1.

Metode de separare a amestecurilor de substante

2. Metode de purificare a substantelor chimice

O metodă de separare (mai rar denumită și proces de separare) este un proces fizic prin care un
amestec de substanțe chimice (poate fi, de exemplu, o soluție) este separat în doi sau mai mulți
produși de separare. După separare, este posibil ca măcar unii dintre produși să conțină ca
impurități o parte din fostul amestec (din celălalt component). Există diferite tipuri de metode de
separare, care sunt alese în funcție de proprietățile fizice și chimice ale componenților amestecului,
precum: forma și mărimea particulelor, masa, densitatea, vâscozitatea sau afinitatea chimică dintre
aceștia.
In general substantele de analizat nu sunt pure ci reprezinta amestecuri cu grade de complexitate
diferite. Aceasta observatie este valabila atat pentru substantele din natura cat si pentru cele care
se obtin in urma unor reactii chimice in laborator.Literatura de specialitate contine valori ale
principalelor constante fizico-chimice ale substantelor pure ,asa incat aprecierea asupra identitatii
unei substante si asupra caracteristicilor sale se poate face dupa ce ea a fost separata de alte
substante si supusa analizelor.Metodele deseparare si purificare au fost perfectionate de-a lungul
timpului , deoarece eficienta lor are influenta asupra calitatii produselor rezultate din diversele
procese tehnologice. Alegerea metodei de separare sau purificare se face in functie de proprietatile
substantelor aflate in amestec, mai precis de caracteristicile fizico-chimice ale acestora.

Exista mai multe metode de separare si purificare folosite in laboratoare :

- Centrifugare
- Cernere
- Chelare
- Cristalizare
- Cromatografie
- Decantare
- Distilare
- Electroforeza
- Evaporare
- Extractie
- Filtrare
- Floculare
- Precipitare
- Sedimentare
- Sublimare
 - Uscare

CENTRIFUGAREA
Centrifugarea este o metodă de separare care presupune aplicarea unei forțe centrifuge cu scopul de a
separa particulele dintr-o soluție pe baza unor proprietăți precum mărimea, forma, densitatea și
vâscozitatea. Acest procedeu este utilizat pentru separarea a două substanțe miscibile, dar își regăsește
aplicații și în analiza proprietăților hidrodinamice a unor macromolecule. Cu cât este mai dens un compus,
cu atât va migra mai departe de axul centrifugei (adică spre margine), în timp ce compușii mai puțin denși
vor rămâne mai aproape de ax. Astfel, în urma centrifugării se va obține un precipitat și un supernatant.
Se consideră un recipient cu suspensie de particule solide într-un
lichid (sau într-un amestec de două faze lichide), antrenat într-o mişcare de
rotaţie. Sub acţiunea forţei centrifuge, aceste faze se vor separa unele de
altele şi se poate recupera fiecare fracţie separată. În realitate separarea nu
este perfectă deoarece fiecare fază separată este în general un amestec cu o
fracţie uşoară din cealaltă fază.
Ansamblul tehnicilor care permite realizarea unei asemenea separări
se numeşte centrifugare.
Centrifugarea se execută:
• cu maşini de rotaţie numite centrifuge, între care se disting:
decantoarele centrifugale, separatoarele centrifugale şi
storcătoarele centrifugale;
• cu maşini care nu execută nici o mişcare de rotaţie, numite
hidrocicloane.
Unele centrifuge nu pot separa decât două faze: o fază solidă şi una
lichidă, cazul storcătoarelor. Altele asigură separarea a două faze lichide.
Diverse separatoare pot separa două faze lichide şi o fază solidă.
Hidrocicloanele pot separa doar o fază lichidă şi una solidă.
În timpul rotirii tobei (recipientul centrifugei) în care se introduce
suspensia, forţa centrifugă tinde să lipească substanţa solidă de peretele
interior al tobei formând sedimentul. Acest sediment este apoi evacuat prin
mecanisme specifice de extracţie, de regulă, mecanizate.

