Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22

EMOŢII COMPLEXE: INVIDIA ŞI GELOZIA

Invidia şi gelozia sunt emoţii ce se regăsesc în toate culturile şi în toate epocile

istorice. În Vechiul Testament, de pildă, gelozia are un rol important în definirea relaţiei
dintre oameni şi Dumnezeu. În Geneza, Dumnezeu se declară gelos (“Sunt un zeu gelos”),
arătînd astfel că nu va tolera ca poporul său să venereze alt zeu. Cain l-a ucis pe Abel, în bună
măsură, din invidie. Sfîntul Toma din Aquino socotea invidia printre cele şapte păcate
capitale. Să remarcăm faptul că invidia ar putea fi singurul păcat grav care nu presupune
plăcere.

1. Rădăcini semantice
Cuvîntul gelos derivă din aceeaşi rădăcină ca şi zelos – din cuvîntul grecesc zelos.
Zelul era înţeles de greci ca un ataşament adînc pntru o persoană sau pentru un obiect. Gelozia
se referă la credinţa sau suspiciunea persoanei că poate pierde ceea ce a avut. Termenul
invidie derivă din latinul invidere, care însemna “a-l privi pe altul cu răutate sau duşmănie”. În
acest sens, invidia reprezintă dorinţa de a dobîndi atributul sau lucrul pe care le posedă o altă
persoană, dorinţă simultană cu nemulţumirea că celălalt posedă lucrul sau atributul respectiv.
În DEX, invidia este definită ca “sentiment egoist de părere de rău, de necaz, de ciudă,
provocat de succesele sau de situaţia bună a altuia” şi este echivalaă cu pizma. Pe de altă
parte, gelozia primeşte următoarea definiţie: “sentiment chinuitor şi obsedant pe care îl
provoacă în sufletul cuiva bănuiala sau certitudinea că fiinţa iubită îi este necredincioasă”.
Dicţionarul admite că în unele cazuri, cei doi termeni care ne interesează sunt sinonimi.
Citarea definiţiilor pune în evidenţă faptul că invidia şi gelozia pot fi distinse după posesia
unui atribut dorit sau a unei relaţii. Cînd cineva posedă acest atribut sau această relaţie şi este
îngrijorat că posesiunea lui ar putea fi ameninţată de altul, poate să apară gelozia. Termenul
de invidie se foloseşte pentru a desemna emoţia pe care o declanşează faptul că dorim să
posedăm ceea ce în momentul de faţă posedă altul. Adesea, însă, limbajul comun ignoră
această distincţie: termenul de gelozie este folosit pentru a descrie ambele situaţii. Expunerea
noastră va arăta că multe situaţii interpersonale ce provoacă gelozie, provoacă şi invidie; vom
justifica, astfel, confuzia din folosinţa cotidiană.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22

2. Invidia şi gelozia ca dispoziţii, sentimente şi situaţii

Cercetarea invidiei şi geloziei ca emoţii complexe s-a realizat din mai multe
perspective teoretice. Abordarea dispoziţională a pus accentul pe diferenţele individuale în
ceea ce priveşte tendinţa de a trăi astfel de stări. Abordarea fenomenologică presupune
izolarea variabilelor care definesc ceea ce un individ etichetează şi resimte ca invidie sau
gelozie. Cît despre perspectiva situaţională, ea reliefează acele aspecte din mediul social care
produc sentimente etichetate ca invidie şi gelozie de majoritatea indivizilor. În această
expunere, vom ţine seama mai ales de cea din urmă manieră de abordare. Pentru psihologia
socială, care tratează cele două emoţii complexe în strînsă legătură cu procesele de comparare
socială, ea este cea mai validă.

a. Conceptualizări dispoziţionale
Abordarea dispoziţională asupra invidiei şi geloziei arată că indivizii diferă în
sensibilitatea lor faţă de situaţiile care provoacă invidia sau gelozia şi în tendinţa de a trăi sau
încerca astfel de emoţii. Au fost construite mai multe scale pentru a măsura diferenţele
individuale în ceea ce priveşte gelozia, dar s-au depus puţine eforturi pentru a descoperi
diferenţe individuale stabile în tendinţa de a manifesta invidie sau în sensibilitatea faţă de
situaţiile de comparare socială sau de competiţie.

