Codul Deontologic Al Magistratilor Ghid de Aplicare PDF

Codul deontologic al magistraţilor
Ghid de aplicare
La elaborarea acestei lucrări au participat:
Colegiul de lucru desemnat de Consiliul Director al Asociaţiei

Magistraţilor din România:
¾ Prof. univ. dr. Maria Mona Pivniceru, vicepreşedinte al

Asociaţiei Magistraţilor din România, judecător la Curtea
de Apel Iaşi
¾ Judecător Paul Florea – preşedinte de onoare al Asociaţiei
Magistraţilor din România, fost preşedinte al Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie
¾ Judecător Mihaela Liţu – Curtea de Apel Târgu-Mureş
¾ Judecător Adrian Toporăscu – vicepreşedinte Tribunalul
Botoşani
¾ Judecător Banciu Cristina – Judecătoria Zimnicea
¾ Judecător Iuliana Dicu – preşedinte Judecătoria Slatina
¾ Procuror Katalin-Barbara Kibedi – Procuror şef secţie
judiciară – Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare,
detaşat la Ministerul Justiţiei
Consiliul Superior al Magistraturii

- consultant: Judecător lector univ. dr. Angela Hărăstăşanu –
Curtea de Apel Braşov
Institutul Naţional al Magistraturii

- consilier Nadia Roman
Fundaţia Konrad Adenauer

- dr. iur. Stefanie Ricarda Roos – Director, Programul
Statul de Drept Europa de Sud-Est
Partener de program : Centrul de Resurse Juridice,

Av. Georgiana Iorgulescu – director executiv
ASOCIAŢIA MAGISTRAŢILOR DIN ROMÂNIA

Ghid de aplicare
Proiect coordonat de Judecător drd. Florin Costiniu

Preşedintele Secţiei civile şi de proprietate
intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
2007
Copyright © 2007
Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCSIS - Consiliul Naţional
al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu

Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată
fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Codul deontologic al magistraţilor / Asociaţia Magistraţilor

din România. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2007
Bibliogr.
ISBN 978-973-1836-31-7
I. Asociaţia Magistraţilor din România (Bucureşti)
17:34
Editura Hamangiu: Vânzări:

Bucureşti, Str. Col. Popeea 021.336.01.25
nr. 43, sector 5 0788.854.348
O.P. 5, C.P. 91 0788.724.564
0724.364.369
Tel./Fax: 0747.952.461
021.336.04.43
031.805.80.20 E-mail:
031.805.80.21 redactie@hamangiu.ro
distributie@hamangiu.ro
Cuvânt înainte
S-a vorbit şi se vorbeşte, încă, foarte mult în aceşti ani ai
“tranziţiei noastre nesfârşite” despre reforma justiţiei.
După părerea noastră, pe cât de mult s-a vorbit, pe atât de
puţin s-a realizat pe fond.
Nu este aici locul adecvat pentru a încerca să demonstrăm
ceea ce am spus în repetate rânduri: adevărata reformă a justiţiei
române încă nu şi-a stabilit reperul de bază, anume, însuşi
sistemul judiciar.
Totuşi, chiar dacă exprimăm un truism, sistemul judiciar
român, din păcate confuz şi incoerent, cuprinde instanţe şi
parchete în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea, în primul
rând, judecători şi procurori. Ei sunt chemaţi să interpreteze şi să
aplice legea, care la rându-i, este, nu de puţine ori, lipsită de
necesara-i claritate.
Dincolo însă de aceste aspecte, este de domeniul evidenţei
că în cadrul exercitării activităţii lor, judecătorii şi procurorii,
adică magistraţii, în concepţia constituantului român, trebuie să
se supună unor reguli de conduită determinate, adică unor
cerinţe etice, specifice profesiei, ca formă a eticii sociale. Iată de
ce elaborarea unui Cod deontologic al magistraţilor se impune cu
necesitate, am spune, obiectivă. Că el, un asemenea cod provine,
cum este cazul de faţă, din interiorul profesiei, este un fapt cu
totul remarcabil.
De aceea, iniţiativa Asociaţiei Magistraţilor din România
(A.M.R.) de a purcede la elaborarea lui trebuie să fie salutată şi
apreciată ca atare. De asemenea, trebuie subliniat că preocu-
pările A.M.R. sunt constante în materie, pentru că ea este organi-
zaţia profesională care, încă din 1994, cu ajutorul unor experţi
VI Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
din 6 ţări europene, a elaborat primul Cod deontologic al

magistraţilor din România.
Două sunt ideile majore pe care am dori să le subliniem
privitor la prezentul cod.
Prima, este aceea că el face necesară o distincţie între
“normele” deontologiei profesionale care îşi găsesc sorgintea în
morala socială şi normele ce reglementează răspunderea discipli-
nară a magistraţilor, de natură statală, menite a sancţiona abate-
rile disciplinare ale acestora. În această din urmă situaţie suntem
în prezenţa unei răspunderi juridice, pe când, în prima, răs-
punderea pentru încălcarea normelor deontologiei profesionale
este de natură morală.
O a doua idee este aceea că “normele” prezentului Cod
urmăresc implicarea magistraţilor, deopotrivă judecători şi
procurori, în mod individual, dar ca exponenţi ai unor nobile
profesii, în viaţa socială, în însăşi viaţa cetăţii, cu scopul evident
de a conduce la îmbunătăţirea imaginii justiţiei ca activitate
socială în rândul justiţiabililor, al întregii societăţi, în general.
Toate acestea, adăugate însuşi conţinutului substanţial al
Codului, racordat la cerinţele internaţionale în materie, ne fac să
credem că aplicarea dispoziţiilor sale va fi în măsură să spo-
rească, în chip substanţial, încrederea cetăţeanului în magistratul
român care, prin înfăptuirea actului de justiţie, dă expresie, în
mod convingător, echidistanţei şi imparţialităţii sale; convingător
însă nu numai prin argumentarea soluţiei date, ci chiar şi prin
modul său de comportare exemplară atât profesională cât şi
socială.
Prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan

Judecător, Vicepreşedintele celei de a III-a Camere –
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Strasbourg
Membru de onoare al
Asociaţiei Magistraţilor din România
Câteva gânduri pentru magistraţii români
Judecătorii au rolul de a stabili standarde în societate. Ei

interpretează şi dezvoltă norma juridica pe baza căreia este
structurată societatea şi se desfăşoară relaţiile sociale. Acţiunile şi
comportamentul lor, atât în interiorul cât şi în afara instanţei,
trebuie să fie în orice moment mai presus de orice suspiciune şi
trebuie să inspire respectul şi încrederea publicului. Într-adevăr,
independenţa justiţiei se bazează pe încrederea publică. Drept
consecinţă, cei numiţi într-o asemenea poziţie înaltă de consi-
deraţie şi respect trebuie să fie oameni cu competenţă dovedită,
integritate, probitate şi independenţă. Nu ar trebui să existe
niciun compromis cu privire la aceste standarde.
După numire şi pe parcursul carierei lor judiciare, se
aşteaptă de la judecători să îşi menţină standardele înalte care
impun respect public pentru fiecare dintre ei, în mod individual,
şi colectiv, pentru întreaga instituţie.
Pe parcursul anilor '70 şi '80, organizaţii nonguvernamen-
tale internaţionale s-au preocupat de stabilirea unor standarde
pentru judecători, avocaţi şi procurori pentru protejarea propriei
lor independenţe. Aceasta a condus la crearea unor documente
ale Naţiunilor Unite, precum: Principiile fundamentale ale inde-
pendenţei puterii judecătoreşti, Principiile fundamentale cu
privire la rolul avocaţilor şi Ghidul privind rolul procurorilor,
primul datând din 1985 şi ultimele două din 1990.
În timp ce independenţa puterii judecătorii a fost consi-
derată ca fiind în mod corespunzător reflectată prin aceste docu-
mente universale menite a ghida statele în structurarea sistemelor
lor de drept, în anii '90, au început să se manifeste preocupări
faţă de nevoia unei răspunderi a autorităţii judecătoreşti. În unele
ţări, s-a considerat că judecătorii au abuzat de starea lor de izo-
lare pentru protejarea independenţei lor. Existenţa unor acte de
corupţie înăuntrul sistemului judiciar a fost semnalată în unele
VIII Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
ţări. Au fost necesare măsuri adecvate pentru oprirea acestei ten-

dinţe nesănătoase înainte ca publicul să îşi piardă încrederea în
justiţie. În multe ţări, s-a manifestat dorinţa de aderare la structu-
rile internaţionale constituite în materia conduitei şi integrităţii
sistemului judiciar.
În ultima perioadă a anilor '90, Grupul Judiciar pentru Întă-
rirea Integrităţii Judiciare, (JGSJI) cuprinzând şefii justiţiei din Asia,
Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu, în colaborare cu Con-
siliul Consultativ al Judecătorilor Europeni şi Baroul American/Ini-
ţiativa legală pentru Europa Centrală şi de Est (ABA/CEELI) au decis
elaborarea Principiilor de Comportament Judiciar de la Bangalore.
Redactarea s-a finalizat şi a fost aprobată în noiembrie 2002 la
Haga, unde au participat şi câţiva judecători ai Curţii Interna-
ţionale de Justiţie. Principiile au fost încorporate în Rezoluţia
Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului din aprilie
2003 iar în 2006 de ECOSOC. În martie 2007, JGSJI a publicat
un set de comentarii asupra Principiilor. Aceste comentarii cu
privire la fiecare dintre principii ilustrează, în măsura posibilului,
cele mai bune practici ale comportamentului judecătorilor.
Principiile de la Bangalore sunt cuprinzătoare şi stabilesc
ceea ce astăzi se consideră a fi standarde universale de compor-
tament pentru judecătorii care activează în tribunale naţionale,
regionale sau internaţionale. Din ce în ce mai multe state
introduc Principiile în codurile deontologice naţionale pentru
judecători. Respectarea unui cod al valorilor etice va potenta
integritatea puterii judecătoreşti.
Cele şase valori ale comportamentului judecătorilor enun-
ţate în Principiile de la Bangalore, care constau în: independenţă,
imparţialitate, integritate, proprietate, egalitate, competenţă şi
diligenţă ar putea fi adoptate spre aplicare şi de către procurori,
mai ales în sistemele de drept continental, unde magistraţii sunt
judecători şi procurori.
În timp ce orice cod de conduită al unei profesii trebuie în
mod necesar perceput ca un ghid de comportament pentru
Câteva gânduri pentru magistraţii români IX
profesia respectivă dar fără un mecanism de implementare şi

executare, în aceeaşi măsura codul va fi interpretat şi ca un
simplu set de platitudini pioase. Judecătorii buni nu se tem de
analiza publică a activităţii şi comportamentului lor. Ei se tem de
existenţa unor judecători aflaţi în sistem care încalcă normele de
comportament. Abaterile grave ale unui singur judecător care
rămâne în sistem fără să se ia nicio măsura împotriva lui pot
afecta imaginea întregii instituţii, inclusiv imaginea fiecărui
judecător individual. Probabil că, pentru acest motiv, Asociaţia
Baroului American a inserat următoarea regulă în Modelul
Codului pentru Comportamentul Judiciar (1990): „3(D)(1) Un
judecător care primeşte informaţii care indică în mod substanţial
posibilitatea ca un alt judecător să fi comis o încălcare a acestui
cod va lua toate măsurile corespunzătoare. Un judecător care
cunoaşte că un alt judecător a comis o încălcare a acestui cod,
care pune în discuţie calitatea sa pentru ocuparea în continuare a
funcţiei respective trebuie să informeze autoritatea responsabilă”.
Adoptarea Codului deontologic al magistraţilor sub auspi-
ciile Asociaţiei Magistraţilor din România nu va intensifica doar
integritatea judecătorilor şi procurorilor români individual şi
colectiv, la nivelul întregii magistraturi, dar va reprezenta şi o
piatră de hotar pentru toţi romanii în ceea ce priveşte protejarea
independenţei şi a imparţialităţii magistraturii, care este esenţială
pentru statul de drept. Înfiinţarea conform aceluiaşi Cod a Con-
siliilor de Onoare cu obiective specifice va reprezenta un meca-
nism important pentru inocularea valorilor reflectate de acelaşi
Cod, mai ales pentru magistraţii nou numiţi în această funcţie.
Param Cumaraswamy
Raportor Special al Naţiunilor Unite
pentru Independenţa Judecătorilor şi Avocaţilor
Octombrie 23, 2007