La decantoarele şi separatoarele centrifugale toba este compactă

(plină). Lichidul rămas în urma separării părţii solide este evacuat cu un
dispozitiv adecvat. Dacă suspensia este compusă din două lichide de
densităţi diferite, o dată separate sunt extrase fiecare separat.
La storcătoare, toba este perforată (în interior fiind căptuşită cu un
strat filtrant). Lichidul traversează mai întâi sedimentul format prin
depunerea părţii solide, apoi este evacuat spre exterior prin peretele perforat
al tobei. Un storcător nu permite separarea decât a două faze: una lichidă şi
una solidă.
Separatoarele şi decantoarele centrifugale se disting în modul
următor:
• cuva (toba) separatoarelor are pereţi despărţitori care dirijează
curgerea şi favorizează limpezirea (purificarea) lichidului;
• acceleraţia centrifugă dezvoltată în separator este, pentru o
capacitate de tratare dată (debitul instalaţiei), mai ridicată decât
în cazul decantoarelor.
Se atribuie uneori numele de “clarificator” sau decantor,
separatoarelor destinate separării unei faze solide şi a unei singure faze
lichide. Termenul de “separator” este rezervat centrifugelor care permit
separarea a două faze lichide sau trei faze: una solidă şi două lichide.

CRISTALIZAREA
Cristalizarea este procesul (poate fi natural sau artificial) de formare a unor cristale solide dintr-o
soluție, topitură sau mai rar dintr-un gaz. De asemenea, cristalizarea poate fi folosită și ca o metodă
de separare a unui amestec solid-lichid, astfel că masa de solvat trece din fază lichidă, de dizolvat,
în fază solidă. În laborator cristalizarea se face de obicei într-un cristalizor.

Cristalizarea este una din cele mai folosite tehnici de separare şi purificare a
substanţelor solide.
Metoda se bazează pe proprietatea celor mai multe substanţe de a fi mai solubile la
cald decât la rece. Se face o soluţie saturată la cald cu produsul de purificat, se filtrează la
cald (fierbinte) pentru a îndepărta impurităţile solide, lăsând apoi să se răcească,
cristalizează substanţa, de regulă într-o formă mai pură. Operaţia se poate repeta de mai
multe ori până se obţine o constanţă a proprietăţilor fizice (de exemplu).
La recristalizarea unei substanţe se parcurg următorii paşi:
1. Alegerea solventului potrivit pentru recristalizare.
Alegerea solvenţilor adecvaţi prezintă o importanţă capitală pentru buna desfăşurare
a unei recristalizări.
Substanţa de recristalizat trebuie să fie puţin solubilă la rece şi foarte solubilă la
cald, iar impurităţile foarte solubile atât la cald cât şi la rece. (Adesea şi un solvent care nu
dizolvă decât foarte puţin impurităţile poate să dea rezultate bune, întrucât acestea pot
separa prin cristalizare înaintea substanţei. Operaţia trebuie repetată).
Întrucât la dizolvare intervin atât forţele de cristalizare cât şi cele de solvatare, care
acţionează în mod diferit de la o substanţă şi un solvent la altă substanţă şi alt solvent,
rezultă că este foarte greu, dacă nu imposibil, a da reguli general valabile. Practica chimiei
organice permite însă efectuarea unor recomandări cu oarecare caracter general. Astfel
dictonul latin „similia similibus solvuntur”, indicând solvenţi asemănători chimic cu
substanţa de recristalizat, se aplică aproape întotdeauna cu bune rezultate

2. Dizolvarea solidului de purificat în solvent la (sau aproape de) punctul de

fierbere al solventului.
Substanţa se încălzeşte într-o cantitate insuficientă pentru dizolvarea totală, ţinând
cont de normele de protecţia muncii. Dat fiind că în majoritatea cazurilor solubilitatea
substanţelor creşte brusc în jurul punctului de fierbere a solventului soluţia se aduce la
fierbere şi prin refrigerent se adaugă atâta solvent până când, la temperatura de fierbere, se
dizolvă întreaga cantitate de substanţă. Dacă se lucrează cu solvent volatil şi inflamabil, se
închide orice sursă deschisă de foc!
Dacă există impurităţi solide insolubile (ceea ce trebuie constatat la încercările
preliminare), se are grijă să nu se adauge prea mult solvent în tendinţa de a obţine o soluţie
clară. Se obişnuieşte să se cântărească substanţa solidă şi cantitatea de solvent, pentru a
avea reproductibilitate şi pentru a putea evalua cantitativ procesul.
Indiferent de solventul folosit, din motive de reactivitate chimică şi stabilitate
termică este bine ca dizolvarea substanţei să se facă pe cât posibil rapid; de aceea solidul
trebuie mărunţit înainte de dizolvare, în tot cursul operaţiei amestecul trebuie agitat, iar
dizolvarea se face adăugând solvent cald (la punctul de fierbere) peste solidul uscat.
După cum am mai spus un principiu esenţial în realizarea cristalizării este cel al
utilizării unei cantităţi minime de solvent, principiu ignorat de cele mai multe ori în
practica de laborator, în special de cei începători.