b. Conceptualizări fenomenologice
Pentru abordarea fenmenologică, este important să se identifice gîndurile şi
sentimentele ce caracterizează experienţele individuale de invidie sau de gelozie. Cercetătorii
ce au lucrat în cadrul acestei paradigme au încercat să stabilească diferenţe între sentimentele
asociate invidiei şi cele asociate geloziei. Din păcate, rezultatele s-au dovedit oarecum
inconsistente, mai cu seamă că psihologii au fost obligaţi să folosească rapoartele verbale ale
subiecţilor asupra stărilor interne. De exemplu, s-a arătat că invidia şi glozia sunt distinse mai
uor de către indivizii cu abilitate verbală decît de cei mai puţin capabili să articuleze
conţinuturile introspecţiei.
Teza fundamentală a abordării fenomenologice este, aşadar, că invidia şi gelozia sunt
trăite diferit. Spielman (1971), de exemplu, a argumentat că gelozia este un sentiment mai
puternic, dat fiind că presupune mai multă ură. Invidia corespunde unei stări de disconfort şi
nemulţumire cauzată de sentimentul de inferioritate ce apare pentru că individul vrea să aibă
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
posesiunile sau atributele altei persoane. Gelozia este generată de pierderea sau numai de
pierderea posibilă a unei posesiuni la care individul ţine şi este resimţită ca teamă şi
suspiciune. Gellert (1976) a încercat să demonstreze că gelozia se poate reduce la o
combinaţie de furie şi frică de a fi abandonat, în vreme ce constituenţii invidiei sunt frica,
tristeţea şi un sentiment de compasiune faţă de sine însuşi.
Salovey şi Rodin (1986) au cerut subiecţilor (cu toţii studenţi) să găsească sinonime
pentr cuvîntul gelozie. Au fost generaţi 27 de termeni, din care cel mai frecvent a fost invidia.
Alte clase au inclus termenii: a. ura, furia; b. privarea, tristeţea; c. rivalitatea, posesia; d.
insecuritatea, stima de sine coborîtă. Numărul mare de sinonime furnizate reflectă probabil,
diferenţele individuale mari în trăirea geloziei. O concluzie valoroasă a acestui sudiu este
aceea că gelozia poate fi trăită de subiect odată cu invidia.
Peter Salovey şi Jane Rodin au evidenţiat în cadrul studiului menţionat anterior că
subiecţii pot distinge uşor cele două stări pe baza condiţiilor de mediu care le provoacă (pe de
o parte, ameninţări la adresa unei relaţii sociale valorizate, pe de altă parte, o comparare
socială ce relevă inferioritatea subiectului). Totuşi, ambele tipuri de situaţii generează reacţii
afective similare, ce presupun furie, tristeţe şi anxietate. Aceşti cercetători nu au identificat
sentimente specifice care să deosebească cele două emoţii complexe. Diferenţele dintre
invidie şi gelozie pot fi surpinse mai uşor prin compararea intensităţii reacţiilor emoţionale. În
prezenţa stimulilor ce provoacă gelozia sau invidia, subiecţii raportează furie, tristeţe,
anxietate, dar aceste sentimente sunt mai intense în cazul geloziei decît în cazul invidiei.
Parrott şi Smith (1987) au făcut ipoteza că tocmi această diferenţă în intensitate ne
împiedică să detectăm diferenţele calitative dintre sentimentele asociate invidiei şi cele
asociate geloziei. Ei au căutat să aducă la acelaşi nivel intensitatea răspunsurilor subiecţilor la
experienţele presupunînd invidie sau gelozie şi au constatat că în aceste condiţii gelozia este
caracterizată de un amestec de frică, neîncerdere, îndoială, anxietate, în vreme ce în invidie
proeminente sunt sentimentele de inferioritate şi vinovăţie.

