PRINCIPIILE INTERNAȚIONALE ALE PREZERVĂRII (MONUMENTELOR)

MICHAEL PETZET

PREFAȚĂ
În dezbaterea despre doctrinele de bază ale conservării/prezervării câteodată trecem cu vederea – datorită unor
atât de greoaie și variate interpretări de-a lungul istoriei ale terminologiei generale ca „restaurare” sau „reconstrucție”
sau a expresiilor celebre „conservați, nu restaurați” – faptul că principiile internaționale general acceptate există într-
adevăr, indiferent dacă scopurile prezervării pot sau nu pot fi făcute să prevaleze în cadrul măsurilor de protecție a
bunurilor culturale. Sub forma Cartei de la Veneția (Carta pentru conservarea și restaurarea monumentelor și
siturilor istorice) adoptată în mai 1964 de către cel de-al II-lea Congres Internațional al Arhitecților și
Tehnicienilor Monumentelor Istorice, avem chiar și un document internațional despre aceste principii acceptate pe
plan mondial, cu toate că din punct de vedere actual, acesta este un document istoric caree are nevoie de interpretări
și poate fi suplimentat cu accentuarea mai multor puncte.
Împreună cu Documentul de la Nara despre Autenticitate (1994), Carta de la Veneția, piatra fundamentală
a ICOMOS, este bineînțeles punctul de plecare al tuturor reflecțiilor asupra principiilor de prezervare prezentate în
acest volum XX al seriei Monumente și Situri, suplimentat în anexe cu o selecție de documente internaționale ce
exprimă diferite poziții. Încercarea de a descrie câteva principii de conservare/prezervare acceptate în teorie și
practică presupune o definire a monumentelor și siturilor „în toată bogăția autenticității lor”, fiind urmată de o serie
de capitole pe teme cum sunt conservarea, restaurarea, întreținerea, reparațiile sau reconstrucția, încheindu-se cu un
capitol despre politicile de conservare într-o lume globalizată.
Aceste reflecții asupra principiilor prezervării au fost prilejuite de discursul pe care l-am ținut la deschiderea
Conferinței de la Nara despre Autenticitate din 1994 („În toată bogăția autenticității lor” – Testul autenticității și
noul cult al monumentelor), unde am avut onoarea de a prezida o secțiune, și de prelegerea despre „Principiile
Conservării Monumentelor”, pe care am susținut-o în data de 2 August 1996, în timpul Adunării Generale ICOMOS
din Colombo. Într-o anumită măsură, acest volum XX al seriei Monumente și Situri reprezintă o nouă ediție,
considerabil mai extinsă, a textului Principles of Monument Conservation / Principles de la Conservation des
Monuments Historiques (din ICOMOS – Revista Comitetului Național German, vol. XXX) și, în același timp, o
ediție revizuită a versiunii Principles of Preservation – An Introduction to the International Carters for Conservation
and Restoration 40 Years after the Venice Carter, care poate fi găsită în cea de-a doua ediție (2004) a seriei
Monumente și Situri, vol. 1, International Carters for Conservation and Restoration.
Motivul acestei noi încercări de a prezenta o versiune extinsă a Principiilor Prezervării sunt tendințele de a
ignora – în căutarea de așa-numite „noi” subiecte – tradițiile întruchipate de către principii. Cu propuneri generale
nesocotite, ca de exemplu „conservarea înseamnă managementul schimbării”, și apelul din octombrie 2009 la o
discuție generală despre „toleranța pentru schimbare”, un slogan ce poate provoca neînțelegeri periculoase,
organizația noastră este contraatacată acum chiar în esența ideologiei sale. Pentru că totuși, conservarea nu înseamnă
„managementul schimbării”, ci prezervare – prezervare și nu alterare sau distrugere: ICOMOS, singura organizație
globală internațională pentru conservarea monumentelor și siturilor cu siguranță nu este un Consiliu Internațional al
Managementului Schimbării.
Reflecțiile sumare prezentate aici ar putea provoca critici în anumite cazuri și de aceea trebuie suplimentate cu
o serie de exemple ce ilustrează practica internațională a conservării. În orice caz, aș vrea să-mi exprim gratitudinea
față de toți colegii ICOMOS care se dedică neobosit conservării/prezervării. Discuțiile cu mulți dintre acești colegi
– printre care se numără Alfredo Conti, Jukka Jokilehto, Wilfried Lipp, Francisco J. Lopez Morales, Andrzej
Tomaszewski și Guo Zhan – mi-au oferit oportunitatea în nenumărate rânduri de a-mi analiza propriile principii
bazate pe tradițiile europene și de a face schimb de experiențe la un nivel internațional.
Munich, 1 decembrie 2009
Michael Petzet

1
 I. CONSERVARE SAU MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII?
Conservare sau managementul schimbării? Peste tot în lume conservarea monumentelor și a siturilor are o
lungă tradiție, chiar și numai pentru că prezervarea comemorării, a valorilor comemorative, pare să fie o calitate
umană ce s-a manifestat din cele mai vechi timpuri. Orice lucru care comemorează ceva poate fi sau poate deveni un
monument – omnia monumenta sunt quae faciunt alicuius rei recordationem, așa cum stă scris într-un comentariu
din antichitatea târzie despre Cicero. Datorită apelului de a ne uni și a participa la un exercițiu cu adevărat global,
multicultural și pluridisciplinar de „inițiativă pentru toleranță și schimbare” recent lansat la Malta, înainte de orice
reflecții asupra principiilor internaționale ale conservării, trebuie în primul rând să aducem în discuție marea tradiție
a protecției monumentelor și siturilor; o tradiție căreia ICOMOS îi este devotat de la fondarea sa în 1965: ICOMOS
va fi organizația internațională care se va ocupa cu continuarea la nivel internațional a conservării, protecției,
reabilitării și punerii în valoare a monumentelor, a ansamblurilor construite și a siturilor, după cum se regăsește
această declarație fundamentală în articolul 4 al Statutelor ICOMOS. Acest articol definește cu claritate sarcinile și
scopurile organizației noastre internaționale și non-guvernamentale. Prin urmare, prescurtarea numelui ICOMOS ar
trebui interpretată drept Comitetul Internațional pentru Conservarea și Protecția Monumentelor și Siturilor. Așadar,
având în vedere tendința în creștere de a evita sintagma „monumente și situri” – care este de altfel parte a numelui
ICOMOS – și uitând de responsabilitățile noastre tradiționale, este nevoie să ne referim din nou la articolul 4, care
utilizează, alături de articolele 3 și 5 din Statutele ICOMOS, aceiași termeni și aceleași valori ca articolul 1 al
Convenției Patrimoniului Mondial. Bineînțeles, definițiile pentru monumente și situri din Statutele ICOMOS și
articolul 1 al Convenției trebuie interpretate foarte pe larg și pot fi puse în relație cu definiția dată pentru monument
de către Carta de la Veneția, documentul fundamental al ICOMOS (vezi pp.54/55).
Simpla afirmație „conservare înseamnă managementul schimbării” a fost ocazional menționată în documentele
australiene, în țara Cartei de la Burra, unde colegii noștri evită termenul de monument, așa cum diavolul se ferește
de apa sfințită. În loc de acesta, ei preferă termenul „loc”, care, conform articolului 1 al Cartei de la Burra, poate
însemna totul și orice: Loc înseamnă sit, zonă, pământ, peisaj, clădire sau altă operă, ansamblu de alte clădiri sau
alte opere și poate avea componente, conținuturi, spații și vederi. Carta de la Burra din 1979, mereu revizuită, este
într-un fel o complicată dar totuși excelentă cartă națională. Totuși, aceasta nu este neapărat potrivită pentru
„încercările de evanghelizare” și din alte țări. Întâmplător, Carta include și însemnatele articole 15 și 27 pe tema
„schimbării” (de nedorit acolo unde reduce semnificația culturală!) și a „managementului schimbării”, alături de
notele explicative: Atunci când schimbarea este luată în considerare, o gamă de variante trebuie analizate pentru a
căuta opțiunea care minimalizează reducerea semnificației culturale: modificările reversibile trebuie considerate
temporare. Schimbarea ireversibilă va fi utilizată doar ca o ultimă soluție și nu trebuie să împiedice viitoarele acțiuni
de conservare. De asemenea, câteva dintre cartele ICOMOS dedicate unor domenii speciale ale conservării, scot în
evidență în mod corect schimbările la care trebuie să ne așteptăm. De exemplu, Carta de la Florența (1981, vezi
anexa, p. 70 și urm.) menționează creșterea și degradarea naturii și dorința permanentă a artistului și a meșterului
de a păstra neschimbată [înfățișarea grădinii] (articolul 2), iar în articolul 11 menționează: din moment ce materialul
principal este vegetal, prezervarea grădinii într-o stare neschimbată necesită atât înlocuiri rapide atunci când este
nevoie, cât și un program pe termen lung de reînnoire periodică... . Carta Patrimoniului Construit Vernacular (1999,
vezi anexa, p. 86 și urm.) se referă la inevitabilitatea schimbării și a evoluției și menționează că modificările în timp
trebuie apreciate și înțelese drept aspecte importante ale arhitecturii vernaculare (Ghid de practică, p. 6). În același
mod, Declarația Xi’an pentru Conservarea cadrului structurilor, siturilor și zonelor de patrimoniu (2005, vezi anexa,
p. 95 și urm.) tratează tema monitorizării și a managementului schimbărilor ce afectează acest cadru: Rata
schimbării și a impactului individual și cumulativ al schimbării și transformării asupra cadrului structurilor,
siturilor și zonelor de patrimoniu este un proces continuu care trebuie monitorizat și administrat (articolul 9), iar
schimbarea cadrului structurilor, siturilor și zonelor de patrimoniu trebuie administrată pentru a le menține
semnificația culturală și caracterul distinct (articolul 10).
În special în Marea Britanie, Statele Unite și Australia pare să se fi dezvoltat – posibil animat și de unele
slogane politice? – un anume entuziasm pentru schimbare în general și management în particular. A se vedea de
exemplu publicația Conservation Principles, Policies and Guidance for Sustainable Management of Historic
Environment editată de Lord Bruce Lockhart, președintele Oficiului Patrimoniului Britanic. Aici, conservarea este
definită drept un proces de management al schimbării într-un loc semnificativ...(Definitions, p. 71); în plus, include
un capitol special numit „Managementul schimbării în locurile semnificative” și bineînțeles o mare cantitate de
informații utile care va ghida Oficiul Patrimoniul Britanic în oferirea de sfaturi sau luarea de decizii cu privire la
tipuri particulare de schimbări ce afectează anumite locuri semnificative (p. 51). În ceea ce privește colegii noștri
ICOMOS din Statele Unite, termenul „managementul schimbării” a apărut de exemplu în mai 2007 în legătură cu
acele faimoase dezbateri pe tema „Peisaj Istoric Urban” (Discuțiile ICOMOS HUL – Etapa 1), când au fost adresate
gânduri chiar și „capacității de a diferenția între schimbarea bună și rea”.

