SFÂNTUL GRIGORIE DE NAZIANZ

329/330 - 390

I. VIAŢA

Sf. Grigorie s-a născut la Arianz (aproape de Nazianz), pe la anul 329-330, ca fiu al
episcopului Grigorie – numit „cel bătrân” – și al Nonei, o creştină pioasă şi de o rară
energie, care contribuie la convertirea soţului (325) şi-l capătă pe fiul Grigorie în
urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu. Ea a avut o mare influenţă asupra
formării sufleteşti a fiului său, aşa cum au avut Emilia şi Macrina cea Tânără, asupra
lui Vasile. Grigorie are un frate, Cezar, medic învăţat, şi o soră Gorgonia;
Pregătirea elementară a făcut-o în casa părintească, Grigorie face apoi studii la
Cezareea Capadociei, unde-1 cunoaşte pe viitorul său prieten Sf. Vasile, apoi la
Cezareea Palestinei, la Alexandria şi în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca
profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Viaţa sa de student, prietenia trainică pe care o
leagă aici pentru totdeauna cu Sf. Vasile, succesul său la studii, renumele lui şi al
prietenului sunt povestite amănunţit în operele sale autobiografice: Despre viaţa sa
şi Necrolog la moartea Sf. Vasile;
După ce a stat la Atena aproximativ 8-9 ani (până în 358-359?), el se întoarce în
patrie unde e botezat. După Botez probabil, e chemat de Sf. Vasile la mănăstirea
înfiinţată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la
alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul de a se face monah. Dar tatăl său
şi credincioşii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrânul episcop;
E hirotonit preot, împotriva voinţei sale, probabil la Crăciunul anului 361. În urma
acestui „act tiranic”, Sf. Grigorie fuge în Pont, la Sf. Vasile, de unde revine după
stăruinţele tatălui său, la Paștile anului următor, prilej cu care rosteşte o celebră
cuvântare, intitulată Despre fuga sa, în care justifică plecarea sa prin nepregătirea
pentru o Taină aşa de mare ca Preoţia;
În anul 371 este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de
Tiana. Sf. Grigorie nu s-a dus la Sasima, probabil niciodată, atât pentru că o
asemenea misiune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viaţa contemplativă, cât şi
pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă.
În anul 374, după moartea părinților săi, Sf. Grigorie se retrage în mănăstirea Sf.
Tecla, la Seleucia, în Isauria. La stăruinţa unei delegaţii de ortodocşi venite de la
Constantinopol, în 378, după moartea împăratului Valens, şi la îndemnul Sf. Vasile,
Sf. Grigorie pleacă în 379 la Constantinopol spre a regrupa şi reface Biserica
Ortodoxă de acolo. El a deschis o capelă (numită, în mod simbolic, Învierea-
Anastasia) în casa unei rude, unde oficia şi rostea predicile sale de succes și unde,
datorită vieţii sale exemplare şi a talentului său oratoric deosebit a reușit să grupeze
în jurul său elita intelectuală a Capitalei;
Sf. Grigorie a rostit cele cinci Cuvântări teologice, care i-au adus, mai târziu, numele
de Teologul;
Izbânda sa misionară contra arienilor-anomei creştea. Dar bunătatea sa i-a adus şi
neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereuşită a lui Maxim Cinicul de a
uzurpa, prin viclenie şi complot, scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuţile
lui de monah cu viaţă severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la
instalarea lui oficială ca episcop al cetăţii de către însuşi împăratul Teodosie, la 27
noiembrie 380. Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) confirmă alegerea
Sf. Grigorie ca episcop de Constantinopol, fiind instalat de Meletie al Antiohiei;
După moartea acestuia, care a survenit între timp, Sf. Grigorie a preluat preşedinţia
sinodului, probabil graţie prestigiului său crescând sau graţie Canonului 3 al acestui
sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol. Sosirea
episcopilor egipteni şi macedoneni, întârziaţi, a pus problema canonicităţii alegerii
Sf. Grigorie. I s-a reproşat că el era deja episcop de Sasima. Sf. Grigorie şi-a dat
demisia şi, după o cuvântare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, a
plecat, în iunie 381, în Capadocia;
A venit la Nazianz, unde a condus câtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După
ce, în 383, a hirotonit aici ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf. Grigorie se retrase
la locul său natal, Arianz, unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în rugăciune, studiu
şi creare de poezii. A murit probabil la 389 sau 390, în vârstă de aproximativ 60 de
ani.