c. Conceptualizări situaţionale
Abordarea situaţională asupra invidiei şi a geloziei susţine că aceşti termeni trebuie
înţeleşi ca etichete pentru situaţii specifice în care se găsesc indivizii şi nu ca sentimente
specifice. Potrivit lui Salovey şi Rodin (1989), caracteristicile situaţionale ale invidiei şi ale
geloziei pot fi surprinse cu ajutorul unei analize de tipul P-O-X, în care P este individul ce
trăieşte starea emoţională, O este o altă persoană, iar X, o a treia persoană sau un obiect dorit.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
În cele ce urmează, vom folosi rivalitatea pentru a facilita înţelegerea deosebirilor
dintre invidie şi gelozie. Invidia, gelozia şi rivalitatea pot fi discriminate în funcţie de
existenţa unui sentiment anterior sau a unei relaţii anterioare. Gelozia este consecinţa
convingerii lui P că relaţia lui specială cu X este ameninţată de încercările lui O de a forma o
relaţie echivalentă cu X. Cînd O are o relaţie anterioară cu X (X poate fi o persoană, un
obiect, un atribut personal), încercarea lui P de a-l înlocui pe O în această relaţie cu X şi de a
distruge relaţia O-X poate fi coniderată invidie. Cît despre rivalitate, ea corespunde situaţiei în
care nici P, nici O nu au o relaţie emoţională anterioară cu X, dar amîndoi doresc să aibă o
astfel de relaţie. Eleganţa acestor definiţii ale invidiei şi geloziei bazate pe triada P-O-X arată
că este mai util să definim invidia şi gelozia în termeni de situaţii care declanşează aceste
sentimente decît să încercăm explorări fenomenologice ale lor.
Desigur, antecedentele situaţionale ale invidiei şi geloziei pot interacţiona cu
variabilele intrapersonale. De pildă, unul din modelele cunoscute ale geloziei în relaţiile de
iubire romantică, cel al lui White (1981), presupune două tipuri de pierdere, ambele necesare
pentru ca gelozia să apară: pierderea unor recompense anticipate în cadrul unei relaţii (o
variabilă situaţională) şi pierderea stimei de sine (variabilă intrapersonală). Într-adevăr,
gelozia este declanşată de ambele ameninţări, iar indivizii cu scoruri mari la scalele de gelozie
sunt cu deosebire sensibili la ele.
Teoria comparării sociale ar putea oferi un cadru foarte adecvat pentru o abordare
situaţională a invidiei şi geloziei. Situaţiile ce provacă astfel de emoţii complexe presupun
adesea comparaţii sociale ce ameninţă stima de sine a individului. În mod tradiţional, teoria
comparării sociale s-a interesat de situaţiile în care indivizii caută în mod deliberat informaţie
rezultată din comparări ca o sursă de auto-cunoaştere (Festinger, 1954), sau, în versiunea mai
recentă a teoriei, ca o sursă de sporire de sine (self-enhancement) (Wills, 1981). Dar teoria ar
trebui să fie utilă şi în explicarea situaţiilor în care comparaţia nu este căutată în mod
deliberat. Ea poate fi implicată în dezvăluirea mecanismelor invidiei şi geloziei, în temeiul
faptului că astfel de comparaţii nefavorabile, pe care le presupun cele două emoţii complexe,
au consecinţe însemnate asupra evaluării de sine.

3. Reconcilierea conceptualizărilor alternative

Lipsa de consistenţă a rezultatelor studiilor asupra corelatelor dispoziţionale ale
invidiei şi ale geloziei sau asupra sentimentelor asociate cu ele s-ar putea datora faptului că
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
situaţiile care provoacă gelozia, provoacă şi invidia. Cînd un individ se compară cu altul şi
ajunge la concluzia că este inferior, trăieşte sentimentul de invidie. Cînd un rival ameninţă
relaţia pe care individul o are cu o altă persoană, apare gelozia, căci individul anticipează
pierderea relaţiei, dar apare şi invidia, căci el pune ceea ce se întîmplă pe seama superiorităţii
rivalului său. În acest sens, invidia este trăită ca o parte a multor situaţii ce provoacă gelozia.
Sabini şi Silver, autori a mai multor texte remarcabile asupra celor două emoţii, scriu: “Dacă
iubita mea fuge cu un alt bărbat, voi fi gelos pe acesta. Pot fi, de asemenea, invidios pe el dacă
faptul că mi-a sedus iubita mă face să-mi dau seama de calităţile mele inferioare în raport cu
ale lui” (Sabini şi Silver, 1982, p. 15).
Această relaţie de la parte la întreg dintre invidie şi gelozie scoate în evidenţă
procesele comune de comparare socială din cele două stări. Gelozia este întregul, invidia este
partea. În invidie, evaluarea de sine este ameninţată prin comparaţiile sociale negative. În
gelozie regăsim aceeaşi ameninţare, dar în contextul în care individul crede că pierde o relaţie
importantă pentru el. Datorită acestor legături dintre invidie şi gelozie, ele pot fi discutate
împreună.

4. Comparare socială şi definire de sine: antecedentele invidiei şi ale geloziei

Salovey şi Rodin (1983; 1984) au propus un model al invidiei şi al geloziei bazat pe
compararea socială. Potrivit acestor autori, tipul de situaţie de comparare socială care
provoacă invidia sau gelozia este acela în care individul primeşte un feed-back ce-i ameninţă
stima de sine. Feed-back-ul respectiv se află în legătură cu o altă peroană care este similară
subiectului. În plus, pentru ca sentimentul de invidie sau cel de gelozie să apară, este necesar
ca feed-back-ul să fie relevant pentru individ, pe o dimnsiune a definirii de sine. Cînd o astfel
de situaţie complexă de comparare ameninţă o relaţie stabilă, apare gelozia. Altminteri,
consecinţa firească a unei asemenea situaţii este invidia. În rîndurile de mai jos, vom descrie
cele trei condiţii necesare ale acestor situaţii de comparare: a. feed-back-ul negativ; b.
domeniul relevant pentru definirea de sine şi c. compararea cu un altul similar.

