut de reglementare. Ele
etalează o asistenţă socială de ultimă instanţă relativ ridicată. Transferurile cash sunt orientate
în principal către persoanele de vârstă activă. Acest model se defineşte printr-o combinaţie de
sindicate slabe, o largă şi crescândă dispersie salarială şi o incidenţă relativ înaltă de locuri de
muncă cu salarii scăzute.
 Modelul mediteranean este întâlnit în Italia, Grecia, Portugalia şi Spania şi se
concentrează asupra cheltuielilor sociale cu pensiile de bătrâneţe. Sistemul său de bunăstare
socială se axează în mod tipic asupra protecţiei angajaţilor şi a pensionării timpurii – scutind
astfel populaţia de vârstă activă de la participarea pe piaţa muncii. Acest sistem are familia în
centrul atenţiei şi reţine unele caracteristici ale societăţilor agrare, paternale.
Sapir (2005) clasifică cele patru submodele utilizând o tipologie bazată pe

două criterii: eficienţă şi echitate. Un model este considerat eficient dacă
furnizează suficiente stimulente pentru a munci şi generează rate înalte ale
ocupării. Pe de altă parte, modelul este considerat echitabil dacă menţine relativ
scăzut riscul de sărăcie. Tabelul 12.2 (este prezentat în limba engleză pentru a
reda întocmai criteriile avute în vedere de Sapir) oferă rezultatele tipologiei lui
Sapir în termenii eficienţei şi ai echităţii pentru cele patru grupuri de ţări.
Tabelul 12.2 are la bază dezbaterea cunoscută privind controversatul
trade-off dintre eficienţă şi echitate. Ţările nordice şi cele mediteraneene se pare
că se confruntă cu un asemenea trade-off. Nordicii beneficiază de o poziţie
confortabilă, cu un model social ce asigură atât eficienţă cât şi echitate, în vreme
ce grupul mediteranean are un sistem social atât neeficient cât şi inechitabil. Pe de

altă parte, atât ţările anglo-saxone, cât şi cele continentale se confruntă cu un
trade-off între eficienţă şi echitate. Anglo-saxonii au un model social eficient dar
mai puţin echitabil, în timp ce continentalii se bucură de mult mai multă echitate,
dar de mai puţină eficienţă.
Tabelul 12.2
Cele patru modele europene: o tipologie
Sursa: Sapir (2005).
12.3. Integrarea europeană şi presiunile indirecte

asupra statelor naţionale ale bunăstării
Integrarea europeană afectează semnificativ politicile sociale naţionale
deoarece politicile economice ale UE şi răspunsurile actorilor sociali la aceste
politici restricţionează statele naţionale ale bunăstării. Efectele indirecte sunt
dificil de măsurat, deşi exercită o influenţă supranaţională asupra conceperii
politicii sociale naţionale. Presiunile asupra sistemelor politicii sociale naţionale
sunt reprezentate de următorii factori:
• Dumpingul social
Acesta se referă la perspectiva ca firmele operând acolo unde „salariile
sociale” sunt scăzute să acţioneze în jos asupra preţurilor concurenţilor, scoţând
din afaceri firmele cu costuri mai mari sau să forţeze guvernele lor să scadă
salariul social. Exemplul instalatorilor polonezi din Franţa apărut exact înaintea
referendumului francez asupra Tratatului Constituţional al UE întruchipează
această aşteptare4. În scenarii extreme, încă actuale în ţările din aria extinderii
estice, aceste acţiuni alimentează o spirală în jos asupra statelor bunăstării.
„Salariul social” este însă doar un factor al deciziilor de investiţii, iar
firmele nu vor investi în ţările cu salarii sociale scăzute dacă productivitatea
4
Barysch (2005) demonstrează că dumpingul social nu trebuie să reprezinte un factor real de
îngrijorare pentru statele occidentale.
muncitorilor nu justifică asemenea investiţii. Chiar şi prin extinderea estică5 uriaşa