2
 După asemenea începuturi relativ inofensive, odată cu noul document de discuții Protejarea locurilor
patrimoniale sub noua paradigmă a patrimoniului & definirea toleranței sale pentru schimbare, prezentat în fața
Comitetului Consultativ de la Malta în octombrie 2009, avem de-a face cu o reală încercare pentru un exercițiu cu
adevărat global, multicultural și pluridisciplinar, – dominat din păcate de idei ce ignoră experiențele fundamentale
în teoria și practica conservării. În orice caz, acest document care pare să se bazeze pe o filosofie „australiană” a
patrimoniului este destul de confuz și foarte capabil să distrugă obiectivele tradiționale ale conservării monumentelor.
În primul rând, o greșeală fundamentală este aceea că în acest document de discuții nu se realizează nici o distincție
între diferitele categorii (monument singular, ansamblu, sit, cadru, etc) și scopul activităților de conservare și în loc
de acestea este susținută toleranța pentru schimbare în „locurile patrimoniale” (care conform ideilor australiene
înseamnă totul și orice, vezi p. 8). Acestea ar putea avea consecințe devastatoare în conservarea / restaurarea
monumentelor și a operelor de artă, până la chestiuni de prezervarea ansamblurilor urbane, a peisajelor culturale, a
traseelor culturale. etc, – toate acestea fiind zone unde orice schimbare posibilă sau de neevitat trebuie evaluată
individual și din diferite perspective.
Cei care în acest context se plâng acum de așa-numitele „Fundamente doctrinale euro-centriste” ale teoriei și
practicii conservării ar trebui cel puțin să aibă idee despre istoria conservării monumentelor în țările europene și
sistemul său de valori (de exemplu Alois Riegl, The Modern Cultul of Monuments: Caracterul și Originile sale, în
Oppositions, Institutul pentru Studii Arhitecturale și de Urbanism, Universitatea Harvard, vol. 25, 1982, pp. 21-51).
De asemenea, pentru activitățile „la nivel internațional” descrise în mai sus amintitul articol 4 al Statutelor ICOMOS,
este necesar un anumit grad de cunoștințe despre tradițiile conservării în toate regiunile lumii, ca de exemplu în Asia
sau în lumea arabă. Și bineînțeles, „la nivel internațional” înseamnă că nu trebuie să ne referim exclusiv la Carta de
la Veneția sau la tradițiile europene ale conservării, care erau dominante atunci când organizația noastră a fost
înființată aproape cu o jumătate de secol în urmă. Mai degrabă trebuie să respectăm tradițiile particulare ale tuturor
regiunilor lumii. Totuși, aceasta se aplică și la marea tradiție europeană a conservării, care nu ar trebui discriminată
pe baza atitudinilor de „Europă bătrână”.
În orice caz, ar fi de preferat să uităm cât mai repede posibil următoarele afirmații ale documentului de discuții
de la Malta despre „recipientele de valori tangibile și intangibile”, ca și cele despre valorile monumentelor în general
(vezi și p. 13, 15): Având în vedere natura constant schimbătoare a valorilor, cum putem vorbi despre Afirmații de
valori sau chiar despre o Afirmare a Valorii Universale Excepționale în contextul Convenției Patrimoniului
Mondial? Adevărul este că valorile nu pot fi nici protejate și nici prezervate. Valorile pur și simplu răsar din și există
în eterul conștiinței publice comune. Orice încercare de a le instituționaliza sau a le îngheța permanent ar fi
echivalentul științei sociale sau chiar al propagandei ideologice. Dar aceasta nu este pentru a spune că valorile nu
sunt importante.....
În spatele unui asemenea „flux constant” de valori nu se află autoritățile comune sau statale în conservare, care
au fost excluse pe cât posibil din această presupusă „abordare integrală și completă” a documentului de discuții. Până
la „interesantul exemplu” al Operei din Sydney, orice speranță pentru salvare este îndreptată spre așa numita
„comunitate patrimonială” compusă din persoanele care apreciază aspectele specifice ale patrimoniului cultural pe
care doresc, în cadrul acțiunii publice, să le transmită către generațiile viitoare (definiție conform Convenției
Consiliului Cadrului European asupra Valorii Patrimoniului Cultural pentru Societate, Faro, 2005). Valorile sunt aici
numite de către acele comunități neîndreptățite în trecut, grupuri minoritare, aborigeni, neprofesioniști, etc., care vor
avea cumva grijă ca patrimoniul să fie inclus într-un proces ce este inerent dinamic, răspunzând direct și constant
nevoilor schimbătoare ale societății în orice moment dat. Evident că este acceptat faptul că în acest minunat proces
dinamic, valorile clasice ale conservării vor dispărea în scurt timp și că „managementul schimbării” va înlocui
eforturile de a salva patrimoniul nostru cultural. Principiile noastre tradiționale de conservare sunt negate sau descrise
într-un mod părtinitor, ca de exemplu în cazul Documentului de la Nara (vezi p. 16 și anexa, p. 78), care a fost mult
mai mult decât o confruntare de la mijlocul anilor 1990 între percepțiile euro-centriste și cele non-vestice.
Cei conservatori care se luptă cel puțin pentru o anumită continuitate, așa cum este exprimat în conservarea
monumentelor și siturilor, ar putea chiar să creadă că sloganul „toleranță pentru schimbare” este deja un semn că
tendințele neo-liberale care au cauzat actualul dezastru economic, joacă și aici un anume rol. În plus, în rândul
conservatorilor entuziasmul pentru „management” în general ar putea fi destul de limitat, dacă dogma
managementului este purtată în jurul lumii în sensibila zonă a patrimoniului – planuri manageriale în locul
conceptelor de conservare, tot mai mulți absolvenți în administrarea afacerilor în locul necesarilor specialiști pentru
monumente și situri?
Nimeni nu va nega faptul că în secolul XXI există enorme noi provocări dramatice și dezastre, combinate cu
încercările deja bine cunoscute ale secolului trecut. Câteva dintre aceste provocări, ca semne ale schimbărilor radicale
sunt descrise în introducerea documentului de discuții de la Malta despre toleranța pentru schimbare, ca de exemplu
amenințarea pentru integritatea vizuală a ansamblurilor de către clădirile zgârie-nori, cazuri publicate de mai multe
ori în edițiile ICOMOS Heritage at Risk și tot felul de pericole până la dramaticele consecințe ale schimbării
3
climatului global. Totuși, referitor la schimbările climei, ar trebui să ne preocupăm cu definirea „toleranței pentru
schimbare” sau mai degrabă să luptăm împotriva acestei schimbări a climei? Față în față cu dezastrul iminent al unui
centru istoric urban, ar trebui să transmitem semnale a priori de toleranță pentru schimbare către autoritățile
responsabile și către proprietari? Și având în vedere natura dinamică a orașului și nevoia sa de a conferi un cadru
vibrant pentru viața comunității ar trebui să înlocuim ceea ce este depășit, cu funcționalitatea pentru a crea o cale
deschisă înspre îndepărtarea martorilor neiubiți ai trecutului? Câteva dintre tristele experiențe ale colegilor noștri
austrieci legate de Memorandumul de la Viena din 2005, care a lansat noțiunea de Peisaj Istoric Urban (HUL),
vorbesc de la sine.
Așadar haideți să sperăm că încă nefinalizata Recomandare UNESCO pentru Conservarea peisajelor istorice
urbane pe baza Recomandărilor UNESCO referitoare la Salvgardarea și rolul contemporan al zonelor istorice din
1976 (vezi anexa, pp. 63-69) vor duce la rezultate mai bune decât Memorandumul de la Viena. În februarie 2008,
după temporara încheiere a dezbaterilor pe tema Peisajelor istorice urbane, la cererea Centrului Patrimoniului
Mondial, ICOMOS a făcut câteva observații cuprinzătoare (anexa, pp. 98-100), în care ideea continuității a fost
subliniată în locul schimbării: A menține o continuitate necesită un serios control asupra schimbării (politica
salvgardării, comparați punctul 7 al Documentului de la Nairobi). Cu asemenea propuneri nesocotite cum este
„conservarea înseamnă managementul schimbării”, însăși ideologia esențială, fundamentală a Convenției
Patrimoniului Mondial – în principal de a proteja și prezerva monumentele și siturile cât mai puțin schimbate – este
contracarată. Deoarece conservare nu înseamnă „managementul schimbării”, ci prezervare, - prezervare, nu
alterare și distrugere.
Având în vedere schimbările dramatice din orașele, satele și peisajele noastre culturale, care nu pot fi
comparate cu transformările treptate din secolele trecute, raționamentul comun că schimbarea a existat întotdeauna
și că procesul cvasi natural de demolare și reconstruire a generat mereu o captivantă dezvoltare urbană, este depășit,
datorită uniformității producției moderne în masă dictată aproape exclusiv de considerentele economice. Așadar, în
loc de o a priori „toleranță pentru schimbare”, bazată pe orice fel de standarde, care ar condamna colegii noștri să
devină prea numeroși în practica conservării (numai privind schimbarea?), ar trebui să rămânem la principiile noastre
fundamentale și să luptăm pentru patrimoniul cultural într-o lume care se schimbă dramatic.

