CUPRINS

Generalităţi

Anatomia şi histologia căilor biliare

Medicaţia aparatului biliar

- Baze fiziopatologice

- Baze farmacodinamice

COLERETICELE

Baze farmacodinamice

Farmacoterapia

Farmacoepidemiologie

SARURI BILIARE

ACID DEHIDROCOLIC( FIOBILIN)

ACID CHENODESOXICOLIC ( CHENAR)

ACID URSODEOXICOLIC ( URSOFALK )

COLERETICE VEGETALE

CYNARA SCOLIMUS ( ANGHINARE )

CHLIDONIUL MAJUS ( ROSTOPASCA )

BERBERIS VULGARIS ( LEMN GALBEN )

TERPENE

ULEIUL DE MENTA

CINEOLUL

BILICHOL
FAREBIL

ROWACHOL

COLERETICE ORGANICE DE SINTEZA

PROPILENBENZEN

COLECITOCHINETICE

Baze farmacodinamice

Farmacoterapie

Farmacoepidemiologie

3.2.1. OLEUM HELIANTHI ( ULEI DE FLOAREA SOARELUI)

3.2.2. OLEUM RICINII ( ULEI DE RICIN )

3.2.3. PAPAVERINI HYDROCLORIDUM ( Papaverina clorhidrica )

3.2.4. LIZADON

3.2.5. MAGNEZI SULFAS ( SULFATUL DE MAGNEZIU )

CONCLUZII

Bibliografii selective

DUMITRU, DOBRESCU – Farmacoterapie practică

GALEA GH. SI BUCUR GH. – Cum tratăm bolile veziculei biliare

AGENDA MEDICALA 1998

MOTTO: „ Cu cât ne întoarcem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei.”

Platon
MEDICATIA APARATULUI BILIAR

Terapeutica ( terapia) studiază modele şi mijloace capabile să prevină, să amelioreze sau

să vindece boli ( farmacoterapie= tratamentul prin medicamente ).

Medicamentul este definit, în documentele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ca „orice

substanţă sau produs utilizat sau destinat a fi utilizat în vederea modificării sau studierii

unui sistem fiziologic sau unei stări patologice, în interesul căruia îi este administrat”; în

alt sens medicamentele sunt substanţe şi preparate farmaceutice destinate a vindeca,

ameliora, preveni şi diagnostica suferinţele organismului. Medicamentele nu creează

funcţii noi în organism ci acţionează asupra funcţiilor existente, modificându-le pozitiv

sau negativ.

Extinderea deosebită pe care a luat-o folosirea medicamentelor a dus la apariţia unor

exagerări privind atât aspectele pozitive cât şi cele negative.

La una din extreme se găseşte absolutizarea puterii medicamentelor, încrederea în

eficacitatea lor nelimitată şi recurgerea la cele mai mici şi neânsemnate suferinţe, uneori

chiar înainte de a apărea vreo tulburare, o adevărată farmacomanie şi farmacofagie.

Pentru toţi cei care folosesc medicamentele ( dar mai ales pentru cei care tind să atribuie

medicamentelor calităţi mult mai mari decât există în realitate ), trebuie subliniat că nici

un medicament nu creează funcţii noi în organism ci numai accentuează sau diminuează

procesele şi fenomenele fiziologice sau patologice. Acţionând asupra unui sistem sau

organ, medicamentele nu schimbă caracterul funcţiilor acestora ci numai le amplifică sau

le deprimă.

Ameliorarea sau vindecarea unui proces patologic este consecinţa refacerii parţiale sau

totale prin forţe proprii ale organismului. Uneori se manifestă o atitudine opusă, teama
exagerată de efectele nefavorabile ale medicamentelor care poate merge până la refuzul

acestora, chiar şi în situaţii când administrarea lor ar fi în mod cert utilă.

Şi aceasta, farmacofobia este dăunătoare întrucât prin cunoaşterea efectelor nefavorabile

şi a circumstanţelor favorizante, se poate adopta o atitudine ştiinţifică prin care riscurile

sunt reduse la minimum.

Se întâlnesc frecvent medici şi bolnavi care sunt convinşi că un anumit medicament este

de neânlocuit. Adesea această părere este eronată.

Farmacologia modernă cunoaşte circa 100 de tipuri de acţiune şi pentru fiecare din

acestea un număr variabil de substanţe medicamentoase, de la câteva la mai multe sute de

mii. În toate cazurile, substanţele cu acelaşi tip de acţiune farmacodinamică prezintă

deosebiri puţin importante din trei puncte de vedere principale: farmacocinetic,

farmacodinamic, farmatoxicologic. Rezultă că pentru a se asigura o terapie raţională, este

util a avea la dispoziţie medicamente corespunzătoare tuturor tipurilor de acţiuni

farmacodinamice.

Ţinând seama de necesitatea individualizării tratamentului, a evitării cazurilor de efecte

adverse, se înţelege că este necesar ca fiecare tip de acţiune să fie respectat prin 2-4-6

substanţe, rareori mai mult, număr diferit, în funcţie de ponderea acţiunii respective

pentru terapie. Aceste considerente duc la concluzia că un număr de câteva sute de

medicamente pot asigura o farmacoterapie raţională.

PLANUL TERAPEUTIC

Pentru fiecare bolnav este necesar a se întocmi un plan terapeutic individualizat. Se va

urmări a se obţine rezultate cât mai bune cu mijloace cât mai simple şi riscuri minime. Se

va face un bilanţ beneficii terapeutice- riscuri, luând în considerare, în măsura în care este

posibil, riscul presupus, datorat medicamentelor şi riscul real, consecinţa suferinţelor

existente şi a evoluţiei previzibile. Trebuie gândit mereu că în terapeutică există un risc

prin acţiune şi un risc prin omisiune. De asemenea există un risc inevitabil

( imprevizibil ), unul acceptat şi unul calculat. Acestea două din urmă, îndeosebi, trebuie

puse în balanţă cu abstinenţă terapeutică.

Este obligatoriu a se face planul pe criterii ştiinţifice, nu pentru „acoperirea”

responsabilităţii, sau pentru a satisface „moda” terapeutică.

În toate cazurile, când este posibil, se va recomanda o terapie complexă.

Terapeutul trebuie să aibă în vedere că, în orice suferinţă, organismul reacţionează prin

mecanisme de reglare foarte complexe de care dispune, tinzând să înlăture tulburările

funcţionale sau organice, să readucă la parametrii normali funcţiile tulburate.

Medicamentele administrate trebuie, pe cât posibil, să favorizeze capacitatea fiziologică

de apărare şi de refacere a organismului. Dacă nu se pot realiza aceste deziderate, trebuie

urmărit ca medicamentele recomandate să altereze cât mai puţin capacitatea menţionată.

SCOPUL CURATIV SI ATITUDINEA PROFILACTICA

În principiu, după scopul urmărit, farmacoterapia poate fi utilizată curativ profilactic (

individual sau în masă ) şi pentru diagnostic. Separat de aceste direcţii în cazul

tratamentului curativ, prin medicamentele aplicate să se urmărească şi prevenirea apariţiei

complicaţiilor, atât celor datorate bolii, cât şi cele produse de medicamentele

administrate. În acest sens trebuie bine cunoscut nu numai efectele adverse produse de

medicamentele recomandate, dar şi contraindicaţiile acestora, precauţiile care se impun şi

metodele de tratament a eventualelor efecte adverse. La apariţia efectelor adverse se vor

lua atitudinile cele mai indicate pentru fiecare caz în parte ( continuarea tratamentului cu

aceleaşi doze, diminuarea dozelor, - pentru cât timp mărirea intervalului dintre prize,

oprirea administrării – temporar sau definitiv ).