a. Feed-back-ul negativ
Putem dori ceea ce are o altă persoană sau putem deveni anxioşi cînd există ameninţări
la adresa unei relaţii la care ţinem, dar trăim invidia sau gelozia numai dacă caracteristicile
sau comportamentul altuia ne ameninţă evaluarea de sine. Invidia şi gelozia apar atunci cînd
evaluarea de sine este afectată negativ de compararea socială.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
Foarte periculoase par să fie ameninţările la adresa stimei de sine rezultate din
pierderea statusului social în comparaţie cu altă persoană. Sabini şi Silver au arătat că
individul încearcă invidia atunci cînd simte că poziţia sa socială se erodează.
Comportamentele pe care le asociem cu invidia (de exemplu, a nega calităţile rivalului) pot
avea la bază motivaţia de a preveni pierderea unui anume status. Din nefericire, reacţiile
comportanmentale declanşate de resimţirea invidiei îi fac mai rău persoanei. Întrucît o
atribuire de invidie presupune că eul persoanei a avut de suferit, a fi perceput ca invidios nu
poate aduce nimic bun: persoana se simte inferioară în faţa alteia şi în plus lasă să se vadă că
este apăsată de lucrul acesta. Este foarte probabil ca unui individ să i se atribuie sentimente de
invidie cînd el întreprinde acţiuni antisociale pentru a opri diminuarea evaluării de sine: Într-o
astfel de situaţie, dacă persoana care este pe cale să piardă statusul critică succesul altei
persoane, încercînd să-l facă să pară mai puţin important, sau chiar îl subminează, atunci ea
este percepută ca invidioasă.
Silver şi Sabini (1978) au testat astfel de ipoteze, cerînd subiecţilor să urmărească
înregistrări video cu diade de actori ce-şi descriu sccesul sau eşecul la admiterea la facltatea
de medicină. Cîteva versiuni ale scenariului au fost construite în aşa fel încît unul din actori
are succes, iar celălalt eşec. După ce urmăreau filmul, subiecţii trebuiau să completeze un
chestionar, răspunzînd la întrebări cu privire la sentimentele actorilor unul faţă de celălalt. În
toate condiţiile, subiecţii au apreciat că actorul care eşuase îl va invidia pe cel care reuşise. De
pildă, în versiunea standard a scenariului, 92% din subiecţi fac o astfel de apreciere. Cînd
diferenţa dintre performanţele celor doi scade, această apreciere se schimbă. Cînd actorul aflat
în situaţie de eşec plînge, numai 55% din subiecţi percep invidia. Cînd ambii actori au aceeaşi
performanţă, dar unul din ei se laudă, procentajul subiecţilor care fac atribuire de invidie este
de 59%, iar cînd actorul care eşuase îşi exprimă admiraţia faţă de cel care avusese succes,
ponderea subiecţilor care percep invidia coboară la 36%. Autorii au interpretat aceste rezultate
arătînd că percepţia invidiei înseamnă a recunoaşte doi factori ai comparării sociale: 1. X are
mai mult succes decît Y; 2. Y acţionează nepotrivit, încercînd să ignore sau să diminueze
succesul lui X pentru a-şi apăra stima de sine ameninţată.

