CONSERVANŢI ALIMENTARI

Alimentele, prin compoziţia lor bogată în elemente nutritive sunt expuse degradării în timp.
Deteriorarea alimentelor nu poate fi stopată dar poate fi redusă rata de degradare, prin controlul
compoziţiei alimentului, a condiţiilor de procesare, a modului de ambalare, depozitare şi
manipulare a alimentului. Datorită schimbărilor intervenite pe piaţa agroalimentară, alimentele
sunt rareori consumate imediat după producere, fiind, de cele mai multe ori, consumate la
săptămâni, luni sau chiar ani de la producere. Cu toate că în ultimele decade au fost puse la punct
numeroase procedee tehnologice prin care se măreşte rezistenţa alimentelor la acţiunea factorilor
nocivi (metode fizice noi de procesare şi conservare şi metode noi de ambalare), acestea sunt, în
marea lor majoritate, procedee scumpe, care nu sunt la dispoziţia tuturor procesatorilor din
industria alimentară. Principalele mecanisme prin care se deteriorează alimentele sunt de natură
fizică, chimică şi microbiană, mecanisme care, de cele mai multe ori, se desfăşoară concomitent.
Rezultatul final al degradării alimentelor este imposibilitatea de valorificare a acestora. Dintre
cele trei mecanisme enumerate, cele de natură microbiană sunt şi cel mai des implicate deoarece
microorganismele sunt ubicvitare, fiind aproape imposibilă excluderea lor din alimente. În plus,
prezenţa unor microorganisme în alimente reprezintă o problemă de siguranţă alimentară
deoarece pot determina toxiinfecţii alimentare la consumatori. Utilizarea metodelor chimice
pentru reducerea fenomenelor de degradare a alimentelor a fost, este şi va rămâne o alternativă
viabilă prin care se reduc pierderile din industria alimentară.

Conservanţii alimentari sunt compuşi chimici capabili să reducă sau să stopeze creşterea
microorganismelor, prevenind dezvoltarea unor procese nedorite produse de acestea (alterări,
fermentaţii, modificări de gust, textură) şi consecutiv, reducerea valorii nutritive a alimentelor.

Rolul substanţelor conservante în alimente

Conservanţii alimentari se adaugă în alimente pentru:

• Extinderea perioadei în care alimentul îşi păstrează nemodificate proprietăţile senzoriale;
• Păstrarea pentru o perioadă mai mare de timp a valorii nutritive a alimentelor;
• Furnizarea către consumator a unor alimente lipsite de pericole de natură microbiană;
• Conservanţii alimentari nu se utilizează pentru a masca eventualele deficienţe de procesare,
manipulare şi/sau depozitare a alimentelor.

Caracteristici generale ale conservanţilor alimentari:

• Au acţiune antimicrobiană (efect static sau cid) cu spectru cunoscut;
• Principiul activ persistă şi îşi exercită acţiunea în aliment pe parcursul procesării şi depozitării
acestuia;
• În concentraţiile utilizate nu manifestă efecte adverse (toxice, metabolice, etc) asupra
consumatorului;
• Nu induc fenomene de rezistenţă la microorganisme;