Cuprins
Prolog sau„Pentru ce sunt necesare modificarea

actualului cod şi elaborarea unui ghid de aplicare?”.............1
Capitolul I. Valorile etice fundamentale în activitatea

magistraţilor..........................................................................9
Consideraţii generale .............................................................9
Valoarea 1 INDEPENDENŢA................................................12
Aspecte specifice ale aplicării valorii fundamentale a
independenţei..................................................................15
1.1. Judecătorul îşi va exercita funcţia judiciară în mod
independent, pe baza evaluării faptelor şi în
conformitate cu o înţelegere conştiincioasă a legii,
liber de orice influenţe străine, tentaţii, presiuni,
ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte,
din orice parte sau din orice motiv........................15
1.2. Judecătorul este independent în relaţia cu societatea,
în general, şi în relaţiile cu diferitele părţi dintr-un
litigiu pe care trebuie să îl soluţioneze ..................17
1.3 Judecătorul trebuie nu doar să nu aibă nici o legătură
necorespunzătoare sau vreo influenţă din partea
executivului şi legislativului, ci trebuie să şi apară ca
fiind liber de vreo astfel de legătură sau influenţă
pentru un observator rezonabil .............................21
1.4. În derularea sarcinilor judiciare, judecătorul este
independent de colegi în ceea ce priveşte deciziile
pe care trebuie să le ia............................................24
XII Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
1.5. Judecătorul va încuraja şi sprijini măsuri de protecţie

pentru îndeplinirea sarcinilor judiciare, pentru a
menţine şi extinde independenţa instituţională şi
operaţională a sistemului ......................................25
1.6. Judecătorul va demonstra şi promova înalte
standarde de conduită judiciară pentru a consolida
încrederea publicului în justiţie, care este
fundamentală pentru menţinerea independenţei
sistemului.............................................................26
Valoarea 2: IMPARŢIALITATEA...........................................29
imparţialităţii ...................................................................31
2.1. Judecătorul îşi va îndeplini sarcinile judiciare
fără favoruri, părtinire sau prejudecăţi....................31
2.2. Prin conduita sa în cadrul şi în afara instanţei,
magistratul va asigura menţinerea şi creşterea
încrederii publicului, a profesiunii judiciare şi a
justiţiabililor în imparţialitatea sa şi a puterii
judecătoreşti .........................................................34
2.3. Magistratul se va comporta, de o manieră
rezonabilă, astfel încât să reducă la minimum
numărul de situaţii în care este necesar ca el să fie
recuzat sau să se abţină de la instrumentarea ori
soluţionarea unor cazuri........................................37
2.4. Magistratul nu va face în mod conştient, în timpul
derulării unui proces, sau într-un caz ce poate
fi adus în faţa sa, niciun comentariu ce poate fi privit
în mod rezonabil ca afectând rezultatul sau
subminând corectitudinea procedurilor. De
asemenea, el se va abţine de la orice comentariu în
public sau în alt mod ce ar putea afecta judecarea
corectă a oricărei persoane sau probleme ..............40
Cuprins XIII
2.5. Magistratul va fi incompatibil în cazurile în care

nu este capabil să soluţioneze chestiunea în mod
imparţial sau pare astfel pentru un observator
rezonabil ..............................................................42
Valoarea 3: INTEGRITATEA ................................................51
integrităţii ........................................................................52
3.1. Magistratul trebuie să asigure că, în percepţia
observatorului rezonabil, conduita sa este
ireproşabilă...........................................................52
3.2. Comportamentul şi conduita unui magistrat
trebuie să confirme încrederea populaţiei în
integritatea sistemului judiciar. Actul de justiţie nu
trebuie doar îndeplinit, ci trebuie şi să fie văzut
ca fiind îndeplinit..................................................55
Valoarea 4: DECENŢA (BUNA-CUVIINŢĂ)..........................57
Aspecte specifice ale aplicării valorii f undamentale a
decenţei ..........................................................................57
4.1. Magistratul va evita indecenţa şi aparenţa de
indecenţă în toate activităţile sale ..........................57
4.2. Fiind obiectul cercetării publice constante,
magistratul trebuie să accepte restricţii personale ce
pot fi privite de cetăţenii obişnuiţi ca fiind
apăsătoare, şi trebuie să facă aceasta în mod liber şi
voluntar. El este dator mai ales să se comporte
într-un mod consecvent cu demnitatea serviciului
judiciar .................................................................58
4.3. În relaţiile sale personale cu membrii profesiei
juridice ce practică frecvent în faţa instanţei/
parchetului, magistratul va evita situaţiile ce pot
genera în mod rezonabil suspiciunea sau aparenţa de
favoritism ori părtinire ...........................................61
XIV Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
4.4. Judecătorul nu va participa la soluţionarea unei

cauze în care un membru al familiei sale reprezintă
un împricinat sau este asociat în vreun fel litigiului
respectiv ...............................................................65
4.5. Magistratul nu trebuie să permită utilizarea
reşedinţei sale de către un membru al profesiei
juridice pentru a primi clienţi sau alţi practicanţi
ai profesiei juridice................................................66
4.6. Magistratul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la
libertate de exprimare, credinţă, asociere şi întrunire,
însă în exercitarea acestor drepturi el se va comporta
întotdeauna în aşa fel încât să păstreze demnitatea
serviciului judiciar şi imparţialitatea şi independenţa
sistemului .............................................................67
4.7. Judecătorul se va informa cu privire la interesele
sale financiare personale şi va face eforturi
rezonabile pentru a cunoaşte interesele financiare
ale membrilor familiei sale ....................................70
4.8. Judecătorul/procurorul nu vor permite familiei,
relaţiilor sociale sau de altă natură să-i influenţeze
conduita judiciară şi discernământul ca
magistrat ...............................................................70
4.9. Magistratul nu va folosi sau împrumuta prestigiul
serviciului judiciar pentru a urmări interesele sale
private, ale unui membru al familiei sau altei
persoane, şi nici nu va transmite sau permite altora să
transmită impresia că o persoană este într-o poziţie
specială de a-l influenţa în îndeplinirea sarcinilor
judiciare ...............................................................71
4.10. Informaţiile confidenţiale pe care le dobândeşte
magistratul în calitatea sa judiciară nu vor fi folosite
sau dezvăluite de către acesta în nici un scop care
nu este legat de sarcinile sale profesionale.............75
Cuprins XV
4.11. Cu condiţia îndeplinirii corespunzătoare a

sarcinilor judiciare, un magistrat poate: .................76
4.11.1. scrie, ţine prelegeri, cursuri şi participa în
activităţi legate de drept, sistemul judiciar,
administrarea justiţiei şi probleme
asociate .......................................................76
4.11.2. apărea la o audiere publică în faţa unui
organism oficial cu privire la probleme de
drept, sistemul juridic, administrarea
justiţiei sau chestiuni asociate.......................77
4.11.3. activa ca membru al unui organism oficial, al
unor comisii, comitete sau organisme
consultative guvernamentale, dacă statutul de
membru nu este în contradicţie cu percepţia de
imparţialitate şi neutralitate politică a
magistraţilor.................................................77
4.11.4. să deruleze alte activităţi, dacă acestea nu
afectează demnitatea serviciului judiciar
sau nu interferează nici un mod cu
îndeplinirea sarcinilor judiciare ....................80
4.12. Magistratul nu va „practica juridic” în timpul
exercitării serviciului judiciar.................................83
4.13. Judecătorul şi procurorul poate forma sau se pot
alătura unor asociaţii de magistraţi sau participa în
alte organizaţii ce reprezintă interesele acestora.....84
4.14. Magistratul şi membrii familiei sale nu vor solicita şi
nici nu vor accepta vreun cadou, moştenire,
împrumut sau favoare în legătură cu o acţiune
efectuată, ce urmează a fi efectuată sau omisă în
desfăşurarea sarcinilor judiciare.............................85
4.15. Magistratul nu va permite în mod conştient
personalului instanţei/parchetului sau altor persoane
supuse influenţei, coordonării sau autorităţii sale, să
XVI Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
solicite ori accepte niciun cadou, moştenire,

împrumut sau favoare în legătură cu o acţiune
efectuată, ce urmează a fi efectuată sau omisă în
cadrul sarcinilor sau funcţiilor acestora..................85
4.16. În conformitate cu legea şi cerinţele legale privind
informaţiile publice, magistratul poate primi un
cadou, premiu sau beneficiu după cum este potrivit
ocaziei, cu condiţia ca acel cadou, premiu sau
beneficiu să nu fie perceput în mod rezonabil ca fiind
destinat să influenţeze îndeplinirea sarcinilor
judiciare şi să nu creeze în niciun fel aparenţa de
parţialitate.............................................................87
Valoarea 5: EGALITATEA....................................................89
egalităţii ..........................................................................91
5.1. Magistratul trebuie să fie conştient şi să înţeleagă
diversitatea din societate şi diferenţele generate de
aplicarea a numeroase criterii, ce includ, dar nu se
limitează, la rasă, culoare, sex, religie, origine
naţională, dizabilitate, vârstă, stare civilă, orientare
sexuală, statut social şi economic şi alte cauze
similare („baze irelevante”)....................................91
5.2 În îndeplinirea sarcinilor sale judiciare, magistratul nu
va manifesta, prin limbaj sau conduită, părtinire sau
prejudecată vădită faţă de persoane sau grupuri pe
baze irelevante......................................................92
5.3. Magistratul îşi va îndeplini atribuţiile judiciare cu
consideraţie adecvată pentru toate persoanele,
precum părţi, martori, avocaţi, personalul instanţei şi
colegii din judiciar, fără diferenţiere pe baze
irelevante, pentru îndeplinirea corectă a acestor
atribuţii .................................................................93
Cuprins XVII
5.4. Judecătorul nu va permite în mod conştient

personalului instanţei sau altor persoane aflate sub
influenţa, coordonarea sau controlul său, să
diferenţieze între părţile în litigiu ...........................93
5.5. Judecătorul le va cere avocaţilor în cadrul
procedurilor în faţa instanţei să se abţină de la
manifestarea, prin limbaj sau conduită, a părtinirii
sau prejudecăţilor, cu excepţia cazului în care
acestea sunt relevante juridic pentru o problemă din
cadrul procedurilor şi pot face obiectul unei
apărări legitime .....................................................94
Valoarea 6: COMPETENŢĂ ŞI SÂRGUINŢĂ ........................95
Aspecte specifice ale aplicării valorilor fundamentale
ale competenţei şi sârguinţei ............................................97
6.1. Sarcinile judiciare ale magistratului au prioritate
faţă de celelalte activităţi .......................................97
6.2. Magistratul îşi va dedica activitatea profesională
funcţiilor judiciare, ce cuprind nu doar îndeplinirea
atribuţiilor şi responsabilităţilor din cadrul
instanţei/parchetului şi luarea deciziilor, ci şi alte
sarcini relevante pentru sistem...............................97
6.3. Judecătorul/procurorul va lua toate măsurile
rezonabile pentru a-şi menţine şi extinde
cunoştinţele, abilităţile şi calităţile personale
necesare pentru îndeplinirea sarcinilor judiciare,
profitând în acest sens de instruire şi alte facilităţi ce
ar trebui să fie disponibile, sub control judiciar,
pentru magistraţi ...................................................99
6.4. Magistraţii trebuie să se informeze cu privire la
evoluţia relevantă a dreptului internaţional, inclusiv
referitor la convenţiile internaţionale şi alte
instrumente ce stabilesc norme vizând drepturile
omului ................................................................102
XVIII Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
6.5. Magistratul trebuie să-şi îndeplinească toate sarcinile

judiciare, inclusiv emiterea deciziilor şi a celorlalte
acte procesuale, în mod eficient, corect şi cu
promptitudine rezonabilă ....................................103
6.6 Judecătorul va menţine ordinea şi solemnitatea în
procedurile instanţei şi va fi îngăduitor, demn şi
politicos în relaţie cu împricinaţii, martorii, avocaţii şi
alte persoane cu care tratează în calitate oficială.
Judecătorul va cere o conduită similară personalului
instanţei şi altor persoane supuse influenţei,
coordonării sau controlului său ...........................104
Capitolul II. Proiectul noului Cod deontologic al

magistraţilor. Succintă prezentare pe articole ...................109
Articolul 1 .........................................................................109
Articolul 2 .........................................................................111
Articolul 3 .........................................................................116
Articolul 4 .........................................................................123
Articolul 5 .........................................................................125
Articolul 6 .........................................................................130
Articolul 7 .........................................................................134
Capitolul III. Analiza unor studii de caz ................................137

Consideraţii generale .........................................................137
Studiul de caz nr. 1............................................................138
Studiu de caz nr. 2.............................................................142
Studiu de caz nr. 3.............................................................146
Studiu de caz nr. 4.............................................................149
Cuprins XIX
ÎN LOC DE POSTFAŢĂ..........................................................151
Rugăciunea unui judecător ................................................151
Despre justiţie, legi, adevăr, dreptate..................................154
ANEXE ..................................................................................163
1. Codul deontologic al magistraţilor
– Proiect – .........................................................................163
2. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor ..........165
3. Principiile de la Bangalore cu privire la conduita
judiciară – 2002 ...........................................................169
4. Cod de conduită ............................................................174
5. Codul conduitei judiciare al judecătorilor americani .....179
6. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor
– Extras –...........................................................................179
7. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
– Extras –...........................................................................185
8. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii ..................................................................187
9. Regulamentul din 22 septembrie 2005 de ordine
interioară al instanţelor judecătoreşti
– Extras –...........................................................................192
10. Regulament privind organizarea şi funcţionarea
Consiliilor de Onoare ale magistraţilor
– Proiect – .........................................................................197
11. Statut A.M.R.
– Extras –...........................................................................201
XX Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
12. Regulamentul de organizare şi funcţionare

al Consiliului Naţional de Etică Profesională
(CNEP) ........................................................................203
13. The magistrates’ deontological code.............................208
Bibliografie ...........................................................................217
Prolog
sau
„Pentru ce sunt necesare modificarea actualului

cod şi elaborarea unui ghid de aplicare?”
1. Preocupările constante în ultimele decenii, pe plan mon-

dial, vizând elaborarea, perfecţionarea şi aplicarea unor coduri
deontologice pentru magistraţi, dar şi pentru alţi participanţi la
fenomenul judiciar, îşi au originea în realitatea incontestabilă
pentru orice sistem de drept modern, că profesia de judecător şi
procuror reprezintă acea coordonată profesională a socialului
fundamentată în cel mai înalt grad pe responsabilitate, probitate
şi credibilitate. Statutul social şi moral al magistratului implică şi
presupune un mare număr de restricţii, limitări, constrângeri şi
riscuri asumate, o conduită generală constantă la standarde etice
şi profesionale de cea mai înaltă valoare, cu aplicabilitate perma-
nentă, atât în exercitarea propriu-zisă a funcţiilor cât şi în com-
portamentul relaţional social-privat.
Asemenea particularităţi sunt unice în orice societate. Ele
fac ca înăuntrul acestei colectivităţi profesionale, restrânse nume-
ric şi elitiste în cel mai valoros sens al noţiunii, să se simtă nevoia
elaborării unor precepte morale comune, acceptate benevol, a
căror respectare să se impună fără constrângeri normativ-juridice.
În acest context, existenţa unui set de norme deontologice
ale magistraţilor ar trebui să constituie parte componentă a unui
cod general deontologic al profesiilor juridice, care să statueze
caracterul benevol al respectării cerinţelor de exercitare a fiecă-
reia (judecător, procuror, avocat, notar, consilier juridic) şi al
2 Codul deontologic al magistraţilor. Ghid de aplicare
conduitei ca standard de viaţă în general acceptat de practicienii