DIAGNOSTICUL

Orice recomandare farmacoterapeutică trebuie să se bazeze pe o cunoaştere amănunţită a

bolnavului şi pe un diagnostic cât mai complex. În acest sens trebuie precizate toate

suferinţele bolnavului, acute sau cronice, localizarea sau intensitatea fiecărei suferinţe,

istoricul şi baza evolutivă, forma clinică, tendinţa evolutivă şi prognosticul imediat şi

îndepărtat.

Trebuie înţelese mecanismele fiziopatologice. Nu trebuie omisă precizia calităţii

materialului biologic al organismului tratat şi reactivitatea lui, atât din punct de vedere
fiziologic cât şi psihologic (vârstă, sex, tip de metabolism şi tip de sistem nervos, stare

fiziologică, stări patologice ).

În acest scop se folosesc anamneza, examenul clinic şi examenul de laborator: biologice (

biochimice, probe funcţionale, radiologice ); examene de specialitate ( endoscopie,

biopsie, cateterism, etc. ).

În cazul bolilor produse de agenţi biologici, patogeni, se va urmări precizarea acestora şi

a sensibilităţilor lor la chimioterapice şi antibiotice.

Se va acorda atenţie şi datelor anamnestice care dovedesc existenţa unei stări de

sensibilizare sau predispoziţie la reacţii adverse ale bolnavului tratat.

HOTARAREA PRIVIND NECESITATEA ADMINISTRARII DE MEDICAMENTE

Se ia pe baza precizării a trei aspecte: dacă medicamentele sunt cu adevărat necesare

pentru cazul tratat sau dacă există alte mijloace terapeutice mai indicate; care ar fi

evoluţia suferinţei fără medicamente; în ce ar consta medicamentul recomandat.

STABILIREA TIPULUI DE FARMACOTERAPIE SI CONCOMITENT SCOPUL

URMARIT

Ori de câte ori este posibil ( cunoaşterea cauzelor, existenţa de medicamente active ), se

va administra o terapie etiotropă, vizând înlăturarea cauzelor bolii. În numeroase cazuri

schema farmacoterapeutică trebuie să cuprindă medicaţie patogenică simptomatică, care

urmăreşte înlăturarea sau diminuarea unor simptome, redresarea unor funcţii fiziologice
perturbate. În mod logic, în astfel de situaţii, ne gândim dacă efectele sunt pasagere sau

de durată ( şi cât timp anume ).

Se va ţine seama de gravitatea fiecărei suferinţe, de consecinţele ei imediate şi îndepărtate

şi se vor preciza grupele farmacodinamice la care se va apela ( antibiotice,

chimioterapice, saluretice etc. ).

Alegerea medicamentelor se va face pe baza cunoaşterii exacte a datelor de

farmacocinetică, farmacodinamie,farmacotoxicologice. Se va recurge la cât mai puţine

medicamente, cele strict legate de rezolvarea ştiinţifică a cazului tratat. Polipragmazia

este consecinţa lipsei unei concepţii ştiinţifice în fundamentarea diagnosticului şi

tratamentului:”Multitudo remediorum est filia ignorantiae”( Bacon ).

Dintre multele medicamente existente, se va alege cel mai activ. Dacă sunt mai multe

substanţe cu aceeaşi eficacitate se va alege cel mai ieftin. În cazul în care nu se adoptă o

astfel de atitudine, hotărârea luată trebuie să fie bine formulată şi fundamentată.

Se va interoga bolnavul, cu atenţie, asupra eventualelor medicamente pe care le foloseşte

pentru tratamente cronice ( cardiaci, diabetici, hipertensivi etc.).

O atenţie deosebită se va acorda farmacoepidemiologiei. Se vor trece în revistă efectele

adverse cunoscute ale medicamentelor alese, frecvenţa lor, intensitatea, posibilităţile de

prevenire şi de tratare, atitudinea în cazul apariţiei ( diminuarea dozelor, distanţarea

prizelor, oprirea tratamentului ).

FORMELE FARMACEUTICE, CALEA SI MODUL DE ADMINISTRARE,

INTERVALUL DINTRE PRIZE, MOMENTELE DIN NICTEMER CAND SE FACE

ADMINISTRAREA
Se subliniază că nu se poate stabili o corespondenţă general valabilă între dozele

administrate pe diferite căi. Ca valori de reper se poate considera în general pentru o doză

egală cu unu, echivalentele:

Rectal = 1, 25 ( fără a se depăşi dozele maxime )

Subcutanat = 1/ 2

Intramuscular = 1 / 3

Intravenos = 1 / 4

Aproximarea duratei tratamentului se va face pentru fiecare medicament recomandat. Se

vor fixa criterii pe baza cărora se va hotărî oprirea tratamentului medicamentos.

Adaptarea medicaţiei în funcţie de evoluţia nu numai a suferinţelor iniţiale şi a

ameliorărilor, dar şi a agravărilor, complicaţiilor, infecţiilor supraadăugate,

dezechilibrelor hidroelectrolitice, acidobazice şi nutritive, efectelor adverse ale

medicamentelor, instalării rezistenţei agenţilor patogeni etc. Se vor modifica dozele şi

ritmul administrării medicamentelor deja recomandate, asocierea de noi medicamente.

Încetarea tratamentului medicamentos este condiţionată de obţinerea rezultatelor scontate

( vindecarea, ameliorarea maximă posibilă ) sau de apariţia efectelor adverse importante.

Din punct de vedere al urmărilor opririi bruşte a administrării, se pot distinge trei grupe

de medicamente:

a) medicamentele care nu trebuie întrerupte niciodată brusc. Bolnavii vor fi avertizaţi în

acest sens.

Barbiturice, Antiepileptice, Benzodiazepine ( folosite ca anticonvulsivante ),

Morfinomimetice, Betaadrenolitice la coronarieni, Antihipertensive, Antiparkinsoniene.

b) medicamentele care produc ocazional tulburări, la oprirea bruscă.

Neuroleptice,Meprobamat, Glutetimida, Clorat hidrat, Bromuri, Metaqualona,

Benzodiazepine, Diuretice.

c) medicamente presupuse a produce tulburări la oprirea bruscă.

Amfetamina, Anorexigene, Cimedina, Anticoagulante orale.

ANATOMIA SI HISTOLOGIA CAILOR BILIARE

Căile biliare constituie un sistem organo funcţional complex, care vehiculează bila de la

ficat la duoden şi joacă în procesul digestiei un rol deosebit.

Arborele biliar cuprinde: calea biliară principală formată din canalul hepatic şi coledoc şi

calea biliară accesorie formată din vezicula biliară şi canalul cistic.

O parte a căii biliare principale are un traiect interhepatic format din două canale

interhepatice, drept şi stâng, care culeg la rândul lor produsul biliar venit pe canale din ce

în ce mai mici, ce se pierd în parenchimul hepatic. O altă parte este formată din canalul

hepatic comun şi canalul coledoc, având un traiect extrahepatic.

Canalul hepatic are o lungime de 3-4 cm. şi un diametru de aproximativ 0,5 cm. La 2 cm.

înainte de confluenţa cu cisticul şi coledocul, hepaticul prezintă un sfincter funcţional

descris de Mirizzi.

Coledocul are o lungime variabilă, în medie de 6 cm. şi un calibru mediu de 0,7 cm. El se

termină în porţiunea a 2-a a duodenului, prin ampula Vater.

La acest nivel se află sfincterul Oddi, cu rol deosebit în fiziologia biliară. Histologic,

coledocul continuă structura canalului hepatic.

Vezicula biliară este un rezervor biliar, piriform aşezat în foseta cistică pe faţa interioară a

ficatului. I se descrie o regiune a fundului vezicular, corpul vezicular, infundibulul şi

colul vezicular. Poate să se prezinte sub diferite forme anatomice sau anomalii de

dezvoltare: vezicula dublă biloculată, în boneta, frigiana etc.

Corpul veziculei este fixat în partea inferioară a ficatului, pe când fundul nu este aderent

la ficat, rămânând liber.