3. Filtrarea la cald a soluţiei fierbinţi pentru îndepărtarea impurităţilor insolubile.

Pentru filtrarea soluţiei fierbinţi se foloseşte pâlnia cu apă fierbinte din figura 1a
(flacăra se închide înaintea începerii filtrării în cazul în care se lucrează cu solvenţi volatili
inflamabili) sau pâlnia cu spirală de încălzire cu aburi. O pâlnie Büchner, de
asemenea încălzită cu aburi, este redată în figura. Se pot folosi şi frite de sticlă cu
încălzire electrică. În toate aceste cazuri, tija pâlniei trebuie să fie scurtă şi largă pentru a
evita pe cât posibil cristalizarea substanţelor.

4. Cristalizarea din soluţie a substanţei pure. Soluţiile limpezi ale compuşilor

organici astfel obţinute sunt trecute în continuare la cristalizare. Condiţia esenţială este
aceea a obţinerii suprasaturării, realizabilă de obicei prin răcire (apă sau gheaţă, gheaţă cu
sare, CO2 solid – acetonă, etc. Vezi Anexa). Unii autori recomandă răcirea în două etape
distincte: întâi lent până la temperatura camerei (obţinerea unei mici suprasaturării şi
începerea formării de cristale) apoi rapid la temperatura amestecului răcitor respectiv
(pentru creşterea suprasaturării).
La o răcire rapidă, se obţin cristale mici, iar la o răcire înceată, cristale mari.
Cristalele mari sunt caracteristice după aspectul lor exterior pentru multe substanţe, însă ele
includ uneori picături din soluţia mamă. Pe de altă parte, cristalele mici, având o suprafaţă
totală mai mare decât cristalele mari, absorb uneori într-o cantitate mare impurităţile din
soluţie. Cu cât substanţa este mai pură, cu atât cristalizează mai bine.
În scopul cristalizării din medii apoase se foloseşte deseori „salifierea”, care constă
în adăugarea unui compus salin (săruri anorganice, de exemplu NaCl, KCl, Na2SO4 etc.)
care se dizolvă în soluţia apoasă creând suprasaturări la care compusul organic
cristalizează. Procedeul este mult folosit (acizi sulfonici, coloranţi, compuşi coloidali), dar
trebuie utilizat cu prudenţă întrucât uneori adaosul de săruri produce şi dizolvarea unor
compuşi insolubili în apă curată („hidrotropie”).
Alte procedee pentru atingerea suprasaturării sunt: evaporarea parţială a soluţiei (de
obicei în vid pentru a preîntâmpina eventuale degradări ale substanţelor organice
dizolvate), adăugarea unui cosolvent în care compuşii interesaţi sunt mai puţin solubili
(recristalizarea dintr-un solvent mixt), sau modificarea pH-ului (de exemplu aminoacizii au
cea mai mică solubilitate la punctul izoelectric). Evaporarea se foloseşte pentru recuperarea
unor produşi valoroşi din lichidele-mamă.
Substanţele organice au tendinţă foarte mare de a forma soluţii suprasaturate.
Introducând un cristal de însămânţare din acelaşi material, sau dintr-unul izomorf, dispare
caracterul de suprasaturaţie a soluţiei şi frecând pereţii vasului cu o baghetă de sticlă, se
creează germenii de cristalizare necesari pentru începerea procesului de cristalizare.
5. Separarea cristalelor.
Etapa următoare a recristalizării constă în separarea cristalelor formate prin filtrare.
Pentru ca filtrarea să se facă cu o viteză cât mai mare şi pentru a se îndepărta o cantitate cât
mai mare de solvent din cristalele purificate se utilizează filtrarea la vid. Ansamblul de
filtrare la vid se compune dintr-o pâlnie Büchner şi un flacon pentru filtrare la vid (flacon
Würtz). Legătura la trompa de apă se face prin intermediul unui vas de siguranţă pentru a
împiedica intrarea accidentală a apei de la canal în instalaţia de filtrare.
Filtrul de hârtie de mărime corespunzătoare, se umezeşte cu solventul respectiv, se
pune în pâlnie şi se trage la trompă, după care se toarnă amestecul de filtrat. Vidul realizat
trebuie să asigure o viteză de filtrare potrivită. Precipitatul se tasează uşor cu spatele plan
al unui dop de sticlă, până ce nu se mai observă picurarea lichidului în flaconul Würtz.
Trebuie urmărit să nu apară crăpături în masa de filtrat, întrucât acestea împiedică
scurgerea uniformă a lichidului din precipitat şi duce la impurificare prin evaporarea
solventului.
Pentru obţinerea unor precipitate curate este necesară eliminarea lichidelor-mamă
reţinute de solidul filtrat (întrucât aceste lichide-mamă conţin dizolvate impurităţile
produsului brut supus recristalizării). În acest scop se efectuează spălarea repetată a
cristalelor cu solvenţi curaţi, reci.
Solventul de spălare, eventual răcit, se pregăteşte de la bun început; se îmbibă
materialul cu solvent, apoi se trage la trompă. Îndepărtarea finală a solvenţilor de spălare
reţinuţi se face prin evaporare, în cursul ultimei etape a recristalizării, şi anume uscarea
cristalelor.
6. Uscarea cristalelor.
Această operaţie are ca scop îndepărtarea ultimelor urme de solvent, cristalele de pe
pâlnie fiind trecute, cu ajutorul unei spatule, pe o sticlă de ceas, o placă poroasă sau o
hârtie de filtru.
Uscarea se poate face în aer, la temperatura ambiantă, sau într-o etuvă, la o
temperatură inferioară punctului de topire a substanţei (diferenţă de minimum 20°C). În
cazul substanţelor higroscopice, uscarea se va realiza în exicatoare de vid. Dacă
substanţele de uscat sunt instabile uscarea se va realiza într-o etuvă de vid, la o
temperatură inferioară punctului de fierbere, la presiune normală, al solventului (diferenţă
de minimum 10°C).
ELECTROFOREZA
Electroforeza reprezintă o metodă de analiză și separare bazată pe migrarea particulelor solide
încărcate electric (ioni,
macromolecule cu sarcină electrică, coloizi, unele celule, precum bacterii sau eritrocite) dispersate
într-un lichid sub
acțiunea unui camp electric. Mediul în care se pot deplasa speciile încărcate electric pot fi:
1) mediu liber nelegat (pe o coloană de lichid);
2) mediu fixat (pe suport poros).
Astfel, daca se stabileste o diferenta de potential intre extremitatile unei solutii sau benzi de hartie
(gel sau alte materiale), impregnata cu un electrolit convenabil, pe care se depune o picatura de
analit, constituientii ionici ai analitului se vor deplasa sub actiunea campului electric cu viteza lor
proprie. Aceasta viteza poate fi urmarita si masurata.