dreptului.
„Justiţia nu numai că trebuie înfăptuită, dar este necesar să
se şi perceapă acest lucru”, spune un dicton celebru. Pentru pro-
fesie, dar şi pentru societate, sunt esenţiale imaginea şi credibi-
litatea, ca şi menţinerea unui înalt nivel de exemplaritate. În acest
scop, colectivitatea profesională însăşi trebuie să-şi edifice şi
consolideze standardele morale, iar sancţiunea încălcării lor să se
exprime printr-o atitudine tranşantă de blam şi dezaprobare din
partea celor în mijlocul cărora s-a produs abaterea.
2. Desigur că şi în ghidul de aplicare a unui cod deon-

tologic, lucrare cu pronunţat caracter practic, definirea exactă a
noţiunilor şi proprietatea termenilor sunt absolut necesare.
Făcând distincţiile cuvenite între „etică” şi „deontologie profe-
sională”, vom remarca faptul că „etica” reprezintă componenta
morală în cultura şi civilizaţia unei colectivităţi, cuprinzând
ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor
unii faţă de alţii şi în raport cu societatea, a căror încălcare nu
este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Teoreticienii disting, la nivelul eticii judiciare, cinci nivele
componente semnificative:
- principiile fundamentale ale unei etici minime, valabile
pentru orice fiinţă umană;
- etica aplicată la nivel profesional numită şi „etica
responsabilităţii”;
- etica funcţiei publice, desemnată ca fiind „etica politică”;
- etica dreptului practicat de profesionişti;
- etica judecătorilor, a magistraţilor în general, în acele
sisteme de drept, cum este şi cel românesc, în care procurorii
sunt consideraţi magistraţi.
Ultimele două nivele, cele mai înalte, configurează dimen-
siunea etică a dreptului, în sensul că un grup profesional adoptă
Prolog 3
ca ideal o formă de convieţuire socio-profesională de un anumit

standard, cu care se identifică şi pe care în mod benevol se obligă
să o respecte, astfel încât să fie exemplară şi să nu intre în contra-
dicţie cu principiile morale generale şi cu drepturile celorlalţi.
În teoria etică modernă se face distincţia între substratul
filozofic şi cel moral al comportamentului uman şi se eviden-
ţiază, pornind de la realităţi incontestabile, că această compo-
nentă etică are o pondere maximă în profesiile care presupun o
implicare socială mai pronunţată şi o responsabilitate aparte
(medici, jurişti, cadre didactice).
În privinţa „deontologiei profesionale”, aceasta este definită
ca o componentă a eticii, care se distinge prin normele morale
aplicabile la nivelul unei profesii şi pentru toate circumstanţele în
care ea se exercită pe plan public şi privat.
Or, deosebirile esenţiale de statut, drepturile şi obligaţiile
specifice, particularităţile privind exercitarea profesiei, limitările
şi restricţiile la care sunt supuşi, influenţa specială pe care o exer-
cită judecătorii şi procurorii asupra derulării relaţiilor sociale, fac
din corpul magistraţilor o entitate guvernată nu numai de norme
juridice, ci şi de reguli morale unice, deosebite de cele aplicabile
oricărei alte categorii profesionale. Din acest motiv, elaborarea
unui cod deontologic cu totul specific este nu numai posibilă, ci
şi absolut necesară.
S-a mai pus problema, şi ea este încă dezbătută, dacă un
astfel de set de principii şi norme speciale trebuie să fie comun
pentru judecători şi procurori. În ceea ce ne priveşte, răspunsul
este în mod cert afirmativ. Asemănările de statut şi funcţie socială
sunt mai mari şi mai importante decât deosebirile, iar noţiunea de
„magistrat”, deşi uneori pusă în discuţie, înglobează, în datele ei
esenţiale, ambele categorii profesionale. Oricum, de lege lata,
faţă de dispoziţiile constituţionale în vigoare, distincţia, posibilă
din punct de vedere doctrinar, nu are temei legislativ.
În acelaşi timp, normele morale în general şi cele deonto-
logice profesionale, în special, necesită un climat propice pentru
practicarea, respectarea lor şi ridicarea standardelor de conduită.

Un astfel de deziderat presupune, între altele, ca societatea – de
data aceasta prin norme legale – să reglementeze organizarea şi
funcţionarea instituţiilor ce compun sistemul judiciar (instanţe,
parchete) şi să asigure condiţiile necesare şi criteriile obiective de
selectare a celor care au vocaţia, pregătirea, educaţia morală şi
ţinuta culturală de a susţine demnitatea şi credibilitatea profesiei.
3. În acest context este cazul să subliniem deosebirile esen-

ţiale – din păcate uneori ignorate – dintre normele deontologice
profesionale şi cele care reglementează şi sancţionează abaterile
disciplinare. Sub un prim aspect, natura juridică a normelor şi
izvorul acestora sunt diferite: ele provin din morala societăţii
(pentru codul deontologic), respectiv din voinţa de stat transpusă
în lege pentru abaterile disciplinare.
Sub aspectul sancţiunilor posibile, diferenţele sunt la fel de
pregnante: încălcarea normelor deontologice are ca efect blamul
profesional, moral, dezaprobarea colegilor cu privire la conduită,
în timp ce abaterea disciplinară poate conduce, în funcţie de gra-
vitate, la cu totul alte consecinţe, sub forma răspunderii juridice,
până la cea mai severă, care este îndepărtarea din profesie.
În prezent, între cele două forme de răspundere există o
anumită confuzie, exprimată printr-o lipsă de coerenţă a regle-
mentărilor.
Nu se face distincţia necesară dintre un Cod deontologic,
care este un îndrumar în probleme morale, şi normele disci-
plinare prevăzute de lege. Un cod moral nu trebuie confundat cu
îndatoririle profesionale a căror încălcare atrage sancţiuni puni-
tive. Acestea din urmă este necesar să fie detaliate şi specificate,
în timp ce Codul ar trebui să se limiteze la principii de bază. Este
edificator în acest sens Codul deontologic al jurnalistului1, care
1
http://crji.org/content.php?id=36&l=1
Prolog 5
conţine un număr de 8 reguli generale, unanim acceptate şi uşor

de aplicat.
Actualul Cod deontologic, elaborat sub egida Consiliului
Superior al Magistraturii – organ administrativ cu atribuţii în
materie disciplinară – se referă, în cele 23(!) de articole, în mod
neunitar, la încălcări ale unor norme morale şi la abateri disci-
plinare. La rândul ei, practica în materie disciplinară a Consiliului
Superior al Magistraturii oferă numeroase exemple în care
magistraţii au fost sancţionaţi disciplinar pentru încălcarea unor
norme morale ale profesiei. Or, principiile de conduită judiciară
sunt proiectate să fie obligatorii pentru judecători, însă ar fi exce-
sivă şi nejustificată intenţia ca orice presupusă abatere a acestora
să ducă la acţiuni şi sancţiuni disciplinare. Nu toate problemele
de conformare a magistraţilor cu principiile menţionate sunt de
natura conduitei necorespunzătoare. Punerea în mişcare a unei
acţiuni disciplinare poate depinde de o multitudine de factori,
precum gravitatea abaterii, existenţa unor antecedente de acti-
vităţi incorecte, efectele produse asupra altora şi a sistemului
judiciar în ansamblu.
Tocmai natura juridică preponderent administrativă a
activităţii şi funcţiilor Consiliului Superior al Magistraturii ne
determină să considerăm absolut necesară înfiinţarea unor
Consilii de Onoare, la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
al curţilor de apel, precum şi al parchetelor de pe lângă acestea.
Consiliile de Onoare, distincte de Consiliul Superior al Magistra-
turii şi de orice alte structuri administrative, vor avea atribuţii
exclusive în materia deontologiei profesionale2.
4. De ce este necesară modificarea actualului Cod deon-

tologic?
2
Aspectele referitoare la structura, atribuţiile şi membrii Consi-
liilor de Onoare vor fi detaliate în capitolul consacrat propunerilor con-
crete de modificare a Codului deontologic.
Considerăm că actualul Cod deontologic, elaborat sub

egida Consiliului Superior al Magistraturii, configurează de o
manieră necorespunzătoare şi administrativistă sfera normelor
etice specifice activităţii magistraţilor.
Stufos şi pe alocuri prolix, el reia principii constituţionale şi
dispoziţii legale într-un mod general, redundant, întreţinând, aşa
cum am arătat, confuzia între deontologia profesională şi răspun-
derea pentru abateri disciplinare.
De altfel, şi la nivelul membrilor C.S.M. este împărtăşită
opinia că se impun modificarea şi actualizarea Codului, dat fiind
şi faptul că de la data adoptării formei actuale – mai 2005, au
intervenit modificări în legislaţia referitoare la statutul magistra-
ţilor şi organizarea judiciară. Noul Cod ar trebui să ţină seama
într-o măsură mult mai mare de evoluţia reglementărilor euro-
pene în materie, precum şi de sugestiile şi propunerile magistra-
ţilor, multe dintre ele fiind în consens cu modelul european de
deontologie adoptat la recomandarea Comitetului Consultativ al
Judecătorilor Europeni (CCJE). Consiliul Superior al Magistraturii a
părut să înţeleagă aceste tendinţe, însă diversele versiuni succe-
sive sunt la fel de exhaustive, cu reluări inutile ale unor dispoziţii
legale şi aceeaşi lipsă de rigoare în privinţa delimitării între etica
profesională şi abordarea ei din perspectivă strict disciplinară.
Noi propunem o variantă de Cod care să se caracterizeze
prin concizie, simplitate, acurateţe a noţiunilor şi conceptelor,
acceptabilitate. El va trebui să cuprindă, în viziunea noastră,
câteva principii de bază, a căror detaliere şi explicitare, împreună
cu cazuistica pe care o generează, fac obiectul acestui ghid de
aplicare.
Ghidul îşi propune să abordeze în primul rând aspectele
referitoare la aplicarea coerentă a normelor de deontologie profe-
sională şi la unitatea de practică în materie.
Se va încerca exemplificarea cât mai exactă a situaţiilor de
respectare a normelor deontologice, dar şi a posibilelor încălcări
ale acestora.
Prolog 7
În acest mod magistraţii, ceilalţi practicanţi ai profesiilor

juridice, dar şi justiţiabilii, vor putea avea acces la o informaţie
corectă, de la o sursă credibilă, validată prin competenţă profe-
sională şi experienţă acumulată.
Ghidul urmăreşte, aşa cum am menţionat deja, decelarea şi
diferenţierea aspectelor deontologice de cele disciplinare şi sim-
plificarea înţelegerii generale a normelor deontologice prin
exemple edificatoare. El va potenţa capacitatea sistemului de a se
autoregla, de a-şi rezolva problemele ce nu produc consecinţe
deosebite şi sunt practic inerente într-o activitate atât de
complexă, fără afectarea nejustificată a prestigiului justiţiei şi a
demnităţii profesiei. În acelaşi timp, prin caracterul său practic,
aplicat, ghidul va fi util şi celorlalţi profesionişti ai dreptului, care
vor cunoaşte mai bine statutul, restricţiile şi riscurile la care sunt
supuşi judecătorii şi procurorii, preîntâmpinându-se astfel
posibile conduite discutabile, nepotrivite ori susceptibile de a fi
interpretate cu rea-credinţă.
Sub aspectul structurii sale, ghidul cuprinde, în afara
acestor consideraţii prealabile cu caracter general, un capitol
consacrat valorilor etice fundamentale pentru magistraţi şi un
altul care îşi propune prezentarea proiectului noului Cod
deontologic.
Partea sa finală este consacrată unor studii de caz menite să
exemplifice şi să concretizeze regulile de conduită şi standardele
morale specifice profesiei.
5. În fine, de ce este atât de preocupată Asociaţia Magistra-

ţilor din România de problematica deontologiei profesionale,
inclusiv prin modificarea actualului Cod deontologic şi elabo-
rarea unui ghid de aplicare?
Credem că un astfel de demers este absolut firesc pentru
prima – în ordine cronologică – şi de departe cea mai cuprin-
zătoare asociaţie profesională a judecătorilor şi procurorilor,
membră a Uniunii Internaţionale a Magistraţilor şi a Asociaţiei

Europene a Magistraţilor. În toamna anului 1994, încă înainte de
aderarea României la Consiliul Europei, AMR a fost prima entitate
nonguvernamentală din ţara noastră care a organizat o conferinţă
internaţională împreună cu Consiliul Europei iar tema a fost, nu
întâmplător, axată pe problemele deontologiei profesionale. AMR
este cea care, beneficiind de aportul mai multor experţi din 6 ţări
europene, a elaborat primul Cod deontologic al magistraţilor din
România. Preocupările constante în această direcţie s-au concre-
tizat şi printr-o recentă finanţare PHARE care a permis desfăşu-
rarea mai multor întâlniri de lucru, elaborarea de studii, pro-
curarea de materiale documentare la nivel naţional şi interna-
ţional, inclusiv cele mai recente, cum sunt aşa-numitele „Principii
de la Bangalore ale Codului deontologic”, precum şi Codul de
conduită al judecătorilor de la Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, adoptat în iulie 2007.
AMR nu îşi propune să elaboreze un set de norme etice şi
un ghid care să fie aplicabile doar magistraţilor care îi sunt
membri, ci susţine şi promovează un proiect unitar, la nivelul
întregii magistraturi. Credem că o abordare segmentată, secto-
rială, a unui domeniu de activitate care este, prin natura sa,
coerent şi unitar, ar fi nepotrivită şi neproductivă.
Pe de altă parte, AMR, în cei 15 ani de activitate, şi-a
câştigat autoritatea, respectul şi credibilitatea prin promovarea cu
onestitate a celor mai importante valori: echidistanţa, adevărul,
echitatea, justiţia. Iată de ce AMR se simte îndreptăţită şi onorată
să propună, după experienţa acumulată în timp, un nou proiect
de Cod deontologic şi un ghid de aplicare a lui. Acest document
este pus cu încredere şi speranţă la dispoziţia tuturor celor
interesaţi să-l cunoască şi să contribuie la perfecţionarea lui.
Judecător Florin Costiniu