Colul vezicular poate prezenta cuduri şi strâmtori, care influenţează funcţia veziculară şi

eliminarea bilei. Dispoziţia anatomică a colului favorizează uneori torsiunea veziculei sau

obstacole la nivelul ei. Partea interioară a peretelui colului prezintă trei valvule, a treia

marcând începutul cisticului. La acest nivel, Luthens a descris un sfincter funcţional.

Vezicula are o lungime de 8-10 cm. şi o capacitate de 40-50 cmc.

Peritonul acoperă vezicula cu regiunea fundului, pe partea inferioară şi laterală.

La nivelul suprafeţei interne a vezicului mucoasa formează pliuri, între care se

delimitează lojete. Epiteliul se decuamează uşor, secretă mucina, mai ales în afecţiunile

inflamatorii.

Canalul cistic face legătura între vezicula biliară şi hepatocoledoc. Are o lungime foarte

variabilă, de 2-10 cm. şi un diametru mediu de 0,2-0,3 cm. Prima porţiune a cisticului are

forma unei spirale şi prezintă un număr de valvule care delimitează sinusurile descrise de

Rohitanschi.

VASELE SI INERVATIA CAILOR BILIARE

Sângele arterial vine de la veziculă prin artera cistică, ramură a arterei hepatice. Venele

superficiale care duc sângele din jumătatea inferioară se varsă în ramura dreaptă a venei

porte, iar venele profunde, care pleacă din partea superioară a colecistului pătrund în

parenchimul hepatic, unde se anastomezează cu capilarele acestuia.

Fibrele nervoase pleacă din plexul hepatic, pătrund în peretele veziculei, de-a lungul

vaselor sanguine.

Microganglionii din peretele vezicular ţin de parasimpatic.

Fibrele nervoase şi macroganglionii există şi în peretele coledocului şi gâtul vezicular, cu

preponderenţă în regiunea coledocului terminal.

Fibrele senzitive care pleacă de la căile biliare merg pe calea simpaticului până la

ganglionii D5-D9 de partea dreaptă şi D5-D10 de partea stângă. Deci, inervaţia senzitivă

este bilaterală, predominant drept.

Inervaţia motorie a sfincterului Oddi este dată de nervul vag, cel puţin în partea

superioară a sfincterului.

Simpaticul asigură controlul vasomotricităţii căilor biliare.

FIZIOLOGIA CAILOR BILIARE

Bila ( compoziţie, funcţii )

Bila este secretată continuu din ficat. Este un lichid cu un conţinut complex. Cantitatea de

bilă secretată în 24 h este de 800-1000 ml. Deşi secreţia sa este continuă, ea este variabilă

în timp, fiind mai scăzută în timpul nopţii şi mai crescută în timpul zilei. Aspectul bilei şi,
într-o oarecare măsură, şi conţinutul său variază după cum este vorba de bila hepatică sau

bila veziculară. Bila hepatică este mai clară, galben aurie, cu D 0,54. Bila veziculară este

mai tulbure, filantă şi de culoare verde-brună. Bila hepatică are un PH de 8-8,6. Bila

veziculară la om are o reacţie neutră sau slab alcalină. Greutatea specifică a bilei este de

1010- 1040. Bila veziculară este mai concentrată decât bila hepatică. Concentraţia are loc

la nivelul veziculei, prin resorbţia apei. În felul acesta şi diferiţi constituenţi ai bilei apar

în bila veziculară de câteva ori mai concentraţi faţă de cei din bila hepatică.

Principalii constituenţi ai bilei sunt: sărurile, pigmenţii biliari, colesterolul, lecitina, acizii

graşi.

Sărurile biliare sunt săruri ale acizilor biliari conjugaţi cu glicocolul sau taurina. După

unii autori, în bila umană ar predomina acidul glicocolic. După structură acidul colic se

înrudeşte cu colesterolul, care îi este precursor. Deşi nu se cunoaşte exact locul de

formare a acizilor colici, se pare că formarea lor are loc în ficat deoarece conjugarea

taurinei şi glicocolului cu acidul colic are loc în celula hepatică sărurile biliare intră în

ciclu enterohepatic şi sunt readuse în ficat, de unde sunt excretate din nou în bilă.

Pigmenţii biliari sunt: biliverdina, care se formează în sistemul reticulo-endotelial din

dezintegrarea hemoglobinei. Şi pigmenţii biliari intră în ciclul enterohepatic, deşi nu se

cunoaşte rolul lor în digestie.

Deşi în bilă se mai găsesc lecitine, acizi graşi, săpunuri, datorită acţiunii de solubilizare a

acestor compuşi de către sărurile biliare, colesterolul se găseşte în bilă liber sau sub

formă de esteri. Sărurile biliare menţin colesterolul în soluţie.

MEDICATIA APARATULUI BILIAR

BAZE FIZIOPATOLOGICE

Bila aproximativ izotonă cu plasma, conţine 97% apă, 1% săruri biliare, 0,5% pigmenţi

biliari, colesterol ( 5-15 mg/ml ), acizi graşi ( 25 mg/ml ), lecitine ( 15-50 mg/ml ). Bila

este formată în ficat, în continuu, din care 90% reintră în circuitul internohepatic. În

timpul mesei secreţia bilei creşte până la valori de 3 ori mai mari decât pe nemâncate. În

perioadele interdigestive ea ajunge în duoden periodic, în cantităţi mici. Sfincterul Oddi

este închis, muşchii veziculari sunt relaxaţi, bila trece în vezicula biliară ( capacitatea

circa 60 ml, unde are loc resorbţia apei în proporţii mari, realizându-se concentrarea ei de

4-6 ori şi adăugându-i-se o secreţie de mucopolizaharide. În perioadele digestive, sub

influenţa unor reflexe condiţionate şi necondiţionate, se produce relaxarea sfincterului

Oddi şi contracţia muşchilor veziculei biliare, cu eliminarea a 60-70% şi chiar 100% din

conţinutul acesteia. Acizii şi sărurile biliare sunt substanţe amfifile, cu proprietăţi

tensioactive datorate grupului acid hidrofil, în lanţul lateral şi nucleul sterolic lipofil. Ei

contribuie la menţinerea în soluţie a colesterolului din bilă.

În mod normal există o unitate funcţională hepatobiliară şi corelaţii între aparatul biliar şi

celelalte segmente ale tubului digestiv, întregul ansamblu funcţionând sub influenţa şi

coordonarea S.N. Cauzele multiple şi variate pot produce dereglări de diferite tipuri ale

aparatului biliar, care pot fi grupate în următoarele categorii:

a) Dischinezii biliare, tulburări ale funcţiei motorii a aparatului biliar ( veziculă, căi

biliare ).

b) Sunt expresia unei dereglări în controlul nervos al aparatului biliar sau manifestări

secundare ale unor afecţiuni viscerale, de obicei abdominale.

Se traduc prin tulburări de evacuare a bilei, constând în creşterea sau scăderea tonusului

sau mobilităţii veziculei şi ( sau ) a căilor biliare, în hiper- sau hipotonia unuia dintre

sfincterele aparatului biliar.

c) Inflamaţiile, localizate la nivelul veziculei biliare ( colecistita ) sau a căilor biliare

intra- şi extrahepatice ( angiocolite, colangita ) sau a ambelor ( angiocolecistita ).

d) Litiaza biliară.

e) Neoplasmul.

BAZE FARMACODINAMICE

Medicamentele care influenţează aparatul biliar pot fi grupate în două categorii, ţinând

seama de efectul predominant asupra secreţiei sau motilităţii.

1. Coleretice, care stimulează secreţia biliară de către celula hepatică.

2. Colecistokinetice sau colagene, care stimulează contracţia veziculei biliare şi

eliminarea veziculei biliare în intestin. Cele două tipuri de acţiuni pot fi exercitate

concomitent de unele substanţe. Efectele lor contribuie la combaterea stazei, drenarea

căilor biliare şi veziculei hipo- sau atono, asigurarea unui aport biliar suficient pentru

emulsionarea grăsimilor din intestin.