b. Relevanţa pentru eul persoanei a domeniului de feed-back

Indivizii preferă comparaţii cu alţii pe dimensiuni relevante sau centrale pentru
definiţia lor de sine, deşi apariţia invidiei sau a geloziei devine în acest caz probabilă.
Comparaţiile pe dimensiuni ce structurează identitatea persoanei sunt mult mai edificatoare
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
decît cele pe dimensiuni arbitrare sau secundare. Festinger (1954) a observat că dimensiunile
de comparaţie pot pot varia după importanţa lor pentru individ şi că dorinţa de a obţine auto-
evaluări precise va fi resimţită mai acut pe dimensiuni importante.
Abraham Tesser este psihologul social care a acorat cea mai mare atenţie
consecinţelor comparării pe dimesiunile definiţiei de sine (Tesser, 1986; Tesser şi Campbell,
1983). El a dezvoltat un model în care evaluarea de sine pozitivă este văzută ca o motivaţie
fundamentală a individului. Ea este de obicei realizată prin două procese: reflectarea şi
compararea. Reflectarea apare atunci cînd succesele celor apropiaţi ne fac să ne simţim bine:
“ne reflectăm în gloria lor” (Cialdini et al., 1976). În anumite condiţii însă, performanţele lor
înalte pot ameninţa evaluările noastre de sine. Tesser consideră că astfel de situaţii presupun
compararea socială. Variabila cardinală, ce determină dacă succesul rudelor şi prietenilor ne
produce o stare de satisfacţie (reflectare) sau are un efect opus (comparare) este relevanţa
succesului sau calităţilor personale ale celuilalt pentru definirea noastră de sine. Reflectarea se
produce cînd performanţa lui are loc într-un domeniu non-relevant pentru conceptul nostru de
sine. Cînd relevanţa personală este mare, ne menţinem evaluarea de sine pozitivă, angajîndu-
ne în alte comportamente, precum: 1. schimbarea definiţiei de sine pentru a reduce relevanţa
performanţei altuia; 2. reducerea interacţiunilor şi deci diminuarea importanţei relaţiei; 3.
reevaluarea performanţei celuilalt sau subminarea ei.
Astfel de cogniţii şi comportamente descrise de Tesser şi colaboratorii săi se potrivesc
cu reacţiile din situaţiile ce provoacă invidia sau gelozia. Suntem atraşi de alţii care au succes
atîta vreme cît performanţele lor superioare se produc pe dimensiuni nerelevante pentru
definirea noastră de sine. Îi invidiem însă pe cei ce au perfomanţe excelente în domeniile
noastre de definire de sine, căci invidia apare cînd evaluarea de sine este ameninţată de
performanţa altuia. De asemenea, din gelozie încercăm să protejăm acele aspecte ale
personalităţii noastre care sunt foarte importante pentru menţinerea definiţiei de sine şi a
evaluării de sine (de exemplu, relaţii apropiate, atribute). Pe de altă parte, îl percepem pe altul
ca fiind invidios ori gelos atunci cînd neagă sau caută să diminueze meritele unei a treia
persoane pentru a-şi menţne stima de sine pozitivă.
Un factor important al invidiei şi al geloziei, din acest punct de vedere, îl constituie
discrepanţa dintre aprecierile actuale şi cele ideale ale persoanei pe atributele esenţiale pentru
definirea de sine. Discrepanţele mari dintre real şi ideal sunt în legătură cu o evaluare de sine
slabă. Atît mărimea discrepanţei, cît şi evaluarea de sine negativă facilitează apariţia invidiei
şi a geloziei. Efectul lor combinat este foarte puternic pe dimensiunile importante pentru auto-
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
definire. Cel mai bun predictor al invidiei într-un domeniu este importanţa domeniului pentru
eul individului. De exemplu, un subiect cu o discrepanţă foarte mare în ceea ce priveşte
bunăstarea reală şi cea ideală, care consideră bunăstarea foarte importantă pentru definirea de
sine, va fi foarte invidios dacă vecinul său se va îmbogăţi peste noapte; în aceeaşi măsură, el
se va arăta foarte gelos dacă soţia sa va flirta cu un bărbat bogat la o petrecere (mai gelos decît
dacă soţia sa ar fi acordat atenţie unui bărbat frumos sau unuia foarte spiritual).