Conduita de selectare a unui conservant alimentar

În vedere utilizării unui conservant într-un produs alimentar se ţine cont de următoarele aspecte:
• Spectrul antimicrobian – spectrul de acţiune al conservantului trebuie să fie stabilit în urma
unor teste de laborator pentru a se determina eficacitatea acestuia împotriva unor tipuri diverse
de microorganisme (forme vegetative sau sporulate ale bacteriilor Gram pozitive, formele
vegetative ale bacteriilor Gram negative, levuri, miceţi, etc). De asemenea trebuie stabilit modul
de acţiune al conservantului asupra microorganismului.
• Proprietăţile fizico-chimice ale conservantului (polaritatea, punctul de fierbere, stabilitatea la
variaţiile de temperatură şi pH, etc). Proprietăţile fizico.chimice ale conservantului influenţează
activitatea antimicrobiană a acestuia. În funcţie de polaritatea substanţei conservantul poate fi
mai mult sau mai puţin solubil în apă. Astfel conservanţii hidrofili se dispersează mai uşor în
mediul apos dar la nivelul membranei celulei bacteriene, bogată în lipide au o acţiune. Se poate
spune, din acest punct de vedere, că pentru o eficienţă maximă conservantul trebuie să aibă o
structură amfifilă echilibrată. Rezistenţa conservantului la acţiunea unor factori de mediu (pH,
temperatură, etc) este esenţială în menţinerea funcţionalităţii acestuia pe parcursul procesării şi
depozitării alimentului.
• Caracteristicile alimentului în care se utilizează (compoziţia alimentului, caracterele fizico-
chimice). Interacţiunea dintre conservant şi constituenţii alimentului (lipide, proteine,
carbohidraţi, alţi aditivi alimentari) afectează acţiunea antimicrobiană a acestuia şi, de asemenea,
poate conduce la formarea de compuşi ce modifică organoleptic alimentul. pH-ul alimentului
poate determina reducerea efectului antimicrobian (puţine substanţe antimicrobiene sunt
eficiente în concentraţii mici la pH de mai mare de 5,5). Prezenţa unor substanţe chelatoare
potenţează de regulă acţiunea antimicrobiană a conservantului prin extinderea spectrului de
acţiune.
• particularităţile de procesare ale alimentului – folosirea unor metode de conservare fizice
(pasteurizarea, sterilizarea, deshidratarea) permit reducerea considerabilă a concentraţiei
conservanţilor alimentari. Noile tehnologii de ambalare în condiţii aseptice şi în atmosferă
controlată asociate cu păstrarea alimentelor la temperature scăzute au un efect similar.
• caracteristicile microbiologice ale alimentului – cunoaşterea caracteristicilor calitative şi
cantitative ale microflorei caracteristice alimentelor permite utilizarea unui număr restrâns de
substanţe conservante cu efect specific. Întrucât majoritatea conservanţilor alimentari se folosesc
în cantităţi reduse, acestea exercită, în principal, un efect de inhibare a microorganismelor şi nu
unul de distrugere a lor, utilizarea lor nefiind un mijloc de corectare a deficienţelor de igienă.

Clasificarea conservanţilor alimentari

Cel mai important criteriu de clasificare a conservanţilor alimentari ţine cont de structura
chimică a acestora şi de modul de obţinere. După aceste criterii se disting:
• conservanţi organici
• conservanţi anorganici
• conservanţi - substanţe "antibiotice" şi enzyme

Conservanţi alimentari organic

Acidul benzoic şi sărurile sale (E 210 – E213)

Prima descriere a proprietăţilor antimicrobiene a aciului benzoic a fost realizată în 1875. Pentru
proprietăţile sale antimicrobiene a fost utilizat mai frecvent după anul 1900. Se găseşte în
cantităţi variabile în unele fructe, legume, condimente, produse fermentate, ceai verde, boabe de
cafea, tutun etc., unde îşi exercită efectul antimicrobian şi de unde se poate extrage.
Are acţiune antimicrobiană în forma nedisociată şi ca urmare intensitatea acţiunii antibacteriene
scade odată cu creşterea pH-ului peste 4,6 rata de disociere creşte spectaculos.
Ca urmare acţiunea microbiană este maximă la pH acid (la pH 3 - 93,5% nedisociat, la pH 7 -
0,14% nedisociat). Acidul benzoic traversează membrana celulară (este lipofil), determină
creşterea concentraţiei de scăderea pH – lui celular, denaturează proteinele, afectează
metabolismul celular, reduce şi chiar stopează multiplicarea microorganismelor.
Îşi exercită acţiunea antimicrobiană în primul rând asupra levurilor şi într-o proporţie
mai mică asupra miceţilor şi bacteriilor lactice fiind un conservant care se poate utiliza în
produsele obţinute prin fermentaţie bacteriană. Împiedică sinteza de micotoxine a unor miceţi
(Aspergillus, Penicillium, Fusarium). Lipidele, ionii de Fe şi unii surfactanţi anionici acţionează
antagonist reducând eficienţa acţiunii antimicrobiene. Pentru potenţarea efectului se utilizează
combinaţie cu alţi conservanţi sau metode de conservare. Se utilizează în alimente cu pH acid şi
cu un conţinut redus de apă.
Se utilizează în: băuturi slab alcoolice şi nealcoolice, semiconserve din peşte, icre, salate, legume
în oţet şi saramură, aspicuri, sosuri cu şi fără grăsimi, în cantităţi de până la 2g/kg.
Toxicitatea acidului benzoic şi a benzoaţilor este redusă. Nu se acumulează în organism. Este
descompus la nivelul rinichilor şi ficatului până la acid hipuric (principal formă de eliminare din
organism). Doza zilnică acceptabilă recomandată este de 0 -5 mg/kg.