II. CARTA DE LA VENEȚIA – O JUMĂTATE DE SECOL MAI TÂRZIU

Carta de la Veneția, Carta internațională pentru conservarea și restaurarea monumentelor și siturilor
(1964), formulată cu 45 de ani în urmă de către cel de-al doilea Congres Internațional al Arhitecților și Tehnicienilor
Monumentelor Istorice (anexa, pp.54-55), a reprezentat de asemenea piatra fundamentală a ICOMOS, din moment
ce rezoluția fondării unui consiliu internațional al monumentelor și siturilor a fost adoptată la Veneția, în același timp
cu carta: „rezoluția fundamentală cu privire la crearea unei organizații internaționale non-guvernamentale pentru
monumente și situri”, a cărei adunare constituantă a fost organizată cu un an mai târziu la Cracovia. În prefața sa
pentru publicația volumului congresului, Piero Gazzola, primul președinte ICOMOS, a subliniat mai târziu pe bună
dreptate această strânsă legătură: Rezultatele întâlnirii sunt de importanță monumentală. Nu trebuie decât să
menționăm înființarea Comitetului Internațional al Monumentelor și Siturilor – ICOMOS – instituția ce constituie
curtea de înalt apel în domeniul restaurării monumentelor și a conservării vechilor centre istorice, a peisajului și în
general a locurilor cu importanță artistică și istorică. Organizația trebuie să supravegheze crearea de personal
specializat, recrutarea și progresul său. Trebuie să supravegheze peste realizarea de schimburi internaționale și în
plus să se preocupe cu crearea de comitete internaționale locale capabile să consilieze organizațiile internaționale
(UNESCO, Consiliul Europei, etc.). ... Odată cu crearea ICOMOS, un gol deplâns de fiecare națiune a fost umplut
și o nevoie simțită de fiecare organizație locală preocupată de conservare a fost satisfăcută. Dar mai presus de toate,
trebuie să recunoaștem că de departe cel mai important rezultat pozitiv al acestei adunări a fost formularea codului
internațional al restaurării: nu doar un simplu episod cultural, ci un text cu importanță istorică. De fapt, acesta
reprezintă o obligație pe care nimeni nu o va mai putea ignora, spiritul a tot ceea ce specialiștii vor trebui să păstreze,
dacă nu vor să fie considerați renegați ai culturii. Preocupările astfel formulate reprezintă astăzi pentru toți un
document de necontestat, a cărui validitate va fi confirmată tot mai mult odată cu trecerea timpului, unind așadar
numele Veneției cu acest eveniment istoric pentru totdeauna. De fapt, de acum încolo, Carta de la Veneția va
reprezenta în toată lumea codul oficial în domeniul conservării bunurilor culturale....
Cu aceste cuvinte despre Carta de la Veneția, documentul fundamental al ICOMOS, Piero Gazzola, care cerea
standarde înalte în activitățile ICOMOS, standarde la care ar trebui să fim atenți în viitor, avea dreptate. Această
cartă, la care s-au referit în anii ce au urmat multe dintre alte carte și principii adoptate de către Adunările Generale
ale ICOMOS, este recunoscută într-un anumit mod drept un document istoric, reprezentativ pentru vremurile în care
a fost creat și care are nevoie mereu de noi interpretări. Totuși, este și va rămâne un instrument de lucru de neînlocuit
la nivel internațional, iar încercările de a scrie o „nouă” Cartă de la Veneția – ca de exemplu Carta de la Cracovia din
2000 – nu își găsesc sensul.
4
 Treizeci de ani după Carta de la Veneția, ICOMOS a lansat cea de-a 4-a apariție a revistei sale, Scientific
Journal 4 (The Venice Charter / La Charte de Venise 1964-1994). Revista conține de asemenea sumarul raportului
Simpozionului Internațional legat de cea de-a 9-a Adunare Generală ICOMOS la Lausanne, unde un grup de lucru a
abordat problema actualității Cartei de la Veneția. Acest raport subliniază necesitatea creării unui grup de lucru pe
doctrina, teoria și comentariile Cartei de la Veneția, și formulează următoarea concluzie: Putem afirma despre Carta
de la Veneția că este un document istoric care ar trebui protejat și prezervat. Nu are nevoie nici de restaurare,
reînnoire sau reconstrucție. Cât pentru viitor, a fost sugerat ca un comentariu sau un text paralel să fie schițat din
perspectivele interdisciplinare regionale și naționale, cu obiectivul de a găsi o mai bună soluție pentru nevoile noilor
generații și ale secolului următor. Carta trebuie interpretată dintr-o perspectivă filozofică și deschisă, mai degrabă
decât dintr-una îngustă și tehnică. Aceeași publicație conține de asemenea o recenzie a Cartei de la Veneția, scrisă
nu mai târziu de 1977 de către Cevat Erder: Reacțiile recente...față de Carta de la Veneția arată că aceasta nu
îndeplinește complet nevoile societății contemporane. Susținătorii și criticii Cartei pot fi grupați în general în trei
tabere separate. Prima apără Carta de la Veneția așa cum este ea acum. În această tabără se află și cei care apără
Carta cu condiția ca alte carte regionale să formeze o anexă a prezentului document. Cea de-a doua tabără propune
modificarea acelor articole care nu reușesc să îndeplinească nevoile curente și introducerea de noi articole pentru
completarea ei. Cea de-a treia tabără insistă pentru pregătirea unei noi carte, care să înlocuiască în total Carta de
la Veneția.
Dacă acum, faptul că la aproape jumătate de secol după ce s-a scris Carta de la Veneția astfel de critici cu greu
se mai aud, are de-a face probabil cu faptul că acest document, tradus deja în multe limbi, cunoscut și apreciat la
nivel mondial, este considerat unul istoric, ce nu trebuie corectat sub nici o formă.
Mulțumită definiției sale cuprinzătoare a termenului de „monument” (comparați pp. 14/15) Carta poate fi ușor
integrată în lumea teoriei și practicii internaționale a conservării / prezervării, cu toate că în zilele noastre definițiile
patrimoniului cultural merg mult mai departe față de ideile de cu aproape jumătate de secol în urmă. Mai mult,
scopurile și posibilitățile combinate cu cuvinte cheie ca „autenticitate” și „integralitate”, „reparare”, „reabilitare”,
„reconstrucție” sau „reversibilitate” deschid noi perspective pentru prezervarea monumentelor și siturilor, ca și noi
domenii de activitate pentru conservarea diferitor categorii de monumente asupra cărora Carta de la Veneția a
comentat doar în grabă sau chiar deloc.
Carta de la Veneția deja evidenția necesitatea abordării științifice și tehnice a sarcinilor noastre: Conservarea
și restaurarea monumentelor trebuie să recurgă la toate științele și tehnicile ce pot contribui la studiul și
salvgardarea patrimoniului arhitectural, spune articolul 2 al Cartei de la Veneția. Deci, aspectul științific de astăzi
al practicii prezervării este o cerință subînțeleasă și general acceptată. Același lucru este valabil și pentru
documentația necesară pentru pregătirea, coordonarea și concluzionarea fiecărui proiect individual care se desfășoară
conform metodelor și principiilor descrise în capitolele următoare. Carta de la Veneția se încheie cu aceste rânduri
din articolul 16, care sunt în fapt subînțelese pentru disciplina bazată pe știință a prezervării, dar din variate motive,
este adesea grav neglijată în practică: În toate lucrările de prezervare, restaurare sau săpături, ar trebui să existe
întotdeauna o documentație exactă sub forma de rapoarte analitice și critice, ilustrate de desene și fotografii. Fiecare
etapă a lucrărilor de curățire, consolidare, rearanjare și integrare, la fel cu caracteristicile tehnice și formale
identificate pe parcursul lucrărilor, trebuie incluse. Acest raport trebuie depus în arhivele unei instituții publice și
făcut disponibil pentru cercetători. Este recomandat ca raportul să fie publicat. Câteva dintre aceste reflecții fuseseră
deja formulate în precedentul Cartei de la Veneția, Carta de la Atena (VIIc „valorile documentării
internaționale”, vezi p. 48, Principii pentru înregistrare, pp. 80-82).
Astăzi, pe lângă Carta de la Veneția și alte principii internaționale de conservare / prezervare ce au urmat și s-
au dezvoltat pe baza sa (vezi anexa, pp. 47 și urm.), alte principii naționale și regionale sunt de asemenea binevenite,
ca de exemplu Carta de la Burra (1979, revizuită în 1999), sau Principii pentru conservarea siturilor
patrimoniale din China (2002). Se pare că pentru eforturile la nivel mondial de prezervare a monumentelor și
siturilor „în toată bogăția autenticității lor”, așa cum se spune în Carta de la Veneția, o abordare pluralistă ce ia în
considerare tradițiile regionale de conservare / prezervare a devenit o chestiune necesară. Și luând în considerare
pericolele omniprezente ce amenință patrimoniului nostru cultural, în toate strădaniile necesare pentru găsirea soluției
corecte în fiecare caz în parte nu ar trebui să existe nici un „război dogmatic” de principii. În loc de acesta, este
important să salvăm ceea ce poate fi salvat în limita posibilităților noastre. Bineînțeles, condițiile anterioare variază
mult și depind de existentele – sau inexistentele – legi de protecția monumentelor și de asemenea un management
eficient, ca și de devotamentul tuturor părților implicate și de calitatea specialiștilor conservatori.
În aceste condiții, în cadrul unei necesare abordări pluraliste a conservării, Carta de la Veneția, documentul
fundamental al ICOMOS, va rămâne pentru viitor unul dintre cele mai importante texte referitoare la teoria și practica
activității noastre. Dar tocmai de aceea nu trebuie să ignorăm faptul că din punctul actual de vedere, Carta de la
Veneția ca document istoric depinde de o anumită perioadă. Carta de la Veneția poartă mărturia timpului său și de
aceea, nu numai că necesită completarea unor puncte specifice – completări care în multe zone au fost deja făcute–
5
dar are de asemenea nevoie și de interpretări din când în când. Istoria începuturilor sale ne duce până la prima ediție
a Congresului Internațional al Arhitecților și Specialiștilor în Clădiri Istorice din Paris, 1957, la rezultatul Întrunirii
conservatorilor de clădiri istorice, organizate de către Oficiul Internațional al Muzeelor la Conferința de la Atena și
la Carta de la Atena (anexa, pp. 47-49). Într-un fel, câteva dintre gândurile regăsite în Carta de la Veneția s-au
dezvoltat în paralel cu reflecțiile formulate în anii 1920 și 1930 de către Mișcarea Modernă, ca de exemplu faimoasa
Cartă de la Atena din 1933 adoptată de către CIAM (= Congrès Internationaux d`Architecture Moderne, fondat în
1928). Cu considerabile contribuții din partea lui Le Corbusier, CIAM a trasat la acea vreme principiile urbanismului
modern.
De asemena, în cazul Cartei de la Veneția teoria și practica conservării, așa cum s-au dezvoltat începând cu
secolul XIX, trebuie văzute în strânsă relație cu respectiva arhitectură „modernă”. Practica conservării în secolul
XIX, în Europa, un „copil al Romantismului”, născut împotriva trecutului brutal cu valul de distrugere din timpul
Revoluției Franceze și a Secularizării, trebuie văzută în continua sa tranziție între „restaurare” și „creație nouă”,
pornind de la resursele disponibile de stiluri istorice în strânsă legătură cu arhitectura Istoristă. Astfel, în secolul XIX,
în ciuda avertizărilor lui John Ruskin și William Morris, arhitecții restauratori care predominau erau aceia ce
susțineau în totalitate o ficțiune cu formă și design „original”, ce neglijau modificările ulterioare, în acord cu ideile
„purității stilistice” și ale „unității de stil”. Ei i-au sacrificat acestei ficțiuni nu numai orice urmă a vârstei dar și
etapele istorice care evoluaseră de-a lungul secolelor, conform faimoasei definiții a lui Viollet-le-Duc pentru
restaurare: Restaurer un édifice, ce n’est pas l’entretenir, le réparer ou le refaire, c’est le rétablir dans un état complet
qui peut n’avoir jamais existé à un moment donné (Dictionnaire raisonné, vol. VIII, 1868, p. 14). În stricta sa
respingere a acestei practici de „restaurare” a secolului XIX, „clasica” practică a conservării a secolului XX s-a
dezvoltat la mijlocul veacului, concentrată exclusiv pe simpla conservare a monumentelor cu valoare artistică și
istorică. În același timp, Mișcarea Modernistă a respins tot „balastul istoric” și a declarat noua formă, „purificată”
chiar și de cel mai simplu ornament, expresia respectivei noi funcțiuni („forma urmează funcțiunea”) în opoziție cu
conservarea vechii forme ca „document istoric”. În aceste condiții arhitectura „pură” și conservarea „pură” nu pot fi
decât contrastante, atunci când se vorbește strict de motive de „sinceritate” sau „dreptate materială” – cuvinte cheie
ale Mișcării Moderniste, care ocazional și astăzi sunt utilizate ca argumente în practica conservării, cu toate că ele cu
greu se potrivesc tratării arhitecturii istorice.
În contextul în care a fost scrisă Carta de la Veneția, în unele articole ale sale sunt vizibile atitudini tipice de
„Zeitgeist”, reflectând o perioadă care nu era numai foarte critică față de discutabilele practici de restaurare ale
Istorismului, ci și față de arhitectura sa în general. Chiar și autoritățile în conservare fie au purificat mulți dintre acești
martori arhitecturali, fie i-au demolat pe de-a-ntregul – clădiri care între timp ar fi obținut ele însele statutul de
monument. În sensul faimosului slogan „conservați, nu restaurați” al lui Georg Dehio (Denkmalschutz und
Denkmalpflege im 19. Jahrhundert, Strasbourg, 1905), care a fost unul dintre fondatorii conservării „clasice” a
monumentelor în jurul anului 1900, putem înțelege prudența Cartei de la Veneția față de „restaurări”, care ar trebui
să fie o excepție, și respingerea „renovării prin excluderea sa completă din text, ca și atitudinea sa mai degrabă
„rezervată”, față de înlocuiri (articolul 12) sau mai mult, față de reconstrucții (articolul 15 face referire la arheologie
și nu la monumente și situri în general). Așadar, din punct de vedere modernist, era tentantă manipularea anumitor
articole ale Cartei de la Veneția în conformitate cu doctrinele arhitecturale personale, cum este de exemplu articolul
15 cu discutabila interzicere a oricărui tip de reconstruție, sau articolul 5, cu așa-numita obligație de a utiliza și găsi
o funcțiune pentru fiecare monument, chiar dacă această nouă funcțiune este plătită cu pierderi considerabile.
Carta de la Veneția trebuie așadar considerată drept un document istoric aflat în corespondență cu practica
„clasică” de conservare a monumentelor, ce a evoluat la începutul secolului XX în Europa, în opoziție cu practica
restaurării adusă de Istorism. Și bineînțeles este vizibilă o anumită corelare și cu Mișcarea Modernistă, care prin anii
1960 a devenit un „Stil Internațional” și a depășit toate granițele politice și sistemele sociale. De aceea, este evident
faptul că criza arhitecturii moderne din anii 1970, marcată de apariția așa-numitului Post-Modernism, trebuie de
asemenea să fi avut un impact asupra practicii de tratare a arhitecturii istorice. Tendințele variabile din arhitectura
ultimelor decenii au deschis într-adevăr noi perspective, incluzând posibilitatea de a reacționa față de mediul istoric
înconjurător într-un mod diferențiat, nu doar printr-un simplu contrast al formei și materialului, ci ocazional chiar și
prin utilizarea arhitecturii istorice ca sursă de inspirație. În acest context, s-au dezvoltat de asemenea noi oportunități
pentru prezervarea arhitecturii istorice. Relația cu arhitectura istorică este înțeleasă chiar ca un fel de „școală de
construcții”, în sensul reparațiilor și sustenabilității – șanse pe care specialiștii în conservare ce-și desfășoară
activitatea peste tot în lume trebuie să le valorifice prin intermediul unei abordări pluraliste, adaptată de la caz la caz
la variatele categorii de monumente și situri și să ia de asemenea în considerare tradițiile regionale.
Prin această abordare pluralistă toate valorile monumentelor trebuie luate în considerare, în modul în care
ele au fost deja definite cu 100 de ani în urmă de către încă utilul sistem al valorilor comemorative și actuale din
lucrarea lui Alois Riegl, Modern Cult of Monuments (1903), mergând mult mai departe de problema valorilor
materiale/imateriale sau a celor tangibile/intangibile. Din moment ce Carta de la Veneția, la momentul la care a fost
6
scrisă de abia putea să se elibereze de un cult părtinitor pentru substanța istorică – ca de exemplu accentuarea rolului
materialului autentic, care până la un punct este bineînțeles indispensabil –, Documentul de la Nara descria valorile
autentice, incluzând spiritul autentic al monumentelor și siturilor, într-un mod mult mai diferențiat decât în dezbaterea
curentă asupra distincției simpliste între valorile tangibile sau intangibile. În legătură cu acest spirit autentic putem
să ne aducem aminte de remarcile despre operele de artă ale lui Walter Benjamin (Das Kunstwerk im Zeitalter seiner
technischen Reproduzierbarkeit, în: Zeitschrift für Sozialforschung, 1, 1936), care vorbește despre un mesaj spiritual
exprimat de „urma” și „aura” fiecărui monument și sit. Urma este înțeleasă aici ca semnificația istoriei clădirii
exprimată de urmele vârstei, „cicatricile timpului”. Aura se referă nu numai la aura faimosului original, dar și la aura
modestului monument istoric, o aură care este prezentă „in situ”, chiar și atunci când monumentul nu mai există sau
este cu greu comprehensibilă ca „material istoric”. Deci adevăratul și autenticul spirit al monumentelor și siturilor în
mod normal își găsește expresia numai împreună cu un anume loc, un spațiu ce include un anumit mediu înconjurător,
adică ceea ce noi am definit drept peisaj cultural sau traseu cultural. Alături de un asemenea spațiu, timpul ca
dimensiune istorică devine foarte cuprinzător: timpul care a trecut în acest loc este un proces ce a lăsat multe urme
din momentul creației unui obiect, care poate că a între timp devenit monument, un obiect al aducerii aminte, numai
de-a lungul secolelor; timp care de asemenea este prezent sub forma acelui „Zeitgeist” pe care monumentul îl
întruchipează, un cuvânt german dificil de tradus, ce sugerează spiritul timpurilor în care sunt reflectate cursul vieții
și „stilul” unei anumite perioade sau a unei epoci. Spațiul și timpul pot chiar să devină unul în mesajul spiritual al
unui monument, – o prezență a trecutului aparent paradoxală dar aproape tangibilă.
În viitor, strânsa colaborare între protecția și prezervarea patrimoniului nostru natural și a celui cultural, cerută
și de Convenția Patrimoniului Mondial (anexa, pp. ##), va avea cu siguranță o influență asupra dezvoltării viitoare
a principiilor conservării, și prin urmare va mere mult mai departe de Carta de la Veneția care țintea exclusiv către
patrimoniul nostru sub forma monumentelor și siturilor. Faptul că protecția mediului și protecția monumentelor sunt
corelate, că practica prezervării de astăzi stă pe fundamentele unei mișcări ambientale generale este un aspect ce nu
trebuie ignorat, cu toate că până acum consecințele acestei conexiuni sunt recunoscute doar cu greu de către
restauratorii înșiși. Dar împotriva fondului distrugerii progresive a mediului înconjurător mondial la o scară gigantică,
protecția și managementul monumentelor capătă o adevărată dimensiune morală care rareori a fost discutată în
legătură cu Carta de la Veneția. Conceptul continuității istorice – continuitate ce ar trebui susținută și care este
întruchipată nu numai de monumentele noastre – poate de asemenea să fie invocat ca o justificare morală pentru
protecția monumentelor: rememorarea istoriei, necesară în viitor pentru om ca ființă istorică, nu trebuie întreruptă.
De aceea, monumentele și siturile trebuie prezervate; a le lăsa pradă distrugerii, nu este o chestiune de cântărire a
intereselor, ci mai degrabă o chestiune de moralitate. În mod simbolic, acesta este un adevăr nu numai pentru peisajele
culturale modelate de către monumente, dar și pentru mediul nostru natural, în care astăzi se pare că este pusă în
discuție continuitatea unei istorii naturale ce cuprinde milioane de ani (de asemenea întruchipată de „monumentele
naturii”).
Să sperăm că deja bătrâna de aproape o jumătate de secol Cartă de la Veneția și toate celelalte carte și principii
ale ICOMOS vor dobândi puterea morală care să ne ajute în viitor în lupta zilnică împotriva tuturor forțelor distructive
prezente într-o lume schimbătoare.

