GEOGRAFIA ÎN CURRICULUM NAŢIONAL

Ghid metodologic
pentru aplicarea programelor şcolare de geografie
pentru clasele a V-a şi a VI-a

OCTAVIAN MÂNDRUŢ

GEOGRAFIE GENERALĂ. EUROPA

CURRICULUM DIDACTICĂ

GHID METODOLOGIC PENTRU CLASELE V- VI

 Ghid metodologic pentru aplicarea programelor şcolare de geografie
pentru clasele a V-a şi a VI-a
(ciclul gimnazial inferior)

SUMAR

Introducere …………………………………………………………………::…………… pg. 3

I. Programele de geografie pentru clasele V – VI (ciclul gimnazial inferior) ……………. pg. 6
(1) Programa de geografie pentru gimnaziu
(2) Programa pentru clasa a V-a
(3) Programa pentru clasa a VI-a
(4) Organizarea instruirii pe baza noii programe

II. Resurse educaţionale pentru aplicarea noii programe de geografie …………………… pg. 14
(A) Metode de predare – învăţare (resurse metodologice)
(B) Mijloace de învăţământ (de instruire)

III. Conţinuturi ale instruirii: geografie generală(fizică şi umană) .……………………… pg. 22

IV. Proiectarea instruirii la clasele V – VIII în contextul noilor programe ……………… pg. 26

V. Proiectarea (planificarea anuală) la clasa a V-a ……………………………………… pg. 29

(1) Proiectarea anuală la clasa a V-a
(2) Planificarea anuală şi a unităţilor de învăţare: model sintetic
(3) Referenţialul contextualizat
(4) Proiectarea unităţilor de învăţare (clasa a V-a)

VI. Modele de proiectare a unităţilor elementare „lecţii” la clasa a V-a ………………… pg. 35

VII. Proiectarea şi realizarea instruirii la clasa a VI-a …………………………………… pg. 71

(1) Proiectarea anuală la clasa a VI-a
(2) Planificarea anuală şi a unităţilor de învăţare: model comprehensiv
(3) Modelul contextualizat (adaptat pentru clasa a VI-a)
(4) Proiectarea unităţilor de învăţare

VIII. Modele de proiectare a unităţilor elementare „lecţii” la clasa a VI-a ……………… pg. 76

IX. Structuri de învăţare (conţinuturi pentru clasa a VI-a): Geografie umană …………… pg. 82

X. Structuri de învăţare (conţinuturi pentru clasa a VI-a): Europa - geografie generală … pg. 98

XI. Competenţa terminologică în clasele V – VI …………………………………………pg. 105

XII. Curriculum la decizia şcolii pentru clasele V – VI – structuri tematice …………… pg. 109

XIII. Glosar terminologic ……………………………………………………………… pg. 113

Bibliografie selectivă ……………………………………………………..……….…… pg. 128

Prezentul ghid metodologic continuă şi actualizează ghidul pentru clasa a V-a postat pe Site-ul
Editurii Corint. De asemenea, dezvoltă elementele principale referitoare la noul curriculum pentru
clasa a VI-a, care se aplică începând din acest an şcolar (2018 – 2019).
2
 Introducere

Prezentul ghid metodologic reprezintă un instrument de concretizare a documentelor

normative (plan de învăţământ şi programe), aprobate recent (în anul 2016, respectiv 2017); acesta
oferă cadrul de aplicare al noului curriculum de geografie pentru ciclul gimnazial.
Construirea unui asemenea ghid reprezintă continuarea unei practici anterioare (1998 –
2017), prin care fiecare programă nouă sau revizuită era şi este însoţită de îndrumări metodologice
minimale, care facilitează aplicarea ei.
Ghidul constituie, astfel, un îndrumar general de aplicare a noii programe de geografie
pentru clasele V – VIII, cu un accent deosebit pentru clasele V - VI, unde programele şcolare se
aplică din anul şcolar anterior (2017 – 2018), pentru clasa a V-a şi din acest an şcolar (2018 – 2019),
pentru clasa a VI-a.
Totodată, ghidul reprezintă dimensiunea metodologică a curriculumului, care însoţeşte
aplicarea programelor în ultimele două decenii (1998 – 2018).
Menţionăm că primul ghid metodologic de curriculum pentru geografie a apărut în anul
1998. Acest prim ghid de curriculum a devansat alte ghiduri generale sau ale unor diferite obiecte
de învăţământ, geografia fiind, în acest fel, prima disciplină care a concretizat conceptul de
curriculum la un domeniu şcolar individualizat. Ghidurile ulterioare pe clase (pentru clasa a VI-a şi
a VIII-a) au fost tipărite în momentul în care au fost introduse noile programe şcolare (1998 şi
2000). Ele au făcut parte din sistemele de instruire respective, pornind de la programele
corespunzătoare.
Astfel, pentru concretizarea curriculumului formal (reprezentat de programele şcolare) au
fost elaborate şi tipărite ghiduri metodologice pentru fiecare moment important de modificare a
curriculumului şcolar (2002, 2004, 2007, 2008, 2009, 2010, 2015, 2017).
După trecerea geografiei din gimnaziu de la obiective la competenţe (9 septembrie 2009), a
fost construit un ghid metodologic special pentru înţelegerea şi aplicarea competenţelor în învăţarea
geografiei (2010). În acelaşi timp, doamna prof. dr. Maria Eliza Dulamă a abordat şi prezentat
elemente deosebite referitoare la instruirea centrată pe competenţe şi îndeosebi la abordarea
didactică a acesteia, iar dna. prof. dr. Steluţa Dan a realizat prima formare pe competenţe la nivelul
unui judeţ (Brăila, 2011). Formări relativ asemănătoare au avut loc în mai multe entităţi teritoriale
(Alexandra Negrea, Teleorman; Cristina Ghiţă, Ilfov etc.). Într-o lucrare din anul 2010
(Competenţele în învăţarea geografiei, Editura Corint) a fost publicată şi o listă a profesorilor care
au participat la formările respective.
În anul 2015 a fost editat un ghid de curriculum cu o puternică dimensiune conceptuală (O.
Mândruţ, Steluţa Dan), construit pentru susţinerea geografiei în învăţământul preuniversitar. Acest
ghid a cuprins propuneri constructive de susţinere a geografiei în eventualitatea construirii unui
nou plan de învăţământ, oferind sugestii pentru grupări tematice, TC şi CDS, inclusiv ca resurse de
timp.
Prin tipărirea propunerilor de poziţionare a geografiei în planul de învăţământ, poate fi
observată intenţia constructivă, care contrazice impresia falsă că nu au existat astfel de opinii şi
sugestii (inclusiv ca resurse de timp în TC şi CDS). Trebuie să reamintim că situaţia actuală a
geografiei în gimnaziu este bună în raport cu iniţiative care au avut în vedere diminuarea acesteia,
inclusiv propunerile de reducere a geografiei la clasa a VIII-a.
În anii 2010 şi 2011, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei a realizat un curs de formare on-line
pe problematica presupusă de introducerea competenţelor. Lucrarea rezultată din acest curs
(inclusiv lista participanţilor) a fost publicată în anul 2012 în cadrul Centrului de Didactică şi
Educaţie Permanentă al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (CDEP).
În domeniul problematicii competenţelor, CDEP a publicat (în anul 2014) un volum colectiv,
intitulat „Didactica formării competenţelor”, cu multe exemple din domeniul geografiei.
În anul 2015, în decembrie, după un simpozion organizat la Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, a fost editat ghidul general de curriculum pentru învăţământul preuniversitar menţionat

3
mai sus, pentru a consemna elementele principale referitoare la curriculum de geografie din acel
moment şi pentru a prefigura dezvoltări posibile (plan de învăţământ, resurse de timp, discipline,
domenii de studii, programe şcolare).
Recent (2016) a fost elaborat şi difuzat în format electronic un ghid metodologic intitulat
„Geografia în ciclul liceal superior”. Existenţa acestuia a fost necesară deoarece în clasele ciclului
liceal superior au fost difuzate, în mod gratuit, manuale şcolare tuturor elevilor (în anul 2016).
Ghidul metodologic pentru clasa a V-a („Ghid metodologic pentru aplicarea programei
şcolare de geografie pentru clasa a V-a”, 2017), difuzat, de asemenea, în format electronic, a avut o
serie de elemente noi, rezultate din evoluţii recente care au avut loc în domeniul geografiei,
didacticii şi curriculumului şcolar. Totodată, unele elemente provin din concretizarea aspectelor
inovative ale noii programe pentru gimnaziu. Sintetizând, prezentul ghid pentru clasele V – VI
abordează, printre altele, şi următoarele mari grupe de domenii şi probleme:
(1) În primul rând, noua programă pentru gimnaziu este prezentată în contextul unei
evoluţii realizate pe parcursul mai multor decenii. Rezultă o serie de constatări (pozitive, dar şi de
natură restrictivă), care pot oferi informaţii veridice pentru o modificare constructivă a funcţiei
geografiei în procesul educaţional actual. De altfel, este de observată că în momentul de faţă
sarcina principală a geografiei ca entitate educaţională semnificativă în învăţământul
preuniversitar o reprezintă păstrarea ei ca domeniu semnificativ de instruire fundamentală.
(2) Un element de înţelegere mai bună a curriculumului şcolar îl reprezintă încadrarea
geografiei pentru clasele V - VI în geografia din învăţământul gimnazial şi în raport cu celelalte
discipline şcolare.
(3) Construirea unui vector evolutiv de atingere a competenţelor specifice (Programa de
geografie pentru gimnaziu, 2017, pg. 23 – 24) reprezintă o încercare pe care grupul de lucru pentru
programa de geografie l-a realizat într-o formă care permite concretizări şi dezvoltări ulterioare.
(4) Există anumite încercări de contextualizare a geografiei faţă de toate disciplinele de la
aceeaşi clasă, cu disciplinele anterioare şi ulterioare unui an şcolar, prin înţelegerea comparativă a
competenţelor generale, a competenţelor specifice, activităţilor de învăţare şi chiar a conţinuturilor,
reciproc compatibile. Izolaţionismul în care s-a complăcut geografia până în momentul generalizării
instruirii pe competenţe (2009 – 2011) nu a folosit nici elevului, nici geografiei şi nici instruirii
generale produse în şcoală.
(5) Viziunea interdisciplinară reprezintă o încercare de refacere a realităţii care este unitară,
dar care în procesul de învăţământ este „spartă” în discipline şcolare, subdiscipline, teme,
competenţe diferite. Refacerea unităţii de învăţare prin unitatea disciplinelor şcolare reprezintă
pentru geografie o oportunitate evidentă. Este şi un element urmărit (şi parţial realizat) de programă.
Transdisciplinaritatea este, însă, altceva!
(6) Ceea ce urmăreşte prezentul ghid, ca reflectare a paradigmei programei de gimnaziu,
reprezintă încercarea unei viziuni şi acţiuni constructiviste asupra învăţării şi înţelegerii realităţii.
Dimensiunea constructivistă a geografiei în gimnaziu presupune o metodologie organic cumulativă
şi o construire („din mers”) a realităţii observate.
(7) Prezentarea programei de gimnaziu (adică ceea ce se numeşte „lectura programei) este
realizată fără a avea un scop în sine, ci cu un pronunţat caracter orientativ pentru colegii noştri,
cadre didactice, care pot identifica în elementele curriculumului şcolar, posibilităţi inovative şi
constructive noi.
(8) Deşi progresul la învăţare este o sintagmă folosită frecvent, programa şcolară şi ghidul
metodologic încearcă să descompună elemente ale acestuia într-o învăţare în paşi mai mici.
(9) În domeniul resurselor educaţionale (metode, mijloace), ghidul metodologic sugerează o
anumită reorganizare a lor, deoarece în domeniul acestora există abordări care se îndepărtează
sensibil de la o dimensiune raţională. Aşa-zisele „metode active” (în condiţiile în care toate
metodele sunt active şi nu există absolut nicio metodă „inactivă”), care au devenit o adevărată

4
„limbă de lemn” au invadat la modul verbal acţiunile educaţionale, prin supralicitarea verbalizării
lor şi a unei utilizări „de formă fără fond”. În cazul resurselor informaţionale şi obiectuale,
geografia are legături foarte strânse cu TIC şi permite, din gimnaziu, abordarea utilizării GIS.
(10) Ghidul oferă un model de proiectare a instruirii pe mai multe niveluri, inclusiv sub
forma unor organizatori grafici sugestivi. În teoria curriculumului unităţile de învăţare de tip
„lecţie” nu sunt folosite; având însă în vedere utilizarea lor „de facto”, am păstrat şi acest nivel de
proiectare (sub forma unor exemple), chiar dacă el este inclus, în realitate, în proiectarea unităţilor
de învăţare.
(11) Aplicarea unui nou curriculum presupune o cunoaştere şi înţelegere a dimensiunilor noi
care sunt identificabile atât în geografie ca domeniu al cunoaşterii şi ştiinţei, cât şi în ştiinţele
educaţiei. De aceea, există referiri la structura nouă pe care o are conceptul de geografie generală
(fizică şi umană) la clasele V - VI, precum şi la cercetări recente din domeniul ştiinţelor educaţiei.
Ambele sunt sprijinite cu o bibliografie semnificativă, destinată cadrelor didactice.
(12) Ghidul abordează şi tematica nouă presupusă de existenţa în programa şcolară a
activităţilor practice, precum şi a celor de sinteză şi evaluare.
(13) Ghidul metodologic reprezintă şi concretizarea unor idei, presupunem inovative, din
recenta lucrare intitulată „Geografie educaţională” (2017).
(14) Ghidul metodologic are un pronunţat caracter teoretic şi „generalist”; el cuprinde şi
exemplificări pentru clasa a V-a şi clasa a VI-a, astfel:
- pentru clasa a V-a, modele de unităţi de învăţare şi „lecţii”;
- pentru clasa a VI-a, un model de lecţie şi structuri de instruire (conţinuturi).
(15) Bibliografia acoperă titlurile şi temele principale de ştiinţele educaţiei şi geografie
(curriculum, didactică) utile în aplicarea noilor programe pentru gimnaziu.

5
 I. Programele de Geografie pentru clasele a V-a şi a VI-a

(1) Programa pentru gimnaziu

Programa de Geografie pentru gimnaziu (Anexă la Ordinul MENCS nr. 3393 din
28.02.2017) redă, într-o structură şi formă nouă, principalele elemente normative referitoare la
predarea geografiei în clasele V – VIII şi îndeosebi în clasa a V-a (care se aplică din anul şcolar
2017 – 2018). Aceasta poate fi găsită la adresa: http://programe.ise.ro/Portals/1/Curriculum/2017-
progr/45-Geografie.pdf.
Programa de Geografie, în ansamblul ei (clasele V – VIII), are o serie de elemente noi, cum
ar fi:
- oferă o viziune articulată, progresivă şi coerentă, pentru parcursul întregului ciclu
gimnazial;
- secvenţele principale ale programei (competenţe generale, competenţe specifice, activităţi de
învăţare, conţinuturi) au o succesiune raţională şi permit o învăţare cumulativă, organică;
- numărul de competenţe generale (şi competenţe specifice asociate) a fost fixat într-o
legătură mai strânsă cu posibilităţile educaţionale ale geografiei, raportate şi la alte
discipline şcolare;
- finalităţile programei (competenţe generale şi specifice) au o relativă independenţă în raport
de competenţele – cheie;
- există o compatibilizare acceptabilă între finalităţi, activităţi de învăţare şi parcursuri de
instruire (la geografie), cu ale altor discipline şcolare;
- în forma actuală, programa reprezintă o sinteză actualizată a evoluţiei concepţiilor din
domeniul curriculumului şcolar, didacticii şi a geografiei ca disciplină educaţională;
- conţinuturile, esenţializate şi raţionalizate, au un rol subiacent, fiind modalităţi de atingere a
competenţelor;
- succesiunea domeniilor educaţionale pe clase (clasa a V-a: Terra – Elemente de geografie
fizică, clasa a VI-a: Terra – Elemente de geografie umană. Europa, clasa a VII-a: Geografia
continentelor extraeuropene, clasa a VIII-a: Geografia României), rezultată în urma unui
proces deliberativ reprezintă, în momentul de faţă, o soluţie care are mai multe avantaje
decât dezavantaje;
- resursele de timp (1, 1, 1, 2 ore pe săptămână pentru clasele corespunzătoare) sunt modeste,
ceea ce presupune o concentrare asupra nivelului calitativ al procesului de instruire.
La o analiză a programelor de geografie relativ recente, se poate observa că programa
actuală are o formă evoluată în raport cu succesiunea acestora în timp. De asemenea, se află din
punct de vedere formal la nivelul celor din ţări cu o prezenţă similară a geografiei şi peste nivelul
programelor din cele mai multe ţări în care această disciplină şcolară există ca atare (în unele ţări a
început să aibă o poziţie „ornamentală”).

(2) Programa pentru clasa a V-a (Terra – Elemente de geografie fizică)

Această programă se aplică începând din anul şcolar 2017 – 2018.

Finalităţile acestei clase cuprind toate cele patru competenţe generale menţionate în
programă şi 11 competenţe specifice asociate acestora. Competenţele specifice sunt formulate în
termeni uşor de perceput şi într-o formă minimală pentru învăţarea geografiei în gimnaziu.
Deoarece formularea competenţelor a rezultat dintr-un proces predominant opinional, validarea şi
ameliorarea lor va fi posibilă doar după parcurgerea lor la clasă.

6
 Competenţe generale

1. Prezentarea realităţii geografice, utilizând mijloace şi limbaje specifice

2. Raportarea realităţii geografice spaţiale şi temporale la reprezentări cartografice
3. Studierea spaţiului geografic, realizând conexiuni cu informaţii dobândite la alte discipline
şcolare
4. Elaborarea unui demers investigativ din perspectiva educaţiei permanente şi pentru viaţa
cotidiană

Competenţe specifice

1.1. Utilizarea termenilor geografici în contexte diferite

1.2. Descrierea unor elemente, fenomene sau procese geografice observate direct sau indirect
2.1. Utilizarea tehnicilor de orientare pe hartă/teren
2.2. Relaţionarea scării de proporţie cu realitatea geografică
2.3. Citirea reprezentărilor grafice şi cartografice simple
3.1. Descrierea unor elemente, fenomene şi procese geografice folosind noţiuni din matematică,
ştiinţe şi tehnologii
3.2. Precizarea legăturilor dintre realitatea geografică şi fenomene din domeniul ştiinţe şi tehnologii
3.3. Descrierea diversităţii naturale a realităţii geografice realizând corelaţii cu informaţiile
dobândite la alte discipline şcolare
4.1. Utilizarea metodelor simple de investigare
4.2. Ordonarea elementelor geografice după anumite criterii
4.3. Aplicarea cunoştinţelor şi a abilităţilor dobândite în contexte noi/situaţii reale de viaţă

Pentru atingerea acestor competenţe sunt sugerate, împreună, peste 60 de activităţi de

învăţare, ceea ce reprezintă un câmp foarte larg ofertat organizării instruirii pentru atingerea
competenţelor specifice respective.
Structura interioară a geografiei de clasa a V-a continuă, într-un mod vizibil, disciplina
Ştiinţe ale naturii din clasele III – IV (O.M. nr. 5003 / 2.12.2014, prin toate cele trei secvenţe ale
sale: Ştiinţe ale vieţii, Ştiinţe ale Pământului, Ştiinţe ale fizicii), precum şi geografia de clasa a IV-a
(O.M. nr. 5003 / 2.12.2014, care oferă o viziune de scară, de la localitate la planetă).
Un element de noutate deosebită al programei pentru clasa a V-a îl reprezintă existenţa
disjunctă a aplicaţiilor practice, ceea ce face din geografia la acest nivel o disciplină şcolară
pragmatică şi orientată spre asigurarea unei legături ferme dintre aceasta şi experienţa cotidiană.
Organizarea interioară a conţinuturilor în patru mari structuri (cu posibilitatea construirii
unui total de 4 – 6 unităţi de învăţare) permite corelarea procesului de instruire cu structura anului
şcolar, logica disciplinei şcolare şi exigenţele instruirii.
Conţinuturile sunt esenţializate, selectate şi organizate astfel încât să faciliteze o învăţare
organică. Ele nu sunt supradimensionate şi nu au o încărcătură informaţională explicită.
Conţinuturile sunt redate, în continuare, într-o formă tabelară.

7
(1) Terra – o planetă a Universului
 Universul şi Sistemul Solar – aspecte generale
 Terra – o planetă a Sistemului Solar (formă şi dimensiuni)
 Aplicaţie practică: Călătorie virtuală în Univers
(2) Terra – o planetă în mişcare
 Globul geografic şi harta. Coordonate geografice
 Mişcările Pământului şi consecinţele lor
 Orientarea în spaţiul terestru (elemente naturale şi instrumente clasice şi moderne)
 Aplicaţii practice: Măsurarea timpului (zi, săptămână, lună, anotimp, an, calendar),
Orizontul local – orientare, măsurare şi reprezentare, Construirea unor forme simple de
reprezentare grafică şi cartografică
(3) Terra – o planetă în transformare
Geosferele Terrei
Litosfera
 Caracteristici generale şi importanţă
 Structura internă a Terrei
 Relieful: bazine oceanice şi continente; forme majore de relief
 Vulcanii şi cutremurele
 Aplicaţii practice: Relieful orizontului local, Reguli de comportare şi măsuri de protecţie în
cazul producerii de fenomene şi procese în orizontul local (prăbuşiri, alunecări de teren,
cutremure etc.)
Atmosfera
 Caracteristici generale şi importanţă
 Elemente şi fenomene meteorologice
 Vremea şi clima
 Zonele climatice ale Terrei. Influenţa climei asupra geosferelor
 Aplicaţii practice: Clima, vremea şi activitatea umană în orizontul local, Modalităţi de
avertizare, reguli de comportare şi măsuri de protecţie în cazul producerii de fenomene
extreme în orizontul local (grindină, polei, furtuni, secetă, caniculă, viscol, tornade etc.)
Hidrosfera
 Caracteristici generale şi importanţă
 Oceanul Planetar – componente şi localizare. Dinamica apelor oceanice
 Apele continentale
 Gheţarii
 Aplicaţii practice: Apele din orizontul local, Resurse de apă potabilă, Măsuri de protecţie a
apelor, Modalităţi de avertizare, reguli de comportare şi măsuri de protecţie în cazul
producerii de fenomene extreme în orizontul local (viitură/revărsare/inundaţie, pod de
gheaţă etc.)
Biosfera şi solurile
 Caracteristici generale şi importanţă
 Plantele şi animalele – repartiţia lor geografică
 Solul – resursă a vieţii
 Aplicaţie practică: Protecţia plantelor, a animalelor şi conservarea solului
(4) Zonele naturale ale Terrei
 Diversitatea peisajelor terestre naturale

8
 Sugestiile metodologice (referitoare la ansamblul claselor V – VIII) se concretizează în
cazul geografiei pentru clasa a V-a în:
- construirea, de către profesor, a situaţiilor de învăţare optime (pentru atingerea unor
elemente ale competenţei specifice), prin structuri adecvate programei şi pregătirii
anterioare a elevilor;
- acordarea unei atenţii deosebite formării capacităţii de abordare integrată a problemelor de
geografie, atât sub raportul componentelor interioare (elemente, procese, fenomene etc.), cât
şi al dimensiunii spaţiale (orizont local – regiune – ţară – continent – Terra);
- inserţia explicită a TIC în activitatea de învăţare.
Totodată, prin programa pentru clasa a V-a se deschide un câmp foarte larg al dimensiunilor
educaţionale promovate prin geografie în învăţământul gimnazial. Imaginea evolutivă a formării
competenţelor specifice (pag. 23 – 24 din programă) sugerează caracterul lor de bază pentru
gimnaziu.
Un rol important la clasa a V-a îl reprezintă dimensiunea terminologică, pusă într-o lumină
nouă, prin activităţile de învăţare destinate acesteia.
Totodată se acordă un rol deosebit caracterului observaţional al învăţării, bazat pe elemente
din realitatea directă şi pe imagini ale acesteia. Caracterul exploratoriu al realităţii este prezent în
componentele principale ale programei.
Evaluarea rezultatelor învăţării trebuie să ofere informaţii corecte asupra modului de
atingere a competenţelor specifice. În acest sens se recomandă:
- utilizarea tuturor metodelor de evaluare (orale, scrise, practice);
- promovarea unor modalităţi alternative de evaluare (referate, proiecte, portofolii etc.);
La nivelul clasei a V-a, poate fi selectată o listă extinsă de materiale şi resurse
educaţionale, dintre cele recomandate de programa şcolară (manual, fotografii, hărţi etc.).

(3) Programa pentru clasa a VI-a (Terra – elemente de geografie umană. Europa)

Programa se aplică din anul şcolar 2018 – 2019. Finalităţile acestei clase cuprind, de
asemenea, toate cele patru competenţe generale din programă (care se urmăresc pe parcursul
ciclului gimnazial) şi unsprezece competenţe asociate acestora.
După cum se poate observa, competenţele specifice sunt redate în formulări relativ simple,
cu o anumită adaptare la specificul clasei a VI-a.

Competenţe generale
1. Prezentarea realităţii geografice utilizând mijloace şi limbaje specifice
2. Raportarea realităţii geografice spaţiale şi temporale la reprezentări cartografice
3. Studierea spaţiului geografic realizând conexiuni cu informaţii dobândite la alte discipline şcolare
4. Elaborarea unui demers investigativ din perspectiva educaţiei permanente şi pentru viaţa
cotidiană

Competenţe specifice

1.1. Precizarea, prin cuvinte proprii, a sensului termenilor geografici

1.2. Descrierea relaţiilor dintre elementele şi fenomenele geografice utilizând termeni specifici
2.1. Poziţionarea elementelor geografice pe reprezentări cartografice
2.2. Ordonarea spaţială şi/sau cronologică a elementelor, fenomenelor şi proceselor geografice după
criterii date

9
2.3. Utilizarea informaţiilor oferite de suporturile cartografice, grafice şi alte materiale vizuale în
contexte/situaţii diferite
3.1. Utilizarea informaţiilor cu caracter geografic obţinute cu ajutorul instrumentelor TIC/GIS şi al
elementelor din matematică şi ştiinţe
3.2. Prezentarea caracteristicilor elementelor, fenomenelor şi proceselor geografice prin utilizarea
instrumentelor TIC/GIS
3.3. Prezentarea diversităţii naturale, umane şi culturale realizând corelaţii interdisciplinare
3.4. Descrierea patrimoniului local, naţional, european şi mondial utilizând diverse surse
4.1. Construirea unui demers investigativ dirijat
4.2. Caracterizarea elementelor, fenomenelor şi proceselor, după un algoritm dat
4.3. Compararea elementelor, fenomenelor şi proceselor după caracteristicile geografice

Conţinuturile sunt:

(1) Cunoaşterea lumii în care trăim

 Repere ale cunoaşterii Pământului – de la marile descoperiri geografice la explorarea
modernă a Terrei
 Continente şi ţări – reprezentări cartografice. Harta politică a lumii
 Aplicaţii practice: Exerciţii de apreciere a distanţelor şi suprafeţelor pe suporturi
cartografice clasice şi/sau digitale
(2) Antroposfera - omul şi activităţile umane
 Populaţia Terrei: evoluţia numerică, răspândirea geografică, diversitatea umană,
mobilitatea teritorială
 Aşezări omeneşti – forme de locuire şi diferenţieri teritoriale
 Resursele naturale şi valorificarea acestora
 Domeniile activităţilor economice pe Terra: agricultura, industria, serviciile – caracteristici
generale
 Efectele activităţilor umane asupra mediului şi calitatea vieţii
 Aplicaţii practice: Analiza şi interpretarea caracteristicilor demografice şi de locuire din
orizontul local şi apropiat, Provocări locale în context mondial, Trasee turistice aplicate pe
domenii de interes, Regiuni turistice.
(3) Europa – identitate geografică
 Mediul natural ca suport al locuirii umane
- Poziţia geografică. Ţărmurile: golfuri, insule, peninsule şi strâmtori
- Caracteristici generale ale reliefului. Unităţi majore
- Hidrografia Europei
- Diferenţieri climatice şi biogeografice
 Oameni şi locuri
- Harta politică – state şi regiuni
- Răspândirea geografică a populaţiei. Elemente de diversitate umană (diversitate etnică,
lingvistică, confesională şi culturală)
- Mari oraşe europene

10
  Economia
- Resurse naturale şi valorificarea lor
- Activităţi economice: agricultură, industrie, servicii
 Uniunea Europeană
 Caracterizarea geografică a unor state (cel puţin un stat din fiecare regiune geografică)
(4) Europa în lumea contemporană
 Valori culturale şi umane europene
 Calitatea vieţii în Europa

Sugestii metodologice
În raport cu sugestiile metodologice generale, la clasa a VI-a pot fi avute în vedere şi
următoarele elemente:
- realizarea unei continuităţi între clasa a V-a şi prima parte a clasei a VI-a, pentru a oferi o
imagine cât mai completă asupra elementelor de geografie generală ce caracterizează
planeta noastră; aceste elemente trebuie să aibă însă în mod strict un caracter adaptat
nivelului de vârstă şi înţelegere al elevilor, fără a fi introduse elemente cu o complexitate
mai mare;
- partea a doua a programei (Europa) trebuie să reprezinte, în mare măsură, o concretizare a
elementelor geografice învăţate până în prezent, la nivelul continentului nostru;
accesibilitatea şi frecvenţa mai mare a informaţiilor despre Europa permite realizarea unui
raport mai strâns între aspectele teoretice şi cele care au o anumită concretizare prin
proximitate teritorială.
Pentru realizarea unui proces de instruire corespunzător, pot fi utilizate şi următoarele grupe
de activităţi de învăţare:
- utilizarea unor metode interactive şi transformarea, pe cât posibil, a elevului în participant
activ la propria instruire;
- desfăşurarea instruirii trebuie să accentueze participarea individuală a elevului la propriul
traseu de învăţare;
- învăţarea geografiei trebuie să dezvolte în continuare capacitatea de comunicare;
- pe cât este posibil, lucrul în echipă poate fi stimulativ pentru diferite activităţi identificate de
profesor;
- în partea a doua, deoarece sunt recomandate un număr limitat de state, pot fi realizate
proiecte sau referate asupra celorlalte state europene.

(4) Organizarea procesului de instruire pe baza noii programe

Elementul principal al unui proces educaţional de calitate îl reprezintă anticiparea

momentelor acestuia, adică „proiectarea instruirii”. Aceasta cuprinde anumite niveluri, intervale de
timp şi angrenează componentele principale care participă la desfăşurarea învăţării.
Există anumite modele utilizate până în prezent, depăşite parţial de evoluţia conceptuală
actuală din curriculum. Modelele noi au în vedere un ansamblu mult mai larg de componente care
interacţionează în procesul de instruire.
Acestea sunt:
- Nivelul de atingere a unor competenţe anterioare, formate în ciclul primar; stabilirea
acestuia este în prezent posibilă, ca efect al compatibilizării competenţelor şi a conţinuturilor
din clasele III – IV cu cele din clasele V - VI. Există o continuitate a finalităţilor, precum şi
elemente ale conţinuturilor în clasele III – IV pe care se pot baza noile construcţii în clasa a
V-a. În acest context, un test iniţial la începutul clasei a V-a devine mai mult decât
obligatoriu, pentru stabilirea nivelului de competenţe atinse în ciclul primar (îndeosebi prin
Ştiinţe şi Geografie).

11
- Sistemul de competenţe generale şi competenţe specifice sugerează că acestea formează un
ansamblu de finalităţi în aceeaşi măsură „ideal”, cât şi de nivel mijlociu. Deoarece stabilirea
exactă a acestora nu este rezultatul unor cercetări, ci al unor judecăţi expert, forma exactă a
competenţelor specifice, îndeosebi, poate fi mai extinsă sau mai redusă în raport cu o clasă
„medie” sau cu o expectaţie de nivel general valabil (fără a se presupune un nivel inferior
sau unul mai înalt). Competenţele specifice, de aceea, pot fi descompuse în anumite
componente interioare, în acord cu activităţile de învăţare, astfel încât o parte semnificativă
din fiecare competenţă să fie atinsă, pe cât posibil, într-un interval raţional de timp. După
cum este cunoscut, competenţele specifice se formează în timp, dar cele din clasa a V-a
reprezintă, într-un fel, baza învăţării ulterioare (acest lucru este observabil în progresia lor,
sugerată de programa şcolară). Aceste competenţe nu au o legătură strânsă, biunivocă, cu
domenii de competenţe – cheie (cum au avut programele anterioare, sub impulsul găsirii sau
construirii, chiar artificiale, al unei astfel de corespondenţe). Identificarea şi asumarea unor
competenţe specifice clare, precise, reprezintă finalităţi noi ale procesului de instruire pentru
clasele V - VI.
- Identificarea unei anumite legături între domeniile experienţiale majore (care exced sensibil
domeniile de competenţe – cheie) şi geografia ca disciplină şcolară semnificativă. Este de
observat că geografia devine, la nivelul clasei a V-a, o disciplină şcolară care formează
nucleul pregătirii ştiinţifice a elevului (împreună cu Matematica şi Biologia). Coloratura
disciplinei o apropie foarte mult de Ştiinţele naturii, subliniind ilegitimitatea apartenenţei de
aria curriculară în care a fost plasată.
- O exigenţă rezultată mai mult implicit din programă, referitoare la susţinerea
interdisciplinarităţii în învăţare, trebuie să contureze de la începutul gimnaziului o viziune în
acest sens. Din perspectiva geografiei se poate observa o legătură foarte bună cu alte
domenii (biologie, matematică, tehnologie), cu limba şi literatura română şi, relativ mai
redusă, cu disciplinele din aria curriculară în care se află situată. Interdisciplinaritatea însă
trebuie să funcţioneze pentru ansamblul domeniilor de studii din planul de învăţământ. În
cazul geografiei, o relaţie specială se poate stabili cu TIC, cu perspectiva ca aceasta să
devină o sursă informaţională şi de formare a competenţelor mai importantă. Elemente de
GIS pot fi introduse acolo unde există posibilităţi minime oferite de programă, orizontul
local şi dotări (deşi acest lucru, după cum s-a remarcat, nu este uşor).
- Utilizarea unor resurse educaţionale corespunzătoare. Este de observat că atingerea
competenţelor asumate, natura disciplinei şcolare, precum şi conţinutul specific presupun un
anumit ansamblu de resurse educaţionale care poate să fie accesat într-o formă
corespunzătoare acestora. Excesul evocării „metodelor active” (inexistente în programă)
poate fi compensat prin utilizarea metodelor cu legitimare şi confirmare recunoscută. În
acest context, apar în mod predominant elemente cum ar fi: dimensiunea observaţională
(produsă asupra obiectelor reale sau a imaginilor acestora), dimensiunea cartografică,
sursele informatice, analiza diferitelor texte, corelarea text – hartă, utilizarea unor elemente
grafice diversificate, realizarea unor investigaţii minime în orizontul local etc. O
metodologie concentrată pe cele de mai sus (cu ajutorul unor mijloace corespunzătoare) este
în măsură să faciliteze învăţarea unei discipline atât de generoase şi de apropiate
experienţialului zilnic al elevilor.
- Geografia claselor V – VI cuprinde, printre altele, o puternică dimensiune terminologică.
Multe cuvinte care reflectă elemente din realitate sunt relativ noi. Situaţia este modificată în
raport cu câţiva ani în urmă, deoarece introducerea Ştiinţelor naturii în forma lor actuală a
extins câmpul terminologic al realităţii despre natură, geografia preluând şi dezvoltând (fără
a crea în totalitate, de la zero) sistemul terminologic referitor la aceasta. Totuşi,
presupunându-se un număr mare de termeni noi, este importantă acordarea unei atenţii
corespunzătoare formării corecte a sensului acestora.

12
- Geografia din clasele V - VI oferă un fond observaţional şi experienţial foarte extins pentru
precizarea unor elemente demonstrative, de succesiune şi de corelaţie între fenomene. Pe
baza lor, geografia poate să se înscrie, încă din clasa a V-a, ca disciplină explicativă şi
demonstrativă, contrapusă parţial perceperii de până acum, în care elementul narativ şi
descriptiv era predominant.
- Unităţile de învăţare (definite însă în conformitate cu accepţii actualizate) creează o
oportunitate nouă de concentrare a demersului de instruire pe ceea ce s-ar putea numi „idei
majore”; acestea facilitează atât procesul de învăţare esenţializată, cât şi cel de construire a
unor structuri sintetice, cu un caracter holistic.
- Existenţa activităţilor practice trebuie să reprezinte pentru procesul de instruire un exemplu
doar de a dezvolta alte activităţi similare şi nu de a face o trecere formală prin acestea. O
simplă orientare spre orizontul local şi apropiat permite permanentizarea lor la majoritatea
lecţiilor.

13
 II. Resurse educaţionale pentru aplicarea noilor programe

În continuare prezentăm doar o imagine sintetică asupra principalelor resurse de instruire

(metodologice şi obiectuale) care pot fi utilizate în cadrul geografiei şcolare, pentru aplicarea noilor
programe pentru clasele V – VI.
Există descrieri detaliate ale acestor metode (Didactica geografiei, 2014, pg. 95 – 135 şi
Geografie – curriculum şcolar, 2015, cap. IV), pe care nu le reluăm aici. Scopul este mai mult un
inventar al acestora. De asemenea, prin notaţiile folosite (1.1.,….10.9) încercăm să oferim o primă
posibilitate de formalizare a proiectării instruirii. Aceasta înseamnă ca în orice document de
proiectare locul resurselor de instruire (metode şi mijloace) să fie luat de simbolul asociat fiecăruia
dintre ele (de exemplu, în Geografie – curriculum şcolar, 2015, pg. 80 – 98), unde este prezentată
asocierea dintre activităţi – metode – mijloace în construirea competenţelor specifice ale programei
şcolare.

(A) Metode de predare - învăţare (resurse metodologice)

Există o gamă foarte largă de metode şi un număr foarte mare de taxonomii, care au în
vedere diferite criterii de grupare a metodelor. Există abordări dezvoltate asupra metodelor, din
perspectivă generală (Cerghit, I., 1993, 1997; Cerghit, I., Neacşu, I., 1982; Oprea, Crenguţa, 2008
etc.) sau a geografiei şcolare (Bârgăuanu, P., Mândruţ, O., 1979; Dulamă, Maria - Eliza, 1997; ,
2001; Mândruţ, O., Dan, Steluţa, 2014, 2015 etc.).
Nu ne propunem să prezentăm fiecare metodă (acestea sunt redate în lucrări din
bibliografie), ci doar un mod de organizare a acestor resurse metodologice după criterii imanente
vizibile (după Dan, Steluţa, Mândruţ, O., 2012, pg. 70 – 82; 2014, pg. 95 – 132) şi semnalarea lor
printr-un indice (notaţie). Metodele evoluează în raport cu transformările mediului educaţional şi
inovările tehnologice.

Metodele de instruire sunt considerate acele structuri de dirijare a învăţării prin care o
anumită informaţie este transferată spre subiectul supus învăţării.
Prin metodă se înţelege, în sens clasic, „drumul” spre adevăr, iar în sens educaţional,
drumul spre o anumită finalitate (rezultat).

(1) Metode expozitive de comunicare orală

Acestea se bazează pe activitatea predominantă a profesorului, de transmitere a unor

informaţii constituite sub forma unor adevăruri presupuse ca demonstrate.
Ele se desfăşoară îndeosebi într-un spaţiu de oralitate şi au un pronunţat caracter narativ.
Din perspectiva profesorului, metodele expozitive reprezintă forma principală prin care
acesta devine actor esenţial al procesului de instruire. Cu alte cuvinte, sunt predominant metode
centrate pe acţiunea de predare a profesorului.

Acestea sunt:
(1.1.) Dictarea
(1.2.) Povestirea (naraţiunea)
(1.3.) Expunerea liberă
(1.4.) Expunerea sistematică
(1.5.) Prelegerea
(1.6.) Descrierea
(1.7.) Instructaj şi informare.

14
 Ultima metodă (1.7.) este importantă sub raportul asumării prin programa şcolară a unor
elemente referitoare la măsuri de protecţie în cazul unor situaţii naturale dificile.

(2) Metode conversativ – interogative (de tip dialog)

Acest grup de metode se bazează pe alternanţa momentelor expozitive şi a celor
conversative, eventual sub forma dialogului profesor – elev.
Aceste metode sunt esenţiale în dezvoltarea competenţelor comunicaţionale. Toate
disciplinele şcolare au competenţa comunicaţională într-o poziţie privilegiată, deoarece fără
utilizarea adecvată a limbajului general şi de specialitate, orice explicare a elementelor care fac
obiectul procesului de instruire, întâmpină dificultăţi.

Aceste metode sunt:

(2.1.) Conversaţia liberă

(2.2.) Conversaţia dirijată
(2.3.) Conversaţia euristică
(2.4.) Conversaţia evaluativă (apreciativă)
(2.5.) Brainstorming
(2.6.) Dezbaterea
(2.7.) Discuţia pe grupe mici
(2.8.) Discuţia frontală
(2.9.) Discuţia individuală
(2.10.) Jocul de rol
(2.11.) Problematizarea
(2.12.) Discuţia de grup
(2.13.) Forumul
Pot fi utilizate eventual şi alte metode de tip conversativ. Acestea trebuie să ducă la
exersarea competenţelor principale printr-un demers de acest fel.

(3) Metode explicative şi demonstrative

Acest grup de metode nu se limitează la enunţarea unor idei, ci demersul este continuat cu
demonstrarea şi explicarea acestora.
Acestea acoperă un câmp foarte larg de competenţe generale ale diferitelor discipline
şcolare, dar îndeosebi din zona ştiinţelor, care necesită o activitate demonstrativă
corespunzătoare.
Geografia ar trebui să fie, prin excelenţă, atât explicativă (într-o formă verbală sau scrisă),
cât şi, îndeosebi, demonstrativă.

Dintre metodele din această categorie, menţionăm:

(3.1.) Explicaţia directă (nemediată)
(3.2.) Explicaţia indirectă (mediată)
(3.3.) Demonstraţia teoretică
(3.4.) Explicaţia bazată pe utilizarea resurselor de instruire
(3.5.) Demersul argumentativ
(3.6.) Demersul structurat pe o situaţie – problemă
(3.7.) Experimentul
(3.8.) Demonstraţia factuală

15
 (4) Metode bazate pe explorarea informaţiilor scrise

Acestea au un caracter predominant individual şi nu au, propriu zis, o anumită

finalitate de identificare a adevărului. În urma explorării informaţiilor scrise, rezultă o serie
de constatări, idei, presupuneri, care pot fi considerate adevărate.
Aceste metode favorizează foarte mult educaţia permanentă şi o anumită abordare
imanent transdisciplinară a învăţării.

(4.1.) Lucrul cu manualul

(4.2.) Explorarea informaţiei scrise (articole, cărţi, texte)
(4.3.) Lectura – metodă şi tehnică fundamentală de instruire
(4.4.) Identificarea informaţiei geografice
(4.5.) Explorarea informaţiei virtuale
(4.6.) Studiul independent
(4.7.) Informarea şi documentarea.
(4.8.) Utilizarea noţiunilor şi a operaţiilor matematice
(4.9.) Utilizarea informaţiilor din alte domenii ale cunoaşterii

(5) Metode bazate pe explorarea informaţiilor cartografice

Acest grup de metode valorifică specificul geografiei ca ştiinţă, prin explorarea şi

exploatarea modalităţii de reprezentare cartografică a realităţii obiective. Hărţile
reprezintă un model, iar interpretarea lor constituie o metodă de bază a geografiei,
inclusiv a celei şcolare. Dimensiunea cartografică este o dimensiune metodologică
evidentă a geografiei şi utilizarea ei aduce elementul principal de originalitate în câmpul
metodelor de instruire.
Menţionăm îndeosebi, în acest context, utilizarea GIS, metoda trecerilor de scară.
Exemple:
(5.1.) Explorarea semnificaţiei informaţiei cartografice.
(5.3.) Explorarea informaţiei chorematice.
(5.4.) Trecerile de scară
(5.5.) Transformarea informaţiei cartografice
(5.6.) Construirea unor schiţe cartografice simple
(5.7.) Construirea unor schiţe cartografice bazate pe măsurători
(5.8.) Completarea informaţiei cartografice lacunare

(6) Metode de instruire bazate pe modele şi imagini

Acest grup de metode aduce în prim plan imagini ale realităţii sau modele ale acesteia,
ca suport al reflecţiei investigative prilejuite de abordarea unei anumite teme.
În cazul geografiei, acest grup de metode facilitează înţelegerea realităţii observate şi
schematizarea acesteia în forme uşor de perceput.