Acidul sorbic şi sorbaţii (E 200 – E 203)

Acidul sorbic a fost evidenţiat pentru prima dată în 1859 în Sorbum aucuparia (un arbust
fructifer din zona montană). În 1939 au fost evidenţiate efectele antibacteriene iar din 1940 –
1950 se utilizează în industria alimentară. Din această grupă de conservanţi cel mai utilizat este
sorbatul de potasiu. În comparaţie cu acidul benzoic şi benzoaţii sunt activi la pH mai mare.
Sunt activi împotriva bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative (Acinetobacter,Aeromonas,
Bacillus, Escherichia, Vibrio, Salmonella, etc), levurilor (Candida,Debaryomyces, Hansenula,
Pichia, etc) şi miceţilor (Alternaria, Cladosporium, Botrytis,Sporotrichum, Geotrichum, etc ).
Concentraţiile mici în care se utilizează în alimente au un efect inhibitor asupra dezvoltării
celulare, multiplicării formelor vegetative şi germinării sporilor. Mecanismul de acţiune nu este
pe deplin cunoscut. Se consideră că acţionează prin alterarea pH-ului mediului intern microbian,
alterarea structurii peretelui celular şi interferarea activităţii unor enzime cu rol în metabolismul
microbian. Se introduc direct în compoziţia alimentului sau se aplică la exteriorul acestora prin
aspersare sau imersare. Se folosesc pentru conservarea: unor sortimente de băuturi aromate
nealcoolice, fructe uscate, măsline, brânzeturi, produse din ouă, produse de panificaţie, sosuri,
emulsii în cantităţi variabile de până la 2g/kg sau L. Adăugarea în cantităţi mai mari de 0,2%
determină modificări de gust. În unele materiale folosite pentru acoperire se poate adăuga
quantum satis. Sunt consideraţi ca fiind lipsiţi de toxicitate, acidul sorbic fiind un acid gras
metabolizabil în organismul uman. Doza zilnică acceptabilă este de 25 mg/kg G.C..

Parahidroxibenzoaţii şi sărurile acestora (E 214 – E 219)

Sunt esteri ai acidului para-hidroxibenzoic cu acizi graşi organici. Prima semnalare a efectului
antimicrobian a acestor compuşi datează din 1920, datorită similitudinilor structural cu fenolul.
În Europa se folosesc metil, etil şi propil-parabenii, dar în alte ţări se folosesc şi butilparabenul
şi heptil-parabenul. Se remarcă prin capacitatea lor de a fi activi în medii cu pH neutru. Au pH-ul
optim de acţiune între 3 şi 8. Solubilitatea lor în apă este invers proporţională cu lungime lanţului
alchil crescând, în schimb, solubilitatea în uleiuri. De asemenea, acţiunea antimicrobiană creşte
odată cu creşterea lungimii lanţului alchil.
Îşi manifestă acţiunea antimicrobiană în forma nedisociată. Au acţiune antimicrobiană
intensă asupra levurilor şi a miceţilor şi mai puţin asupra bacteriilor (în special cele Gram
pozitive). Acţiunea antimicrobiană este consecinţa inhibării enzimelor implicate în respiraţia
celulară, inhibarea germinării sporilor, blocarea sintezei proteinelor şi a ADN sau ARN-ului
bacterian. Se utilizează în alimente, în amestecuri, între ei (metil:propil în raport de 3:1) şi cu
acidul sorbic sau acidul benzoic şi sărurile acestora. Se folosesc pentru conservare în:
preparate din carne, snacks-uri, produse de cofetărie, în cantităţi de până la 0,3g/kg.
Pentru tratarea superficială a unor preparate din carne în membrană se poate folosi
quantum satis. La ora actuală utilizarea parabenilor în industria alimentară este limitată de preţul
mare al acestora. Au toxicitate redusă (DL50 la şoarece 8 g/kg). Sunt detoxifiaţi în ficat şi în
rinichi în mod similar acidului benzoic. Ca atare au un uşor efect anestezic la nivelul mucoasei
bucale şi pot da unele reacţii cutanate în urma contactului direct cu pielea la concentraţii mari.