III. MONUMENTE ȘI SITURI ÎN TOATĂ BOGĂȚIA AUTENTICITĂȚII LOR

Încărcate cu un mesaj din trecut, monumentele istorice ale generațiilor de oameni râmân pentru zilele nostre
martori vii ai tradițiilor vechi de veacuri. Oamenii devin din ce în ce mai conștienți de unitatea valorilor umane și
privesc monumentele antice ca moștenire comună. Responsabilitatea comună de a le păzi pentru generațiile viitoare
este recunoscută. Este de datoria noastră să le transmitem mai departe, în toată bogăția autenticității lor. Acestea
sunt primele cuvinte ale introducerii Cartei de la Veneția, ai cărei autori – puși în fața rapidei schimbări a lumii în
perioada postbelică – probabil că ar fi considerat dubioasa definiție a conservării ca „managementul schimbării”,
drept o trădare a eforturilor lor de a salva monumentele și siturile, dintre care multe fuseseră afectate de cel de-al
doilea război mondial. În aceste circumstanțe, conservare însemnă salvgardarea monumentelor și siturilor pentru
generațiile viitoare și întreținerea lor „permanentă” (articolul 4), protejate prin variate restricții de „a nu le schimba
planul, așezarea sau decorațiile clădirii” (articolul 5), „păstrarea amplasamentului tradițional”, ne permiterea „nici
unei noi construcții, demolări sau modificări” (articolul 6), strămutarea „nici unei părți a monumentului...cu excepția
cazurilor în care o cere siguranța acestui monument” (articolul 7). De asemenea, finisajele artistice ca parte a
monumentelor să rămână pe cât posibil neschimbate (articolul 8).
De importanță majoră pentru rolul internațional al Cartei de la Veneția drept „cod oficial în domeniul
conservării” (vezi citatul de la p. 11) a fost faptul că în articolul 1 aceasta definea foarte pe larg conceptul de
monument, definiție bazată pe tradițiile europene ce porneau încă din timpurile romanilor – monumentele, „nu mai
puțin opere de artă decât mărturii istorice” (articolul 3), să fie salvgardate prin conservare/restaurare și nu prin
„managementul schimbării”: Conceptul de monument include nu numai opera arhitecturală singulară, ci și așezarea
7
urbană sau rurală în care se găsește mărturia unei anumite civilizații, a unei evoluții semnificative sau a unui
eveniment istoric. Acest lucru se aplică nu numai marilor opere de artă, ci și celor mai modeste opere ale trecutului,
care au dobândit semnificație odată cu trecerea timpului. Carta de la Veneția definește un concept de monument
care de asemenea include „modeste opere ale trecutului”, având probabil în minte, la timpul la care a fost adoptată,
acele monumente și situri care câțiva ani mai târziu, în 1972, Convenția Patrimoniului Mondial le-a definit drept
„patrimoniu cultural”, referindu-se la monumente de toate tipurile, ce nu aveau neapărat „valoarea excepțională”
cerută de Convenție.
„Patrimoniul cultural” poate fi definit foarte pe larg, ca de exemplu în Convenția Cadru a Consiliului Europei
despre Valoarea Patrimoniului Cultural pentru Societate (Faro, 27 oct. 2005): Patrimoniul cultural este un grup de
resurse moștenite din trecut identificate de oameni, independent de proprietarul lor, ca o reflexie și expresie a
valorilor, a credințelor, conoștiințelor și tradițiilor ce evoluează continuu. Acesta include toate aspectele mediului
ce rezultă din interacțiunea dintre oameni și locuri în timp... Totuși câteodată discursurile generale despre
„patrimoniul nostru” întunecă scopurile primare ale ICOMOS, reprezentate de contribuțiile active la
conservarea/prezervarea monumentelor și siturilor. Și având în vedere o destul de ciudată tendință a unor colegi de a
evita termenii de „monumente și situri” – care fac parte din numele nostru ICOMOS – și să înlocuiască acțiunile
concrete de conservare/prezervare cu „managementul schimbării” și acționism banal, uitând de responsabilitățile
noastre tradiționale, aș vrea să fac aici din nou o referire la articolul 4 al Statutelor ICOMOS: ICOMOS va fi
organizația internațională care se va ocupa cu continuarea conservării, protecției, reabilitării și punerii în valoare
a monumentelor, ansamblurilor de clădiri și siturilor.
În articolul 3 al Statutelor ICOMOS termenul „monument” este definit în următorul mod:
- Termenul „monument” va include toate structurile (împreună cu locațiile, caracteristicile și conținuturile
lor pertinente) care sunt valoroase din punct de vedere istoric, artistic, estetic, arhitectural, științific sau etnologic.
Această definiție va include lucrări de sculptură și pictură monumentală, elemente sau structuri de natură
arheologică, inscripții, locuiri de peșteri și toate combinațiile acestor caracteristici.
- Termenul „ansamblu de clădiri” va include toate grupurile de clădiri separate sau aflate în conexiune și
împrejurimile acestora, aflate fie în mediu urban, fie rural, care, datorită arhitecturii lor, omogenității sau
amplasării lor într-un peisaj, sunt valoroase din punct de vedere istoric, artistic, științific social sau etnologic.
- Termenul „sit” va include toate zonele topografice și peisajele, operă a omului sau opera comună a naturii
cu omul, incluzând parcuri și grădini istorice, care sunt valoroase din punct de vedere arheologic, istoric, estetic,
etnologic sau antropologic.
Aici, Statutele ICOMOS folosesc aproape aceiași termeni și valori cu articolul 1 al Convenției Patrimoniului
Mondial:

- monumente: opere arhitecturale, lucrări de sculptură sau pictură monumentală, elemente sau structuri de
natură arheologică, inscripții, locuiri de peșteri și toate combinațiile acestor caracteristici, care au o valoare
universală excepțională din punct de vedere istoric, artistic sau științific;
- grupuri de clădiri (ansambluri): grupuri de clădiri separate sau aflate în conexiune care, datorită arhitecturii
lor, omogenității lor sau locului lor într-un peisaj, au o valoare universală excepțională punct de vedere istoric,
artistic sau științific;
- situri: opere umane sau opere combinate ale naturii cu omul, și zone ce includ situri arheologice, ce au o
valoare universală excepțională punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic.