Denumirea de electroforeză provine din asocierea cuvântului grec electron (electric) cu cel latin phore
(purtător), evidențiindu-se astfel rolul esențial al câmpului electric în procedeul descris.

În anul 2006 firma Seiko a realizat primul ceas din lume cu afișaj ce funcționează pe principiul
electroforezei, și anume prin formarea de imagini vizibile prin rearanjarea particulelor de pigment încărcate
cu sarcină electrică, la aplicarea unui câmp electric.

Deși este cunoscută încă de la sfârșitul secolului XIX, electroforeza se afirmă ca o metodă analitică de
separare abia în urma lucrărilor referitoare la stadiul unor proteine (1937) elaborate de Arne Tiselius,
laureat al premiului Nobel, numit și “părintele electroforezei”.

Electroforeza este folosită și în diagnosticare și în supravegherea terapeutică, prin separarea proteinelor

într-un câmp electric. Ea permite dozarea proteinelor în mielom precum și detectarea imunoglobulinei
monoclonale. O altă proteină de importanță majoră ce poate fi examinată funcțional prin electroforeză e
hemoglobina.
CROMATOGRAFIA
Cromatografia (din limba greacă: χρῶμα chroma „culoare” și γράφειν graphein „a scrie”) face
referire la tehnicile de laborator prin care se separă substanțele chimice din amestecuri sau soluții.
Se deosebesc două faze cromatografice: faza mobilă și faza staționară (sau fixă). Principiul
separării cromatografice constă în distribuția inegală a componentelor unui amestec între cele două
faze. Amestecul este dizolvat întru-un fluid (faza mobilă), care îl va trece printr-o structură ce
conține un alt material (faza staționară). Diferitele componente ale amestecului trec prin faza
staționară cu viteze diferite, ceea ce presupune separarea lor.