Membru fondator al AMR
Capitolul I
Valorile etice fundamentale
în activitatea magistraţilor
Consideraţii generale
În cele ce urmează sunt prezentate valorile ce au fost

proiectate să stabilească standarde pentru conduita etică a
magistraţilor. Aceste valori şi principii au menirea să ofere un set
de îndrumări pentru judecători şi procurori şi să-i permită siste-
mului judiciar un cadru pentru reglementarea conduitei în inte-
riorul său. De asemenea, se intenţionează ca aceste valori să
influenţeze membrii executivului şi ai legislativului, avocaţii şi
publicul în general, în vederea unei mai bune înţelegeri şi
sprijinirii sistemului judiciar. Ele pleacă de la premisa că judecă-
torii şi procurorii sunt responsabili pentru conduita lor în faţa
unor instituţii specifice care au fost înfiinţate pentru a menţine
standardele judiciare, ce sunt la rândul lor independente şi
imparţiale şi care sunt proiectate să completeze şi nu să deroge
de la legile existente şi conduita stabilite pentru magistraţi.
Expunerea celor şase valori fundamentale şi universale are
drept scop să ofere un set de îndrumări pentru judecători şi
procurori şi un cadru de reglementare a conduitei judiciare
printr-un cod deontologic naţional. Formulările privind aplicarea
fiecărui principiu au fost elaborate astfel încât să nu fie prea
generale (şi să ofere astfel îndrumări insuficiente) şi nici prea
specifice (şi deci irelevante pentru problemele numeroase şi
variate cu care se confruntă un magistrat în activitatea cotidiană).
10 Valorile etice fundamentale în activitatea magistraţilor
Este important de subliniat că înţelegerea rolului puterii

judecătoreşti în statele democrate, în special conştientizarea că
responsabilitatea judecătorului este de a aplica legea într-un mod
corect şi imparţial, fără a ţine cont de posibile presiuni sociale
sau politice, variază considerabil în diferite state, iar nivelul de
încredere în activitatea sistemului este, în consecinţă, foarte
divers. Informarea corespunzătoare cu privire la funcţiile siste-
mului judiciar şi la rolul său poate de aceea contribui efectiv la
creşterea gradului de înţelegere a instanţelor şi parchetelor ca
bază a sistemelor constituţionale democratice, precum şi a
limitelor activităţilor lor. Aceste principii sunt menite să sprijine
reprezentanţii celorlalte puteri ale statului, participanţii la proces
şi publicul în a înţelege natura şi specificul puterii judecătoreşti,
standardele înalte de conduită pe care judecătorii trebuie să le
menţină atât în cadrul instanţelor cât şi în afara acestora, precum
şi constrângerile în exercitarea funcţiilor, în viaţa socială şi
privată.
Necesitatea de a identifica standarde de conduită cores-
punzătoare pentru sistemul judiciar a fost explicată chiar de un
judecător în aceşti termeni:
„Nu se îndoieşte nimeni de faptul că există aşteptări ca
judecătorii să se comporte în conformitate cu anumite standarde
în cadrul şi în afara curţii. Sunt aceste aşteptări doar de decenţă
voluntară, exercitate la nivel personal, sau sunt aşteptări ca un
anumit standard de conduită să fie respectat de un anumit grup
profesional în interesul său şi al comunităţii? Fiind o întrebare
fundamentală, este necesar să facem câteva observaţii elemen-
tare. Formăm un grup aparte în comunitate. Cuprindem o parte
aleasă a unei profesii onorabile. Ne este încredinţată, zi după zi,
exercitarea unei puteri considerabile. Exercitarea acesteia are un
efect dramatic asupra vieţilor şi averilor celor care vin în faţa
noastră. Cetăţenii nu pot fi siguri că vieţile şi averile lor nu vor
depinde într-o zi de judecata noastră. Aceştia nu vor dori ca o
asemenea putere să fie încredinţată unei persoane ale cărei
Consideraţii generale 11
onestitate, abilitate şi standarde personale sunt discutabile. Pentru

continuitatea sistemului legii, aşa cum este în prezent, este nece-
sară existenţa unor standarde de conduită, atât în cadrul cât şi în
afara curţii, proiectate să menţină încrederea în acele aşteptări1”.
1
J.B. Thomas, Judicial Ethics in Australia, Sydney, Law Book Com-
pany, 1988, p. 7.
Valoarea 1
INDEPENDENŢA
Principiu:
Independenţa judiciară este o cerinţă de bază pentru apli-
carea legii şi o garanţie fundamentală pentru un proces corect.
Prin urmare, judecătorul va sprijini şi exemplifica independenţa
judiciară în aspectele sale individuale cât şi instituţionale.
Comentariu:
Independenţa judiciară nu este un privilegiu sau o prero-
gativă a unui judecător. Ea semnifică responsabilitatea impusă
fiecărui judecător pentru a-i permite acestuia să soluţioneze un
litigiu în mod onest şi imparţial în baza legilor şi a probelor, fără
presiune sau influenţă externă şi fără teamă de intervenţie din
partea nimănui. Esenţa principiului independenţei judiciare este
libertatea deplină a judecătorului de a audia şi decide în cazurile
ce vin în faţa instanţei. Niciun factor extern – fie guvern, grup de
presiune, individ sau chiar alt magistrat, nu trebuie să intervină
sau să încerce să intervină în modul în care un judecător sau
procuror soluţionează un caz şi ia o decizie.
Astfel, s-a decis1 că discuţiile purtate de vicepreşedintele
tribunalului, separat, înainte de termen, cu judecătorii învestiţi cu
soluţionarea unei cauze constituie imixtiune în activitatea altui
magistrat.
O asemenea faptă constituie o încălcare evidentă a princi-
piilor independenţei şi imparţialităţii magistraţilor. De altfel,
Codul deontologic prevede, în art. 16 alin. (2) că „judecătorii şi
procurorii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele pe
1
C.S.J, decizia nr. 10/1999, în Răspunderea disciplinară a judecă-
torilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005, p. 91 şi urm.
Valoarea 1. Independenţa 13
care le au pentru a influenţa desfăşurarea proceselor şi solu-

ţionarea cauzelor”.
Într-o altă speţă aflată pe rolul Curţii Supreme de Justiţie –
decizia nr. 6/20012, s-a reţinut că judecătorul X de la tribunalul Z
i-a solicitat judecătorului Y de la judecătoria Z să pronunţe o
anumită soluţie într-un dosar ce avea ca obiect o cerere de
revizuire, implicându-se în întocmirea minutei şi oferindu-se să-l
ajute la redactarea hotărârii.
Acelaşi judecător a intervenit pe lângă preşedintele tribu-
nalului, în sensul ca acesta să dispună prin rezoluţie restituirea
garanţiei depuse de societatea comercială parte în dosar,
interesându-se de circuitul cererii şi modul ei de rezolvare.
Curtea Supremă de Justiţie a statuat că astfel de fapte repre-
zintă abateri disciplinare, constituind imixtiune în activitatea altui
judecător şi respectiv încălcare a principiului secretului deliberării.
În ceea ce priveşte faptele aceluiaşi judecător de a furniza
presei date tendenţioase, de natură să afecteze imaginea justiţiei
şi a magistraţilor, precum şi de a denigra public pe colegi, s-a
reţinut că reprezintă încălcări ale normelor deontologice.
Independenţa judiciară se referă atât la independenţa indi-
viduală cât şi la cea instituţională, necesare în procesul de luare a
deciziilor. Independenţa judiciară este aşadar atât o stare de spirit
cât şi un set de aranjamente instituţionale şi operaţionale. Primul
considerent este legat de independenţa de facto a judecătorului. Cel
de al doilea priveşte definirea relaţiilor dintre judiciar şi alte sisteme,
în special cu alte organisme guvernamentale, pentru a asigura atât
realitatea, cât şi forma independenţei. Legătura dintre aceste două
aspecte constă în faptul că un judecător poate avea acea stare de
spirit specifică, dar dacă instanţa din care face parte nu este
independentă de alte organisme guvernamentale în funcţiile sale
esenţiale, nu se poate spune că judecătorul este independent.
2
Nepublicată.
Foarte strâns legat de conceptul de „independenţă” este cel

de „imparţialitate”. Ele sunt totuşi separate şi distincte. „Imparţia-
litatea” se referă la starea de spirit sau atitudinea instanţei în raport
cu problemele şi părţile dintr-un anumit caz. Termenul „imparţial”
se referă la absenţa părtinirii, reale sau doar percepute. Conceptul
de „independenţă” reflectă sau materializează valoarea constituţio-
nală tradiţională a lipsei oricărei ingerinţe în activitatea judiciară.
Astfel, conotaţia acesteia nu este doar o stare de spirit sau
atitudine în exercitarea curentă a funcţiilor judiciare, ci un statut
al relaţiilor cu alţii, în special cu ramura executivă a puterii, ce se
bazează pe condiţii sau garanţii obiective.
În acest context este de subliniat că proclamarea constitu-
ţională a independenţei judiciare nu creează şi nici nu menţine
puterea judecătorească independentă în mod automat3. Indepen-
denţa judiciară trebuie să fie recunoscută şi respectată de toate
organismele guvernamentale. Dar în primul rând puterea judecă-
torească însăşi trebuie să statueze şi recunoască faptul că judecă-
torii nu au obligaţii faţă de guvernul în funcţie. În acest sens, cu
deplin temei, se spunea: „Aceştia văd guvernele venind ca apa şi
plecând ca vântul. Nu datorează loialitate miniştrilor, nici chiar
loialitatea temporară pe care o datorează funcţionarii publici.
(...) Judecătorii sunt, de asemenea, leii de sub tron, însă
acea poziţie este ocupată în ochii lor nu de Primul Ministru ci de
lege şi concepţia lor cu privire la interesul public. Faţă de această
lege şi concepţie datorează ei supunere. În aceasta rezidă puterea
şi slăbiciunea lor, valoarea şi ameninţarea4”.
Pentru a stabili dacă puterea judecătorească poate fi con-
siderată „independentă” de guvern, se iau în considerare de
obicei, printre altele, modul de desemnare a membrilor săi,
3
Potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţia României, revizuită,
„judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” iar art. 133
alin. (1) prevede: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul inde-
pendenţei justiţiei”.
4
J.A.G. Griffith, The Politics of the Judiciary, 3rd ed., 1985, p. 1996.
durata exercitării funcţiei, condiţiile serviciului, existenţa unor

garanţii împotriva presiunilor externe. Se apreciază în general că
există minimum două condiţii pentru independenţa judiciară:
a) Securitate financiară, respectiv dreptul la salariu şi pensie
stabilit prin lege, şi care nu face obiectul intervenţiei din partea
executivului într-o manieră care să afecteze independenţa siste-
mului. În limitele acestei cerinţe însă, guvernele pot deţine auto-
ritatea de a proiecta planuri specifice de remunerare, corespun-
zătoare diferitelor tipuri de instanţe şi parchete. În consecinţă, o
varietate de planuri pot satisface cerinţa de siguranţă financiară în
egală măsură, cu condiţia ca esenţa acestei protecţii să fie
asigurată.
b) Independenţa instituţională, respectiv libertatea de
decizie cu privire la probleme de administraţie ce au legătură
directă cu exercitarea funcţiei judiciare. Nicio forţă externă nu
trebuie să fie în poziţia în care să intervină în probleme ce sunt
direct şi imediat relevante pentru activitatea de judecată – de
exemplu desemnarea judecătorilor, şedinţele şi listele instanţelor.
Deşi este necesar să existe unele raporturi instituţionale între
sistemul judiciar şi executiv, astfel de relaţii nu trebuie să inter-
fereze cu libertatea magistraţilor în judecarea litigiilor şi în
aplicarea legii şi a valorilor Constituţiei.
Aspecte specifice ale aplicării valorii

fundamentale a independenţei
1.1. Judecătorul îşi va exercita funcţia judiciară în mod

independent, pe baza evaluării faptelor şi în conformitate cu o
înţelegere conştiincioasă a legii, liber de orice influenţe străine,
tentaţii, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte,
din orice parte sau din orice motiv
Încrederea în justiţie este erodată dacă luarea deciziilor în

sistemul judiciar este percepută ca fiind supusă unor influenţe
externe. Este esenţial pentru independenţa judiciară şi pentru

menţinerea încrederii publicului în sistem ca nici executivul, nici
legislativul şi nici judecătorul să nu creeze percepţia că deciziile
pot fi afectate de astfel de influenţe. Ingerinţele şi presiunile la
care poate fi supus un judecător sunt foarte variate. Responsa-
bilitatea lui este de a aplica legea aşa cum el o înţelege, pe baza
evaluării faptelor, fără teamă sau favoruri şi fără a ţine cont de
popularitatea deciziei. De exemplu, în legătură cu percepţia
populaţiei în Africa de Sud asupra pedepsei cu moartea,
preşedintele Curţii Constituţionale din această ţară arăta:
„Chestiunea pe care o analizăm nu este însă ce crede majoritatea
sud-africanilor că ar trebui să reprezinte o sentinţă potrivită.
Problema este dacă şi în ce măsură Constituţia permite soluţia
respectivă. Opinia publică poate avea o anumită relevanţă, dar
nu este în sine un substitut pentru responsabilitatea cu care sunt
învestite Curţile de a interpreta Constituţia şi de a-i aplica
prevederile fără teamă sau favoruri”5.
Deseori un caz poate produce controverse în rândul
publicului, cu largă acoperire mediatică iar judecătorul se poate
regăsi „în mijlocul furtunii”. Sunt situaţii când presiunea publi-
cităţii poate fi îndreptată considerabil către un rezultat dorit. În
exercitarea funcţiei judiciare însă, magistratul trebuie să fie imun
la efectele acestui tip de publicitate. El nu va ţine cont de
popularitatea legilor ce trebuie aplicate sau a părţilor în rândul
publicului, presei, funcţionarilor guvernamentali, a prietenilor sau
a familiei sale. El nu trebuie să fie influenţat de interese partizane,
agitaţia publicului sau critici. Independenţa judiciară înseamnă
libertatea deplină de a lua decizii pe baza legii, în afara oricărei
forme de influenţă externă.
Orice tentativă de influenţare a instanţei trebuie să fie
făcută doar în public, în sala de judecată, de către părţi sau
avocaţii acestora. Judecătorul poate fi supus ocazional, în afara
5
S. Makwanyane, Constitutional Court of South Africa, 1995.
instanţei, eforturilor altora de a influenţa deciziile în problemele