(6.1.) Explorarea informaţiei grafice

(6.2.) Explorarea modelelor (grafice, numerice)
(6.3.) Explorarea imaginilor
(6.4.) Utilizarea organizatorilor grafici
(6.5.) Utilizarea modelelor fizice
(6.6.) Explorarea informaţiilor video
(6.7.) Instruirea programată
(6.8.) Explorarea informaţiei digitale din manuale
16
 (7) Metode bazate pe explorarea realităţii obiective

Pentru geografie, obiectul predilect de studiu îl constituie realitatea obiectivă, vizibilă. De

aceea, observarea, analiza, interpretarea şi înţelegerea acestei realităţi constituie totodată o
metodă exploratorie şi de învăţare, care porneşte de la perceperea acesteia în ansamblul ei şi pe
componentele principale.
Aceste metode facilitează trecerea spre o investigare minimă a realităţii obiective
înconjurătoare şi, prin aceasta, la formarea incipientă a bazelor cercetării ştiinţifice.

Exemple:
(7.1.) Colectarea datelor primare
(7.2.) Observarea liberă
(7.3.) Observarea dirijată
(7.4.) Observare explicativă
(7.5.) Descrierea realităţii observate
(7.6.) Experiment in situ
(7.7.) Analiza documentelor
(7.8.) Prelucrarea datelor primare
(7.9.) Sistematizarea datelor secundare

(8) Metode bazate pe acţiune

Acest grup de metode are o dimensiune acţională evidentă prin inserţia directă în
realitatea analizată.
Elevul învaţă acţionând şi, în acest fel, integrând elemente teoretice sau demonstrate
anterior.

Exemple:
(8.1.) Explorarea realităţii
(8.2.) Studiul de caz
(8.3.) Lucrări bazate pe utilizarea suporturilor de instruire
(8.4.) Lucrările practice
(8.5.) Utilizarea caietului de activitate independentă
(8.6.) Lucrul cu fişele
(8.7.) Simularea
(8.8.) Investigaţia ştiinţifică
(8.9.) E-learning
(8.10.) Proiectul
(8.11.) Portofoliul

(9) Metode de memorare şi învăţare reflexivă

Acest grup de metode are un caracter foarte general, constituind un ansamblu

transdisciplinar şi multidisciplinar, reprezentând forma de bază sub care se manifestă metodele
şi tehnicile de muncă intelectuală.
Orice învăţare are la bază memoria. Din această perspectivă „construirea” învăţării
porneşte de la memorarea unor fapte anterioare şi, în general, de la exersarea capacităţii de
memorare raţională.

17
 (9.1.) Învăţarea mnemotehnică
(9.2.) Inducţia
(9.3.) Deducţia
(9.4.) Reflexia personală
(9.5.) Reflexia critică
(9.6.) Intel teach
(9.7.) Algoritmi şi metode algoritmice
(9.8.) Structurile imaginative
(9.9.) Interînvăţarea
(9.10.) Experiment mintal
(9.11.) Lectura rapidă

Dintre metodele menţionate mai sus (1.1., ….9.11), alegeţi un număr raţional de metode
folosite cu o frecvenţă mai mare (în total, de exemplu, între 15 – 25) şi dezvoltaţi un tabel
asemănător celui de mai jos.

Metoda Specificul utilizării metodelor pentru conţinuturi de:

(indice) Geografie fizică Geografie umană Europa

(B) Mijloace de învăţământ (de instruire)

Mijloacele de învăţământ reprezintă principalul suport obiectual care facilitează învăţarea.

Ele sunt considerate, din acest punct de vedere, resurse obiectuale, prin comparaţie cu metodele,
care sunt resurse metodologice. Ele reprezintă suporturi fizice care, vectorizate prin intermediul
diferitelor metode, duc la atingerea finalităţilor urmărite.
Prin „mijloc” de învăţământ se înţelege atât un suport fizic, cât şi informaţia asociată
acestuia, care facilitează împreună perceperea elementului studiat.
Prezentăm în continuare, mai mult enumerativ (după lucrări recente), principalele mijloace
de învăţământ utilizabile în „predarea” geografiei şcolare, reunite pe baza unor criterii în mai multe
grupe, precum şi câteva exemple, redate sub forma unor studii de caz.

(1) Mijloacele tradiţionale reprezintă un grup de suporturi fizice, care au fost utilizate în
mod tradiţional de mult timp şi coexistă în prezent cu mijloace mai noi, moderne. Sensul lor
tradiţional provine din utilizarea lor în timp, ceea ce le-a conferit o anumită stabilitate, rezultată
din calităţile acestora.

(1.1.) Tabla
(1.2.) Creta
(1.3.) Caietul de notiţe
(1.4.) Manualul

(2) Imaginile reprezintă un grup de mijloace de învăţământ care redau, mai mult sau mai
puţin fidel, realitatea pe care o reprezintă.

(2.1.) Fotografiile
(2.2.) Imaginile satelitare
(2.3.) Aerofotogramele
(2.4.) Imaginile IT
18
 (2.5.) Diapozitivele
(2.6.) Picturile

(3) Materialele intuitive reprezintă un grup de mijloace de învăţământ care, printr-o formă
simplificată, redusă la scară şi sugestivă, reproduc şi înlocuiesc realitatea reprezentată.

(3.1.) Mulajele
(3.2.) Blocdiagrama
(3.3.) Machetele
(3.4.) Aparatele de simulare
(3.5.) Obiectele naturale

(4) Modelele şi graficele redau, într-o formă simplificată, o anumită realitate în cazul
căreia se pune un accent pe selectivitatea sistemului reprezentat.

(4.1.) Graficele
(4.2.) Modelele fizice
(4.3.) Modelele matematice
(4.4.) Modelele mentale
(4.5.) Modelele analogice
(4.6.) Diagramele
(4.7.) Cartodiagramele
(4.9.) Desenele
(4.10.) Organizatorii grafici

(5) Mijloacele IT şi suporturile electronice reprezintă un grup de resurse obiectuale,

care s-au dezvoltat şi au evoluat foarte mult în ultimul timp, inclusiv ca mijloace de învăţământ
utilizabile în parcurgerea elementelor instruirii şcolare. De altfel, apariţia acestor mijloace de
învăţământ reprezintă inovaţia majoră adusă în ultimul timp procesului de instruire.

(5.1.) Internetul
(5.2.) CD – ul
(5.3.) GIS
(5.4.) DVD
(5.5.) PowerPoint
(5.6.) Tabla interactivă
(5.7.) Mobilul
(5.8.) Calculatorul şi tableta
(5.9.) Pagina web

(6) Mijloacele audio – vizuale reprezintă un ansamblu de suporturi (cu informaţie pe

acestea), prin care sunt păstrate elemente auditive, vizuale sau combinaţii ale acestora,
reflectând fenomene din natură, care nu pot fi percepute în orice moment. Acestea au reprezentat
o primă generaţie de mijloace moderne, fiind în prezent, în mare parte, incluse în sursele IT.

19
 (6.1.) Retroproiectorul
(6.2.) Filmul
(6.3.) Televiziunea
(6.4.) Televiziunea şcolară
(6.5.) Înregistrările audio-vizuale
(6.6.) Înregistrările video
(6.7.) Diaproiectorul

(7) Reprezentările cartografice constituie un ansamblu de mijloace de învăţământ care

are ca element specific harta, metodă şi formă de bază de reprezentare spaţială a elementelor care
fac obiectul de studiu al geografiei.

(7.1.) Harta topografică

(7.2.) Proiecţiile cartografice
(7.3.) Planiglobul
(7.4.) Planul
(7.5.) Harta murală
(7.6.) Harta geografică generală
(7.7.) Atlasul
(7.8.) Hărţile speciale
(7.9.) Hărţile tridimensionale
(7.10.)Hărţile din surse GIS

(8) Suporturile tipărite reprezintă un ansamblu de mijloace de învăţământ (realizate sau

nu în acest scop), prin care informaţia este redată într-o formă imprimată tipografic, pe hârtie şi
într-o anumită structură interioară.

(8.1.) Manualul
(8.2.) Cărţile (literare sau ştiinţifice)
(8.3.) Dicţionarele
(8.4.) Textele
(8.5.) Revistele ştiinţifice
(8.6.) Enciclopediile
(8.7.) Compendiile
(8.8.) Tabelele
(8.9.) Ziarele

(9) Suporturile de instruire şi evaluare reprezintă structuri pentru organizarea şi evaluarea

instruirii, în format predominant tipărit (dar şi în posibile variante digitale), prin care se realizează
procesul de instruire, după un anumit model şi activitatea de evaluare, după un sistem de testare,
presupus profesionist şi relevant.

(9.1.) Fişele de activitate independentă

(9.2.) Caietul de activitate independentă
(9.3.) Testele.
(9.4.) Culegerile de teste
(9.5.) Culegerile de întrebări, exerciţii şi probleme
(9.6.) Culegerile de texte

20
 (10) Mijloacele de cercetare nu reprezintă metode de instruire propriu – zisă, ci doar
anumite modalităţi de investigare a realităţii înconjurătoare, specifice geografiei, care pot fi
inserate într-un mod sistematic sau ocazional în activitatea de învăţare sugerată de programe.

(10.1.) Mijloacele de orientare

(10.2.) Aparatele
(10.3.) Mijloacele de măsurare directă şi indirectă
(10.4.) Aparatele foto
(10.5.) Camera video
(10.6.) Planşeta topografică
(10.7.) Chestionarele
(10.8.) Reportofonul
(10.9.) GPS

(11) Sistemele integrate de mijloace de învăţământ reprezintă ansambluri de spaţii,

dotări şi mijloace de învăţământ, care facilitează învăţarea într-un mediu educaţional generos,
consacrat sau nu disciplinei şcolare, în care este indusă o anumită activitate predominantă.

(11.1.) Cabinetul (de geografie)

(11.2.) Laboratorul
(11.3.) Terenul geografic
(11.4.) Clasa
(11.5.) Muzeul
(11.6.) Intel-teach
(11.7.) Clasa virtuală.
(11.8.) Cabinetul de informatică (geoinformatică)
(11.9.) Platforma AEL

Dintre mijloacele menţionate mai sus (de la 1.1. la 11.9), alegeţi un număr raţional de
mijloace folosite cu o frecvenţă mai mare şi dezvoltaţi un tabel asemănător celui de mai jos.

Mijloc Specificul utilizării metodelor pentru conţinuturi de:

(indice) Geografie fizică Geografie umană Europa

Precizări:
Resursele educaţionale menţionate mai sus (Metode şi mijloace) sunt prezentate detaliat în
„Didactica geografiei” (2014). Experienţa cadrelor didactice nuanţează şi extinde foarte mult modul
de înţelegere şi de aplicare al acestora.
Rolul principal al enumerării resurselor educaţionale se referă îndeosebi la atribuirea unui
cod, astfel încât, în cazul proiectării lecţiilor, să nu fie precizate în mod explicit denumirile acestor
resurse, ci să fie indicat doar codul lor.
Există, de asemenea, multiple încercări inovative realizate de cadre didactice cu iniţiativă şi
interes, referitoare la extinderea bazei metodologice a geografiei în învăţământul preuniversitar. În
momentul de faţă, o listă a acestor metode şi mijloace ar avea un caracter provizoriu şi, foarte
posibil, incomplet.
Experienţa inovativă a cadrelor didactice este, din acest punct de vedere, foarte importantă,
deoarece geografia se află, în prezent, într-un proces de reafirmare a poziţiei semnificative pe care o
are în cadrul celorlalte discipline şcolare.

21
 III. Conţinuturi ale instruirii: geografie generală (fizică şi umană)

Imaginea de mai jos redă domeniile principale ale geografiei, grupate pe trei dimensiuni
complementare: geografie fizică, geografie integrată şi geografie umană. Fiecare disciplină
geografică dintre cele menţionate mai sus, are o serie de subdiviziuni, domenii prioritare, preocupări
şi modalităţi de abordare pentru un element din realitatea înconjurătoare.

GEOGRAFIE

GEOGRAFIE FIZICĂ GEOGRAFIE INTEGRATĂ GEOGRAFIE UMANĂ

(exemple) (exemple) (exemple)
Geomorfologie Cartografie geografică Geografia populaţiei

Meteorologie Sisteme informatice în geografie Geografia aşezărilor

(GIS)
Climatologie Geografie economică
Geografie regională
Hidrologie Geografie socială
Geografia mediului
Oceanografie Geografie culturală
Geografia peisajului
Glaciologie Geografie politică
Geografie tehnică
Biogeografie Geografie istorică
Toponimie geografică
Pedogeografie Geografia turismului
Amenajarea spaţiului
Paleogeografie
GEOGRAFIE EDUCAŢIONALĂ

Toate diviziunile şi domeniile geografie actuale se integrează într-un spaţiu calitativ nou,
care reprezintă „mediul de viaţă al societăţii omeneşti”. Acest domeniu individualizat constituie
locul de interferenţă între elementele fizice (naturale) şi antropice (sociale) care acţionează la
suprafaţa scoarţei terestre. Locul geometric de interacţiune al elementelor naturale şi umane îl
constituie suprafaţa reliefului (reliefosfera).
Aceste domenii ale geografiei au o anumită independenţă, dar au totodată un caracter
integrat, prin obiectul comun de studiu.
Deşi cele două diviziuni mari (Geografia fizică şi Geografia umană) au importante elemente
de specificitate, geografia reprezintă o ştiinţă unitară.
Domeniile de mai sus (geografie fizică, geografie integrată şi geografie umană) sunt
materializate într-un mod specific prin intermediul hărţilor (cartografie), se concentrează asupra
mediului înconjurător şi au dezvoltări educaţionale (geografie educaţională).

22
 (1) Geografia şi domeniile sale

Există trei mari modalităţi de fragmentare interioară a geografiei ca domeniu considerat cu o

coerenţă şi identitate interioară bine definite, delimitabilă suficient de riguros faţă de alte domenii
ale ştiinţei şi activităţii sociale.
a) O primă posibilitate o reprezintă „viziunea de scară”, deoarece realitatea teritorială este
cuprinsă între o suprafaţă foarte redusă (de ordinul unor metri pătraţi) şi suprafaţa planetei ca întreg
(de ordinul milioanelor de kilometri pătraţi).
Sub această optică există o Geografie generală (a planetei ca întreg, dar şi a suprafeţelor de
extensiune foarte mare) şi o Geografie regională (a suprafeţelor mai mici, până la dimensiunile unui
sit).
Geografia generală are în vedere toate elementele, procesele şi fenomenele care se
desfăşoară la scară planetară şi caracterizează planeta ca întreg. Ea poate avea o coloratură
interioară predominant de geografie fizică sau predominant de geografie umană, dar poate să aibă şi
aspectul integrat de geografie generală (fizică şi umană).

b) O a doua posibilitate o reprezintă decupajul interior pe geosfere, elemente, procese şi

fenomene componente ale mediului geografic.
Decupajul pe geosfere a reprezentat un moment clasic al evoluţiei geografiei. Geosferele
naturale (atmosferă, hidrosferă, reliefosferă, biosferă şi pedosferă) au fost studiate ca entităţi
geografice coerente şi individualizate, iar fiecare geosferă face în amănunt obiectul unor discipline
speciale şi al altor ştiinţe. În sens clasic, reflectarea decupajului pe geosfere îşi găseşte o bună
expresie în lucrarea „Terra”, de Simion Mehedinţi. Geosfera socio – umană (denumită antroposferă)
a reunit toate preocupările geografiei umane.
În interiorul oferit de cadrul fiecărei geosfere există un important număr de ştiinţe, discipline
şi preocupări care şi-au avut originea în geografie şi reprezintă, frecvent, domenii interdisciplinare
sau discipline noi.
Decupajul pe elemente, procese şi fenomene îşi găseşte o expresie integratoare în abordarea
sistemelor teritoriale (fizice sau umane) şi a unor realităţi funcţionale vizibile, cum sunt:
geosistemul, mediile şi tipurile de medii, peisajele.

c) A treia posibilitate o constituie sintetizarea preocupărilor pe cele două mari domenii

„clasice” ale geografiei, Geografie fizică şi Geografie umană. Acest decupaj îşi are originea în
antichitate, prin Aristotel (Geografia fizică) şi Herodot şi Strabo (Geografia umană). Un timp s-a
considerat că există, de fapt, două geografii, care aparţin celor două mari grupe de ştiinţe: ştiinţe ale
naturii (Geografia fizică) şi ştiinţe ale societăţii (Geografia umană). Realitatea teritorială având însă
un caracter integrat (atât cu fenomene naturale cât şi umane) justifică construirea unui domeniu
ştiinţific integrat, Geografia.
În practica cercetărilor geografice se îmbină toate cele trei abordări şi toate delimitările
calitative interioare.

(2) Sisteme, structuri şi repartiţia acestora

Ştiinţele şi disciplinele ştiinţifice care studiază realitatea exterioară (fizica, chimia, biologia,
geologia, geografia, demografia, sociologia, istoria etc.) o analizează din perspectiva metodologiei şi
a obiectului propriu.
Există anumite abordări cu un caracter complex şi integrat. Acestea pot fi realizate la nivelul
ştiinţelor, dar considerăm că, în cazul geografiei fizice, există elemente de legitimitate
complementară. Această opinie porneşte de la ideea că geografia fizică în sine are un caracter
integrat pentru ştiinţele naturii.
În sens originar, geografia a fost considerată o ştiinţă care se ocupa în principal de descrierea
şi explicarea unor locuri diferite, cu proprietăţile acestora. În prezent, geografia studiază sisteme,

23
structuri şi interacţiuni la scări diferite (de la dimensiunea planetei, până la dimensiunea unui obiect
de talie mică).
Acestea reprezintă, în cazul geografiei fizice, realităţi identificabile, care pot fi descrise,
explicate şi redate cartografic. Într-un mod foarte simplu, sistemele ar defini îndeosebi starea unui
anumit teritoriu la un moment dat, iar structurile presupun în plus o evoluţie în timp. Distincţia este
însă relativă, deoarece în terminologie nu există o delimitare clară rezultată în urma unor convenţii
asumate.
În cazul sistemelor, pot exista:
- sisteme naturale (un bazin hidrografic, un biom etc.);
- sisteme socio – umane (o reţea urbană, legăturile economice);
- sisteme integrate, naturale şi umane, care sunt regiunile geografice şi unităţile
administrative.
Structurile au, în cazul geografiei fizice, semnificaţii care diferă de cele cu care ne-am
obişnuit în ştiinţele clasice (fizică, chimie, biologie). Astfel, prin structură se înţelege compoziţia
interioară a unui anumit teritoriu, cu elementele sale semnificative şi transformarea lor în timp.
De exemplu, termenii de structură a peisajului sau structura fizico – geografică semnifică o
abordare analitică a realităţii teritoriale investigate.

(3) Reprezentările cartografice şi modele

Reprezentarea elementelor naturale şi umane pe modele esenţializează caracteristicile

acestei realităţi, redând îndeosebi elemente mai puţin vizibile, ca reflectare a interacţiunii dintre
elementele, procesele şi fenomenele componente. Modelele sunt rezultate din analiza realităţii
înconjurătoare, prezentând însă acele componente semnificative care pot să fie evidenţiate cel mai
bine în acest fel.
Harta trebuie să-şi păstreze însă elementele sale invariante de bază, indiferent de spaţiul de
utilizare: scara de proporţie, legenda cu semne convenţionale, elementele de orientare, titlul şi
denumirile interioare. Aceste elemente sunt păstrate şi foarte mult diversificate în cazul hărţilor
fizico - geografice, dar au forme simplificate (în manuale) în cazul utilizării pentru reprezentare
altor fenomene.
Harta în sine nu rezolvă şi problema interpretării ei. Se consideră că, între hartă şi
modalitatea specifică geografiei de percepere a realităţii, există o anumită legătură, care facilitează
un mod specific de a vedea lucrurile şi implicit realitatea înconjurătoare în întregul ei.
Sub raport şcolar, harta constituie o parte semnificativă a geografiei, iar învăţarea acestei
discipline şcolare nu se poate face în afara suportului cartografic.
În ultimii ani se poate observa o diversificare foarte mare a modalităţilor de reprezentare
cartografică a realităţii înconjurătoare.
Reprezentările grafice, asemănător schiţelor şi desenelor, simplifică şi esenţializează
realitatea înconjurătoare. Ele încorporează informaţii de natură statistică, fiind utilizate în discipline
şi preocupări ştiinţifice foarte diferite.
Există mai multe tipuri de reprezentări grafice, cum ar fi:
- diagramele (diagrame în coloane, în benzi, sub formă de linii, sub forma diferitelor figuri
geometrice);
- histogramele (care sunt diagrame în coloane, cu o destinaţie predominant referitoare la
fenomene hidrografice, de populaţie sau de climă);
- cartodiagramele (care sunt reprezentări grafice suprapuse unui suport cartografic);
- modelele grafice (în care sunt reprezentate esenţializat legături şi interacţiuni între
elemente şi fenomene); modelele grafice pot şi avea şi o anumită componentă calitativă;
- blocdiagrama (care este o metodă utilizată larg în geografia fizică şi în geologie, redă
spaţiul şi în dimensiunea sa verticală).

24
 (4) Metode de observare, analiză şi interpretare

Metodele de observare şi analiză au un caracter transdisciplinar, deoarece se pot aplica în

orice situaţie cu un caracter investigativ. Diferă foarte mult însă profunzimea activităţii de observare
şi de analiză, în funcţie de dimensiunile fenomenelor şi de caracteristicile instrumentelor de analiză.
Metodele de interpretare au comun între ele doar bazarea lor pe anumite date de observare şi
analiză. Interpretarea diferă foarte mult în funcţie de nivelul cunoaşterii ştiinţifice. Interpretarea
reflectă, dincolo de observare şi analiză, o anumită modalitate de raportare a faptelor la o
construcţie teoretică anterioară.
Observarea reprezintă o metodă elementară de cercetare, care se exercită asupra obiectelor
reale, a imaginilor acestora sau a unor modele. Observarea directă reprezintă principala sursă de
cunoaştere a realităţii înconjurătoare.
Pot exista mai multe forme de observare a realităţii. Acestea pot fi:
- observarea liberă, prin care observatorul nu urmăreşte un anumit lucru, ci doar perceperea
generală a fenomenului observat; ea are un caracter relativ indiferent şi devine eficientă în măsura
în care în urma acestei observări libere, este identificat un element de noutate;
- observarea cvasidirijată are ca obiect cercetarea unui anumit element scos din context sau
un anumit aspect al realităţii; pe baza ei, acea parte observată cu prioritate are o semnificaţie mai
mare pentru observator şi permite identificarea unor elemente supuse cercetării;
- observarea dirijată (cu un pronunţat caracter algoritmic), presupune fragmentarea realităţii
în părţi componente, asamblarea lor ulterioară, identificarea unor legături presupuse şi pătrunderea
analitică într-un spaţiu cu o profunzime mai mare decât cel care este aparent la prima vedere.
Aceste metode presupun identificarea unui element supus unei atenţii suplimentare. Analiza
se poate realiza pe elemente reale, dar şi pe imagini ale acestora sau pe modele. Aceasta presupune,
de asemenea, un anumit interval de timp în care să se urmărească transformările diferiţilor
parametri.

Precizări:

(1) Conţinuturile de mai sus (factuale şi metodologice) reprezintă doar exemple referitoare la
geografia generală. În „Elemente de epistemologia geografiei” (2014) există o prezentare
mai amplă a principalelor domenii, a sistemului axiologic, paradigmelor etc., care subliniază
importanţa deosebită a geografiei ca domeniu ştiinţific şi educaţional.
(2) Dimensiunea terminologică a geografiei generale este foarte extinsă; ea cuprinde concepte
generale, termeni generali, terminologie specifică şi denumiri.
(3) Conţinuturile geografiei generale pot reprezenta o tentaţie de enciclopedizare a discursului
explicativ; acest lucru ar duce geografia spre o dimensiune enciclopedică şi descriptivă, ceea
ce reprezintă o abordare limitativă.

25
 IV. Proiectarea instruirii în clasele V – VIII în contextul noilor programe

În raport cu modelele anterioare de proiectare, promovate de ghidurile metodologice de

aplicare a curriculumului şcolar din perioada 2000 – 2001 (apărute sub egida MEN sau derivate din
acestea), proiectarea instruirii bazate pe noile programe (2017) presupune reconsiderarea mai
multor elemente.
Elementele teoretice ale proiectării în contextul competenţelor sunt prezentate în diferite
lucrări recente, îndeosebi în: Instruirea centrată pe competenţe (Mândruţ, O., Catană, Luminiţa,
Mândruţ, Marilena, 2012), Didactica formării competenţelor (Ardelean, A., Mândruţ, O., coord.,
2012), Didactică şi Curriculum – elemente inovative actuale (coord. Mândruţ, O., 2014),
Didactica geografiei (Mândruţ, O., Dan, Steluţa, 2014) şi Geografie – curriculum şcolar (2015).
Existenţa unui referenţial reprezentat de competenţele generale şi specifice din noile
programe şcolare influenţează modul de abordare al planificării şi proiectării prin impunerea unor
abordări care presupun:
 Construirea unei macroproiectări a instruirii pe întregul parcurs şcolar (proiectarea
„verticală”) în care acţionează domeniile de competenţe generale, deoarece „formarea acestora
se realizează în timp”; aceasta este sintetizată într-un organizator grafic pentru un anumit parcurs
de învăţare care are, prin programă, aceleaşi competenţe generale asumate (clasele V – VIII, IX – X
şi XI – XII); aici trebuie să fie reflectată poziţia principalelor unităţi de învăţare (sau „module”).
 Modelul proiectării anuale (redat într-o formă nouă şi intuitivă).
 Proiectarea modelului general al unei unităţi de învăţare, apoi a unităţilor de învăţare
concrete (M1 ... Mn) şi a modulelor de sinteză şi evaluare (m1, m2,... mn).

Proiectarea globală (verticală, multianuală) are în vedere realizarea competenţelor

generale vizate pe întregul parcurs al învăţării geografiei.
Proiectarea multianuală poate fi reprezentată printr-o succesiune a unităţilor de învăţare
(denumite, provizoriu, „module”), cu ajutorul unui organizator grafic.
Proiectarea multianuală asigură „foaia de parcurs” a succesiunii secvenţelor din curriculum
şcolar pentru fiecare nivel de studiu şi clasă.
Deoarece logica instruirii presupune o disjuncţie între elementele obligatorii şi activităţile
„opţionale”, poate fi imaginat şi un sistem de unităţi de învăţare („module”) cu un anumit caracter
transversal (Mt) sau diferenţiat.
Unităţile de testare iniţială m0 au funcţie diagnostică (indicând într-un mod global modul de
realizare a finalităţilor anterioare); acestea au un rol bine individualizat la începuturile claselor V,
VII, IX; XI şi o importanţă diminuată în celelalte clase (unde performanţele colective şi individuale
ale elevilor sunt cunoscute mai bine de profesori).
Unităţile de învăţare M1, ... Mn , numite şi „module” tematice, au un pronunţat caracter de
instruire, cu o tematică bine precizată şi, eventual, un titlu relevant. Fiecare dintre aceste module îşi
asumă un grup coerent de competenţe specifice din programa şcolară.
Deşi au un caracter predominant de „instruire”, în interiorul lor pot exista secvenţe diverse:
aplicaţii, evaluări, extinderi etc. Acestea se desfăşoară, în medie, în 4 - 8 ore succesive şi sunt
finalizate prin evaluarea competenţelor specifice asumate. Numărul de unităţi tematice este
dependent de numărul de ore al fiecărei discipline, de specificul disciplinar al proiectării, precum şi
de structura anului şcolar.
Secvenţele predominant de sinteză şi evaluare pentru semestrul I - m 1 permit evaluarea
competenţelor urmărite în acest interval de timp şi nu depăşesc 1 - 2 ore. Cele notate cu m 2 – sunt
de acelaşi tip, cu resurse de timp similare, aplicabile la sfârşitul semestrului II . Modulele m3 – sunt
secvenţe de sinteză (pentru întregul an şcolar) şi de evaluare finală, care conţin teste
comprehensive (pentru toate competenţele urmărite pe parcursul anului şcolar), cu ajutorul cărora se
realizează evaluarea finală a elevilor.

26
 Conceptul de „modul” este utilizat aici într-un sens diferit de cel din „Coordonate ale unui
nou cadru de referinţă al Curriculumului Naţional” (coord. D. Potolea, Steliana Toma, Anca Borzea,
CNEE – EDP, 2012), dar mai apropiat de cel utilizat în anii 1998 şi 2000 (din ghidurile
metodologice de geografie pentru profesori, pentru clasele VI şi VIII) şi în anul 2014 în „Didactica
geografiei”).

Proiectare multianuală
Nivelul de studiu (formal) Clasa Unităţi de învăţare
Nivelul 2 (clasele V – VI) V m0 M1 M2 M3 m1 M4 M 5 M 6 m2 Mt
VI m0 M1 M2 M3 m1 M4 M 5 M 6 m2 (m3) Mt
Nivelul 3 (clasele VII – VIII) VII m0 M1 M2 M3 m1 M4 M 7 M 8 m2 Mt
VIII m0 M1 M2 M3 M4 M5 m1 M6 M 8 M 9 M9 m2 m3 Mt
Nivelul 4 (clasele IX – X) IX m0 M1 M2 M3 m1 M4 M 5 M 6 m2 m3 Mt
X m0 M1 M2 M3 m1 M4 M 5 M 6 m2 (m3) Mt
Nivelul 5 (clasele XI – XII) XI m0 M1 M2 M3 m1 M4 M 5 M 6 m2 m3 Mt
XII m0 M1 M2 M3 m1 M4 M 5 M 6 m2 (m3) Mt

Simbolurile utilizate în tabel au următoarele semnificaţii:

- m0 – unitate de testare iniţială¸
- m1 – unitate de sinteză şi de evaluare, la sfârşitul primului semestru,
- m2 unitate de sinteză şi de evaluare, la sfârşitul celui de al doilea semestru; la
anumite clase (VI, VIII, X, XII) pot fi realizate secvenţe de sinteză şi evaluare (m3),
pentru evaluarea nivelului respectiv (2, 3, 4 sau 5).
- Simbolurile M1 M2 M3 etc. reprezintă unităţi de învăţare; numărul lor este
orientativ.

Pentru a avea o imagine asupra trecerii de la proiectarea multianuală, la proiectarea anuală,

redăm mai jos, pe baza programelor actuale în vigoare (aprobate în anul 2017), marile diviziuni
interioare (unităţi de instruire), denumite alternativ „module” (notate cu M 1 – Mn), predominant de
instruire, pentru fiecare clasă.
Asociat acestora şi independent ca poziţie în timp, au fost imaginate module (unităţi de
învăţare) „transversale”.
Acestea sunt notate provizoriu prin Mt. Sunt plasate grafic după ultimul modul de instruire
(de exemplu M6), dar pot fi realizate şi în alte momente ale anului şcolar.
Structura generală a anului şcolar permite însă „concentrarea” învăţării până la vacanţa
intrasemestrială din semestrul II, după acest moment fiind posibilă introducerea unui „modul” de tip
„transversal” (Mt).
În tabelul de mai jos sunt menţionate denumirile posibile ale unor „module/unităţi
transversale” (Mt), care au un caracter orientativ şi sunt doar exemplificări posibile.
În realizarea instruirii se poate opta pentru un anumit „modul transversal” (nu pentru toate),
sau pot fi imaginate alte structuri similare mai potrivite.
Rolul acestor unităţi („module „transversale”) este de a asigura o coerenţă cu elemente
supradisciplinare procesului de instruire (chiar dacă, deocamdată, prin denumirile ofertate / propuse,
par mai mult sinteze disciplinare ale geografiei).

27
 Clase Unităţi de învăţare Unităţi „transversale” (Mt)
Clasa a V-a M1 Terra – o planetă a Universului
M2 Terra – o planetă în mişcare  Cunoaşterea Terrei ca
M3 Geosferele Terrei şi Litosfera planetă
M4 Atmosfera
M5 Hidrosfera  Ecosisteme şi peisaje
M6 Biosfera şi solurile. Zonele naturale
Clasa a VI-a M1 Cunoaşterea lumii în care trăim
M2 Antroposfera (1). Populaţie şi aşezări  Spaţii cu civilizaţii istorice
M3 Antroposfera (2). Activităţi economice  Rolul elementelor naturale
M4 Europa – elemente de geografie generală în istoria Europei
M5 Europa – regiuni şi ţări
M6 Europa în lume
Clasa a VII-a M1 Asia – prezentare generală  Europa şi continentele
M2 Asia – regiuni şi ţări extraeuropene: comparaţii
M3 Africa – specificul geografic şi legături
M4 America – prezentare generală
M5 Oceania, Australia, Antarctica  Oceanele şi Oceanosfera
M6 Elemente de geografia mediului
Clasa a VIII-a M1 Poziţia geografică
M2 Relieful: Carpaţii  România şi ţările vecine
M3 Relieful: Podişuri şi câmpii (elemente complementare)
M4 Clima şi hidrografia, vegetaţia
M5 Populaţie şi aşezări  Elemente de similitudine
M6 Economie ale României cu alte state
M7 Regiuni geografice
M8 Mediul înconjurător

Abordarea de mai sus reprezintă un instrument obligatoriu pentru a proiecta instruirea

multianuală (V – VIII); în acest fel se poate urmări traseul educaţional propus de geografia şcolară:
de unde pleacă (clasa a V-a, M1, ….M6), ce momente parcurge şi unde ajunge. Traseul „scurt”, doar
pentru gimnaziu şi programele noi (2017) cuprinde clasele V – VIII.

Proiectarea (planificarea) anuală este realizată la nivelul unui an şcolar; „modelul anual”
de proiectare trebuie să sintetizeze reperele semnificative de învăţare, într-o formă generalizată şi
intuitivă. Modelul de proiectare anuală cuprinde elementele invariante, supraordonate unităţilor de
învăţare şi comune mai multor discipline şcolare. Elementele unificatoare pentru orice proiectare
anuală şi pentru orice disciplină reprezintă:
 elemente presupuse de domeniile experienţiale de curriculum intenţionat;
 aplicaţiile posibile la alte discipline, domenii sau structuri supradisciplinare, semnalate
prin anumite tipuri predominante de activităţi disciplinare;
 referenţialul iniţial de raportare (curriculum oficial, experienţele anterioare ale
elevilor, curriculum intenţionat); acesta este redat în partea superioară (ca „intrări”);
 rezultatele învăţării; acestea sunt redate în partea inferioară (ca „rezultate”);
 pot fi trecute (pe clase şi situaţii concrete) denumirea modulelor de instruire (M),
extrase din lista de mai sus (sau altele, construite de profesori)

28
 V. Proiectarea şi realizarea instruirii la clasa a V-a

(1) Proiectarea anuală la clasa a V-a

Unitatea de învăţare Competenţe Conţinuturi Nr. Săptă- Evaluare

specifice vizate de mâna
ore
Recapitulare (III – IV) şi test iniţial T0
(1) TERRA – O 1.1. Universul şi Sistemul Solar – T1
PLANETĂ A 1.2. aspecte generale 5 1–5
UNIVERSULUI 3.1. Terra – o planetă a Sistemului Solar
(M1) 3.2. Aplicaţie practică: o călătorie
3.3. virtuală în Univers
Recapitulare şi evaluare
Globul geografic şi harta.
(2) TERRA – O 1.1. Coordonate geografice
PLANETĂ ÎN 2.1. Mişcările Pământului şi
MIŞCARE 2.2. consecinţele lor 5 6 – 10
(M2) 2.3. Orientarea în spaţiul terestru
3.1. Aplicaţii practice: Orizontul local
4.3. Recapitulare şi evaluare T2
Geosferele Terrei
(3) TERRA – O 1.1. Litosfera – caracteristici generale şi
PLANETĂ ÎN 1.2. importanţă
TRANSFORMARE 3.1. Structura internă a Terrei 5 11 – 15
3.3. Relieful: continente şi bazine
Geosferele Terrei şi 4.1. oceanice
Litosfera (M3) 4.3. Forme majore de relief
Vacanţă intrasemestrială
Vulcanii ş cutremurele
Geosferele Terrei şi 1.1. Aplicaţii practice. Relieful
Litosfera 1.2. orizontului local. Reguli de 3 16 – 18
(M3) 3.1. comportare şi măsuri de protecţie în
3.3. cazul producerii de fenomene şi
4.1. procese în orizontul local
4.3. Recapitulare şi evaluare T3
Vacanţă intersemestrială
(4) ATMOSFERA 1.1. Caracteristici generale şi importanţă
(M4) 1.2. Elemente şi fenomene
3.1. meteorologice
3.2. Vremea şi clima
4.1. Zonele climatice ale Terrei.
4.3. Influenţa climei asupra geosferelor
Aplicaţii practice: Clima, vremea şi 5 19 – 23
activitatea umană în orizontul local.
Modalităţi de avertizare, reguli de
comportare şi măsuri de protecţie
Recapitulare şi evaluare T4
Vacanţă intrasemestrială

29
Unitatea de învăţare Competenţe Conţinuturi Nr. de Săptă- Evaluare
specifice ore mâna
vizate
1.1. Caracteristici generale şi importanţă
(5) HIDROSFERA 1.2. Oceanul Planetar – componente şi
(M5) 3.1. localizare. Dinamice apelor oceanice
4.1. Apele continentale 5 24 – 28
4.2. Gheţarii
Aplicaţii practice: Apele din orizontul
local. Resurse de apă potabilă
Recapitulare şi evaluare T5
1.1. Caracteristici generale şi importanţă
(6) BIOSFERA ŞI 3.3. Plantele şi animalele – repartiţia lor
SOLURILE 4.1. geografică 6 29 – 34
ZONELE 4.2. Solul – resursa vieţii
NATURALE ALE 4.3. Aplicaţie practică
TERREI Recapitulare şi evaluare T6
(M6) Diversitatea peisajelor terestre naturale
Recapitulare şi evaluare finală Tf

Planificarea anuală are la bază programa şcolară de geografie pentru clasa a V-a (2017),
structura anului şcolar 2018 – 2019 şi metodologia proiectării şi organizării instruirii promovată de
ghidurile metodologice de curriculum şi didactică. Numărul de ore are o valoare orientativă. De
asemenea, intervalul de săptămâni din structura anului şcolar. Rubrica de evaluare consemnează
testările sugerate (T0: test iniţial, T1 – T7: teste secvenţiale, Tf: test final).
Poziţia unităţilor de învăţare (M1,…M6) şi denumirile acestora sunt în conformitate cu
proiectarea multianuală pentru învăţământul gimnazial (redată în ghidul metodologic pentru clasa a
V-a, postat pentru anul şcolar anterior).

Precizări:
 Proiectarea anuală prezentată mai sus (1) are la bază modelul clasic propus de ghidurile
metodologice iniţiale (1999, 2001).
 Modelul sintetic (2) permite urmărirea poziţiei fiecărei „lecţii” (m1, …m34).
 Modelul contextualizat (3) are în vedere încadrarea geografiei pentru clasa a VI-a în contextul ei
interdisciplinar: competenţe, domenii experienţiale, alte discipline şcolare de acelaşi nivel,
activităţi complementare.
 Proiectarea unităţilor de învăţare (4) reprezintă modul în care o unitate de învăţare poate fi
descompusă în unităţi mai mici („lecţii”).

30
 (2) Planificarea anuală şi a unităţilor de învăţare: model sintetic

Unitatea de învăţare C.S. Simbol Unităţi elementare de învăţare Testare

(simbol, denumire, număr de ore, săpt.) Denumire
(M1) TERRA – O PLANETĂ A 1.1. Recapitulare şi test iniţial T0
UNIVERSULUI 1.2. m1 Universul
(5 ore) 3.1. m2 Sistemul Solar
3.2. m3 Terra ca planetă (formă, dimensiuni) T1
(săpt. 1 – 5) 3.3. m4 Aplicaţie practică: Călătorie virtuală
m5 în Univers
Recapitulare şi evaluare
(M2) TERRA – O PLANETĂ ÎN 1.1. m6 Globul şi harta. Coordonate
MIŞCARE 2.1. m7 geografice
(5 ore) 2.2. m8 Mişcările Pământului
2.3. m9 Consecinţele mişcărilor Terrei
(săpt. 6 – 10) 3.1. m10 Orientarea în spaţiul terestru
4.3. m11 Aplicaţii practice. Orizontul local
Recapitulare şi evaluare T2
(M3) TERRA – O PLANETĂ ÎN 1.1. m12 Geosferele Terrei
TRANSFORMARE: 1.2. m13 Litosfera – caractere generale
GEOSFERELE TERREI ŞI 3.1. m14 Structura internă a Terrei
LITOSFERA 3.3. m15 Relieful: continente şi bazine oceanice
(8 ore) 4.1. m16 Forme majore de relief
4.3. m17 Vulcanii şi cutremurele
(săpt. 11 – 18) m18 Aplicaţii practice. Relieful orizontului
m19 local
Recapitulare şi evaluare T3
(M4) ATMOSFERA 1.1. m20 Atmosfera – caracteristici generale
(5 ore) 1.2. m21 Elemente şi fenomene meteorologice
3.1. m22 Vremea şi clima
(săpt. 19 – 23) 3.2. m23 Zonele climatice
4.1. m24 Influenţa climei asupra geosferelor
4.3. m25 Aplicaţii practice. Clima şi vremea în
m26 orizontul local
Recapitulare şi evaluare T4
(M5) HIDROSFERA 1.1. m27 Caracteristici generale
(5 ore) 1.2. m28 Oceanul Planetar. Dinamica apelor
3.1. m29 oceanice
(săpt. 24 – 28) 4.1. m30 Apele continentale. Gheţarii
4.2. m31 Aplicaţii practice. Apele din orizontul
local
Recapitulare şi evaluare T5
(M6) BIOSFERA ŞI SOLURILE. 1.1. m32 Biosfera – caracteristici generale
ZONELE NATURALE ALE 3.3. m33 Plantele şi animalele – repartiţia lor
TERREI 4.1. m34 geografică
(6 ore) 4.2. m35 Solul – resursă a vieţii
4.3. Aplicaţie practică T6
(săpt. 31 – 34) Zonele naturale. Diversitatea T7
peisajelor Tfinal
Recapitulare şi evaluare

31
 (3) Modelul contextualizat

Elementele de referinţă (anterioare învăţării)

Domenii Curriculum Curriculum Evaluarea Aşteptări Aplicaţii la Activităţi
experienţiale intenţionat şcolar iniţială şi dezirabile alte complementare
(Competenţe oficial experienţele discipline /
specifice) elevilor domenii
Modulele de instruire şi evaluare pe
parcursul unui an
(Curriculum şcolar aplicat)
Comunicare 1.1. Limbă şi Activităţi de
în limba m0 – Test iniţial literatură învăţare
maternă similare
Comunicare 1.2. Limbi Activităţi de
M1 – Terra – o planetă a Universului
în limbi străine învăţare
străine diferenţiate
3.1. M2 – Terra – o planetă în mişcare
Competenţe Matematică Aplicări în
matematice situaţii noi
3.2. M3 – Geosferele Terrei şi Litosfera
Competenţe Ştiinţe ale Activităţi de
de bază în naturii investigaţie
ştiinţe şi 2.1. m1 – Test (M1 – M3)
tehnologii

Competenţa M4 – Atmosfera Istorie Extinderi

digitală 1.1. Ştiinţe
sociale
Competenţe M5 – Hidrosfera Geografie Probleme
3.3.
sociale şi deschise
civice
A învăţa să M6 – Biosfera şi solurile. Zonele naturale TIC, Sugestii de
înveţi 4.1. informatică lectură
, tehnologii
4.2.
M7 – Activitate transversală sau diferenţiată
Competenţe Alte activităţi
economice 4.3. Arte
m2 – Test (M4 – M7) Aplicaţii
Dimensiunea 1.1. Consiliere trans-
culturală disciplinare
1.2. Religie
m 3 – Test final (Geografie fizică)
Aplicaţii în
4.3. situaţii de
viaţă
Rezultate ale învăţării
Aprecieri Evaluarea Elemente Evaluare
empirice secvenţială Evaluarea sumativă ale comple-
progresului mentară
şcolar

32
 (4) Proiectarea unităţilor de învăţare (clasa a V-a)

Unităţile de învăţare, în accepţiunea de mai jos, reprezintă structuri care diferă de cele de
până acum prin succesiunea secvenţelor şi alte elemente complementare (timp, metode etc.). Acest
model seamănă cu o structură de tip „modul” (fără a fi, însă, propriu-zis aşa ceva) şi presupune o
anumită formalizare a componentelor redate prin abrevieri, pentru a diminua informaţia scrisă şi
pentru a oferi o imagine globală asupra tuturor componentelor.