II. OPERA

Opera Sf. Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bogată şi variată.

Cuprinde 4 volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză şi versuri. Această operă se
împarte în Cuvântări, Poeme şi Scrisori.
Cuvântările sau discursurile (P.G. 35-36), în număr de 45, scrise între anii 362-
383. Dintre aceste cuvântări, una singură poate fi socotită exegetică, a 37-a la Matei
19, 1-12, Despre căsătorie şi feciorie, şi o singură cuvântare morală, a 14-a, Despre
dragostea faţă de săraci.
Majoritatea cuvântărilor au caracter dogmatic, liturgic şi ocazional. Astfel,
acestea se pot împărţi în: 1) Cuvântări dogmatice: 2) Cuvântări la sărbători mari;
3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinţilor; 5) Cuvântări ocazionale.

Cuvântări dogmatice: Cinci cuvântări teologice (27-31, P.G. 36), desemnate chiar
de către autor cu numele de Cuvinte teologice, rostite în 380, la Constantinopol, în
Capela Învierii, contra arienilor.
Cuvântarea I tratează despre condiţiile necesare studiului teologiei. Vorbirea despre
Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în faţa oricui şi tratând despre orice.
Teologia cere o înaltă puritate morală şi duhovnicească.

„Nu este în puterea oricui să filosofeze despre Dumnezeu… Voi adăuga chiar că nu
se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme şi nici oricui şi nici orice, ci este o
vreme când trebuie să vorbim despre El şi cui trebuie să vorbim despre El şi cât
trebuie să vorbim despre El. Nu este în puterea oricui să filosofeze despre
Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei care s-au cercetat cu de-amănuntul
şi care au înaintat pas cu pas în calea contemplaţiei şi care, înainte de aceste
îndeletniciri, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care cel puţin se silesc să se
cureţe.

Când dar să filosofăm despre Dumnezeu? Să filosofăm atunci când ne dă răgaz lutul
şi tulburarea din afară şi când puterea noastră călăuzitoare nu ne este răvăşită de
închipuiri obositoare şi rătăcitoare... Căci, într-adevăr, se cade mai întâi să avem
răgaz şi apoi să cunoaştem pe Dumnezeu.

Cuvântarea II vorbeşte despre Dumnezeu în Sine: existenţa, firea şi atributele Lui.

Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale raţională (contra lui Eunomiu). Sf. Grigorie
Teologul pune problema imposibilităţii noastre de a cuprinde cu mintea pe
Dumnezeu. Pornind de la convorbirea dintre Dumnezeu şi Moise pe Muntele Sinai,
când primeşte cele două table ale legii, Sfântul Grigorie, printr-o frumoasă
comparaţie, se urcă cu mintea sus pe munte şi pătrunde înlăuntrul norului, chemând
să vină cu sine numai pe cei cu desăvârşire curați. În acelaşi timp face remarca că cele
două table erau scrise pe ambele părţi: pe partea ascunsă pentru cei curaţi, iar pe partea vizibilă,
pentru cei care nu sunt în stare să se urce pe munte, rămânând jos şi în afară de nor. Urcat pe
munte şi intrat în nor, cu gândul de a înţelege cu mintea pe Dumnezeu, adică intrat
în afara materiei şi recules în sine, Sf. Grigorie spune că nu a fost în stare să vadă
altceva, decât numai cele dinapoia lui Dumnzeu şi aceasta sub oblăduirea lui
Dumnezeu Cuvântul, fiindcă prima şi preacurata natură a Dumnezeirii, cunoscută
numai de Treime, adică de Ea însăşi, a rămas ascunsă în nor şi înlăuntrul primei
catapetesme. Natura în sine a Dumnezeirii nu poate fi înţeleasă, de altfel, nici chiar
de naturile spirituale, de îngeri, cu toate că sunt în vecinătatea lui Dumnezeu şi
luminate direct de întreaga Lui lumină. Despre Dumnezeu se poate şti sigur numai
că există, dar ce este El în Sine nu se poate cunoaşte. Într-un cuvânt, Dumnezeu în
Sine nu poate fi cuprins de mintea omenească. Teologia afirmativă nu poate să se
desprindă de imaginile şi de atributele firii sensibile. Mai mare valoare are teologia
negativă. Aceasta este rezultatul primei plutiri a minţii omeneşti. Ceea ce ne spune
mintea cu precizie este că Dumnezeu există. Ce este Dumnezeu în Sine, nu au ajuns
să cunoască nici îngerii. Dumnezeirea în Sine este cunoscută numai de Ea însăşi: de
Treime.

- Cuvântările III şi IV tratează despre Fiul, despre deofiinţimea Lui cu Tatăl şi

combat obiecţiile şi textele biblice opuse de arieni.
Cuvântarea a treia despre Dumnezeu este consacrată apărării Dumnezeirii Fiului,
îndeosebi atacată de ariano-eunomieni. Şi ea poate fi împărţită în două: o parte de la
cap. I-XVI şi alta de la cap. XVII-XXI. Prima parte. Prima chestiune lămurită aici
este că unicitatea Dumnezeirii nu include cu necesitate existenţa unei singure
persoane în Dumnezeire; că pluralitatea persoanelor nu duce la truncherea
Dumnezeirii şi nici la o pluralitate de puteri de sine stătătoare şi fără relaţie. La
început Unime, apoi Doime, Dumnezeirea s-a oprit la Treime, egalitatea de natură,
conglăsuirea şi identitatea de mişcare a Celor din Treime făcându-I să conveargă
spre Unime, Tatăl fiind în afară de timp şi în mod necorporal, Fiul născut şi Sf. Duh
purces.

Întrebarea pusă de eunomieni era: când a avut loc acest proces în sânul Treimii? Iar
răspunsul este simplu: a avut loc când era Tatăl, adică în afară de ideea de timp,
fiindcă nu era un timp când nu era Tatăl. În ce priveşte naşterea Fiului, El S-a născut
când nu S-a născut Tatăl, iar Sf. Duh a purces când nu a purces Fiul. Acest proces s-
a produs deci „dincolo de când”.

- Cuvântarea a cincea despre Dumnezeu este închinata apararii Dumnezeirii Duhului

și este îndreptată împotriva pnevmatomahilor. Aceștia admiteau Dumnezeirea
Fiului, dar nu voiau să audă de Dumnezeirea Duhului, pe care Îl considereau ca pe
un Dumnezeu nescripturistic.
Sf. Grigorie ne-a lăsat în Cuvântarea a V-a cele mai precise formulari cu privire la
deoființimea ipostazelor Dumnezeirii și cea mai precisă și sumară definiție a Sfintei
Treimi. Sf. Grigorie defineste Sfânta Treime drept lumina substantiala care este
unică și în același timp Tata, Fiu si Duh: „Cele trei sunt una prin Dumnezeirea Lor,
iar Unimea trei prin proprietatile (persoanelor)” (cap. IX), „Dumnezeirea fiind
neîmparțită între împarțiți” (cap. XIV).
Sfântul Duh nu trebuie înlăturat din Dumnezeire, fiindca El este Sfințenia și o
Dumnezeire căreia îi lipsește Sfințenia este o Dumnezeire nedesăvârșită. Duhul nu
poate fi „nenăscut”, fiindcă atunci doua ar fi principiile în Dumnezeire, și nu poate
fi nici „născut”, fiindca atunci ar fi doi Fii și în același timp doi frati. Sfântul Duh nu
poate fi nici din Fiul, fiindcă atunci s-ar ajunge la o adevarata absurditate în Treime:
ar exista în raport cu Tatal, un nepot, iar în raport cu Fiul, un alt Fiu al lui Dumnezeu
și în același timp și doi frați.