c. Similaritatea celuilalt
Similaritatea a preocupat cu deosebire pe teoreticienii comparării sociale. Festinger
(1954) a arătat că, în general, comparaţiile cu celălalt devin mai probabile cînd celălalt este
similar cu subiectul în termeni de abilităţi sau atitudini. Oricum, utilitatea comparaţiei pentru
subiect creşte cînd celălalt similar este luat drept termen de comparaţie şi este foarte redusă
cînd există o disimilaritate extremă. Indivizii sunt sensibili la comparaţiile cu alţii ale căror
caracteristici similare sunt relevante pentru domeniile lor de definire. Am menţionat deja că
Tesser (1986) consideră că relaţiile apropiate cu ceilaţi cu care ne comparăm sunt o condiţie
importantă pentru ca feed-back-ul relevant pentru eu să aibă un impact asupra evaluării de
sine; iar ceilalţi ne devin apropiaţi tocmai pentru că ne sunt similari.
Dakin şi Arrowood (1981) au examinat condiţiile situaţionale în care indivizii se
angajează în tipuri diferite de comparare socială, precum competiţia sau colaborarea. Ei au
făcut ipoteza că situaţia de competiţie (şi, probail, invidia) apare atunci cînd indivizii sunt
aproximativ similari în ceea ce priveşte abilitatea şi cînd unul din ei are mai mult succes în
sarcină decît celălalt. Subiecţilor li se cerea să evolueze cîte doi într-o sarcină în care se
măsura timpul de reacţie şi în care se ofereau feed-back-uri false privind succesul sau eşecul
participanţilor. Aşa cum se anticipase, tendinţele competitive au fost legate de similaritatea
percepută a abilităţii. Competiţia a fost mai intensă între subiecţii apropiaţi ca nivel al
capacităţii. De asemenea, a apărut o tendinţă spre competiţie cînd subiecţii s-au comparat cu
alţii ce le erau superiori. “Competiţia este mai mare cînd P şi O sunt similari, iar P pierde”
(Dakin şi Arrowood, 1981, p. 105).
Cercetările din domeniul comparării sociale au căutat să stabilească dacă compararea
este motivată de dorinţa de a fi similar altora sau de a-i întrece. Potrivit lui Festinger (1954),
în culturile occidentale indivizii nu numai că încearcă, prin comparaţii, să se auto-evalueze,
dar caută să-i depăşească pe alţii. Oarecum în legătură cu aceasta, toreticienii din sfera
emoţiilor fac distincţia dintre pizmă (coveting) şi invidie. Pizma este dorinţa intensă de a avea
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
ceea ce au alţii similari. În invidie, resentimentul că altul are ceea ce are se combină cu
dorinţa de a avea lucrul sau adjectivul respectiv pentru sine şi cu dorinţa ca celălalt să piardă
ceea ce are. Dacă îl invidiem pe colegul nostru care este strălucit ca student, aceasta înseamnă
că dorim să fim la fel de inteligenţi ca el, dar în acelaşi timp, ca el să nu mai fie atît de
inteligent. Invidia este legată de această tendinţă de a-l priva pe celălalt de ceea ce are, nu
numai de tendinţa de a dobîndi calităţi perfecte sau lucruri rîvnite. Individul vrea să aibă mai
mult, dar în acelaşi timp, vrea ca celălat să aibă mai puţin. S-a demonstrat că cei ce trăiesc
invidia pot simula mental mai bine pierderea de către celălalt a atributului sau a lucrului dorit,
astfel încît ei pot să-şi imagineze transferul acestui atribut sau lucru către ei însişi. Un scop
important al persoanei invidioase ar putea fi acela de a fi distinct şi nu similar cu ceilalţi,
întrucît similaritatea poate fi înţeleasă ca mediocritate.
*
Pornind de la o analiză asemănătoare celei rezumate în paginile anterioare, Salovey şi
Rodin (1984) au făcut ipoteza că invidia va apare în situaţiile în care sunt întrunite trei
condiţii: 1. informaţia negativă despre sine; 2. relevanţa acestei informaţii pentru auto-
definire; 3. similaritatea cu persoana ce serveşte ca termen de comparaţie. În aceste condiţii
subiecţii vor resimţi o ameninţare la evaluarea de sine pozitivă şi se vor angaja în
comportamente destinate să apere şi să menţină evaluarea de sine pozitivă.
Într-un experiment realizat pentru a examina aceste antecedente ale invidiei, subiecţii
au fost făcuţi să creadă că cercetătorii sunt interesaţi de opţiunile lor profesionale şi de
personlitatea lor. După ce au completat un inventar de personalitate, li s-a oferit un feed-back
fals cu privire la şansele lor în profesiunea pentru care manifestau interes sau în alta. Aşadar,
feed-back-ul negativ privea aptitudini care erau sau nu relevante pentru definirea de sine.
Apoi subiecţii erau făcuţi să creadă că vor întîlni un alt student, pe care psihologii îl creditau
cu mari şanse de a reuşi în profesiunea aleasă. În funcţie de condiţia experimentală,
profesiunea aleasă de acesta era aceeaşi cu cea aleasă de subiect ori diferită. Ca măsuri
dependente, subiecţilor li se cerea să îl aprecieze pe celălalt pe mai multe dimensiuni, după ce
citiseră un eseu redactat de acesta.
Rezultatele au arătat că indivizii manifestă mai multă invidie cînd primesc feed-back-
ul negativ relavant pentru ei şi apoi cred că vor interacţiona cu un altul similar cu ei (student
ce tinde spre aceeaşi carieră), dar care este mult mai înzestrat pentru profesiunea aleasă.
Subiecţii aşteaptă întîlnirea cu celălalt cu sentimente de anxietate şi depresie. Situaţia aceasta
are un impact puternic asupra comportamentului: ei nu ar vrea în nici un caz să fie prieteni cu
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
această persoană şi o discriminează în chestionarulcu privire la trăsăturile ei apreciate pe baza
eseului. Astfel de comportamente servesc de fapt la negarea meritelor persoanei de
comparaţie, la contestarea statusului ei şi la reducerea poibilităţii ca ea să fie văzută ca o sursă
relevantă de feed-back în comparaţia socială.