Acidul propionic şi propionaţii E 280 – E 283

Acidul propionic apare în mod obişnuit în unele sortimente de brânzeturi ca urmare a
fermentaţiei bacteriene. În industria alimentară (panificaţie) se preferă utilizarea propionatului
de Ca şi de Na pentru că aduc şi un aport mineral (Ca) şi favorizează acţiunea agenţilor de
creştere (Na). Au remanenţă mare în produsele alimentare datorită rezistenţei crescute la
acţiunea factorilor fizico-chimici. Au efect antibacterian şi antimicotic limitat nu acţionează
asupra levurilor şi nu afectează fenomenele de fermentaţie normale, fiind utilizaţi în principal în
industria brânzeturilor şi a panificaţiei. Efectul antimicrobian este consecinţa acumulării în
celulele bacteriene şi a competiţiei cu unii aminoacizi necesari creşterii microorganismelor.
Se utilizează în industria panificaţiei până la 2g/kg şi la tratamentul de suprafaţă a unor
sortimente de brânzeturi quantum satis. Toxicitatea acidului propionic este extrem de redusă,
acesta fiind forma obişnuită de metabolizare în organism a unor acizi graşi. Propionaţii (în
special cei de Na) pot produce reacţii alergice. Nu s-a considerat necesară stabilirea unei doze
zilnice acceptabile.

Alţi conservanţi organici: Difenil E 230, Ortofenilfenolul E 231, Ortofenilfenilatul

de Na E 232, Hexametilentetramina E 239, Dicarbonatul de metil E 242, Unii acizi
organici şi sărurile acestora.

Conservanţi anorganici

Dioxidul de sulf şi sulfiţii E 220 – E 228

Din această categorie fac parte: sulfitul de Na, bisulfitul de Na, sulfitul de K, bisulfitul de K,
metabisulfit de Na, metabisulfitul de K, sulfitul de Ca şi bisulfitul de Ca.
Se găsesc ca atare în natură. Au fost folosiţi încă din antichitate pentru acţiunea dezinfectantă
(dioxidul de sulf) şi pentru prevenirea unor deprecieri ale produselor obţinute prin fermentaţie.
Acţiunea antimicrobiană este consecinţa apariţiei acidului sulfuros în urma reacţiei cu apa.
Au acţiune antimicrobiană selectivă fiind mai activi împotriva microorganismelor care produc
fermentaţia lactică. Levurile folosite în procesele fermentative sunt selectionate pentru a rezista
la anhidrida sulfuroasă. Au acţiune mai intensă la pH acid şi la temperatură scăzută. Mecanismul
de acţiune antimicrobian se manifestă prin interferarea activităţii enzimelor microbiene care au în
structura lor punţi disulfidice şi a celor implicate în respiraţia microbiană.
Se utilizează în: carne pentru burger cu un conţinut ridicat de legume şi cereale, peşte
uscat sărat, fructe deshidratate, sucuri din fructe, vinuri, suc de struguri concentrat, fructe
marinate etc, în cantităţi de până la 2g/kg sau L (exprimat ca SO2). Utilizaţi corect, aditivii din
această grupă au o toxicitate redusă, problemele constatate până în prezent fiind minore. Sulfitul
se elimină din organism sub formă de sulfaţi în urma reducerii de către sulfit oxidază.
Sulfiţii reduc conţinutul de tiamină din alimente (nu se introduc în alimente cu un rol
important în aportul de vitamină B1). Au fost observate reacţii adverse la persoanele suferinde de
astm bronşic în urma consumului de alimente cu un conţinut ridicat de dioxid de sulf.