COLERETICE

BAZE FARMACODINAMICE

Funcţie de efect se disting coleretice adevărate sau propriu-zise şi hidrocoleretice.

Primele substanţe cresc volumul bilei secretate, fără a-i modifica compoziţia, bila având

concentraţie normală sau fiind mai concentrată.

Hidrocolereticele au ca efect mărirea volumului bilei secretate şi diluarea ei.

Mecanismele acţiunii colereticelor sunt asemănătoare cu cele care determină secreţia

biliară fiziologică. Intervine fie secreţia activă crescută a sărurilor biliare endogene în

calculi biliari, fie secreţia biliară a altor medicamente.

Aceste substanţe dezvoltă o forţă osmotică ce antrenează apa în canalicule.

Substanţele utilizate în terapeutică pentru acţiunea coleretică sunt:

de origine animală ( săruri biliare )

de origine vegetală ( Cynara scolymus, Chelidonium, Berberis, terpene ).

Substanţe anorganice ( sulfat de sodiu, fosfat de sodiu, bicarbonat de sodiu, sulfat de

magneziu ).

Substanţe organice de sinteză ( salicilaţi de sodiu, propilen benzen etc. ).

FARMACOTERAPIE

Colereticele sunt indicate în afecţiuni hepatice sau ale căilor biliare.

În patologia hepatică indicaţiile sunt limitate la ictere colestatice, hepatite forme

prelungite, insuficienţa secreţiei biliare. În patologia biliară colereticele sunt utilizate în

litiaza biliară ( forme nedureroase sau după trecerea manifestărilor dureroase ), colecistite

cronice nelitiazice, distonii şi dischinezii biliare, infecţii biliare. Colereticele pot fi

utilizate şi în tratamentul tulburărilor dispepetice, - grupate în noţiunea de „mica

insuficienţă hepatică”, cu manifestări variate (ameţeli, inapetenţă, greţuri, intoleranţe

alimentare, eczeme, urticarie) şi din obezitate, constipaţie prin hipocolie,

hipercolesterolemie, migrene de origine digestivă.

FARMACOEPIDEMIOLOGIE

Colereticele sunt contraindicate în hepatite acute şi hepatite cronice evolutive, ictere prin

obstrucţie, ciroze decompensate, litiază biliară în faza dureroasă, colecistite acute,

apendicită.

SARURI MINERALE

BAZE FIZICO-CHIMICE
Acizii biliari, acidul colic (trihidroxicolanic) şi acidul chenodesoxicolic sunt formaţi în

ficat prin oxidarea colesterolului.

Acizii biliari secundari, acidul dezoxicolic şi respectiv acidul litocolic sunt formaţi în

intestin, din cei primari, sub acţiunea unei enzime bacteriene.

Conjugarea acizilor biliari cu glicocolul sau cu taurina determină formarea anionilor

sărurilor biliare (acidul glicocolic, acidul taurocolic, acidul glicochenodesoxicholic etc.).

Acizii şi conjugaţii se găsesc sub formă de săruri de sodiu. Conjugaţii sunt numiţi în mod

curent săruri biliare, termen care include şi sărurile de sodiu ale acizilor biliari

neconjugaţi. În terapeutică se folosesc acizi biliari neconjugaţi, ca atare şi săruri biliare,

sub formă de bila bovina uscate sau extracte ale acesteia. De asemenea, se foloseşte un

produs de semisinteză-acidul dehidrocolic.

BAZE FARMACOCINETICE

După administrarea orală sărurile biliare se absorb la nivelul intestinului, trec în ficat şi

sunt eliminate în intestin. Realizează un circuit entero-hepatic.

BAZE FARMACODINAMICE

Sărurile biliare scad tensiunea superficială, având efecte multiple:

Emulsionează şi soluţionează acizii graşi

Favorizează absorbţia grăsimilor, a colesterolului şi a vitaminelor liposolubile

Activează lipsa pancreatică

Contribuie la menţinerea unui tranzit intestinal normal

Sunt activi în constipaţia datorată lipsei bilei

Au efect hidrocoleretic, colecistokinetic şi slab diuretic

Sărurile biliare nu cresc excreţia bilirubinei dar o scad pe aceea a bromsulfontaleinei.

BAZE FARMACOTOXICE

Sărurile biliare au toxicitate redusă după administrarea orală. Uneori pot produce colici

intestinali sau scaune diareice. Administrate mult timp diminuează acţiunea protectoare

fiziologică a mucusului gastric şi determină iritaţii gastrice.

După injectare intravenoasă produc hipotensiune arterială, bradicardie, stimularea

motilităţii tubului digestiv, efecte inhibitoare asupra S.N.C.

FARMACOGRAFIE

Produsul farmaceutic industrial:

COLEBIL – flacoane cu 20 drajeuri conţinând:

- bila bovina 0,10 g.

- salicit de sodiu 0,09 g.

- metenemina 0,15 g.

Acţiune terapeutică – Coleretic, substituent al sărurilor biliare; laxativ, slab antiseptic.

Indicaţii – Tratament simptomatic în tulburările dispepetice: balonări epigastrice,

eructaţii, flatulenţă, constipaţie (ca medicaţie adjuvantă).

Mod de administrare – Câte 1-3 drajeuri pe zi.

Reacţii adverse – Rareori greaţă, gust amar, diaree.

Contraindicaţii – Obstrucţie biliară, boala ulceroasă, esofagita de reflux, insuficienţa

hepatică gravă, alergie la una din componente.

ACID DEHIDROCOLIC

Sinonime. Acidum dehigrocholicum (D.C.I.), acid tricetocolanic, FIOBILIN, BILITON,

DECHOLIN, SUPRACHOL, NEOHOLAN.

Proprietăţi fizico-chimice

Rezultă din oxidarea acidului colic.

Proprietăţi farmacodinamice

Creşte volumul bilei dar nu al conţinutului total în săruri şi pigmenţi biliari. Latenţa

acţiunii 610 ore. In vitro inhibă agregarea hematiilor. Slab antiasmatic.

Proprietăţi farmacotoxice

Rareori greaţă, vomă, gust amar, diaree, colici abdominali.

Farmacoterapie

Ca drenor biliar, indicaţiile de elecţie după operaţiile pe aparatul biliar pentru spălarea

căilor biliare şi drenului şi pentru favorizarea opacifierii şi apoi golirii substanţei de

contrast în cursul examenelor radiologice; tulburări dispepetice diverse – flatulenţă,

eructaţii, greţuri, digestie dificilă, litiază biliară recurentă, angiocolită recurentă,

dischinezie biliară, obstrucţie parţială cronică a coledocului.

Farmacoepidemiologie
Contraindicat în obstrucţie biliară, hepatită severă, sarcină şi în perioada alăptării (trece în

lapte).

Efectele adverse sunt mai frecvente la vârstnici. Este recomandabil să nu fie folosit mai

mult de o săptămână. Mai este contraindicat în afecţiuni hepato-biliare acute, insuficienţă

hepatică gravă, ciroză avansată, icter mecanic, boala ulceroasă, esofagita de reflux,

diaree, alergie specifică.

Farmacografie

Produsul farmaceutic industrial Fiolulil sub formă de comprimate de 0,25 g. Acid

dehidrocolic în flacoane cu 50 comprimate.

Mod de administrare- posologia. Oral, preferabil seara, cu o gustare. Rareori imediat

după masă, în serii de 12-15 zile. Adulţii 1-3 comprimate într-o singură priză, seara sau

de 2-3 ori pe zi. Copiii peste 7 ani cu prudenţă ½-1 comprimat de 1-2 ori pe zi. În

colecistografie 2-3 tablete la 4 ore, timp de 12 zile înainte şi după examinare.

INTERACTIUNI – cu antidepresive şi diuretice se produce hipopotasemie marcată.