Cromatografia poate fi analitică sau preparativă. Scopul cromatografiei preparative este separarea
componentelor unui amestec pentru ca acestea să fie folosite (fiind astfel o metodă de separare).
Cromatografia analitică se face, de obicei, cu cantități mai mici de material și are ca scop
măsurarea unor proporții relative a componentelor amestecului. De asemenea, se deosebesc și alte
tipuri, în funcție de faza staționară: cromatografia pe strat subțire (notată TLC), cromatografia de
lichide, cromatografia de gaze, etc.

Principalele avanteje pe care le prezinta cromatografia ca metoda de separare sunt:

- Permite separarea, identificarea si dozarea cantitativa simultana a componentelor unui amestec.
- Se poate aplica unui numar foarte mare de produse, practic orice compus organic putând fi separat
printr-o metoda cromatografica
- Sensibilitatea metodelor cromatografice este extrem de ridicata, ceea ce înseamna ca necesita
doar cantitate foarte mica de proba. În acelasi timp însa se pot aplica si la scara preparativa.
- Durata analizei este redusa, comparativ cu alte metode de analiza ale amestecurilor complexe.

Diagrama care reprezinta rezultatul analizei cromatografice se numeste cromatograma. Ea este

înregistrata în general ca o functie a intensitatii semnalului detectorului în raport cu timpul. Semnalul
corespunzator fiecarei componente care apare în cromatograma se numeste pic cromatografic, iar aria
picului este proportionala cu concentratia componentei respective. În cazul cromatografiei planare,
cromatograma este chiar placa sau hârtia pe care a avut loc analiza, iar componentele sunt evidentiate sub
forma unor spoturi.

Un exemplu de cromatograma, in care fiecare peak cromatografic reprezinta o componenta separata.

Cromatografia pe strat subtire
Cromatografia pe strat subțire, câteodată denumită și cromatografie în strat subțire (cu acronimul TLC, din
engleză Thin-layer chromatography) este o metodă de separare de tipul cromatografiei, folosită pentru
separarea unor amestecuri nevolatile. Cromatografia pe strat subțire se realizează cu ajutorul unei bucăți
mici de hârtie sau plastic, care conține un strat subțire de material adsorbant, de obicei silica gel, oxid de
aluminiu (alumină) sau celuloză.
Acest strat subțire de material adsorbant este numit faza staționară, deoarece este componentul imobil al
sistemului. După aplicarea substanței de analizat pe placă, materialul va adsoarbe ceea ce se numește
faza mobilă, adică solventul (sau amestecul de solvenți) care a fost ales. Solventul va urca în placă cu
ajutorul capilarității. Întrucât diferiții componenți ai amestecului de analizat se deplasează cu viteze difere
pe placa cromatografică, se obține separarea acestora.

Cromatografia de lichide
Cromatografie de lichide de înaltă performanță (prescurtată HPLC, din engleză High Performance Liquid
Chromatography)), este o metodă de separare și de analiză calitativă cromatografică utilizată în biochimie
și chimie analitică pentru separarea, identificarea și cuantificarea compușilor chimici. În HPLC se utilizează
o coloană încărcată cu diferite materiale (faza staționară), o pompă ce împinge faza(ele) mobilă(e) prin
coloană și un detector care indică timpurile de retenție ale moleculelor. Timpul de retenție depinde de
interacțiunea dintre faza staționară, moleculele de analizat și solvenții utilizați.
Proba de analizat este introdusă în volum mic în fluxul fazei mobile. Trecerea analitului prin coloană este
încetinită de prezența unor interacții de natură chimică sau fizică in faza staționară, acestea trecând de a
lungul coloanei. Totalul încetinirilor depinde de fiecare analit în parte, faza staționară și compoziția fazei
mobile. Timpul la care un analit specific eluează (iese afară din coloană) este numit timp de retenție; timpul
de retenție sub condiții particulare este considerat o caracteristică unică de identificare a analitului dat.
Folosirea unei coloane încărcată cu particule mici (care creează o presiune de împingere mai mare) crește
viteza lineară, acordând compușilor timpul minim să difuzeze prin coloană, conducând astfel la o
îmbunătățire a rezoluției cromatogramei rezultate. Solvenții comuni care se utilizează includ orice
combinație miscibilă cu apa sau lichide organice variate (de obicei metanol sau acetonitril). Apa poate
conține soluții tampon sau săruri care ajută la separarea componenților de analizat sau componenți ca acid
trifloroacetic care acționează ca agent de împerechere ionică.