În ce privește natura purcederii Sfântului Duh, ca și natura nasterii Fiului, sunt

lucruri pe care le știe numai Dumnezeu. Dumnezeirea este și rămâne una,
neîmparțită între împarțiți, chiar daca vorbim de trei ipostasuri în Ea.
Denumirile de: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, provin din deosebirea de relație reciprocă
dintre ipostasurile dumnezeiești, cu alte cuvinte: faptul ca Unul nu S-a născut, a făcut
ca El sa fie numit Tată, faptul ca Altul S-a născut, a făcut să fie numit Fiu și faptul
ca Unul a purces, a făcut să fie numit Sfântul Duh.

Sfântul Duh este Dumnezeu și deoființă cu Tatăl și Fiul fiindcă unul este Dumnezeu
și una este natura (ousia) cea mai presus de fire.
În partea a doua a Cuvântării a V-a Sf. Grigorie se ocupă de repingerea obiecției
pnevmatomahilor că Duhul Sfânt este „nescripturistic”, demostrând contrariul fie
prin modul de a se vorbi în Sf. Scriptură, fie prin texte scripturistice. Din perspectiva
istoric-pedagogică Sf. Grigorie subliniază pedagogia divină și blândețea cu care s-a
făcut trecerea de la idoli la Lege și de la Lege la Evanghelie. Totul s-a făcut în
concordanță cu puterea de înțelegere a primitorilor. Vechiul Testament a predicat pe
Tatăl și mai puțin vizibil pe Fiul. De asemenea nu era pedagogic a pune pe umerii
oamenilor gereutatea despre învățătura (doctrina) Duhului, câtă vreme nu era primită
Dumnezeirea Fiului. Lucru acesta l-a făcut Noul Testament. În felul acesta prin
urcușul și înaintarea din treaptă în treaptă, din slavă în slavă, s-a ajuns ca lumina
Treimii să strălucească în oameni.
Sf. Grigorie probează Dumnezeirea Sfântului Duh și faptul că este cu „desăvârșire
scripturistic” cu nenumărate mărturii din Sfânta Scriptură.

Pentru Sf. Grigorie Teologul Sfânta Treime (și în definitiv Dumnezeirea) este și
rămâne un lucru necuprins de mintea omenească. În fine Sf. Grigorie ne sfătuiește
să lăsăm la o parte speculațiile, închipuirile și umbrele prin care rațiunea încearcă să
sondeze taina Dumnezeirii și să ne lăsăm mai degrabă călăuziți de cugetarea
evlavioasă, având călăuză pe Duhul Sfânt, singurul în stare să ne inspire, prin
luminarea minții, să ne îchinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cuvântarea 32 e intitulată Despre moderaţia în discuţii şi că despre Dumnezeu nu