Laxativele interferă cu absorbţia acidului dehidrocolic.

ACID CHENODEOXYCHOLIC

Sinonime – Acidum Chenodesoxicolic (D.C.I.), acidum chenic, Chenoacid, Chenar,

Chenodex, Chenofalc, Chenossil, Fluibil, Ulmienid.

Este o componentă fiziologică a bilei. Diminuă raportul colesterol (sărurile biliare şi

fosfolipide din bilă, favorizând desaturarea colesterolului din bilă şi dizolvarea calculilor
colesterolici radiotransparenţi. Este activ numai pe o veziculă biliară funcţională

(opacifiabilă cu substanţe de contrast orale). Se recomandă la bolnavii litiazici care nu pot

face intervenţie chirurgicală, dacă au simptome minore şi calculi mici.

Doza: 10-15 mg/kg şi pe zi (1 g zi în medie la adult), într-o priză seara sau în 2-3 doze,

timp de 3-24 luni. Cu tratament de 6 luni se pot dizolva 45-80% din calculi. Calculi cu

diametrul sub 5 mm pot fi dizolvaţi 50% peste 6 luni majoritatea în 12 luni. Calculi peste

10 mm se pot dizolva în 2 ani sau deloc. La obezi efectele sunt reduse. Tratamentul

continuă încă 3 luni după dizolvarea calculilor. Efecte adverse: diaree (la 50%), necroza

hepatică, ciroza, leziuni hepatice la hepatus.

Contraindicat în sarcină, vezicula biliară nefuncţională, hepatita cronică, enterocolita,

ulcer gastroduodenal. Nu se asociază cu clofirat, estroprogestative, fenobarbital. După

întreruperea administrării se pot reface la 25% din bolnavi în decurs de un an.

Eficacitatea unui tratament de întreţinere cu doze reduse sau discontinuu nu a fost încă

precizată. Ca produs farmaceutic: Chenofalk.

Prezentare farmaceutică – capsule conţinând 250 mg. Acid chenodeoxycholic (cutie a 100

buc.).

Acţiune terapeutică

Acidul biliar cu rol în prevenirea şi litoliza calculilor biliari. După administrarea orală

chenodiolul ( acidul chenodeoxycholic) induce dizolvarea calculilor colesterolici. Efectul

se datorează reducerii secreţiei de colesterol prin inhibarea enzimei microzomale

responsabile de sinteza acestuia şi reducerea consecutivă a concentraţiei de colesterol în

bilă. În acest fel se favorizează mobilizarea colesterolului din calculi şi deci dezagregarea

acestuia.
Indicaţii – calculu colesterolici.

Mod de administrare – În general per os 15 mg kilocorp/zi. Doza variază între 3 capsule

pe zi (o capsulă dimineaţa şi două capsule seara) şi 6 capsule.

Contraindicaţii – Calculii radioopaa, afectarea funcţiilor hepatice şi hepatita cronică,

ciroza, afecţiuni acute hepato-biliare (hepatita, angiocolita), obstrucţia colecolului.

Sinonime – Chenodol, Duanoz, Henohol, Kebilis.

ACID URSODEOXICOLIC

Sinonime – Acidum rusodeoxycholicum (D.C.I.), Destolit, Deursil, Ursochol, Ursofalh.

Epimer al acidului chenodesoxicolic, Ursilon, Ursofalic, Ursogal.

Absorbţie digestivă şi circuit enterohepatic. Folosit pentru dizolvarea calculilor biliari

colesterolici. Doze de 8-12 mg/kg pe zi, ca doză unică, la culcare sau în două prize după

mese pentru 12-24 luni.

La obezi până la 15 mg/kg/zi.

Efectele adverse gastrointestinale mai reduse decât acidul chenodezoxicolic.

Ca produs farmaceutic – URSILON

Prezentarea farmaceutică – capsule a 125 mg sau 250 mg. Acid ursodeoxycholic (cutii cu

20 bucăţi).

Acţiune terapeutică – Principiul activ, acidul ursodeoxycholic este un acid biliar

descoperit în cantitate mare pentru prima dată în bila ursului polar (de unde îi vine şi

numele), apoi ca urmare în bila umană, ulterior fiind preparat prin sinteză. Studii recente

au demonstrat că acidul ursodeoxycholic poate fi recomandat ca terapie în cazul

calculozei biliare colesterolice. Absenţa unei creşteri a transaminazelor hepatice şi a altor

efecte nedorite sugerează că acidul ursodeoxycholic poate fi mai bine tolerat faţă de

terapiile litolitice precedente.

Indicaţii – Alterări calitative şi cantitative ale funcţiilor biliare cuprinzând toate formele

cu bila saturată de colesterol, când se opune la formarea calculilor de colesterol sau

pentru realizarea unor condiţii de dizolvare a calculilor radiotransparenţi deja prezenţi; în

particular, calculii colecistici cu colecistul funcţional şi calculii din coledocul rezidual

rămaşi după intervenţiile pe căile biliare. Dispepsie biliară.

Mod de administrare – În tratamentul îndelungat, pentru proprietăţi litogene, doza medie

este de 5-10 mg/kilocorp; în majoritatea cazurilor, doza zilnică este cuprinsă între 300-

600 mg/zi (după mese sau în timpul meselor şi seara). Pentru menţinerea condiţiilor

dizolvării calculilor prezenţi, durata tratamentului trebuie să fie de 4-6 luni până la 12

luni neântrerupt şi trebuie urmat încă 3-4 luni după dispariţia radiologică sau ecografică a

calculilor. Tratamentul nu trebuie să depăşească 2 ani.

În sindroamele dispeptice şi în terapia de menţinere sunt suficiente doze de 300 mg/zi

divizate în 2-3 administrări. Dozele pot fi modificate după sfatul medicului. La pacienţii

aflaţi sub tratament pentru dizolvarea calculilor biliari se verifică eficacitatea

tratamentului prin examene colecistografice sau ecografia la fiecare 6 luni. Nu este

prevăzută pentru uz pediatric.

Reacţii adverse – Tolerabilitatea substanţei în dozele prescrise este bună. Numai

ocazional au fost constatate dereglări de tranzit care dispar de obicei în timpul

tratamentului.
Precauţii: necesitatea începerii unui tratament cu acid ursiodeoxycholic este reprezentată

de natura colesterolică a calculilor; un indice în acest sens este transparenţa lor. Calculii

biliari care prezintă o probabilitate mare de dizolvare sunt calculii de dimensiuni mici din

colecistul funcţional. Realizarea unui studiu de desaturaţie a bilei de colesterol reprezintă

un indiciu al eficacităţii tratamentului dar nu este determinant pentru că dizolvarea poate

să intervină chiar şi printr-un proces de formare de cristale lichide independente de

stadiul de saturaţie.

Pentru verificarea eficienţei tratamentului se repetă examenele colesistografice sau

ecografice la 6 luni.

Se evită asocierea cu substanţe care inhibă absorbţia intestinală a acizilor biliari cum ar fi

colecistiramina sau cu medicamente care măresc eliminarea biliară a colesterolului

(estrogeni, contraceptive hormonale şi alţi hipolipemianţi). A se evita asocierea cu

medicamente potenţial hepatotoxice. Medicamentul este contraindicat în sarcină. În cazul

tratamentului femeilor în perioada fecundă se ţine cont de necesitatea întreruperii în cazul

apariţiei sarcinii. Nu există date care să confirme ca acidul ursodeoxycholic să fie

eliminat prin laptele matern, dar se administrează cu prudenţă în perioada de alăptare. Se

evită tratamentul în cazul pacienţilor cu colici biliare frecvente, cu infecţii biliare, cu

afecţiuni care pot altera circulaţia entrohepatică a acizilor biliari.

Începând tratamentul de dizolvare a calculilor pe termen îndelungat este necesară

efectuarea unui control preliminar al transaminazelor şi fosfatazei alcaline.