Nitriţi şi nitraţi (E 250 – E 252)

Se folosesc pentru conservarea cărnurilor încă din antichitate (sărurile de salpetru). În
1940 a fost demonstrat ştiinţific faptul că nitriţii sunt forma care exercită activitatea
antimicrobiană, nitraţii fiind rezervorul de nitriţi. Nitriţii inhibă creşterea şi diviziunea
microbiană şi mai puţin sporularea. Interferează acţiunea enzimelor care conţin fier conducând la
scăderea masivă a cantităţii de ATP din celula microbiană. Prezenţa agenţilor chelatanţi, asorbaţi
şi polifosfaţi (cu acţiune similară), potenţează efectul nitriţilor. Are acţiune antimicrobiană
asupra bacteriilor anaerobe şi aerobe: Clostridium botulinum, Salmonella spp., Enterococcus spp.
etc). Efectul antimicrobian pare a fi potenţat de tratarea termică a produselor în care s-au introdus
nitriţi. Efectul este mai evident în cazul conservelor din carne şi este cunoscut sub denumirea de
efect "Perigo”. Nitriţii se folosesc pentru conservarea produselor din carne în cantităţi de până la
150 mg/Kg iar nitraţii se folosesc în produsele din carne şi brânzeturi maturate cantităţi de până
la 300 mg/kg. Se admite prezenţa în produsele în care se folosesc, după procesare, în cantităţi de
max. 175 mg/kg (nitriţi) şi max. 250 mg/kg (nitraţi).
Nitriţii au o toxicitate acută manifestată prin conversia hemoglobinei în methemoglobină
situaţie în care afluxul de oxigen către celule este mult diminuat. Copii sub 6 luni sunt cei mai
sensibili la acest efect datorită prezenţei în procent ridicat a hemoglobinei fetale.
Toxicitatea cronică a nitriţilor se manifestă prin formarea de nitrozamine şi nitrozamide (prin
combinarea în organism cu unele amine şi respectiv unele amide), substanţe cu potenţial toxic
ridicat. Doza zilnică acceptată, recomandată, este de 0 – 3,66 mg/kg G.C. pentru nitraţi şi de 0
– 0,66 mg/kg G.C. pentru nitriţi.

Conservanţi – “substanţe antibiotice”

Natamicina E 235
A fost izolată în 1955 dintr-o cultură de Streptomyces nataliensis, bacterie izolată din
sol în Africa de Sud. Se comercializează sub formă de pulberi, suspensii şi emulsii care se
aplică la suprafaţa produselor alimentare prin aspersare sau imersare. Este puţin solubilă. Are
efect antifungic cu spectru larg şi nu afectează culturile starter de microorganisme. Efectul
fungicid se datorează legării ireversibile de ergosterol, un component major al membranei
celulare a miceţilor care nu este prezent la bacterii şi levuri. Nu determină fenomene de
antibiorezistenţă. Nu pătrunde în profunzimea alimentului şi nu modifică gustul, culoarea sau
mirosul alimentelor. Are remanenţă mare. Se utilizează pentru tratarea de suprafaţă a
brînzeturilor maturate şi a salamurilor crude sau de durată, în cantitate de până la 1mg/dm2.
Toxicitatea natamicinei este redusă datorită absorbţiei reduse la nivelul tractului
digestiv. Utilizarea numai la suprafaţă face a aportul în dietă să fie foarte redus chiar şi în
cazul consumului unor cantităţi mari din produsele în care se foloseşte. Doza zilnică acceptată
este de 0 – 0,3 mg/kg G.C..
Nizina E 234
Este o bacteriocină descoperită accidental în 1928. Iniţial s-a încercat utilizarea
acesteia ca antibiotic dar descoperirea penicilinei, mult mai eficientă antimicrobian, a stopat
dezvoltarea proiectului. Se utilizează în alimente din 1950 – primul preparat industria pe bază
de nizină fiind comercializat în 1957 (Nisaplin). Este singura bacteriocină a cărei utilizare
direct în alimente este permisă. Structural este un polipeptid produs de Lactococcus lactis ssp.
lactis. Are acţiune bacteriostatică şi în special asupra unor bacterii Gram pozitive şi inhibă
dezvoltarea sporilor. Acţionează antibacterian prin afectarea integrităţii membranei celulei
bacteriene. Este stabilă la temperaturi ridicate însă poate fi degradată prin acţiunea unor proteaze.
Este solubilă în apă dar solubilitatea scade odată cu creşterea pH-ului.
Se foloseşte pentru conservarea budincilor din griş şi tapioca, a unor sortimente de
brânzeturi maturate, brânzeturi topite etc. (nepasteurizate), în cantităţi de până la 12,5 mg/kg.
Nu este toxică fiind rapid inactivată în organism de către enzimele din tubul digestiv. Doza
zilnică acceptabilă recomandată este de 0,83 mg/kg G.C..