poate discuta oricine şi în orice moment (P.G. 36).
Cuvântări la sărbători mari: a 38-a- la Naşterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a şi
a 40-a la Botezul Domnului; l şi a 45-a la Învierea Domnului; a 41-a la Rusalii;
aceste cuvântări, pline de idei teologice sunt de o rară înălţime religioasă şi literară.
Cuvântări-Panegirice în cinstea sfinţilor: a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în
cinstea lui Ciprian de Antiohia; a 21-a în cinstea Sf. Atanasie;
Cuvântări-Necrologuri, în număr de patru: a 7-a la moartea fratelui său Cezar, a 8-
a la moartea surorii sale Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea
Sf. Vasile. Sf. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică; modelele
sale au fost laudele-encomia din literatura păgână.
Două invective – Cuvinte de înfierare – 4, 5, contra lui Iulian Apostatul, scrise în
363, după moartea lui Iulian, dar nerostite. Aceste cuvântări, unice în genul lor, apără
superioritatea creştinismului faţă de păgânism şi critică sever unele măsuri odioase
luate de împăratul apostat.
Cuvântări în ocazii personale. Dintre acestea merită să fie menţionate: a 2-a, numită
Cuvânt de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt Despre fugă (P.G. 35),
cuvântare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot
şi fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paștele anului 362.
Cuvântarea e un adevărat tratat despre preoţie, în care arată răspunderea, maiestatea,
dar şi caracterul înfricoşător al acestei zguduitoare Taine şi misiuni. Cuvântările 9,
10 şi 11 sunt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; Cuvântarea 36 e rostită
la Constantinopol puţin după încercarea neizbutită a lui Maxim Cinicul şi după
instalarea lui de către împăratul Teodosie. Cuvântarea 42 este predica de despărţire
de credincioşii săi după demisia din postul de arhiepiscop al Constan-tinopolului. E
rostită în faţa celor 150 de episcopi ai Sinodului II ecumenic şi în faţa întregii sale
turme ortodoxe.
Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă şi variată. Ea a fost elaborată în singurătatea
de la Arianz între 383 şi 389-390. Scopul poeziei sale e multiplu: să scoată întărire
şi învăţătură pentru sine şi pentru alţii din viaţa trăită, să încânte pe tinerii creştini,
servindu-le dogmele prin dulceaţa artei, să combată pe eretici, îndeosebi pe
apolinarişti, care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze
păgânismului că şi creştinii mânuiesc arta poetică. (Pentru versurile sale 1-57, P.G.
37, 1329-1333).
Sf. Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 18.000 versuri împărţite de
maurini în două cărţi: I. Poeme teologice în două secţii: a) dogmatice (38), b) morale
(40); II: Poeme istorice în două secţii: a) despre sine (206); b) despre alţii, cele mai
multe scurte epigrame (94) şi epitafe (129). Poemele teologice cântă cel mai adesea
puterea, slava şi bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Poemele autobiografice
au o deosebită importanţă pentru reconstituirea vieţii poetului şi a fizionomiei unora
din capitolele de seamă ale culturii şi moralei timpului. Poemul Despre viaţa sa, în
1949 iambi, e conceput aproape ca o dramă.
Cele 245 de Scrisori ale Sf. Grigorie (P.G. 37), foarte importante prin forma şi arta
lor, sunt aproape din aceeaşi epocă cu poeziile. Unele dintre ele au caracter
dogmatic: 101, 102 adresate preotului Cledoniu şi 202 adresată lui Nectarie, sunt
toate îndreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă
teoria artei epistolare, pe baza acestor trei principii: 1. concizie; 2. claritate; 3. graţie
(Scris. 51 P.G. 37, 105, 108).
Testamentul Sf. Grigorie (P.G. 37) făcut în 381, la Constantinopol, lasă toată
averea autorului pe seama Bisericii din Nazianz spre a fi întrebuinţată în folosul
săracilor.