în curs de soluţionare. Fie că sursa este ministerială, politică,
oficială, jurnalistică, familială sau de altă natură, toate încercările
de acest gen trebuie să fie respinse ferm. Aceste ameninţări la
adresa independenţei judiciare pot lua uneori forma unor tenta-
tive subtile de a influenţa modul în care un magistrat abordează
un anumit caz sau a încercărilor de a intra în graţiile sale într-o
anumită formă. Orice astfel de tendinţe externe, directe sau
indirecte, de a-l influenţa vor fi respinse. În unele cazuri, în
special dacă tentativele sunt repetate, judecătorul este ţinut să le
raporteze autorităţilor competente. El nu trebuie să permită
familiei, relaţiilor sociale sau politice să influenţeze nicio decizie
judiciară.
În practică este deseori dificilă determinarea a ceea ce
constituie „influenţă nepotrivită”. În procesul de stabilire a unui
echilibru corespunzător între, de exemplu necesitatea de a
proteja procesul judiciar de ingerinţe şi distorsiuni (din partea
sferei politice, a presei sau din alte surse) şi interesele discutării
deschise a problemelor de interes public în viaţa socială şi într-o
presă liberă, judecătorul trebuie să accepte faptul că este o
persoană publică şi nu trebuie să aibă o fire prea susceptibilă sau
prea fragilă. Criticile la adresa deţinătorilor unor funcţii publice
sunt obişnuite într-o democraţie. În limitele stabilite de lege,
magistraţii nu trebuie să se aştepte la imunitate faţă de criticile
aduse deciziilor, motivelor şi a modului de soluţionare a unui
caz.
1.2. Judecătorul este independent în relaţia cu societatea,

în general, şi în relaţiile cu diferitele părţi dintr-un litigiu pe care
trebuie să îl soluţioneze
S-a pus deseori în discuţie cât de independent şi „desprins”

de societate trebuie să fie un magistrat? Vocaţia sa a fost descrisă
la un moment dat ca fiind „asemănătoare preoţiei”6. Un alt

judecător a scris că: „Preşedintele Curţii se duce la o mănăstire şi
se închide pentru a munci”7. Astfel de constrângeri pot fi
considerate mult prea severe în zilele noastre, deşi regimul impus
judecătorului este probabil „monahal în multe dintre aspectele
sale”. Unui judecător fiindu-i cerut să menţină un mod de viaţă şi
o conduită mai severe şi mai restrictive decât altor persoane, ar fi
excesiv să ne aşteptăm să se retragă din viaţa publică în totalitate,
într-o existenţă privată axată pe familie şi prieteni. Izolarea
completă a unui judecător sau procuror de comunitatea în care
trăieşte nu este nici posibilă şi nici benefică.
Dacă magistratul nu va trebui să rămână închis ermetic în
casa sa după orele de program, el va fi expus, ceea ce este de
dorit, unor forţe formatoare de opinie şi îşi poate chiar crea
percepţii şi impresii în contextul relaţional cu prietenii, colegii şi
media. Aşa cum s-a observat în mod repetat, cunoaşterea
realităţilor, a publicului, este esenţială pentru un act corect de
justiţie. Magistratul nu este doar îmbogăţit de perceperea lumii
reale; natura dreptului modern cere ca el să „trăiască, respire,
gândească şi să împartă opiniile din acea lume”8. În zilele
noastre, funcţia socială a magistratului se extinde dincolo de
rezolvarea litigiilor. Din ce în ce mai mult, el este chemat să
abordeze probleme cuprinzătoare legate de valori sociale şi
drepturile omului, să decidă asupra unor probleme morale
controversate, şi să facă aceasta în societăţi pluraliste. Este
improbabil ca un judecător sau procuror, izolaţi de mediul social,
să fie eficienţi. Nici dezvoltarea sa personală şi nici interesul
public nu vor fi realizate dacă magistratul este izolat excesiv de
comunitatea pe care o serveşte. Standardele legale cer adesea, ca
un criteriu important, aprecierea „persoanei rezonabile”. Cerce-
6
Lord Hailsham, Judicial conduct ethics and responsibilities,
2001.
7
William H. Taft, Judicial ethics: A discussion paper, 1996.
8
Michael D. Kirby, Judicial ethics: A discussion paper, 1996.
tarea judiciară, o parte importantă a muncii magistratului, nece-

sită evaluarea probelor prin prisma bunului simţ şi a experienţei.
De aceea el trebuie să menţină legături strânse cu comunitatea,
într-o măsură adecvată rolului său special. În acest context sunt
discutate în literatura de specialitate aşa-numitele „cazuri de
dilemă etică”. Astfel, s-a pus problema dacă „ne putem aştepta ca
judecătorii să fie, pe de o parte, impregnaţi sau să fi dezvoltat
într-o mare măsură calităţi precum tact, modestie, hotărâre, sensi-
bilitate, bun simţ şi rigoare intelectuală, fără a părea, pe de
cealaltă parte, distanţi, mecanici, limitaţi, lipsiţi de umor sau
înguşti la minte? Desigur, a avea simultan rolul de cetăţean
exemplar şi de cetăţean obişnuit pare un act dublu imposibil. O
conduită pe care unii o vor lăuda ca fiind civilizată şi politicoasă
va fi denigrată de către alţii ca rigidă şi formală. Şi invers, ceea ce
unii condamnă ca fiind comportament nedemn, demonstrând
lipsă de respect pentru judiciar, va fi aplaudat de alţii pentru că
arată că judecătorii au simţul umorului şi capacitatea de a nu se
lua prea în serios9.”
Oliver Wendell Holmes a fost probabil mult înaintea
timpului său când recomanda judecătorilor să „împărtăşească
pasiunea şi acţiunea timpului lor, existând pericolul de a fi
judecaţi pentru a nu fi trăit”10.
Este edificator din acest punct de vedere un exemplu de
bună practică referitor la modul în care judecătorul trebuie să
răspundă în general la cererile comunităţii, cuprins în următorul
set de îndrumări al unui comitet consultativ privind conduita
judiciară dintr-o jurisdicţie în care judecătorii sunt adesea
contactaţi de membri ai unor grupuri speciale de interese pentru
întâlniri închise11.
9
David Wood, Judicial ethics: A discussion paper, 1996.
10
Oliver Wendell Holmes Jr., Speech, May 30, 1884, US jurist
(1841-1935).
11
Vezi Supreme Court of Wisconsin, Judicial Conduct Advisory
Committee, Opinion 1998-13.
1. Nu este obligatoriu ca un judecător să răspundă unei

cereri de întâlnire privată.
2. Se recomandă ca judecătorul să cerceteze care este
scopul întâlnirii înainte de a decide dacă răspunde pozitiv
solicitării.
3. Judecătorul poate lua în considerare ca întâlnirea să
includă membri ai Parchetului şi ai apărării. În mod frecvent,
întâlnirea solicitată include probleme din ramura penală a Curţii
(de exemplu, reprezentaţi ai „Mothers Against Drunk Driving” –
„Mame împotriva Şofatului sub influenţa Alcoolului”).
4. Solicitarea din partea grupului special de interese trebuie
să fie în formă scrisă astfel încât să nu apară nicio neînţelegere,
iar judecătorul va confirma întâlnirea şi regulile de bază pentru
discuţie tot în scris.
5. Va fi respectată interdicţia absolută a comunicărilor „ex
parte” pentru cazurile particulare, iar aceasta trebuie comunicată
clar solicitantului înainte de începerea întâlnirii.
6. Judecătorul poate lua în considerare prezenţa unui
grefier al Curţii în cadrul întâlnirii. Acest fapt ar proteja de
asemenea judecătorul de orice probleme dacă ulterior este citat
greşit ori răstălmăcit.
Independenţa puterii judecătoreşti presupune imparţialita-
tea totală din partea judecătorului. În cadrul procesului, judecă-
torul trebuie să fie liber de orice legătură, înclinaţie sau părtinire
care îi afectează – sau poate fi considerat că îi afectează –
capacitatea de a judeca în mod independent. În această privinţă,
independenţa judiciară este axată pe principiul fundamental că
„nicio persoană nu poate judeca în propriul său caz”. Acest
principiu are, de asemenea, o semnificaţie mult peste cea ce
afectează părţile dintr-un litigiu, societatea ca întreg trebuind să
aibă încredere în puterea judecătorească.
1.3 Judecătorul trebuie nu doar să nu aibă nici o legătură

necorespunzătoare sau vreo influenţă din partea executivului şi
legislativului, ci trebuie să şi apară ca fiind liber de vreo astfel de
legătură sau influenţă pentru un observator rezonabil
Esenţa conceptului de independenţă judiciară este teoria

separării puterilor: cea a judiciarului, ce reprezintă unul dintre
cei trei stâlpi fundamentali şi egali dintr-un stat democratic
modern, trebuie să funcţioneze independent de celelalte două:
legislativul şi executivul. Relaţia dintre cele trei ramuri ale puterii
trebuie să fie una de respect reciproc, fiecare recunoscând şi
respectând rolul celorlalte. Acest fapt este necesar deoarece
puterea judecătorească are rol şi funcţii importante în relaţia cu
celelalte două ramuri. Ea asigură că guvernul şi administraţia sunt
responsabile pentru acţiunile lor şi, cu privire la legislativ, că este
implicat în aplicarea legilor în vigoare şi într-o mai mică sau mai
mare măsură, verifică dacă acestea sunt conforme cu Constituţia
naţională şi, acolo unde este cazul, cu tratatele regionale şi
internaţionale ce reprezintă parte a legislaţiei interne. Pentru a-şi
îndeplini rolul în aceste privinţe şi pentru a asigura exercitarea
deplină şi nerestricţionată a judecăţii independente, puterea jude-
cătorească trebuie să fie liberă de orice legături necores-
punzătoare şi influenţe din partea celorlalte ramuri ale puterii.
Independenţa funcţionează astfel drept garanţie a imparţialităţii.
Este important ca sistemul judiciar să fie perceput ca fiind
independent, şi ca testul de independenţă să confirme această
viziune. Este vorba de reprezentarea cu privire la condiţiile
obiective sau garanţiile independenţei judiciare, şi nu de
percepţia cu privire la cum va acţiona în fapt, indiferent dacă se
bucură de condiţiile şi garanţiile menţionate. Un individ care
doreşte să conteste independenţa unui tribunal nu trebuie să
dovedească o lipsă reală de independenţă, deşi, dacă este probat,
acest fapt este decisiv pentru contestaţie. În schimb, testul în
acest scop este acelaşi cu cel pentru determinarea părtinirii unui
factor de decizie. Întrebarea este dacă un observator rezonabil ar
(sau în unele jurisdicţii „ar putea”) percepe tribunalul ca fiind

independent. Deşi independenţa judiciară este o stare sau o
relaţie ce se bazează pe condiţii sau garanţii obiective, precum şi
o stare de spirit sau atitudine în exercitarea funcţiilor judiciare,
testul de independenţă este apt să stabilească dacă tribunalul
poate fi perceput în mod rezonabil ca independent.
În cele ce urmează prezentăm o serie de exemple de
„legături improprii” şi de „influenţă” din partea ramurilor execu-
tive şi legislative, aşa cum au fost determinate de instanţe sau
comitete consultative privind etica judiciară. În fiecare caz,
rezultatul depinde de toate circumstanţele concrete ale situaţiei
respective, în conformitate cu modul în care aceste împrejurări
pot fi privite de un observator rezonabil:
a) În cazul în care un parlamentar îi scrie unui judecător şi
îl informează despre interesul său de partea unui împricinat
pentru un rezultat rapid şi corect în dosarul de divorţ şi custodie
al împricinatului, judecătorul nu poate răspunde scrisorii decât
informând parlamentarul (sau preferabil ca altcineva să informeze
parlamentarul din partea judecătorului), că principiile conduitei
judiciare îi interzic să primească, să ia în considerare sau să
răspundă unor astfel de comunicări. Domeniul interdicţiei inclu-
de răspunsul la solicitarea de informaţii cu privire la stadiul unui
caz sau data la care se preconizează să fie luată o decizie,
deoarece aceasta ar crea aparenţa că parlamentarul este capabil
să influenţeze judecătorul să accelereze o decizie şi astfel să
obţină tratament preferenţial pentru una dintre părţi.
b) Acceptarea de către un judecător, într-o perioadă de
concediu prelungit, a unui serviciu cu program întreg la un nivel
înalt, de elaborare a politicilor, dintr-o ramură executivă sau
legislativă (de exemplu consultant special pe probleme legate de
reforma administrării justiţiei) este neconformă cu independenţa
sistemului judiciar. Mişcarea dintre poziţiile de nivel înalt din
executiv/legislativ şi judiciar promovează acel amestec de funcţii
pe care încearcă să îl evite separarea puterilor. Această situaţie
este foarte probabil să afecteze percepţia judecătorului şi a