Lisozimul E 1105
A fost identificat pentru prima dată în 1921 în secreţiile nazale ale omului iar ulterior
şi în alte secreţii unde joacă un rol important în mecanismele de apărare antimicrobiană de la
nivelul mucoaselor. Cea mai importantă sursă de lisozim este albuşul de ou. Este activ
antimicrobian împotriva microorganismelor Gram pozitive şi aproape deloc împotriva celor
Gram negative. Acţiunea antimicrobiană se datorează degradării unor componenţi din peretele
cellular bacterian şi reducerii ratei de multiplicare celulară. Este stabil la temperaturi ridicate în
special la pH acid. Se foloseşte quantum satis, în special în brânzeturile maturate, pentru a
preveni balonarea tardivă determinată de Cl. tyrobutyricum.
Pericolele conservantilor alimentari
Dintotdeauna, omul a cautat sa conserva hrana prin mijloace cat mai naturale. Prin afumare,
deshidratare, sarare sau zaharisire, conservarea alimentelor a fost considerabil imbunatatita de-a lungul
timpului. Odata cu aparitia erei industriale, ansamblul metodelor de conservare s-a imbogatit, cuprinzand
la ora actuala sterilizarea, congelarea, vidarea, liofilizarea, etc. Conservantii sunt substante specifice,
naturale sau sintetice, adaugate in alimente pentru a le creste termenul de valabilitate si de a impiedica
dezvoltarea microorganismelor.
Pe lista aditivilor omologati de catre Comunitatea Europeana, conservantii au numere de cod
cuprinse intre E200 si E299. Desi efectele negative ale acestor substante folosite pentru conservarea
produselor alimentare sunt numeroase, ele sunt destul de putin sau chiar deloc cunoscute.
Vom prezenta in continuare cei mai nocivi conservanti si efectele lor negative.
Acidul benzoic (E210) este folosit frecvent in ciocolata, fructe aromate din inghetata, bomboane,
guma de mestecat, bauturi alcoolice, produse lactate congelate; in cosmetica si industria farmaceutica.
Prezinta risc de reactii alergice; are potential cancerigen si poate determina tulburari neurologice si
gastrice. Cand se combina cu E 102 (colorantul galben tartrazina) determina hiperactivitate la copii.
Benzoatul de sodiu (E 211) se foloseste cu rol antiseptic, conservant, pentru a masca adevaratul
gust al alimentelor de o calitate slaba. Bauturile racoritoare contin o mare cantitate din acest aditiv
alimentar periculos. Mai este intalnit in lapte, preparatele din carne, condimente si bomboane, precum si
in medicamente. Prezinta risc de reactii alergice, agraveaza simptomele in cazul persoanelor care sufera
de astm sau intoleranta la aspirina. Are potential cancerigen.
Parabenii (E214-E219) sunt folositi in general pentru a preveni fermentatia. Se adauga in
maioneze, salate asortate, sosuri condimentate, mustar, produse vegetale preparate, derivate lactate
congelate, jeleuri si gemuri, bauturi dulci, siropuri si bomboane. Exista numeroase cosmetice care contin
parabeni: fonduri de ten, rujuri, pudre, rimeluri, farduri de pleoape, chiar si pastele de dinti. Prezinta risc
de reactii alergice, dermatita de contact, dureri sau inflamatii ale pielii, efecte estrogenice. E219, E217 si
E215 sunt interzisi in Australia. E214, E215, E217 au potential cancerigen.
Sulfitii (E220-228). Desi toti aditivii pe baza de sulf sunt toxici, ei au o larga utilitare. Dintre toti
aditivii, ei determina cele mai puternice efecte alergice. E220 (dioxidul de sulf) este folosit in procesul de
fabricare a vinului. Dupa recoltare, grapefruit-urile se acopera cu E 220, prin tratarea cu un spray. Toti
sulfitii prezinta risc de reactii alergice, voma, dureri abdominale, ameteala, dificultati de respiratie, distrug
vitaminele B1, B6 si B12. Sunt aditivi periculosi, dificil de metabolizat de catre persoanele cu tulburari
renale. Numerosi sulfiti sunt interzisi in Australia.