Model teoretic al succesiunii secvenţelor (situaţiilor) de învăţare pe parcursul unei

unităţi de învăţare: „Terra – o planetă a Universului” (clasa a V-a)

Curriculum intenţionat
Resurse
C.S. Conţinuturi
Secvenţa de evaluare iniţială Met. Mijl. Timp

Universul
S1
1.1.

Terra în Univers S2

1.2.
Sistemul Solar S3

3.1. Terra ca planetă S4

Soare, planete,
Activitate Activitate Activitate
3.2. Lună
diferenţiată diferenţiată diferenţiată
AD1 AD2 AD3

Aplicaţii practice
3.3. S5

Extinderi
Succesiunile de situaţii se pot repeta
4.2. (S6 – Sn)
Terra în Univers

Sinteză şi evaluare (E1)

Abrevieri:
C.S. – competenţe specifice (preluate din curriculum şcolar)
Conţinuturi – conţinuturi preluate din curriculum şcolar sau adaptate
Met. - metode (1.1., …n)
Mijl. – mijloace de învăţământ (1.1., …n)
S1 – Sn – situaţii (secvenţe) de învăţare (cu activităţi „elementare” interioare)
AD – activităţi diferenţiate
E – secvenţe de sinteză şi evaluare

33
 Situaţiile de învăţare (S1¸…Sn) reprezintă structurile majore ale proiectării unor diviziuni
precise ale unităţilor de învăţare. Aceste situaţii pot cuprinde mai multe tipuri de activităţi şi au o
anumită coerenţă rezultată din conţinutul tematic al învăţării.
Situaţiilor de învăţare (S1, …Sn) li se asociază anumite resurse ipotetice de timp stabilite de
profesor (5’, 10’, 15’ etc.), care ulterior pot fi mărite sau micşorate. Segmentarea pe ore şi „lecţii”
fragmentează învăţarea. Fiecare colectivitate (clasă) are posibilitatea de a învăţa în ritm propriu.
Modelul anterior reprezintă doar un exemplu, analizabil şi discutabil şi nu o „reţetă”
preformată.
Activităţile de învăţare pot fi semnalate şi codificate printr-o notare specifică (a 1, a2 etc.).
Mai multe activităţi de învăţare formează împreună o secvenţă (sau situaţie).

Redăm în continuare (5) modele de proiectare a primelor două unităţi de învăţare şi a

„lecţiilor” lor componente.

34
 VI. Modele de proiectare a unităţilor elementare („lecţii”) la clasa a V-a

Unitatea de învăţare (1): Terra – o planetă a Universului (M1)

Unitatea elementară („Lecţie”): Universul (m1)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., alte competenţe: 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la alcătuirea şi organizarea Universului
- precizarea unor constatări referitoare la Terra şi Sistemul Solar ca părţi ale Universului
- aprecieri referitoare la posibilităţile cunoaşterii Universului
- identificarea unor corpuri cosmice pe bolta cerească
- identificarea unor modificări vizibile ale corpurilor cosmice
- orientarea cu ajutorul Stelei Polare
- utilizarea terminologiei noi şi consolidate

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi), de la Ştiinţe (cls. III – IV)
- caracteristicile generale ale corpurilor (formă, culoare, dimensiuni)
- enumerarea unor corpuri care formează Sistemul Solar şi Universul
- poziţia planetei în Cosmos
- explicarea semnificaţiei principalilor termeni învăţaţi anterior

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

a) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
b) imagini, scheme, manual, site-uri internet; planetarium

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)
 Terra este o planetă a Sistemului Solar
 Sistemul Solar aparţine galaxiei noastre (Calea Lactee).
 Galaxia noastră, alte galaxii şi corpuri cosmice formează împreună Universul.
 Galaxiile sunt formate dintr-un număr foarte mare de stele.
 Universul este foarte întins, aproape fără sfârşit (infinit).
 Pe bolta cerească se pot observa grupări de puncte luminoase (stele, galaxii), formând
împreună constelaţii.
 Stelele constelaţiilor se află situate la distanţe diferite faţă de planeta noastră
 Universul se află în expansiune
 Modificarea aspectului bolţii cereşti (în 24 ore) este rezultatul rotaţiei Terrei

35
 Explicare
 Terra, planeta noastră, face parte din Sistemul
Solar
 Sistemul Solar face parte din Univers.
 Terra este deci o parte a Universului, chiar
dacă are dimensiuni mici.
 Pe cer observăm multe puncte luminoase,
strălucitoare, formând împreună asocieri
denumite constelaţii.
 Toate punctele alcătuiesc în mod aparent o
„boltă” (bolta cerească).
 Ele par a fi situate la distanţe egale faţă de cel
care le priveşte.
 Poziţia stelelor se modifică în cursul nopţii;
acestea se rotesc aparent în jurul unui punct
fix, care este Steaua Polară.
 În realitate este un efect al mişcării de rotaţie
a Pământului.
 Punctele luminoase fixe sunt stele.
 Există şi câteva puncte în mişcare (planete şi
sateliţii lor).
 Universul este foarte întins, aproape nesfârşit
(aserţiune nedemonstrabilă pentru acest
nivel).
Demonstrare
Sistemul Solar: imagine statică (Soare, planete,
inclusiv Terra)
Galaxia noastră cu stele (una este Soarele)
Comparaţie între imaginea galaxiei şi a Terrei
Imaginea bolţii cereşti, noaptea
Denumiri de constelaţii (selectiv)
Imagine din planetarium
Bolta cerească: discuţie asupra poziţiilor reale şi
aparente ale stelelor
Imagine cu bolta cerească în rotaţie (în jurul
Stelei Polare)
Experiment: glob – observator
Explicaţie (trebuie mult timp pentru a observa
acest lucru)
Imagine cu bolta cerească şi un punct luminos,
mai mare (Venus sau Marte)
Imaginea Universului

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (manual, caiet, texte)

 Analiza imaginilor din manual: explorare dirijată
 Descrierea altor imagini: descriere liberă sau dirijată
 Lectura şi înţelegerea explicaţiilor: analiza unui text ofertat
 Elaborarea răspunsurilor: discuţii exploratorii asupra răspunsurilor
 Rezolvarea sarcinilor din „Caiet”: notarea răspunsurilor pe „Caiet”
 Analiza unor texte complementare
 Alte activităţi complementare: vizită la Planetarium (de ex: Planetarium-ul de la Constanţa)
sau Planetarium mic (de tip jucărie)

Experimente / activităţi practice

(a) Utilizăm un glob geografic şi o pagină de hârtie; pe această pagină desenăm câteva puncte,
considerate stele şi planete situate pe bolta cerească.
 Rotim pagina în jurul globului, păstrând punctele desenate spre acesta. Globul rămâne fix.
 Rotim globul în jurul propriei axe, pagina (cu puncte desenate) rămânând fixă.
Explicaţi:
- ce observăm în fiecare caz în parte.
- care este mişcarea reală a paginii de hârtie (bolta cerească) şi a globului.

(b) Utilizăm un balon pe care desenăm câteva puncte. Umflăm apoi balonul.
Explicaţi ce se observă.

36
Exerciţii, întrebări şi aplicaţii
- Cum credeţi că pot fi deosebite pe bolta cerească planetele de stele?
- Precizaţi, din cele învăţate până acum (în clasele III – IV, la Ştiinţe ale naturii şi Geografie) ce alte
corpuri cosmice există în Univers.
- Explicaţi de ce telescoapele sunt amplasate în regiuni montane înalte ale planetei.
- Ce avantaje există prin observarea corpurilor cosmice cu ajutorul aparatelor montate pe staţii
interplanetare.

Extinderi şi dezvoltări
 Cunoaşterea Universului se poate realiza în mod direct sau indirect.
 În mod direct, acesta este observat şi supravegheat cu ajutorul unor telescoape de mari
dimensiuni situate pe Terra şi al unor telescoape speciale amplasate pe staţiile lansate în
spaţiul cosmic.
 În mod indirect, Universul poate fi cunoscut pe baza prelucrării informaţiilor venite din
spaţiul cosmic: lumină, particule, unde radio (prin radiotelescoape) etc.

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi un site care să cuprindă informaţii referitoare la Univers.
- Analizaţi mai multe imagini din Univers, din diferite surse. Precizaţi ce reprezintă fiecare.
A apărut la noi, relativ recent, un Manual de astronomie (Green, Jane A., Haynes, MAST, 2015,
traducere). Cuprinde informaţii actuale despre corpurile cosmice şi instrumentele astronomice
principale.
- Revista „Terra magazin” cu imagini ale Universului.

(4) Elemente supradisciplinare

- compararea distanţelor pe planeta noastră (între 0 m şi 40.000 km) şi în Sistemul Solar (distanţa
Pământ – Soare, Pământ – Lună), utilizând unităţi de măsură şi operaţii matematice
- precizarea dimensiunilor comparative ale planetelor (aproximativ)
- precizarea originii istorice a unor denumiri din spaţiul cosmic

B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Discutarea unor imagini diferite (fotografii)
ale unor corpuri cosmice: stele, planete,
comete, sateliţi, galaxii
 Analiza imaginii bolţii cereşti
 Precizarea termenilor noi
 Observarea liberă sau dirijată a unor corpuri
cosmice (Luna, Soarele) în cazul în care acest
lucru este posibil
 Discutarea caracteristicilor observate ale
corpurilor cosmice
 Identificarea unor caracteristici (formă,
culoare, mărime), a unor asemănări şi
deosebiri
 Descrierea dirijată a unor corpuri cosmice,
utilizând fotografii
 Definirea de către elevi, în cuvinte proprii, a
termenilor utilizaţi (cunoscuţi sau noi)
Se oferă un mode de descriere (luminozitate,
culoare, dimensiuni etc.)
Se oferă criterii de analiză
Se definesc termenii
Profesorul sugerează observarea independentă,
seara sau noaptea
Se aplică un model de analiză
Se aplică un model de comparare
Profesorul oferă un model de descriere, iar elevii
pot să-l utilizeze în alte situaţii
Profesorul verifică definiţiile sau exprimările în
cuvinte proprii

37
 Analiza unui desen al Sistemului Solar, pentru Ofertarea planşei sau a desenului
pronunţarea denumirilor planetelor (eventual
în ambele direcţii)
 Efectuarea unui experiment ilustrativ Profesorul desfăşoară experimentul
(demonstrativ)
 Identificarea şi notarea unor constatări Explicaţii suplimentare
 Notarea unor idei principale (3 – 5) referitoare Profesorul sugerează ideile principale (eventual
la Univers (Cosmos) le dictează)
 Identificarea poziţiei Stelei Polare şi a Explicare sau discuţie cu elevii
posibilităţii de orientare cu ajutorul acesteia
 Rezolvarea unor întrebări şi exerciţii (din Supravegherea activităţii
manual şi caiet)
Succesiunea activităţilor poate fi realizată şi în altă ordine.

(2) Evaluare şi autoevaluare

 Realizaţi o listă de corpuri cosmice care alcătuiesc Universul.
 Prezentaţi oral câteva elemente despre fiecare corp cosmic.
 Realizaţi un text explicativ propriu cu ajutorul unor cuvinte cunoscute.
 Discutarea, sub coordonarea profesorului, a unor probleme cum ar fi:
- De ce nu se văd stelele ziua?
- De unde ştim că Universul este în transformare?
- Pe baza căror criterii (caracteristici) pot fi descrise şi clasificate corpurile cosmice?

38
Unitatea de învăţare (1): Terra – o planetă a Universului (M1)
Unitatea elementară („Lecţie”): Sistemul Solar (m2)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., alte competenţe: 1.2., 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la alcătuirea şi organizarea Sistemului Solar
- precizarea unor constatări referitoare la locul Pământului în Sistemul Solar
- aprecieri referitoare la posibilităţile cunoaşterii Sistemului Solar
- identificarea unor corpuri cosmice din Sistemul Solar
- identificarea unor modificări vizibile ale acestora
- orientarea cu ajutorul poziţiei Soarelui

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi), de la Ştiinţe (cls. III – IV)
- caracteristicile generale ale corpurilor (formă, culoare, dimensiuni)
- enumerarea unor corpuri care formează Sistemul Solar
- poziţia planetelor în Sistemul Solar

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

c) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
d) imagini (fotografii Soare, planete), scheme, manual, site-uri internet; imagini sau modulul
Sistemului Solar

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Sistemul Solar are în centrul său Soarele.
 Soarele este o stea de mărime mijlocie.
 Soarele este un corp gazos, care emite energie şi lumină. Soarele se roteşte în jurul axei sale.
 În ordinea depărtării faţă de Soare, planetele sunt: Mercur, Venus, Pământul (Terra), Marte,
Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun.
 Sistemul Solar are opt planete, dintre care patru asemănătoare între ele, solide (Mercur,
Venus, Pământ, Marte) şi patru planete mai mari decât acestea, cu înveliş gazos (Jupiter,
Saturn, Uranus, Neptun).

Explicare
 Terra, planeta noastră, face parte din Sistemul
Solar
 În ordinea depărtării faţă de Soare, planetele sunt:
 Terra este o parte a Sistemului Solar.
 Pe cer observăm puncte luminoase, strălucitoare,
care se deplasează printre stele.
 Planetele se rotesc în jurul Soarelui.
 Planetele îşi schimbă poziţia faţă de Pământ.
Demonstrare
Sistemul Solar: imagine statică (Soare, planete,
inclusiv Terra)
Se enumeră, în ordine
Imaginea planetelor Sistemului Solar
Imaginea bolţii cereşti, noaptea
Denumiri ale unor planete vizibile
Imaginea unui model de Sistem Solar
Bolta cerească: discuţie asupra poziţiilor reale şi
aparente ale planetelor figurate (Venus, Marte,
Jupiter)

39
 Poziţia planetelor se modifică în cursul nopţii.
 Modificarea este un efect al mişcării de rotaţie a
Pământului.
 Planetele au caracteristici diferite.
 Unele planete au sateliţi.
 Luna, un satelit deosebit.
Imagine cu planete situate pe bolta cerească în
rotaţie (în jurul Stelei Polare)
Experiment: glob – observator
Analiza imaginii unor planete
Imagini cu sateliţi ai planetelor
Imaginea Lunii, fazele Lunii etc.

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (manual, caiet, texte)

 Analiza Sistemului Solar din manual: explorare dirijată
 Descrierea unor imagini ale Soarelui şi planetelor: descriere liberă sau dirijată
 Înţelegerea explicaţiilor: analiza unei imagini ofertate
 Elaborarea răspunsurilor: discuţii exploratorii asupra răspunsurilor
 Rezolvarea sarcinilor din „Caiet”: notarea răspunsurilor pe „Caiet”

Exerciţii şi întrebări
 Ordonaţi planetele:
a) de la cea mai îndepărtată, la cea mai apropiată de Soare;
b) de la cea mai mică, la cea mai mare.
 Precizaţi caracteristicile planetelor care permit compararea între ele.
 Comparaţi planetele (după caracteristicile din tabel).

Experimente / activităţi practice

S-a presupus, un timp, că Soarele şi planetele se rotesc în jurul Pământului. În realitate, planetele şi
corpurile cosmice se rotesc în jurul Soarelui.
Precizaţi:
1. Cum poate fi explicată fiecare opinie dintre cele de mai sus?
2. Cum credeţi că a fost demonstrată mişcarea reală?

Extinderi şi dezvoltări
 Un timp (1930 – 2006) s-a considerat că există o planetă îndepărtată care a fost denumită
Pluto. Prin descoperirea altor corpuri cosmice asemănătoare, Pluto nu a mai fost considerată
planetă, ci un corp cosmic de dimensiuni mai mici.
 Atracţia pe care o exercită fiecare planetă asupra corpurilor cosmice din jurul ei depinde
direct de masa acesteia (acest fenomen va fi studiat la Fizică în clasa a VI-a).

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificarea unui site care să cuprindă informaţii referitoare la planetele Sistemului Solar.
- Analiza mai multor imagini ale planetelor, din diferite surse.
În Manual de astronomie (Green, Jane A., Haynes, MAST, 2015, traducere) există informaţii
actuale şi imagini despre corpurile cosmice din Sistemul Solar.
- Revista „Terra magazin” cu imagini din Sistemul Solar.

(4) Elemente supradisciplinare

- compararea distanţelor pe planeta noastră (între 0 m şi 40.000 km) şi în Sistemul Solar (distanţa
Pământ – Soare, Pământ – Lună), utilizând unităţi de măsură şi operaţii matematice
- precizarea dimensiunilor comparative ale planetelor (aproximativ)
- precizarea originii istorice a unor denumiri ale unor planete

40
B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Rezumat
 Planetele au anumite caracteristici (redate mai jos).

Planetele Distanţa Masa (în Raza Perioada de Perioada de

Sistemului medie raport cu a medie rotaţie revoluţie
Solar faţă Terrei) (Terra = 1) (zile) (1 an = 1)
de Soare
Mercur 0,4 0,05 0,4 3,6 0,2
Venus 0,7 0,81 0,9 10,0 0,6
Terra 1,0 1,0 1,0 1 1,0
Marte 1,5 0,1 0,5 1 1,9
Jupiter 5,2 320 11,2 0,4 12
Saturn 10 95 9,5 0,4 29
Uranus 19 14,5 4,0 0,8 84
Neptun 30 17 4,0 0,8 164
În acest tabel, considerăm că elementele legate de planeta noastră reprezintă câte o unitate, astfel:
- distanţa medie faţă de Soare = 1
- masa = 1 (această caracteristică va fi studiată la Fizică, în clasa a VI-a)
- raza medie = 1
- durata mişcării de rotaţie = 1 (1 zi)
- durata mişcării de revoluţie = 1 (1 an)
 Caracteristicile de mai sus permit compararea planetelor.
 Planetele se rotesc în jurul Soarelui.
 Saturn şi Jupiter au adevărate „sisteme planetare” formate din sateliţii acestora.
 În Sistemul Solar există şi alte corpuri cosmice (comete, meteoriţi, „planete” mici, de tip
Pluto etc.).

Aplicaţii: Analizaţi tabelul de mai jos.

Planeta Număr de Mărimea Masa Durata mişcării

Sateliţi Razei (în km) (Terra = 1) de rotaţie (ore/zile)
Jupiter 67 71.500 320 10 ore
Saturn 62 60.000 95 10 ore
Uranus 27 26.000 14 18 ore
Neptun 14 25.000 12 19 ore
Pământul (Terra) 1 6.400 1 24 ore
Marte 2 3.400 0,1 24 ore
Venus - 6.000 0,8 243 zile
Mercur - 2.400 0,05 59 zile
(1) Realizaţi câte o scurtă prezentare a unei planete dintre cele menţionate în tabel, prin raportarea
la caracteristicile planetei noastre.
(2) Prezentaţi colegilor voştri, în ora următoare, rezultatele la care aţi ajuns.
(3) Comparaţi rezultatele între voi şi identificaţi elemente şi explicaţii comune sau care diferă.
(4) Discutaţi aceste rezultate şi construiţi un text explicativ, sub îndrumarea profesorului vostru.

(2) Evaluare şi autoevaluare

41
  Utilizând datele din această lecţie, cele două tabele, precum şi alte date provenind din surse
diferite, realizaţi o caracterizare a unei planete, la alegere, sau a unui alt corp cosmic din
Univers.
Unitatea de învăţare (1): Terra – o planetă a Universului (M1)
Unitatea elementară („Lecţie”): Terra – o planetă a Sistemului solar (formă şi dimensiuni) (m3)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., alte competenţe: 1.1., 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la forma Pământului
- precizarea elementelor sferei şi ale cercului
- identificarea posibilităţilor de trasare a unor linii imaginare
- definirea liniilor imaginare
- orientarea cu ajutorul liniilor imaginare (meridiane şi paralele)
- utilizarea terminologiei noi şi consolidate (meridian, Primul Meridian, coordonate geografice etc.)

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi), de la Ştiinţe şi Geografie (cls. III – IV)
- caracteristicile generale ale corpurilor (forma)
- sfera şi cercul
- linii pe o sferă
- calcule simple

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

e) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
f) imagini, scheme, manual, glob negru, glob geografic, planiglob

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Planeta noastră, Terra, are o formă aproape sferică.
 Forma planetei noastre este asemănătoare cu cea a altor corpuri cosmice: Soare, alte stele
din Univers, planetele Sistemului Solar, Luna, sateliţi ai planetelor.
 Sfera reprezintă un corp geometric cu care se aseamănă multe corpuri din Univers.
 Corpurilor cosmice de formă sferică se rotesc în jurul unei axe (reprezentând mişcarea lor de
rotaţie).
 Forma sferică a Pământului este confirmată de următoarele constatări:
- imaginea planetei văzută din sateliţi sau din diferite nave cosmice;
- aspectul sferic al tuturor corpurilor cosmice asemănătoare;
- posibilitatea înconjurării Pământului (pe mare sau cu avionul);
- umbra Pământului lăsată pe Lună în timpul eclipselor.
 Principalele dimensiuni ale Pământului sunt raza medie a acestuia şi lungimea cercului
denumit Ecuator.
 Planeta noastră are dimensiuni mijlocii faţă de alte planete.
 Pământul este însă puţin turtit, din cauza mişcării sale de rotaţie în jurul propriei axe.
 Suprafaţa planetei noastre (adică relieful acesteia) prezintă neregularităţi faţă de forma unui
corp sferic.

42
 Explicare
 Forma sferică a Terrei
 Alte corpuri sferice în Univers
 Mişcarea de rotaţie a sferei
 Elementele sferei
 Elementele cercului
 Linii imaginare: meridiane şi paralele
 Corpuri care nu au formă sferică
 Consecinţe ale formei Pământului
 Dimensiuni
 Compararea unor dimensiuni
Demonstrare
Demonstrarea formei: imagine a Terrei din
spaţiul cosmic etc.
Imagini: stele, planete, sateliţi
Experiment: un glob în rotaţie
Analiza corpului geometric denumit sferă
Analiza corpului geometric denumit cerc
Analiza unui glob negru
Imagini de corpuri nesferice (comete)
Experiment: iluminarea globului
Raza Terrei; comparaţie cu alte planete
Compararea dimensiunilor Terrei (rază,
lungimea Ecuatorului) cu dimensiuni din
orizontul local

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (manual, caiet, texte)

 Analiza imaginilor din manual (pg. 14): explorare dirijată
 Analiza sferei şi a cercului (pg. 15)
 Elaborarea răspunsurilor: discuţii exploratorii asupra răspunsurilor
 Rezolvarea sarcinilor şi notarea răspunsurilor pe „Caiet”
 Calcularea raportului dintre diferite distanţe

Experimente / activităţi practice

(1) Utilizăm un glob geografic, un glob negru şi o lanternă.
Rotim globul şi iluminăm cu lanterna suprafaţa acestuia.
Rotim lanterna şi globul rămâne fix.
Explicaţi:
- ce observăm în fiecare caz în parte.
- care este consecinţa asupra iluminării globului?

(2) Aveţi în vedere tabelul de mai jos.

Denumirea Ordin de Ordinul de Interval de

întinderii mărime creştere timp (ore)
Orizontul apropiat 400 m -
Orizontul local 4 km
Regiunea 40 km
Ţara 400 km
Continent 4.000 km
Planetă (Ecuator) 40.000 km

 Precizaţi:
- de câte ori creşte fiecare mărime folosită de la o întindere succesivă la alta?
- de câte ori scade mărimea de la planetă, la orizontul apropiat?
- presupunând că parcurgem 40 km în 10 ore, calculaţi în ce interval de timp poate fi
parcursă fiecare mărime?
 Notaţi în tabel datele la care aţi ajuns.

43
Exerciţii, întrebări şi aplicaţii
 Comparaţi corpul geometric denumit sferă cu figura geometrică denumită cerc. Identificaţi
elemente comune şi deosebiri.
 Denumiţi corpuri din natură sau realizate de om asemănătoare unei sfere.
 Denumiţi figuri asemănătoare cercului, pe care le observaţi în realitate.

Extinderi şi dezvoltări

Forma sferică a Pământului permite trasarea unor linii imaginare pe suprafaţa sa: meridiane (între
cei doi poli) şi paralele (faţă de Ecuator şi între ele).
Totuşi, există anumite diferenţe între:
 Raza Pământului la Ecuator (6.378 km, denumită rază ecuatorială) şi raza Pământului între
centrul său şi poli (6.356 km, denumită rază polară).
 Lungimea reală a Ecuatorului (40.075 km) şi lungimea unui cerc meridian (40.010 km).

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Comentaţi romanul „Călătorie în jurul pământului” de Jules Verne.

(4) Elemente supradisciplinare

- compararea distanţelor pe planeta noastră (între 0 m şi 40.000 km) şi în Sistemul Solar (distanţa
Pământ – Soare, Pământ – Lună), utilizând unităţi de măsură şi operaţii matematice
- precizarea dimensiunilor comparative ale planetelor (aproximativ)

B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Analiza unor imagini diferite (fotografii) ale
unor corpuri cosmice: stele, planete, sateliţi,
comete, galaxii, pentru identificarea formei
acestora
 Analiza Pământului ca sferă
 Analiza elementelor sferei şi ale cercului
 Sunt enunţate şi descrise constatările
referitoare la forma Pământului
 Analiza unui glob geografic
 Identificarea elementelor globului (formă,
înclinarea axei)
 Analiza componentelor sferei şi ale cercului
 Analiza liniilor imaginare pe un glob
(meridiane, paralele)
 Notarea ideilor principale
Explică forma diferitelor corpuri cosmice
Se oferă criterii de analiză şi imaginea Terrei
Explică sfera şi cercul (pg. 15 din manual)
Supraveghează activitatea elevilor şi subliniază
constatările principale
Defineşte globul geografic şi explică elementele
sale
Fixează aceste caracteristici
Oferă un model de descriere a sferei şi a cercului
Explică modul în care sunt trasate aceste linii (la
acest nivel nu pot fi făcute alte precizări)
Sugerează sau dictează ideile principale

(2) Evaluare şi autoevaluare

(1) Calculaţi: (a) Diametrul Pământului;

(b) Diferenţa dintre raza ecuatorială şi raza polară.
(2) Identificaţi pe un glob: (a) Tropicele; (b) Cercurile Polare; (c) Meridianul opus Primului
Meridian.

44
Unitatea de învăţare (1): Terra – o planetă a Universului (M1)
Aplicaţie practică: CĂLĂTORIE VIRTUALĂ ÎN UNIVERS (m4)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., alte competenţe: 1.2., 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la organizarea Universului
- construirea unor răspunsuri alternative
- aprecieri referitoare la posibilităţile cunoaşterii Universului
- parcurgerea unui demers investigativ nou

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi)

- caracteristicile generale ale corpurilor cosmice
- precizarea corpurilor care formează Sistemul Solar şi Universul
- deplasarea în Cosmos

(2) Componente ale instruirii

Sugestii pentru elevi:

Grupaţi-vă câte 3 – 4 colegi pentru a răspunde la sarcinile de mai jos.
Pentru această activitate practică de analiză şi investigaţie trebuie să utilizaţi:
- informaţiile din lecţiile de până acum;
- date obţinute cu ajutorul unor site-uri de internet;
- informaţii primite de la profesorul vostru.
Scrieţi părerile şi rezultatele la care aţi ajuns pe o pagină separată.

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (manual, caiet, texte)

 Analiza imaginilor din manual (pg. 16 – 17): explorare dirijată
 Descrierea altor imagini: descriere liberă sau dirijată
 Elaborarea răspunsurilor: discuţii exploratorii asupra răspunsurilor
 Rezolvarea şi notarea răspunsurilor pe „Caiet”
 Analiza unor texte complementare
 Alte activităţi complementare: lectura unor povestiri SF

Extinderi şi dezvoltări
 Cunoaşterea Universului se poate realiza cu ajutorul unor telescoape amplasate pe staţiile
lansate în spaţiul cosmic.
 În mod indirect, Universul poate fi cunoscut pe baza prelucrării informaţiilor venite din
spaţiul cosmic: lumină, particule, unde radio (prin radiotelescoape) etc., precum şi prin
deplasarea în spaţiul cosmic.

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi un site care să cuprindă informaţii referitoare la existenţa altor sisteme planetare şi
planete.
- Analizaţi mai multe imagini din Univers, din diferite surse. Precizaţi ce reprezintă fiecare.

45
A apărut la noi, relativ recent, un Manual de astronomie (Green, Jane A., Haynes, MAST, 2015,
traducere). Cuprinde informaţii actuale despre corpurile cosmice din Univers. Această lucrare ajută
foarte mult înţelegerea actuală a Universului.
- Povestiri SF.

(4) Elemente supradisciplinare

- compararea distanţelor în spaţiul cosmic
- precizarea unor repere de timp

B. DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII INDEPENDENTE

Text Întrebări
O navă cosmică automată (fără echipaj  De ce nava cosmică este fără echipaj?
omenesc) porneşte într-o călătorie prin spaţiul  Poate să supravegheze un „pilot automat”
cosmic. Nava are o mare independenţă drumul navei cosmice în Univers?
(autonomie) de zbor şi este cea mai perfecţionată  Ce înseamnă. „unde nu poate ajunge omul în
până în acest moment. Urmează să cerceteze mod direct”?
spaţii cosmice unde nu poate ajunge omul în
mod direct. Este dotată cu cele mai moderne
aparate de înregistrare şi analiză a datelor. De
asemenea, cu mijloace de transmitere a datelor,
imaginilor şi rezultatelor observaţiilor spre
Pământ. Nava cosmică are o viteză deosebită,
fiind de o 1/5 dintr-o unitate astronomică pe zi
(o unitate astronomică este egală cu distanţa
dintre Soare şi Pământ, de 150 milioane km).
Văzută de pe Pământ, Luna prezintă o singură  Ce elemente pot fi văzute pe partea
faţă. Nava cosmică, trecând prin apropierea observabilă de pe Pământ?
Lunii, a analizat din nou şi partea opusă  Prin comparaţie, ce se poate observa pe
Pământului, pe care oamenii nu o văd. Luna are cealaltă parte?
mai multe staţii de observare amplasate pe  Din ce cauză credeţi că Luna arată o singură
suprafaţa ei, care transmit în mod sistematic faţă spre Pământ?
informaţiile corespunzătoare. Comentaţi, pe scurt, următoarea afirmaţie făcută
de Jules Verne: „Pe Lună, în prezent, nu există
oameni. În trecut, pe Lună au existat oameni”.
Marte se află situată faţă de Soare la o distanţă Documentaţi-vă în surse diferite şi explicaţi
1,5 ori distanţa dintre Soare şi Pământ (1,5 fiecare dintre aceste elemente observate:
unităţi astronomice). Din această cauză, Soarele  dimensiunile şi înclinarea axei;
se vede mai mic şi încălzeşte mai slab suprafaţa  litosfera (fără hidrosferă şi atmosferă);
planetei. Nava cosmică a realizat fotografii noi  explicaţi modificările reliefului marţian.
asupra muntelui vulcanic Olympus Mons. Între
Pământ şi Marte există mai multe lucruri
asemănătoare, cum ar fi: lungimea unei zile şi
înclinarea axei.
Nava cosmică, trecând pe lângă Marte, a
observat:
- modificări ale nisipurilor pe suprafaţa planetei;
- modificarea urmelor unor foste râuri;
- stabilitatea reliefului acestui vulcan, stins.
Nava cosmică ajunge în apropierea planetei Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări:
Jupiter. Aceasta este cea mai mare planetă care - Cum se explică numărul mare de sateliţi ai lui
are în jurul ei un număr mare de sateliţi (67), Jupiter?

46
care formează aproape un „sistem solar”, - Cum se poate explica activitatea vulcanică de
considerând Jupiter centrul acestuia. Nava pe satelitul Io?
cosmică a constatat că energia emisă de Jupiter - Este Jupiter o stea?
este de două ori mai mare decât cea primită de la
Soare. Majoritatea sateliţilor sunt îngheţaţi.
Satelitul Io este însă cald, emanând multă
energie din interior şi având erupţii vulcanice.
Nava cosmică a ieşit după 40 de zile din Încercaţi să explicaţi:
Sistemul Solar, deplasându-se în spaţiul cosmic - De ce stelele asemănătoare Soarelui sunt cele
situat între diferite stele ale galaxiei noastre, cu o mai numeroase?
viteză mai mare, de o unitate astronomică pe zi. - Cum pot fi identificate planete care se rotesc în
Cu această ocazie, a observat şi fotografiat jurul stelelor?
diferite tipuri de stele (stele roşii, foarte mari, - Care este distanţa între Soare şi marginea
stele galbene, stele albe, stele pitice). Dintre Sistemului Solar (exprimată în distanţe Soare -
acestea, cele care sunt apropiate ca mărime de Pământ)?
cea a Soarelui nostru, sunt cele mai stabile şi Calculaţi: drumul parcurs de navă în 4 zile.
mai vechi în evoluţia Universului.
Mergând în continuare spre centru Căii Lactee, Încercaţi să precizaţi:
nava cosmică a întâlnit alte stele de culoare roşie - Cum se explică această vârstă?
şi de dimensiuni mai mari şi. Ele sunt mai noi - De ce nu au planete în jurul lor?
decât stelele albe şi galbene. Fiind foarte mari şi - Cum se formează o „stea nouă” (novă)?
instabile, nu au decât foarte rar sateliţi. În acest
zbor au fost identificate câteva mii de astfel de
stele, reprezentând 1/10 din totalul stelelor Căii
Lactee. Diametrul lor este echivalentul distanţei
dintre Soare şi Venus. Majoritatea acestor stele
au o vârstă foarte tânără. După o perioadă scurtă
de evoluţie (la scara Universului) explodează şi
se transformă în stele mai mici.
Novele de foarte mari dimensiuni se numesc - Descrieţi ce observaţi în această imagine.
„supernove”. Astronomii chinezi au privit în - Cum credeţi că va arăta peste încă 1.000 de
anul 1054 o stea asemănătoare celei din imagine. ani?
Aceasta, la un moment dat, a început să vibreze
şi apoi a explodat. De atunci până în prezent, s-a
ajuns la aspectul actual.
Nava cosmică şi-a îndreptat apoi atenţia spre o - Cum comentaţi aceste constatări?
galaxie asemănătoare Căii Lactee, denumită, - Cum poate fi apreciat numărul de stele dintr-o
după constelaţia în care este amplasată, galaxie?
Andromeda. Aceasta are un număr de stele - Ce diferenţe pot exista între cele 100.000 de
aproape egal cu cel din galaxia noastră şi cu planete asemănătoare Terrei?
proporţii asemănătoare pentru fiecare tip de stea. - Poate exista o planetă identică?
Ştiind că în galaxia noastră există aproximativ
150.000 de sisteme planetare asemănătoare
Sistemului Solar, dintre care 100.000 sunt în
jurul unor stele de mărimea Soarelui, precizaţi
ce posibilitate există de a întâlni o planetă
asemănătoare Pământului?
Investigând această galaxie, nava cosmică a
ajuns la următoarea cifră: 98.000 de planete
asemănătoare Pământului.

Ajungând la marginea Căii Lactee, nava cosmică Precizaţi dacă posibilitatea realizării unor

47
a fotografiat şi înregistrat un număr de galaxii legături directe între civilizaţii tehnologice
mult mai mare decât stelele vizibile. Acest lucru (asemănătoare celei situate pe Pământ) este mai
arată că galaxiile, asemănătoare celor din mare sau mai mică în raport cu trecerea
imaginea alăturată, sunt o prezenţă generală în timpului?
Univers. Analizând 100 de galaxii, aparatura
navei cosmice a observat că în interiorul
acestora există tipuri asemănătoare de stele, iar
în cazul unor dimensiuni asemănătoare între ele,
galaxiile au numere comparabile de stele. Cea
mai importantă descoperire a reprezentat-o însă
constatarea că toate aceste galaxii vizibile se pot
înscrie într-o sferă de foarte mari dimensiuni.
Corelând aceste informaţii noi cu teorii mai
vechi elaborate de astrofizicieni pe Pământ, se
poate spune că Universul actual, care poate fi
considerat o sferă foarte mare, se află în creştere.

Prezentaţi colegilor voştri opiniile şi rezultatele la care aţi ajuns. Ascultaţi şi părerile lor. Discutaţi
aceste păreri şi încercaţi să formulaţi, pentru fiecare activitate, sub îndrumarea profesorului vostru,
rezultatul pe care îl consideraţi cel mai potrivit.

48
Unitatea de învăţare (1): Terra – o planetă a Universului (M1)
Sinteză şi evaluare (m5)

Competenţe prevalente: 1.1., …..4.3.

Rezumat (Sinteză)
 Universul reprezintă totalitatea corpurilor cosmice cunoscute în acest moment (stele, galaxii,
planete, sateliţi ai acestora, comete, praf cosmic etc.), precum şi spaţiul considerat foarte
întins, nesfârşit, pe care îl ocupă.
 Universul este cercetat şi cunoscut în mod direct, prin observare (cu ajutorul unor mijloace
optice) sau indirect, pe baza unor informaţii provenite din spaţiul cosmic, captate, prelucrate
şi interpretate.
 Stelele asemănătoare Soarelui au, de obicei, sisteme planetare.
 Sistemul Solar, din care face parte şi planeta noastră, Terra, este format din Soare, opt
planete, sateliţi ai unor planete, comete, asteroizi, praf cosmic.
 Terra (Pământul) este o planetă de mărime mijlocie, solidă la exterior, cu o formă aproape
sferică.
 Planetele şi sateliţii planetelor se rotesc atât în jurul unor axe proprii, cât şi în jurul Soarelui.

Evaluare (Test: T1, Test pentru M1)

I. Pe baza celor învăţate în clasele III – IV şi a celor învăţate până acum, răspundeţi la următoarele
întrebări, identificând răspunsul corect:
1. Bolta cerească se roteşte în mod aparent, pe timpul nopţii, faţă de un punct fix care este:
a. Luna b. Soarele c. Steaua Polară d. Pământul

2. Mişcarea bolţii cereşti observată de pe Pământ este rezultatul:

a. mişcării de rotaţie a Terrei b. mişcării sale de revoluţie
c. deplasării Terrei în Univers d. mişcării reale a bolţii cereşti

3. Pe bolta cerească, planetele faţă de stele:

a. îşi păstrează poziţia b. îşi schimbă poziţia
c. devin mai luminoase d. se micşorează

4. Constelaţiile sunt grupuri de corpuri cosmice:

a. aflate la mică distanţă între ele b. apropiate doar în mod aparent
c. care s-au format în acelaşi timp d. asociate sub forma galaxiilor

5. Se aseamănă între ele, după mărime, planetele:

a. Marte şi Terra b. Terra şi Venus
c. Venus şi Mercur d. Marte şi Venus
Punctaj I. 5 x 5 p. = 25 p.

II. Completaţi, pe o pagină separată, propoziţiile de mai jos, cu termenii corespunzători, dintre:
galaxii, Steaua Polară, mişcarea de rotaţie, Universul.
Punctul fix situat pe bolta cerească în jurul căruia se roteşte aparent aceasta, este…………… .
În realitate, această rotire este rezultatul unei mişcări a planetei noastre denumită ……………, care
are loc în decurs de o zi.
Corpurile cosmice se grupează în asocieri mai mari, denumite ……….., care formează, împreună cu
spaţiul în care sunt situate ……………… Acesta este foarte întins, infinit.
Punctaj II. 4 x 5 p. = 20 p.

49
III. Realizaţi un text în care să prezentaţi, pe scurt, Sistemul Solar, utilizând următorii termeni:
planetă (planete), cometă (comete), Soare, Jupiter, sateliţi, lumină, stea, Pământ, galaxie, Lună.
Termenii pot fi folosiţi dacă este posibil, o singură dată, dar anumiţi termeni pot fi repetaţi, dacă
este necesar.

Urmăriţi exemplele de mai jos şi construiţi, independent, un alt exemplu.

Exemplul 1.
Sistemul Solar este format dintr-o stea cu lumină proprie, Soarele, situată în centrul său, în jurul
căreia se rotesc planetele şi alte corpuri cosmice, cum ar fi cometele. Sistemul Solar face parte
dintr-o aglomerare mai mare de corpuri cosmice, denumită galaxie. Planetele mari, cum ar fi
Jupiter, au mai mulţi sateliţi. Luna este satelitul planetei noastre, Pământul.

Exemplul 2.
Luna este satelitul Pământului. Cea mai mare planetă dintre cele opt ale sistemului nostru solar este
Jupiter. Planetele se rotesc în jurul Soarelui, care este o stea, adică un corp cosmic cu lumină
proprie. În Sistemul Solar, care face parte dintr-o galaxie, există şi alte corpuri cosmice, cum ar fi
cometele.
Punctaj III. 10 x 2 p. = 20 p.

IV. Răspundeţi la următoarele întrebări, alegând litera corespunzătoare răspunsului corect pentru
fiecare dintre ele:

1. Luna se observă mai mare decât Marte deoarece:

a. Luna este mai mare decât Marte
b. Luna este mai departe decât Marte
c. Luna este mai aproape decât Marte
d. Luna se luminează mai puternic

2. Aveţi în vedere următoarele corpuri cosmice: Soare, Lună, Marte, Jupiter, Terra. Ordinea
crescătoare a mărimii lor este:
a. Luna, Marte, Terra, Jupiter, Soare
b. Marte, Luna, Terra, Soare, Jupiter
c. Marte, Terra, Luna, Jupiter, Soare
d. Terra, Luna, Marte, Jupiter, Soare

3. Cele mai importante asemănări (după mărime) sunt între:

a. Marte şi Lună b. Lună şi Terra c. Marte şi Terra d. Jupiter şi Marte

4. Soarele, Luna şi Terra, precum şi alte planete din Sistemul Solar (Jupiter, Marte etc.) seamănă
între ele prin:
a. mărime b. formă c. poziţie d. luminozitate

5. Galaxia, asemănător corpurilor cosmice care o formează, are o mişcare de rotaţie faţă de un punct
situat:
a. la marginea exterioară b. în altă galaxie
c. în afara galaxiei d. în centru
Punctaj IV. 5 x 5 p. = 25 p.

Total (I, II, III, IV) = 90 p.

Din oficiu = 10 p.
TOTAL TEST = 100 p.

50
Unitatea de învăţare (2): Terra – o planetă a Universului (M2)
Unitatea elementară („Lecţie”): Globul geografic şi harta. Coordonate geografice (m6)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.1., 2.1., 2.2., 2.3., alte competenţe: 1.2., 3.1., 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la glob şi planiglob
- precizarea unor elemente ale construirii liniilor imaginare
- identificarea liniilor geografice principale
- orientarea cu ajutorul liniilor geografice, Ecuator şi Primul Meridian

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi)

- caracteristicile corpurilor sferice
- caracteristicile cercului

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

g) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
h) imagini, scheme, manual, site-uri internet, glob, hărţi, planiglob fizic

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Orientarea pe glob se realizează cu ajutorul punctelor cardinale.
 Pe glob se pot trasa mai multe linii imaginare: meridiane şi paralele.
 Suprafaţa Terrei poate fi împărţită în două emisfere faţă de Ecuator şi două emisfere faţă de
Primul Meridian.
 Latitudinea şi longitudinea formează, împreună, coordonatele geografice.
 Harta redă micşorat, selectiv şi convenţional, elemente din realitate.

 Linii imaginare principale şi puncte:

a) paralele: Ecuatorul, Tropicul de Nord (sau Tropicul Racului), Tropicul de Sud (sau Tropicul
Capricornului), Cercul Polar de Nord (Arctic) şi Cercul Polar de Sud (Antarctic);
b) meridiane: Primul Meridian (Greenwich), meridianul opus;
c) puncte: Polul Nord, Polul Sud.
 În raport cu principalele linii, Ecuator şi Primul Meridian, există:
- faţă de Ecuator, Emisfera Nordică şi Emisfera Sudică;
- faţă de Primul Meridian, Emisfera Estică şi Emisfera Vestică.
 Totodată:
- depărtarea faţă de Ecuator spre nord şi spre sud reprezintă latitudinea;
- depărtarea faţă de Primul Meridian, spre vest şi spre est, reprezintă longitudinea.