O rafinare mai bună a metodei HPLC a dus la posibilitatea de a varia compoziția fazei mobile în timpul
analizei; aceasta este cunoscută sub denumirea de gradient de eluție. Un gradient normal pentru o fază
cromatografică inversă poate se înceapă cu 5% metanol și să crească până la 50% în 25 minute;
gradientul ales depinde de cât de hidrofob este analitul. Gradientul separă amestecul de analiți în funcție
de afinitatea analitului pentru curentul fazei mobile raportat la faza staționară.

Cromatografia de gaze
Cromatografia de gaze (GC) este o metodă comună de cromatografie utilizată în chimia analitică pentru
separarea și analiza unor compuși care pot fi volatilizați fără descompunere. Printre utilizările tipice ale GC
se numără testarea purității unor substanțe și separarea componenților unui amestec (și eventual
determinarea cantităților relative din acești componenți). În unele situații, GC poate oferi informații
referitoare la identitatea unui compus.
Principalele componente ale sistemului de GC sunt: rezervorul (sau rezervoarele) cu gazul purtător, locul
de injectare a probelor, coloana cromatografică, detectorul și înregistratorul.
În GC, detectorii utilizați cei mai des sunt detectorul cu ionizare în flacără (FID) și detectorul de
conductivitate termică (TCD).

DISTILAREA
Distilarea este procesul de separare care presupune trecere a unui amestec lichid în stare de vapori
prin fierbere, urmată de condensarea vaporilor obținuți.
Distilarea este un procedeu fizic de purificare, care se produce în 2 etape:
etapa I: trecerea din stare lichidă în stare gazoasă;
etapa II: trecerea din stare gazoasă în stare lichidă.
Distilarea este folosită în special pentru a separa un component lichid dintr-un amestec de lichide,
solubile unul cu celălalt, cu puncte de fierbere diferite.
Pentru distilarea simplă se folosesc următoarele ustensile de laborator: o sursă de căldură (bec
Bunsen sau Teclu, după caz), un balon Wurtz și un refrigerent (unde are loc condensarea
ulterioară), care poate fi prevăzut cu alonjă. De asemenea, se pot folosi diverse vase de colectare
(pahar Berzelius, pahar Erlenmeyer, etc.)

Metode idealizate:
- Distilare simplă
- Distilare continua
- Distilare fracționată

Distilarea simpla
Distilarea urmăreşte separarea în componente a unui amestec format din două sau
mai multe substanţe care au presiuni de vapori diferite şi constă în aducerea unui lichid la
fierbere, condensarea vaporilor, distilatul fiind colectat într-un recipient diferit de cel în
care are loc fierberea.
Într-un lichid moleculele se află în continuă mişcare şi tind să părăsească suprafaţa
de separaţie, trecând în faza gazoasă, chiar la temperaturi mult mai scăzute decât punctul
de fierbere. Când un lichid se află într-un vas închis, presiunea exercitată de moleculele
gazoase creşte până când atinge valoarea de echilibru pentru temperatura respectivă;
aceasta se mai numeşte presiune de vapori, fiind o constantă pentru lichidul respectiv la o
temperatură dată. Presiunea de vapori variază pe un domeniu larg pentru produşi diferiţi şi
creşte întotdeauna cu creşterea temperaturii.

Punct de fierbere. Temperatură de fierbere.

Punctul de fierbere (p.f.) al unui lichid reprezintă temperatura la care presiunea
vaporilor săi egalează presiunea atmosferică.
În literatura de specialitate punctele de fierbere sunt raportate la presiunea
atmosferică, cu excepţia cazurilor în care se specifică presiunea la care au fost înregistrate.
Temperatura de fierbere este temperatura măsurată pe parcursul unei distilări şi
poate să difere de punctul de fierbere raportat.
Distilarea unei substanţe pure
Atunci când se distilă, la presiune constantă, o substanţă pură, temperatura de
fierbere ar trebui să rămână constantă pe toată durata procesului.

Faptul că pe parcursul fierberii temperatura unei substanţe pure rămâne constantă

este utilizat în practica distilării şi anume fracţia colectată pe intervalul în care temperatura
rămâne constantă este reprezentată de un compus pur. Deci distilarea este o metodă de
purificare a substanţelor lichide.
În practica curentă aceste condiţii ideale nu pot fi asigurate întotdeauna; astfel,
curenţii de aer din laborator pot provoca condensări de moment ale vaporilor înainte de a
ajunge la termometru; în condiţii normale, pot să apară supraîncălziri. Datorită acestor
efecte variaţiile de un grad ale punctului de fierbere nu sunt luate, practic, în consideraţie.
Deoarece un lichid pur îndeplineşte această condiţie, punctul de fierbere este folosit
drept criteriu pentru aprecierea purităţii substanţelor.