3 kg de aditivi pe om
Putini stiu ca in fiecare an, o persoana mananca aproximativ 3 kg de aditivi alimentari, care sunt
inclusi in hrana pe care o cumpara. Exista aproximativ 400 de aditivi des folositi, plus inca 3500 de alte
substante care se pot utiliza pentru o asa-zisa “crestere a calitatii” produselor. O mare parte dintre ei sunt
substante pe care noi nu le folosim niciodata in bucataria proprie; ei apar doar in industria alimentara: de
la emulgatori si stabilizatori, la agenti de vascozitate, substante care confera stralucire, amelioratori de
gust, indulcitori, aromatizanti si coloranti. Mai putin de 1% dintre acesti aditivi se folosesc in scopul
conservarii hranei, restul avand scopuri “cosmetice”: pentru a conferi hranei o culoare mai frumoasa,
pentru a masca lipsa adevaratului ingredient, pentru a conferi un gust mai puternic (de exemplu, mai dulce
sau mai picant), pentru a crea o textura mai cremoasa.
Dar din punctul de vedere al calitatii nutritive, putine alimente care contin aditivi nu sunt
daunatoare pentru sanatate. Aceste produse saturate cu aditivi ale industriei ne sunt oferite pretutindeni,
adesea avand mari cantitati de grasime, sare sau zahar, care sunt mascate de prezenta aditivilor. Tocmai
de aceea, este de multe ori greu sa spunem cu exactitate ce mancam si daca ce mancam este cu adevarat
benefic pentru sanatatea noastra.

Stiati ca?

- Majoritatea sucurilor “de fructe” nu sunt obtinute din fructe, ci din ingrediente artificiale?
- Colorantii pot masca lipsa unor ingrediente (culoarea galbena poate lasa impresia ca la crema
pentru prajituri s-au folosit oua)?
- Aromele transforma alimentele cu valoare nutritiva saraca (de exemplu snaks-urile) in produse
“indispensabile” pentru copii?
- Aditivii de tipul emulgatorilor, stabilizatorilor, cat si alte substante dau impresia unei cantitati
mult mai mari, folosind apa si aerul?
- Carnea folosita la sosuri si la alte produse ieftine este o pasta de culoare gri si nu seamana deloc
cu ceea ce consumatorii numesc “carne”. Adaugarea conservantilor, a emulgatorilor si a colorantilor ii
confera consistenta si o culoare roz cu un aspect placut?
- Resturile ramase in urma prelucrarii industriale a pestelui, cat si solzii, se toaca si se amesteca,
formandu-se astfel cu ajutorul unor aditivi care absorb apa (polifosfati), produse variate “din peste”?