Explicare Demonstrare
 Globul terestru (geografic) este cel mai simplu şi mai Prezentarea unui glob cu toate elementele
intuitiv mod de reprezentare a Pământului ca întreg. planetei
 Acesta redă: forma sferică a Pământului, înclinarea Demonstrarea pe glob

51
 axei, liniile şi punctele geografice principale.
 Pe globul fizic sunt reprezentate elemente naturale Analiza unui glob fizic
(continente, oceane, forme majore de relief).
 Pe globul politic sunt reprezentate statele (cu Analiza unui glob politic
graniţele acestora).
 Planiglobul, după cum arată şi numele acestuia, redă Prezentarea în paralel glob – planiglob
în plan elementele globului geografic. Analiza comparativă a elementelor
comune
 Hărţile redau suprafeţe mai mici ale Pământului, Prezentarea unor hărţi diferite
cuprinse ca întindere între planiglob (cea mai mare Analiză comparativă
suprafaţă) şi o localitate. Identificarea elementelor comune
 Cea mai amănunţită hartă este harta topografică Prezentarea şi analiza unei hărţi
(care are frecvent scara 1:25.000). topografice
 Există şi reprezentări ale unor suprafeţe şi mai mici, Prezentarea unui plan (1:10.000)
care se numesc planuri.
 Hărţile pot fi generale sau ale diferitelor elemente şi Analiza unor hărţi diferite
fenomene reprezentate (relief, vegetaţie, localităţi
etc.).
 Hărţile turistice ajută parcurgerea unor trasee în Analiza unei hărţi turistice
regiuni de interes turistic, cuprinzând semne
convenţionale destinate acestui scop.

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (manual, caiet, texte)

 Analiza imaginilor din manual: explorare dirijată
 Descrierea altor imagini: descriere liberă sau dirijată
 Rezolvarea sarcinilor din „Caiet”

Aplicaţii / Întrebări
 Comparaţi un planiglob cu un glob şi identificaţi asemănările şi deosebirile principale
referitoare la: puncte şi linii, contururile şi aspectul continentelor, mărimea unor suprafeţe.
 Ce element al globului nu există pe planiglob?
 Cum poate fi stabilită scara de proporţie a planiglobului?
 Analizaţi o hartă pe care o aveţi în apropiere: precizaţi componentele sale şi menţionaţi ce
reprezintă fiecare.

Extinderi şi dezvoltări
 Cele două Tropice şi cele două Cercuri Polare nu au o poziţie întâmplătoare, rezultând din
traiectoria razelor Soarelui în momente ale mişcării de revoluţie a Pământului.
 Transpunerea suprafeţei sferice a globului pe o suprafaţă plană (planiglob) se realizează cu
anumite modificări (deformări) ale unor elemente geometrice (linii, suprafeţe, dimensiuni,
unghiuri).
Planiglobul este harta care redă cea mai mare întindere: întreaga suprafaţă a planetei.

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi un site care să cuprindă informaţii referitoare la hărţi.

(4) Elemente supradisciplinare

- compararea distanţelor pe planeta noastră (între 0 m şi 40.000 km), utilizând unităţi de măsură şi
operaţii matematice

52
B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Discutarea unor imagini diferite ale Terrei din
spaţiul cosmic
 Analiza comparativă a unei imagini din
spaţiul cosmic şi a unui planiglob
 Analiza comparativă a unui glob şi a unui
planiglob
 Observare comparativă: glob, planiglob, hartă
 Analiza liniilor imaginare trasate pe un glob
 Stabilirea posibilităţii utilizării unor
coordonate fixe pe glob
 Identificarea Ecuatorului şi a Primului
Meridian. Latitudinea, longitudinea,
emisferele
 Redarea înţelesului unor definiţii
 Notarea ideilor principale
Succesiunea activităţilor poate fi realizată şi în altă ordine.
Oferă un mode de descriere (luminozitate,
culoare, dimensiuni etc.)
Se oferă criterii de analiză comparativă
Precizează criteriile de analiză
Conduce o activitate exploratorie. Dictează
constatările
Explicaţie. trasarea Ecuatorului, a altor paralele
şi a meridianelor
Descriere: puncte (polii), cercuri (paralele şi
meridiane)
Explicaţie: depărtarea faţă de Ecuator şi Primul
Meridian
Verifică exprimările elevilor
Dictează ideile principale

(2) Evaluare şi autoevaluare

Analizaţi distanţele şi mărimile acestora, redate în tabelul de mai jos.

Nr. Distanţe Mărimi Ordinul succesiv

(mărimi aproximative) (km) de micşorare
1 Lungimea Ecuatorului 40.000 -
2 Distanţa între poli, pe un meridian 20.000 2 ori
3 Lungimea unui continent întins 10.000
4 Distanţa dintre marginile Europei 5.000
5 Distanţa dintre oraşele Bucureşti şi Atena 500
6 Distanţa în cadrul regiunii sau a judeţului 50
7 Distanţe în orizontul local 5

a) Completaţi tabelul, calculând de câte ori se micşorează fiecare lungime faţă de cea
anterioară, după exemplul dat.
b) De câte ori s-a micşorat lungimea între Ecuator şi cea mai mică distanţă?

53
Unitatea de învăţare (2): Terra – o planetă în mişcare (M2)
Unitatea elementară („Lecţie”): Mişcările Pământului (m7)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., alte competenţe: 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la mişcările corpurilor sferice
- precizarea elementelor mişcării de rotaţie
- precizarea momentelor mişcării de revoluţie (după un model)

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi):

- mişcările corpurilor cosmice
- atracţia corpurilor
- mişcarea reală şi mişcarea aparentă

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

a) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
b) imagini, scheme, manual, site-uri internet

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Mişcarea de rotaţie a Pământului este mişcarea acestuia în jurul axei sale.
 Ea are loc de la vest la est, privind Pământul deasupra Primului Meridian.
 Această mişcare creează impresia deplasării Soarelui pe bolta cerească de la est (răsărit) la
vest (apus).
 O mişcare completă se produce într-o zi (24 ore).
 Şi alte corpuri cosmice din Sistemul Solar (Soare, planetele şi sateliţii acestora) se rotesc în
jurul axelor proprii.
 Stelele au o mişcare de rotaţie proprie.
 Soarele, deşi este un corp cosmic mare, se roteşte în jurul propriei axe.
 Mişcarea de revoluţie este mişcarea pe care Pământul o realizează în jurul Soarelui. Ea are
loc într-un timp de un an (aproximativ 365 zile).
 Traiectoria Pământului este aceea a unui cerc puţin alungit.
 Acest traseu al Pământului în jurul Soarelui se numeşte orbită.
 Există patru momente importante ale mişcării de revoluţie: echinocţiul de primăvară,
solstiţiul de vară, echinocţiul de toamnă şi solstiţiul de iarnă.
 Consecinţele mişcării de revoluţie sunt iluminarea inegală a planetei în cursul unui an şi
formarea anotimpurilor.

54
 Explicare
 Mişcarea de rotaţie
 Rotirea corpurilor (sferice) este o
caracteristică a corpurilor cu aceeaşi formă
 Mişcarea reală şi mişcarea aparentă
 Rotirea Lunii în jurul Pământului
 Mişcarea de revoluţie este caracteristică
tuturor planetelor
 Există 4 momente principale ale mişcării de
revoluţie
Demonstrare
Rotaţia unui obiect sferic
Imagini de corpuri din Cosmos care au forme
sferice şi rezultă că se rotesc
Analiza celor două mişcări: observatorul este fix
(obiectul exterior se roteşte), observatorul se
roteşte (pe suprafaţa Pământului) şi obiectul
exterior este fix (se poate utiliza un glob şi o
lanternă)
Întrebare: De ce Luna arată spre Pământ o
singură parte?
Analiza Sistemului Solar cu planetele pe orbite
Analiza unei scheme cu momentele mişcării de
revoluţie (pg. 23 din manual)

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (manual, caiet, texte)

 Analiza imaginilor din manual: explorare dirijată
 Descrierea altor imagini: descriere liberă sau dirijată
 Identificarea şi denumirea celor patru momente principale ale mişcării de revoluţie,
precizând data şi numele fiecărui moment.
 Enumerarea acestor momente în ordinea unui an, iar apoi în ordinea unui an şcolar.
 Din ce cauză aceste momente au efecte diferite asupra lungimii zilelor în cele două
emisfere?

Aplicaţii (pentru elevi)

(1) Aveţi în vedere datele de mai jos.

Planeta Neptun Uranus Saturn Jupiter Marte Terra Venus Mercur

Mişcarea de rotaţie 0,8 0,8 0,4 0,4 1 1 10 3,6
(în zile, valori rotunjite)

- Cum se poate explica durata mai mare de rotaţie în jurul propriei axe a planetelor Venus şi
Mercur?
- Ce observaţi la celelalte planete? Ce se poate presupune?

(2) Urmăriţi tabelul de mai jos.

Durata Planetele (în ordinea depărtării de Soare)

mişcării Mercur Venus Terra Marte Jupiter Saturn Uranus Neptun
Ani 0,2 0,6 1,0 1,9 12 29 28 164

 Se observă că această durată are o legătură cu distanţa la care este situată fiecare planetă faţă
de Soare.
 Durata mişcării de revoluţie (exprimată în ani) creşte de la planetele apropiate de Soare, la
cele mai îndepărtate.

55
(3) Completaţi tabelul de mai jos şi notaţi, pentru Emisfera Nordică, folosind imaginea mişcării de
revoluţie, cerinţele solicitate.

Momentul mişcării Data Lungimea comparativă a momentelor unei zile

de revoluţie (24 ore): zi şi noapte
Echinocţiul de primăvară
Solstiţiul de vară
Echinocţiul de toamnă
Solstiţiul de iarnă

Extinderi şi dezvoltări
 Marte şi Terra sunt asemănătoare sub două aspecte importante: au aceeaşi mişcare de rotaţie
(de o zi) şi aceeaşi înclinare a axei.
 Iluminarea zilnică a celor două planete şi iluminarea din cursul unui an sunt asemănătoare.
 Marte şi Terra diferă însă prin mărime şi durata mişcării de revoluţie.

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi un site care să cuprindă informaţii referitoare la mişcările Pământului.
- Analizaţi mai multe imagini din Univers, din diferite surse. Precizaţi ce reprezintă fiecare.
- Revista „Terra magazin” cu imagini ale Sistemului Solar.

(4) Elemente supradisciplinare

- precizarea dimensiunilor comparative ale planetelor (aproximativ)
- atracţia între corpuri cosmice

B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Discutarea unor imagini ale mişcării de rotaţie Prezintă imagini cu succesiunea zi – noapte
 Notarea ideilor Sintetizează ideile principale
 Analizează imagini cu trecerea liniei de Comentează imaginile
demarcaţie între zi şi noapte
 Analizează mişcarea reală şi aparentă Explică cele două percepţii
 Analizează mişcarea Lunii Arată cum este posibilă imaginea Lunii
 Analizează şi descriu momentele mişcării de Profesorul explică fiecare moment
revoluţie (după schema acestora)
 Analizează şi notează în caiet momentele Profesorul supraveghează notarea corectă şi
mişcării de revoluţie şi ceea ce mai este intervine cu precizări
solicitat
 Realizează aplicaţiile din manual (acestea sunt Supraveghează corectitudinea răspunsurilor
notate în caiet)
 Identificarea şi notarea altor constatări Explicaţii suplimentare
referitoare la mişcările Terrei
 Notarea unor idei principale (5 – 7) referitoare Profesorul sugerează ideile principale (eventual
la mişcările Terrei le dictează)
 Rezolvarea unor întrebări şi exerciţii (din Supravegherea activităţii
manual şi caiet)
Succesiunea activităţilor poate fi realizată şi în altă ordine.

56
(2) Evaluare şi autoevaluare
 Realizaţi o listă de corpuri cosmice sferice din Univers.
 Prezentaţi oral câteva elemente despre mişcările corpurilor cosmice (stele, planete, sateliţi).
 Realizaţi un text explicativ propriu referitor la mişcarea de revoluţie, cu ajutorul unor
cuvinte cunoscute.
 Discutarea, sub coordonarea profesorului, a unor probleme cum ar fi:
- De ce ziua are 24 de ore (şi nu 12 ore sau 36 de ore)?
- De unde ştim că stelele se rotesc?
- Pe baza căror criterii (caracteristici) pot fi descrise şi clasificate mişcările corpurilor
cosmice?
 Test secvenţial minim (4 itemi cu alegere multiplă etc.) pentru 4 – 5’

57
Unitatea de învăţare (2): Terra – o planetă în mişcare (M2)
Unitatea elementară („Lecţie”): Consecinţele mişcărilor Pământului (m8)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:

a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., 3.3., alte competenţe: 4.1., 4.2., 4.3.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la consecinţele mişcărilor Pământului
- precizarea unor constatări referitoare la mişcarea Terrei în Sistemul Solar
- identificarea unor modificări vizibile la suprafaţa pământului, ca efect al mişcărilor sale
- utilizarea terminologiei în contexte noi

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi):

- mişcările Pământului
- poziţia planetei în Sistemul Solar şi consecinţele poziţiei asupra mişcării de revoluţie
- explicarea semnificaţiei principalilor termeni învăţaţi anterior

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

a) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
b) imagini, scheme, manual, site-uri internet, tabele (pg. 25 din manual)

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Mişcarea de rotaţie mişcarea de revoluţie, precum şi alte caracteristici ale planetei
determină, împreună:
- posibilitatea de orientare pe glob;
- formarea unor zone de căldură (termice);
- succesiunea anuală şi zilnică a unor fenomene;
- utilizarea unor repere de timp.
 Aceste elemente, precum şi alţi factori care rezultă din caracteristicile planetei (distanţă
Soare – Pământ, mărimea Pământului, existenţa Lunii ca satelit al Pământului, vechimea
Sistemului Solar) au favorizat apariţia şi evoluţia vieţii pe planeta noastră.

Explicare
 Consecinţa principală a mişcării de rotaţie o
reprezintă succesiunea momentelor unei zile
(24 de ore)
 Pe baza momentelor principale (răsărit şi
apus), pot fi stabilite punctele cardinale est şi
vest.
 Indirect, pe baza poziţiei Soarelui la ora 12.00
poate fi stabilit punctul cardinal sud.
Demonstrare
O imagine dinamică permite analiza succesiunii
zi / noapte, linia de iluminare (noapte – zi) şi
simultaneitatea unor zile pe glob
Analiza schemei mersului aparent al Soarelui
Stabilirea punctului cardinal sud la ora 12

58
 Mişcarea de rotaţie, împreună cu forma
Pământului, determină abaterea corpurilor
care se deplasează în lungul meridianelor pe
suprafaţa sferică a planetei; de asemenea, se
abat şi corpurile care cad vertical de la
înălţimi mai mari.
 Rotaţia şi forma planetei determină turtirea
atmosferei.
 Forma şi rotaţia planetei determină împreună
iluminarea inegală, de la Ecuator la Poli, a
suprafeţei terestre în cursul unei zilei.
 Datorită mişcării de rotaţie şi a formei sferice,
pot fi delimitate pe glob suprafeţe care au
aceeaşi oră (denumite fuse orare).
 Mişcarea de revoluţie şi înclinarea axei
determină formarea zonelor de căldură şi
formarea anotimpurilor.
 În cursul mişcării de revoluţi (365 de zile şi 6
ore) există patru momente importante (două
echinocţii şi două solstiţii).
 Pe baza celor două mişcări se pot stabili două
repere naturale de măsurare a timpului: o zi
(24 de ore) şi un an. Acestea stau la baza
oricărui calendar.
Analiza unor imagini care arată abaterea
corpurilor (un obiect lăsat să cadă din turn,
schema abaterii vânturilor)
O secţiune cu atmosfera puţin turtită
Un glob şi o lanternă: urmărirea mărimii
cercului luminos
Un planiglob cu fuse orare (este mai greu de
explicat, la acest nivel, de ce este aşa)
Descrierea succesiunii anotimpurilor; analiza
unui cerc pe care sunt redate zonele termice
Descrierea celor patru momente; utilizarea unui
algoritm de prezentare a fiecărui moment şi
anotimp
Discutarea reperelor naturale; sintetizarea ideilor
principale

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise

Urmăriţi tabelul de mai jos.

Consecinţe ale mişcărilor Mişcarea Forma Înclinarea Mişcarea

şi caracteristicilor Terrei de rotaţie Pământului axei de revoluţie
Succesiunea momentelor zilei x x - -
Stabilirea unor puncte cardinale x x x -
Iluminarea inegală pe Glob x x x x
Lungimea unei zile (24 ore) x - - -
Momente (solstiţii şi echinocţii) - - x x
Anotimpuri - - x x
Lungimea unui an - - - x
Unităţile cronologice de timp x - - X
Zonele de căldură - x x x

În acest tabel sunt menţionate consecinţele principale ale mişcărilor Pământului. Aceste
consecinţe, deşi sunt rezultatul principal al mişcărilor Pământului, sunt influenţate şi de alte
proprietăţi ale planetei (forma sferică şi înclinarea axei).
Fenomenele între care există o legătură sunt marcate în tabel cu x, iar celelalte sunt marcate cu - .

 Analizaţi tabelul de mai sus şi explicaţi, pe scurt, fiecare legătură dintre o consecinţă şi
cauzele sale.

59
Aplicaţii

Urmăriţi tabelul de mai jos. Acesta cuprinde mai multe poziţii în latitudine şi lungimea părţii
iluminate (în ore) dintr-o zi (24 de ore).

Poziţie în latitudine 21 iunie 22 decembrie

Polul Nord 24 ore 0 ore
Latitudinea ţării noastre 16 ore 8 ore
Ecuator 12 ore 12 ore
Latitudinea opusă ţării noastre 8 ore 16 ore
Polul Sud 0 ore 24 ore

(1) Precizaţi poziţiile pe glob cu iluminare egală (de 12 ore) şi cele cu diferenţe mari între cele
două solstiţii.
(2) Cu cât se modifică zilnic timpul de iluminare (exprimat în minute) la latitudinea ţării
noastre, presupunând că între cele două solstiţii este un interval de 180 de zile.
(3) Când se egalizează lungimea momentelor zilei (zi/noapte) la latitudinea ţării noastre şi la
latitudinea opusă din Emisfera Sudică.

Extinderi şi dezvoltări
 Planeta noastră are, în afara acestor două mişcări principale, şi alte mişcări pe care le
efectuează în deplasarea sa în spaţiul cosmic. Astfel, Soarele şi sistemul său solar se
deplasează spre steaua Vega. Din această cauză, mişcările de revoluţie ale planetelor în jurul
Soarelui au traiectorii mai complicate decât cele sub forma unui cerc.
 Cele patru momente principale ale mişcării de revoluţie se modifică de la un an la altul,
ajungând în aceeaşi poziţie după 26.000 de ani.

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi un site care să cuprindă informaţii referitoare la Sistemul Solar.
- Revista „Terra magazin” cu imagini ale Sistemului Solar.

(4) Elemente supradisciplinare

 Analiza raportului dintre mărimea unei suprafeţe şi radiaţia (căldura) primită
 Analiza unghiului de incidenţă al radiaţiei solare

B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Împărţirea unui cerc în 24 sectoare egale Prezintă un cerc împărţit în 24 sectoare (eventual
şi 12 sau 36)
 Analiza unui desen cu momentele zilei Supravegherea demersului de identificare a
(răsărit, miezul zilei, apus) punctelor cardinale est, vest şi sud
 Precizarea termenilor noi Se definesc şi se explică termenii
 Analiza exemplelor de abatere a corpurilor pe Profesorul sugerează demersul (Cum se
baza unei scheme deplasează? Pe ce direcţii este abaterea etc.)
 Analiza atmosferei puţin turtite Dialog: De ce este mai turtită atmosfera decât
Pământul etc.
 Analiza unor imagini cu iluminarea planetei la Întrebări pentru elevi: Cum este înclinată axa
solstiţii şi echinocţii Pământului la cele 4 momente? Ce consecinţe
rezultă din înclinarea axei? etc.

60
 Descrierea anotimpurilor din Emisfera Profesorul sugerează un algoritm de descriere
Nordică
 Identificarea unor repere naturale de împărţire Prezentarea unui calendar cu aceste repere (o zi,
a timpului (o zi, un an) un an)
 Identificarea şi notarea ideilor principale Sprijinul profesorului doar în momentele
necesare
 Realizarea sarcinilor din manual şi caiet Supravegherea şi, eventual, construirea unor
sarcini similare
Succesiunea activităţilor poate fi realizată şi în altă ordine.

(2) Evaluare şi autoevaluare

1. Devierea corpurilor este determinată de direcţia de rotaţie a planetei.
- Ce s-ar întâmpla în cazul unei rotaţii inverse, de la est la vest?
- Din ce cauză turtirea atmosferei este mai mare decât a planetei?
2. Există planete sau sateliţi ai acestora care nu au mişcare de rotaţie?
3. Luna arată o singură faţă (parte) spre Pământ (denumită „partea vizibilă a Lunii”). Din ce
cauză are loc acest fenomen?

61
Unitatea de învăţare (2): Terra – o planetă în mişcare (M2)
Unitatea elementară („Lecţie”): Orientarea în spaţiul terestru (elemente naturale şi
instrumente clasice şi moderne) (m9)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 2.1., 3.2., 2.3., alte competenţe: 3.1., 3.3., 4.3.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor mijloace naturale de orientare
- orientarea cu ajutorul unor repere
- orientarea cu ajutorul unor instrumente
- utilizarea hărţilor
- orientarea cu ajutorul Stelei Polare şi a mişcării de rotaţie

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi):

- modalităţi de orientare empirică
- orientarea în orizontul local

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

i) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
j) imagini, scheme, manual (pg. 26 – 27), site-uri internet, busolă, liniile imaginare trasate pe glob etc.

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Orientarea în orizontul local se poate realiza pe baza mişcării aparente a Soarelui, Stelei
Polare, cu ajutorul unor repere fixe utilizate direct şi prin comparaţie, precum şi cu ajutorul
busolei şi GPS
 Orientarea pe glob se poate realiza cu ajutorul instrumentelor de navigaţie maritimă şi
aeriană, coordonatelor geografice (longitudine şi latitudine) şi liniilor imaginare trasate pe
glob (meridiane şi paralele).
 Orientarea pe hartă este posibilă cu ajutorul elementelor de reper ale hărţii şi al
elementelor majore reprezentate prin poziţiile lor relative.
 Orientarea duce la stabilirea poziţiei unui obiect, corp sau întindere; aceasta se realizează
prin poziţia relativă sau absolută.

Tipuri de orientare Repere de orientare

a) Pe baza unor elemente naturale - în raport cu anumite elemente fixe (râuri, munţi, ţărmuri, lacuri, mări,
(orientare empirică)
b) Pe baza unor elemente
naturale utilizate ca repere
convenţionale
c) Cu ajutorul unor instrumente
create de om
d) Cu ajutorul hărţilor
movile, localităţi etc.)
- în raport cu deplasarea aparentă a Soarelui
- în raport cu alte corpuri cosmice: Luna, Steaua Polară
- punctele şi direcţiile cardinale
- suprafeţe (emisferele)
- puncte şi linii pe glob (Poli, Ecuator, Tropice etc.)
- coordonate geografice pentru puncte şi suprafeţe
- busolă, instrumente pentru navigaţia maritimă şi aeriană, GPS, radar
- elemente de orientare, contururi, distanţe; - produse cartografice, GIS

62
Activităţi de învăţare

Explicare Demonstrare
 Orientarea în spaţiul terestru este o activitate a Exemple din orizontul local cu diferite elemente:
oamenilor care permite: şcoala, cartierul, străzile etc.
- înţelegerea modului de poziţionare a Un exemplu narativ despre o situaţie în care este
diferitelor elemente naturale sau elemente necesară orientarea: într-o excursie, într-un alt
construite de om pe o anumită întindere / oraş etc.
spaţiu; Analiza unei hărţi cu posibilităţile de orientare
- deplasarea de la un loc la altul; pe baza elementelor acesteia
- reprezentarea cartografică a elementelor
din realitate în raport cu anumite repere fixe.
 Există elemente naturale de orientare (după Imagini (reluate): Steaua Polară, momentele zilei
stele, după răsăritul Soarelui şi altele), diferite etc.
instrumente folosite de-a lungul timpului,
precum şi modalităţi moderne, actuale.
 Anumite elemente naturale sunt utilizate Schiţa rozei vânturilor
totodată ca repere convenţionale de orientare, Analiza unui glob sau planiglob pe care se pot
astfel: identifica elementele de orientare: puncte, linii
- în mod direct, direcţiile şi punctele
cardinale;
- în mod indirect, prin puncte (Polul Nord şi
Polul Sud), linii (Ecuator, Cercurile Polare,
tropicele, alte paralele, Primul Meridian, alte
meridiane).
 Dintre elementele construite de om, Imagini ale diferitelor instrumente: busolă, radar
menţionăm busola, sextantul (un instrument etc.
folosit în perioada descoperirilor geografice), Explicarea modului de funcţionare a busolei
radarul, sateliţii artificiali (îndeosebi cei cu o
poziţie aparent fixă) şi GPS.
 În ultimii ani s-a dezvoltat foarte mult O imagine cu sistemul GPS
sistemul GPS (Global Positioning System),
care este un sistem global de localizare prin
satelit şi unde radio; acesta utilizează o reţea
de sateliţi care se rotesc în jurul Pământului,
fiind situaţi în puncte aparent fixe ale planetei.
 Un sistem complex de orientare îl reprezintă Exemple de hărţi, identificarea reperelor de
harta. orientare; exerciţii de relaţionare reciprocă a
obiectelor marcate pe hartă
 Harta consemnează / fixează elementele Raportarea dintre o hartă şi o imagine din
principale pe care le reprezintă în raport cu realitate pentru a fi identificată corelaţia dintre
cele din realitate. acestea

Aplicaţii
1. Precizaţi spre ce direcţie cardinală sunt orientate cele patru laturi ale clasei voastre?
2. Precizaţi spre ce direcţie faţă de clasa voastră se află: terenul de sport, cancelaria, intrarea în
şcoală, locuinţa.
3. Din locul în care vă aflaţi acum, precizaţi cum poate fi stabilit punctul cardinal sud.

63
Extinderi şi dezvoltări
 Popularea Oceaniei, care este o întindere foarte mare din Oceanul Pacific, presărată cu
insule mici, situate la mari distanţe, reprezintă o realitate dificil de explicat. Se pare că
deplasarea grupurilor de oameni de la o insulă la alta s-a putut realiza datorită unui sistem de
fixare pe suporturi de lemn a direcţiilor şi distanţelor parcurse în diferite călătorii anterioare.
 Navigaţia aeriană nu utilizează între două puncte trasee sub forma unor linii drepte, ci linii
uşor curbate, care urmăresc forma reală, sferică, a suprafeţei Pământului. Aceste linii
reprezintă totodată drumul cel mai scurt între două puncte. În realitate însă, traseele sunt mai
complicate, deoarece au fost definite, prin convenţii aeriene internaţionale, anumite culoare
de zbor, urmărite obligatoriu de avioane.

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi un site care să cuprindă informaţii referitoare la hărţi şi mijloace de orientare.
- Analizaţi mai multe hărţi diferite

(4) Elemente supradisciplinare

- Explicarea principiilor de proiectare a GIS

B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Analiza posibilităţilor de orientare cu ajutorul
Soarelui
 Analiza posibilităţilor de orientare cu ajutorul
Stelei Polare
 Orientarea cu ajutorul busolei
 Analiza unui glob sau planiglob pe care sunt
trasate liniile imaginare (meridiane şi
paralele)
 Analiza unor hărţi diferite
 Analiza repartiţiei pe hartă a unor elemente şi
poziţiile relative, reciproce, dintre acestea
 Analiza scărilor de proporţie
 Analiza unor hărţi la scară mare pentru
identificarea poziţiilor relative
 Analiza unui glob, planiglob sau hartă pe care
sunt figurate liniile imaginare
Îndrumă procesul de observare a schemei
corespunzătoare sau a unor fotografii relevante
Oferă imagini cu bolta cerească şi poziţia Stelei
Polare
Precizează modul de funcţionare a busolei şi
identificare punctelor cardinale şi intercardinale
Explică rolul fiecărei linii (Ecuator, paralele,
meridiane, Primul Meridian) în orientare
Precizează modalităţile de identificare a
punctelor cardinale pe hartă
Exemplifică modul în care se pot stabili poziţiile
reciproce folosind direcţii cardinale şi
intercardinale
Explică forma sub care sunt redate scările de
proporţie şi precizează utilizarea acestora
Reia algoritmul de prezentare a poziţiei unui
obiect de pe hartă în raport cu altul
Explică modul în care poate fi stabilită
latitudinea şi longitudinea diferitelor puncte
Acest procedeu este dificil la nivelul elevilor,
deoarece sunt necesare cunoştinţe mai ample de
geometrie

Succesiunea activităţilor poate fi realizată şi în altă ordine.

64
(2) Evaluare şi autoevaluare

Completaţi tabelul de mai jos şi stabiliţi corespondenţa dintre caracteristicile punctelor (1 – 5) cu

întinderile respective. Notaţi în tabel cu x fiecare corespondenţă corectă.

Arealul (suprafaţa) dintre două paralele Caracteristici

1 2 3 4 5
Polul Nord – Cercul Polar Arctic
Cercul Polar Arctic – Tropicul de Nord
Tropicul de Nord – Ecuator
Ecuator
Ecuator – Tropicul de Sud
Tropicul de Sud – Cercul Polar Antarctic
Cercul Polar Antarctic – Polul Sud

Caracteristici:
1 – ziua este egală cu noaptea (12 ore) în tot cursul anului
2 – ziua continuă (6 luni) între cele două echinocţii
3 – zi mai lungă decât noaptea
4 – noapte continuă (6 luni) între cele două echinocţii
5 – noaptea mai lungă decât ziua

65
Unitatea de învăţare (2): TERRA – O PLANETĂ ÎN MIŞCARE (M2)

Aplicaţii practice (m10)

A. Măsurarea timpului (zi, săptămână, lună, anotimp, an, calendar)

(1) Urmăriţi imaginile care redau, într-o formă simplificată, felul în care se modifică aspectul Lunii,
adică fazele Lunii (manual, pg. 28)

(2) Între două faze succesive ale Lunii există o diferenţă de aproximativ 7 şi ¼ zile.
Precizaţi:
- intervalul aproximativ după care Luna revine la acelaşi aspect (lună nouă);
- ce diviziune de timp din calendar este apropiată de acest interval?
- ce diviziune de timp poate să fie considerată ca egală cu intervalul mediu dintre două faze
ale Lunii?

(3) Urmăriţi mişcarea de revoluţie (pg. 23 din manual) şi, pe baza ei, completaţi un tabel
asemănător celui de mai jos.

Intervalul de timp Anotimpul Durata (zile şi ore)

21 martie – 22 iunie
22 iunie – 23 septembrie
23 septembrie – 22 decembrie
22 decembrie – 21 martie

Calculaţi durata medie a unui anotimp.

(4) Precizaţi durata unui an în zile şi fracţiuni dintr-o zi.

(5) Notaţi, într-un tabel asemănător celui de mai jos, duratele de timp obţinute.

1 Durata unui an
2 Durata unui anotimp
3 Durata unei luni
4 Durata unei săptămâni
5 Durata unei zile
6 Durata unei ore dintr-o zi

(7) Calculaţi, utilizând un calendar pe care îl aveţi la dispoziţie:

a) Câte zile au trecut de la începutul anului şcolar?

b) Câte zile mai sunt până la 1 ianuarie?
c) Câte zile mai sunt până la vacanţa de vară?

(8) Realizaţi un jurnal, începând de astăzi, pentru fiecare zi în care aveţi oră de geografie,
completând un tabel asemănător celui de mai jos.

Data Aspectul vremii Ce carte aţi citit în Un aspect important din

(apreciere generală) săptămâna anterioară activitatea voastră

66
 B. Orizontul local – orientare, măsurare şi reprezentare

Rezumat
 Orizontul local reprezintă un spaţiu geografic situat în jurul localităţii de domiciliu, pe o
rază de maximum 20 km.
 Poate fi delimitat în mod aproximativ sub forma unui cerc sau a unui pătrat.
 Orizontul local cuprinde elemente de orientare şi localizare, elemente naturale (relief,
hidrografie, vegetaţie) şi elemente referitoare la populaţie, activităţile acesteia şi localităţi.
 În cazul oraşului Bucureşti, orizontul local se suprapune limitei exterioare a acestuia.
 Oraşele mari din ţara noastră cuprind, pe lângă întinderea lor şi un spaţiu înconjurător.

a) Orientarea şi măsurarea distanţelor în orizontul local

Realizaţi următoarele activităţi:
 Stabiliţi punctele cardinale faţă de punctul în care vă situaţi;
 Orizontul local se poate înscrie în interiorul unei figuri geometrice având:
- o rază de 20 km pentru un cerc cu centrul în locul în care vă situaţi;
- o latură de 40 km pentru un pătrat cu laturile situate la distanţe egale faţă de locul în care
vă situaţi.
Desenaţi, pe o pagină alăturată, aceste două figuri geometrice.
A B

20 km
O 40 km
O

C D

Explicaţie:
 Cele două suprafeţe (cercul şi pătratul) nu sunt egale ca întindere.
 Forma de cerc seamănă cu aspectul liniei orizontului, îndeosebi în regiunile de câmpie, unde
aceasta poate fi urmărită pe întreaga sa lungime.
 Forma de pătrat este mai uşor de obţinut, delimitând această suprafaţă pornind de la o hartă
pe care o avem la dispoziţie.

b) Reprezentarea orizontului local

Urmăriţi desenul de mai jos:

1 2 3 4 5 6 7 8
A

67
 Desenul cuprinde 64 de pătrate mai mici; fiecare pătrat poate fi notat cu o combinaţie de o
literă şi o cifră. De exemplu, A1….H8. Presupunem că latura unui pătrat mic este de câte 1 km.
Considerăm un orizont local în care există următoarele elemente mai importante, pe care le
desenăm pe acelaşi model.
- o localitate de forma unui dreptunghi, care ocupă pătratele C4, C5, C6, D4, D5, D6, E4, E5, E6;
- un râu care curge de la vest la est, în lungul rândului B, între pătratele B1 şi B8;
- o pădure care ocupă pătratele F1, F2, G1 şi H1;
- o zonă industrială (economică) suprapusă pătratelor F5 şi F6;
- drumurile principale care traversează localitatea au direcţia N – S şi E – V şi se suprapun
celor două lini care împart pătratul în patru părţi egale.
(1) Reprezentaţi fiecare dintre elementele menţionate pe desenul de mai sus, alegând câte o culoare
sau un semn convenţional pentru fiecare dintre acestea.
(2) Calculaţi, în km2:
- suprafaţa localităţii;
- suprafaţa zonei economice;
- suprafaţa pădurii;
- lungimea râului.
(3) Realizaţi un desen asemănător, reprezentând 4 – 5 elemente care se află în realitate în orizontul
vostru local. Construiţi, daca este necesar, noi semne convenţionale pentru legendă.

Prezentaţi, la sfârşitul semestrului, desenul realizat.

c) Construirea unor forme simple de reprezentare grafică şi cartografică

Un elev a observat în fiecare lună, pe malul lacului, următorul număr de păsări.

Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Numărul de păsări 3 3 6 8 12 20 20 18 10 6 3 3

Nr. de 20
păsări
15

10

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

(1) Notaţi pe graficul de mai jos, prin coloane, numărul de păsări observat în fiecare lună, după
modelul dat.
(2) Ce se poate constata după analiza acestui grafic?
(3) Ce puteţi presupune în legătură cu modificarea numărului de păsări înregistrate de-a lungul
unui an?

68
Unitatea de învăţare (2): TERRA – O PLANETĂ ÎN MIŞCARE (M2)

SINTEZĂ ŞI EVALUARE (m11)

Sinteză

Analizaţi şi completaţi tabelul de mai jos:

Idei principale Explicare şi detaliere

Globul geografic redă cel mai bine Pământul ca
întreg.
Imaginea plană a Terrei este planiglobul.
Pe glob pot fi trasate mai multe linii imaginare,
denumite meridiane şi paralele.
Orientarea pe glob şi în realitate se realizează în
raport cu punctele cardinale.
Poziţia pe glob se defineşte cu ajutorul
coordonatelor geografice (latitudinea şi
longitudinea).
Harta redă, micşorat (după o scară de proporţie) şi
selectiv, elemente care se află situate pe suprafaţa
terestră.
Pe glob, cele mai importante linii şi puncte sunt:
Ecuatorul, Primul Meridian (continuat cu
meridianul opus) şi cei doi poli.
Pământul se roteşte în jurul axei sale (mişcarea de
rotaţie) şi în jurul Soarelui (mişcarea de revoluţie).
Mişcarea de rotaţie, mişcarea de revoluţie, forma
Pământului şi înclinarea axei determină împreună
o serie de caracteristici ale fenomenelor care au loc
la suprafaţa planetei noastre.
Anul şi ziua – rezultat al celor două mişcări
principale – sunt diviziunile fixe, cele mai
importante, în măsurarea timpului.

Evaluare (T2 pentru M2)

I. Identificaţi răspunsurile corecte pentru următoarele întrebări, încercuind litera corespunzătoare

acestuia:

(1) Luna, după ce îşi modifică aspectul iluminării suprafeţei sale prin trecerea de la o fază la alta
(„fazele Lunii”), revine în aceeaşi poziţie după un timp de aproximativ:
a) un an; b) un anotimp; c) o lună; d) o săptămână

(2) Meridianele şi paralelele unt:

a) linii reale; b) linii imaginare; c) linii egale între ele; d) coordonate geografice

(3) Cel mai lung cerc care poate fi trasat pe un glob este:
a) Primul Meridian (şi meridianul opus) b) Tropicul de Nord
c) Ecuatorul d) Tropicul de Sud

69
 (4) Lungimea unei zile (24 de ore) este rezultatul.
a) mişcării de revoluţie b) înclinării axei
c) formei Pământului d) mişcării de rotaţie

(5) Cele mai mari detalii se întâlnesc în cazul:

a) hărţii generale b) hărţii turistice
c) hărţii topografice d) planiglobului

5 x 4 p. = 20 p.
II. Completaţi spaţiile libere din textul de mai sus cu acele cuvinte care sunt potrivite înţelesului
corect, dintre: vest, est, nord, sud, 12, 24, 1, Polul Nord, Polul Sud, Ecuatorul, Primul Meridian,
Tropicul de Nord, Cercul Polar de Nord.

Pământul se roteşte în jurul axei sale de la ………….. spre ………. . Polul Sud poate fi stabilit cu
ajutorul Soarelui la ora …………. . Punctele de pe glob care au o poziţie fixă sunt ………… şi
………………………. .
5 x 4 p. = 20 p.

III. Realizaţi un text referitor la calendar, în care să utilizaţi, câte o singură dată, următorii termeni:
an, anotimp, zi, lună, săptămână, an bisect, fazele Lunii.

În acest text, precizaţi felul în care fiecare diviziune de timp face parte dintr-o unitate mai mare.
Se acordă 2 p. pentru coerenţa şi corectitudinea textului.
6 x 3 p. = 18 p. + 2 p. = 20 p.

V. Construiţi un calendar care poate fi utilizat pe o planetă cu următoarele caracteristici:

 mişcarea de revoluţie este de 320 de ori mai lungă / mare decât mişcarea de rotaţie,
 un satelit natural de dimensiuni mici se roteşte în jurul planetei în 16 zile;
 mişcarea de revoluţie are 4 momente principale (două echinocţii şi două solstiţii), care
formează între ele 4 anotimpuri;
 axa planetei nu este înclinată.
6 x 3 p. = 18 p.

V. Stabiliţi corespondenţa dintre fenomenele notate pe cele două coloane, astfel încât aceasta să fie
corectă (de exemplu C3):

A. mişcarea de rotaţie 1. lungimea unui an

B. mişcarea de revoluţie 2. trasarea cercurilor polare
C. înclinarea axei 3. lungimea unei zile
D. Polul Nord 4. punct fix pentru rotaţie
5. Pământul ca sferă
6. Ecuator

4 x 3 p. = 12 p.

Punctaj = 90 p.
Din oficiu = 10 p.
Total = 100 p.

70
 VII. Proiectarea şi realizarea instruirii la clasa a VI-a

(1) Proiectarea anuală la clasa a VI-a (programa nouă, 2017)

Unitatea de învăţare Competenţe Conţinuturi Nr. Săptă- Evaluare

specifice vizate de mâna
ore
Recapitulare (III – IV) şi test iniţial T0
(1) CUNOAŞTEREA 1.1. Repere ale cunoaşterii Terrei T1
LUMII ÎN CARE 1.2. Continente şi ţări 5 1–5
TRĂIM 3.1. Harta politică a lumii
(M1) 3.2. Aplicaţii practice
3.3. Recapitulare şi evaluare
(2) ANTROPOSFERA: Populaţia Terrei: evoluţie numerică
POPULAŢIE, 1.1. şi repartiţie geografică
AŞEZĂRI, RESURSE 2.1. Diversitatea umană şi mobilitatea
(M2) 2.2. teritorială
2.3. Aşezările omeneşti
3.1. Resursele naturale şi valorificarea 5 6 – 10
3.3. acestora
4.3. Aplicaţii practice
Recapitulare şi evaluare T2
(3) ANTROPOSFERA: 1.1. Domeniile activităţilor economice
ACTIVITĂŢILE 1.2. pe Terra
ECONOMICE 2.1. Agricultura
2.3. Industria 5 11 – 15
3.1. Serviciile
3.3. Efectele activităţilor economice
4.1. asupra mediului
4.3. Activităţi practice
Vacanţă intrasemestrială
1.1., 1.2.
3.3. Geografie umană (sinteză)
4.1. Geografie generală 3 13 – 18
4.3. Recapitulare şi evaluare T3
Vacanţă intersemestrială
(4) EUROPA – 1.1. Mediul natural ca suport al locuirii:
ELEMENTE DE 1.2. - Poziţia geografică. Ţărmuri,
GEOGRAFIE 2.1. golfuri etc.
GENERALĂ 2.3. - Relieful. Unităţi majore
(M4) 3.1. - Hidrografie, climă şi biogeografie
3.2. Oameni şi locuri 5 19 – 23
4.1. - Harta politică – state şi regiuni
4.3. - Populaţie: răspândirea geografică.
Diversitatea umană
- Oraşe
Economie
- Resurse naturale
- Activităţile economice
Recapitulare şi evaluare T4
Vacanţă intrasemestrială

71
Unitatea de învăţare Competenţe Conţinuturi Nr. de Săptă- Evaluare
specifice ore mâna
vizate
(5) EUROPA: 1.1. Regiuni geografice
REGIUNI ŞI ŢĂRI 1.2. Uniunea Europeană
(M5) 2.1. Regiuni poziţionale (Centru, N, V, S, E)
3.1. Ţări din diferite regiuni (5 – 8) 5 24 – 28
4.1. Recapitulare şi evaluare
4.2. T5
(6) EUROPA ÎN 1.1. Valori culturale şi umane europene
LUMEA 3.3. Calitatea vieţii în Europa
CONTEMPORANĂ 3.4. Recapitulare şi evaluare (Europa) 6 29 – 34 T6
(M6) 4.3. Prezentarea portofoliilor
Recapitulare şi evaluare finală Tf

Planificarea anuală are la bază programa şcolară de geografie pentru clasa a VI-a (2017),
structura anului şcolar şi metodologia proiectării şi organizării instruirii promovată de ghidurile
metodologice de curriculum şi didactică. Numărul de ore are o valoare orientativă. De asemenea,
intervalul de săptămâni din structura anului şcolar. Rubrica de evaluare consemnează testările
sugerate (T0: test iniţial, T1 – T7: teste secvenţiale, Tf: test final).
Elementele referitoare la proiectarea unităţilor de învăţare (menţionate la planificarea pentru
cls. a V-a) se aplică şi la clasa a VI-a.
Unitatea de învăţare 5 (M5) „Europa: regiuni şi ţări” nu există ca atare în programă, dar
concretizează sintagma „Caracterizarea geografică a unor state” (cel puţin un stat din fiecare
regiune geografică). Deoarece nu se fac precizări referitoare la regiuni şi ţări, trebuie să considerăm
că acestea reflectă viziunea din programa anterioară pentru clasa a VI-a (Europa). Un număr de 1 –
2 state, considerate ca exemple, sunt suficiente. Prin portofolii pot fi abordate un număr mai mare
de ţări.

Precizări:

 Proiectarea anuală prezentată mai sus (1) are la bază modelul clasic propus de ghidurile
metodologice iniţiale (1999, 2001).
 Modelul sintetic (2) permite urmărirea poziţiei fiecărei „lecţii” (m1, …m34).
 Modelul contextualizat (3) are în vedere încadrarea geografiei pentru clasa a VI-a în contextul ei
interdisciplinar: competenţe, domenii experienţiale, alte discipline şcolare de acelaşi nivel,
activităţi complementare.
 Proiectarea unităţilor de învăţare (4) reprezintă modul în care o unitate de învăţare poate fi
descompusă în unităţi mai mici („lecţii”).