funcţionarilor cu care el lucrează, cu privire la rolul său inde-
pendent. Chiar dacă nu se întâmplă acest fapt, un astfel de
serviciu va afecta negativ percepţia publicului cu privire la inde-
pendenţa instanţelor faţă de ramurile executivă şi legislativă.
Aceste situaţii sunt diferite de cazurile în care judecătorul a lucrat
în domeniile respective înainte de a avea o astfel de postură, sau
lucrează în acele poziţii după ce a părăsit magistratura. În aceste
cazuri, procesul de desemnare şi renunţare oferă o linie de demar-
caţie clară pentru judecător şi pentru observatorii sistemului
judiciar cu privire la activitatea dintr-o anumită ramură sau alta.
c) În cazul în care soţul/soţia unui judecător sau procuror
este politician activ, magistratul trebuie să menţină o separaţie
suficientă de conduita membrilor familiei sale pentru a asigura că
percepţia publicului nu este în sensul că ar sprijini un candidat
politic. Soţul/soţia poate frecventa adunări politice, însă judecă-
torul nu îl/o poate însoţi. În casa judecătorului nu pot fi organi-
zate astfel de întruniri. Dacă soţul/soţia insistă asupra organizării
unor astfel de evenimente, el trebuie să ia toate măsurile rezo-
nabile pentru a se disocia, inclusiv în scopul de a nu fi văzut de
participanţi, dacă este necesar prin părăsirea incintei pe durata
întrunirilor. Orice contribuţii politice făcute de soţ/soţie trebuie
efectuate din fondurile proprii, menţinute separat, şi nu, de
exemplu, dintr-un cont comun cu judecătorul. Trebuie menţionat
că astfel de activităţi nu aduc beneficii imaginii publice a siste-
mului judiciar sau a administrării justiţiei. Pe de altă parte, într-un
astfel de caz, prezenţa magistratului împreună cu soţul/soţia la o
întrunire pur ceremonială, protocolară, de exemplu deschiderea
Parlamentului sau o recepţie cu ocazia vizitei unui şef de stat,
poate să nu fie improprie, în funcţie de circumstanţele concrete.
d) Practica prin care Ministerul Justiţiei oferă o distincţie
sau recomandă acordarea ei pentru a onora un magistrat pentru
activitatea sa profesională încalcă principiul independenţei judi-
ciare. Recunoaşterea discreţionară a activităţii profesionale a
acestuia de către executiv, fără consultarea sistemului în care el

este încă în funcţie, periclitează independenţa puterii judecăto-
reşti. Pe de altă parte, acordarea unei distincţii civile unui jude-
cător sau procuror de către sau la recomandarea unui organism
stabilit ca fiind independent de către guvernul în funcţie nu poate
fi considerată improprie, în funcţie de circumstanţe.
e) Plata de către executiv a unor „prime” (adică a unui
anumit stimulent) către un magistrat în legătură cu administrarea
justiţiei este incompatibilă cu principiul independenţei judiciare.
f) Acolo unde, în procedurile din faţa instanţei, apare o
controversă cu privire la interpretarea unui tratat internaţional, iar
magistraţii declară că interpretarea tratatelor nu intră în domeniul
funcţiilor lor judiciare şi solicită opinia ministerului afacerilor
externe, iar apoi judecă în consecinţă, ei în fapt s-au adresat unui
reprezentant al executivului pentru soluţionarea unei probleme
legale dinaintea lor. Implicarea ministerului, ce este decisivă
pentru rezultatul procedurilor legale, şi care nu poate fi contes-
tată de către părţi, semnifică faptul că acea cauză nu a fost solu-
ţionată de o instanţă independentă cu jurisdicţie deplină.
1.4. În derularea sarcinilor judiciare, judecătorul este inde-

pendent de colegi în ceea ce priveşte deciziile pe care trebuie să le ia
Sarcina de a judeca presupune o plenitudine de autonomie

care implică doar conştiinţa judecătorului12. De aceea, indepen-
denţa judiciară necesită nu doar independenţa sistemului, ca
instituţie, faţă de celelalte ramuri ale puterii, ci de asemenea, ca
judecătorii să fie independenţi unul faţă de celălalt. Cu alte
cuvinte, independenţa se referă şi la protejarea în raport de
influenţele improprii care pot proveni în unele situaţii din acţiu-
nile sau atitudinile altor judecători. Un judecător poate considera
12
Roger Perrot, The role of the Supreme Court in guaranteeing
the uniform interpretation of the law, Sixth Meeting of the Presidents of
European Supreme Courts, Warsaw, October 2000.
ca fiind de ajutor să se consulte cu un coleg pe o bază ipotetică.

Luarea deciziilor judiciare este însă responsabilitatea magistratu-
lui respectiv, inclusiv a fiecărui judecător dintr-un complet de
judecată în compunere colegială.
În îndeplinirea funcţiilor sale, judecătorul nu este angajatul
nimănui. El răspunde doar în faţa legii şi a conştiinţei sale, pe
care trebuie să o cerceteze constant.
Este axiomatic faptul că atunci când judecătorul decide
asupra unui caz, acesta acţionează fără niciun ordin sau indicaţie
din partea unei terţe părţi, din cadrul sau din afara sistemului
judiciar. Nicio organizare ierarhică a instanţelor şi nicio diferenţă
de grad sau rang nu va interfera cu dreptul unui judecător de a se
pronunţa în mod liber, neinfluenţat de consideraţii sau influenţe
extrinseci.
Răspunderea faţă de orice persoană, în special către cea
care poate fi afectată de acţiunea judecătorului, este neconformă
cu independenţa judiciarului. Cu excepţia motivelor judiciare sau
a altor proceduri stabilite prin lege, judecătorul nu este obligat să
raporteze cu privire la calitatea unui caz, nici chiar către alţi
membri ai judiciarului.
Sistemele de inspecţie ale Curţii, în statele în care acestea
există, nu ar trebui să se ocupe de calitatea sau corectitudinea
unor anumite decizii şi nu ar trebui să determine judecătorul, pe
motive de eficienţă, să favorizeze productivitatea în detrimentul
îndeplinirii adecvate a rolului său, care este de a ajunge la o
decizie analizată cu atenţie în fiecare caz, în conformitate cu
legea şi împrejurările pricinii.
1.5. Judecătorul va încuraja şi sprijini măsuri de protecţie

pentru îndeplinirea sarcinilor judiciare, pentru a menţine şi
extinde independenţa instituţională şi operaţională a sistemului
Magistratul va fi extrem de vigilent cu privire la orice tenta-

tive de subminare a independenţei sale instituţionale sau opera-
ţionale. Urmează să fie luat în considerare şi evitat riscul de a

trivializa independenţa judiciară prin invocarea acesteia fără
discriminare în opoziţia faţă de fiecare propunere de schimbare a
aranjamentelor instituţionale ce afectează puterea judecătoreas-
că, însă judecătorul şi procurorul trebuie să fie apărători fermi ai
independenţei lor.
Judecătorul urmează să aibă în vedere faptul că nu toată
lumea este familiarizată cu aceste concepte şi impactul lor asupra
responsabilităţilor judiciare. Educarea publicului cu privire la
sistemul judiciar şi independenţa acestuia devine astfel o funcţie
importantă, atât a guvernului şi instituţiilor sale cât şi a puterii
judecătoreşti, deoarece înţelegerea greşită poate submina încre-
derea publicului în actul de justiţie. Cetăţenii nu pot obţine o
perspectivă complet echilibrată asupra principiului indepen-
denţei judiciare din presă, care o poate descrie incorect, ca prote-
jând judecătorii de verificarea şi dezbaterea publică a acţiunilor
lor. Magistraţii ar trebui, aşadar, în interesul publicului, să fructi-
fice orice oportunităţi adecvate de a ajuta cetăţenii să înţeleagă
importanţa fundamentală a independenţei judiciare.
1.6. Judecătorul va demonstra şi promova înalte standarde

de conduită judiciară pentru a consolida încrederea publicului în
justiţie, care este fundamentală pentru menţinerea independenţei
sistemului
Acceptarea şi sprijinul din partea opiniei publice pentru

deciziile judecătoreşti depind de încrederea acesteia în integri-
tatea şi independenţa magistraţilor. Acestea, la rândul lor, depind
de promovarea de către judecători şi procurori a unui înalt stan-
dard de conduită în cadrul instanţei/parchetului. Magistraţii ar
trebui, aşadar, să demonstreze şi să promoveze un comportament
ireproşabil ca element de asigurare a independenţei justiţiei.
Acest standard înalt de conduită judiciară necesită respec-
tarea unor garanţii minime pentru un proces corect, echitabil şi
care respectă un set de principii fundamentale. De exemplu, jude-

cătorul trebuie să recunoască faptul că orice parte are dreptul la:13
a) înştiinţare corespunzătoare cu privire la natura şi scopul
procedurilor;
b) oportunitate corespunzătoare de a-şi pregăti apărările şi
excepţiile;
c) prezentarea argumentelor, a probelor şi răspunsul la
argumentele şi dovezile contrare, fie în scris, verbal, sau prin
ambele căi;
d) consultare şi reprezentare prin avocat sau altă persoană
calificată la alegerea sa, în toate etapele procedurilor;
e) consultarea unui interpret în toate etapele procedurilor,
dacă el/ea nu poate înţelege sau vorbi limba utilizată în cadrul
Curţii;
f) drepturile şi obligaţiile sale să fie afectate doar de o
decizie bazată exclusiv pe probe cunoscute părţilor în proceduri
publice;
g) eliberarea unei decizii fără întârzieri nepotrivite şi despre
care părţile sunt înştiinţate corespunzător, inclusiv cu privire la
motive;
h) cu excepţia cazului instanţei finale de recurs, atacarea
hotărârii la un tribunal mai înalt, în ierarhia sistemului judiciar.
Un judecător nu trebuie să priveze o persoană de libertate
decât pentru motivele şi în concordanţă cu procedurile stabilite
de lege. De asemenea, nu va fi emis un ordin judecătoresc de
privare a unei persoane de libertate fără o evaluare obiectivă a
necesităţii şi caracterului rezonabil al acestei măsuri. În mod
similar, detenţia dispusă cu rea-credinţă sau neglijând aplicarea
legislaţiei relevante este arbitrară, la fel ca şi arestul pentru
13
Vezi Draft UN Body of Principles on the Right to a Fair Trial
and a Remedy, UN document E/CN.4/Sub.2/1994/24 of 3 June 1994.
perioada procesului fără o evaluare obiectivă a probelor perti-

nente.
Dreptul la un proces corect şi echitabil recunoaşte că
„toate persoanele” sunt „egale” în faţa instanţei şi au dreptul la
„audiere corectă şi publică” pentru determinarea oricărei „acu-
zaţii penale” sau a „drepturilor şi obligaţiilor într-un proces” de
către un tribunal „competent, independent şi imparţial”, stabilit
prin lege.14
14
Conform art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
România a ratificat această convenţie prin Legea nr. 30/1994 (M. Of.
nr. 135 din 31 mai 1994).
Valoarea 2:
IMPARŢIALITATEA
Principiul:
Imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea corectă a
actului de justiţie. Aceasta nu se aplică doar deciziei în sine, ci şi
procesului prin care este luată decizia.
Comentariu:
Independenţa şi imparţialitatea sunt valori separate şi dis-
tincte. Acestea sunt însă legate între ele ca atribute ale actului de
justiţie care se consolidează reciproc. Independenţa este pre-con-
diţia pentru imparţialitate, o cerinţă pentru atingerea obiectivului
imparţialităţii. Un judecător poate fi independent şi să nu fie im-
parţial (de la caz la caz), însă un judecător care nu este indepen-
dent nu poate fi, prin definiţie, imparţial (pe bază instituţională).
Imparţialitatea este calitatea fundamentală cerută unui
judecător şi atributul esenţial al sistemului judiciar. Imparţia-
litatea poate exista ca stare de fapt şi ca problemă de percepţie
rezonabilă. Dacă părtinirea este percepută pe baza unor indicii
temeinice, această imagine va lăsa probabil sentimentul că sunt
comise nedreptăţi, distrugând încrederea în sistemul judiciar.
Impresia de imparţialitate este măsurată de standardul observa-
torului rezonabil. Opinia că un judecător nu este imparţial poate
apărea în mai multe moduri, de exemplu prin impresia generată
de un conflict de interese, de comportamentul acestuia în tribu-
nal, sau de asocierile şi activităţile lui în afara instanţei.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omu-
lui, imparţialitatea se defineşte ca „fiind absenţa oricărei preju-
decăţi ori idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces şi ea
reflectă un element important al preeminenţei dreptului, anume

că verdictul instanţei are forţă obligatorie, afară dacă este infirmat
de o jurisdicţie superioară” (cauza De Cubber împotriva Belgiei1).
Imparţialitatea „se prezumă până la proba contrarie, indiferent
dacă este vorba despre un magistrat de profesie, despre un
membru al unui juriu sau de persoane specializate în diverse
domenii de activitate, care participă, alături de magistraţii de
profesie, la soluţionarea unor categorii de litigii” (cauza Ettll
împotriva Austriei2).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai explicat că
există două aspecte ale cerinţei de imparţialitate. Mai întâi,
instanţa trebuie să fie imparţială în mod subiectiv, respectiv nici un
membru al său să nu exprime vreo prejudecată sau părtinire
personală. Imparţialitatea personală este presupusă în absenţa unor
probe contrare. Apoi, instanţa trebuie să fie imparţială şi din punct
de vedere obiectiv, în sensul de a oferi garanţii suficiente pentru a
exclude orice suspiciuni legitime de lipsă a echidistanţei. În cadrul
acestei aprecieri, trebuie să se determine dacă, indiferent de
conduita personală a judecătorului, sunt constatate fapte care pot
genera bănuieli cu privire la imparţialitatea sa. În acest sens, chiar
şi aparenţele pot avea o anumită importanţă. La mijloc se află
încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie
să o inspire publicului, inclusiv persoanei acuzate. În consecinţă,
orice magistrat în legătură cu care există motive legitime de a se
suspecta o lipsă de imparţialitate trebuie să se abţină de la judecată
ori de la instrumentarea cauzei.
Atunci când se ia decizia dacă într-un caz penal există
motive legitime de a suspecta că un anumit judecător nu este
imparţial, punctul de vedere al acuzatului este important însă nu
decisiv. Ceea ce este relevant este dacă această temere poate fi
susţinută ca justificată în mod obiectiv în faţa observatorului
rezonabil care este opinia publică.
1
http://www.echr.coe.int/echr/
2
http://www.echr.coe.int/echr/
Valoarea 2. Imparţialitatea 31