disparitate a salariilor duce doar la o disparitate relativ mică a productivităţii în
favoarea estului. Teoria neoclasică a comerţului arată că ţările cu salarii sociale
ridicate îşi vor putea continua politicile atâta timp cât condiţiile generale permit
investiţii profitabile.
• Criteriile de la Maastricht ale convergenţei nominale
Aceste criterii, impunând o disciplină bugetară strictă, pot determina şi
ajustări în jos ale furnizării bunăstării, chiar dacă criza economică a dus la o
relaxare a acestor cerinţe severe. Constrângerile respective exercită o presiune
deosebită în special asupra economiilor din Europa Centrală şi de Est.
UEM poate împinge UE într-un rol mai activ în combaterea şomajului.
Istoric, perspectivele UEM au fost văzute ca legate de nevoia unor politici sociale
pentru rezolvarea dezechilibrelor regionale. Cursurile de schimb flexibile au
permis adaptări naţionale la condiţiile economice. Odată cu dispariţia acestor
pârghii, combaterea şomajului la nivel regional a devenit mai dificilă.
• Armonizarea sistemelor de impozitare
Piaţa unică încurajează mişcarea către o bandă mai îngustă de rate ale
TVA. În martie 2009 au fost permise scutiri adiţionale de la rata standard minimă
de 15% pentru serviciile folosind muncă intensivă, un pas care încurajează
mişcarea în jos în procesul armonizării. Teoretic, guvernele ale căror venituri din
TVA sunt diminuate, pot creşte alte taxe. Dar având în vedere că este mai uşor,
din punct de vedere politic, să fie susţinute taxele indirecte, această mişcare poate
crea constrângeri tot mai mari pentru bugetele statelor membre, cu implicaţii
evidente pentru politicile sociale naţionale. Aceasta reprezintă o problemă pentru
ţări precum Danemarca, ce se bazează mai mult pe taxele indirecte decât pe cele
directe pentru a-şi finanţa generosul stat al bunăstării, această ţară opunându-se de
aceea unor limite superioare ale TVA.
• Dispensarea de „statul utilităţilor publice”
O altă presiune asupra statelor naţionale ale bunăstării derivă din
demontarea „statului serviciilor publice”, care s-a produs în parte din raţiuni ale
UE şi în parte din motive pur naţionale, endogene. Trenurile, poşta, transportul
aerian, electricitatea, gazul şi alte utilităţi, alături de serviciile locale, au fost în
general întreprinderi publice, finanţate din tarife asigurând servicii egale în
cuprinsul naţiunii, în mediul urban şi rural. Dar de la mijlocul anilor 1980, aceste
structuri publice au început să fie privatizate. S-au format astfel companii private
multinaţionale în ramurile serviciilor publice care fuseseră înainte naţionale sau
regionale. Statul bunăstării constituie, într-un sens, ultima piesă de domino rămasă
a statului serviciilor publice.
5
Neesham şi Tache (2010) analizează în care din cele patru submodele sociale europene ar putea
fi încadrate ţările din Europa Centrală şi de Est. Studii de caz asupra României şi Bulgariei pot fi
găsite în Tache şi Neesham (2011) şi Tache şi Dumitrache (2013).
În concluzie, guvernele naţionale au un control diminuat asupra multor

politici care în mod tradiţional au susţinut statele naţionale ale bunăstării: moneda,
politicile macroeconomice, finanţele publice, politicile impozitării şi serviciile
publice.
12.4. Emergenţa politicii sociale europene