72
 (2) Planificarea anuală şi a unităţilor de învăţare: model sintetic

Unitatea de învăţare C.S. Simbol Unităţi elementare de învăţare Testare

(simbol, denumire, număr de ore, săpt.) Denumire
(M1) CUNOAŞTEREA LUMII ÎN 1.1. Recapitulare şi test iniţial T0
CARE TRĂIM 1.2. m1 Repere ale cunoaşterii Terrei T1
(5 ore) 3.1. m2 Continente şi ţări
3.2. m3 Harta politică a lumii
(săpt. 1 – 5) 3.3. m4 Aplicaţie practică
m5 Recapitulare şi evaluare
(M2) ANTROPOSFERA: 1.1. m6 Populaţia Terrei
POPULAŢIE, AŞEZĂRI, 2.1. m7 Diversitatea umană
RESURSE 2.2. m8 Aşezările omeneşti
(6 ore) 2.3. m9 Resursele naturale
3.1. m10 Aplicaţii practice
(săpt. 6 – 11) 4.3. m11 Recapitulare şi evaluare T2
(M3) ANTROPOSFERA: 1.1. m12 Agricultura
ACTIVITĂŢILE ECONOMICE. 1.2. m13 Industria
GEOGRAFIE GENERALĂ 3.1. m14 Serviciile
(7 ore) 3.3. m15 Efectele asupra mediului
4.1. m16 Aplicaţii practice
(săpt. 12 – 18) 4.3. m17 Geografie umană
m18 Recapitulare şi evaluare T3
(M4) EUROPA – ELEMENTE 1.1. m19 Mediul natural
DE GEOGRAFIE GENERALĂ 1.2. m20 Poziţia geografică
(7 ore) 3.1. m21 Relief. Unităţi majore
3.2. m22 Hidrografie
(săpt. 19 – 25) 4.1. m23 Climă şi biogeografie
4.3. m24 Populaţie şi aşezări
m25 Resurse naturale şi activităţi
economice T4
(M5) EUROPA – REGIUNI ŞI 1.1. m26 Regiuni geografice
ŢĂRI 1.2. m27 Uniunea Europeană
(5 ore) 3.1. m28 Regiuni poziţionale
4.1. m29 Ţări (4 – 6)
(săpt. 26 – 30) 4.2. m30 Recapitulare şi evaluare T5
(M6) EUROPA ÎN LUMEA 1.1. m31 Valori culturale şi umane europene
CONTEMPORANĂ 3.3. m32 Calitatea vieţii în Europa
(4 ore) 4.1. m33 Europa - sinteză T6
4.2. m34 Evaluare T7
(săpt. 31 – 34) 4.3. Tfinal

73
 (3) Modelul contextualizat (adaptat pentru clasa a VI-a)

Elementele de referinţă (anterioare învăţării)

Domenii Curriculum Curriculum Evaluarea Aşteptări Aplicaţii la Activităţi
experienţiale intenţionat şcolar iniţială şi dezirabile alte complementare
(Competenţe oficial experienţele discipline /
specifice) elevilor domenii
Modulele de instruire şi evaluare pe
parcursul unui an
(Curriculum şcolar aplicat)
Comunicare 1.1. Limbă şi Activităţi de
în limba m0 – Test iniţial literatură învăţare
maternă similare
Comunicare 1.2. Limbi Activităţi de
M1 – Cunoaşterea lumii în care trăim
în limbi străine învăţare
străine diferenţiate
3.1. M2 – Antroposfera (1)
Competenţe Matematică Aplicări în
matematice situaţii noi
3.2. M3 – Antroposfera (2)
Competenţe Ştiinţe ale Activităţi de
de bază în naturii investigaţie
ştiinţe şi 2.1. m1 – Test (M1 – M3)
tehnologii

Competenţa M4 – Europa – geografie generală Istorie Extinderi

digitală 1.1. Ştiinţe
sociale
Competenţe M5 – Europa – regiuni şi ţări Geografie Probleme
3.3.
sociale şi deschise
civice
A învăţa să M6 – Europa în lume TIC, Sugestii de
înveţi 4.1. informatică lectură
, tehnologii
4.2.
M7 – Activitate transversală sau diferenţiată
Competenţe Alte activităţi
economice 4.3. Arte
m2 – Test (M4 – M7) Aplicaţii
Dimensiunea 1.1. Consiliere trans-
culturală disciplinare
1.2. Religie
m3 – Test final
Aplicaţii în
4.3. situaţii de
viaţă
Rezultate ale învăţării
Aprecieri Evaluarea Elemente Evaluare
empirice secvenţială Evaluarea sumativă ale comple-
progresului mentară
şcolar

74
 (4) Proiectarea unităţilor de învăţare (clasa a VI-a)

Model teoretic al succesiunii secvenţelor (situaţiilor) de învăţare pe parcursul unei

unităţi de învăţare: „Cunoaşterea lumii în care trăim”

Curriculum intenţionat
Resurse
C.S. Conţinuturi
Secvenţa de evaluare iniţială Met. Mijl. Timp

Repere ale
S1
1.1. cunoaşterii Terrei

S2
Repere ale
1.2. cunoaşterii Terrei
S3

3.1. Continente şi ţări S4

Activitate Activitate Activitate

3.2. Harta politică a
diferenţiată diferenţiată diferenţiată
lumii AD1 AD2 AD3

3.3. Aplicaţii practice S5

Extinderi Succesiunile de situaţii se pot repeta

4.2. (S6 – Sn)

Progresul
cunoaşterii Terrei Sinteză şi evaluare (E1)

Abrevieri:
C.S. – competenţe specifice (preluate din curriculum şcolar)
Conţinuturi – conţinuturi preluate din curriculum şcolar sau adaptate
Met. - metode (1.1., …n)
Mijl. – mijloace de învăţământ (1.1., …n)
S1 – Sn – situaţii (secvenţe) de învăţare (cu activităţi „elementare” interioare)
AD – activităţi diferenţiate
E – secvenţe de sinteză şi evaluare

Redăm, în continuare, conţinuturile principale care pot constitui o bază informaţională

pentru partea de Geografie umană şi Europa, din clasa a VI-a.

75
 VIII. Modele de proiectare a unităţilor elementare („lecţii”) la clasa a VI-a

Unitatea de învăţare (2): Antroposfera: populaţie, aşezări, resurse (M2)

Unitatea elementară („Lecţie”): Populaţia Terrei (evoluţie, repartiţie) (m6)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., alte competenţe: 1.1., 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la componentele antroposferei (oameni, localităţi, activităţi
economice)
- precizarea modului de populare a planetei în întregul ei
- identificarea elementelor antroposferei pe hărţi diferite
- prezentarea evoluţiei numerice a populaţiei Terrei
- explicarea rolului sporului natural în creşterea populaţiei
- prezentarea, pe baza unor surse cartografice (hărţi), a repartiţiei populaţiei Terrei
- utilizarea terminologiei noi şi consolidate

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi)

- planiglob, continente
- reprezentări grafice
- comparaţii ale unor date, grafice, hărţi, imagini
- calcule simple

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

k) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
l) imagini, scheme, manual, planiglob (cu repartiţia populaţiei), date, tabele, atlas

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Antroposfera reprezintă „sfera oamenilor”, adică populaţia planetei, activităţile pe care le
desfăşoară şi rezultatele lor.
 Populaţia s-a răspândit pe întreaga suprafaţă a planetei, pornind de la locul ei de formare.
 Populaţia Terrei a crescut foarte repede în ultimele două secole.
 Creşterea populaţiei este rezultatul sporului natural.
 Populaţia este răspândită neuniform pe suprafaţa planetei.
 Densitatea populaţiei redă repartiţia acesteia.
 Există 6 – 7 concentrări foarte mari de populaţie pe glob.
 Repartiţia populaţiei este rezultatul mai multor cauze (factori).

76
 Explicare
 Percepţia planetară a antroposferei
 Identificarea pe imagini şi hărţi a
componentelor antroposferei
 Popularea planetei
 Elementele sporului natural
 Repartiţia neuniformă a populaţiei pe Terra
 Explicarea densităţii populaţiei
 Evoluţia numerică a populaţiei
 Cauzele repartiţiei neuniforme
Demonstrare
Demonstrarea, pe imagini satelitare relevante, a
existenţei oamenilor şi activităţilor lor
Imagini: oameni, oraşe, activităţi
Analiza unei hărţi cu direcţiile de deplasare a
oamenilor în cursul istoriei
Analiza componentelor sporului natural
Analiza unor hărţi corespunzătoare
Calculul densităţii populaţiei
Hărţi şi date
Exemple, date

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (caiet, texte)

 Analiza imaginilor din atlas, caiet etc.: explorare dirijată
 Analiza unor hărţi diferite
 Elaborarea răspunsurilor: discuţii exploratorii asupra răspunsurilor
 Rezolvarea sarcinilor şi notarea răspunsurilor pe „Caiet”
 Calcularea densităţii populaţiei

Activităţi practice
(1) Construim un grafic al evoluţiei populaţiei Terrei (se dă forma graficului) pe baza unor date.

(2) Calcularea densităţii populaţiei.

(3) Exemple de calcul pentru sporul natural.

(4) Aveţi în vedere tabelul de mai jos.

Continent Populaţie (mil. pers) Diferenţa între

în anul 2000 şi 2017
2000 2017
Asia 3.550 4.420
Africa 770 1.192
America de Nord 530 570
America de Sud 400 420
Australia şi Oceania 30 40
Europa 720 720
TOTAL 6.000 7.400

 Precizaţi:
- creşterea populaţiei fiecărui continent;
- creşterea populaţiei totale;
- pe ce bază sunt ordonate ţările din tabel?

Exerciţii, întrebări şi aplicaţii

 Comparaţi creşterea populaţiei continentelor între 2000 şi 2017.
 Precizaţi 3 – 4 cauze ale răspândirii populaţiei pe glob.

77
Extinderi şi dezvoltări

Completaţi tabelele de mai jos.

a) Mişcarea naturală a populaţiei

Natalitat Mortalitate Spor natural
e (‰) (%)
(‰)
20 15
35 20
30 10
15 15
10 -5

b) Densitatea populaţiei
Populaţie Suprafaţa Densitatea populaţiei
(loc.) (km2) (loc./km2)
30.000 10.000
800.000 40.000
8.000.000 40
1.000.000 100
7.500.000.000 15.000.000

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi în manualul de istorie denumirea unor popoare şi ţări despre care aţi învăţat.

(4) Elemente supradisciplinare

- Precizaţi, pe baza cunoştinţelor dobândite până în prezent, cum poate fi semnalată prezenţa
antroposferei din spaţiul cosmic (dar foarte apropiat de Pământ).

B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Analiza unor imagini diferite (fotografii) ale
Terrei din spaţiul cosmic
 Analiza unor hărţi cu deplasarea populaţiei
după formarea speciei umane
 Analiza evoluţiei numerice a populaţiei
mondiale
 Realizează succesiv sarcinile din caiet sau
cele oferite de profesor
 Analiza planiglobului cu marile concentrări
umane ale Terrei
 Calculează elemente ale sporului natural
 Compară serii de date
 Notarea ideilor principale
Explică evidenţa antroposferei
Explică şi comentează harta respectivă
Oferă date referitoare la creşterea populaţiei şi le
explică
Supraveghează activitatea elevilor şi explică cele
observate
Explică fiecare concentrare
Fixează şi explică aceste caracteristici
Oferă explicarea seriilor de date
Sugerează sau dictează ideile principale

(2) Evaluare şi autoevaluare

78
Se aplică un test cu alte exemple numerice (spor natural, densitatea populaţiei, evoluţia numerică a
populaţiei).

79
Unitatea de învăţare (2): Antroposfera: populaţie, aşezări, resurse (M2)
Unitatea elementară („Lecţie”): Resursele naturale (m9)

A. PROIECTAREA INSTRUIRII

(1) Elemente de referinţă pentru proiectarea instruirii

Finalităţi:
a) Competenţe prevalente: 1.2., 3.1., 3.2., alte competenţe: 1.1., 3.3., 4.1., 4.2.

b) Elemente ale competenţelor: abilităţi, cunoştinţe, atitudini (formulări minimale)

- identificarea unor elemente referitoare la categoriile de resurse
- precizarea modului în care sunt utilizate resursele naturale principale
- identificarea resurselor energetice şi minerale
- prezentarea unor resurse naturale (la alegere)
- explicarea rolului resurselor naturale în dezvoltarea unor ţări şi regiuni
- prezentarea, pe baza unor hărţi, a repartiţiei principalelor resurse ale Terrei
- utilizarea terminologiei noi şi consolidate (tipuri de resurse etc.)

Elemente anterioare ale instruirii (conţinuturi şi abilităţi)

- planiglob, continente, resurse (Ştiinţe, III – IV)
- reprezentări grafice
- comparaţii ale unor date, grafice, hărţi, imagini
- calcule simple

Resurse educaţionale (metode, mijloace)

a) expunere, demonstraţie, explicaţie, conversaţie, dictare, utilizarea resurselor de informare;
b) imagini, scheme, planiglob (cu repartiţia unor resurse), date, tabele, atlas

(2) Componente ale instruirii

Conţinuturi esenţiale: Rezumat (idei majore)

 Resursele naturale reprezintă toate elementele, corpurile, procesele şi fenomenele (fizice şi
biotice) utilizabile de om.
 Există resurse ale scoarţei terestre (în interior) şi ale mediului natural (la exterior).
 Anumite resurse sunt epuizabile.
 Există resurse inepuizabile, care se regenerează în timp.
 În prezent se utilizează foarte mult cărbunii, petrolul, gazele naturale, minereurile, sarea,
pădurile şi resursele biotice.
 Dezvoltarea economică şi tehnologică a făcut posibilă folosirea unor resurse noi.
 Solul este principala resursă pentru obţinerea produselor agricole.
 Conservarea resurselor asigură o dezvoltare a societăţii în viitor.

80
 Explicare Demonstrare
 Perceperea varietăţii resurselor naturale Discutarea principalelor resurse învăţate anterior
(la clasele III – V)
 Identificarea principalelor resurse Imagini ale unor resurse diferite
 Stabilirea unor criterii de grupare Prezentarea unor caracteristici comune pentru
mai multe resurse
 Potenţialul de resurse naturale al Terrei Analiza repartiţiei teritoriale a resurselor de bază
 Tipurile de resurse (cu exemple) Analiza unor tabele
 Explicarea importanţei resurselor de bază Exemple: petrol, gaze naturale
 Evoluţia utilizării resurselor Tabele cu date evolutive
 Necesitatea conservării resurselor Analize şi studii de caz

Activităţi de învăţare bazate pe explorarea suporturilor scrise (caiet, texte)

 Analiza imaginilor din atlas, caiet etc.: explorare dirijată
 Analiza unor hărţi şi tabele diferite
 Elaborarea răspunsurilor: discuţii exploratorii asupra răspunsurilor
 Rezolvarea sarcinilor şi notarea răspunsurilor pe „Caiet”

Activităţi practice
(1) Construirea unor grafice ale producţiei pe ţări (se dă forma graficului) pe baza unor date.

(2) Compararea evoluţiei unor resurse (se dă un tabel).

(3) Localizarea unor resurse pe un suport cartografic.

(4) Aveţi în vedere tabelele de mai jos.

Se dau tabele cu 2 – 3 resurse şi producţii pe ţări (după modelele de la pag. 88 - 89).
 Localizaţi ţările reprezentate în tabelele de mai sus.

Exerciţii, întrebări şi aplicaţii

 Precizaţi ce legătură există între întinderea unui stat şi resursele acestuia.

Extinderi şi dezvoltări

Completaţi tabelul de mai jos.

Resursa Formă, aspect Utilizări

Petrol
Păduri
Sol
Sare
Gaze naturale
Aur
Minereu de fier

(3) Recomandări pentru lectură şi surse IT

- Identificaţi imagini ale unor resurse învăţate.

81
(4) Elemente supradisciplinare
- Precizaţi, pe baza cunoştinţelor dobândite până în prezent, cum pot fi conservate resursele
naturale.

B. DESFĂŞURAREA INSTRUIRII
(1) Succesiunea activităţilor de predare – învăţare

Activitatea elevului Activitatea profesorului

 Analiza unor imagini diferite (fotografii) ale
resurselor naturale
 Analiza unor criterii de grupare
 Analiza unor tabele (pe ţări)
 Realizează succesiv sarcinile din caiet sau
cele oferite de profesor
 Analiza planiglobului cu principalele resurse
 Notarea ideilor principale
Explică fiecare imagine
Explică şi comentează criteriile de grupare
Oferă date referitoare la resursele naturale
principale
Supraveghează activitatea elevilor şi explică cele
observate
Explică această repartiţie
Sugerează sau dictează ideile principale

(2) Evaluare şi autoevaluare

Se aplică un test cu gruparea unor resurse pe baza unor criterii date. Se dau denumirile a 15 – 20 de
resurse.

a)
Resurse
Neregenerabile
Regenerabile

b)
Resurse
Energetice
Minerale

Precizări:

(1) După acest model pot fi construite alte „lecţii”. Conţinuturile posibile sunt redate în
continuare.
(2) În „Didactica geografiei” (2014) există exemple de „lecţii” pentru partea de geografie
umană şi pentru geografia Europei, care reprezintă modele corespunzătoare aplicării
programei actuale pentru clasa a VI-a.

82
 IX. Structuri de învăţare (conţinuturi) pentru clasa a VI-a: Geografie
umană

Conţinuturile prezentate în continuare (A – Geografie umană şi B – Europa) acoperă

programa clasei a VI-a. Acestea sunt destinate cadrului didactic. Pe baza lor, profesorul realizează
structuri de instruire („lecţii”), după modelele prezentate anterior. Datele şi exemplele nu sunt
destinate memorării, ci doar au rolul unor resurse informaţionale care sunt introduse sau nu în
„lecţii”.
Aceste structuri de învăţare (ofertate sub forma unor conţinuturi descriptive şi explicative)
pot fi transformate de profesor şi incluse în cadrul componentelor „lecţiei”: conţinuturi (idei
principale), tabele etc.
Temele principale sunt organizate în conformitate cu programa şcolară.

Antroposfera: elemente introductive

Antroposfera reprezintă o „sferă” adăugată relativ recent la scara evoluţiei planetare. Ea

reprezintă „sfera” oamenilor, formată din totalitatea populaţiei planetei în acest moment. Sfera
oamenilor (antroposfera) este, într-un fel, o geosferă terestră, deoarece provine din biosferă.
Prin modul ei de organizare sub forma societăţii, poate fi denumită „sociosferă”.
Interacţiunea dintre oameni şi resursele planetei au creat economia acesteia, formând împreună
„sfera socio-economică”.
Evoluţia omenirii a fost posibilă datorită progresului tehnologic. Totalitatea elementelor de
natură tehnică introduse de om poate fi reunită sun denumirea de „tehnosferă”.
În acest fel, prin existenţa oamenilor, organizaţi într-o societate care explorează resursele
naturale şi le transformă prin procese economice, cu scopul de a-şi raţionaliza existenţa, s-a
individualizat un înveliş distinct al planetei noastre, care poate fi denumit prin simplificare şi prin
rezonanţă istorică, antroposferă. Antroposfera este în acelaşi timp populaţia planetei, organizarea ei
socială (sociosfera), activitatea economică mijlocită de elemente tehnice (tehnosfera) şi finalitatea
raţională a activităţii oamenilor.

Harta politică a lumii (m3)

Antroposfera este fragmentată în grupuri umane care au extensiuni şi dimensiuni
demografice diferite, de la comunităţile elementare (de câţiva locuitori), la planetă ca întreg.
Totodată, comunităţile umane au caracteristici referitoare la modul lor de organizare, mărime,
limbaj, credinţe etc.
Lumea contemporană este împărţită în unităţi teritoriale separate prin frontiere, denumite
state. Acestea diferă între ele prin întindere (suprafaţă), populaţie, poziţie geografică, importanţă
economică, formă de guvernare ş.a. Elementul comun pentru toate statele este suveranitatea asupra
propriului teritoriu manifestată prin: forma de organizare internă, politica de apărare, utilizarea
resurselor financiare (inclusiv tipul de monedă folosit), politica externă, elemente de natură socială
şi legislativă. Statele au o capitală proprie şi graniţe recunoscute internaţional.
Statele sunt delimitate, de obicei, prin graniţe stabilite într-un mod convenţional sau care
utilizează un element natural. În anumite situaţii, acestea sunt mărginite de întinderile maritime
înconjurătoare pe care nu sunt trasate frontiere ca atare.
În sensul modern al accepţiunii de stat, elementul central este dat de exercitarea suveranităţii
pe întregul său teritoriu, delimitat de graniţe bine definite spaţial şi recunoscute internaţional.
Reprezentarea elementelor spaţiale definitorii ale statelor (poziţie, limite, formă, mărime,
capitală) este realizată cu ajutorul unui tip specific de hartă, denumită hartă politică. Cu studiul
statelor se ocupă geografia politică.
În prezent, există 196 state propriu-zise şi peste 70 de teritorii dependente. Acest număr
(196) cuprinde şi Sudanul de Sud (recunoscut internaţional) şi regiunea Kossovo a Republicii

83
Serbia, autoproclamată ca stat, dar nerecunoscută de toate celelalte state. În statistici se consideră că
există 196 de state.
Teritoriile dependente se află în diferite forme de legătură (dependenţă) faţă de o autoritate
statală exterioară.
Statele actuale ale lumii contemporane pot fi grupate în mai multe feluri.
 După modul de organizare internă, există două categorii fundamentale de state:
– state cu tradiţie centralizată (unitare), caracterizate prin aceea că puterea centrală exercită
o influenţă determinantă asupra teritoriului; în acest sens, exemplul cel mai cunoscut este al Franţei,
dar şi alte ţări au acest model (România, Ungaria, Bulgaria, ş.a.).
– state federale, caracterizate printr-o diviziune a puterii între guvernul central şi statele
componente (cum ar fi: SUA, Brazilia, Mexic, Germania, Australia, Federaţia Rusă, Canada, India).
Când două (sau mai multe) comunităţi din cadrul aceluiaşi stat sunt relativ comparabile între ele şi
ocupă teritorii individualizate, se poate considera că există o confederaţie (de exemplu Canada şi
Belgia, cu două comunităţi, Elveţia cu patru).
Există, de asemenea, state care au o anumită autonomie a regiunilor componente (fără a fi
federaţii), cum ar fi Spania, Italia etc.

 După forma de guvernământ există:

– republici (160 de state din totalul de 196);
– monarhii, în care regele (monarhul) este şeful statului, într-un mod simbolic (Regatul Unit,
Olanda, Japonia, Spania, Danemarca etc.) sau efectiv (Maroc, Arabia Saudită etc.)

 După întindere (suprafaţă) există:

– state continentale (cu peste 7 mil. km2);
– state foarte mari (1,2–4 mil. km2);
– state mari (0,4–1,0 mil. km2);
– state mijlocii (0,1–0,4 mil. km2);
– state mici şi foarte mici (sub 0,1 mil. km2).

 După mărimea demografică (numărul populaţiei) există:

– state supracontinentale (cu peste 1 mld. locuitori, cum ar fi China şi India);
– state foarte mari (100 mil. – 350 mil. loc.);
– state mari (40 mil. – 100 mil. loc.);
– state mijlocii (10 mil. – 40 mil. loc.);
– state mici şi foarte mici (sub 10 mil. loc.).

Există şi alte criterii după care se pot grupa sau clasifica statele, cum ar fi: ieşirea la mare,
forma geometrică a statului, raportul dintre stat şi naţiune (unde acestea coincid, sunt state
naţionale).
În prezent (2017), cele mai întinse zece state (ţări) sunt:

Ţara Suprafaţa (km2)

1 Federaţia Rusă 17 125 200
2 Canada 9 897 170
3 China 9 572 900
4 S.U.A. 9 371 220
5 Brazilia 8 515 770
6 Australia 7 692 024
7 India 3 287 470
8 Argentina 2 780 400
9 Kazahstan 2 724 900
10 Algeria 2 381 740

84
 Primele 6 state ca întindere pot fi considerate „state continentale”, deoarece sunt
comparabile sau mai mari decât continentul australian.

Populaţia Terrei – repartiţia ei geografică (m6)

Populaţia Terrei era apreciată, în anul 2015, la peste 7,5 miliarde locuitori.
Creşterea medie din ultimii treizeci de ani a fost de aproape 90 mil. persoane pe an, adică de
câte 4 ori populaţia ţării noastre. Se poate considera că populaţia planetei a depăşit 6 miliarde
locuitori în anul 1999 sau 2000 şi 7 miliarde în 2012.

O imagine globală a răspândirii geografice a populaţiei mondiale actuale o constituie

repartiţia acesteia pe continente. Această repartiţie nu reflectă decât numărul de locuitori din
fiecare continent, fără a exprima alte elemente geografice (răspândirea reală, zonele de maximă
concentrare etc.). Densitatea populaţiei reprezintă raportul dintre numărul de locuitori şi întinderea
pe care sunt situaţi.

Continentul Suprafaţa Populaţia Densitatea populaţiei

(mil. km2) (mil. loc.) (loc./km2)
Asia 45,0 4 375 97
Europa 10,4 720 69
Africa 30,2 1 151 38
America de Nord şi Centrală 24,4 563 23
America de Sud 17,8 416 23
Australia şi Oceania 8,5 41 5
TOTAL (Terra ca întreg) 136,3 7 260 49

Cele mai populate ţări (în anul 2016) sunt:

Statul Populaţie Statul Populaţie

(mil. loc.) (mil. loc.)
China 1 367,8 Filipine 101,0
India 1 295,3 Vietnam 90,7
S.U.A. 321,4 Egipt 87,9
Indonezia 255,5 Etiopia 90,1
Brazilia 204,4 Germania 81,3
Pakistan 185,0 Turcia 78,7
Nigeria 177,5 Iran 78,1
Bangladesh 157,0 Congo (Rep. 86,0
Dem.)
Fed. Rusă 146,3 Thailanda 67,5
Japonia 127,1 Regatul Unit 65,1
Mexic 119,9 Franţa 64,3

Diferenţieri teritoriale predominant cantitative sau calitative oferă o imagine mai nuanţată
asupra populaţiei mondiale. Aceasta nu este omogenă şi este mai fragmentată în cazul unităţilor
teritoriale mai mici (ţări, unităţi administrative, regiuni, comunităţi).
Populaţia planetei noastre nu este repartizată uniform. Există zone şi regiuni întinse unde
populaţia este foarte rară, cum ar fi regiunile reci, deşerturile temperate şi calde, zona pădurilor
ecuatoriale (Amazonia îndeosebi).
Există, de asemenea, zone şi regiuni cu o populaţie foarte numeroasă, concentrată pe un
spaţiu relativ redus (partea estică a Chinei, centrul Japoniei, Delta Gangelui, Insula Java, porţiuni
din Europa de Vest ş.a.).

85
 Analizând datele din tabelul celor mai populate ţări (cu date din anul 2016), se poate observa
că există două ţări foarte populate (India şi China), fiecare cu peste 1 miliard de locuitori, faţă de
care celelalte ţări (cu peste 100 mil. loc.) au dimensiuni demografice de 4 – 10 ori mai mici.
Cel mai sintetic indicator care este utilizat pentru a reda repartiţia teritorială a populaţiei este
densitatea populaţiei.
Densitatea medie a populaţiei planetei noastre se obţine din împărţirea populaţiei sale (7,3
miliarde locuitori) la suprafaţa uscatului locuit (136 mil. km 2 fără Antarctida), rezultând o valoare de
aproximativ 49 locuitori/km2.

Diversitatea umană şi structura populaţiei (m7)

În ceea ce priveşte principalele diviziuni (structuri) interioare ale populaţiei (popoare,

naţiuni, religii, limbi vorbite etc.), fiecare au în acelaşi timp o dimensiune globală, mondială, cât şi
dimensiuni regionale şi locale, cu anumite diferenţe cantitative.
O schemă generalizată ar cuprinde următoarele dimensiuni teritoriale.

Structuri calitative ale populaţiei

Tipul de Mărimea Unitatea de Criteriul de

structură demografică demografică referinţă diferenţiere
naţională 0,001 – 1,4 ∙ 108 loc. naţiunea şi statul naţiunea
religioasă 0,1 – 1,2 ∙ 108 loc. planeta ca întreg religia, confesiunea
lingvistică 0,1 – 1,0 ∙ 108 loc. planeta şi continentele limba maternă
pe medii 3,5 – 3,7 ∙ 108 loc. planeta ca întreg mediul de reşedinţă
culturală 0,5 – 1,0 ∙ 108 loc. arii culturale cultura predominantă

Structura populaţiei unui anumit teritoriu reprezintă o anumită diferenţiere calitativă a

acesteia, pe baza unor criterii care au în vedere: elemente de natură lingvistică (structura
lingvistică), religioasă (structura religioasă), rasială (structura rasială), vârstă (structura pe grupe de
vârstă), profesională (structura profesională), mediul de viaţă (structura pe medii), etnică (structura
etnică).
Populaţia Terrei vorbeşte un număr mare de limbi care pot fi reunite în mai multe familii
lingvistice; acestea cuprind mai multe grupe, fiecare cu limbile şi dialectele lor. În prezent, se
consideră că există peste 3 000 de limbi vorbite şi peste 6 000 de dialecte, demonstrând varietatea
etno-lingvistică a populaţiei Terrei.
În prezent, structura lingvistică prin cele mai vorbite limbi este redată mai jos (cifrele
sunt rotunjite şi au anumite elemente de aproximare).

Limba Număr vorbitori Familia lingvistică

(milioane persoane)
Chineză (mandarin) 1 220 Sino – tibetană
Engleza 600 Indo – europeană
Hindi 500 Indo – europeană
Spaniola 480 Indo – europeană
Araba 320 Hamito – semitică
Bengali 300 Indo – europeană
Portugheza 210 Indo – europeană
Rusa 180 Indo – europeană
Japoneza 130 Altaică
Germana 100 Indo – europeană
Indoneziana 120 Malayeso – Polineziană
Franceza 90 Indo – europeană
86
 Acest tabel are totuşi un caracter orientativ, deoarece numeroase ţări au ca limbi oficiale sau
limbi vorbite altele decât cele de mai sus, fiind dificil de consemnat. În acest context, limba engleză,
spaniolă, portugheză şi franceză au, în realitate, un număr mai mare de vorbitori.

Structura religioasă (confesională) se caracterizează şi printr-o diversitate şi o dinamică a

credinţelor religioase. Ele au origini istorice, au evoluat de-a lungul timpului şi au o importantă
influenţă asupra oamenilor. Principalele religii actuale sunt:
 Creştinismul, cu origini în iudaism, este în prezent o religie universală (practicată de peste
2 mld. persoane). Cuprinde mai multe grupe: catolici, ortodocşi, protestanţi (aceştia din urmă fiind
luterani, calvini sau anglicani) şi câteva grupuri mai mici (creştini egipteni, denumiţi „copţi“ şi
creştini etiopieni), precum şi alte variante mai noi.
 Islamismul cuprinde două mari grupe de practicanţi: suniţi (cea mai mare parte) şi şiiţi.
Dintre musulmani, şiiţii predomină în Iran (centrul religios fiind Qom), dar pe ansamblul
lumii islamice sunt minoritari, iar suniţii se întâlnesc, în restul lumii islamice (Turcia, ţările arabe
din Africa şi Asia, ţările din Asia Centrală – Kazahstan, Uzbekistan ş.a. – Bangladesh, Pakistan
etc.); pe lângă principalul centru religios al islamului (Mecca) există şi alte centre islamice
regionale (Fez, Medina, Islamabad).
 Hinduismul reprezintă o religie etnică a populaţiilor indo – europene care s-au stabilit în
India cu 2 200 – 2 400 de ani în urmă, înlocuind şi împingând populaţia aborigenă dravidiană (şi
parţial negroidă).
Budismul (predominant în China, dar originar din India) şi hinduismul (predominant în
India) sunt religiile celor mai numeroase popoare. Principalele centre religioase sunt Lhassa şi
Benares.
Confucianismul, religia „naţională” a chinezilor, a fost fondată de Confucius, în sec. V
a.Chr. Este mai mult un mod de gândire, o concepţie filosofică şi o ideologie, decât o religie
instituţională.
Daoismul este a doua religie naţională tradiţională chineză, cu origini vechi (de peste 2
500 de ani) şi o componentă filosofică.
Şintoismul este religia naţională a japonezilor.
Religiile etnice orientale cuprind confucianismul, taoismul (ambele mai frecvente în
China), jainismul (în India).
Iudaismul, religia evreilor, este practicată aproape exclusiv de aceştia, iar principalul
centru religios este Ierusalim.
Animismul este mai frecvent în Africa, dar se întâlneşte şi la populaţiile aborigene din
America, nordul Asiei, Australia şi Noua Guinee.
În ultimele două secole au apărut o serie de religii noi (bahai, moon, cultul penticostal,
biserica scientologică etc.) Există, de asemenea, un număr semnificativ de atei sau fără o religie
declarată.

Aşezările omeneşti (m8)

Structura populaţiei pe medii (urban – rural) arată că, în prezent, populaţia urbană
reprezintă peste jumătate din totalul populaţiei mondiale. Ponderea populaţiei urbane a crescut în
ultimele două secole şi s-a dublat la fiecare 50 de ani. Creşterile cele mai mari s-au înregistrat în
ultimele 2 – 3 decenii, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare cu spor natural ridicat, unde există şi
un exod al populaţiei rurale spre oraşe.
Tabelul următor cuprinde oraşele (şi aglomeraţiile urbane) cu o populaţie de peste 10 mil.
loc. Aceste oraşe sunt totodată mari concentrări umane, economice, formând o parte din
„arhipelagul urban mondial”.

87
 Oraşul Ţara Populaţia Oraşul Ţara Populaţia
(mil. loc.) (mil. loc.)
Sao Paulo Brazilia 21,0 Tokio Japonia 13,5
Ciudad de Mexico Mexic 20,9 Los Angeles S.U.A. 13,3
Shanghai China 20,2 Manila Filipine 12,9
New York S.U.A. 20,2 Paris Franţa 12,4
Beijing China 18,6 Lagos Nigeria 12,6
Mumbay India 18,4 Moscova Fed. Rusă 12,2
Cairo Egipt 18,0 Rio de Janeiro Brazilia 12,2
Delhi India 16,3 Kinshasa R. D. Congo 11,6
Istanbul Turcia 14,7 Lima Peru 10,9
Dhaka Bangladesh 14,5 Guangzhou China 10,6
Calcutta India 14,0 Shenzen China 10,4
Karachi Pakistan 13,9 Jakarta Indonezia 10,1
Buenos Aires Argentina 13,8 Seul Rep. Coreea 10,0

În prezent, sursele statistice de informare dau valori ale aglomeraţiilor urbane asemănătoare
celor de mai sus, precum şi ierarhia acestora. Compararea mărimii aglomeraţiilor urbane şi a
oraşelor este influenţată de accepţiunea pe care fiecare ţară o acordă extensiunii teritoriale a
conceptului de „aglomeraţie”, „oraş”, precum şi unor termeni complementari (conurbaţie,
concentrare urbană etc.).

Resursele naturale şi valorificarea acestora (m9)

O caracteristică deosebită a planetei noastre este aceea că ea oferă societăţii omeneşti o

gamă largă şi diversificată de resurse naturale care favorizează evoluţia şi progresul acesteia.
După criteriul modului de folosinţă, se pot deosebi:
- resurse energetice cu ajutorul cărora se poate produce energie: combustibilii fosili, forţa
apei, lemnul, forţa vântului şi energia solară;
- resurse de materii prime industriale: minereurile feroase şi neferoase, lemnul, unele
gaze din componenţa atmosferei etc.;
- resurse alimentare: produse de natură vegetală, animală sau minerală (sarea).
Resursele pot fi grupate pe geosfere.

Resursele extraatmosferice şi ale atmosferei

Din energia emisă de Soare, Pământul primeşte o parte foarte mică, dar constantă. Cantitatea
de energie pe o unitate de suprafaţă se numeşte constantă solară.
Energia solară poate fi utilă omului doar prin transformarea ei într-o altă formă de energie,
prin diferite metode: transformarea naturală a energiei solare în biomasă, transformarea energiei
solare în energie termică (cu ajutorul panourilor solare), transformarea energiei solare în
energie electrică prin intermediul unor instalaţii speciale cu baterii fotoelectrice.
Energia eoliană este rezultatul diferenţei de temperatură şi de presiune din troposferă (ca
urmare a încălzirii neuniforme a atmosferei).
Atmosfera mai permite valorificarea unor componente ale sale. Plantele se aprovizionează
cu azot fie prin fixarea lui direct din atmosferă, fie prin intermediul unor compuşi care sunt preluaţi
apoi de plante.
Oxigenul, element indispensabil vieţii în procesele de respiraţie, facilitează procesele de
arderi, putrezire şi descompunere. El se combină cu alte elemente şi dă oxizi, devenind o sursă
materială şi energetică pentru om şi celelalte vieţuitoare. Deşi dioxidul de carbon se află în
cantităţi mici în atmosferă, are o mare însemnătate în viaţa plantelor, fiind materia primă minerală
de bază în fotosinteză.

88
 Resursele scoarţei terestre (litosferei)

Litosfera (scoarţa terestră solidă) este geosfera cea mai importantă sub raportul resurselor de
substanţe minerale care stau la baza dezvoltării industriei.
După particularităţile şi importanţa lor economică, substanţele minerale se grupează astfel:
- resurse energetice, care cuprind combustibilii fosili (cărbunele, petrolul, gazele naturale,
şisturile bituminoase) şi substanţele radioactive;
- resurse metalurgice, care cuprind minereurile feroase (cel mai important fiind fierul) şi
minereurile neferoase (cuprul, plumbul, zincul, cositorul, bauxita etc.);
- resurse minerale nemetalifere (sărurile de potasiu, sărurile de natriu, piritele, fosforitele
şi apatitele);
- rocile de construcţie ( marmura, granitul, calcarul, argila etc.).

(a) Resursele energetice

- Cărbunii sunt roci sedimentare, formate prin acumularea şi transformarea complexă a
resturilor vegetale în condiţii anaerobe. După gradul de incarbonizare, cărbunii se împart în:
- cărbuni superiori: antracitul şi huila;
- cărbuni inferiori: cărbunele brun, lignitul şi turba.
O importanţă deosebită o are huila; celelalte tipuri de cărbuni se găsesc în cantităţi mici
(antracitul) sau sunt de calitate slabă (turba, lignitul, cărbunele brun). Fiind cocsificabilă, huila se
utilizează şi în industria siderurgică.
- Petrolul este considerat o rocă provenită din acumularea nor resturi organice; rezervele de
petrol sunt limitate, cea mai mare cantitate fiind situată în Orientul Mijlociu şi Apropiat. O parte din
aceste rezerve sunt situate în zona platformelor continentale (rezerve off-shore) şi dau 20% din
producţia totală actuală.
- Gazele naturale pot fi cantonate în scoarţa terestră în zăcăminte singulare sau asociate cu
rezervele de petrol. Ele sunt clasificate după compoziţia chimică în gaz metan şi gaz de sondă.
- Substanţele radioactive Uraniul şi thoriul au un rol important în asigurarea consumului de
energie, prin utilizarea lor în centrale atomoelectrice.
- Energia geotermală, reprezentând căldura din interiorul planetei noastre, urcă la suprafaţa
scoarţei terestre în zonele de rift (de exemplu, Islanda) sau în zonele de coliziune a plăcilor
tectonice. Evoluţia extracţiei resurselor energetice a avut loc între 2007 şi 2014, astfel:

Resurse energetice U.M. 2007 2014

Huilă mil. t 6 424 8 147
Petrol mil. t 3 680 4 362
Gaze naturale mld.m3 3 000 3 538
Uraniu mil. t 43,9 60,5

Principalele ţări producătoare de cărbune sunt redate în continuare.

Ţara Producţie 2013

(mil. t) În secolul nostru (XXI), producţia Chinei
China 3 969 a crescut de 3 ori, ale Federaţiei, Australiei şi
S.U.A. 893 Indiei de peste 2 ori fiecare, celelalte ţări
India 613 înregistrând scăderi uşoare.
Indonezia 489 Există ţări în care producţia de cărbuni s-a
Australia 410 diminuat foarte mult (Germania, Polonia,
Federaţia Rusă 352 Regatul Unit, Ucraina) sau a fost oprită
Republica Africa de Sud 256 (Franţa, Belgia).
Germania 191
Polonia 136
89
Kazahstan 115
Columbia 85
Ucraina 84
Canada 69
Grecia 54
Turcia 53
Republica Cehă 49
Total mondial 8 147

Principalele ţări producătoare de gaze naturale sunt:

Ţara Producţie 2015

(mld. m3) Dintre ţările redate în tabelul
S.U.A. 767 alăturat, creşteri mai mari (cu 60 –
Federaţia Rusă 573 80%) au fost înregistrate în Iran, Qatar,
Iran 192 China, Arabia Saudită; au apărut ţări
Qatar 181 nou producătoare (Malaysia,
Turkmenistan, Uzbekistan).
Canada 163
China 138
Norvegia 117
Arabia Saudită 106
Algeria 83
Indonezia 75
Olanda 72
Turkmenistan 72
Malaysia 68
Australia 67
Uzbekistan 58
Emiratele Arabe Unite 56
Total mondial 3 538

Principalele ţări producătoare de petrol sunt:

Ţara Producţie 2015

(mil. t)
Primele trei ţări au crescut în
Federaţia Rusă 568 ceea ce priveşte petrolul extras (cu
S.U.A. 567 20%). De asemenea, alte trei ţări
Arabia Saudită 540 mari producătoare (China, Canada,
Canada 215 Emiratele Arabe Unite). Pe
China 214 ansamblu, producţia şi cererea de
Irak 197 petrol au crescut sensibil (cu
Iran 182 aproape 20% în ultimii ani).
Emiratele Arabe Unite 175
Kuwait 149
Venezuela 135
Brazilia 131
Mexic 123
Nigeria 113
Angola 88
Norvegia 88
Kazahstan 79
90
Qatar 79
Total mondial 4 362

(b) Resursele metalurgice

- Fierul este principala resursă pentru siderurgie, alături de care mai sunt utilizate şi alte
metale.
- Metale neferoase grele. Cuprul poate fi întâlnit în stare nativă sau în asociaţie cu alte
metale (minereuri polimetalice) sau nemetale. Plumbul se găseşte în zăcămintele complexe iar
zincul este, de regulă, asociat cu plumbul.
- Metale neferoase uşoare. Aluminiul are o largă răspândire în natură, mai ales sub formă
de oxizi, iar principala rocă din care se extrage este bauxita.
- Metale preţioase Aurul este folosit îndeosebi ca etalon monetar, dar mai este utilizat în
industria electronică, tehnică medicală şi aerospaţială, confecţionarea bijuteriilor etc. Argintul, cu o
largă utilizare economică (bijuterii, instrumente medicale, la fabricarea oglinzilor etc.), se găseşte în
natură în cadrul zăcămintelor complexe şi mai rar în stare nativă.
Platina este asociată zăcămintelor de aur, având aceeaşi repartiţie teritorială.

(c) Resurse minerale nemetalifere

Ca un efect al dezvoltării economice, a crescut utilizarea unor resurse nemetalifere din
litosferă, fiind folosite ca materii prime în diverse ramuri ale industriei.
- Sarea gemă (NaCl); rezervele sunt localizate atât în scoarţa terestră, cât şi în apele
Oceanului Planetar.
- Sărurile de magneziu apar frecvent împreună cu cele de potasiu şi constituie cele mai
importante zăcăminte de materie primă pentru industria îngrăşămintelor chimice.
- Sulful, folosit pentru obţinerea acidului sulfuric, se află situat în roci de natură sedimentară
sau în arealele vulcanice.

(d) Rocile de construcţie

Sunt cele mai abundente resurse naturale ale litosferei, având o largă repartiţie.
- Rocile eruptive sunt utilizate mai ales în construcţia de drumuri şi căi ferate, precum şi
pentru construcţii monumentale.
- Rocile metamorfice prezintă o serie de proprietăţi fizico-chimice care le dau o largă
utilizare în economie. Roca cea mai utilizată este marmura.
- Rocile sedimentare cuprind o varietate de roci folosite în diverse ramuri ale industriei.
Calcarele şi marnele sunt utilizate în industria lianţilor. La fabricarea sticlei se foloseşte nisipul
cuarţos. Argila caolinoasă, folosită la realizarea porţelanurilor.

Resursele hidrosferei

Hidrosfera în ansamblul ei este domeniul unora dintre cele mai importante resurse naturale.
Dintre acestea, cea mai de preţ este apa, considerată ca una dintre resursele naturale fundamentale.
Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei, 96,5%, sunt concentrate în Oceanul
Planetar. Deocamdată, apa mării este puţin folosită prin desalinizare ca apă potabilă sau pentru
necesităţile agriculturii sau industriei.
Apele curgătoare deţin un procent infim din masa totală de apă dulce de pe planeta noastră
fiind, în acelaşi timp, cele mai solicitate surse de apă potabilă.