5. Consecinţele sociale ale invidiei şi ale geloziei

Cînd se confruntă cu situaţii ce declanşează invidia sau gelozia, indivizii încearcă să
reducă posibilitatea comparării sociale sau să-şi apere evaluarea de sine pozitivă ameninţată.
Printre acţiunile pe care le pot întreprinde, se numără: 1. schimbarea de sine pentru a reduce
feed-back-ul de comparare; 2. schimbarea relaţiei cu persoana de comparaţie; 3. negarea
meritelor acesteia, 4. reevaluarea performanţei ei; 5. acţiunea violentă îndreptată împotriva
sursei feed-back-ului de comparare.

a. Schimbarea definiţiei de sine

O modalitate în care indivizii pot reduce invidia şi gelozia rezultate din comparaţii
implicite sau explicite în care sunt depăşiţi de un rival într-un domeniu de auto-definire este
aceea de a reduce relevanţa domeniului de comparaţie. Este foarte puţin probabil ca feed-
backul de comparare să producă invidie sau gelozie dacă atributul sau relaţia în chestiune nu
sunt înţelese ca fiind importante. Salovey şi Rodin (1988) au demonstrat că un stil de adaptare
specific, pe care ei l-au numit ignorare selectivă şi care presupune reducerea importanţei
domeniului de comparare, este eficace în prevenirea invidiei sau geloziei. Această strategie s-
a dovedit mut mai eficientă în reducerea discomfortului provocat de comparaţii decît strategia
care constă în întîrirea auto-evaluării prin invocarea calităţilor proprii pozitive. Situaţiile care
declanşează invidia sau gelozia fac atributele pe care individul este inferior foarte saliente, de
aceea strategia care se bazează pe focalizarea atenţiei asupra propriei persoane nu poate da
rezultate.
Tesser şi Campbell (1988) au cerut subiecţilor să aprecieze importanţa unui domeniu
de performanţă în care ei aveau succes, dar erau totuşi depăşiţi de altă persoană. Faţă de
dimensiunile pe care ei aveau performanţe egale cu ale altora, subiecţii au apreciat
dimensiunile pe care erau întrecuţi (judecată estetică, abilitate socială) ca fiind mai puţin
importante pentru ei.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
Schimbarea în auto-definire determinată de comparaţiile ce provoacă invidie poate
facilita angajarea în comparaţii cu cei inferiori. După ce au fost depăşiţi pe o dimensiune,
indivizii invidioşi pot decide că este mai relevant pentru definirea lor de sine să se compare cu
alţii inferiori sau dezavantajaţi. Astăzi, există multe studii care arată că atunci cînd sunt
ameninţaţi de comparaţii defavorabile, indivizii îi selectează pe alţii care le sunt inferiori
pentru comparaţii ulterioare.

b. Reducerea relevanţei persoanei de comparaţie

Într-un studiu pe care l-am mai citat, Salovey şi Rodin (1984) au arătat că indivizii
care primesc feed-back negativ pe o dimensiune relvantă îşi exprimă într-o mult mai redusă
măsură dorinţa de a avea o relaţie cu persoana care-i întrece decît subiecţii care primesc alte
tipuri de feed-back. O modalitate în care se poate suprima trăirea invidiei este aceea de a
reduce contactul cu rivalii lor. Mai mult, indivizii pot decide că ei nu-i simpatizează deloc pe
rivalii lor sau că aceştia nu le sunt similari – astfel, îi contestă ca termeni în comparaţia
socială.
Pleban şi Tesser (1981) au variat feed-back-ul cu privire la performanţa subiecţilor în
diferite domenii (fotbal, muzică rock, etc.). La sfîrşitul experimentului, subiecţii au apreciat
persoana care i-a depăşit ca fiind mai puţin similară cu ei cînd performanţa a fost într-un
domeniu relevant. De asemenea, Tesser (1980) a arătat că efectul acesta se regăşeşte şi în
relaţiile dintre fraţi. Cînd sunt întrecuţi de un frate apropiat ca vîrstă, subiecţii declară relaţii
mai puţin apropiate cu acel frate.