Ghidul Operațional pentru Implementarea Convenției Patrimoniului Mondial de asemenea a interpretat

definițiile articolului 1 foarte pe larg, ca de exemplu „grupurile de clădiri” (ansambluri) drept diferite categorii de
așezări, sau „operele comune ale naturii cu omul” ca peisaje culturale.
Bineînțeles, este de la sine înțeles ca în deceniile ce au trecut de la Carta de la Veneția, modul în care societatea
modernă definește „patrimoniul cultural” s-a dezvoltat considerabil, dacă ne gândim numai la categoriile de „peisaje
culturale” și „trasee culturale” dezvoltate mai departe în cadrul implementării Convenției Patrimoniului Mondial, sau
la interesul crescând pentru așezările rurale și arhitectura vernaculară, la patrimoniul erei industriale sau la
patrimoniul „modern”, luând în considerare faptul că și secolul XX a devenit deja istorie. Dar chiar și asemenea
categorii de patrimoniu cultural sunt compatibile cu Carta de la Veneția, dacă în acord cu diversitatea culturală
înțelegem termenii de „monumente” și „situri” în toate formele lor. Dacă „orice lucru ce ne amintește de ceva” poate
fi un „monument” conform definiției într-un comentariu al antichității clasice despre Cicero, interesul public în
protecția și conservarea „obiectelor de rememorare” poate fi foarte cuprinzător și se poate întinde de la spiritul
autentic al unui loc sfânt până la martorii giganți ai trecutului realizați dintr-un material aparent indestructibil.
Articolul 1 al Convenției, la fel cu articolul 3 al Statutelor ICOMOS, nu doar definește patrimoniul cultural ca
monumente, grupuri de clădiri (ansambluri) și situri, ci stabilește și cerințele pentru anumite valori din punct de
8
vedere al istoriei, artei sau științei, atunci când avem de-a face cu monumente sau grupuri de clădiri și din punct de
vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic în legătură cu siturile, în timp ce conform articolului 2 al
Convenției, patrimoniul natural trebuie să îndeplinească cerința de Valoare Universală Excepțională (OUV) din punct
de vedere estetic sau științific. Astfel, articolul 1 al Convenției răspunde problemei valorilor culturale ale
monumentelor și siturilor care trebuie protejate. În primul rând, este vorba despre valoarea din punct de vedere al
istoriei (= valoare istorică, „valoarea vârstei”, valoarea comemorativă); în al doilea rând, este valoarea din punct de
vedere al artei (= valoare artistică, valoare estetică); în al treilea rând întâlnim valoarea din punct de vedere al științei
(= valoarea științifică), și în cele din urmă există de asemenea valorile din punct de vedere etnologic și antropologic.
Astfel, Convenția și Statutele ICOMOS pornesc de la o definiție a monumentului și de la valorile acestuia,
care au fost formulate într-o formă destul de similară în legile de protecția monumentelor ale diferitor state
individuale în întreaga lume, menționând prima dată valoarea istorică, apoi pe cea artistică, și alte valori, ca
semnificațiile etnologice și antropologice, cum sunt de exemplu definițiile aflate în Legea Protecției Monumentelor
din Bavaria: Monumentele sunt obiecte create de om, sau părți ale acestora ce provin dintr-o epocă trecută a căror
prezervare, datorită semnificației lor istorice, artistice, urbanistice, științifice sau folclorice, este în interesul
publicului larg. Prezervarea monumentelor și siturilor este o chestiune de interes public, pentru că aceste valori
trebuie protejate de legile naționale de protecția monumentelor sau de decrete din cadrul unei politici generale cu
privire la protecția și conservarea întregului patrimoniu cultural și natural, așa cum este cerut de articolul 5 al
Convenției, care obligă Statele Membre ale Convenției să se asigure că sunt luate măsuri eficiente și active pentru
protecția, conservarea și prezentarea patrimoniului cultural și natural situat pe teritoriul lor. Din acest motiv,
monumentele și siturile sunt sau trebuie înregistrate pe liste de monumente ca și în inventare naționale sau regionale.
Aceasta este și o cerință primară pentru inventarele proprietăților ce fac parte din patrimoniul cultural și natural,
așa cum este cerut statelor membre în articolul 11 al Convenției, pentru că numai prin comparație cu abundența
existenței patrimoniului cultural și valorile sale particulare, poate fi determinată valoarea excepțională a proprietăților
individuale pentru Listele Primare.
În aceste condiții, nu este lipsit de importanță pentru implementarea cu succes a Convenției Patrimoniului
Mondial faptul că aceleași „valori de monument” sunt de asemenea relevante conform legilor de protecția
monumentelor pentru documentarea și protecția întregului patrimoniu cultural sub forma monumentelor,
ansamblurilor și siturilor, numai că pentru înscrierea pe Lista Patrimoniului Mondial, aceste valori trebuie să fie
„excepționale” și „universale”. Excepționale înseamnă că în comparație cu patrimoniul cultural documentat în
general, acestea aparțin celei mai înalte categorii, sau sunt „reprezentative pentru cel mai bun”. Universale înseamnă
că aceste valori excepționale pot fi recunoscute ca atare la nivel general și mondial. Înseamnă de asemenea că nu
numai o regiune sau o țară se ocupă cu protecția și conservarea acestui patrimoniu, ci în sensul mai sus-numitului
preambul al Convenției, „umanitatea întreagă” se simte responsabilă pentru acest patrimoniu.
În legătură cu practicile Convenției Patrimoniului Mondial din 1972, conceptele de autenticitate și integritate
(vezi și p. 100), atât de importante pentru principiile conservării, s-au dezvoltat de asemenea. În Carta de la Veneția
acestea erau luate ca atare și menționate (locațiile monumentelor trebuie să reprezinte obiectul unei griji speciale
pentru siguranța integrității lor), dar nu au fost explicate. Evaluările monumentelor, ansamblurilor și siturilor și ale
valorilor lor speciale sunt prin urmare strâns legate de problemele autenticității și integralității lor. În contrast cu
autenticitatea, „integralitatea” nu este o cerință necesară pentru evaluarea oricărui tip de proprietate culturală. Dacă
integralitatea este „starea de a fi întreg sau într-o condiție perfectă”, descoperirile fragmentare și urmele cu siguranță
nu sunt integrale, dar totuși ele pot fi foarte bine autentice din toate punctele de vedere. Termenul integralitate a fost
întotdeauna folosit pentru caracterizarea anumitor calități și valori ale proprietăților culturale, ca de exemplu
integralitatea unei opere de artă în sensul că aceasta este imaculată, intactă, sau de exemplu integritatea teritorială a
unui peisaj cultural sau împrejurimile integrale și intacte ale unui monument arhitectural ca o valoare particulară în
sensul integralității vizuale. Iar în termeni de utilizare tradițională a monumentelor și siturilor, putem vorbi despre o
integralitate funcțională.
În prefața Cartei de la Veneția ideea de monumente „în toată bogăția autenticității lor” apare în legătură cu un
„mesaj” – un „mesaj” credibil – care este autentic – pentru că este bazat pe tradițiile autentice ale diferitor culturi și
este confirmat de monumente și situri ca mărturie autentică. Expresia „în toată bogăția autenticității lor” promite însă
mai mult decât numai autenticitatea materială sau formală și trece „testul autenticității în ceea ce privește designul,
materialul, tehnica, măiestria sau amplasamentul”, introdus de către primul Ghid Operațional la Convenției
Patrimoniului Mondial în 1977: În plus, proprietatea va trebui să treacă testul autenticității în ceea ce privește
designul, materialul, măiestria sau amplasamentul; autenticitatea nu se limitează doar la forma și structura
originală, ci include toate modificările și adăugirile ce au urmat de-a lungul timpului, care ele însele posedă valori
artistice sau istorice.
Testul autenticității dovedește faptul că avem de-a face cu mărturii autentice ale istoriei, cu monumente „reale”,
nu surogate de vreun fel sau altul. Problema autenticității este așadar relevantă pentru întregul patrimoniu cultural,
9
indiferent dacă chestiunea are în vedere sau nu monumentele și siturile cu valoare universală excepțională.
Preambulul Cartei de la Veneția sublinia deja responsabilitatea comună de a veghea asupra monumentelor istorice în
întreaga bogăție a autenticității lor; totuși, Carta nu a definit valorile autentice ale monumentelor. Aceasta a fost
misiunea Conferinței de la Nara (1994). Documentul de la Nara despre Autenticitate, rezultatele căruia au fost
adoptate în noul Ghid Operațional din 2005, a devenit unul dintre cele mai importante documente ale teoriei moderne
a conservării. Documentul de la Nara a încercat să definească testul autenticității într-un mod destul de cuprinzător
astfel încât, conform decisivului articol 13, acesta include explicit și valorile imateriale/intangibile ale patrimoniului
cultural: Depinzând de natura patrimoniului cultural, contextul cultural și evoluția sa de-a lungul timpului, judecățile
de autenticitate pot fi legate de valoarea unei mari varietăți de surse de informare. Aspecte ale surselor pot include
forma și designul, materialele și substanța, utilizarea și funcțiunea, tradițiile și tehnicile, locația și așezarea, spiritul
și sentimentul, și alți factori interni și externi. Documentul de la Nara descrie valorile autentice, incluzând spiritul
autentic al monumentelor și siturilor, într-un mod mult mai diferențiat decât cel din prezenta dezbatere despre relativ
simplista distincție dintre valorile tangibile și intangibile (vezi și Roberto di Stefano, L’authenticité des valeurs, în:
Nara Conference on Authenticity, Nara 1-6 noiembrie 1994).