fundamentale a imparţialităţii
2.1. Judecătorul îşi va îndeplini sarcinile judiciare fără

favoruri, părtinire sau prejudecăţi
Dacă un magistrat apare ca fiind părtinitor, încrederea

publicului în sistemul judiciar este erodată. De aceea, el trebuie
să evite toate activităţile care sugerează că decizia sa poate fi
influenţată de factori externi, precum relaţia personală cu o parte
sau interesul în rezultat.
Astfel, într-o speţă3 s-a reţinut ca situaţie de fapt că
judecătorul X s-a implicat în aplicarea unor operaţiuni de natură
a pune serios la îndoială imparţialitatea şi corectitudinea sa,
procedând altfel decât ar fi făcut-o un magistrat care cunoaşte şi
respectă legea.
S-a constatat că la rugămintea numitului G.C. i-a acordat
lămuriri şi sprijin în rezolvarea unei probleme juridice, respectiv
constituirea titlului de proprietate pentru o suprafaţă de teren.
Apoi s-a ocupat de înregistrarea, pe rolul instanţei la care
funcţiona, a unei acţiuni în justiţie privind terenul în litigiu, a
plătit taxa judiciară de timbru şi şi-a repartizat dosarul spre
soluţionare, motivând ulterior, pe timpul cercetărilor disciplinare,
că a dorit doar „să-şi sporească astfel procentul de operativitate”.
Consiliul Superior al Magistraturii şi apoi Curtea Supremă
de Justiţie au considerat că astfel de manifestări aduc atingeri
grave onoarei şi probităţii profesionale, normelor cuprinse în
Codul deontologic şi, în acelaşi timp, reprezintă încălcări ale
obligaţiilor decurgând din legea de organizare judecătorească,
fiind abateri disciplinare sancţionate ca atare (este evident că
3
C.S.J., decizia nr. 8/2003, în Răspunderea disciplinară a jude-
cătorilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005, p. 84 şi
urm.
împrejurările de fapt ale cauzei sunt anterioare dispoziţiilor legale

cuprinse în Legea nr. 304/2004 cu privire la distribuirea aleatorie
a dosarelor şi la continuitatea completelor de judecată).
Imparţialitatea nu este legată doar de percepţie, ci în mod
fundamental de absenţa părtinirii şi a prejudecăţii. Acest aspect
dual este redat în sintagma des repetată că „justiţia nu trebuie
doar să fie făcută, ci şi să fie văzută efectiv ca fiind făcută”. Testul
adoptat de obicei este dacă un observator rezonabil, care anali-
zează problema în mod realist şi practic, poate (sau ar putea)
percepe lipsa imparţialităţii judecătorului. Existenţa unei suspi-
ciuni de părtinire este evaluată din punctul de vedere al
observatorului rezonabil.
Părtinirea sau prejudecata au fost definite adeseori ca o
înclinaţie sau predispoziţie către una din părţi sau un anumit
rezultat. În aplicarea acestei definiţii la procedurile judiciare,
predispoziţia înseamnă a decide asupra unei chestiuni sau cauze
într-un anumit mod ce nu lasă intelectul judiciar complet deschis
la convingere. Părtinirea este o tendinţă sau stare de spirit, o
atitudine ori un punct de vedere care clatină sau nuanţează jude-
cata şi face judecătorul incapabil de a-şi exercita funcţiile sale în
mod imparţial într-un anumit caz. Acest fapt nu poate fi însă
stabilit fără a ţine cont de împrejurările cauzei. Dacă, de exemplu,
un judecător are o înclinaţie mai accentuată către respectarea
drepturilor fundamentale ale omului, în afara cazului în care
legislaţia cere în mod clar şi vădit o anumită nuanţare, aceasta nu
va da naştere unei percepţii rezonabile de părtinire interzisă de
lege.
Părtinirea se poate manifesta fie verbal, fie în mod fizic.
Epitetele, insultele, poreclele degradante, stereotipurile negative,
tentativele de umor, ironiile bazate pe prejudecăţi, legate posibil
de sex, cultură sau rasă, actele de ameninţare, intimidare sau
ostile, sugerând o legătură dintre rasă sau naţionalitate şi infrac-
ţiune, precum şi referirile irelevante la caracteristici personale,
sunt exemple în acest sens. Părtinirea sau prejudecata se pot
manifesta de asemenea prin limbajul corpului, înfăţişare sau

comportament în tribunal sau în afara acestuia. Purtarea fizică
poate indica neîncredere într-un martor, iar expresia feţei comu-
nică părţilor sau avocaţilor, presei şi altora aspectul de părtinire.
O astfel de atitudine poate fi direcţionată împotriva unei părţi, a
unui martor sau avocat.
Pe de altă parte, abuzul de putere privind infracţiunile de
audienţă este o manifestare a părtinirii sau prejudecăţii.
Posibilitatea de a constata infracţiuni de audienţă şi de a
exercita „poliţia şedinţei” dau puterea judecătorului de a controla
sala de judecată şi de a menţine ordinea. Deoarece această
putere poate presupune sancţiuni penale ca natură şi efect, ea ar
trebui să fie folosită ca ultimă măsură, numai din motive legale
valide şi strict în conformitate cu cerinţele de procedură. Este o
putere care trebuie folosită cu prudenţă, discernământ şi atenţie,
iar abuzul constituie o manifestare a părtinirii. Aceasta poate
apărea atunci când judecătorul şi-a pierdut controlul şi încearcă
să puncteze o „victorie” personală, în special ca represalii
împotriva unei părţi, a unui avocat sau martor cu care a intrat în
conflict.
Valorile personale, filosofia sau convingerile privind legea
ale unui judecător nu pot constitui părtinire. Faptul că acesta are
o opinie generală despre o problemă legală sau socială, legată
direct de un caz, nu îl face recuzabil. Opinia, care este accep-
tabilă, trebuie diferenţiată de părtinire, ce este de neadmis. S-a
spus că „dovada că mintea unui judecător este „tabula rasa” ar fi
lipsa de calificare, nu lipsa părtinirii”. Deciziile judiciare în alte
pricini sau comentariile legale asupra probelor, făcute în cursul
procedurilor, nu pot fi considerate ca dovezi de părtinire, cu
excepţia cazului în care pare că judecătorul are „mintea închisă”
şi nu mai ia în considerare toate dovezile.
2.2. Prin conduita sa în cadrul şi în afara instanţei, magistra-

tul va asigura menţinerea şi creşterea încrederii publicului, a pro-
fesiunii judiciare şi a justiţiabililor în imparţialitatea sa şi a puterii
judecătoreşti
Magistratul este obligat să se asigure că procedurile judi-

ciare sunt îndeplinite într-un mod ordonat şi eficient şi că nu apar
abuzuri în proces. În acest sens, este necesar un nivel corespun-
zător de fermitate. Judecătorul este dator să stabilească un
echilibru delicat, aşteptările fiind ca el să deruleze procesul cu
atenţie şi celeritate şi în acelaşi timp să împiedice crearea în
mintea observatorului rezonabil a vreunei impresii de lipsă de
imparţialitate. Trebuie evitată orice acţiune care dă naştere la
suspiciuni temeinice cu privire la lipsa imparţialităţii în îndepli-
nirea funcţiilor judiciare. Atunci când sunt create astfel de impre-
sii, acestea afectează nu doar justiţiabilii din faţa instanţei ci şi
încrederea publicului în sistemul judiciar şi în justiţie în general.
Uneori lipsa imparţialităţii este, din păcate, nu doar suspi-
cionată, ci are la bază împrejurări reale. Astfel, de pildă, prin
Hotărârea C.S.M. nr. 1/2000 şi decizia Curţii Supreme de Justiţie
nr. 3/20014 s-a reţinut, între altele, că în perioada 1995-1999,
judecătorul X a primit un număr de trei cereri de chemare în
judecată formulate de numiţii S.M şi G.M., prieteni ai săi, cereri
cărora le-a fixat termen în şedinţele sale de judecată şi le-a
soluţionat favorabil.
Într-o altă speţă s-a stabilit (Hotărârea C.S.M. nr. 2/20055,
definitivă prin neexercitarea contestaţiei) că atitudinea judecă-
torului de a nu se abţine de la judecarea unei cauze, deşi anterior
soluţionase un litigiu între aceleaşi părţi iar soţia sa avea un
interes major în pronunţarea unei anumite soluţii, constituie nu
doar o încălcare a normelor deontologice, ci şi o abatere disci-
plinară.
4
Nepublicate.
5
Nepublicată.
Părţile dintr-un proces au aşteptări şi speranţe ridicate. Unii

dintre aceştia vor suspecta rapid părtinirea, în mod nejustificat,
când o decizie nu este în favoarea lor. De aceea, trebuie depuse
eforturi pentru a asigura că sunt cel puţin minimizate toate bazele
rezonabile pentru o astfel de percepţie. Judecătorul va urmări să
menţină o stare de alertă pentru a evita comportamentul care
poate fi perceput drept expresie a părtinirii sau prejudecăţii. El va
evita admonestarea nejustificată a avocaţilor, insultele şi remar-
cile nepotrivite la adresa părţilor şi a martorilor, declaraţiile ce
evidenţiază prejudecăţi, comportamentul necumpătat şi nerăb-
dător putând distruge aparenţa de imparţialitate.
Astfel, s-a reţinut (Hotărârea C.S.M. nr. 6/2001, definitivă
prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2/2003)6, că judecătorul
X se manifesta abuziv, şicanator şi părtinitor în şedinţele de
judecată, acest comportament nefiresc făcându-i pe mulţi avocaţi
să refuze să primească termen la completele pe care le prezida. S-a
creat astfel o puternică stare de neîncredere în justeţea soluţiilor
pronunţate. Instanţele disciplinare au tras concluzia, pe baza
probatoriilor administrate, că această conduită întruneşte elemen-
tele caracteristice ale unor abateri nu numai deontologice, ci şi
disciplinare, constând în atitudini irevenţioase în timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu şi manifestări care aduc atingere onoarei sau
probităţii profesionale, conform prevederilor Legii nr. 92/1992, în
vigoare la acel moment.
Judecătorul are dreptul de a pune întrebări pentru a
clarifica problemele. În cazul în care el intervine excesiv şi preia
derularea procesului civil sau rolul procurorului într-o cauză
penală, utilizează rezultatele întrebărilor sale pentru a ajunge la o
concluzie dinainte preconizată în soluţionarea pricinii, acesta
devine avocat, martor şi judecător în acelaşi timp, iar inculpatul
nu beneficiază de un proces corect. Rolul activ este necesar, dar
excesele, ca în orice domeniu, devin dăunătoare. Cu sute de ani
6
Nepublicată.
în urmă, Francis Bacon observa, ironic, că „procesul avansează

foarte repede când judecătorul a stabilit dinainte sentinţa”.
Principiul imparţialităţii interzice în general comunicarea
privată dintre judecători şi oricare dintre părţi, reprezentanţii lor
legali, martori şi alţi participanţi la proces. În cazul în care
instanţa primeşte o astfel de comunicare privată, este important
să se asigure că celelalte părţi implicate sunt informate pe deplin
şi prompt iar registrele sale sunt completate în consecinţă.
Există însă, din păcate, relativ numeroase situaţii când
regula de bază a imparţialităţii este încălcată.
Astfel, prin Hotărârea C.S.M. nr. 6/2003, definitivă prin
decizia nr. 2/20057 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit
că relaţiile de prietenie, îndelungate şi statornice, dintre judecător
şi o persoană care a fost desemnată în repetate rânduri în dosare în
calitate de lichidator judiciar, a generat serioase şi justificate suspi-
ciuni asupra conduitei şi probităţii profesionale a magistratului.
S-a mai decis că raporturile dintre un judecător şi o parte
dintr-un dosar nu trebuie să depăşească în niciun caz cadrul rela-
ţiilor normale dintre magistrat şi justiţiabil. Deşi relaţiile jude-
cătorului cu reclamanta au trecut cu mult dincolo de acest nivel, el
nu s-a abţinut de la judecarea dosarului de divorţ al acesteia,
aducând astfel atingere onoarei şi probităţii profesionale (hotărârea
C.S.M. nr. 1/20018, definitivă prin neexercitarea contestaţiei).
Şi în afara instanţei/parchetului, magistratul trebuie să fie
prudent în utilizarea unor exprimări sau a unui comportament ce
poate da naştere în mod rezonabil unei suspiciuni de absenţă a
imparţialităţii. De la asocierile sau interesele de afaceri ale sale la
remarci pe care judecătorul le poate considera „cuvinte goale”,
totul poate diminua imparţialitatea sa percepută. Toate activităţile
şi asocierile partizane politic trebuie să înceteze odată cu asuma-
rea serviciului judiciar. Astfel de manifestări ale unui magistrat, în
7
Nepublicată.
8
Nepublicată.
cadrul şi în afara instanţei ori parchetului, cu privire la contro-

verse politice publice, pot submina imparţialitatea. Aceasta poate
duce la confuzie în cadrul comunităţii cu privire la natura relaţiei
dintre puterea judecătorească, pe de o parte, şi executiv şi legis-
lativ pe de altă parte. Acţiunile şi declaraţiile cu tentă politică,
prin definiţie, implică alegerea de către un magistrat a unei părţi
dintr-o dezbatere. Percepţia de părtinire va fi consolidată dacă -
şi este aproape inevitabil - activităţile sale atrag critici şi/sau res-
pingere. Pe scurt, un magistrat care utilizează platforma privi-
legiată a serviciului judiciar pentru a intra în arena politică pune
într-o situaţie de risc încrederea publicului în imparţialitatea
puterii judecătoreşti. Există unele excepţii. Acestea se referă, de
pildă, la comentariile unui judecător, în ocazii potrivite, în apă-
rarea instituţiei judiciare, sau explicarea unor probleme legale
specifice sau a deciziilor către o comunitate sau un public spe-
cializat, ori promovarea drepturilor fundamentale ale omului şi a
aplicării legii. Chiar şi în aceste situaţii însă, magistratul trebuie să
fie foarte atent pentru a evita pe cât posibil complicaţii legate de
controverse actuale ce pot fi privite în mod rezonabil drept
partizanat politic. Judecătorul şi procurorul sunt în slujba comu-
nităţii, indiferent de puncte de vedere politice sau conflicte
sociale. De aceea, el va încerca să menţină încrederea tuturor
persoanelor, în măsura în care acest fapt este posibil, în impar-
ţialitatea şi eficienţa justiţiei.
2.3. Magistratul se va comporta, de o manieră rezonabilă,