c. Negarea meritelor rivalilor

O consecinţă obişnuită a comparaţiilor sociale negative este negarea meritelor rivalilor
care au succes. Sîntem înclinaţi să subestimăm calitatea performanţei sau caracteristicile
celorlalţi mai cu seamă atunci cînd dimensiunea de comparaţie este foarte relevantă pentru
noi. Silver şi Sabini (1978) consideră negarea meritelor rivalilor caracteristica fundamentală a
invidiei. Din acest punct de vedere, invidia are o funcţie de auto-protecţie. Încercăm să
stăvilim scăderea stimei de sine contestînd performanţele sau atributele celorlalţi care au
succes.
Într-o excelentă analiză a strategiilor de negare a adversrului în situaţia de gelozie
romantică (gelozie în dragoste), Schmitt (1988) a arătat că adversarul serveşte ca o ţintă ideală
pentru denigrare:
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
a. el ameninţă în mod direct stima de sine a persoanei geloase;
] b. este văzut ca un intrus într-o relaţie stabilizată şi reciproc satisfăcătoare, ca o forţă
perturbatoare;
c. de obicei, persoana geloasă ştie foarte puţine lucruri despre rival şi îi vine uşor să-şi
construiască o imagine negativă despre el;
d. persoana geloasă preferă să nege meritele rivalului, şi nu pe cele ale persoanei
iubite, căci doreşte continuarea relaţiei.
Schmitt a observat că individul gelos se află într-o situaţie paradoxală. Rivalul
ameninţă o relaţie importantă, ca şi evaluarea de sine a individului. Totuşi, dacă persoana
iubită de gelos se simte atrasă de rival, atunci rivalul trebuie să posede caracteristici pozitive.
În contextul unei relaţii de dragoste, caracteristicile individului gelos care sunt cele mai
importante pentru auto-definirea lui, sunt totodată cele pe care le valorizează partenerul şi
probabil cele care l-au atras pe partener de la bun nceput.
Există cercetări care demonstrează că pe măsură ce o relaţie de dragoste se
maturizează, caracteristicile persoanei ce sunt importante pentru partener devin foarte
relevante pentru persoana însăşi. Schmitt (1988) a demonstrat că persoana geloasă îl contestă
pe rival tocmai pe aceste atribute. Indivizii ce trăiesc gelozia îşi evaluază rivalii negativ pe
dimensiunile pe care ei le consideră importante pentru partenerii lor, dar apreciază că rivalii
sunt la fel de atractivi ca şi ei pe dimensiunile pe care le socotesc mai puţin valorizate de
partenerii lor. Aşadar, ei neagă în mod selectiv atributele rivalilor.

d. Reatribuirea sursei succesului celuilalt

Adesea, conchidem că celălalt este gelos sau invidios cînd observăm că el contestă sau
caută să diminueze importanţa performanţelor sau atributelor altei persoane. O strategie
eficientă de a întări stima de sine în situaţii de invidie ori gelozie este aceea de a ne convinge
pe noi înşine că succesul celuilalt se datorează unui avantaj pe care şi l-a creat în mod
necinstit sau şansei, şi nu calităţilor lui. Mai mult, indivizii pot sabota chiar performanţa
celuilalt, în măsura în care aceasta le stă în putinţă. De pildă, ei refuză să ajute un prieten să
rezolve o problemă cînd domeniul performanţei este relevant pentru auto-definirea lor.

e. Violenţa
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 22
Uneori ameninţarea unei relaţii la care ţinem de către altul duce la reacţii violente din
partea noastră. Relaţia dintre gelozie şi violenţă a fost mult studiată. În literatura psihiatrică se
găsesc expuse cazuri de crime pasionale, a căror motivaţe principală a fost gelozia.
Invidia poate conduce şi ea la violenţă cînd indivizii percep eşecul de a dobîndi
anumite posesiuni sau atribute ca rezultat al unor forţe discriminatoare sau arbitrare.
Resentimentele cresc cînd indivizii nu posedă ceva dezirabil, dar alţii percepuţi ca similari
posedă lucrul respectiv. Violenţa pare mai probabilă pe măsură ce posesiunile sau calităţile
dezirabile sunt dobîndite. Teoreticienii din domeniul privării relative au arătat că revoltele nu
se produc atunci cînd un grup este extrem de privat de resurse, ci atunci cînd condiţiile s-au
îmbunătăţit într-atît încît distanţa economică şi socială dintre grupul privilegiat şi cel privat s-
a redus considerabil.

Invidia şi gelozia sunt stări pe care omul comun le încearcă adeseori. Din punctul de
vedere al abordării situaţionale, rolul proceselor de comparare socială în aceste emoţii
complexe este foarte important. Invidia şi gelozia pot fi concepute ca rezultate ale
comparaţiilor ce implică un feed-back ameninţător pentru auto-evaluare într-un domeniu
relevant în raport cu auto-definirea individului. Consecinţele intrapersonale şi sociale ale
invidiei şi geloziei constau în încercări ale individului de a întări evaluarea de sine ameninţată.