IV. PRINCIPIILE CONSERVĂRII, RESTAURĂRII ȘI RENOVĂRII

Deja Carta de la Atena pentru Restaurarea Monumentelor Istorice (vezi pp. 47-49) făcea distincție între
restaurare și conservare în sensul său restrâns (vezi tehnica de conservare în cazul ruinelor, citată la p. 48), pentru ca
apoi ambii termeni să apară în titlul Cartei de la Veneția – Carta Internațională pentru Conservarea și Restaurarea
Monumentelor și Siturilor – și să fie utilizate pentru subtitluri ale articolelor ce le corespund, conservare pentru
articolele de la 4 la 8 și restaurare pentru articolele de la 9 la 13. Cu toate că în ziua de astăzi termenii de
conservare/restaurare sunt utilizați în general pentru tot felul de măsuri de prezervare a monumentelor și siturilor –
adică pentru conservare / prezervare în general – rămâne necesară și utilă pentru înțelegerea cartelor noastre
internaționale diferențierea între conservare în sens restrâns și restaurare. Faptul că termenul
„conservare/restaurare”, este frecvent utilizat în documentele activității restauratorilor (ca de exemplu în Principii
pentru Conservarea Picturilor Murale, vezi pp. 88 și urm.), vine doar să sublinieze legătura adesea indisolubilă dintre
aceste metode de prezervare, care ambele cuprind metode de protecție de diferite tipuri, de la conservarea urmelor
preistorice până la conservarea și restaurarea exteriorului sau interiorului clădirilor istorice, inclusiv a tuturor operelor
de artă, a pieselor componenente, accesoriilor, sau obiectelor mobile.
În istoria prezervării în special termenul de restaurare a fost definit în diferite moduri. Dacă pentru unii colegi
„puriști” termenul „restaurare” încă mai cauzează unele asocieri negative, aceasta are de-a face cu încă prezentele
consecințe ale bătăliei duse în jurul anilor 1900 împotriva metodelor de restaurare ale secolului XIX, ce se axau mai
mult sau mai puțin pe reconstrucții, pentru care este reprezentativă faimoasa definiție a lui Viollet-le-Duc despre
„restaurare” (vezi p. 12). Împotriva acestui trecut nu numai faimoasă expresie a lui Georg Dehio „conservați, nu
restaurați” (vezi p. 12) trebuie înțeleasă, ci de asemenea și respectabila poziție a Cartei de la Veneția atunci când vine
vorba despre înlocuiri sau chiar reconstrucții (vezi p. 13). Ultima dintre acestea este exprimată foarte clar în varianta
în limba franceză a articolului 9: La restauration est une opération qui doit garder un caractère exceptionnel (!), (pe
când varianta în limba engleză spune numai: Procesul de restaurare este o operațiune înalt specializată). Este de
asemenea caracteristic faptul că în acest context termenul de „reconstrucție” este utilizat doar în articolul 15 al Cartei
de la Veneția, în cazul săpăturilor (vezi p. 15), în timp ce termenul de „renovare” este evitat cu totul, chiar dacă toate
experiențele negative cauzate de metodele de restaurare din secolele XIX și XX nu au însemnat conservare sau
restaurare, ci în fapt renovare și reconstrucție.
În aceste condiții, în literatura modernă de specialitate acești termeni sunt utilizați adeseori fără nici o
diferențiere – restaurare ca termen general pentru restaurare și conservare, renovare în loc de restaurare sau invers –
ca să nu mai vorbim de faptul că în anumite țări termenul „reconstrucție” este utilizat în loc de restaurare sau renovare,
indiferent de faptul că o structură este de fapt reconstruită, restaurată, renovată sau de abia conservată. Intercalându-
se în practică, metodele de prezervare utilizate în conservare, restaurare și renovare trebuie așadar bine înțelese, mai
ales pentru că din păcate rolul primar al tuturor lucrărilor de prezervare adeseori dispare – ca după un perete de ceață
– în spatele justificărilor cu cuvinte nediferențiate pentru o „restaurare” sau „renovare” de succes, care de fapt
maschează toate tipurile de lucrări – și în unele cazuri extreme chiar distrugerea originalului. Să repetăm: fiecare
măsură de prezervare – indiferent că este conservare, restaurare sau renovare – trebuie să deservească prezervarea
monumentului și a materialul său istoric; cu alte cuvinte, să servească prezervarea originalului în forma în care acesta
ne-a survenit nouă, cu straturile sale variate și cu toate componente sale, atât cele excepționale cât și cele secundare
sau nesemnificative. Sub titlul „Scop”, articolul 3 al Cartei de la Veneția cuprinde pe scurt această cerință primară
subînțeleasă a fiecărui concept de prezervare: Intenția în conservarea și restaurarea monumentelor este salvgardarea
acestora nu mai puțin ca opere de artă decât ca mărturie istorică.

10
 Din acest obiectiv de bază reiese clar faptul că în anumite cazuri numai conservarea în sensul restrâns
al termenului este acceptabilă; restaurarea și renovarea sunt posibile sau dezirabile numai în anumite
precondiții, sau chiar trebuie strict respinse.
În legătură cu metoda de renovare care depășește cu mult restaurarea, metodele tradiționale de prezervare prin
conservare și restaurare nu vor fi descrise în cele ce urmează fără referințe explicite la pericolele restaurării și în
special ale renovării. De asemenea, la începutul secolului XXI acești termeni pot descrie un larg spectru de măsuri
în concordanță cu înțelegerea modernă a monumentelor și siturilor, în timp ce în trecut termenii de conservare,
restaurare și renovare erau utilizați în special în legătură cu lucrările de pictură și sculptură sau în contextul
„monumentelor de artă” în domeniul prezervării „clasice”. În secțiunile ce urmează termenul de conservare va fi
utilizat numai cu sensul său restrâns, nu ca și conservare/prezervare în general.

Conservare
A conserva (conservare) înseamnă a păstra, a prezerva. Astfel, atitudinea primară de prezervare devine cea
mai pură expresie în conservare: a conserva este principiul suprem al prezervării. Împreună cu măsurile de
stabilizare și salvgardare, lucrarea de conservare ce protejează materialul unui monument și previne pierderea sa
ulterioară trebuie așadar să fie măsura cu cea mai mare prioritate dintre toate. Din păcate, acest principiu nu poate fi
subînțeles, pentru că adesea părți ale unui monument sunt renovate sau chiar reconstruite cu mari costuri, în timp ce
alte componente ale aceleiași clădiri continuă să se deterioreze fără să fie realizate lucrările de conservare urgente și
necesare.
Toate acele măsuri care servesc la prezervarea materialului unui monument trebuie considerate drept lucrări
de conservare. Conservarea include, de exemplu, consolidarea materialului istoric al unui monument: impregnarea
unei sculpturi din piatră, injectarea în cavitățile din spatele unui strat de tencuială, întărirea unui strat de pigment
decojit al unei picturi sau sculpturi policrome, întărirea suportului unei picturi, etc. Deoarece conservarea unei clădiri
istorice include toate măsurile care previn continuarea degradării sale și prezervă materialul istoric. Aceasta poate
include consolidarea structurală cu construcții auxiliare adecvate, sau înlocuirea și completarea de componente atâta
timp cât prin aceasta se previne continuarea deteriorării lor. În acest sens înlocuirea constantă a pietrelor deteriorate
de către atelierele de pietrărie ale catedralelor reprezintă un caz aflat la limita dintre conservare și restaurare. Mai
mult, pe lângă tehnicile tradiționale, tehnologia modernă disponibilă trebuie de asemenea să fie utilizată în conservare
în anumite circumstanțe, pentru a salva materialul istoric. Referiri speciale la aceasta sunt făcute în articolul 10 al
Cartei de la Veneția: Acolo unde tehnicile tradiționale se dovedesc a fi inadecvate, consolidarea unui monument
poate fi realizată cu ajutorul oricărei tehnici moderne de conservare și construcție, a cărei eficacitate a fost
demonstrată de date științifice și dovedită de experiență. Prudența față de metodele care nu sunt suficient de bine
dovedite sau testate este întotdeauna obligatorie, cu excepția situației în care monumentul în cauză nu poate fi salvat
prin alte mijloace. În anumite cazuri – ce implică de exemplu, impregnarea completă cu rășini acrilice a unei figuri
din piatră ce nu poate fi salvată în alt mod – principiul reversibilității trebuie de asemenea să fie ignorat din procesul
de conservare.
Măsurile de reparare ce depășesc cu mult o simplă salvgardare a unui material existent nu se mai încadrează
în categoria lucrărilor de conservare; de exemplu completarea unui gol, fie acesta o fisură într-o pictură sau o spărtură
într-un zid, nu reprezintă o lucrare de conservare decât dacă aceste completări sunt necesare pentru tehnicile utilizate
în salvgardare. În contrast cu aceasta, îndepărtarea unui material ce periclitează un monument poate fi considerată o
măsură importantă de conservare. Aceasta câteodată include îndepărtarea alterărilor intruzive ale timpurilor moderne,
care câteodată chiar dăunează materialului istoric (de exemplu îndepărtarea unei instalații care cauzează daune
structurale sau a unei tencuieli recente ce conține ciment).
Ruinele, în special cele ale cetăților, care au jucat un rol central în dezbaterile legate de prezervare la sfârșitul
secolului XIX, oferă o ilustrare perfectă a conservării la care și Carta de la Atena deja face referiri: În cazul ruinelor,
conservarea conștiincioasă este necesară... Aici valoarea monumentului derivă și din starea sa fragmentară, ruinată,
care ne amintește de trecut, făcând istoria prezentă prin „cicatricile timpului”. Oscilând între ideea reconstrucției care
răsare câteodată chiar și astăzi, și ocazionala idee invocată de a lăsa ruina să „piară în frumusețe” (cea din urmă fiind
o reacție de înțeles față de distrugerea monumentului istoric ce rezultă de obicei după prima lucrare), planul
conservării trebuie să caute calea corectă pentru fiecare caz individual în parte: de exemplu stabilizarea zidurilor –
dar numai stabilizare, fără falsificarea caracterului ruinei prin adăugiri inutile. Chiar și îndepărtarea vegetației, ce
pare o evidentă măsură de conservare primară, trebuie analizată cu grijă; cu toate că creșterea vegetației dăunează
materialului, aceasta contribuie la caracterul „pictural” al monumentului. În cazuri unei ruinări definitive sau
inevitabile a componentelor importante ale unei clădiri – ca de exemplu fragmentele de frescă din ruinele capelei
unei cetăți – o acoperire a acestora poate fi considerată o măsură de conservare de neevitat, chiar dacă aceasta de fapt
contrazice însăși natura ruinei. La fel putem accepta și acoperirea fragmentelor de ziduri conservate cu grijă sau
pardoseala pavată a unei băi romane, care altfel ar fi distrusă complet în câțiva ani fără un acoperiș de protecție. În
11
cazul ruinelor de cetăți, unele fragmente de ziduri sau alte descoperiri sunt și vor rămâne conservate mai bine sub
pământ, mai bine prezervate decât dacă sunt supuse unor săpături realizate într-un mod amator, care din păcate sunt
atât de populare în anumite situri încât, fără supraveghere, descoperirile sunt distruse irevocabil.
După cum nu numai exemplul ruinelor o clarifică, a conserva înseamnă a prezerva monumentul chiar într-o
stare fragmentară: fragmentele unei fresce, ale unei sculpturi, vaze sau epitaf, sunt toate obiecte a căror stare istorică
nu ar trebui „falsificată” prin intermediul adăugirilor în sensul unei restaurări sau renovări.
Cu alte cuvinte, pentru anumite categorii de monumente, conservarea reprezintă prima și singura
măsură! Este evident din mai multe motive faptul că aceasta se aplică în special la monumentele care vor fi văzute
într-un context de tip muzeu. Pe de altă parte, un oraș vechi locuit nu poate fi prezervat ca un cartier istoric utilizând
exclusiv măsuri de conservare. Această „valoare de folosință” a multor tipuri de monumente solicită reparații sau
reabilitări prudente ce depășesc lucrările de conservare și prin urmare presupun metode de prezervare suplimentare
care cu siguranță includ restaurarea și poate chiar lucrări de renovare. Totuși, conservarea este și va rămâne punctul
de plecare pentru toate dezbaterile din domeniul prezervării.