III. DOCTRINA

Sf. Grigorie are o interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu care, în liniile ei
mari, nu se deosebeşte de a celorlalţi Capadocieni. Legea naturală şi privirea noastră
asupra lumii ne arată că există Dumnezeu, Cauză creatoare şi susţinătoare a
lucrurilor. Existenţa şi ordinea lumii nu pot fi produsul întâmplării, ci opera lui
Dumnezeu. Raţiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi,
ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu ştie ce e Dumnezeu în firea
şi în fiinţa Sa. Vom şti aceasta atunci când elementul divin din noi, mintea şi raţiunea
noastră, se va uni elementului înrudit, când chipul se va ridica la arhetip (Cuv. 2 teol.
17.);
Grigorie e clasic şi normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime şi despre
întruparea Domnului. Sf. Grigorie e Teologul prin excelenţă al Sf. Treimi. El
stabileşte cel dintâi, definitiv, raporturile dintre Persoanele Sf. Treimi şi specificul
fiecăreia din Ele. Tatăl, Fiul şi Sf. Duh au comune: fiinţa, necrearea şi dumnezeirea;
Fiul şi Sf. Duh au comun faptul că sunt din Tatăl; Tatăl are specific nenaşterea
(αγεννσια). Fiul are ca specific naşterea (γεννησις), iar Sf. Duh are ca specific
purcederea (εκπορευσις).
În hristologie, Sf. Grigorie susţine unitatea Persoanei în Hristos. Acesta S-a golit de
ceea ce era şi a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ţinut să fie Unul din
doi. Cele două firi: divină şi umană ale Mântuitorului sunt unite nu după har, aşa
cum susţineau cei ce interpretau greşit adevărul întrupării Domnului, ci după esenţă,
κατ' ουσίαν. Ca o consecinţă a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de
Dumnezeu;
În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz îmbrăţişează teoria satisfacţiei, potrivit
căreia Hristos S-a făcut pentru noi păcatul însuşi şi blestemul însuşi, întru atât S-a
smerit (Cuv. 37, l, P.G. 36, col. 284 A). Deosebirile sociale vin din păcat. Păcatul a
făcut şi face că unii oameni sunt liberi, alţii robi, unii bogaţi, alţii săraci. La început
toţi oamenii au fost liberi şi egali. Dragostea de aproapele restabileşte starea naturală.
Sf. Grigorie enumeră şase feluri de Botez: l) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui
Ioan sau al pocăinţei; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sângelui;
5) al lacrimilor şi 6) al focului în viaţa cealaltă, compară Pocăinţa cu Botezul
lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.

Sfântul Grigorie de Nazianz și atitudinea lui față de educație și cultură

Activitatea Sf. Grigorie se deosebeşte de cea a Sf. Vasile prin aceea că

acesta a fost mai ales un bun organizator şi un bun practician, pe când Sf.
Grigorie a fost, ca teolog, un considerabil teoretician. Caracteristic pentru
Sf. Grigorie este legătura dintre teologie şi retorică (cultură). Lumea de
după el l-a numit „creştinul Demostene“. În acesta se oglindeşte sinteza
dintre antichitate şi creştinătate. Creştinătatea şi antichitatea converg în
Sfântul Grigorie în mod remarcabil. Ca teolog Sfântul Grigorie este un literat
şi un mare orator, totdeauna cu gândul la efectul cuvântului asupra publicului.
Capacitatea sa constă, mai ales, în a explica şi a face interesante anumite subiecte
teologice complicate. Încă din timpul lui Platon filosofia şi retorica (sofistica) erau
privite ca două concepţii diferite despre educaţie, ca două sisteme de valori diferite
în conflict unul cu altul. Teologia creştină a preluat elemente fundamentale din
tradiţia filosofică, dar în ceea ce privește educaţia sofistică (paideia) s-a arătat
sceptică. A fi un creştin adevărat - pentru Sf. Grigorie - înseamna a duce o „viaţă
filosofică“, adică o întrepătrundere între rațiune și credință, între gîndirea teologică
(teologhisire) și contemplație.1 Despre ce fel de filozofie este vorba ne lămurește tot
Sf. Grigorie care precizează: „Filozofia dimpotrivă, este sârguința de a te dezlipi de
lume și de a te alipi de Dumnezeu, de a dobândi prin cele pământești cele cerești și
de a câștiga prin cele nestatornice și fugare cele statornice și durabile”.2 Viaţa
filosofică însemna pe atunci viaţa trăită în duh, o întoarcere de la tot ceea ce este
lumesc. Sf. Grigorie cunoscuse bine atât sofistica, cât şi filosofia platonică și aprecia
valoarea deosebită a educaţiei păgâne, însă din perspectiva gândirii sale filosifico-
ascetice, știa că nu omul, ci Dumnezeu este măsura tuturor lucrurilor:

„Nimic nu mi se pare atât de frumos ca viaţa pustnicească! Să-ţi încui simţurile,

să ajungi în afară de trup şi de lume, să te adînceşti în tine însuţi, să nu te apropii
de nimic din cele omeneşti, decât atât cât e de neapărată trebuinţă, să vorbeşti
cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să tăieşti mai presus de cele văzute, să porţi în
tine totdeauna curate chipurile cele dumnezeieşti, neamestecate cu chipurile
cele pământeşti şi înşelătoare, să ajungi să fii, cu adevărat şi pururea, oglindă
nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să primeşti lumină în locul
luminii, lumina cea dumnezeiască în locul celei omeneşti, să culegi prin nădejde,
chiar de pe acum, roadele bunătăţilor veacului ce va să fie, să petreci împreună
cu îngerii,să fii încă pe pământ, dar să părăseşti pământul, să fii urcat cu duhul
sus în ceruri...“3

Importanța educației în preocupările Sfântului Grigorie Teologul este una

fundamentală. Ca și Sfântul Vasile cel Mare, este preocupat de relația dintre cultura
păgână și evanghelie, propunând, ca și acela, folosirea cu discernământ a științei

1 Klasiker der Theologie, p. 84.

2
SF. GRIGORIE DE NAZIANZ, Elogiul Sfântului Vasile, www.sfgrigoriedenazianz.ro/45/cuvantarea-43-elogiul-
sfantului-vasile/23.08.2015

3 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, traducere, introducere, note Pr.
dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 161-162.
profane, care trebuie cercetată și din care trebuie asimilat ceea ce este de folos:

„Eu cred că toți oamenii cu mintea întreagă vor recunoaște că printre toate
bunurile pământești. Locul întâi îl ocupă educația (cultura) și nu numai
educația noastră creștină, care disprețuiește toată podoaba și meșteșugirea,
neurmărind decît singură mântuirea și binele, ci chiar și cealaltă (profană), pe
care mulți creștini, nedându-și bine seama ce spun, o disprețuiesc, ca fiind
ispititoare și primejdioasă, întrucât ar îndepărta de Dumnezeu. Întocmai cum
nu trebuie să disprețuim cerul, pământul, aerul și toate celelalte lucruri, pentru
că unii le-au înțeles rău, adorând făpturile lui Dumnezeu în loc de a-l adora pe
dumnezeu Însuși, tot așa trebuie să cultivăm cele ce ne sunt folositoare pentru
viață și pentru desfătarea sufletului și să fugim numai de cele primejdioase
pentru mântuire, nepunând creatura mai presusus de creator, cum fac cei
nebuni, ci „din lucrurile create, cunoscând pe creator și robind toată cugetarea
noastră lui Hristos”.

După cum și când este vorba de foc, hrană, fier și alte lucruri, știm că prin ele însele,
nu sunt nici bune nici rele, ci că folosul lor depinde de felul cum ne servim de ele;
ba ajungem să folosim ca medicament până și otrava unor animale târâtoare. La fel,
când este vorba de știință, primim tot ceea ce contribuie la educația noastră și la
contemplare, respingând doar cele ce ne împing spre demoni, spre rătăcire și pierzare
și încă și pe acestea, numai în cazul nu ne-ar fi de folos indirect, adică să învățăm
din cele rele ceea ce ne este mai bun și din săbiciunea și netemeinicia lor să scoatem
la iveală tăria doctrinei noastre, Încât, nici într-un caz nu trebuie să nesocotim știința,
pentru că așa li se pare unora; cei ce susțin așa ceva trebuie socotiți proști și ignoranți,
pentru că ar vrea ca toți să fie ca și dânșii, ar vrea ca ignoranța lor personală să se
ascundă în dosul ignoranței generale, să scape, cu alte cuvinte, de imputarea
ignoranței lor”.4