Dacă substanţele nu au volatilităţi suficient de diferenţiate separarea lor nu se poate

face printr-o singură evaporare şi condensare.
Faptul dacă este suficientă sau nu o simplă distilare pentru separarea componenţilor,
este greu de apreciat de un începător, de cele mai multe ori supraapreciindu-se posibilităţile
distilării simple. Ca o regulă generală (empirică) se poate spune că distilarea simplă nu este
eficace dacă temperaturile de fierbere ale componenţilor nu diferă între ele cu cel puţin
80°C.
Aparatura pentru distilarea simplă
Instalaţia se compune dintr-un balon Würtz, sau un balon obişnuit cu fund rotund
prevăzut cu o piesă Würtz; la tubulura laterală a Würtz-ului se conectează un refrigerent
descendent, capătul inferior al refrigerentului putând fi prevăzut cu o alonjă.
 Distilarea simplă se face în limita temperaturilor cuprinse în
intervalul 40°C - 150°C. Substanţele cu puncte de fierbere mai mari de
150°C se pot descompune, iar cele cu puncte de fierbere mai mici de
40°C se distilă cu pierderi mari în instalaţii obişnuite.
Pentru lichidele cu punct de fierbere până la 120°C se foloseşte
un refrigerent de apă (refrigerent Liebig), iar în cazul substanţelor cu
punct de fierbere mai mare de 120°C, refrigerent de aer.
Temperatura de fierbere se citeşte cu ajutorul unui termometru
plasat astfel încât partea superioară a bulbului să fie cu 5 mm mai jos
decât tubul lateral al balonului Würtz. Distilatul se colectează într-un
recipient, de obicei un balon sau un flacon Erlenmeyer. Pentru a reduce
pierderile prin evaporare a distilatului şi/sau pentru a evita riscul aprinderii vaporilor se
recomandă ca partea inferioară a alonjei să pătrundă în vasul de colectare a distilatului.
Instalaţia de distilare trebuie să aibă o legătură cu atmosfera pentru a se evita
creşterea presiunii.

Modul de lucru în distilarea simplă

O metodă optimă de conducere a distilării constă în a furniza o cantitate suficientă de
căldură vasului de distilare, astfel ca lichidul să distile regulat, în ritm uniform.
Supraîncălzirile sau încălzirile neuniforme au ca rezultat o fierbere bruscă,
neuniformă (cu bufnituri). Chiar în condiţii optime de încălzire, se impune introducerea în
lichidul rece, înainte de încălzire, a centrilor de fierbere (1-2 buc.).
Centrii de fierbere sunt alcătuiţi dintr-un material poros conţinând o cât mai mare
cantitate de aer care se dilată la încălzire şi furnizează bule ce iniţiază evaporarea în lichid.
Centrii de fierbere îşi pierd eficacitatea după utilizare, ei trebuie înlăturaţi şi la
reluarea unei distilări întrerupte trebuie adăugaţi noi centri de fierbere.
Introducerea centrilor de fierbere într-un lichid care se află la, sau în apropierea
punctului de fierbere, este periculoasă, inducându-se o fierbere violentă.
Lichidul ce urmează a fi supus distilării se introduce, prin gâtul balonului, cu
ajutorul unei pâlnii simple, evitându-se umectarea şlifurilor. Când instalaţia de distilare a
fost montată în întregime, se verifică stabilitatea ei şi etanşeitatea îmbinărilor; se
conectează refrigerentul la apă înainte de a se începe încălzirea; introducerea apei în
refrigerent se face pe la partea inferioară, debitul apei trebuind să asigure o răcire adecvată
a vaporilor.
Încălzirea se reglează astfel încât lichidul să fiarbă blând şi să distile încet, cu o
viteză uniformă, în general 30-60 picături (1 ml) pe minut. Pentru evitarea descompunerii
lichidului, încălzirea va fi oprită când în balon au mai rămas câţiva mililitri de lichid.
Temperatura se citeşte în momentul când, la capătul tubului lateral al balonului
Würtz sau pe pereţii refrigerentului, apar primele picături de distilat; valoarea citită
constituie „punctul de fierbere iniţial”.
Temperatura şi volumul distilatului se înregistrează cât mai des posibil. Dacă scopul
distilării este acela de a determina compoziţia lichidului, sunt necesare citiri multe şi este
convenabilă colectarea distilatului într-un cilindru gradat.
Când distilarea se face în scopul purificării unui lichid este preferabilă folosirea de
vase, cântărite în prealabil, pentru colectarea diferitelor fracţiuni.