Contraindicaţii – ictere obstructive, hepatite grave, hipersensibilitate individuală faţă de

substanţa activă. Sarcină, ulcer gastric şi duodenal în faza activă.

Sinonime-Ursofalh.
 Acidum Chenodeoxycholicul + Ursodeoxycholicum, Lithofalh, comprimate filmate.

COLERETICE VEGETALE

BAZE FARMACOGNOSTICE

Un mare număr de plante conţin principii active care le conferă acţiuni coleretice, adesea

şi colecistohinetice. Majoritatea sunt folosite în medicina populară pe baza observaţiilor

empirice. Mai puţine au fost studiate experimental, evidenţiindu-se în mod obiectiv

acţiunea lor.

Dintre acestea din urmă menţionăm:

Chelidonium

Cynara

Berberis

Din prima categorie cităm:

- frunze de mentă (Mentha piperita)

frunze de păpădie (Taraxacicum officinale)

frunze de salvie (Salvia officinalis)

planta întreagă de sunătoare (Hypericum perforatum)

unguraş (Marrubium vulgare)

volbura (Convulvus arvenis)

turiţa mare (Agrimonia eupatoria)

cicoare (Chicorium intybus)

flori de coada şoricelului (Achillea millefolium)

 gălbenele (Lavandula angustifolia) etc.

Se folosesc şi unele uleiuri eterice, obţinute din plante.

Anghinarea – Cynarea scolymus (Fam. Compositae)

Proprietăţi farmacognostice

Originară din sudul Spaniei, anghinarea a fost introdusă în terapeutică încă din secolul al

XVI- lea, însă abia în 1931 s-a stabilit acţiunea coleretică a acestei plante, iar mai târziu,

studiile făcute au confirmat că aceste proprietăţi se datoresc cinarinei şi polifenolilor. De

la această plantă se folosesc frunzele – Folium Cynarae – care conţine cinarina,

polifenoli, flavone, un principiu amar, inulina, săruri de potasiu, magneziu etc.

Proprietăţi farmacodinamice

Planta şi extractul obţinut din ea au acţiune coleretică, crescând şi fluidificând secreţia

biliară şi acţiune diuretică, mărind eliminarea apei şi ureei, ceea ce are uneori efect de

scădere a azotemiei.

Frunzele de anghinare se caracterizează prin efecte sigure asupra bolilor de ficat,

(stimulând funcţia antitoxică a ficatului şi rinichiului; cresc eliminarea biliară a

colesterolului, favorizând metabolizarea glucozei şi colesterolului, acţionând deci

hipocolesteroleminant. Extractul apos din frunze (mai puţin cel din rădăcini) favorizează

regenerarea ficatului la şobolani hepactomizaţi (Maros şi colab.,1968).

Ca diuretic ceaiul din această plantă se recomandă în nefritele acute şi cronice, deoarece

măreşte volumul de urină şi favorizează în acelaşi timp eliminarea substanţelor toxice ce

se formează la nivelul ficatului şi rinichilor. Datorită eliminării de toxine, se observă

efecte favorabile în tratamentul urticariilor şi al diferitelor forme de prurit (mâncărime).

Bune rezultate dă ceaiul de anghinare şi în bolile tubilui digestiv manifestate prin

constipaţie, vărsături, enterite, fermentaţii intestinale, colite, hemoroizi şi lipsa poftei de

mâncare.

Ceaiul de anghinare mai este un bun adjuvant în unele afecţiuni ale inimii, care se

manifestă prin hipertensiune, ateroscleroză şi angină pectorală. Cercetările mai noi

atribuie anghinarei proprietăţi antimicrobiene.

Proprietăţi farmacotoxice. Rareori şi la doze mari-greţuri şi ameţeli.

Farmacografie – Produsul farmaceutic industrial Anghirol- flacon cu 50 ml soluţie pentru

uz intern, a unui extract apos deproteinizat din frunze de Cynara scolimus; flacon cu 40

drajeuri de 0,25 g extract uscat de Cynara scolimus (sinonim Chophytol).

Mod de administrare-posologie

E bine ca tratamentul de anghinare să se facă progresiv, începând cu doze mici, în

primele zile, care apoi să crească treptat. Tratamentul va dura 20-30 zile, urmat de o lună

pauză, după care se va relua.

Soluţie:

10 picături de 3 ori pe zi – 7 zile

20 picături de 3 ori pe zi următoarele 7 zile

30 picături de 3 ori pe zi – alte 7 zile (eventual)

Copii:

3-7 ani, 3 picături de 2 ori pe zi;

7-10 ani, 3 picături de 3 ori pe zi;

10-15 ani, jumătate din doza adulţilor.

Drajeuri; Adulţi, 2 drajeuri de 3 ori pe zi

 Copii: 3-7 ani, ½ drajeu de 3 ori pe zi; peste 7 ani, 1 drajeu de 3 ori pe zi.

Deci o serie de tratament durează 2-3 săptămâni.

Se poate repeta după o lună.

Chelidonium Majus (Fam. Papaveraceae)

Se întrebuinţează planta întreagă – Herba Chelidonii, Rostopasca, numită şi calce-mare,

crucea voinicului, iarba de negi, negelariţa, pleoscăniţa, iarba rândunelii, cresc

pretutindeni în ţara noastră.

Proprietăţi farmacognostice

Se folosesc frunzele de pe ramurile şi tulpinile tinere, recoltate în timpul înfloririi- care

conţin o serie de alcaloizi naftofenantridinici (chelidonina, hemochelidonina, cheliritrina,

sanguinarina, protopina), protoberberinici (captizina, berberina).

Proprietăţi farmacodinamice. Are acţiuni multiple: sedativă, antiseptică, asemănătoare

papaverinei, stimulatoare a respiraţiei, hipotensivă, ocitocică. Se foloseşte pentru

liniştirea durerilor de ficat şi creşterea secreţiei biliare (are acţiune coleretică şi

colecistohinetică).

Extern, planta se foloseşte pentru cicatrizarea unor boli de piele şi mai ales în tuberculoza

pielii.

Cercetările mai noi atribuie extractului de rostopască o acţiune antimitotică (opreşte

dezvoltarea tumorilor). Rostopasca intră în compoziţia ceaiului hepatic.

Farmacografie
Produsul farmaceutic industrial Instamixt, flacon cu 35 g granule conţinând extract

Cynarae folium (anghinare); Taraxaci herbera (păpădie), Chelidonii herba, Hypericii

herba (sunătoare).

Ceai hepatic, cutie cu 80 g amestec de Chelidonii herba, Agrinomiae herba (turiţa mare),

Convolvuli herba (volbura, rochiţa rândunicii), Cynosbati fructus (măceş), Frangulae

cortex (cruşin), Hyperici herba (sunătoare), Maydis stygmata (mătase de porumb),

Menthae folium (menta, izma brună), Milefolii flos (coada şoricelului), Taraxaci radix

(păpădia).

Mod de administrare.Posologie. Se foloseşte pulbere de rostopască, planta întreagă, câte

0,25 g de3-4 ori pe zi, după mese sau infuzie 0,5-1%, câte 15 ml de 3-4 ori pe zi.

Instamix. Adulţi – soluţie preparată din o linguriţă menzura la 100 g apă. De 3 ori pe zi,

după mese, timp de 3 săptămâni. Doza se creşte până la 3 linguriţe de 3 ori pe zi.

Copii peste 10 ani, jumătate din doza adultului.

Ceai hepatic- decoct 2%, câte100-200 g de 2-3 ori pe zi, după mese.

Berberis Vulgaris

Dracila. Lemn galben.

Se foloseşte scoarţa de rădăcină sau tulpina.

Conţine 2-3 % alcaloizi, printre care berberina, oxiacantina.

Ca acţiune – stimulează muşchii netezi abdominali, uterului, bronhiei. Vasodilatator şi

hipotensiv. Coleretic. Se prepară tinctură sau extract.