pe mai multe paliere
Asistăm în prezent la o transformare a relaţiilor dintre state şi la
globalizarea sistemului de piaţă, această transformare fiind accelerată de criza
economică. În UE, atât suveranitatea cât şi autonomia statelor membre s-a
diminuat, iar extinderea estică a sporit inegalitatea teritorială, proces susceptibil
de a se continua, în special pe fondul crizei economice actuale. Guvernele statelor
membre îşi văd atacate bazele veniturilor, restrângându-se opţiunile de reformă a
statului bunăstării. Ceea ce îşi face apariţia este un sistem al politicii sociale pe
mai multe paliere, având trei trăsături caracteristice distincte6:
1) Blocaje datorate capacităţii limitate de acţiune la nivelul UE
Factorii de decizie de la nivel european sunt afectaţi de scepticismul
Consiliului UE şi de capacităţile administrative sau fiscale limitate. Există
constrângeri de politică socială activă la nivelul centrului. Politica evoluează mai
degrabă prin ajustări reciproce şi adaptare. Centrul generează variate limitări ale
dezvoltării politicii sociale în loc să producă mandate clare de acţiune pozitivă. În
acelaşi timp, capacitatea statelor membre de a-şi concepe propriile state ale
bunăstării a slăbit considerabil. În cadrul UE un stat membru este constrâns de toate
reglementările CEJ şi poate urma reforme numai supunându-se unor complicate
proceduri ale UE. Autoritatea diminuată a statelor membre, combinată cu
slăbiciunea continuă de la nivelul UE restricţionează terenul unei politici inovative.
2) Un rol proeminent pentru tribunale în dezvoltarea politicii
Cerinţele pornite de la centru sunt în mod normal conduse de lege sau de
tribunale. O serie de reglementări ale CEJ şi de iniţiative ale Comisiei Europene şi
ale Consiliului UE reprezintă sursa unei noi politici sociale. Când este confruntată
cu litigii, CEJ nu poate evita luarea unor decizii care, în esenţă, au caracter politic.
CEJ se bazează pe votul majorităţii simple, ceea ce evită imobilitatea politică,
aceasta constituind o trăsătură comună a procesului legislativ al UE. Numai votul
unanim în cadrul Consiliului UE poate anula deciziile CEJ asupra legii primare
europene. Sistemul UE plasează astfel CEJ pe scena centrală. În acest sens aria
unei forme mai explicite a elaborării politicilor UE a fost făcută dificilă deoarece
activismul CEJ poate genera riposte. Acesta este unul dintre aspectele „deficitului
democratic” în cadrul UE.
6
Conform Leibfried (2010), “Social Policy – Left to the Judges and the Markets?” în Wallace et
al. (2010).
3) O legătură neobişnuit de strânsă cu piaţa liberă

Sistemul politicii sociale din UE este foarte strâns legat de procesul
construirii pieţei libere. Politicile sociale se intersectează într-o varietate de
moduri cu sistemele de piaţă. În trecut, politica socială a fost în general privită ca
o “reacţie de protecţie” spontană împotriva expansiunii pieţei, ca un rezultat al
politicii împotriva pieţelor. Dar în cazul UE, chiar în domenii în care UE a dat
dovadă de activism, politicile au fost direct conectate cu participarea pe piaţa
muncii. Aşa cum demonstrează caracterul central al deciziilor privind mobilitatea
pe piaţa muncii şi a serviciilor,.politica socială a UE a fost parte integrantă a
însuşi procesului de construire a pieţei. Niciodată în lume construcţia pieţelor nu a
configurat atât de vizibil şi de intens traiectoria politicilor sociale.
Aria generală a rolului UE a fost crucială: statele naţionale ale bunăstării
fac acum parte dintr-un sistem mai larg, pe mai multe paliere, al politicii sociale.
Guvernele statelor membre influenţează această structură, dar nu o mai
controlează pe deplin. O asemenea guvernanţă se petrece într-adevăr pe mai multe
paliere, deşi procesele de la nivelul UE diferă de cele din statele federale clasice:
un centru slab de elaborare a politicilor, reglementări conduse de un tribunal şi
legături puternice cu piaţa liberă – un model radical deosebit de oricare stat
european al bunăstării. Problema este că abilitatea de elaborare a politicilor la
nivelul UE nu s-a întărit atât cât s-au diminuat aceste abilităţi la nivelul statelor
membre. În vreme ce acest din urmă proces constituie o trăsătură permanentă a
globalizării şi a europenizării, primul proces este unul opţional care poate fi
configurat din punct de vedere politic. Criza economică actuală poate fi un
catalizator pentru reconfigurarea acestui proces (Leibfried, 2010, p. 279).
Test recapitulativ
1. Care au fost efectele antrenate de piaţa unică europeană asupra