Una dintre categoriile cele mai expuse provocărilor lumii actuale este cea a tinerilor.
Există astăzi, din păcate, foarte mulți tineri lipsiți de perspective, fie datorită
educației precare primite, fie datorită lipsei modelelor de urmat din societatea
actuală:

„Cât priveşte studiile, iubeam nu atât pe cele plăcute, cât mai ales pe cele
folositoare, pentru că cele dintâi împing pe tineri spre viciu, pe când celelalte,
spre virtute. Cunoşteam numai două căi: cea dintâi ducea către casele noastre

4
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 43 - Elogiul Sfântului Vasile,
www.sfgrigoriedenazianz.ro/45/cuvantarea-43-elogiul-sfantului-vasile/23.08.2015
sfinte şi spre profesorii care propovăduiau în ele, pe când cea de-a doua, la
profesorii de stiinţă profană. Celelalte căi, adică cele ce duceau la serbări,
teatre, întruniri sau ospeţe, le lăsam pe seama altora, pentru că, după părerea
mea, nimic nu-i de preţ dacă nu duce la virtute şi nu face mai buni pe cei care
apucă în acea direcţie. Pentru noi lucrul cel mai de seamă era să fim creştini şi
să fim numiţi creştini...“5

IV. CARACTERIZARE

Sf. Grigorie de Nazianz este un scriitor prolific al perioadei a II-a patristice şi al sec.
IV. El a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză şi în versuri, a creat
genurile literare ale autobiografiei şi necrologului. Pentru necrolog s-a inspirat,
parţial, din genul literar păgân al encomionului;
Sf. Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV, într-un anumit sens cel mai
mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime şi n-a epuizat tematica
teologiei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf. Taine, eshatologie, el
nu e complet, dar prin cele cinci Cuvântări teologice şi prin altele, el a elaborat şi a
formulat învăţătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu şi despre Sf. Treime. El este
teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea Sinoadele III şi IV ecumenice
l-au proclamat cel Mare şi Teologul;
Autorul nostru e unul din cei mai mari predicatori şi oratori ai sec. IV. Cuvântările
sale pregătite sau improvizate denotă nu numai o aleasă formaţie retorică la şcolile
profane ale timpului, ci şi un remarcabil talent personal. Specificul retoricei lui
Grigorie este arianismul moderat;
Sf. Grigorie de Nazianz a fost un mare şi frământat păstor sufletesc, cu o conştiinţă
deosebit de exigentă. Sublimul Preoţiei l-a înfricoşat într-atât, încât a fugit după
hirotonirea lui în preot. Idealul Preoţiei şi obligaţiile care decurg din înjugarea cu
acest ideal sunt arătate măiestrit în tratatul său Despre Preoţie (intitulat Despre fuga
sa în Pont). Acest tratat, model şi izvor de inspiraţie pentru tratatul Despre Preoţie
al Sf. loan Gură de Aur şi pentru Carte de pastoraţie al Sf. Grigorie cel Mare,
defineşte Preoţia ca „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”;
Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată

5
Cuvântul funebru în cinstea Sf. Vasile cel Mare rostit în 381 de Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântul 43, în: PG, 23,
137-140, tradus în româneşte de Prof. N. Donos, în: „Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată
motivele care l-au îndemnat să fugă de proţie şi elogiul Sf. Vasile; vezi şi PSB, traducere, introducere, note şi indici
de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti 1986, p. 13.
singur la 25 ianuarie şi a doua oară la 30 ianuarie, împreună cu Sfinţii Vasile cel
Mare şi Ioan Gură de Aur.