(a) Oceanul planetar are un important potenţial energetic şi mineral prin:

- energia mareelor, care este aproape inepuizabilă, dar are un caracter discontinuu şi poate
fi utilizată doar în anumite porţiuni de litoral.
- energia valurilor, derivând din energia eoliană, este repartizată în funcţie de frecvenţa şi
intensitatea vânturilor care pun în mişcare stratul superficial de apă al Oceanului Planetar.

91
 - energia curenţilor marini nu este deocamdată exploatată, fiind necesar un nivel
tehnologic mai performant decât cel actual.
- hidrogenul din apa mărilor ar putea fi utilizat ca sursă de energie.
- substanţele minerale cantonate în Oceanul Planetar (materii prime minerale, metalifere
şi nemetalifere) ar putea fi valorificate mai mult în perspectivă.

(b) Apele continentale au câteva posibilităţi foarte importante de valorificare prin:

- hidroenergie, remarcându-se, prin potenţialul lor hidroenergetic excepţional, fluviile
Chang Jiang, Parana şi Enisei;
- utilizarea apei în agricultură, prin sisteme de irigaţii dotate cu tehnici moderne,
concepute în combinaţie şi cu alte tipuri de lucrări, în special cu cele hidroenergetice;
- utilizarea apei în industrie;
- alimentarea cu apă a centrelor populate (folosindu-se cele mai variate resurse: apele
subterane - freatice şi de adâncime, lacurile naturale, lacurile de acumulare).

Resursele biosferei

Aceste resurse pot fi grupate în cadrul celor două mari domenii ale planetei noastre:
domeniul continental şi domeniul oceanic. Principalele resurse ale biosferei sunt: resursele
forestiere, resursele fondului funciar, culturile agricole şi resursele biotice marine.
(a) Resursele forestiere
Utilitatea deosebită a pădurilor derivă din cele două mari şi importante funcţii ale ei: funcţia
economică (furnizoare de material lemnos şi produse derivate, protecţia unor obiective de interes
economic) şi funcţia de protecţie (fiind cunoscută influenţa pădurii asupra climei, apelor, solului
etc.). Suprafeţele ocupate de păduri în urmă cu două milenii (circa 56% din uscat) s-au restrâns
treptat, încât azi mai ocupă doar circa 31% din totalul uscatului.
(b) Resursele de soluri şi fondul funciar
În prezent, din totalul uscatului, 5 miliarde hectare revin terenurilor agricole (din care 11%
terenuri arabile, 24% păşuni şi fâneţe), 31% fondului forestier, iar 34% au o altă destinaţie. Culturile
agricole, deşi aparent ocupă o suprafaţă relativ redusă (11%), reprezintă principalele surse biotice de
agroalimentaţie. Aceste culturi agricole formează, pe ansamblul lor, ceea ce s-ar putea numi
„biosferă transformată”.
Resursele fondului funciar (solurile) sunt foarte diferite calitativ în raport de zona
latitudinală în care se află situate. Acestea sunt uneori distruse (voluntar sau involuntar) dar pot fi,
frecvent, ameliorate. Calitatea solurilor influenţează productivitatea agricolă.

(c) Resursele biotice marine

Resursele biotice marine cuprind fitoplanctonul (plantele acvatice) şi zooplanctonul
(animalele acvatice).
Resursele biotice marine au o repartiţie teritorială care valorifică anumite avantaje ale
mediului acvatic şi reprezintă, pe ansamblu, un potenţial biologic mai ridicat decât pe continente.
În mod deosebit pot fi evidenţiate resursele piscicole, cu o anumită repartiţie geografică pe
Terra. Principalele ţări cu activităţi de pescuit oceanic şi cantităţi mari de peşte sunt (în anul 2014):
China, Peru, Indonezia, Statele Unite, Federaţia Rusă, India, Japonia, Myanmar, Filipine, Vietnam
etc. China capturează 15% din totalul mondial de peşte. Islanda are însă cea mai mare cantitate de
peşte pescuit pe cap de locuitor (urmată de Norvegia şi Chile).

Agricultura (m12)

Principalele tipuri actuale de agricultură sunt, în prezent: agricultura de subzistenţă (pentru

necesităţile proprii) şi agricultura comercială (destinată comercializării).

92
 Agricultura de subzistenţă caracterizează regiunile subdezvoltate care au terenuri arabile
de calităţi diferite, dar predominând cele modeste, cu un randament redus şi foarte redus; este o
agricultură de tip extensiv şi itinerant, cu producţii agricole aflate la limita satisfacerii necesităţilor
populaţiei în creştere.
Agricultura comercială are ca principal element specific realizarea unor produse agricole
destinate comercializării lor. Ea are un caracter intensiv şi se bazează pe procedee agrotehnice
moderne şi o mecanizare substanţială.
a) Cultura plantelor
Există mai multe tipuri de clasificare şi grupare a culturilor agricole. Deoarece acestea au o
varietate de forme, am optat pentru formula de mai jos, care are un anumit caracter geografic.
Cultura cerealelor. Producţiile principalelor cereale (grâu, porumb, orez) au crescut
sensibil în ultimii ani. Producţia de cereale şi de grâu a realizat evoluţii spectaculoase, cu o creştere
foarte mare în ultimele decenii în cele două ţări suprapopulate, China şi India (tabelele 1, 2, 5).
Producţiile totale de cereale, precum şi producţiile principalelor cereale sunt redate mai jos:

Principalele ţări producătoare Principalele ţări producătoare de grâu

de cereale (total)

Ţara Producţie 2014 Ţara Producţie 2014

(mil. t) (mil. t)
China 557,4 China 126,2
S.U.A. 442,9 India 94,5
India 293,9 S.U.A. 55,4
Federaţia Rusă 103,1 Federaţia Rusă 59,7
Brazilia 101,4 Franţa 38,9
Indonezia 89,8 Canada 29,3
Franţa 72,8 Germania 27,8
Ucraina 63,2 Pakistan 26,0
Argentina 55,5 Australia 25,3
Bangladesh 55,0 Ucraina 24,1
Total mondial 2 817 300 Total mondial 729,0
Principalele ţări producătoare de orez Principalele ţări producătoare de porumb

Ţara Producţie 2014 Ţara Producţie 2015

(mil. t) (mil. t)
China 206,5 S.U.A. 361,1
India 157,2 China 215,6
Indonezia 71,0 Brazilia 79,9
Bangladesh 52,5 Argentina 33,1
Vietnam 44,9 Ucraina 28,5
Thailanda 33,0 India 23,7
Myanmar 26,4 Mexic 23,2
Brazilia 21,1 Indonezia 19,0
Filippine 18,9 Franţa 18,5
Japonia 10,6 Canada 14,9
Total mondial 740,9 Total mondial 1 038,3

Cultura orezului (rizicultura) reprezintă un tip special de peisaj agricol, o formă specifică de
tehnologie agricolă şi o dimensiune a civilizaţiei şi culturii popoarelor respective.

93
 Cultura porumbului (plantă originară din America Centrală) cuprinde spaţiile de latitudini
medii şi este destinată unor utilizări industriale şi alimentare complexe.
Cultura cartofului, legumelor şi leguminoaselor pentru boabe reprezintă un grup aparte
care cuprinde: cartoful, plantele tropicale asemănătoare (batata şi maniocul), legumele (tomate,
ardei etc.) şi leguminoasele pentru boabe (fasole, mazăre).
Cultura plantelor industriale se grupează, de obicei, în: plante pentru ulei (soia, floarea
soarelui, arahide, rapiţă), plante pentru zahăr (trestia de zahăr şi sfeclă de zahăr) şi plante textile
(bumbac, in, cânepă şi iută).
Culturile permanente cuprind arbori cu utilizări multiple (bananieri, curmali, ananas, pomi
fructiferi), viţă de vie, arbori şi arbuşti tropicali (citrice, cafea, cacao, ceai, arborele de cauciuc).
b) Creşterea animalelor reprezintă o ramură importantă şi tradiţională a agriculturii.
Produsele animaliere sunt consumate pe scară largă, în formă naturală sau prelucrată.
Creşterea bovinelor este cel mai important domeniu al zootehniei. Se cresc bovine pentru
lapte şi pentru carne.
Porcinele au crescut foarte mult ca efective şi ca repartiţie geografică.
Ovinele sunt utilizate pentru obţinerea lânii necesare industriei textile.
Se cresc, de asemenea, bubaline, cabaline, păsări (avicultura), viermi de mătase
(sericicultura) etc.
Evoluţia cantitativă a produselor agroalimentare în ultimii ani (2007 – 2013) este reflectată
în tabelul de mai jos:
Evoluţia producţiei agricole

Produse U.M. 2007 2013

Cereale mii t 2 351 400 2 780 000 În raport cu evoluţia demografică
Grâu mii t 606 000 716 000 (cu o creştere de aproximativ
Orez mii t 660 000 740 000 400.000.000 de locuitori între 2007
Porumb mii t 792 000 1 018 000 şi 2013), creşterea principalelor
Orz mii t 133 000 144 000 produse agroalimentare a fost
Trestie de zahăr mii t 1 591 000 1 911 000 comparabilă sau chiar a depăşit
Sfeclă de zahăr mii t 247 000 246 000 creşterea populaţiei.
Ovine mii capete 1 087 000 1 163 000
Porcine mii capete 918 000 977 000
Bovine mii capete 1 534 000 1 661 000

Industria (m13)

Industria reprezintă un proces economic şi tehnologic complex, prin care materii prime
sunt transformate în produse prelucrate utile direct oamenilor, precum şi altor activităţi economice.
Industria cuprinde mai multe ramuri, care se pot grupa în mai multe categorii, astfel:
Industria energetică se referă la resursele energetice principale şi la modul lor de utilizare.
În structura surselor de energie primară, combustibilii fosili au o pondere de 86% (petrol, 30%,
cărbuni, 30%, gaze naturale, 21%, energie nucleară, 5%). Celelalte resurse (energiile regenerabile,
îndeosebi hidroenergia) participând cu restul de 14%. Ponderea principalelor resurse energetice de
combustibili fosili a rămas, în general, aceeaşi pe parcursul ultimelor trei decenii, cu o uşoară
reducere a ponderii extracţiei şi utilizării petrolului.
Evoluţia extracţiei principalelor resurse minerale şi energetice (2007 – 2014/2015) este
redată în continuare:
Evoluţia producţiei principalelor resurse energetice şi minerale

Produse U.M. 2007 2014/2015

Minereu de fier mii t 2 200 000 3 320 000
Huilă mil. t 6 424 8 147

94
 Petrol mil. t 3 680 4 362
Gaze naturale mld. m3 3 000 3 538

Resursele energetice de combustibili fosili utilizate mult timp într-o formă intensivă, sunt în
prezent limitate de volumul lor finit, repartiţia geografică inegală, limitările de ordin economic,
social şi politic, precum şi de gradul avansat de poluare pe care o produce. Cu toate acestea, balanţa
energetică mondială este dominată încă de cele trei resurse de bază: petrol, cărbune şi gaze naturale.
Energia electrică are o importanţă vitală pentru dezvoltarea economico-socială a lumii
contemporane, consumul de energie electrică fiind indispensabil tuturor sectoarelor de activitate.
Principalele ţări producătoare de energie electrică sunt redate în tabelul următor:

Ţări producătoare de energie electrică

Ţara Producţie 2013 Ţara Producţie 2013
(mld. Kwh/an) (mld. Kwh/an)
China 5 210 Coreea de Sud 507
S.U.A. 4 071 Regatul Unit 333
India 1 122 Mexic 281
Federaţia Rusă 1 000 Italia 270
Japonia 983 Spania 268
Canada 641 Arabia Saudită 267
Germania 593 Iran 254
Franţa 542 Africa de Sud 239
Brazilia 534 Total mondial 22 191

În funcţie de sursele primare energetice utilizate se disting mai multe tipuri de centrale
electrice: termocentrale, hidrocentrale, atomocentrale, centrale geotermice, mareomotrice, eoliene,
solare etc.
Producţia de energie electrică, precum şi principalele trei tipuri (termoenergie, hidroenergie,
atomoenergie) au avut următoarea evoluţie în ultimii ani (2007 – 2014).

Evoluţia producţiei şi a principalelor tipuri de energie electrică

Energie electrică U.M. 2007 2014

Energie electrică (total) mld. Kwh 18 015 000 22 191 000
Energie termoelectrică mld. Kwh 11 943 000 14 793 000
Energie hidroelectrică mld. Kwh 2 997 000 3 761 000
Energie nucleară (atomică) mld. Kwh 2 660 000 407 000

În afara acestor trei tipuri, în balanţa producerii energiei electrice există şi alte surse (energie
geotermală, energie solară, energie mareemotrică, biogaz etc.).
Metalurgia feroasă cuprinde exploatarea minereurilor feroase, a altor minereuri necesare
obţinerii produselor siderurgice şi industria siderurgică (obţinerea fontei, feroaliajelor şi a oţelului).
Producţia siderurgică mondială a crescut sensibil în ultimii ani cu peste 300 mil. t (de la 1
360 000 mil. t în anul 2007, la 1 671 000 mil. t, în anul 2015). În contextul în care multe ţări şi-au
redus producţia (Japonia, Germania), alte ţări şi-au păstrat o producţie aproape constantă (Rep.
Coreea), în timp ce producţia Chinei a crescut cu 350 mil. t (ajungând ½ din producţia totală
mondială), iar a Indiei cu peste 30 mil. t, contribuind împreună la creşterea totală.
Un indicator principal al dezvoltării economice a ţărilor îl reprezintă producţia de oţel,
redată pentru principalele ţări producătoare în tabelul de mai jos.

95
 Ţara Producţie 2015 Ţara Producţie 2015
(mil. t) (mil. t)
China 803,8 Turcia 31,5
Japonia 105,1 Taiwan 23,3
S.U.A. 79,0 Ucraina 23,0
India 89,4 Italia 22,0
Coreea de Sud 70,0 Mexic 18,2
Federaţia Rusă 70,0 Iran 16,1
Germania 43,0 Franţa 15,0
Brazilia 33,3 Spania 14,9
Total mondial 1 670,0

Deşi principalele minereuri neferoase (cupru, plumb, zinc, aur, argint, aluminiu) sunt
cunoscute din vremuri îndepărtate, utilizarea lor industrială are dimensiuni noi în condiţiile
dezvoltării diferitelor ramuri constructoare de maşini şi îndeosebi a industriei electronice şi
electrotehnice. Situată în continuarea ramurilor menţionate mai sus (energie feroasă şi neferoasă),
industria constructoare de maşini este legată de acestea, dar are şi o anumită independenţă în
localizare, rezultată din intervenţia altor factori (concentrarea forţei de muncă înalt calificate,
necesarul de diferite produse ale acestei ramuri, existenţa unor centre de cercetare şi apariţia unor
platforme industriale moderne, de tipul tehnopolilor). Dintre aceste ramuri, redăm mai jos producţia
recentă de automobile pe ţări.

Ţara Producţie 2015 Ţara Producţie 2015

(mii. buc.) (mii. buc.)
China 21 080 Mexic 1 970
Japonia 7 830 Regatul Unit 1 600
Germania 5 700 Franţa 1 500
S.U.A. 4 200 Republica 1 300
Cehă
Coreea de Sud 4 100 Federaţia Rusă 1 200
India 3 400 Slovacia 1 000
Spania 2 200 Iran 900
Brazilia 2 000 Canada 900
Total mondial 68 540
Această industrie
cuprinde mai multe ramuri, cu produsele specifice, cum ar fi: utilajul industrial, industria
mijloacelor de transport (producţia de material rulant feroviar şi rutier, nave, avioane etc.), industria
electrotehnică şi electronică, industria de utilaje şi maşini agricole etc.
Industria chimică cuprinde: industria de clorosodice (care are la bază industrializarea sării),
îngrăşămintele chimice (cu o răspândire legată de regiunile agricole); îngrăşămintele pot fi azotoase
(având la bază, printre altele, gazele naturale), fosfatice (care se obţin din fosfaţi naturali),
îngrăşăminte potasice (din sărurile de potasiu). La acestea se adaugă produsele petrochimice
(cauciuc sintetic, fire şi fibre sintetice etc.).
Alte ramuri industriale individualizate sunt: industria materialelor de construcţii, exploatarea
şi prelucrarea lemnului, industria uşoară şi alimentară, bunuri de larg consum etc.
Producţia mondială manufacturată oferă o imagine asupra totalului de produse industriale
obţinute, exprimate prin valoarea lor.

Ţara Producţie 2015 Ţara Producţie 2015

(miliarde USD) (miliarde USD)
China 2 857 Franţa 242
S.U.A. 2 070 Federaţia Rusă 240

96
Japonia 851 Canada 195
Germania 681 Mexic 194
Coreea de Sud 370 Indonezia 180
India 302 Brazilia 173
Regatul Unit 260 Spania 145
Italia 258 Turcia 120
Elveţia 110
Total mondial 11 979

Serviciile (transporturi, servicii, comerţ, turism) (m14)

Serviciile reprezintă un concept care desemnează un ansamblu de activităţi puse în slujba

dezvoltării economice şi a creşterii calităţii mediului de viaţă al oamenilor. Ele reprezintă partea
„imaterială” a activităţii sociale şi economice şi diferă de producerea nemijlocită a bunurilor de
natură industrială sau alimentară.

Căile de comunicaţie şi transporturile

Transportul materiilor prime şi al produselor, precum şi transportul persoanelor au un rol
deosebit de însemnat în dezvoltarea economică şi în desfăşurarea diferitelor activităţi umane.
Transporturile se realizează prin mijlocirea căilor de comunicaţie (pe uscat, pe apă, aeriene),
conducte, formând împreună un adevărat „sistem vascular” al economiei Globului.
Transporturile feroviare dispun de o reţea de căi ferate în lungime de 1,6 mil. km,
repartizată neuniform pe continente şi în diferite regiuni.
În prezent, în lume există diferenţieri în ceea ce priveşte dotarea tehnică şi tipurile de căi
ferate. Astfel, există căi ferate cu ecartament normal (caracteristice pentru Europa, America de
Nord, China); căi ferate cu ecartament larg (întâlnite în Federaţia Rusă, Republica Moldova şi
India); căi ferate cu ecartament îngust (mai frecvente în Africa).
În Japonia, Europa de Vest şi China s-a extins sistemul de trenuri de mare viteză (TGV). În
Franţa, acesta tinde să cuprindă toate direcţiile principale. Între Paris şi Londra circulă Eurostar, un
tren modern de mare viteză, care utilizează tunelul construit pe sub Marea Mânecii. În Japonia
circulă (de aproape 50 de ani) „Shinkansen” (Tokyo – Nagoya), iar în China a fost dat în folosinţă
(2012) un tren de mare viteză între Beijing şi Guangzhou (2 100 km, 6 ore), iar recent (2016), între
Shanghai şi Kunming.
Transporturile rutiere au unele avantaje faţă de cele feroviare, fiind mai comode şi
ajungând în locuri mai greu accesibile. Reţeaua de şosele modernizate este neuniform repartizată pe
continente şi ţări, fiind mai extinsă în America de Nord şi în Europa.
Reţeaua rutieră se află în prezent într-un proces de extindere şi modernizare, astfel încât să
permită creşterea corespunzătoare a traficului. În cadrul reţelei rutiere se remarcă autostrăzile şi
şoselele moderne din diferite ţări (SUA, Germania, Regatul Unit, Olanda, Franţa, Arabia Saudită,
Japonia, China, Coreea de Sud, Canada etc.), precum şi magistralele rutiere internaţionale.
Transporturile maritime permit deplasarea, cu cheltuieli reduse, a unor cantităţi mari de
mărfuri, la distanţe considerabile. Astfel, cu ajutorul navelor maritime se transportă: petrol,
minereuri, cărbune, produse alimentare, produse industriale. Flota comercială s-a dezvoltat în
ultimii ani, ceea ce a permis creşterea traficului maritim.
În prezent (2015), principalele porturi la nivel mondial, după traficul maritim, sunt:
Shanghai (China), Singapore (Singapore), Tianjin, Guangzhou, Quingdao (toate în China),
Rotterdam (Olanda), Ningbo, Dalian (China), South Louisiana, Houston, New Xork (S.U.A.),
Vancouver (Canada), Pusan (Coreea de Sud), Nagoya, Hong Kong, Quinhuandao, Xiamen,
Shenzeng (China), Itaqui şi Tubarao (Brazilia), Port Hedland şi Dampier (Australia). Dintre
porturile de mai sus (cele mai importante 22 în acest moment, redate în ordinea descrescătoare a
tonajului), 9 sunt situate în China, ceea ce arată un transfer al centrului de greutate al transporturilor
maritime spre această parte a lumii.

97
 Transporturile fluviale au o anumită importanţă internaţională, precum şi în cadrul
diferitelor ţări. O serie de artere hidrografice continentale au fost transformate în adevărate axe de
transport fluvial (Rin, Dunăre, Mississippi, Marile Lacuri, Sf. Laurenţiu, Volga, Don, Chang-Jiang,
Nil).
Transporturile aeriene au înregistrat o puternică dezvoltare în ultimul timp.
Transportul de pasageri a ajuns astăzi la peste 5 miliarde persoane, iar cel de mărfuri s-a
amplificat şi diversificat, transportându-se îndeosebi produse perisabile, mărfuri cu volum mic,
ţesături, aparate de precizie, medicamente şi un volum mare de efecte poştale.
Principalele aeroporturi, după numărul de pasageri (în anul 2015), sunt: Atlanta, Beijing,
Tokyo, Londra, Los Angeles, Chicago, Paris, Dallas, Hong Kong, Frankfurt, Istanbul, Amsterdam,
Sao Paolo, Jakarta, Guangzhou.
În cadrul transporturilor speciale se includ: transporturile prin conducte, transportul
energiei electrice prin liniile de înaltă tensiune, telecomunicaţiile, transportul cu ajutorul rachetelor
etc. Prin conducte se transportă îndeosebi petrol şi gaze naturale din regiuni de extracţie spre cele de
prelucrare şi distribuire.

Turism
În prezent (2015), principalele ţări după numărul de turişti care le vizitează sunt: Franţa,
Spania, China, S.U.A., Italia, Turcia, Regatul Unit, Germania, Federaţia Rusă, Malaysia, Thailanda,
Australia, Ucraina, Mexic, Grecia, Canada. Aceste ţări sunt vizitate anual de un număr de turişti
între 18 mil. (Canada şi Grecia) şi 84 mil. (Franţa).

98
 X. Structuri de învăţare (conţinuturi) pentru clasa a VI-a: Europa –
geografie generală

Poziţie, limite şi specificul geografic (m20)

Continentul european este cuprins între Oceanul Atlantic (în vest), Oceanul Arctic (în nord),
Marea Mediterană (în sud), Marea Neagră, Munţii Caucaz, fluviul Ural şi Munţii Urali (în est).
Europa înglobează sub aspectul geografiei fizice şi partea europeană a Federaţiei Ruse.
Limitele ariei continentale propriu-zise au spre punctele cardinale anumite extremităţi,
astfel: spre nord, Capul Nord; spre sud, Capul Tarifa; spre vest, Capul Roca; iar spre est o porţiune
din nord-estul Munţilor Urali.
Europa are aparent dimensiuni reduse (10,4 mil. km 2) în raport cu întinderea Terrei şi a
continentelor sale, dar este relativ bine populată. Europa reprezintă aproximativ 1/50 din suprafaţa
Terrei, 1/15 din suprafaţa uscatului şi mai mult de 1/10 din populaţia planetei.
Ca întindere şi continuitate, Europa are aspectul unei prelungiri a Asiei (fiind o mare
„peninsulă” a acesteia). De aceea, se consideră frecvent că aceste două continente (Europa şi Asia)
formează în realitate o singură întindere, denumită Eurasia.
Limita dintre Europa şi Asia este fixată în lungul Munţilor Urali, apoi în continuare pe
fluviul Ural, Marea Caspică şi Munţii Caucaz; această limită are un pronunţat caracter convenţional.
Continentul este înconjurat de câteva insule şi are câteva peninsule importante.
Insulele principale sunt: Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Novaia Zemlia – Insula de nord,
Spitzbergen (Svabald).
Peninsulele principale ale Europei sunt: Pen. Scandinavă, Pen. Iberică, Pen Italică, Pen.
Balcanică, Pen. Crimeea, Pen. Iutlanda etc.

Continentul Suprafaţa Altitudine (m)

km2 % din medie maximă minimă
total uscat
Europa 10 366 463 6,9 340 5 642 -27
Asia 45 054 676 29,8 950 8 848 -417
Africa 30 177 662 20,2 750 5 895 -153
America de Nord 24 374 553 16,2 720 6 194 -86
America de Sud 17 818 022 11,9 580 6 900 -40
Australia (şi Oceania) 8 530 383 5,7 350 5 030 -16
Antarctida 14 000 000 9,3 2 600 6 096 -200

Specificul geografic al Europei

 Europa reprezintă o prelungire a Asiei, având aspectul unei peninsule a acesteia (de unde
denumirea de Eurasia pentru întreaga întindere a celor două continente).
 Europa a avut o creştere demografică redusă, ceea ce a determinat scăderea ponderii ei în
populaţia mondială (de la 15% cu trei decenii în urmă, la 10,3% în prezent).
 În Europa a apărut revoluţia industrială şi s-a extins, succesiv, în alte regiuni ale lumii.
 Europa este, în prezent, nucleul civilizaţiei „occidentale”.
 În istorie, Europa, Africa şi Asia au gravitat spre Marea Mediterană, formând împreună
„Lumea Veche”.
 Europa are cea mai mare lungime a ţărmurilor faţă de suprafaţa ei.
 Europa cuprinde cea mai importată grupare actuală de state a lumii contemporane (Uniunea
Europeană).
 Europa a avut, timp de mai multe secole, o poziţie geografică, economică, istorică şi
culturală „centrală” în raport cu restul lumii.

99
 Relieful – trepte, forme şi unităţi (m21)

Europa se caracterizează prin predominarea reliefului cu altitudini reduse (câmpii şi podişuri

joase care ocupă 60% din întinderea continentului). Altitudinea medie este de 340 m.
Altitudinea maximă este considerată, de obicei, Vârful Mont Blanc din Alpi (4 807 m).
Incluzând zona Caucazului la Europa (sau cel puţin la limita acesteia), cel mai înalt vârf poate fi
considerat, însă, Vârful Elbrus (5 642 m). Altitudinea minimă o reprezintă nivelul Mării Caspice
(-27 m).
Continentul este traversat, de la vest la est, de un lanţ montan ramificat, care cuprinde
Munţii Alpi, Carpaţi, Caucaz şi alte ramuri cunoscute prin altitudinea lor ridicată (Munţii Pirinei,
Munţii Dinarici etc.).
De o parte şi de alta a lanţului montan alpino – carpatic se află podişuri şi regiuni deluroase.
Deşi partea de est a Europei (Câmpia Europei de Est) poate fi considerată o treaptă de câmpie prin
altitudine, ea este, pe cea mai mare întindere, un vechi podiş erodat în prezent, cu o altitudine coborâtă.
Treptele de relief reprezintă doar generalizări altimetrice. Substratul scoarţei terestre are,
însă, o varietate mai mare şi anumite caracteristici calitative. Marile unităţi sunt:
- primul nucleu continental (parte a continentului nordic Laurasia), care ocupă partea nordică
şi estică a continentului, cu un relief aparent de câmpie (după altitudine), dar în realitate de
vechi podişuri erodate (Câmpia Europei de Est, Podişul Finlandei, Podişul Doneţk etc.);
- Europa caledoniană (în nord) şi hercinică (în centru), formată din munţi şi podişuri
amplasate la marginea nucleului continental iniţial: Alpii Scandinaviei, munţii şi podişurile
din arhipelagul britanic, Peninsula Iberică (cea mai mare parte), Masivul Armorican, Podişul
Central Francez, Masivul Renan, Masivul (Podişul) Boemiei, Munţii Ural (hercinici);
- Europa alpină, situată în sud, rezultată în urma coliziunii între fragmentele continentului
nordic (Laurasia) şi a celui sudic (Gondwana), cuprinzând sistemul alpin (Pirinei, Alpi,
Apenini, Carpaţi, Caucaz);
- areale vulcanice recente (Islanda, Peninsula Italică);
- câmpii recente, cuaternare (Câmpia nord – europeană, Câmpia Română, Câmpia Niprului,
Câmpia Padului, Câmpia Manici – Kuma, Câmpia Panonică).

Pe structurile şi unităţile menţionate mai sus s-a format un relief derivat cu mai multe tipuri,
cum ar fi:
- relieful glaciar: de tip continental (în Islanda, Novaia Zemlea, Svabald) şi montan (de tip
alpin, pirenean şi caucazian), cuaternar şi actual;
- relieful de acumulare glaciară (fluvioglaciară), evidenţiat prin întinsele câmpii formate în
urma retragerii calotei cuaternare (Câmpia Nord-Europeană şi Câmpia Arctică);
- relieful litoral (cu fiorduri, riass, estuare, de tip dalmatic, cu lagune, limane, delte sau relief
litoral tectono – glaciar);
- relieful carstic (care este un relief predominant petrografic) este foarte diferenţiat şi
diversificat în raport de condiţiile concrete de carstificare (Podişul Karst, Alpi, Carpaţi etc.);
- relieful structural şi petrografic; din această categorie, relieful vulcanic cuprinde platouri
(Islanda), vulcani activi şi semiactivi (Peninsula Italică) şi un lanţ vulcanic neogen (în
Carpaţi); de asemenea, există o varietate foarte mare de forme (îndeosebi de amănunt),
adaptate rocilor şi structurii acestora (relieful dezvoltat pe conglomerate, pe roci calcaroase,
vulcanice etc.);
- relieful piemontan (piemonturile din nordul Pirineilor, cele din nordul Italiei, în regiunea
cunoscută sub numele de „Piemont” şi în sudul Carpaţilor Meridionali, unde se află
Piemontul Getic).
Principalii vulcani activi sunt: Etna (3 323 m), Grimsvötn (1 725 m), Hekla (1 491 m),
Katla (1 510 m), Vezuviu (1 281 m), Stromboli (926 m)
În cadrul Europei pot fi identificate mai multe unităţi majore, grupate pe treptele de relief
şi pe substratul acestora, astfel:

100
 Unităţile montane pot fi:
- unităţi alpine (Munţii Alpi, Apenini, Pirinei, Carpaţi, Caucaz), formate din lanţuri montane
individualizate şi masive;
- unităţi de munţi (şi podişuri mai înalte), dezvoltaţi pe structuri caledoniene (Alpii
Scandinaviei) şi hercinice (Masivul Renan, Munţii Sudeţi, Munţii Urali etc.); masivele
hercinice apar foarte erodate şi au altitudini relativ reduse (denumirea lor provine de la
Munţii Harz din Germania).

Unităţile de podişuri se dezvoltă astfel:

- pe structuri foarte vechi (Podişul Doneţk, Podişul Dobrogei);
- pe structuri hercinice (de exemplu Podişul Boemiei, care este înconjurat însă de porţiuni
mai înalte, cu aspect montan şi altitudini mai mari decât ale podişului);
- pe structuri mai noi (Podişul Getic);
Unităţi de câmpie pot fi:
- câmpii fluvio – glaciare (Câmpia Nord – Europeană, Câmpia Arctică);
- câmpii fluvio – lacustre (câmpiile dunărene - Câmpia Română şi Câmpia Panonică; Câmpia
Padului);
- câmpii pe structură de podiş (Câmpia Europei de Est, Câmpia Finlandei), care nu sunt
propriu-zis câmpii (aparent justificate de altitudinile coborâte), ci adevărate podişuri, pe
structuri foarte vechi;
- câmpii fluvio – litorale (Câmpia Mării Negre, Câmpia Precaspică), provenite din alternanţa
acumulării fluviale continentale şi submerse şi de evoluţia liniei ţărmului;
- delte şi estuare (Delta Dunării, Delta Volgăi, estuarul Rinului etc.).

Climă şi biogeografie (m23)

Tipuri de climă
Succesiunea completă a zonelor de climă începe din Peninsula Iberică (unde, pe fondul
climatului mediteranean există nuanţe de ariditate similare latitudinilor tropicale) şi ajunge la
caracteristici climatice extreme, similare celor polare, în nord-estul continentului (nordul Munţilor
Urali şi arhipelagul Novaia Zemlea).
Din repartiţia tipurilor de climă se observă influenţa Curentului Atlanticului de Nord (în
extensiunea climatului oceanic şi al repartiţiei temperaturilor medii ale aerului) şi influenţa masei
continentale din est (în caracterul continental al temperaturii şi caracterul arid al regimului
precipitaţiilor).
Tipurile de climă sunt:
 climatul mediteranean (în apropierea Mării Mediterane);
 climatul temperat oceanic (spre Oceanul Atlantic);
 climatul de tranziţie (în Europa Centrală);
 climatul temperat continental (în estul Europei);
 climatul arid (în nordul Mării Caspice);
 climatul temperat – rece şi subpolar (în nord şi nord-est);
 climatul montan (Alpi, Carpaţi, Caucaz).
Fiecare tip de climă (climat) are caracteristici cantitative şi calitative specifice, prezentate în
partea generală şi în diferite lucrări (redate în bibliografie) într-o formă detaliată şi descriptibile prin
elementele lor (temperatură medie etc.).

Învelişul biogeografic
Zonele biogeografice (de vegetaţie şi faună) se succed de la sud spre nord, sub forma unor
fâşii latitudinale paralele între ele. Zonele de vegetaţie reflectă cel mai bine această dispunere în
fâşii paralele. Vegetaţiei îi sunt asociate animale caracteristice şi un înveliş de soluri specific.

101
 În extremitatea nordică şi nord-estică a continentului (Islanda, Alpii Scandinaviei, câmpia
europeană arctică, nordul Munţilor Ural şi arhipelagul Novaia Zemlea) există o vegetaţie de tundră
(cu muşchi, licheni şi vegetaţie ierboasă adaptată la frig); este denumită şi „stepa rece”.
Pădurile de conifere (taiga) ocupă nordul continentului, întinzându-se continuu din
Scandinavia până la Munţii Urali (iar de aici, în continuare, în nordul Asiei). Taigaua este formată
din conifere (molid, brad, pin) şi alte specii cu frunze tot timpul verzi. În sudul acesteia există o
fâşie continuă de păduri de amestec (de conifere şi foioase).
Pădurile de foioase se află situate în centrul şi vestul continentului (Europa peninsulară).
Sunt formate din arbori cu frunze căzătoare (fag, stejar etc.).
Stepa şi silvostepa ocupă partea sud-estică a continentului (de la Dunăre la Munţii Urali).
Stepa tipică are aspectul unei benzi continui, din Bărăgan până la Marea Caspică şi se
caracterizează prin vegetaţie ierboasă, adaptată la uscăciune.
Vegetaţia de semideşert ocupă areale din jurul Mării Caspice, prelungindu-se în Asia.
Vegetaţia mediteraneană (situată în jurul Mării Mediterane) cuprinde arbori caracteristici
(stejar verde, stejar de plută, laur) şi tufişuri cu arbuşti (maquis şi garriga). În prezent, pe mari
suprafeţe sunt plantaţii de măslin şi citrice.
Pe munţii înalţi există o vegetaţie etajată, cu aspecte alpine la cele mai mari altitudini (Alpi,
Pirinei, Caucaz, Carpaţi).

Hidrografia (m22)
Europa este înconjurată de mări şi oceane (identificabile pe diferite hărţi), care au
caracteristici diferite (întindere, formă, temperatură, mişcări, adâncimi etc.). Influenţa cea mai
importantă asupra Europei o exercită curentul Atlanticului de Nord, care modifică elementele
climatice de bază pe faţada vestică a continentului şi hidrografia acesteia (debitele râurilor, regimul
termic).
Bazinele hidrografice principale se dirijează spre spaţiilor înconjurătoare: Oceanul Arctic,
Oceanul Atlantic şi mările adiacente, Marea Mediterană şi Marea Neagră. În cazul Europei,
observăm că bazine hidrografice cele mai întinse (Volga şi Dunărea), care transportă şi cele mai
mari cantităţi de apă, se varsă în mări interioare închise (Marea Caspică) sau semiînchise (Marea
Neagră).
După lungime, principalele fluvii europene (în ordinea descrescătoare a lungimii) sunt:
Volga, Dunărea, Ural, Nipru, Kama, Don, Peciora, Nistru, Rin, Dvina de Nord, Elba.
Bazine fluviale cele mai întinse (în ordinea descrescătoare a suprafeţelor) sunt: Volga,
Dunărea, Kama, Nipru, Don, Dvina de Nord, Peciora, Rin.
Principalele categorii de lacuri din Europa, după întindere şi modul de formare, sunt:
- lacuri glaciare, situate în depresiunile create de foştii gheţari de calotă cuaternari (L.
Ladoga, L. Onega etc.) sau în regiunile muntoase cu glaciaţiune alpină (L. Geneva, L.
Garda, L. Como, L. Magiorre etc.);
- lacuri de baraj artificial (pe majoritatea fluviilor importante), cu acumulări mai mari pe
Dunăre (Lacul Porţile de Fier) şi Volga (L. Rîbinsk etc.);
- lagune, limane maritime şi alte categorii de lacuri situate la ţărmul mării;
- diferite alte tipuri de lacuri, cu suprafeţe mai mici (în sare, în regiuni carstice, lacuri
tectonice, în regiuni vulcanice etc.);
Cele mai întinse lacuri sunt: Ladoga, Onega), Vänern, Saima, Ribinsk, Ciud, iar cel mai
adânc lac este Como (410 m).
Banchiza reprezintă o prezenţă aproape permanentă în Oceanul Arctic şi mările adiacente
(cum ar fi Marea Albă). Gheţari continentali (de calotă) s-au păstrat sub forma unor fragmente în
Islanda, Svalbald, Novaia Zemlea, iar gheţari montani în Alpi, Pirinei şi în Scandinavia.

102
 Populaţie şi aşezări (m24)

În prezent, Europa are o populaţie totală de aproape 720 milioane de locuitori (incluzând şi
populaţia totală a Federaţiei Ruse). Continentul nostru cuprinde 44 de state situate integral în cadrul
său şi trei state care se extind atât în Europa, cât şi în Asia (Federaţia Rusă, Kazahstan şi Turcia). În
partea de est a Europei (în sens fizico – geografic) există o mică suprafaţă care aparţine statului
Kazahstan. Populaţia reală a Europei trebuie raportată la teritoriul pe care îl luăm în consideraţie. În
acest sens, există mai multe accepţiuni ale Europei.
Sub raportul gradului de locuire, situaţia comparativă a continentelor este redată în
continuare:

Populaţia % Densit. pop. Spor natural

din total (loc/km2) (‰)
Europa 719 737 231 10,3 69 -0,1
Asia 4 375 845 817 60,3 98 11,0
Africa 1 150 782 500 15,0 38 23,0
America de Nord 563 319 600 7,9 23 10,0
America de Sud 415 974 427 5,9 23 11,0
Australia (şi Oceania) 40 570 791 0,6 5 2,2

Diversitatea umană
Europa are mai multe categorii de limbi vorbite într-un mod predominant pe mai multe
spaţii, astfel:
a) Limbi indo-europene, care cuprind:
- limbile romanice (italiana, franceza, spaniola, româna, catalana, portugheza şi retoromana)
ocupă aproape integral teritoriul Italiei, Franţei, Spaniei, Portugaliei şi României; limba
retoromană este utilizată de o populaţie minoritară în Elveţia; în Republica Moldova,
autorităţile locale actuale consideră că există o altă limbă decât limba română (limba
moldovenească); în provincia belgiană Valonia se utilizează predominant limba franceză;
- limbile slave (rusa, bielorusa, ucrainiana, ceha, slovaca, slovena, sârbo-croata, poloneza,
bulgara etc.) ocupă teritoriile ţărilor sugerate de aceste denumiri;
- principalele limbi germanice (germana, engleza, daneza, olandeza, flamanda, norvegiana,
suedeza, islandeza) sugerează teritoriile unde sunt utilizate;
- există alte câteva limbi indo-europene vorbite de diferite populaţii (limba greacă, albaneza,
basca).
b) Limbi ugro-finice, care se vorbesc în Finlanda, Estonia şi Ungaria;
c) Limbi altaice (turca, tătara), vorbite de populaţiile respective din Peninsula Crimeea şi
Turcia Europeană;
d) Limbi caucaziene, utilizate de populaţii din nordul Munţilor Caucaz.

Aglomeraţii urbane şi oraşe

Oraşele reprezintă concentrări de populaţie situată pe o unitate administrativă individualizată
(eventual cu suburbii), iar aglomeraţiile urbane sunt formate din mai multe oraşe („aglomerate” pe
un anumit teritoriu), situate în jurul unui oraş mare.
Marile aglomeraţii urbane (în anul 2014) sunt: Istanbul (14,7 mil. loc.), Paris (12,4 mil.
loc.), Moscova (12,2 mil. loc.), Londra (10,2 mil. loc.), Madrid (6,1 mil. loc.), Sankt Petersburg (5,2
mil. loc.), Berlin (4,3 mil. loc.) şi Atena (3,1 mil. loc.). Alte 12 aglomeraţii au între 2 şi 3 mil. loc.;
acestea sunt: Lisabona, Kiev, Roma, Stuttgart, Manchester, Hamburg, Budapesta, Bucureşti,
Varşovia, Lyon, München, Viena. Alte oraşe şi aglomeraţii urbane cu peste 1 mil. loc. sunt: Milano,
Barcelona, Odessa, Torino, Napoli, Birmingham, Praga, Marsilia, Copenhaga, Stockholm, Sofia,
Belgrad, Harkov, Doneţk, Dnipropetrovsk, Rostov pe Don, Minsk, Volgograd, Saratov, Samara,
Ufa, Kazan, Nijni Novgorod. Se consideră că există două aglomeraţii distincte de tip „conurbaţii”

103
(Ruhr şi Katowice, care au avut la bază exploatările de cărbune) şi un megalopolis „european”
(Ranstad Holland).

Resurse naturale şi activităţi economie (m25)

Europa reprezintă regiunea de origine şi de dezvoltare a economiei moderne. Începând de la

începutul secolului al XVIII-lea, are loc „revoluţia industrială”, cu origini în Anglia Centrală, care
s-a propagat apoi rapid în Europa, în mai puţin de jumătate de secol.
Baza industriei iniţiale a Europei a reprezentat-o exploatarea cărbunilor (sec. XVIII – XIX),
care a facilitat dezvoltarea energiei electrice (prin utilizarea lor în termocentrale) şi a producţiei
siderurgice. Ulterior, în secolul XX (1910 – 1970) a început să joace un rol predominant prelucrarea
petrolului, iar în ultima sa perioadă (după 1960), energia atomică.
Resursele naturale principale ale Europei (considerată fără Federaţia Rusă, care are resurse
foarte mari şi diversificate, dar situate îndeosebi în partea asiatică) sunt, în prezent: petrol (în Marea
Nordului), gaze naturale (în Marea Nordului dar şi pe continent, în jurul acesteia), minereuri de fier
(Scandinavia), minereuri neferoase, huilă (în podişurile hercinice), lignit, roci de construcţie
(marmură, granit etc.), uraniu, hidroenergie (în Alpi şi Scandinavia), păduri, energie geotermală,
suprafeţe arabile, păşuni, resurse balneoclimaterice etc.
Dintre aceste resurse, producţii actuale (2014) mai importante la nivel mondial se
înregistrează pentru: gaze naturale (8% din totalul mondial, cu producţii mari pentru Norvegia,
locul 6 şi Olanda, locul 9), petrol (cu producţii mai mari în Norvegia şi Regatul Unit), huilă (cu
producţii mari în Germania şi Polonia), uraniu (cu producţii în Republica Cehă, România,
Germania), argint şi plumb (cu producţii în Polonia şi Suedia), bauxită), sare.
Produsele agricole principale în Europa sunt: cerealele (aproape 10% din producţia
mondială, cu valori mai mari în Franţa, Germania etc.), iar dintre acestea grâu (Franţa, Germania,
Polonia etc.), porumb (Franţa, Italia, România), orz (Franţa, Germania, Spania etc.).
Dintre produsele industriale menţionăm: energia electrică (Germania, loc 7 mondial, Franţa,
loc 8, Italia, loc 10, Spania, Suedia, Norvegia, Polonia etc.), oţel (Germania, loc 7; Italia, Franţa
etc.), autoturisme (Germania, Franţa, Polonia, Spania, Italia, România etc.).