domeniului politicii sociale din UE?
2. Putem vorbi de o separare netă între piaţa supranaţională şi chestiunile
sociale naţionale în UE?
3. Cum a transformat procesul integrării europene statele naţionale ale
bunăstării?
4. Prin ce se deosebeşte integrarea pozitivă de cea negativă la nivelul UE?
5. Cum se explică succesul limitat al politicii sociale europene?
6. Ce ţară membră a UE are clauza de opt-out la Protocolul Social din 1993?
7. Enumeraţi câteva directive cu caracter social ale UE.
8. Caracterizaţi succint submodelele sociale europene. Unde s-ar încadra
statele din Europa Centrală şi de Est?
9. Care sunt trăsăturile sistemului emergent al politicii sociale pe mai
multe paliere în UE?
Bibliografie
Baldwin, R. şi Wyplosz, Ch. (2006), Economia integrării europene, Editura Economică,

Bucureşti
Barysch, K. (2005), East versus West? The European Economic and Social Model after
Enlargement, Centre for European Reform, London, disponibil la adresa www.cer.org.uk
Becker, U. (2004), ”Die Soziale Dimension des Binnenmarktes”, în J. Schwarze (ed.),
Der Verfassungsentwurf des Europäischen Konvents: Verfassungsrechtliche
Grundstrukturen und wirtschaftsverfassungsrechtliches Konzept (Baden-Baden:
Nomos)
Comisia Europeană (2011), Comunicarea a Comisiei către PE, Consiliu, Comitetul
Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor – Foaie de parcurs pentru
trecerea la o economie competitivă cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în
2050, Bruxelles, 8.3.2011, COM (2011), 112 final
Comisia Europeană (2013), Bugetul UE pentru 2013: investiţii în creştere economică şi
locuri de muncă, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii ale UE
Council of the European Union (2008), Presidency Conclusions, Brussels, European
Council, 15 and 16 October, 14368/08
European Commission (1994), An Industrial Competitiveness Policy for the European
Union, COM (94) 319, Brussels, September
European Commission (2002), Industrial Policy in an Enlarged Europe, COM (2002),
714 final, Brussels, November
European Commission (2004), Fostering structural change: an industrial policy for an
enlarged Europe, COM (2004) 274 final, 20 April
European Commission (2007), The Single Market: Review of Achievements, SEC (2007)
1521, 20 November
European Commission (2008), Directorate General for Competition, Vademecum –
Community law on state aid, 30 September 2008, disponibil la http://ec.europa.eu/
competition/state_aid/studies_reports/studies_reports.cfm
European Commission (2010a), Communication from the Commission Europe 2020, A
Strategy for smart, sustainable and inclusive growth, COM (2010) 2020 final, Brussels
European Commission (2010b), Communication from the Commission to the European
Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the
Committee of the Regions – An Integrated Industrial Policy for the Globalization Era.
Putting Competitiveness and Sustainability at Center Stage, COM (2010) 614,
Brussels
European Commission – Competition (2010), Handbook on Enforcement of EU state aid
law by national courts, Brussels
European Institute of Romania (2007), Strategy and Policy Studies (SPOS 2007)
Falkner, G. (1998), EU Social Policy in the 1990s: Towards a Corporatist Policy