Distilarea fractionata
Distilarea fracționată este metodă de separare a unui amestec în părțile sale componente, sau fracții.
Separarea compușilor se face pe baza punctului de fierbere, prin încălzirea amestecului la o temperatură la
care una sau mai multe fracțiuni se va vaporiza. După cum sugerează și numele, pentru acest proces se
folosește metoda de distilare. În general, părțile componente ale amestecului au puncte de fierbere care nu
diferă cu mai mult de 25 °C între ele, în condiții de presiune de o atmosferă. În schimb, dacă diferența
dintre punctele de fierbere este mai mare de 25 °C, se poate folosi pentru separarea componenților o
distilare simplă.

Pentru distilarea fracționată se folosesc următoarele ustensile de laborator: o sursă de căldură (bec
Bunsen sau Teclu, după caz), un balon cu fund rotund, un refrigerent (unde are loc condensarea ulterioară)
și coloana de fracționare (cea mai folosită este coloana Vigreux). Coloana de fracționare este elementul
care diferențiază acest proces de distilarea simplă.

DECANTAREA
Decantarea este operația de sedimentare sub acțiunea gravitației a particulelor solide aflate în
suspensie într-un lichid. E folosită frecvent în alimentația cu apă, ca primă fază de limpezire a apei
de suprafață sau în procesul de recuperare a apelor uzate, la stațiile de epurare. Decantarea se
folosește și în diverse procese chimice și hidrometalurgice (de exemplu în procesul tehnologic de
preparare mecanică a minereurilor), dar și în industria alimentară (de exemplu la vinificație și
prepararea berii). Decantarea pe scară largă se face în bazine de decantare numite și decantoare.

Particulele solide cad sub acţiunea greutăţii proprii la fundul

rezervorului numit cuvă de decantare, formând un amestec: solid – lichid
mai mult sau mai puţin concentrat sub formă de sediment denumit uneori
nămol.
Utilajul pentru separare gravitaţională se numeşte decantor. Un
decantor se compune de regulă dintr-o cuvă care se alimentează cu
suspensia de separat, un dispozitiv pentru extragerea şi eliminarea nămolului
(sedimentului) format din materialele solide depuse prin sedimentare la
fundul cuvei şi un dispozitiv pentru recuperarea lichidului limpezit (curăţit)
care de regulă, depăşeşte cuva şi se scurge peste nivelul acesteia.
Metoda sedimentării statice este aplicabilă atât pentru separarea
lichid-solid, cât şi la separarea sistemelor gaz-solid a suspensiilor cu debite
mari. Se poate aplica astfel la epurarea apelor uzate (menajere şi
industriale), la tratarea apei potabile, precum şi la separarea particulelor
solide şi lichide din gaze.
Pentru a se asigura un proces de sedimentare care să conducă la
limpezirea şi epurarea completă, un decantor trebuie să îndeplinească cel
puţin două condiţii de ordin constructiv: volum şi suprafaţă de sedimentare
minimale suficiente. Aceste două condiţii asigură pe lângă desfăşurarea
procesului de decantare şi „timpul de aşteptare” (timpul de staţionare)
necesar procesului de coagulare–floculare şi formarea stratului gros de
sediment numit nămol.
Printre parametrii care influenţează comportarea particulelor în
suspensie în procesul sedimentării sunt:
• densitatea particulelor solide;
• mărimea şi forma particulelor solide;
• densitatea şi vâscozitatea fluidului.
Comportarea particulelor solide la sedimentare mai este puternic
influenţată de concentraţia suspensiei şi de tendinţa mai mult sau mai puţin
accentuată a particulelor de a se influenţa unele pe altele în cursul
sedimentării.

Procesul de sedimentare statică poate fi abordat luând în considerare

patru regimuri de sedimentare:
a) decantarea particulelor izolate;
b) decantarea particulelor floculate (coagulate);
c) sedimentarea (decantarea) globală;
d) sedimentarea prin comprimarea nămolului.
Fenomenul care are loc diferă mult de la un regim la altul. De aceea
studierea lor separată reprezintă o simplificare a tratării procesului de
decantare statică.