Restaurare
A restaura (restaurare) înseamnă a re-stabili; în cele ce urmează termenul nu va fi definit ca unul ce
înseamnă lucrări majore de prezervare în general, așa cum se obișnuiește adesea, ci mai degrabă ca o măsură ce se
diferențiază de conservare și salvgardare, dar și de renovare. Carta de la Veneția precizează că scopul restaurării este
acela de a prezerva și a dezvălui valoarea estetică și istorică a monumentului și se bazează pe respectul pentru
materialul original și documentele autentice. Așadar ar trebui să depășească simpla „prezervare” sau conservare a
monumentului, pentru a „dezvălui” valorile estetice și istorice; sau cu alte cuvinte, să accentueze valorile ascunse ale
unui monument desfigurate sau deteriorate (din diferite motive): aceasta înseamnă „re-stabilirea” lor. Acolo unde
conservarea materialului existent al unui monument încearcă, în limita necesităților, să stabilizeze din punct de vedere
tehnic zone individuale și să elimine cauzele pericolelor care amenință în mod direct materialul, restaurarea se
preocupă cu întreaga înfățișare a monumentului ca mărturie istorică și artistică.
Urmând după stabilizarea și conservarea materialului original, restaurarea adaugă noi elemente, fără a reduce
materialul original. Pentru că o fisură într-o pictură, de exemplu, poate să dăuneze sever efectului estetic general,
mergând mult mai departe decât zona restrânsă a daunelor propriu-zise (care în sinea lor pot fi relativ minore), este
depus un efort pentru închiderea fisurii prin metoda retușului. Multiplele posibilități de restaurare, care trebuie să fie
cântărite cu grijă în fiecare caz individual, variază aici de la o „ajustare” neutră într-o pictură, până la o înlocuire
detaliată a elementelor lipsă, așa cum se realizează în cazul lipsurilor din finisajele decorative sau al anumitor
sculpturi arhitecturale. De exemplu traveea care s-a prăbușit datorită unei probleme structurale într-un palat
renascentist care este în rest intact, nu va fi conservată conform soluțiilor aplicate în cazul ruinei unei cetăți
medievale, ci mai degrabă, datorită efectului estetic general, va fi restaurată pentru a se acorda cu celelalte travei.
O restaurare poate de asemenea să treacă dincolo de armonizarea sau completarea lipsurilor, pentru a reface
anumite desfigurări rezultate în urma unor restaurări anterioare. Trebuie întotdeauna însă să fim conștienți de
pericolul că o nouă restaurare poate de asemenea să interpreteze anumite valori estetice și istorice într-un mod
părtinitor, sau poate chiar să falsifice, reușind probabil să „desfigureze” monumentul la fel cu restaurarea precedentă,
care a cauzat greșelile ce au dus la noua intervenție. O restaurare poate de asemenea să dezvăluie din nou un
monument care a fost ascuns complet, cum este un templu clasic aflat sub construcții ulterioare sau o frescă medievală
aflată sub straturi de decorație interioară ulterioară.
Prin re-expunerea unui anumit strat – ca o pictură care nu este vizibilă dar care poate de fapt să fie extrem de
bine conservată sub mai multe straturi de var – o întrebare critică trebuie adresată: Care este scopul restaurării unui
monument care, așa cum se întâmplă adesea, este compus din straturi istorice foarte diferite? Pentru că urmele vârstei
sale și martorii istoriei sale, toate aceste straturi sunt părți valabile ale monumentului. Dacă ne imaginăm că deasupra
picturii medievale (ce urmează să fie expusă?) se află de asemenea o pictură barocă și una de secol XIX, sau dacă
policromia originală a unui crucifix romanic (ce urmează să fie expusă?) are nu mai puțin de 8 scheme policrome
deasupra sa, sau că templul roman este integrat într-un complex bisericesc bizantin, atunci problemele inerente ale
fiecărei lucrări de restaurare se conturează clar. Aceste probleme devin foarte dificile dacă, așa cum adesea este cazul,
o restaurare se bazează pe o orientare fără compromisuri spre o adevărată sau presupusă „stare originală”, în favoarea
căreia straturile istorice ulterioare urmează să fie sacrificate fără nici o ezitare. De altfel, după analiza rezultatelor
investigațiilor preliminare detaliate, nu putem decât să înaintăm cu cea mai mare atenție, în acord cu articolul 11 al
Cartei de la Veneția, care în mod clar respinge practicile de restaurare ale secolului XIX ce aveau ca scop „unitatea
de stil”: Contribuțiile valabile ale tuturor perioadelor la construcția unui monument trebuie respectate, din moment
ce unitatea de stil nu este scopul unei restaurări. Atunci când o clădire include lucrări suprapuse din diferite
perioade, revelarea straturilor de dedesubt poate fi justificată numai în circumstanțe excepționale, și atunci când

12
ceea ce este îndepărtat este de interes redus, iar materialul care este adus la lumină are o mare valoare istorică,
arheologică sau estetică, iar starea sa de prezervare este destul de bună pentru a justifica această acțiune.
Așadar este nevoie de cazuri extreme; scopul unei restaurări nu poate fi coordonat de o anumită „stare istorică”
dacă alte „stări istorice” vor fi prin aceasta distruse. În principiu, materialul existent, care a evoluat de-a lungul
timpului, ar trebui respectat inițial ca stare istorică. Numai după o analiză amănunțită, îndepărtarea lucrărilor
nesemnificative în favoarea materialelor cu „mare valoare istorică, arheologică sau estetică” poate fi justificată. În
plus, la fel de important în ceea ce privește o stare precedentă față de modificări mai târzii, este ca aceasta să fie atât
de bine păstrată, încât starea sa de prezervare să fie destul de bună pentru a justifica această acțiune. Cele câteva
puține particule de pigment care probabil au rămas din policromia unei sculpturi romanice de lemn, nu justifică
îndepărtarea unei picturi baroce bine conservate, cu nimic mai mult decât rămășițele unei pietre de talie medievale
justifică demolarea unei întregi clădiri care a evoluat de-a lungul secolelor.
Într-un proiect de restaurare, practica prezervării trebuie să ia de asemenea în considerare mai ales funcțiunea
monumentului și relația sa cu mediul care-l înconjoară, astfel încât componentele unui complex monumental de mari
dimensiuni – ca de exemplu o biserică mănăstirească cu caracteristicile sale decorative – nu va fi „restaurată
parțial”. Într-un muzeu poate ar fi un motiv bun să re-expunem o schemă policromă din secolul XV a unei
reprezentări gotice târzii a Fecioarei, îndepărtând adăugirile ulterioare pentru a conserva în final starea sa
fragmentară; dar aceeași figură amplasată pe un altar baroc ca imagine devoțională trebuie desigur să-și păstreze
policromia barocă. Un altar de secol XVII într-un spațiu care a fost în întregime redecorat la mijlocul secolului XVIII
nu va fi re-expus cu schema sa pictată inițială, ci mai degrabă în versiunea sa a doua sau a treia, cea care se
armonizează cel mai bine cu întregul ansamblu. Chiar și o măsură de restaurare ce pare extrem de simplă și evidentă,
ca îndepărtarea și înnoirea unui strat de vernis îngălbenit pentru a recupera efectul estetic al unei vechi picturi sau a
marmurei, trebuie să fie analizată, pentru a vedea dacă prin renunțarea la „patina” dată de stratul de vernis relația cu
alte componente ale operei sau cu caracteristicele rămase ale monumentului nu este afectată în sensul „restaurării
parțiale”.
Date fiind diversele straturi ale unui monument și variatele scopuri și cerințe primare ale unui proiect de
restaurare, ocazional se nasc excese din așa-numita „restaurare analitică”, care încearcă simultan să prezerve și să
expună toate etapele istorice ale unui monument, sau cel puțin părți ale acestora. Fațada barocă a unui palat pe care
pictura arhitecturală decorativă renascentistă, deschideri medievale adânci în zid, rămășițe ale unei picturi gotice
târzii re-expuse și urme ale unor zidării romane au fost toate făcute vizibile pe o singură travee, devine un simplu
„specimen” prezervat; același adevăr este valabil și pentru o sculptură ale cărei părți individuale au fost restaurate în
starea diferitor perioade istorice. De aceea sunt importante și necesare investigațiile preliminare și documentarea
etapelor istorice anterioare, pentru a înțelege caracterul esențial al monumentului și pentru a ghida intervențiile, un
plan de restaurare trebuind să fie orientat către totalitatea – evolutivă – istorică și estetică a monumentului.
Salvgardarea mărturiilor este necesară, dar căutarea acestor urme nu poate deveni o finalitate în sine,
determinând scopul unei restaurări.
În plus, situațiile istorice anterioare pot de asemenea să fie reconstruite pe hârtie pentru publicații educaționale.
Referitor de exemplu la fragmentele gotice târzii din interiorul unei biserici, ar fi o bună recomandare ca acestea să
nu fie restaurate ci mai degrabă acoperite din nou, după conservarea acestora dacă este necesară, pentru a nu afecta
imaginea estetică și istorică a întregului monument. O „fereastră către trecut”, bazată pe ceea ce reiese pe parcursul
unei restaurări, este posibilă numai dacă poate fi expusă într-un loc unde nu are un impact negativ de tipul celor
discutate mai sus. În general trebuie să atragem atenția asupra exagerărilor „prezervării analitice”, care reprezintă un
mod particular de „restaurare parțială”.
Acest lucru este valabil nu numai pentru proiectele de restaurare individuală și la monumentele cu componente
decorative extinse, ci la fel de mult și pentru lucrările de restaurare dintr-un cartier istoric. Re-expunerea unei fațade
de tip fach-werk (vizibilă în mod original) poate reprezenta o operă de restaurare reușită din punct de vedere
individual, dar în contextul unei piețe numai cu clădiri baroce sau transformări baroce ale unor case cu miez medieval,
această intervenție trebuie respinsă ca o desfigurare și perturbare a pieței ca ansamblu istoric. La fel trebuie să
respingem ideea de restaurare a înfățișării la „starea originală” medievală a unei străzi care a fost transformată în
secolul XIX; monumentele sunt adesea distruse prin asemenea intervenții masive bazate pe o înțelegere
neprofesionistă a restaurării.
„Restaurarea analitică”, un fel de „alcătuire a unui specimen” de etape istorice, pe bună dreptate mai este doar
rareori practicată în zilele noastre, întrucât aceasta afectează imaginea coerentă de ansamblu a unui monument și
duce la pierderi de material în anumite zone, iar ideea de a „restaura” o singură etapă istorică, un concept care se
reînnoiește mereu, implică îndepărtarea unor întregi straturi din monument. Avem de-a face cu un conflict constant
cu supremul scop al prezervării, conservarea și prezervarea materialului istoric, așa cum este conflictul cu principiul
restaurării, deja citat mai sus în articolul 11 al Cartei de la Veneția, de a accepta starea existentă și de a re-stabili o
anumită etapă precedentă doar în cazuri excepționale, bine justificate.
13
 În cele din urmă, multă atenție ar trebui oferită legăturii generale dintre fiecare proiect de restaurare și
principiile descrise pentru conservarea și repararea monumentelor (vezi p. 27 și urm.). Preocupările pentru conservare
trebuie să aibă prioritate, chiar și în cazurile dificile ce privesc obiectivele unui proiect de restaurare. În plus, în
general restaurarea este potrivită numai dacă măsurile necesare pentru stabilizare și conservare sunt realizate înainte
sau în același timp.
Principiile referitoare la reparațiile generale – limitate la cele necesare și la reversibilitate (vezi p. 37 și urm.)
– sunt de asemenea valabile pentru restaurări. Totuși, din moment ce îndepărtarea chiar și a unui strat istoric
nesemnificativ, permisă numai după analiză amănunțită, reprezintă o intervenție ireversibilă, în asemenea cazuri este
necesară o măsură specială de responsabilitate pentru binele monumentului. În articolul 11, Carta de la Veneția
solicită așadar participarea mai multor specialiști pentru a cântări posibilitățile: Evaluarea importanței elementelor
implicate și decizia a ce poate fi distrus, nu pot fi lăsate în sarcina persoanei responsabile cu lucrarea.
O restaurare ce face un efort de a închide și completa golurile ce afectează înfățișarea de ansamblu a unui
monument poate fi de asemenea legată de principiul reparațiilor ce utilizează materialele și tehnicile tradiționale (vezi
p. 27). Aceasta se aplică în special la prezervarea clădirilor istorice, în timp ce în cazul operelor de artă individuale
restaurările de completare trebuie câteodată se fie realizate într-o tehnică diferită ce poate garanta îndepărtarea sa
non-distructivă, bazată pe principiul reversibilității. Desigur, ca și în ceea ce privește lucrările de conservare, nu
numai tehnicile tradiționale, ci și cele mai moderne tehnici de restaurare (pe care nu le putem acoperi individual aici)
trebuie utilizate acolo unde tehnicile tradiționale se dovedesc inadecvate, așa cum spune Carta de la Veneția în
articolul 10.