Community, London: Routledge
Falkner, G., Treib, O., Hartlapp, M. şi Leiber, S. (2005), Complying with Europe: EU
Harmonisation and Soft Law in the Member States, Cambridge, Cambridge
University Press
Friedman, M. (2006), “Why Money Matters”, Wall Street Journal, Dow Jones & Company
Haas, E.B. (1958), The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces 1950-57,
Stanford, CA: Stanford University Press
HM Treasury (2003), UK Membership of the Single Currency: An Assessment of the Five
Economic Tests, London: HM Treasury
Ilzkovitz, F., Dierx, A., Kovacs, V. şi Sousa, N. (2007), “Steps Towards a Deeper
Economic Integration: The Internal Market in the 21st Century”, European Economy,
Economic Papers 271 (Brussels, European Commission)
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, I. 331, 14.12.2011, accesibil la http://www.ecb.
europa.eu/pub/pdf/other/gendoc201109ro.pdf
Knill, C. şi Liefferink, D. (2007), (eds.). Environmental Politics in the European Union:
Policy-making, Implementation and Patterns of Multi-level Governance, Manchester
University Press
Laffan, B. (1997), The Finances of the European Union, Basingstoke, Palgrave Macmillan
Lindner, J. (2006), Conflict and Change in EU Budgetary Politics, London, Routledge
Marks, G. (1992), “Structural Policy in the European Community”, în A.M. Sbragia (ed.),
Euro-politics: Institutions and Policy-Making in the “New” European Community,
Washington, DC: Brookings Institution
Marks, G. (1993), “Structural Policy and Multilevel Governance in the EC”, în A.W.
Cafruny şi G.G. Rosenthal (eds.), The State of the European Community, vol. II: The
Maastricht Debates and Beyond, Boulder, CO: Lynne Rienner
Mundell, R.A. (1961), “A Theory of Optimum Currency Areas”, American Economic
Review, 51/4, pp. 657-665
Neesham C. şi Tache, I. (2010), “Is there an East-European social model?”, în
International Journal of Social Economics, vol. 37, no. 5, Emerald
Pelkmans, J. (2006), European Integration. Methods and Economic Analysis, Third
Edition, Pearson Education Limited, Edinburgh Gate
Pierson, P. şi Liebfried, S. (1995), „The Dynamics of Social Policy Integration”, în S.
Liebfried şi P. Pierson (eds.), European Social Policy: Between Fragmentation and
Integration, Washington, DC: Brookings Institution
Rifkin, J. (2011), The Third Industrial Revolution, How Lateral Power is Transforming
Energy, the Economy, and the World, Palgrave Macmillan
Sapir, A. (2005), „Globalization and the reform of European social models”, Bruegel
Policy Brief, disponibil la adresa www.bruegel.org
Bibliografie 143
Sbragia, A. şi Damro, C. (1999), „The Changing Role of the EU in International

Environmental Politics: Institution Building and the Politics of Climate Change”,
Environment and Planning C: Government and Policy, 17/1
Shackleton, M. (1990), Financing the European Community, London: Pinter
Tache, I. şi Neesham, C. (2011), “The Performance of Welfare Systems in Post-
Communist Europe: The Cases of Romania and Bulgaria”, International Journal of
Economics and Research, vol. 2, Issue 5, September-October
Tache, I. (2013), Economie europeană, Editura Universităţii Transilvania din Braşov
Tache, I. şi Dumitrache, V. (2013), “New Welfare Regimes in Eastern Europe: The Cases
of Romania and Bulgaria”, Review of Economic and Business Studies, no. 10, volume
V, Issue 2
Wallace, H., Pollack, M.A. şi Young, A.R. (eds.) (2010), Policy Making in the European
Union, Oxford University Press
Wickham, J. (2002), “The end of the European social model: before it began?”, Appendix
II of ICTU’s submission to the National Forum on Europe, January