Porturi, aeroporturi, turism

Principalele porturi europene, în prezent (2014) sunt: Rotterdam (loc 6 mondial), Anvers
(loc 17 mondial), Hamburg, Amsterdam, Algeciras, Valencia, Bremen, Constanţa, Genova,
Immingham, Le Havre, Marsilia, Novorosiisk, Sankt Petersburg
Principalele aeroporturi sunt: Londra, Paris, Frankfurt, Madrid, Amsterdam, Roma,
München, Barcelona, Istanbul.
Principalele ţări turistice (după numărul de turişti sosiţi în anul 2014) sunt: Franţa (85 mil.
pers., locul 1 şi la nivel mondial), Spania (61 mil. pers.), Italia (50 mil. pers). Alte ţări cu un număr
mare de turişti sosiţi (între 10 şi 30 mil. în fiecare ţară în fiecare an) sunt: Regatul Unit, Germania,
Ucraina, Federaţia Rusă, Turcia, Austria, Grecia, Polonia, Portugalia, Belgia, Olanda, Croaţia,
Ungaria. Alte ţări vizitate sunt: Elveţia, Irlanda, România, Republica Cehă, Bulgaria, Slovacia,
Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia, Slovenia, Lituania, Malta.

Europa – regiuni şi ţări (m28)

Regiunile poziţionale sunt:

Regiuni Ţări
poziţionale
Europa Centrală Germania, Elveţia, Liechtenstein, Austria, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria,
România, Republica Moldova
Europa de Sud Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Bulgaria, Albania, Macedonia, Bosnia şi

104
 Herţegovina, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Slovenia, Andorra, Malta, Monaco, San
Marino. Vatican
Europa de Vest Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda, Regatul Unit, Irlanda
Europa de Nord Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Islanda, Letonia, Lituania, Estonia
Europa de Est Belarus, Ucraina, Federaţia Rusă

Conform programei şcolare pentru clasa a VI-a, urmează să fie studiate câte 1 – 2 ţări din
fiecare regiune poziţională.
Exemple de state pentru clasa a VI-a se regăsesc în manualele şcolare utilizate până în prezent,
precum şi în alte surse: „Geografie universală” (2017), „Caietul elevului pentru clasa a VI-a” (Editura
Corint, 2018).

105
 XI. Competenţa terminologică în clasele V - VI

Formarea şi utilizarea terminologiei specifice

Aceste discipline şcolare (pentru clasele V – VI) au o caracteristică uşor de recunoscut:

diversitatea şi abundenţa terminologică. La acest nivel, competenţa terminologică este o
competenţă de bază a geografiei.
Programa şcolară cuprinde, în lista de conţinuturi, un număr limitat de termeni generali
(redaţi explicit) şi un anumit număr de termeni (presupuşi implicit). Terminologia generală cuprinde
nucleul de bază al denumirilor de geografie generală cu care ar trebui să fie obişnuită orice persoană
care parcurge această disciplină.
Există câţiva termeni de maximă generalitate (Pământ, hartă, relief, atmosferă, hidrosferă,
biosferă, geografie umană etc.), care formează împreună nucleul conceptual al învăţării geografiei.
Cea mai mare dificultate, la acest nivel, o reprezintă formarea acestor concepte, cu un grad
înalt de abstractizare şi generalitate, în condiţiile în care elevii se află predominant în „etapa
operaţiilor concrete”.
Chiar dacă programa propriu-zisă are un număr limitat de termeni generali nominalizaţi ca
atare, în practica predării numărul termenilor, foarte mare, este susţinut şi stimulat de diluţia
terminologică din manuale.
S-a constatat că termenii geografici întâlniţi la clasa a V-a acoperă mai mult de 50% din
termenii întâlniţi de-a lungul gimnaziului. Numărul total de termeni diferă în funcţie de manualul
şcolar utilizat şi de concepţia didactică a profesorului.
În condiţiile în care predarea geografiei la acest nivel se realizează într-o oră săptămânal (34
de ore anual), terminologia presupusă de acesta trebuie să aibă o dimensionare corespunzătoare (cu
referiri la 6 – 8 noţiuni noi învăţate în fiecare oră).

(1) Terminologia pentru clasa a V-a: Introducere în geografie fizică

Lista conţinuturilor provine din interpretarea programei şcolare. Terminologia minimă

provine atât din programă, cât şi dintr-un sistem experienţial (nu din manuale).

Conţinuturi
Terra – o planetă a Universului
 Pământul – corp cosmic, poziţia în sistemul solar
 Suprafaţa terestră: continente şi oceane
 Harta geografică (conţinutul hărţii)
Terminologie
Corp cosmic, planetă, stea, Luna, sistemul
solar, mişcările Pământului, continent,
ocean, satelit, geosferă, legendă, semne
convenţionale, hartă, planiglob, scară,
orizont local, meteorit, axă, ecuator, poli,
tropice, sferă

Geosfere. Litosfera Relief, altitudine, relief major, formă de relief,

 Relieful – caracteristici generale unitate de relief, munte, podiş, câmpie, munte
 Forme majore ale reliefului terestru vulcanic, lanţ muntos, depresiune, vale,
 Relieful major al continentelor: munţii, dealurile, eroziune, transport, acumulare, rocă (şi
podişurile, câmpiile exemple de roci)

106
Atmosfera Structura atmosferei, compoziţia atmosferei,
 Atmosfera (definiţie, formă, compoziţie, oxigen, azot, troposferă, ozon, stratosferă,
structură, mase de aer) încălzire, temperatură medie, precipitaţii, tipuri
 Temperatura aerului şi precipitaţiile de precipitaţii, vânt, vreme, climă
 Vremea şi clima
Hidrosfera Circuitul apei, componentele hidrosferei,
 Hidrosfera – caracteristici generale. ocean, mare, tipuri de mări, curenţi
 Oceanele şi mările. marini, valuri, maree, apă subterană,
 Ape continentale: râuri şi lacuri izvor, râu, fluviu, afluent, lac, bazin
hidrografic
Biosfera Biosferă, vieţuitoare, faună, floră, vegetaţie,
 Biosfera – caracteristici generale domenii de viaţă (terestru, acvatic), zonă
 Domeniile de viaţă ale Terrei biogeografică
 Conservarea biosferei
Solul (pedosfera) Sol, pedosferă, humus, tip de sol, protecţia
 Solul – caracteristici generale solului

Conţinuturi extinse Terminologie complementară

Terra – o planetă în mişcare
 Sistemul Solar (Soarele, planetele, alte corpuri
cereşti)
 Globul geografic, harta, tipuri de hărţi
Relieful Pământului
 Relieful – forme planetare
 Bazine oceanice şi continente
 Factorii care determină formarea reliefului
 Munţii
 Dealurile şi podişurile
 Câmpiile
Atmosfera
 Presiunea aerului şi vânturile
 Zonele climatice ale globului
 Fenomene climatice deosebite.
 Reprezentarea elementelor de climă pe hărţi
Hidrosfera
 Studiu de caz: un ocean şi o mare
 Marile fluvii ale Terrei
 Circuitul apei în natură.
Biosfera
 Factorii care influenţează răspândirea
vieţuitoarelor
 Repartiţia geografică a vieţuitoarelor: zona
caldă, zona temperată, zona rece
 Relaţiile om-biosferă.
Soare, planete (şi numele a 4 – 6 planete),
sateliţi, comete, mişcare, gravitaţie, fazele
Lunii, eclipsă (de Lună, de Soare), forma
Pământului, coordonate geografice, hărţi
generale
Vulcani, cutremure de Pământ, insulă, golf,
mişcările scoarţei, agenţi modelatori, substrat,
tipuri de munţi, bazine oceanice, estuar, deltă,
peninsulă, curbă hipsometrică, cotă, relief
minor
Ionosferă, exosferă, mezosferă, încălzirea
atmosferei, baric (referitor la presiune),
presiune ridicată, presiune scăzută, tipuri de
vânturi, alizee, musoni, zonele de climă
Caracteristicile apei marine, tipuri de valuri,
curenţi calzi, curenţi reci, gheizer, gheţar,
banchiză, aisberg, elementele unei văi,
baltă, mlaştină, confluenţă
Înveliş geografic, pădure ecuatorială, savană,
deşert, pădure musonică, vegetaţie
mediteraneană, stepă, taiga, tundră

Solul Molisol, argiluvisol, cambisol, spodosol, zonă

 Răspândirea pe glob a principalelor soluri de soluri

Elementele de mai sus (conţinuturi şi terminologie) sunt recomandate pentru clasele şi elevii
cu un interes deosebit pentru geografie, dar pot fi ofertate elevilor în cazul unor activităţi

107
complementare sau „module” transversale. Conţinuturile extinse şi terminologia sunt redate cu
litere italice.
(2) Terminologie pentru clasa a VI-a: Introducere în Geografie umană

Conţinuturi Terminologie
Antroposfera: populaţia şi aşezările omeneşti Geografie umană, spor natural, densitatea
 Numărul locuitorilor şi răspândirea populaţiei pe populaţiei, urban, oraş, tipuri de oraşe,
Terra capitală, localitatea natală, sat
 Aşezări umane
Resursele planetei Tipuri de resurse (cu exemple), resurse
 Caracterizare generală energetice, resurse minerale, resurse
biotice
Activităţile economice Cultura plantelor, tipuri de culturi, creşterea
 Agricultura – aspecte generale animalelor, regiune (zonă) agricolă,
 Industria – caracteristici generale industrie, ramuri ale industriei, căi de
 Căile de comunicaţie şi turismul comunicaţie (tipuri), turism, obiectiv
turistic
Conţinuturi aprofundate Terminologie complementară
Antroposfera: populaţia, aşezările omeneşti,
resurse Natalitate, mortalitate, deficit natural,
 Dinamica populaţiei deplasarea populaţiei, tipuri de sate,
 Mobilitatea teritorială a populaţiei componentele satului (vatră, moşie etc.),
 Aşezări rurale megalopolis
 Aşezări urbane Energie eoliană, energie solară, roci de
 Mari aglomeraţii urbane construcţie, resurse de hrană, resurse
 Tipuri şi importanţa resurselor piscicole
Antroposfera: activităţile economice Viticultură, pomicultură, zonă agricolă,
 Practici agricole industrie energetică, industria energiei
 Ramurile industriei electrice, termocentrală, hidrocentrală,
 Transporturile şi comerţul – aspecte generale atomocentrală, siderurgie, metalurgie
 Obiective turistice principale. neferoasă, comerţ

(3) Terminologie pentru clasa a VI-a: Europa

Conţinuturi Terminologie obligatorie minimă

(sugestii)
Europa pe glob
Europa – caracterizare generală Puncte extreme, coordonate geografice,
 Poziţia geografică, limitele, ţărmurile, întinderea meridiane, paralele, întindere, sistem
 Relief – caracteristici generale, unităţi majore alpin, sistem hercinic, nucleu
 Climă continental, relief vulcanic, relief
 Ape glaciar, debit, peisaj natural, golf,
 Vegetaţie, faună, soluri peninsulă, strâmtoare, insulă

 Populaţie Mişcare migratorie, popoare, concentrare

 Aşezări umane urbană, tipuri de state, metalurgie
 Resurse naturale neferoasă, zonă agricolă, transporturi,
 Activităţi economice comerţ exterior, tipuri de turism,
 Harta politică obiective turistice etc.

108
Europa – regiuni şi ţări
 Diferenţieri geografice regionale. UE
Europa centrală
 specificul geografic şi state (exemple): Germania,
Austria, Ungaria, România, Republica Moldova
Regiune, regiune geografică, peisaj,
organizaţii europene, Uniunea
Europeană
Climat de tranziţie, estuar, climat maritim,
pădure de foioase, port fluvial, relief alpin,
turism montan, câmpie glaciară, regiune
industrială, podiş hercinic, câmpie de
acumulare, alpin, danubian

Europa mediteraneană Mare semideschisă, bora, mistral, sirocco,

 specificul geografic şi state (exemple): Italia, orogeneză alpină, meseta, garriga, maquis,
Spania, Portugalia, Grecia, Bulgaria, Serbia metropolă, turism cultural, peisaj turistic,
climat mediteranean

Europa estică Câmpie glaciară, morenă, relief glaciar,

 specificul geografic placa tectonică, climat arctic, câmpie de
 Rusia, Ucraina platformă, lac tectonic, taiga, tundră,
eurasiatic, stepă, climat continental

Europa atlantică Climat temperat – oceanic, strâmtoare,

 specificul geografic şi state (exemple): Franţa, alpin, regat, flux, reflux, hercinic, curent
Regatul Unit cald, turism alpin, TGV, metropolă

Europa scandinavă Fiord, lac glaciar, viking, caledonian, sistem

 specificul geografic şi state (exemple): Suedia şi montan, hidroenergie
Norvegia

Europa în lumea contemporană Uniunea Europeană

Dezvoltări Terminologie complementară
(exemple)
Europa pe glob Elemente de comparaţie
 Continentele: poziţie geografică, mărime, fizionomie
Europa – caracterizare generală Climă subpolară, climă oceanică, climă
 Insule şi peninsule continentală, climat montan, tundră, păduri
 Trepte şi unităţi majore de relief de conifere (taiga), stepă, semideşert,
 Tipuri şi etaje climatice păduri de foioase, vegetaţie mediteraneană,
 Mări şi lacuri orogeneză
 Zonele biogeografice
 Repartiţia teritorială şi caracteristici
 Tipuri de aşezări rurale şi urbane Bazin carbonifer, bazin petrolifer, resurse
 Resursele energetice hidroenergetice, ramuri şi centre
 Tipuri de activităţi economice industriale, transporturi speciale (prin
 Tipuri de state conducte), republică, monarhie, stat federal

Europa – regiuni şi ţări Tip de peisaj, familie lingvistică, nivel de

 Diferenţieri naturale şi socio - economice dezvoltare, religii europene

Precizări:

Explicarea termenilor de mai sus pentru clasele V – VI poate fi realizată pornind de la definiţiile
propuse în glosarul terminologic (cu funcţie de dicţionar minim).

109
 Termenii pentru aceste clase au fost menţionaţi şi în „Didactica geografiei”.
Menţionăm că aceşti termeni (redaţi mai sus) este necesar să fie „operaţionalizaţi” de profesor
într-o formă accesibilă şi acceptabilă pentru elevi.

110
 XII. Curriculum la decizia şcolii pentru clasele V – VI – structuri tematice
(exemple)

Geografia orizontului local / judeţului (clasele V – VI)

(A) Elemente de geografie fizică a judeţului / Orizontul local (clasa a V-a)

Notă introductivă
- Permite o învăţare predominant inductivă, pornind de la ceea ce se poate observa în mod direct
(orizontul local, judeţul).
- Reprezintă baza înţelegerii mediului apropiat în raport cu elementele învăţate la nivelul Terrei ca
întreg.
- Permite realizarea unor aplicaţii practice în orizontul local.

Competenţele generale sunt aceleaşi cu ale programei de TC

Competenţele specifice sunt adaptate după programa de clasa a V-a, dar cu specificul elementelor
de geografie fizică a orizontului local

Tematică orientativă (Conţinuturi)

 Influenţa fenomenelor din Sistemul Solar asupra orizontului local
 Hărţi ale orizontului local
 Repere cronologice bazate pe observaţii în orizontul local
 Aplicaţii practice
 Reprezentări grafice şi cartografice ale orizontului local
 Substratul scoarţei terestre
 Relieful. Forme şi unităţi
 Aplicaţii practice în orizontul local
 Elemente şi fenomene ale vremii observate în orizontul local
 Clima şi topoclima
 Aplicaţii practice şi fenomene climatice negative
 Observaţii asupra fenomenelor meteorologice din orizontul local
 Apele din orizontul local
 Categorii de ape. Utilizarea apelor. Fenomene negative
 Învelişul biogeografic – plante şi animale
 Solul. Utilizarea solurilor
 Peisaje

Precizări:
- În cazul judeţelor cu o întindere relativ mică, o anumită omogenitate şi care sunt centrate
predominant pe un singur oraş, extensiunea orizontului local poate să fie similară cu extensiunea
administrativă a judeţului. Exemple: Bucureşti, Ilfov, Brăila, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, Gorj etc.
- Situaţia în care judeţul cuprinde mai multe areale, centrate pe câte o localitate mai importantă sau
regiuni geografice diferite. De exemplu: Bacău (Bacău şi Oneşti), Vaslui (Bârlad şi Vaslui), Galaţi
(Galaţi şi Tecuci), Buzău (Buzău şi Râmnicu Sărat), Argeş (Piteşti, Curtea de Argeş, Câmpulung),
Caraş-Severin (Reşiţa, Caransebeş), Timiş (Lugoj, Timişoara, Sânnicolau Mare) etc.

Sugestiile metodologice sunt similare celor din TC, cu nuanţările respective, presupuse de
competenţe, activităţi de învăţare (cu o componentă importantă de investigare pe teren) şi
conţinuturi.

111
Bibliografie: Se recomandă lucrări referitoare la orizontul local sau judeţ
(B) Elemente de geografie umană a orizontului local. România şi ţările vecine (clasa a VI-a)

Notă introductivă
- Permite o învăţare predominant inductivă, pornind de la ceea ce se poate observa în mod direct.
- Constituie baza înţelegerii mediului apropiat în raport cu elementele învăţate la nivelul Terrei ca
întreg.
- Favorizează realizarea unor aplicaţii practice în orizontul local.
Elementul de interes suplimentar îl reprezintă studierea ţărilor vecine şi a României în contextul
acestora, ca o particularizare a studierii continentului (care se realizează în semestrul II în TC).

Competenţele generale sunt aceleaşi cu ale programei de TC

Competenţele specifice sunt adaptate după programa de clasa a V-a, dar cu specificul elementelor
de geografie fizică a orizontului local

Tematică orientativă (Conţinuturi)

 Elemente de geografie umană a orizontului local
- Populaţia – repartiţie geografică
- Structuri: etnice, lingvistice, religioase, profesionale
- Aşezările omeneşti
- Oraşul reşedinţă de judeţ, alte oraşe, localităţi principale
- Resursele din orizontul local şi utilizarea acestora
- Activităţi economice. Transporturi
- Obiective turistice
- Orizontul local şi judeţul în contextul ţării
- Împărţirea administrativă
 România şi ţările vecine
- România – caracteristici geografice (prin comparaţie cu ale Europei)
- Ţări vecine
- Vecinătatea apropiată
- România şi ţările vecine în Europa
- Analiza ţării situate în complementaritatea orizontului local

Bibliografie: Se recomandă lucrări referitoare la judeţ, orizontul local şi ţările vecine

(C) Geografia municipiului Bucureşti şi a judeţului Ilfov –

elemente de geografie fizică

Notă introductivă
- Permite o învăţare inductivă, pornind de la ceea ce se poate observa în mod direct.
- Oferă baza înţelegerii mediului apropiat în raport cu elementele învăţate la nivelul Terrei ca întreg.
- Facilitează realizarea unor aplicaţii practice în orizontul local.

Competenţele generale sunt aceleaşi cu ale programei de TC

Competenţele specifice sunt adaptate după programa de clasa a V-a, dar cu specificul elementelor
de geografie fizică a orizontului local

Tematică orientativă (Conţinuturi)

 Influenţa fenomenelor din Sistemul Solar asupra orizontului local

112
  Hărţi ale orizontului local
 Repere cronologice bazate pe observaţii în orizontul local
 Aplicaţii practice
 Reprezentări grafice şi cartografice ale orizontului local
 Substratul scoarţei terestre
 Relieful. Forme şi unităţi
 Aplicaţii practice în orizontul local
 Elemente şi fenomene ale vremii observate în orizontul local
 Clima şi topoclima
 Aplicaţii practice şi fenomene climatice negative
 Observaţii asupra fenomenelor meteorologice din orizontul local
 Apele din orizontul local
 Categorii de ape. Utilizarea apelor. Fenomene negative
 Învelişul biogeografic – plante şi animale
 Solul. Utilizarea solurilor
 Peisaje

Precizări: Pot fi realizate şi două programe diferite pentru Bucureşti, respectiv judeţul Ilfov.

Sugestiile metodologice sunt similare celor din TC, cu nuanţările respective, presupuse de
competenţe, activităţi de învăţare (cu o componentă importantă de investigare pe teren) şi
conţinuturi.

Bibliografie referitoare la Bucureşti, judeţul Ilfov şi Câmpia Română.

(D) Bucureşti şi judeţul Ilfov – elemente de geografie umană.

România şi ţările vecine (clasa a VI-a)

Notă introductivă
- Permite o învăţare predominant inductivă, pornind de la ceea ce se poate observa în mod direct
(orizontul local, judeţul).
- Asigură:
 Baza înţelegerii mediului apropiat în raport cu elementele învăţate la nivelul Terrei ca întreg.
 Realizarea unor aplicaţii practice în orizontul local.
Elementul de interes suplimentar îl reprezintă studierea ţărilor vecine şi a României în contextul
acestora, ca o particularizare a studierii continentului (care se realizează în semestrul II în TC).

Competenţele generale sunt aceleaşi cu ale programei de TC

Competenţele specifice sunt adaptate după programa de clasa a V-a, dar cu specificul elementelor
de geografie fizică a orizontului local

Tematică orientativă (Conţinuturi)

 Elemente de geografie umană a orizontului local
- Populaţia – repartiţie geografică
- Structuri: etnice, lingvistice, religioase, profesionale
- Aşezările omeneşti
- Oraşul reşedinţă de judeţ, alte oraşe, localităţi principale
- Resursele din orizontul local şi utilizarea acestora
- Activităţi economice. Transporturi

113
 - Obiective turistice
- Orizontul local şi judeţul în contextul ţării
- Împărţirea administrativă
 România şi ţările vecine
- România – caracteristici geografice (prin comparaţie cu ale Europei)
- Ţări vecine
- Vecinătatea apropiată
- România şi ţările vecine în Europa
- Analiza ţării situate în complementaritatea orizontului local

Bibliografie: Se recomandă lucrări referitoare la oraşul Bucureşti, judeţul Ilfov şi ţările vecine.

Precizări:

Aceste structuri tematice nu sunt discipline opţionale, ci doar exemple de titluri şi

conţinuturi posibile.
Construirea programelor opţionale (CDŞ) trebuie să fie realizată după modelele existente
pentru alte discipline şcolare şi după modelele sugerate în „Geografie educaţională” (2017).

114
 XIII. Glosar terminologic (cu definiri minimale)

Abiotic – termen referitor la absenţa vieţii (a biotic – „fără viaţă”)

Abisal – regiune (zonă) a mărilor şi a oceanelor situată la adâncimi mai mari de 3 000 – 4 000 m
(câmpie abisală)
Aborigen – locuitor originar dintr-un anumit teritoriu (băştinaş, indigen)
Abraziune – fenomen de erodare a uscatului de către apa mărilor sau a oceanelor
Abrupt (povârniş) continental – treaptă de relief situată între platforma continentală şi bazinele
oceanice, fiind cuprinsă de regulă între adâncimile de 200 m (300 m) şi 3000 m (4000 m)
Acvifaună – totalitatea faunei din domeniul acvatic
Acvifer – strat de apă situată în interiorul scoarţei terestre; stratele acvifere sunt acumulări de apă
situate în scoarţa terestră la diferite adâncimi
Administrativ – referitor la administrarea (organizarea) unui anumit teritoriu; diviziunile
administrative reprezintă o formă de exercitare a organizării interne a unui stat pe anumite unităţi
interioare componente (regiuni, departamente, comitate, judeţe, voievodate etc.)
Aer – termen generic desemnând un amestec de gaze format din azot (78%), oxigen (21%), argon
(0,9%) şi alte gaze (0,1%), care compune atmosfera terestră
Afeliu – punctul cel mai îndepărtat de Soare în care ajunge Pământul, pe traseul orbitei sale în jurul
acestuia
Afluent – curs mai mic de apă care se varsă într-un curs mai mare
Agent modelator – element care duce la schimbarea (modelarea) suprafeţei scoarţei terestre;
Aglomeraţie – formă de concentrare a unor elemente legate de om şi activităţile sale; aglomeraţia
urbană este considerată acea parte a unui teritoriu ocupat de cartiere, suburbii şi chiar oraşe situate
în jurul unui oraş de dimensiuni mai mari
Agricultură – ocupaţie a oamenilor de cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor
Agricultură comercială – tip de agricultură în care producţia obţinută depăşeşte necesităţile
consumului populaţiei acelui teritoriu, o parte a acesteia fiind disponibilă prin comercializare
Agricultură de subzistenţă – tip de agricultură în care producţia agricolă este egală sau inferioară
necesităţii populaţiei
Albie – adâncitură alungită la suprafaţa scoarţei terestre, prin care curg apele temporare sau
permanente; albia minoră reprezintă acea parte a albiei unui râu ocupată permanent de apă, iar
albia majoră cea care este ocupată în condiţiile unor cantităţi mari de apă sau inundaţii
Alizeu – vânt permanent din zona intertropicală, care bate de la Tropice spre Ecuator
Alpin – referitor la Alpi: sistem alpin – sistemul muntos al Alpilor, climat alpin – climat din Munţii
Alpi sau asemănător acestora; alte accepţiuni: orogeneză alpină, etaj alpin, vegetaţie alpină, mediu
alpin, peisaj alpin
Alunecare – deplasarea unei mase de roci pe un plan înclinat
Aluviuni – materiale transportate şi depuse de râuri
Altitudine – distanţa unui punct faţă de suprafaţa geometrică de reper a Pământului; altitudinile se
măsoară în raport cu nivelul teoretic al Oceanului Planetar (considerat 0 m)
An – diviziune de timp egală cu o rotire completă a Terrei în jurul Soarelui
Anaerob – lipsit de aer
Anotimp – diviziune a timpului cuprinsă între câte două momente principale succesive ale mişcării
de revoluţie
Anual – referitor la intervalul de timp de un an
Antarctic – element sau fenomen situat între Polul Sud şi Cercul Polar de Sud (Cercul Polar
Antarctic); se referă la regiune antarctică, continent antarctic, vânturi polare antarctice
Anticiclon – areal cu presiune atmosferică ridicată (presiune maximă), de unde aerul are tendinţa de
a se deplasa spre arealele înconjurătoare, cu presiune mai scăzută
Antropic – fenomen, element sau proces datorat existenţei omului (creat de om)
Antropizare – proces de transformare a naturii sub influenţa omului

115
Antroposferă – sferă terestră cuprinzând totalitatea oamenilor şi a elementelor create de aceştia
Apă – corp lichid, format din atomi de hidrogen şi oxigen
Apă freatică – apă situată în interiorul scoarţei terestre, cel mai aproape de suprafaţa acesteia
Apă geotermală – apă cu temperaturi ridicate
Areal – teritoriu delimitat, care are una sau mai multe proprietăţi diferite faţă de alte întinderi
înconjurătoare; teritoriu de răspândire (repartiţie) a unui element sau fenomen
Arabil – porţiune dintr-un anumit teritoriu transformată prin procese de modificare mecanică a
solului (arare); teren, teritoriu care poate fi arat
Arc – element sau fenomen care are aspectul unei figuri geometrice de această formă; poate fi: arc
montan (regiune muntoasă sub forma unui arc), arc insular, arc vulcanic, arc de meridian
Arctic - element sau fenomen situat între Polul Nord şi Cercul Polar de Nord (Cercul Polar Arctic);
se referă la regiune arctică, ocean arctic, vânturi polare arctice, climă arctică, vegetaţie arctică
Argilă – rocă sedimentară compusă din particule de mici dimensiuni care nu permit trecerea apei
Arhipelag – ansamblu de insule situate într-un ocean sau într-o mare, care au o anumită
continuitate spaţială şi legătură între ele
Arid – fenomen referitor la insuficienţa precipitaţiilor: areal cu precipitaţii reduse
Artezian – proces de ridicare naturală a apelor subterane de la adâncime spre suprafaţă
Astenosferă – stratul vâscos situat la baza plăcilor litosferice
Asteroid – corp ceresc aparţinând sistemului solar; are dimensiuni mici în raport cu planetele şi
sateliţii acestora; între Marte şi Jupiter există un brâu de asteroizi
Aşezare umană – grupare delimitată de oameni, locuinţe ale acestora şi teritoriul pe care se află
situat
Atlantic – referitor la Oceanul Atlantic; de exemplu climat atlantic, ţărm atlantic, ţări atlantice
Atol – construcţie biogenă (coraligenă), de formă aproape circulară, cu altitudine foarte mică şi cu o
suprafaţă acvatică închisă în interior (lagoon)
Atlas – sistem de hărţi cu o anumită coerenţă tematică şi cu destinaţii diferite; pot fi atlase
academice, atlase şcolare, atlase tematice, atlase rutiere etc.
Atmosferă – geosferă terestră formată din totalitatea aerului care înconjoară planeta noastră; ea este
formată din mai multe straturi şi are o formă turtită, datorită rotaţiei Pământului
Atomocentrală – centrală electrică bazată pe utilizarea combustibililor nucleari şi a energiei
produse prin dezintegrarea acestora (energie atomică)
Auroră – fenomen luminos observabil în atmosfera planetei, în apropierea celor doi Poli: auroră
boreală (în nord) şi auroră australă (în sud)
Austral – sudic; emisfera australă – emisfera sudică
Avalanşă – deplasare bruscă a zăpezii acumulate (din cauze diferite) pe o pantă înclinată
Axă – linie imaginară care uneşte două sau mai multe puncte; are şi înţelesuri diferite de cele
originare (axa polilor); de exemplu, se folosesc frecvent termeni cum ar fi: axă de transport, axă de
comunicaţii etc.
Axă terestră - linie imaginară care uneşte cei doi poli ai Pământului şi în jurul căreia se realizează
mişcarea de rotaţie a acestuia; este denumită şi axa Pământului sau axa polilor
Azonal – element sau fenomen în afara zonalităţii latitudinale (a – zonal)

Baltă – apă stătătoare, în general de mică adâncime, acumulată în mici denivelări ale reliefului
Banchiză – strat de gheaţă, continuu sau fragmentat, situat în zonele polare, provenit din îngheţarea
suprafeţei mărilor şi a oceanelor
Baric – referitor la presiunea atmosferică; centru baric – centru de presiune; barometru – aparat de
măsurare a presiunii aerului
Bazin hidrografic – suprafaţa de teren de unde un anumit râu şi afluenţii săi îşi adună apele; limita
exterioară a bazinului hidrografic o reprezintă cumpăna apelor
Bazin minier – areal de unde este extras un minereu sau o altă resursă solidă a scoarţei terestre
Biocenoză – asociere teritorială între plante, animale şi mediul lor de viaţă

116
Biogen – creat de plante sau animale
Biogeografic – referitor la răspândirea plantelor şi a animalelor
Biom – asociere vegetală (cu animalele care o populează) situată pe o arie extinsă, dezvoltată în
raport cu elementele sale de mediu
Biosferă – totalitatea plantelor şi a animalelor care trăiesc pe planeta noastră şi formează împreună
geosfera „vie” (bios) a acesteia
Biotic - referitor la orice fenomen viu
Biotop – suprafaţa corespondentă unei anumite asociaţii biotice (biocenoză) cu proprietăţile sale de
mediu
Boltă cerească – imaginea aparentă a cerului, aşa cum este văzută dintr-un punct situat pe Pământ
Boreal – nordic
Briză – vânt care suflă la ţărmul mării, ca efect al încălzirii inegale a aerului, pe apă şi pe uscat
Brumă – cristale de gheaţă depuse pe suprafeţe răcite
Buletin meteorologic – sinteză de informaţii care definesc caracteristicile atmosferei dintr-un
anumit loc sau de pe o anumită suprafaţă; el cuprinde aprecieri referitoare la starea actuală a
elementelor principale (temperatură, vânturi, precipitaţii), precum şi la evoluţia viitoare a acestora

Calcar – rocă sedimentară formată din carbonat de calciu, de culoare cenuşiu – albicioasă, în care
eroziunea chimică a apelor creează relieful carstic
Calea Lactee – asociere de stele vizibile pe bolta cerească, sub forma unui brâu albicios; reprezintă
galaxia în care se află situat sistemul solar
Calendar – formă convenţională de ordonare şi consemnare a ntervalelor naturale de timp (zi,
săptămână, lună, an)
Canion – vale adâncă, de mari dimensiuni sculptată de un râu sau fluviu (de exemplu Canionul
fluviului Colorado)
Cap – proeminenţă a uscatului care înaintează în mare
Capitală – oraş care concentrează funcţiile politice şi administrative ale unui stat
Carst – fenomen legat de existenţa calcarelor pe care se dezvoltă un relief specific (relief carstic)
Cartier – parte delimitată a unui oraş sau a unei localităţi mai mari
Cartografic – referitor la hărţi
Cartografie – ştiinţa reprezentării pe hărţi a suprafeţei terestre
Cascadă – cădere bruscă a apei unui râu, fluviu
Cărbuni – roci sedimentare de origine organică, provenite din depunerile resturilor vegetale (în
condiţiile absenţei oxigenului); prin acumularea acestora se formează strate care sunt acoperite apoi
de alte strate fără substanţe organice; există mai multe varietăţi principale de cărbuni (după
concentraţia de carbon şi puterea calorică), astfel: antracit, huilă, cărbune brun, lignit, turbă
Câmp magentic – spaţiu în care îşi exercită influenţa un corp cu proprietăţi magnetice
Câmpie – suprafaţă orizontală, cu altitudini relativ reduse (de la 0 la 200 m, chiar 300 m) şi un
relief relativ neted; de obicei, câmpiile sunt formate prin acumularea sedimentelor aduse de factorii
externi (râuri, torenţi, vânt) sau prin eroziunea acestora
Ceaţă – situaţie meteorologică în care există o cantitate de vapori de apă dispersată într-o masă de
aer care diminuează vizibilitatea
Chei – văi adâncite, cu pereţi verticali
Chiciură – depunere de apă îngheţată pe suprafeţe reci
Ciclon – areal cu presiune atmosferică redusă şi un aspect turbulent al aerului
Circ glaciar – formă de relief aproape circulară, sculptată de acţiunea gheţarilor montani
Circuitul apei în natură – traseu închis realizat de apă în natură, datorită proprietăţii acesteia de a
trece de la o stare de agregare la alta
Climat – varietate a climei caracteristică unui anumit teritoriu
Climatic – referitor la climă: fenomen climatic, element climatic, nuanţă climatică, etaj climatic,
regiune climatică

117
Climatologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul climei
Climatosferă – „sfera” climatelor, reprezentând totalitatea tipurilor de climă de la suprafaţa Terrei
Climă – situaţia mijlocie a elementelor meteorologice principale (temperatură, precipitaţii, vânturi)
pe o suprafaţă întinsă şi pe un interval mare de timp
Coliziune – ciocnirea a două corpuri diferite; pot fi plăci sau microplăci litosferice (tectonice),
munţi, continente
Cometă – corp ceresc care se roteşte în jurul Soarelui, pe o traiectorie foarte alungită; are un aspect
turtit, cu partea alungită (coadă) opusă Soarelui
Comunitate – ansamblu de elemente biotice sau umane existente pe un anumit teritoriu de locuire
Confluenţă – punct de întâlnire a două râuri sau pârâuri
Con vulcanic – forma exterioară a unui vulcan care are aspectul asemănător corpului geometric
denumit con şi este construită din lave şi alte materiale vulcanice
Condensare – proces de transformare a vaporilor de apă din stare gazoasă în stare lichidă
Constantă solară – cantitate de energie primită de Pământ de la Soare, la limita superioară a
atmosferei; această cantitate este constantă
Continent – suprafaţă întinsă de uscat, bine delimitată prin mări şi oceane faţă de alte întinderi de
uscat înconjurătoare
Continental – fenomen, proces sau element cu dezvoltare continentală (climat, sistem montan)
Continentalism – fenomen rezultat din întinderea uscatului continental; de exemplu,
continentalism termic
Conurbaţie – asociere de mai multe oraşe mari sau foarte mari, comparabile între ele, pe un spaţiu
apropiat
Convecţie – mişcare ascendentă a corpurilor (aer, apă, roci), ca efect al încălzirii inegale a acestora
Convenţional – fenomen, semn sau model stabilit în urma unei înţelegeri
Coordonate geografice – pereche de numere ce defineşte poziţia unui punct pe Glob faţă de
Ecuator (latitudine) şi faţă de primul meridian (longitudine), exprimate în grade, minute şi secunde
Cosmos – termen general care reuneşte toate elementele, fenomenele şi procesele existente în afara
Pământului
Crater – partea superioară a unui vulcan, de formă circulară, pe unde a ieşit sau iese lava la
suprafaţă
Crevasă – adâncitură în gheaţă sau zăpadă îngheţată
Criosferă – „sfera” de gheaţă a Terrei, formată din gheţari (continentali şi montani), banchiză,
zăpezi, apa sub stare solidă din atmosferă
Crivăţ – vânt geros care bate iarna în stepele din estul Europei
Cuestă – partea abruptă a unei forme de relief, perpendiculară pe straturile componente
Culme – partea cea mai înaltă a unui deal sau a unui munte (interfluviu)
Cumpăna apelor – partea cea mai înaltă care desparte bazine hidrografice învecinate
Curbă de nivel – linia care uneşte pe hartă punctele situate la aceeaşi înălţime
Curent de convecţie – deplasarea unei mase topite din interiorul Pământului spre suprafaţă
Curent oceanic – deplasarea permanentă a apelor oceanice la suprafaţă sau la adâncime
Cută – încreţitură a stratelor scoarţei terestre generată de presiuni laterale asupra acestora
Cutremur – mişcare bruscă a scoarţei terestre care se resimte la suprafaţa acesteia (epicentru), ca
urmare a unei modificări produse în stratele situate la o anumită adâncime (hipocentru)

Deal – formă de relief pozitivă, de altitudine mijlocie (300 – 700 m)

Debitul râului – cantitatea de apă transportată de un râu într-un anumit interval de timp
Defileu – vale adâncă, cu pereţi abrupţi, săpată de un râu într-o zonă muntoasă (de exemplu
Defileul Dunării)
Deltă – zonă de vărsare a unui râu sau a unui fluviu într-o mare sau un lac întins, prin mai multe
braţe, care au împreună un aspect apropiat de un triunghi şi al literei greceşti Δ (delta)

118
Demografic – orice element, fenomen sau proces referitor la populaţie (număr, densitate, evoluţie,
repartiţie); are la bază termenul grecesc „demos” - popor
Demografie – ştiinţa care se ocupă cu studiul populaţiei
Densitatea populaţiei – numărul de locuitori pe o unitate de suprafaţă (de obicei km2)
Depresiune – areal mai coborât în raport cu zonele înconjurătoare; în cazul reliefului, prin
depresiune se înţelege o regiune mai coborâtă faţă de zonele învecinate (deluroase sau montane); în
sens meteorologic, depresiunea este o regiune cu presiune scăzută (ciclon), înconjurată de areale cu
presiune mai ridicată, situate în jurul acesteia
Deriva continentelor – fenomen de deplasare a continentelor unele în raport cu altele; teoria a fost
construită de Alfred Wegener (1912) cu mult înaintea teoriei deplasării plăcilor tectonice
Desalinizare – proces de extragere a sărurilor din apa oceanică sau marină, în urma căruia rezultă
apă dulce şi sare
Deşert – suprafaţă întinsă, formată din stânci, pietriş şi nisip, în care vegetaţia este foarte rară şi
precipitaţiile foarte reduse (de exemplu Deşertul Sahara); există relief deşertic, vegetaţie deşertică,
climat deşertic etc.
Deşertificare – fenomen de transformare a unor suprafeţe de teren în deşerturi
Dezagregare – proces de fragmentare mecanică a rocilor fără schimbarea proprietăţilor chimice
Diurn – fenomen care are o desfăşurare pe parcursul unei zile
Domeniu – diviziune majoră a planetei care defineşte şi delimitează câte o caracteristică referitoare
la un element calitativ: domeniul oceanic şi domeniul continental, domeniul subteran, domeniu de
viaţă etc.
Dorsală oceanică – lanţ muntos submarin (asemănător dorsalei unui peşte), extins pe mari
dimensiuni, cu rift (atlantic) sau ridge (cu rift inactiv)

Echinocţiu – data la care ziua este egală ca durată cu noaptea (21 martie şi 23 septembrie) pe
întreaga suprafaţă a globului
Eclipsă – fenomen astronomic prin care un corp ceresc devine invizibil, parţial sau total, ca urmare
a acoperirii sale de un alt corp cosmic (eclipse de Lună, eclipse de Soare)
Ecologic – element, fenomen sau proces referitor la raportul dintre plante, animale şi mediul lor de
viaţă
Ecologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă
Ecosistem – întindere (suprafaţă) formată dintr-o asociere de plante şi animale (biocenoză) şi
teritoriul pe care se află situate (biotop)
Ecuator – linie imaginară, trasată pe suprafaţa Globului terestru, la distanţă egală între cei doi poli;
este cea mai lungă paralelă
Ecuatorial – element, fenomen sau proces situat în apropierea Ecuatorului: climă ecuatorială,
vegetaţie ecuatorială, regiune ecuatorială
Efect de seră – încălzirea suprafeţei Pământului ca efect al rolului protector al atmosferei
(asemănător unei sere), prin care se micşorează pierderea radiaţiei şi a căldurii în spaţiul cosmic
Emisferă – jumătate din suprafaţa unei sfere; în raport cu Ecuatorul, există emisfera nordică şi
emisfera sudică, iar în raport cu primul meridian (şi meridianul opus, de 180°), există o emisferă
vestică şi o emisferă estică
Endemic – plantă sau animal care trăieşte şi îşi are originea doar într-o anumită regiune
Endoreic – areal cu scurgere interioară unde apa nu ajunge la mare
Eolian – referitor la vânt; energia eoliană reprezintă energia vântului; relieful eolian este relieful
creat de vânt; centrala eoliană este o centrală electrică bazată pe energia vântului
Epicentru – proiecţia cea mai apropiată pe suprafaţa Pământului a undelor seismice provenite din
interiorul scoarţei din locul unde se produce un cutremur (hipocentru)
Eră geologică – cea mai mare diviziune a timpului geologic; există era arhaică (cea mai veche, cu
peste 2,5 miliarde ani), proterozoică (1,5 miliarde ani), paleozoică (345 milioane ani), mezozoică
(145 milioane ani) şi neozoică (70 milioane ani)

119
Eroziune naturală – ansamblu de fenomene şi procese care au loc în mod natural la suprafaţa
scoarţei terestre şi duc la modificarea (erodarea) acesteia
Eroziune torenţială – eroziune determinată de precipitaţii abundente care cad într-un interval scurt
de timp
Erupţie – fenomen vulcanic prin care sunt aduse la suprafaţă din interiorul Pământului materiale
solide (bolovani, pietre), gazoase sau topite (sub formă de lavă)
Estuar – loc de vărsare a râurilor în mare, sub forma unei pâlnii; estuarele apar în regiuni unde
acţiunea produsă de ridicarea sau coborârea nivelului oceanului (maree) nu permite acumularea
aluviunilor
Evaporare – transformarea apei în vapori de apă, sub influenţa căldurii
Exogen – element, fenomen sau proces situat la exteriorul scoarţei terestre
Exosferă – partea exterioară a atmosferei unde, datorită atracţiei reduse, particulele de aer pot
părăsi atmosfera
Expansiunea fundului oceanic – creşterea suprafeţei oceanice ca efect al deplasării laterale a
riftului medio – oceanic
Extraatmosferic – situat în afara atmosferei

Factor – element material sau energetic capabil să producă o acţiune (directă sau indirectă) asupra
altor elemente; de exemplu: factor genetic al climei, factor biotic, factor antropic, factor extern,
factor geografic, factor modelator etc.
Faleză – ţărm înalt, care limitează spre mare sau ocean marginea uscatului
Falie – ruptură verticală a stratelor geologice
Faună – totalitatea animalelor existente pe un anumit teritoriu
Fazele Lunii – aspectul iluminării suprafeţei Lunii de către Soare în momente diferite ale rotaţiei
sale în jurul Pământului
Fertilitatea solului – proprietate a solului de a oferi plantelor substanţe organice, anorganice, aer şi
apă, într-o formă utilizabilă de sistemul radicular al acestora
Fiord – golf îngust şi alungit, cu apă adâncă, mărginit de abrupturi, format în urma eroziunii
produse de gheţari
Fisură – crăpătură în scoarţa terestră, în roci sau în gheaţă
Floră – totalitatea plantelor existente pe un anumit teritoriu
Fluvial – referitor la elementele, procesele şi fenomenele datorate existenţei şi acţiunii unui fluviu
Fluvio – glaciar – fenomen, proces, element format (creat) atât de râuri, cât şi de gheţari
Fluviu – apă curgătoare cu un bazin hidrografic extins şi un debit ridicat, care se varsă direct în
mare
Formă de relief – aspectul exterior concret al neregularităţilor suprafeţei terestre
Fosă (abisală) – adâncitură situată pe fundul oceanelor; groapă abisală
Fosile – vieţuitoare sau urme ale acestora, păstrate în straturile geologice
Freatic – strat acvifer situat la cea mai mică adâncime în apropierea suprafeţei pământului
Front atmosferic – suprafaţă de separare a două mase de aer
Fulger – fenomen optic rezultat din descărcarea electrică produsă în nori sau între nori
Furtună – stare a vremii caracterizată prin precipitaţii, vânturi puternice şi, frecvent, prin descărcări
electrice

Galaxie – aglomerare de stele din spaţiul cosmic, legate între ele gravitaţional ca aspect, mod de
formare şi mişcare
Galaxia noastră – galaxie în care se află sistemul nostru solar; ea este denumită Calea Lactee
Geofizică – ştiinţă a Pământului care se ocupă cu studiul proprietăţilor fizice ale Terrei

120
Geografie – ştiinţă care se ocupă cu interacţiunea dintre societatea omenească şi mediul ei de viaţă,
cu elemente, fenomene, procese şi rezultate (sisteme, structuri) ale acestei interacţiuni, de la nivel
planetar, până la întinderi foarte mici
Geologie – ştiinţă care se ocupă cu studiul alcătuirii, structurii şi evoluţiei litosferei
Geosferă – sistem al planetei aproape sferic, reunind elementele, fenomenele şi procesele proprii
unei anumite componente: aer (atmosferă), apă (hidrosferă), relief (reliefosferă), scoarţa solidă
(litosferă), vieţuitoare (biosferă), oameni (antroposferă)
Geosinclinal – structură geologică în coborâre a scoarţei terestre în care se depun sedimente;
acestea, în urma unor presiuni laterale se cutează şi se transformă în munţi
Glaciar – referitor la existenţa gheţii şi a gheţarilor (relief glaciar etc.)
Glaciologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul gheţarilor
Gheţar – acumulare de gheaţă care ocupă întinderi mai mari; există gheţari continentali (de calotă)
şi gheţari montani
Gheizer – erupţia la suprafaţă a apei încălzite provenite din interiorul scoarţei terestre
Glob – termen folosit pentru denumirea Pământului ca întreg
Glob geografic - model fizic al Pământului, de mici dimensiuni, care redă planeta ca întreg şi forma
ei, pe care sunt reprezentate continentele, oceanele şi reţeaua principalelor coordonate geografice
Global – fenomen, element sau proces cu desfăşurare la nivelul globului
Golf – porţiune a mării sau a oceanului care pătrunde în interiorul uscatului
Grindină – fenomen atmosferic în care căderea picăturilor de ploaie este însoţită de gheaţă
Grotă – gol subteran în rocile calcaroase

Hartă – desen care redă micşorat, selectiv, generalizat şi convenţional, o anumită porţiune a
suprafeţei terestre, pe baza unui raport dintre mărimile din realitate şi cele reprezentate, numit scară
de proporţie; există mai multe tipuri de hărţi, de exemplu hartă politică (care redă statele), hartă
climatică (cu tipuri de climă) etc.
Hazard – fenomen brusc şi neprevăzut
Hidroenergie – energia apelor curgătoare
Hidrografia uscatului – totalitatea apelor situate pe întinderile de uscat ale continentelor
Hidrografic – referitor la apa organizată sub forma unei reţele (reţea hidrografică)
Hidrologie – ştiinţa care se ocup cu studiul apelor
Hidrosferă – geosferă terestră formată din totalitatea sărilor de agregare şi a formelor sub care se
găseşte apa în natură
Hipocentru – locul din interiorul Pământului unde se produce ruperea stratelor şi declanşarea
cutremurelor de pământ
Hipsometric – referitor la altitudine (înălţime)
Hipsometrie – totalitatea liniilor de aceeaşi altitudine reprezentate pe o hartă, care delimitează
arealele cuprinse între ele (de exemplu harta hipsometrică)
Humus – partea superficială a solului, în care este acumulată substanţa organică

Iaz – lac creat de om

Iceberg (aisberg) – bloc de gheaţă care pluteşte pe suprafaţa oceanului
Impermeabil – strat care nu permite trecerea apei
Industrie – proces de transformare a materiilor prime (agroalimentare, energetice sau minerale) în
produse, cu ajutorul diferitelor procese tehnologice
Industrializare – fenomen de dezvoltare teritorială cantitativă a industriilor pe un anumit teritoriu
Infiltrare – pătrunderea apei în sol
Inlandsis – calotă glaciară continentală
Insulă - suprafaţă de uscat înconjurată de apă
Interfluviu – parte mai înaltă a reliefului, situată între două râuri apropiate („între fluvii”)

121
Interplanetar – situat în „spaţiul dintre planete”, dar în sens larg în spaţiul cosmic
Intertropical – fenomen sau proces cu dezvoltare în zona cuprinsă între cele două tropice
Intracolinar – situat între dealuri
Intramontan – situat între munţi
Intravilan – situat în interiorul oraşelor
Intrazonal – situat în interiorul unei zone latitudinale
Intruziv – provenit din interiorul scoarţei
Inundaţie – fenomen de revărsare a apelor în albia majoră
Ionosferă – strat superior al atmosferei (la peste 80 km), ionizat, care reflectă undele radio
Irigaţii – proces de suplimentare a apei din sol, prin procese tehnologice
Istm - zonă mai îngustă care leagă o peninsulă de continent
Izolinie – linie ce uneşte punctele reprezentate pe hartă, care au aceleaşi valori ale elementelor
măsurate; pentru temperatură – izoterme; pentru presiune – izobare, pentru adâncimi - izobate etc.
Izvor – loc în care apa iese din adâncime la suprafaţă; poate fi artezian, carstic, permanent,
intermitent (izbuc), termal etc.