Renovare
A renova (renovare) înseamnă a reînnoi, și împreună cu conservarea și restaurarea este cea de-a treia metodă
larg răspândită în prezervare, cu toate că nu este menționată specific în Carta de la Veneția. Renovarea țintește în
special către atingerea unității estetice într-un monument, în sensul de a-l „face iarăși nou” (înfățișarea exterioară,
suprafața vizibilă a unui monument, etc.) în timp ce a „face vizibil din nou” prin metodele lucrărilor de conservare,
curățire și re-expunere, în combinație cu unele completări, aparține încă zonei restaurării.
Aceleași conflicte referitoare la scopuri se ridică și în cazul renovării unui monument care are straturi istorice
multiple, așa cum s-a discutat deja în contextul restaurării. Și aici se aplică articolul 11 al Cartei de la Veneția:
măsurile de renovare trebuie să accepte în principiu starea evoluată a unui monument, cu toate straturile sale istorice
suprapuse; nici nu strat nu trebuie sacrificat pentru unitatea estetică, ce este scopul renovării, decât dacă există o
justificare bazată pe investigații detaliate ce cântărește cu atenție câștigurile și pierderile.
În legătură cu prioritatea conservării – ca principiul suprem ce se aplică tuturor eforturilor în domeniul
prezervării – și principiul limitării la ceea ce este necesar care este universal valabil pentru repararea monumentelor
(p. 27), s-ar putea poate spune despre conservare că aceasta este întotdeauna necesară, restaurarea este justificabilă
în anumite condiții, dar renovarea, care înseamnă reînnoire și prin urmare distrugere, nu este compatibilă cu cerințele
de bază ale prezervării. Așadar în loc de fraza lui Dehio „conservați, nu restaurați” să avem mai degrabă „conservați,
restaurați unde este necesar, nu renovați”?
În practică, materialul istoric este de fapt distrus chiar și acum într-un ritm șocant în numele „renovării” sau
pe parcursul mai multor „restaurări”. Marele pericol al tuturor lucrărilor de renovare rezidă în faptul că acestea
sunt cel puțin precedate de o adâncă „curățire” a suprafeței monumentului: îndepărtarea completă și reînnoirea
tencuielii; scrijelirea straturilor policrome mai recente de pe un vechi altar pentru a putea fi renovat „conform
descoperirilor” sau mai liber „conform gustului” autorităților; îndepărtarea straturilor de pe o figură și prin urmare
distrugerea unei părți esențiale a mesajului artistic și istoric al operei de artă; chiar și tratarea totală a unei sculpturi
din lemn sau piatră afectată de vreme prin „recioplire” până în punctul în care obiectul este falsificat și devalorizat
până la imposibilitatea de a-l recunoaște. În mod similar, șlefuirea unei pietre funerare sau a unui portal din piatră
până la nivelul unui strat neafectat, „sănătos” este echivalentul înlocuirii unei suprafețe originale cu una modernă.
Acestea sunt toate pierderi ireversibile care ne amintesc că principiul general al reversibilității trebuie să fie valabil
și pentru măsurile de renovare. În acest context ne putem referi de asemenea și la pericolul renovării prin utilizarea
de materiale nepotrivite; vopselele pe bază de rășini sau uleiuri, de exemplu, au cauzat daune serioase tencuielii,
stucaturilor de pe fațade sau suprafețelor de piatră.
Pentru a evita asemenea daune, cerința de bază este ca în special în lucrările de renovare să fie incluse
materialele istorice lucrate cu tehnici adecvate. Aici avem posibilitatea să practicăm, să învățăm și să transmitem mai
departe tehnicile tradiționale și utilizarea materialelor tradiționale. Renovarea este văzută aici în opoziție cu
complicatul domeniul al conservării și restaurării, care, așa cum au fost deja descrise, nu se pot lipsi de noile tehnici
de restaurare și de noile resurse dezvoltate. Mai departe, în cazul lucrărilor de renovare repetate la intervale tot mai
scurte, chiar și cu bune intenții și tehnici corecte, reprezintă un pericol semnificativ pentru materialul unui monument
numai și datorită curățirii preliminare care afectează materialul original.
14
 În ciuda pericolelor indiscutabile sugerate aici, un proiect de renovare care este atent la principiile conservării,
poate fi într-adevăr considerat o măsură de prezervare. Chiar dacă noi ne reamintim în mod constant că noul strat ce
rezultă în urma renovării nu poate fi un înlocuitor valabil pentru materialul vechi aflat dedesubt de acesta, cu speciala
lui „patină a vremii”, în practica prezervării există într-adevăr anumite zone în care renovarea este singura modalitate
posibilă de a prezerva înfățișarea istorică și artistică a unui monument și de a conserva straturile originale de dedesubt.
O măsură de renovare este de aceea justificabilă dacă are un efect de conservare în sine sau dacă măsurile de
conservare se dovedesc a fi irealizabile. Totuși, ca și în cazul conservării și restaurării, o asemenea renovare trebuie
înțeleasă ca fiind „în serviciul originalului”, ce nu trebuie afectat în efectul său și care trebuie protejat de viitoare
pericole.
Pentru a prezerva un monument grav erodat, afectat de vreme sau cu componente murdărite, acesta trebuie
renovat. De exemplu, o nouă îmbrăcăminte de var poate fi aplicată peste una mai veche care deja a fost grav murdărită
de către noile sisteme de încălzire, fără a exclude totuși pentru mai târziu o operațiune de curățare și conservare a
unui strat vechi de zugrăveală de var. Această abordare este adesea valabilă pentru exteriorul unei clădiri, unde
straturile de tencuială și zugrăveală originale, erodate și afectate de vreme, pot fi prezervate doar prin acoperirea cu
un nou strat care este în același timp și unul protector; noul strat poate fi realizat ca o reconstrucție a unei scheme
istorice, documentată de descoperirile realizate în timpul investigațiilor. În cele din urmă există cazurile în care
vechea tencuială este atât de deteriorată de vreme și de poluarea mediului, încât aceasta nu mai poate fi prezervată
prin măsuri de conservare și trebuie renovată. În această situație articularea decorativă pictată la exterior, din care
mai pot fi găsite numai urme, poate fi renovată – repet – prin intermediul unui noi strat de vopsea, bazându-se pe
descoperirile rezultate după investigații: acesta este singurul mod posibil de a trece peste înfățișarea estetică a
monumentului. Ca și în cazul restaurării, desigur diferite posibilități pot apărea din cercetările investigative asupra
multiplelor straturi de acoperire. Ar trebui ca planul pentru renovarea exterioară bazată pe aceste descoperiri să repete
schemele arhitecturale ale renașterii, ale barocului sau ale perioadei neo-clasice, sau ar trebui să îmbrace uniforma
unei fațade de secol XIX în ocru? Dacă acesta se referă la fațada unui palat sau doar la simpla fațadă a unei case
orășenești prezentă în cartierul istoric al unui vechi oraș, această decizie poate fi luată numai în cadrul unui plan
general de prezervare, după o analiză amănunțită a descoperirilor și a istoriei clădirii și în concordanță cu
împrejurimile sale.
Dacă renovarea exterioară a unei clădiri istorice trebuie să fie realizată în concordanță cu împrejurimile sale,
o renovare interioară trebuie să ia în considerare suprafețele istorice, învechite ale elementelor ce au supraviețuit, în
special „patina” tuturor elementelor decorative; de exemplu intensitatea variabilă a suprafețelor interioare pictate
trebuie să fie discutată. Așa cum am sugerat deja, efectul de protecție pe care o măsură de renovare îl poate avea
trebuie de asemenea luat în considerare. De aceea renovarea ca protecție este un scop valabil chiar în cazurile în
care aceasta ascunde „patina vremii” sau un strat intermediar care, din punct de vedere estetic sau istoric, merită să
fie prezervat. Un exemplu este oferit de aplicarea unei noi tencuieli pe un turn romanic, pentru a proteja piatra de
efectele vremii; cu toate că descoperirile de câteva urme pot să ofere dovada că acolo a existat într-adevăr o tencuială
în secolele precedente, noul strat înlocuiește – de fapt, se lipsește – de „picturala” și în același timp versiunea
„legitimă” a turnului cu zidăria sa medievală, așa cum ea ne-a apărut începând cu secolul XIX. Renovarea unei
sculpturi exterioare din piatră sau din lemn, prin aplicarea unei noi scheme policrome bazată pe descoperirile
investigative sau aflată în analogie cu figuri similare pictate, poate de asemenea să combine o schimbare în înfățișarea
estetică cu o funcțiune de protecție.
Nu există nici un dubiu că o renovare este în afara discuției pentru anumite categorii de monumente
pentru că numai conservarea sau restaurarea sunt în limitele acceptabilului. Renovarea trebuie respinsă ca
metodă legitimă pentru un mare număr de „monumente de artă” în particular, obiecte care în general pot fi doar
conservate sau în anumite circumstanțe restaurate, dar nu pot fi renovate. Aceste categorii includ picturile și
sculpturile sau exemplele de lucrări de artă minoră; potirul din sacristia unei biserici ar fi afectat în valoarea sa istorică
de o reaurire completă, o abordare pe care o clasificăm drept renovare. Aceasta se aplică și monumentelor arheologice
și fragmentelor, care pot fi conservate, și atunci când este adecvat sau necesar, restaurate; dar o totală „renovare” a
acestor obiecte ar distruge caracterul lor ca mărturii. Metodele larg propagate de renovare sunt acceptabile în
practica prezervării doar atunci când materialul original nu mai este conservabil din punct de vedere tehnic
și trebuie înlocuit, sau materialul vechi nu mai poate fi expus datorită efectelor mediului și utilizării și trebuie
acoperit pentru protejarea sa. În ambele situații lucrarea de renovare trebuie justificată și susținută de investigații
preliminare orientate spre prezervare și de către un plan de prezervare.
În cazul clădirilor istorice, lucrările de renovare pot fi de asemenea potrivite în anumite locații, ca de exemplu
în anumite părți ale monumentului unde nu se mai găsește material istoric pentru a fi protejat datorită unor alterări
anterioare extinse, și astfel compatibilitatea cu ceea ce a rămas din materialul monumentului este singurul punct ce
trebuie urmărit, sau unde grija de a prezerva materialul istoric nu a putut domina deasupra altor interese.

15
 Pentru a concluziona această încercare de a diferenția între lucrările de conservare, restaurare și renovare,
trebuie subliniat faptul că împreună, ele constituie un sistem gradual de măsuri de prezervare; cu alte cuvinte,
există monumente care în anumite circumstanțe trebuie doar conservate și nu restaurate, sau trebuie conservate sau
restaurate și niciodată renovate. În plus, măsurile de conservare, restaurare și renovare sunt interconectate, de
aceea în funcție de circumstanțe, ele pot fi realizate una după alta sau simultan. Aurirea unei stucaturi de interior
poate servi ca exemplu. Pentru componentele bine prezervate o simplă conservare este suficientă; în unele locuri mici
fisuri trebuie umplute și anumite piese „șlefuite” pentru a obține mai mult sau mai puțin înfățișarea estetică generală
a elementelor conservate – prin urmare, restaurate; într-o parte a camerei elementele aurite, afectate grav și pierdute
în mare parte datorită infiltrării apei, trebuie reînnoite în concordanță cu tehnicile tradiționale cu foițe de aur – deci,
renovate. În alte cazuri, renovarea poate fi considerată chiar o măsură de conservare, cel puțin până la un anumit
punct: de exemplu, re-expunerea parțială a uneia sau a mai multor scheme pictate în limitele cadrului analizelor
investigative, consolidarea suportului din lemn și renovarea completă peste un strat intermediar a uneia dintre
scheme. Sub noua tencuială rămân mai bine conservate (cel puțin în cazul fațadelor exterioare) toate straturile istorice,
decât dacă ar fi re-expuse complet, ceea ce este întotdeauna urmată de pierderi, sau dacă materialul original ar fi
supus unor lucrări consecutive de conservare și restaurare și concomitent expus la pericolele reprezentate de vreme.

16