Politici Economice Europene - Tache - 2014

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Politici Economice Europene - Tache - 2014

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Politici economice europene

Copyright © Editura Economică, 2014

Autoarea este responsabilă de clarificarea dreptului de utilizare

Tema 1. Bugetul Uniunii Europene ............................................................................... 15

Tema 2. Piaţa unică europeană ...................................................................................... 27

Tema 3. Politica agricolă comună .................................................................................. 35

Tema 4. Fondurile structurale. Politica regională şi de coeziune ............................... 43

Tema 5. Politica industrială ........................................................................................... 57

Tema 6. Uniunea Economică şi Monetară .................................................................... 67

Tema 7. Politica comercială ........................................................................................... 81

Tema 8. Politica în domeniul concurenţei ..................................................................... 91

Tema 9. Politica în domeniul transporturilor............................................................... 99

Tema 10. Politica energetică......................................................................................... 109

Tema 11. Politica de mediu .......................................................................................... 123

Tema 12. Politica socială............................................................................................... 131

Bibliografie .................................................................................................................... 141

Lucrarea de faţă se doreşte a fi în primul rând un suport de curs pentru

ACIS Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor Structurale

1.1. De unde provin fondurile? ......................................................................................... 20

7.3. Versiunea consolidată a Tratatului privind Funcţionarea UE – Partea V: Acţiunea

Bugetul Uniunii Europene

Bugetul UE finanţează politicile şi cheltuielile tuturor instituţiilor

1.1. Scurt istoric2

Caseta 1.1. Ciclul bugetar, regulile şi practicile aplicate înaintea

Articolele 268-280 TEC au stabilit prevederile financiare ce guvernează Tratatul CEE,

După 1970, emergenţa bugetului ca instrument real de politică publică

pentru Grecia (conform EU Budget 2007 Financial Report3). Programele de

Caseta 1.2. Noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona

Cu toate că Tratatul de la Lisabona include schimbări semnificative ale prevederilor

1.2. Încasările bugetului UE

Cele trei surse principale de venit sunt:

Figura 1.1. De unde provin fondurile?

Sursa: Uniunea Europeană, http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/expenditure/index_

1.3. Cheltuielile din bugetul UE

Deciziile referitoare la bugetul UE se iau de către Comisia Europeană,

Figura 1.2. Capitolele de cheltuieli ale bugetului UE

Sursa: Uniunea Europeană, http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/expenditure/index_ro.

1.4. Cadrul financiar 2007-2013

1.5. Bugetul UE pentru 2013

1.6. Noul regulament financiar: acces mai uşor

Caseta 1.3. Noutăţi aduse de Regulamentul financiar recent adoptat

1. Îmbunătăţiri specifice care permit o concentrare mai mare asupra rezultatelor

La 28 iunie 2013, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi a aprobat, în

1. Care este ponderea bugetului în totalul avuţiei UE? Explicaţi nivelul

Piaţa unică europeană

Ritmul lent al armonizării europene nu a putut face faţă proliferării

În anul 1979 Germania Occidentală a refuzat importurile lichiorului francez de coacăze

La începutul anilor 1980 guvernele din Europa occidentală se confruntau

2.2. Programul Pieţei Unice Europene

Caseta 2.2. Jacques Delors

În 1985 companiile UE se bucurau de acces fără taxe vamale una la piaţa

Liberalizarea comerţului cu factori

Nemulţumiţi de lipsa progresului în deschiderea frontierelor, reprezentanţi ai Franţei,

2.3. Actul Unic European

clarificat drumul către reforma instituţională prin rezolvarea problemei reducerii

2.4. Rezultatele programului pieţei unice

Caseta 2.4. Impactul estimat al programului pieţei unice europene

Piaţa unică europeană a redus de asemenea dependenţa multor actori

Politica agricolă comună

3.2. Scurt istoric al PAC

1957: Tratatul de la Roma creează Comunitatea Economică Europeană,