Înălţime – distanţa verticală de la o suprafaţă de reper până la un punct măsurat; poate fi înălţime
absolută (de la nivelul 0 m) sau relativă (de la o anumită valoare)
Îngheţ – fenomen fizic de trecere a apei din stare lichidă în stare solidă

Junglă – pădure ecuatorială sau subtropicală foarte deasă, etajată, păstrată în stare naturală

Lac – acumulare de apă stătătoare, formată în depresiuni naturale sau artificiale; pot fi lacuri
naturale (carstice, glaciare etc.) şi antropice
Lacustru – referitor la lac: bazin lacustru, suprafaţă lacustră, vegetaţie lacustră etc.
Lanţ montan – succesiune continuă de masive şi culmi muntoase, desfăşurată pe întinderi mari
Latitudine – depărtarea aparentă a unui punct, măsurată în lungul meridianului, faţă de Ecuator; se
exprimă prin unghiul la centru cuprins între raza ecuatorială şi cea care ajunge la acel punct
Lavă – materie topită din interiorul scoarţei, adusă la suprafaţă de erupţiile vulcanice
Legendă – reunire de simboluri şi semne care desemnează modul în care sunt reprezentate pe hartă
elementele din realitate
Linia internaţională a datei – linie convenţională situată cu aproximaţie în lungul meridianului de
180°, unde are loc trecerea calendaristică de la o zi la alta
Litoral – porţiune de teren situată la contactul mărilor şi oceanelor cu uscatul continentelor
Litosferă – stratul solid situat la exteriorul scoarţei terestre, pe care se formează relieful; este
împărţit în mai multe fragmente denumite „plăci litosferice” (sau plăci tectonice)
Longitudine – depărtarea unui punct de primul meridian, exprimată în grade, minute şi secunde;
longitudinea se măsoară în lungul paralelelor şi poate fi situată, faţă de primul meridian, spre vest
(longitudine vestică) sau spre est (longitudine estică)
Luna – satelit natural al Pământului; interval de timp al unei rotaţii complete în jurul Pământului
Luncă – fâşie de pământ din lungul râurilor, acoperită ocazional, la revărsări, cu apă

Magmatic – element, fenomen sau material care îşi are originea în interiorul scoarţei terestre (în
magmă)
Magmatism – fenomen de urcare a magmei spre suprafaţă
Magmă – materie topită, situată în interiorul Pământului, de unde este adusă spre suprafaţă de
curenţi de convecţie şi apoi de erupţiile vulcanice

122
Magnetism – proprietate a unor corpuri de a atrage fierul; magnetismul terestru este rezultatul
comportării planetei ca un magnet
Magnitudine – unitate şi scară de măsurare a intensităţii cutremurelor de pământ
Mangrove – asociaţie vegetală de arbori şi arbuşti care se dezvoltă pe ţărmurile cu maree din
zonele calde şi sunt adaptate oscilaţiilor nivelului mării
Manta – strat din interiorul Pământului situat sub litosferă, de la suprafaţă până la adâncimea de
2900 km, alcătuit din materie topită
Maree – oscilaţie periodică a nivelului oceanului planetar (formată din flux şi reflux), datorată
atracţiei Lunii şi a Soarelui,
Maritim – referitor la mare: climat maritim, port maritim, zonă maritimă
Masiv muntos – regiune muntoasă evidenţiată şi delimitată, înconjurată de zone mai joase
Meandru – traseu sinuos al unui râu
Mediteranean – referitor la Marea Mediterană: climat, vegetaţie
Mediu natural – spaţiu tridimensional caracterizat prin anumite elemente calitative (climatice,
hidrografice, de vegetaţie, relief) cu o influenţă umană redusă
Mediu geografic – ansamblu de elemente, procese şi fenomene naturale şi socio – economice aflate
în interacţiune, care definesc un anumit spaţiu
Mediu înconjurător – domeniu de viaţă al vieţuitoarelor şi al societăţii omeneşti
Meridian – linie imaginară trasată pe suprafaţa globului, perpendiculară pe Ecuator care uneşte cei
doi poli
Meridional – sudic
Meteorit – corp cosmic aparţinând sistemului solar format dintr-un nucleu solid şi un înveliş
îngheţat; străbătând atmosfera, se topeşte prin frecare cu aceasta, având un aspect luminos („stea
căzătoare”)
Meteorologie – ştiinţa care studiază atmosfera
Metropolă – oraş de mari dimensiuni şi de importanţă internaţională
Mezosferă – strat atmosferic situat la 50 – 80 km înălţime, unde temperatura scade cu înălţimea, de
la 0˚ la -80˚; sferă internă a Terrei (manta inferioară)
Mişcare de revoluţie – mişcarea unui corp cosmic din sistemul solar în jurul Soarelui
Mişcare de rotaţie – mişcarea unui corp cosmic sferic în jurul propriei axe
Mlaştină – suprafaţă acvatică, de adâncime redusă, invadată de vegetaţie
Mobilitate – deplasarea vieţuitoarelor şi a oamenilor dintr-un loc în altul
Monarhie – tip de stat în care conducerea este ereditară, transmisă, fiind asigurată de un monarh
(rege sau împărat)
Montan – referitor la munte: climat montan, relief montan, vegetaţie montană etc.
Morenă – acumulare de pietrişuri depuse de gheţari la limita de topire a acestora
Munte – denumire generică pentru regiunile formate din roci dure, cu înălţimi mari (convenţional
de peste 800 m), cu pante abrupte şi formate prin încreţirea scoarţei sau erupţii vulcanice
Muson – vânt sezonier care bate între Oceanul Indian şi Asia

Natură – totalitatea elementelor fizice şi biotice care definesc un anumit teritoriu

Natural – neinfluenţat sesizabil de om
Naţional – teritoriu considerat ca loc de existenţă şi evoluţie istorică a unei naţiuni
Naţiune - comunitate umană cu elemente de omogenitate rezultate din limbă, cultură, origini şi
evoluţie
Nebulozitate – fenomen care atestă prezenţa norilor (acoperit cu nori)
Nival – referitor la zăpadă
Nomadism – fenomen de deplasare periodică a unei populaţii
Nor – ansamblu de particule de apă în diferite forme de agregare, reunite într-un anumit volum, cu
o anumită omogenitate a caracteristicilor fizice ale acestuia
Nord – punct cardinal situat în direcţia Stelei Polare

123
Nucleu – sferă internă situată în interiorul Terrei; în sens larg, reprezintă partea centrală a unui corp
cosmic (stea, planetă, satelit)

Occidental – vestic
Ocean – subdiviziune majoră a suprafeţei terestre, acoperită cu apă
Oceanic – referitor la ocean; climă oceanică, relief oceanic etc.
Oraş – localitate caracterizată prin concentrarea populaţiei şi activităţilor economice, precum şi
teritoriul acestora, care exercită o influenţă asupra spaţiului înconjurător mai apropiat sau mai
îndepărtat
Oră – diviziune convenţională a timpului reprezentând 1/24 dintr-o zi
Orbită – traiectorie după care un obiect cosmic se roteşte în jurul altui obiect cosmic mai mare
Orientare – raportare la un sistem de referinţă
Orizont – linia unde aparent cerul se uneşte cu Pământul
Orizont de sol – parte componentă (strat) a solului cu proprietăţi specifice (culoare, alcătuire etc.)
Organic – referitor la existenţa materiei vii
Orogeneză – mişcare de încreţire (cutare) şi de ridicare a scoarţei, în urma căreia se formează munţi
(oros) sau lanţuri muntoase
Ozonosferă – strat (zonă) a atmosferei situată între 20 şi 55 km altitudine, caracterizat prin
concentrarea mai mare a ozonului

Pantă – suprafaţă înclinată a reliefului

Paralele – sistem de linii imaginare, de forma unor cercuri paralele cu Ecuatorul, care sunt trasate
pe un glob
Pas – loc de trecere mai coborât dintr-o parte în alta ale unei regiuni
Pastoral – referitor la păşuni şi creşterea animalelor pe baza acestora
Pădure – asociaţie vegetală formată predominant din arbori
Pământ – denumire generică atribuită planetei noastre, Terra, ca planetă a sistemului solar;
denumire generică pentru sol (pământ)
Pedologie – ştiinţa solului
Pedosferă – zonă de interferenţă dintre biosferă şi relief, unde se află situat solul ca sistem natural
considerat, prin întinderea şi forma sa, o „sferă” a Pământului, comparabilă cu celelalte geosfere
Peisaj – înfăţişarea sub care se prezintă un anumit teritoriu, ca rezultat al interacţiunii dintre factorii
naturali şi societatea omenească
Peninsulă – porţiune a continentului care pătrunde în mare sau ocean şi este înconjurat din trei părţi
de apă
Perigeu – moment în care distanţa dintre două corpuri cosmice care se rotesc unul în jurul celuilalt
este maximă
Periglaciar – situat în jurul („peri”) zonelor glaciare
Periheliu – poziţia pe orbita Pământului în care acesta este cel mai apropiat de Soare
Periurban – spaţiu situat la exteriorul unui oraş, dar legat de acesta
Permeabil – capacitatea unei roci sau a unui strat de a permite trecerea apei
Peşteră – gol subteran creat de ape în roci calcaroase
Petrol – lichid vâscos, de culoare brună – verzuie, format din hidrocarburi, inflamabil, cu o putere
calorică ridicată
Piatră – denumire comună care desemnează o rocă tare; sinonim stâncă, însemnând „rocă dură”; de
exemplu Munţii Stâncoşi
Pietriş – rocă sedimentară necimentată, depusă în urma procesului de transport fluvial sau torenţial
Pisc – vârf; termenul „pisc” este folosit în ţările cu limbi neolatine
Piscicultură – creşterea dirijată a peştilor
Placă tectonică (litosferică) – diviziune majoră a scoarţei exterioare solide (litosfera)

124
Plajă – acumulare de nisip la ţărmul mării
Plan – desen la scară mare (1 : 5 000 – 1 : 20 000), selectiv, pe care sunt reprezentate elemente
existente pe o suprafaţă de teren de dimensiuni relativ mici
Planetă – corp cosmic de dimensiuni mai mari, care nu are lumină proprie şi care se roteşte în jurul
unei stele
Planiglob – hartă generală a suprafeţei terestre, care redă forma sferică a Terrei pe o suprafaţă plană
Platformă continentală (platou continental) – suprafaţa situată în jurul unor arii continentale,
reprezentând prelungirea submarină a continentului până la adâncimi de 200 – 300 m; este o câmpie
submarină cu ape puţin adânci
Platou oceanic – întindere situată în oceane (la adâncimi de 4 000 – 6 000 m, cu aspect neted
asemănător unor câmpii)
Ploaie – fenomen meteorologic prin care apa din nori ajunge la suprafaţa Pământului
Pluvial – referitor la ploaie
Podgorie – regiune acoperită cu viţă de vie
Podiş – treaptă sau formă de relief cu altitudini mijlocii (între cele corespunzătoare câmpiilor şi cele
montane), format dintr-o asociere de dealuri sau munţi erodaţi, cu un pronunţat caracter orizontal
Pol – punct al globului unde axa de rotaţie intersectează suprafaţa terestră
Polar – situat în apropierea Polului
Polei – fenomen meteorologic de îngheţare a apei de precipitaţii sau a vaporilor din aer la contactul
cu suprafeţe reci
Poluare – schimbarea compoziţiei aerului ca efect al pătrunderii unor gaze produse de diferite
activităţi
Populaţie – numărul de indivizi ai unei specii care trăiesc pe un anumit teritoriu
Port – loc de acostare a navelor maritime
Postglaciar – fenomen ulterior glaciaţiunii
Precipitaţii – ansamblu de fenomene şi elemente prin care apa din atmosferă cade pe suprafaţa
Pământului
Prerie – formaţiune vegetală ierboasă, nord-americană, asemănătoare stepelor
Presiune – apăsare exercitată de un element (aer, apă) asupra suprafeţei Pământului sau a unor
indivizi
Primul meridian – meridian luat convenţional ca origine de numerotare a celorlalte meridiane spre
est şi spre vest
Proces – ansamblu de transformări rezultate din interacţiunea unor elemente şi fenomene
desfăşurate la suprafaţa terestră
Profil de sol – succesiunea de strate care pot fi observate într-o secţiune
Proiecţie – reprezentarea elementelor cu distribuţie spaţială în plan
Proiecţie cartografică – sistem de reprezentare a meridianelor şi paralelelor globului geografic, pe
o suprafaţă plană, după anumite criterii

Radiaţie globală – cantitatea totală de radiaţie primită de la Soare pe o unitate de suprafaţă

Radiaţie solară – fascicul de unde (radiaţii) emise de Soare, care ajung la suprafaţa terestră
Rafinărie – instalaţie de transformare a petrolului în benzină, motorină şi diferite produse
petrochimice
Râu – apă curgătoare cu caracter permanent
Reciclabil – element natural sau produs de om care poate să fie refolosit în urma unui proces
tehnologic
Reciclare – reintroducerea unor elemente transformate în procese de producţie
Recif – acumulare de corali
Regim hidrologic – oscilaţia nivelului şi a debitului râului în raport de caracteristicile climatice
Regim pluviometric - modul în care este repartizată într-un interval de timp cantitatea de
precipitaţii

125
Regim termic – evoluţia temperaturii într-un interval de timp (mai mulţi ani, un an, o lună)
Regiune – unitate spaţială identificată (regiune naturală, regiune geografică) sau construită (unitate
administrativă), cu elemente de omogenitate interioară, limite şi caracteristici de funcţionalitate
Relief – aspectul exterior al suprafeţei scoarţei terestre, care reuneşte totalitatea denivelărilor
acestuia; se defineşte prin elemente altimetrice, aspect (morfografie), pante şi, frecvent, prin
caracteristicile substratului
Reliefosferă – suprafaţa exterioară solidă a scoarţei terestre (situată pe continente şi sub oceane),
care reuneşte toate denivelările suprafeţei acesteia
Republică – stat în care este luată în consideraţie voinţa populară (res publica), prin alegeri
democratice, condus de un preşedinte, ales direct sau indirect
Resursă – element material sau energetic utilizabil în activitatea şi viaţa oamenilor printr-un proces
de tip industrial
Resurse naturale – resurse existente ca atare în natură
Revoluţie (mişcare de) – mişcarea Pământului în jurul Soarelui în timp de un an, pe orbita sa
(ecliptică)
Revoluţie agrară – transformarea radicală, la un moment dat, a practicilor şi tehnicilor agricole
Revoluţie industrială - transformarea radicală a practicilor şi tehnicilor cu un caracter industrial
Rift – adâncitură în scoarţa terestră (suboceanică sau continentală) prin care magma urcă la
suprafaţă şi prin care părţile laterale sunt îndepărtate ca efect al acestui proces
Rocă – ansamblu de minerale asociate într-un corp care redau o anumită omogenitate
caracteristicilor fizice şi chimice ale unei porţiuni delimitate din scoarţa terestră
Rotaţie (mişcarea de) – mişcarea realizată de Pământ în jurul propriei axe
Roza vânturilor – formă grafică de reprezentare a punctelor cardinale şi intercardinale
Rural – referitor la fenomene, elemente şi procese situate în regiuni unde predomină activitatea şi
aşezările agricole

Sahel – zonă naturală şi de vegetaţie situată între savane şi deşert, aflată în curs de aridizare şi
deşertificare
Salin - sărat
Salină – mină de sare (ocnă)
Salinitate – concentrare în săruri
Salinizare – proces de creştere în soluri a concentraţiei în săruri
Sare – mineral format din sodiu şi clor
Sat – localitate de dimensiuni mici, cu o populaţie redusă numeric, ocupată cu activităţi agricole
Satelit – corp cosmic care se roteşte în jurul unei planete
Savană – vegetaţie ierboasă subtropicală, cu arbori, arbuşti, ierburi înalte, situată în regiuni
intertropicale cu două sezoane pluviale
Scală – sistem referenţial care redă intervale de intensitate (de exemplu, pentru cutremure)
Scară de proporţie – fracţie ce reprezintă raportul dintre dimensiunile de pe hartă şi cele de pe
teren
Scoarţă terestră – parte superioară a scoarţei solide (litosfera), care cuprinde totalitatea
neregularităţilor ei (relieful) şi corpurile materiale din care este formată (elemente, minerale, roci şi
modul lor de aranjare, resurse)
Sediment – acumulare de materiale provenite din eroziune
Sedimentare – proces de depunere a materialelor provenite din eroziune (sedimente)
Semperviriscent – vegetaţie cu ierburi sau arbori cu frunze permanente (care nu cad niciodată)
Seism – fenomen de mişcare bruscă a scoarţei terestre (cutremur)
Seismicitate – proprietate a scoarţei de a suferi mişcări bruşte, provenite din rearanjarea interioară a
stratelor
Seismologie – ştiinţa care se ocupă cu studiul cutremurelor
Semideşert – întindere cu o vegetaţie mai bogată şi precipitaţii mai mari decât în deşerturi

126
Servicii – ansamblu de activităţi diferite de cele agricole sau industriale
Sferă – corp geometric a cărui suprafaţă are toate punctele situate la aceeaşi distanţă faţă de un
punct denumit centru
Silvic – referitor la păduri („silva” – pădure în limba latină)
Silvicultură – ocupaţia şi tehnica întreţinerii şi exploatării raţionale a pădurilor
Sistem solar – ansamblu de corpuri care gravitează în jurul Soarelui şi formează, împreună cu
acesta, o structură legată prin forţa de atracţie gravitaţională
Soare – stea de mărime mijlocie, aflată în centrul sistemului nostru solar, alcătuită predominant din
hidrogen şi heliu
Social – referitor la societate (structură socială, organizare socială)
Societate – comunitatea umană situată pe un anumit teritoriu şi modul ei de organizare
Sol – pătură afânată de la suprafaţa scoarţei terestre, de grosime redusă, compusă din substanţe
minerale, humus, apă, aer, microorganisme, ce are ca principală proprietate fertilitatea, sau
capacitatea de a satisface nevoile de apă şi substanţe nutritive ale plantelor
Solstiţiu – moment al mişcării de revoluţie când iluminarea emisferei nordice este maximă (22
iunie) sau minimă (22 decembrie)
Spaţiu – concept general al geografiei, prin care este definit locul de producere a fenomenelor
geografice
Spaţial – element, proces sau fenomen care se dezvoltă în spaţiu
Stat - spaţiu individualizat, mărginit de limite (graniţe) recunoscute internaţional, cu legislaţie,
capitală şi monedă proprii
Stat federal – stat format din mai multe entităţi teritoriale interne (denumite „state”), în care
acestea au o anumită autonomie în raport cu puterea centrală
Stat naţional – stat al cărui suprafaţă se suprapune unei anumite naţiuni
Stea – corp cosmic de formă aproape sferică, având lumină şi energie proprie
Steaua Polară – stea situată în apropierea proiecţiei axei terestre (Polul Nord ceresc)
Stepă – asociaţie ierboasă caracteristică climatului continental
Stratosferă – strat al atmosferei situat deasupra troposferei (între 10 şi 20 km), caracterizat prin
creşterea temperaturii, caracterul stratificat şi prezenţa stratului de ozon
Strâmtoare – porţiune îngustă de apă mărginită de uscat, care face legătura între două mări
Structură – mod de aranjare interioară a elementelor componente; structura geologică reprezintă
modul de aranjare a stratelor; structura profesională a populaţiei reprezintă ponderea diferitelor
grupe de oameni după activităţile practicate etc.
Subducţie – proces de coborâre a unei plăci (sau microplăci) tectonice, aflată în contact cu o altă
placă
Sublimare – trecerea directă a apei din stare gazoasă în stare solidă (gheaţă)
Submarin – acoperit de apa mărilor şi a oceanelor
Submers – acoperit de apă; situat sub nivelul mării
Subsol – element sau fenomen situat sub suprafaţa solului
Suburbie – cartier situat la periferia oraşului

Şa – porţiune mai joasă, de traversare a unui deal sau a unui munte

Şelf – platou continental (platformă continentală)
Şes – câmp neted
Şiroire – proces de organizare a apei de precipitaţii

Taiga – pădure de conifere din zonele reci

Taifun – fenomen meteorologic rezultat din trecerea unei depresiuni atmosferice (ciclon) pe
suprafaţa oceanului şi continent
Taluz – plan înclinat (abrupt) situat între două trepte de relief; de exemplu, taluzul continental

127
Tău – lac, baltă
Tectonosferă – „sfera” solidă formată din totalitatea plăcilor (şi a microplăcilor) tectonice aflate în
mişcare reciprocă şi interacţiune
Tectonic – referitor la elemente, fenomene şi forţe desfăşurate la nivelul planetei ca întreg, cu efect
asupra scoarţei terestre
Tectonica plăcilor – proces de deplasare a plăcilor la suprafaţa scoarţei terestre şi unele în raport cu
altele
Temperatură – expresia numerică a gradului de încălzire a unui corp
Temporal – element cu dezvoltare în timp
Terestru – fenomen, element, proces referitor la suprafaţa terestră şi la planetă ca întreg; de
exemplu, an terestru, relief terestru, structura scoarţei terestre, animal terestru
Teritoriu – întindere identificabilă şi delimitabilă pe care se dezvoltă o comunitate biologică sau
umană
Termal – element, fenomen sau proces derivat din existenţa unor acumulări de materie (apă,
magmă) cu temperaturi ridicate
Termic – referitor la temperatura (căldura) unui corp
Termometru – aparat de măsurare a temperaturii corpurilor
Termosferă – strat al atmosferei unde temperaturile ajung la valori ridicate; „sferă” atmosferică
având temperaturi ridicate
Terra – denumire generică dată planetei noastre
Torent – bazin hidrografic cu suprafaţa redusă, fără apă permanentă, cu activitate de eroziune şi
transport, în condiţiile unor precipitaţii bogate
Translaţie continentală – deplasarea continentelor ca efect al acţiunii forţelor tectonice interne
Trecătoare – pas
Tropic – paralelă a globului terestru unde razele solare cad perpendicular la cele două solstiţii
(Tropicul de Nord, la solstiţiul de vară şi Tropicul de Sud la solstiţiul de iarnă) şi între care are loc
mişcarea aparentă a Soarelui
Troposferă – strat inferior al atmosferei, situat până la 10 – 12 km, care concentrează ce mai mare
parte din masa atmosferei şi unde are loc încălzirea acesteia începând de la contactul cu suprafaţa
terestră, spre altitudini mai mari
Tsunami – valuri provocate de cutremure
Tundră – asociaţie de muşchi şi licheni în zona subpolară
Turism – activitate referitoare la deplasarea oamenilor în scop recreativ
Turistic – referitor la fenomenul de turism (obiectiv turistic, traseu turistic, amenajare turistică,
regiune turistică, geografia turismului etc.)

Ţărm – linie de contact dintre apă şi uscat; poate fi la marginea mării, a unui râu sau a unui lac

Umiditate – proprietatea unui corp de a avea în interiorul său vapori de apă

Univers – totalitatea fenomenelor, corpurilor, proceselor şi energiilor situate în exteriorul planetei
noastre
Urban – referitor la oraş; perimetru urban, populaţie urbană, aspect urban etc.
Urbanizare – fenomen de creştere şi dezvoltare (demografică, teritorială, economică) a oraşelor

Val – oscilaţie a unei suprafeţe acvatice (oceanice, marine, lacustre)

Vale – adâncitură alungită la suprafaţa scoarţei terestre, pe unde curge apa unui râu, torent sau
fluviu
Vatra satului – teritoriu ocupat de locuinţe şi gospodăriile acestora
Vânt – deplasarea aerului dintr-un areal cu presiune ridicată, spre un areal cu presiune scăztă

128
Vârf – partea cea mai înaltă a unui deal sau a unui munte
Vegetaţie – totalitatea plantelor care se află situate pe un anumit teritoriu
Versant – suprafaţa înclinată a unui deal sau a unui munte, care face legătura între părţile mai înalte
şi mai joase ale acestuia
Vreme – starea atmosferei la un moment dat şi într-un anumit loc
Vulcan – crăpătură a scoarţei terestre, pe unde ajunge la suprafaţă magma din interiorul Pământului
Vulcan noroios – ridicătură de pământ asemănătoare ca aspect vulcanilor, creată de emanaţiile de
gaze amestecate cu apa în substraturi argiloase
Vulcanism – totalitatea proceselor şi fenomenelor care fac posibilă apariţia la suprafaţa scoarţei a
materiei provenite din interior

Zăpadă – tip de precipitaţii în care apa se află în stare solidă şi are forma unor cristale de gheaţă
Zonalitate – proprietate generală a climei, vegetaţiei, solurilor, tipurilor de mediu şi peisajelor, de
organizare a elementelor şi fenomenelor componente pe fâşii latitudinale; zonalitatea rezultă din
forma şi mişcările Pământului
Zonă – suprafaţă de teren, de forma unei fâşii, dispusă în latitudine, în care anumite elemente,
fenomene şi procese au trăsături comune pentru întreaga suprafaţă; zone de climă, zone de vegetaţie
etc.
Zonă naturală – fâşie longitudinală situată în lungul paralelelor, cu o relativă omogenitate a
elementelor, fenomenelor şi proceselor naturale (vegetaţie, climă, soluri, mediu, peisaje) considerate
în mod individual sau împreună
Zonă termică – zonă latitudinală de temperatură

129
 Bibliografie selectivă
(pentru pregătirea cadrelor didactice)

(1) Ştiinţele educaţiei

Ardelean, A., Mândruţ, O. (2012), Didactica formării competenţelor, „Vasile Goldiş” University
Press, Arad.
Cerghit, I (1997), Metode de învăţământ, E.D.P., Bucureşti.
Dulamă, Maria – Eliza (2010), Didactica axată pe competenţe, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca.
Dulamă, Maria – Eliza (2011), Despre competenţe: Teorie şi practică, Presa Universitară Clujeană,
Cluj – Napoca.
Mândruţ, O. (coord.) (2014), Curriculum şi Didactică – elemente inovative actuale, „Vasile Goldiş”
University Press, Arad.
Mândruţ, O., Dan, Steluţa (2014), Didactica geografiei, Editura Corint.
Mândruţ, O., Dan, Steluţa (2015), Geografie – curriculum şcolar, Editura Corint.
Mândruţ, O., Catană, Luminiţa, Mândruţ, Marilena (2012), Instruirea centrată pe competenţe,
„Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Negreţ – Dobridor, I. (2005), Didactica nova, Editura Aramis, Bucureşti.
Negreţ – Dobridor, I. (2008), Teoria generală a curriculumului educaţional, Editura Polirom, Iaşi.
Noveanu, E., Potolea, D. (coord.) (2007), Ştiinţele educaţiei – dicţionar enciclopedic, vol. I, II,
Editura Sigma, Bucureşti.
Okon, W. (ediţia poloneză, 1969), Didactică generală, E.D.P., Bucureşti.
Oprea, Crenguţa – Lăcrămioara (2008), Strategii didactice interactive, E.D.P., Bucureşti.
Păun, E., Potolea, D. (coord.) (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,
Eitura Polirom, Iaşi.
Potolea, D., Manolescu, M. (2006), Teoria şi metodologia curriculumului, MEC, PIR.
Potolea, D., Manolescu, M. (2008), Teoria şi practica evaluării educaţionale. MEC, PIR.
Potolea, D., Toma, Steliana, Borzea, Anca (coord.) (2012), Coordonate ale unui nou cadru de
referinţă al curriculumului naţional, E.D.P., Bucureşti.
Stoica, A, Mihail, Roxana (2006), Evaluarea educaţională. Inovaţii şi perspective, Editura
Humanitas, Bucureşti.
Stoica, A. (2003), Evaluarea progresului şcolar – de la teorie la practică, Editura Humanitas
Educational, Bucureşt.
Vlăsceanu, L. (coord.) (2002), Şcoala la răscruce: schimbare şi continuitate în curriculumul
învăţământului obligatoriu, Polirom, Iaşi.

(2) Geografie fizică şi umană (lucrări de bază: manuale, cursuri, tratate)

Bailly, A., Béquin, H, Scariati, R. (2017), Introducere în geografia umană, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi.
Ciulache, S. (2002), Meteorologie şi climatologie, Editura Universitară, Bucureşti.
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (2003), Dicţionar de Meteorologie şi Climatologie, Ars Docendi,
Bucureşti.
Cristopherson, R. W., Ginger, Birkeland (2016), Geosystems (An Introduction to Physical
Geography), Pearson.
Groza, O., Muntele, I. (2005), Geografia umană generală, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Guran – Nica, Liliana, Dragomir, Mariana (2006), Geografie umană generală, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti.
Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti.
Ielenicz, M., Comănescu, Laura (2003), Geografie fizică generală, Editura Universitară, Bucureşti.

130
Ielenicz, M., Comănescu, Laura (2009), Geografie fizică generală cu elemente de cosmografie,
Editura Universitară, Bucureşti.
Lesenciuc, C. D. (2017), Pământul – sistem cosmic, Editura Tehnopress, Iaşi.
Mândruţ, O. (2003 – 2017), Geografie fizică (manual), Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2012), Cartografie, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O. (2012), Geografie fizică şi umană generală, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O. (2014), Elemente de epistemologie a geografiei, „Vasile Goldiş” University Press,
Arad.
Mândruţ, O. (2017), Geografie universală, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mehedinţi, S. (1931), Terra, vol. I, II, Editura „S. Ciornei”, Bucureşti.
Mehedinţi, s. (1931), Terra – introducere în geografie ca ştiinţă, Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei, Bucureşti.
Muntele, I., Ungureanu, Al. (2017), Geografia populaţiei, Editura Sedcom Libris, Iaşi.
Neguţ, S. (2010), Geografie umană, Editura Academiei, Bucureşti.
Nicolae, I. (2004), Geografie umană şi economică, Universitatea Bucureşti.
Nicolae, I. (2011), Antropogeografie, Editura Universitară, Bucureşti.
Norton, W. (1998), Human Geography, Oxford University Press, U.K.
Pişotă, I., Zaharia, Liliana, Diaconu, D. (2010), Hidrologie, Editura Universitară, Bucureşti.
Posea, G., Mândruţ, O. (1976), Geografie fizică generală, E.D.P., Bucureşti.
Posea, G., Armaş, Iuliana (1998), Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
Povară, Rodica (2009), Meteorologie generală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Povară, Rodica (2009), Climatologie generală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Rădoane, Maria, Dumitriu, D., Ichim, I. (2001), Geomorfologie, I, II, Editura Universitară, Suceava.
Romanescu, Gh. (2010), Geografie fizică de la A la Z, E.D.P., Bucureşti.
Ungureanu, Al. (2000), Geografie umană generală, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Ungureanu, Al. (2000), Geografia resurselor naturale, Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Ungureanu, Al., Groza, O., Muntele I. (coord) (2002), Moldova – populaţia, forţa de muncă şi
aşezările umane în tranziţie, Editura Corson, Iaşi.
Ungureanu, Al., Petrea, D. (2007), Geografie generală, PIR – MECTS, Bucureşti.
Ungureanu, Irina (2005), Geografia mediului, PIR – MECTS, Bucureşti.

(3) Geografie educaţională

Bârgăuanu, P., Mândruţ, O. (1976), Metodica predării geografiei, E.D.P., Bucureşti.

Codrean, Paula Ioana (2006), Introducere în didactica geografiei pentru învăţământul
preuniversitar românesc, Editura TIPOMC, Oradea.
Codrean, Paula Ioana (2010), Contribuţii la didactica geografiei din învăţământul preuniversitar
românesc, Editura TIPOMC, Oradea.
Dulamă, Maria Eliza (2001), Elemente din didactica geografiei, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
Dulamă, Maria Eliza (2002), Modele, strategii şi tehnici didactice activizante – cu aplicaţii la
geografie, Editura Clusium, Cluj-Napoca.
Dulamă, Maria Eliza (2006), Metodologie didactică, Editura Clusium, Cluj – Napoca.
Dulamă, Maria Eliza, Roşcovan, Serafima (2007), Didactica geografiei, Editura BOns Offices,
Chişinău.
Mândruţ, O. (1998), Ghidul profesorului pentru clasa a VI-a, Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2000), Geografia României – Ghidul profesorului pentru clasa a VIII-a, Editura
Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2003), Geografie – ghidul profesorului pentru clasele IX – XII, Editura Corint,
Bucureşti.
Mândruţ, O. (2006), Didactica geografiei I, II, Proiectul pentru învăţământul rural, MEN.

131
Mândruţ, O. (2012, coord.), Instruirea centrată pe competenţe la geografie în învăţământul
preuniversitar, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O. (2010), Competenţele în învăţarea geografiei. Ghid metodologic pentru aplicarea
curriculumului de geografie din învăţământul preuniversitar, Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O. (2017), Geografie educaţională, „Vasile Goldiş” University Press, Arad.
Mândruţ, O., Apostol, Gabriela (1998), Geografie – curriculum şcolar – ghid metodologic, Editura
Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O., Apostol, Gabriela (2003), Geografie – ghidul profesorului pentru clasele V – VIII,
Ghid metodologic, Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O., Dan, Steluţa (2014), Didactica geografiei, Editura Corint, Bucureşti.
Mândruţ, O., Dan, Steluţa (2016), Geografie – curriculum şcolar, Editura Corint, Bucureşti.
Societatea Română de Geografie (2006), Elemente de didactică aplicată, Editura CD Press.

(4) Documente reglatoare şi metodologice

CNEE (1996), Ghid general de evaluare şi examinare (coord. Adrian Stoica), Bucureşti.
MEN, CNC (2001), Curriculum naţional – Ghiduri metodologice de aplicare a programelor
clasele IV – VIII (pe arii curriculare), Bucureşti.
MEN, ISE, Programele şcolare pentru clasele IV – XII, www.edu.ro şi
http://programe.ise.ro/Portals/1/Curriculum/2017-progr/45-Geografie.pdf
SNEE (1999), Ghid de evaluare la geografie, Editura Trithemus, Bucuresti.
SNEE (2001), Evaluarea curentă şi examenele. Ghid pentru profesori (coord. Stoica, A.), Editura
ProGnosis, Bucureşti.
UIG (2016), International Charter on Geographical Education (Proiect)
UVVG (2012 - 2017) – http://www.uvvg.ro.cdep (pagina de publicaţii): cuprinde principalele
lucrări din domeniul geografiei educaţionale referitoare la competenţe, curriculum, didactică
şi proiectarea instruirii

(5) Surse internet (după Carmen Roxana Firu, în Curriculum şi didactică – Dimensiuni
inovative actuale, „Vasile Goldiş” University Press, 2014, pg. 137 - 138)

 Virtual Library of Ecology: site-ul este dedicat conservării speciilor în pericol şi

ecosistemelor protejate, http://www.conbio.rice.edu/vl/browse
 National Parks Worldwide: site-ul cuprinde o listă de URL-uri care oferă informaţii despre
parcurile naturale din întreaga lume; http://nationalparks.mypage.org/
 Greenpeace http://www.greenpeace.fr/
 Virtual Library of the Environment; http://earthsystems.org/VL/
 European Environmental Agency: bază de date, link-uri, intrări pe teme (apă, aer,
biodiversitate etc.) http://www.eea.eu.int/
 MBWEB: un site educaţional pentru pasionaţii de biologie marină;
http://life.bio.sunysb.edu/marinebio/frame13742.html
 GEOSOURCE: o listă de 356 de link-uri spre site-uri tematice;
http://www.library.nu.nl/geosource/reciprocal.html
 National Geographic Online: un site cu hărţi, fotografii, călătorii etc.
http://nationalgeographic.com/
 Image Collections: site-ul oferă 300000 de fotografii şi imagini ale planetelor si sateliţilor,
obţinute în urma misiunilor navetelor spaţiale; http://www.nasm.edu/ceps/rpif/rpif.html
 Mars Pathfinder: site-ul oferă imagini “live” de pe suprafaţa planetei roşii;
http://mars.jpl.nasa.gov/MPF/indexO.html
 Le Volcanisme: repartiţia vulcanilor activi,animaţie etc;
http://www.districtparthenay.fr/parthenay/creparth/jpou/volcanisme.htm

132
  Tectonică, seisme şi vulcani;
http://www.ggl.ulaval.ca/personnel/bourque/s1/tectonique.pl.html
 Cauzele şi consecinţele seismelor; http://www.seismo.unr.edu/index.html
 MapQuest: atlas american care furnizează date şi hărţi despre toate ţările şi majoritatea
marilor oraşe; http://www.mapquest.com/
 DutchESS: geografia Australiei şi Oceaniei; http://www.kb.nl/dutchess.ned/74/27/
 Rivernet: un site despre fluviile lumii; http://www.rivernet.org/welcomef.htm
 Roscoff: viaţa marină văzută de pe staţia Roscoff; http://www.sb-roscoff.fr/
 Webmineral: un splendid atlas mineralogic;
http://webmineral.brgm.fr.8003/mineraux/Main.html
 MeteoFrance: site-ul oferă informaţii cuprinzătoare despre meteorologie;
http://www.meteo.fr/
 Resurse cartografice; http://www.intercarto.fr/index.htm
 Cartografie:o recenzie a tuturor hărţilor disponibile pe Internet; http://oddens.geog.uu.nl/
 Hărţi online http://www.esri.com si http://www.geoclip.net/fr/
 Atlas Houot: o colecţie de hărţi care acoperă programele de istorie si de Geografie;
http://perso.club-internet.fr/al_houot/
 Eurostat: serviciul de statistică al Uniunii; Europene
http://europa.eu.int/en/comm/eurostat/servfr/home.htm
 UNESCO: statistici privind 200 de ţări; http://unescostat.unesco.org
 NOAA: sateliţii Programului american NOAA prezintă roadele observaţiilor(cicloni,
vulcani, incendii de păduri etc.); http://www.ngdc.noaa.gov/
 U.E.; http://europa.eu.int/
 France: istoria si geografia Franţei; http://www.france.diplomatie.fr/
 France: atlasul pe regiuni; http://perso.wanadoo.fr/geh/eval/flash01/fr_rclip.htm
 Atlasul Germaniei: hărţi tematice (cu Wincarto); http://brandenburg.de/statreg/
 Africa online; http://www.africaonline.com/
 Chine: un site cu link-uri despre China, Hong Kong si Taiwan;
http://asia.lib.umich.edu/china/index.htm
 New York: un atlas digital cu peste 150 de hărţi; http://130.166.124.2/Nypage1.html
 Delta Dunării: album foto; http://delta.unibuc.ro/index.html
 GeoNet: site dedicat integrarii noilor tehnologii în predarea istoriei si geografiei;
http://www.fdn.fr/~fjarraud/
 Datice: site-ul Academiei din Reims propune sfaturi si resurse pentru utilizarea imaginilor
spaţiale în predarea geografiei; http://www.acreims.fr/datice/histgeo/spot/index.htm
 Geography Lessons: un site cu resurse didactice pentru profesori.;
http://www.edhelper.com/cat42.htm
 Académie de Rennes: un site despre integrarea noilor tehnologii în predarea istoriei si a
geografiei; http://www.ac-rennes.fr/pedagogie/hist_geo/

(6) Atlase

(2018), Atlas de geografie generală pentru clasele V – VI, Editura Corint, Bucureşti.
(2018), Atlas geografic şcolar, Editura Corint, Bucureşti.

133