TERPENE

Uleiuri volatile puţin solubile în apă, solubile în alcool şi uleiuri grase. Se folosesc de

obicei amestecuri de mentol, mentonă, pinen, borneol, camfel, cineol în uleiuri de

măsline sau de floarea soarelui. Au acţiune coleretică şi antiseptică. Pentru acţiunea

coleretică câte 3-5 picături de 3-5 ori pe zi, pe câte o bucată de zahăr sau o linguriţă de

zahăr tos, cu 15-20 minute înainte de masă.

În colici biliare 20-30 picături odată. Doza se poate repeta după 20-30 minute.

Mentholum (mentolul) prevăzut de F.R.X.

Stare naturală – se găseşte în natură şi se obţine în uleiul volatil de izmă brună.

Descriere – se prezintă sub forma unor cristale aciculare incolore, casante sau pulbere

cristalină albă cu miros puternic de izmă, cu gust arzător mai întâi, apoi răcoritor.

Indicaţii – este stomahic, antiseptic, anestezic local, decongestionant, aromatizant,

carminativ, dezodorizant. Este indicat pentru combaterea vărsăturilor incoercibile ale

gravidelor şi contra răului de mare; în afecţiuni ale aparatului respirator (afecţiuni cronice

rinofaringiene, laringotraheobronşite acute sau cronice); în prurit; intră în componenţa

apelor de dinţi.

Contraindicaţii – la copii mici.

Mod de administrare – extern – sub formă de spirt mentolat 1g %, pulberi, unguente 1 %,

apă de gură, gargarisme, inhalaţii în stomatologie (soluţia Bonain); intern – sub formă de

emulsii 3 g %.

Conservare – la loc răcoros.

EUCALYPTOLUM

(eucaliptol, cineol)

Produs obţinut din uleiuri volatile ale unor plante din genul Eucalyptus şi Melaleuca.

Acţiune terapeutică – antiseptic pulmonar, bronşic, urinar, dentar, nasofaringian, inhalator

al secreţiei bronşice; antiseptic; sedativ central.

Indicaţii – bronşite acute şi cronice, rinofaringice, afecţiuni micotice ale mucoasei bucale,

faringiene, bronşice, abces, cangrenă pulmonară (pentru acţiune dezodorizantă); în

stomatologie; ca dezinfectant al canalelor dentare.

Mod de administrare – extern picături pentru nas 1% în uleiuri de floarea soarelui,

unguente 1%, inhalaţii; intern 0,2-1,0 g zahăr sau capsule gelatinoase.

Conservare – în locuri răcoroase.

BILICHOL, capsule gelatinoase.

Compoziţie: Fiecare capsulă conţine:

- mentol 32 mg

- mentonă 6 mg

- pinen (A+B) 17mg

- berneol 5 mg

- cineol 2 mg

- camfen 5 mg

Proprietăţi: Bilichol este un amestec de ingrediente active naturale, înaltă purificare, care

restabilesc o balanţă sănătoasă a sistemului biliar; Bilichol creşte secreţia şi debitul biliar,

având în plus o acţiune antiseptică care reduce forţa şi frecvenţa spasmului ductelor

biliare. Cu aceste proprietăţi staza biliară este prevenită, iar tendinţa la litiază este

inhibată. De asemenea, Bilichol-ul intră 3-Hydroxy-3-Mentyl Glutaryl co-Azeductaza,

determinând scăderea producerii endogene de colesterol, cu consecinţa desaturării bilei

de colesterol. Acest efect ajută la dizolvarea calculilor biliari şi previne formarea altor

calculi. Aceste proprietăţi fac ca terapia cu capsule Bilichol să ofere prompt o ameliorare

simţitoare în multe suferinţe hepatobiliare.

Indicaţii – Pentru tratamentul tulburărilor hepatobiliare incluzând: dischinezia de duct

biliar, staza biliară; inflamaţii biliare, colecistite; colelitiaze.

Precauţii – Trebuie avută grijă în dozarea medicamentului la pacienţii ce primesc

anticoagulante orale. Este recomandabilă o reducere în conţinutul de grăsimi al dietei. De

asemenea, este recomandabil ca medicamentul să nu fie administrat femeilor gravide în

cursul primului trimestru de sarcină.

Efecte adverse. Nu au fost semnalate până acum.

Interacţiuni medicamentoase. Metabolizate în ficat pot prezenta uneori o creştere a

metabolizării acestora dacăsunt administrate simultan cu Bilichol.

Dozaj: 1-2 capsule de3 ori pe zi înainte de masă ori în funcţie de prescripţia medicală: o

doză de 1 capsulă de 3 ori pe zi este recomandată pentru câteva zile la începutul

tratamentului.

Forma de prezentare: Cutia conţinând 24 capsule gelatinoase enterosolubile.

Condiţii de păstrare. A se păstra la locurile reci şi uscate. A se păstra în locuri ferite de

copii.

CHOLEOL

Soluţie internă cu uleiuri volatile de mentă 60%, ienupăr 10% şi eucalipt 3%.

Coleretic, colagog.

FAREBIL

Soluţie internă cu mentol, Mentonă, alfa şi beta, Pinen, Borneol, Camfen, 1,8-Cineol, în

uleiuri de floarea soarelui.

Flacon X 10 ml sau 20 ml.

ROWACHOL
Capsule 30

Soluţie internă 10 ml.

COLERETICE ORGANE DE SINTEZA

Literatura farmacologică cunoaşte multe zeci de substanţe în această grupă. Majoritatea

nu au o eficacitate terapeutică suficient demonstrată.

PROPILENBENZEN

Sinonime: Propylbenzenum, Carbicol, Felicur, Phenycholon, Ejibil, Feniletilcarhinol,

Phenylpropanol.

Proprietăţi fizico-chimice – lichid uleios, gust iritant.

Proprietăţi farmacodinamice – administrat experimental în doze de 100 mg/kg creşterea

fluxului biliar de aproximativ 4 ori în decurs de 4 ore. Efectele sunt mai slabe la bolnavii

cu leziuni ale celulelor hepatice.

Are efect mai ales coleretic dar şi colecistochinetic.

Farmacografie

Produsul farmaceutic industrial CARBICOL, cutie cu 20 capsule de 0,10 g

feniletilcarbinol.

Mod de administrare posologie – oral în timpul meselor. Adulţi, câte o capsulă de 1-3 ori

pe zi.

Contraindicaţii – obstrucţie biliară, insuficienţă hepatocelulară gravă.

COLECISTOCHINETICE
Baze farmacodinamice

Produc creşterea excreţiei bilei veziculare, stimulând contracţia veziculei biliare şi

relaxând sfincterul Oddi. Acţionează prin mecanism complex: direct asupra muşchilor

netezi veziculari, prin intermediul sistemului vegetativ şi sistemului nervos central; prin

stimularea secreţiei colecistochininei în duoden, aceasta stimulând contracţia muşchiului

neted vezicular şi relaxând sfincterul Oddi.

Pentru acţiunea colecistochinetică se folosesc:

a) coleretice care au efect asupra motilităţii veziculei biliare [Papaverina fiole+tb(100

mg)), Lizadon cu supozitoare+tb şi reţete magistrale cu papaverină şi lizadon.]

b) Papaverini Hydrocloridum.

Papaverina

Prezentare farmaceutică – comprimate conţinând papaverină hidrocloridică 100 mg

(flacoane cu 30 bucăţi); fiole a 1 ml şi 2 ml soluţie apoasă conţinând papaverină hcl. 40

mg, respectiv 200 mg (cutie cu 10 şi 100 buc.)

Acţiune terapeutică – Vasodilatator şi antispastic prin acţiune directă asupra musculaturii

netede; efectul se menţine circa 2 ore după administrare orală şi 40, respectiv 20 de

minute, după injectarea intramusculară sau perfuzia intravenoasă.

Indicaţii – tulburări circulatorii ale musculaturii netede digestive şi biliare; spasm piloric,

constipaţie spastică, colici intestinali, dischinezie biliară, hipertona, colici biliare;

dismenoree; tulburări circulatorii cerebrale de natură spastică sau aterosclerotică,

retinopatii; migrenă, sindrom Meniere; sindrom anginos, stare postinfarct.

Mod de administrare – oral, 1 comprimat (100mg), la nevoie 3-5 comprimate/zi; injecţie

intramusculară sau injecţie intravenoasă (diluat şi lent, în 2-3 minute), 40-120 mg, repetat

eventual la intervale de 3 ore; în perfuzie intravenoasă (diluat în soluţie clorurată sau

glucozată izotonă, la un pH de cel mult 6), 40-200 mg o dată.

Reacţii adverse – Introducerea intravenoasă poate provoca aritmii, bloc atrio-ventricular,

colaps, deprimare respiratorie (este necesară prudenţa, se va evita injectarea directă,

nediluată); dozele mari pot fi cauză de somnolenţă, constipaţie, neplăcere epigastrică,

ameţeli, cefalee, sudoraţie.

Contraindicaţii – forma injectabilă este contraindicată în caz de hipertensiune

intracraniană şi bloc atrio-ventricular, prudenţă în glaucom şi la bolnavii cu hipertrofie de

prostată. Nu se asociază cu medicamente stimulante beta-adrenergice- risc crescut de

aritmii; papaverina poate creşte efectul hipotensiv al medicamentelor antihipertensive;

alcaloidul precipită din soluţie când pH-ul este mai mare de 6.

LIZADON

Prezentare farmaceutică – comprimate conţinând papaverină fcl 40 g, atropină sulfurică

0,4 mg, fenobarbital 30g şi aminofenazonă 150 mg (flacon cu 20 buc.); supozitoare

conţinând paperina hcl 30 mg, atropină sulfurică 0,3 mg şi fenobarbital 20 mg (cutie cu 3

buc.).

Acţiune terapeutică – Antispastic musculotrop prin papaverină, antispastic şi antisecretor

parasimpatolitic, prin atropină, sedativ şi slab antispastic prin aminofenazonă.

Indicaţii – spasme biliare, dureri ulceroase, colită spastică, colici intestinale, spasme

uretrale, dismenoree.

Mod de administrare
Adulţi: 1 comprimat sau 1 supozitor de 2-4 ori/zi.

Copii (peste 7 ani); ½ comprimat sau ½ supozitor o dată.

Reacţii adverse – uneori uscăciunea gurii, tahicardie, palpitaţii, tulburări de vedere,

constipaţie, dificultate în micţiune (prin atropină), sedare şi somnolenţă (prin

fenobarbital); rareori erupţii cutanate, edem angioneurotic (prin fenobarbital sau

aminofenazonă); excepţional leucopenie sau agranulocitoză (prin aminofenazonă).

Contraindicaţii – glaucom, ileus paralitic, stenoză pilorică organică, hernie hiatală cu

reflux esofagian, megacolon toxic, adenom de prostată, tahiaritmii supraventriculare,

aderenţe organizate între iris şi cristalin; alergie sau intoleranţă la barbiturice,

aminofenazonă şi compuşi înrudiţi, porfirie, agranulocitoza în antecedente, leucopenie,

anemie severă, insuficienţă hepatică şi renală gravă; prudenţă în cardiopatia ischemică

gravă, insuficienţa cardiacă, bolile pulmonare cronice, colita ulceroasă, hipertiroidism, la

bătrâni şi la copii sub 2 ani.

Prudenţă când se asociază cu chinidina, antidepresive triciclice şi amantadina (cresc

efectul atropinei).

b) produse naturale (gălbenuşul de ou – în proba Boyden, uleiul de măsline, uleiul de

floarea soarelui).

OLEUM HELIANTHI

(uleiul de floarea soarelui)

Ulei gras obţinut prin presare la rece a seminţelor plantei Helianthus annus – şi purificat.

Acţiune terapeutică-colagog
Indicaţii-vehicul pentru medicamentele injectabile (se întrebuinţează Oleum helianthi

neutralisatum sterilizat), vehicul pentru medicamentele liposolubile de uz intern.

Conservare-în flacoane de capacitate mică, pline, bine închise, ferite de lumină, la loc

răcoros.

c) ULEI DE MASLINE

Conţine acid oleic, care are acţiune colecistochinetică. Doza de 0,5 g poate produce

evacuarea completă a veziculei biliare.

Pentru uleiuri, administrarea dimineaţa pe nemâncate, 1-2 linguriţe o dată, timp de mai

multe săptămâni. Se pot face mai multe serii pe an, separate prin perioade de pauză.

Săruri minerale (sulfat de magneziu)

MAGNESII SULFAS

Sulfat de magneziu

Prezentare farmaceutică – fiole de 10 ml soluţie apoasă şi injectabilă conţinând sulfat de

magneziu 2 g (cutie cu 10 sau 100 buc.).

Acţiune terapeutică – deprimant central şi anticonvulsivant- efectul anticonvulsivant

începe imediat şi durează 30 minute pentru injecţia intravenoasă, începe după 1 oră şi

durează 3-4 ore pentru injecţia intramusculară; tocolitic; deshidratant (intravenos).

Mod de administrare

La adulţi: intramuscular ½-1 fiolă, se poate repeta la nevoie; în injecţii intravenoase, lent

(1,2 ml/min), cu prudenţă, ½-2 fiole; în perfuzie intravenoasă 2 fiole în 250 ml soluţie de

glucoză izotonă(cel mult 3 ml/min).

La copii: intramuscular, 20-40 mg/kilocorp, se poate repeta la nevoie. Administrarea se

face sub supraveghere medicală, cu controlul refluxului rotulian înainte de fiecare doză

(lipsa refluxului contraindicată), eventual dozând magneziemia.

Administrat oral sau intravenos prin sondă, în soluţie 30%, produce relansarea

sfincterului Oddi şi favorizează trecerea bilei veziculare în duoden. Dacă se

administrează sulfat de magneziu în doză mică intravenos, are acţiune anticolerică,

inhibând acţiunea sărurilor biliare.

Se prescrie şi magistral:

Rp. Sulfat de magneziu 5g. Pentru un pachet, asemenea No xx. D.S.Intern câte un pachet,

dizolvat în 100 g apă, dimineaţa, cu 30 de minute înainte de masă.

Reacţii adverse – injectarea intravenoasă rapidă poate provoca congestia feţei,

hipotensiune, chiar colaps, deprimare respiratorie, paralizie musculară (se injectează

imediat clorura de calciu intravenos).

Contraindicaţii – deprimare respiratorie, bloc atrio-ventricular, leziuni miocardice,

hipotensiune arterială, insuficienţă renală severă, miastenie gravă; prudenţă şi doze mici

în insuficienţa renală; folosirea în timpul sarcinii numai cu indicaţie medicală strictă, nu

se injectează imediat înaintea mesei / 2 ore). Sulfatul de magneziu potenţează efectul

curarizantelor; prudenţă când se asociază cu barbiturice şi alte hipnotice sau cu anestezice

generale (risc crescut de deprimare centrală).

Baze farmacoterapice

Colecistochineticele sunt indicate în hipotonie, hipokinezie şi atonie a veziculei biliare,

colecistite cronice, litiaza veziculară în afara perioadelor de colici, constipaţie prin

hipocolie, alergii favorizate de insuficienţa hepatică.

Baze farmacoepidemiologice

Colecistokineticele sunt contraindicate în colici biliare, infecţii acute ale căilor biliare

(angiocolite, colecistite), gastroenterocolita acută.

CONCLUZII

Important în afecţiunile biliare este regimul igienic de viaţă şi mai ales regimul alimentar.

Tratamentul cu produse vegetale în faza incipientă este cel care dă rezultate foarte bune

fiind corelat cu asistenţa medicală corespunzătoare.