astfel încât să reducă la minimum numărul de situaţii în care este
necesar ca el să fie recuzat sau să se abţină de la instrumentarea
ori soluţionarea unor cazuri
Judecătorul trebuie să fie în măsură să decidă în proble-

mele prezentate în faţa instanţei. Pentru a proteja drepturile
părţilor însă, şi pentru a menţine încrederea publicului în inte-
gritatea sistemului judiciar, vor exista situaţii în care este necesară
recuzarea sau abţinerea. Pe de altă parte, recuzarea şi abţinerea
frecvente pot aduce discreditarea profesiei şi a magistratului

respectiv şi vor impune sarcini sporite colegilor celui în cauză. Se
poate crea aparenţa că justiţiabilul poate alege judecătorul ce va
decide în cazul său, iar acest fapt nu ar fi de dorit. Este necesar,
aşadar, ca magistraţii să-şi organizeze chestiunile personale şi de
afaceri astfel încât să minimizeze potenţialul de conflict cu părţile
din procese.
Posibilul conflict poate apărea atunci când interesele
personale ale magistratului (sau ale celor apropiaţi lui) intră în
coliziune cu sarcina de a instrumenta ori soluţiona imparţial o
cauză. Imparţialitatea judiciară se referă atât la imparţialitatea de
facto cât şi la cea existentă în percepţia unui observator avizat şi
de bună-credinţă. În termeni judiciari, testul privind conflictul de
interese trebuie să cuprindă atât coliziunea reală dintre interesul
propriu al judecătorului şi sarcina judecării imparţiale, cât şi
circumstanţele în care un observator rezonabil ar putea percepe
în mod întemeiat o asemenea contradicţie. De exemplu, deşi
membrii familiei unui magistrat au tot dreptul să fie activi politic,
acesta ar trebui să recunoască faptul că astfel de activităţi ale
celor apropiaţi lui pot uneori, chiar dacă în mod eronat, să aibă
un impact negativ asupra percepţiei publicului faţă de imparţia-
litatea sa şi a justiţiei în general.
În mod similar, judecătorul nu trebuie să permită ca activi-
tăţile sale financiare să interfereze cu sarcina sa de a judeca în
cazurile ce vin în faţa instanţei. Deşi sunt inevitabile unele recu-
zări sau abţineri, magistratul este dator să minimizeze conflictele
de interese inutile ce pot apărea atunci când el menţine interese
financiare în organizaţii şi alte entităţi ce apar frecvent faţa
justiţiei, renunţând la acestea. De exemplu, simpla deţinere a 1%
sau mai puţin din acţiunile unei companii cotate public este de
obicei considerat interes „de minimis” şi nu necesită abţinerea
judecătorului în cazuri ce privesc acea companie. Adeseori însă,
problema recuzării implică mai multe considerente, oricare
dintre acestea necesitând o analiză atentă. Acţiunile pe care le
deţine un judecător pot avea o asemenea însemnătate pentru

acesta, indiferent de valoarea lor „de minimis”, având în vedere
dimensiunea companiei, încât este necesară recuzarea. În mod
similar, judecătorul trebuie să fie conştient că publicul poate
percepe deţinerea de acţiuni drept interes ce conduce la
incompatibilitate. El nu trebuie însă să folosească acţiunile „de
minimis” ca o modalitate de a evita judecarea unor cazuri. Dacă
deţinerea de acţiuni duce la recuzare frecventă a judecătorului,
acesta trebuie să renunţe la ele.
Pe de altă parte, exemplul următor este elocvent pentru
modul în care o anumită atitudine a unui magistrat creează
părţilor implicate şi publicului suspiciune şi neîncredere cu
privire la realizarea actului de justiţie.
Astfel, s-a reţinut că judecătorul X a soluţionat un dosar de
partaj, atribuind imobilul în litigiu uneia dintre părţi. Ulterior, pe
rolul aceleiaşi instanţe au mai existat două procese privind
imobilul respectiv, soluţionate de alte complete de judecată.
Deşi cunoştea situaţia litigioasă a bunului, în cursul anului
2001 judecătorul şi-a manifestat intenţia de a-l cumpăra şi, deşi
nu a încheiat contractul, s-a prezentat ca proprietar şi a efectuat o
serie de reparaţii şi îmbunătăţiri.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 14/20039,
a apreciat că aceste manifestări aduc atingere onoarei şi probităţii
profesionale, de natură a atrage răspunderea disciplinară. Ele
creează în rândul publicului o puternică suspiciune privind lipsa
de obiectivitate şi un sentiment de neîncredere în activitatea
justiţiei.
Magistratul este dator să descurajeze angajarea membrilor
familiei în activităţi ce par în mod rezonabil să exploateze poziţia
sa judiciară. Acest fapt este necesar pentru a evita crearea unei
aparenţe de folosire în interes personal a serviciului sau de
favoritism şi pentru a reduce potenţialul de incompatibilitate.
9
Nepublicată.
2.4. Magistratul nu va face în mod conştient, în timpul

derulării unui proces, sau într-un caz ce poate fi adus în faţa sa,
niciun comentariu ce poate fi privit în mod rezonabil ca afectând
rezultatul sau subminând corectitudinea procedurilor. De asemenea,
el se va abţine de la orice comentariu în public sau în alt mod ce ar
putea afecta judecarea corectă a oricărei persoane sau probleme
Se consideră în general că o procedură judiciară se află „în

faţa magistratului” ori „este pendinte” tot timpul derulării ei, până
la finalizarea definitivă (irevocabilă). Ea poate fi privită ca fiind „pe
rol” oricând există un motiv de a crede că poate fi depusă o
sesizare a organelor judiciare; de exemplu, când au loc investigaţii
privind o infracţiune dar nu s-au formulat încă acuzaţii, sau când
reputaţia unei persoane a fost pusă sub semnul întrebării iar pro-
cedurile privind calomnia, deşi anunţate, nu au fost încă iniţiate.
Un anunţ al judecătorilor unei instanţe că au căzut de
acord să condamne la închisoare toţi făptuitorii unui anumit tip
de infracţiuni, dar că perioada de detenţie este lăsată în sarcina
fiecărui judecător, în funcţie de împrejurările şi legea aplicabilă
faptei respective, poate da dreptul acuzatului, în funcţie de cir-
cumstanţe, să recuze pe magistrat. Anunţul are caracter impro-
priu, sugerând că judecătorii au fost influenţaţi de opiniile publi-
cului sau de teama de criticile sale. Aceasta ar reprezenta, de
asemenea, un comentariu public nepermis cu privire la
procedurile în derulare.
O astfel de interdicţie nu se extinde la declaraţiile publice
efectuate în cursul îndeplinirii sarcinilor judiciare ale magistra-
tului prin care sunt explicate procedurile instanţei/parchetului,
sau la prezentarea ştiinţifică efectuată în scop educativ. De ase-
menea, nu îi este interzisă magistratului comentarea procedurilor
în care el este parte în proces ca persoană fizică, însă în cauzele
în care participă în calitate oficială, nu trebuie să facă niciun fel
de declaraţii sau remarci.
Dacă după încheierea unui caz judecătorul ori procurorul
primesc scrisori sau alte forme de comunicare din partea părţilor
dezamăgite sau a publicului, critici ale soluţiei sau ale deciziilor

luate de colegi, el nu trebuie să intre în corespondenţă litigioasă
cu autorii acestor mesaje.
În ceea ce priveşte relaţia cu mass-media, este funcţia şi
dreptul presei de a colecta şi transmite informaţii publicului şi de
a comenta cu privire la administrarea justiţiei, inclusiv situaţiile
dinaintea, din timpul şi de după proces, fără a încălca prezumţia
de nevinovăţie. Acest principiu trebuie folosit doar în circumstan-
ţele stipulate în Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice elaborat sub egida Adunării Generale a Organizaţiei
Naţiunilor Unite10. Dacă există critici în presă cu privire la o
decizie sau reproşuri aduse de membri interesaţi ai publicului,
judecătorul trebuie să se abţină de la a răspunde, scriind presei,
sau prin comentarii ocazionale cu privire la astfel de opinii în
timpul procesului. Judecătorul trebuie să vorbească doar prin
prisma motivelor sale de drept în ceea ce priveşte cazurile în curs
de soluţionare. În general este impropriu ca el să-şi apere moti-
vele judiciare în public şi să-şi argumenteze decizia în presă.
Dacă presa relatează greşit cu privire la procedurile
instanţei/parchetului iar un magistrat consideră că ar trebui
corectată o eroare, biroul de presă al instituţiei poate emite un
comunicat pentru a expune poziţia factuală sau lua măsurile
necesare în sensul efectuării unei precizări.
În relaţia cu presa pot fi identificate cel puţin trei aspecte
de posibil interes:
a) Primul este utilizarea presei (în cadrul şi în afara
instanţei/parchetului) pentru a promova imaginea şi cariera publică
a magistratului, sau invers, există temeri ale acestuia faţă de reacţia
presei la o anumită decizie. Dacă un magistrat ar permite să fie
influenţat în oricare din aceste direcţii de către presă, ar încălca în
mod sigur regulile anterioare cu privire la independenţă.
10
România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul
nr. 212, publicat în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
b) Cel de al doilea aspect este chestiunea contactului cu

media în afara instituţiei judiciare.
În majoritatea ţărilor, presa adună informaţii din registrele
oficiale şi documentele disponibile, precum şi din natura publică
a procedurilor. În unele state (în special în cele în care registrele
instanţei nu sunt publice), există un sistem prin care un magistrat
este mandatat să informeze presa privind stadiul actual în fiecare
caz ce interesează media.
Pe lângă furnizarea informaţiilor în acest fel, orice comen-
tariu al unui magistrat în afara instanţei/ parchetului privind
cazurile de care se ocupă sau dosarele altor colegi, este în
general nepotrivit şi trebuie evitat.
c) Un al treilea aspect se referă la comentariile, chiar într-
un articol ştiinţific, privind decizia judecătorului sau a altui
magistrat. Acestea sunt în general permise doar dacă reprezintă
puncte de vedere pur legale, de interes general, decise sau luate
în considerare într-un anumit caz. Concepţia privind discuţiile
asupra deciziilor definitive într-un context pur ştiinţific, doctrinar,
pare însă a fi într-un proces de modificare. Diferiţi judecători vor
avea puncte de vedere divergente cu privire la această temă şi nu
pot fi stabilite norme absolute. În general, o regulă de prudenţă
stabileşte că magistratul nu trebuie să intre în controverse inutile
cu privire la deciziile pronunţate, în special atunci când dezba-
terea poate fi considerată o tentativă de adăugare a unor motive
la cele cuprinde în decizia sa publică.
2.5. Magistratul va fi incompatibil în cazurile în care nu este

capabil să soluţioneze chestiunea în mod imparţial sau pare astfel
pentru un observator rezonabil
„Principiile de la Bangalore11” au făcut referire la o „per-

soană rezonabilă şi informată” care „ar putea crede” că magistra-
11
www.inm-lex.ro/file.php?FileID=397
tul nu este capabil să soluţioneze cazul în mod imparţial. Această

formulare – „poate apărea pentru un observator rezonabil” – a
fost stabilită pe baza faptului că termenul defineşte o persoană
onestă, diligentă şi informată.
Principiul fundamental în această materie este că o per-
soană nu poate fi judecător în propria cauză. Această regulă, aşa
cum a fost dezvoltată de instanţe şi doctrină, are două implicaţii
asemănătoare, însă nu identice. Primul poate fi aplicat literal:
dacă un judecător este în fapt parte într-un litigiu sau are interese
economice în rezultatul procesului, atunci acesta este într-adevăr
judecător în propria cauză. În acest caz, simplul fapt că el este
parte în proces sau are un interes economic legat de rezultatul
acestuia, este suficient pentru a conduce la incompatibilitate.
Cea de a doua aplicare a principiului este în cazul în care
magistratul nu este parte în proces şi nu are un interes economic
legat de rezultatul acestuia, însă conduita sau comportamentul
său pot genera în alt fel suspiciunea că nu este imparţial; de
exemplu, din cauza prieteniei cu o parte sau avocatul ei. Acest
caz nu este în mod strict o aplicare a principiului conform căruia
o persoană nu poate fi judecător în propria cauză, având în
vedere că magistratul nu are avantaje în mod direct, ci furnizează
beneficii unei persoane, nefiind imparţial.
Practica în materie a Consiliului Superior al Magistraturii şi
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României (fosta Curte
Supremă de Justiţie), în calitatea sa de instanţă disciplinară pentru
magistraţi, relevă câteva soluţii interesante.
Astfel, s-a decis (Hotărârea C.S.M. nr. 5/2001, definitivă
prin decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 4/2002)12 că judecă-
torul era obligat să se abţină în dosarul în care, deşi socrii săi nu
aveau calitatea de părţi, aceştia purtaseră anterior numeroase
procese cu pârâtul iar el cunoştea în mod nemijlocit implicarea
lor în litigiu.
12
Nepublicată.
În altă cauză (Hotărârea C.S.M. nr. 3/2003 şi decizia

nr. 10/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)13 s-a reţinut că
atât anterior înregistrării dosarului pe rolul instanţei, cât şi pe
parcursul judecăţii, judecătorul a purtat mai multe convorbiri
telefonice cu inculpata. El nu s-a abţinut de la judecarea cauzei
respective, creând părţii vătămate o suspiciune puternică de lipsă
de obiectivitate în soluţionarea cauzei, ceea ce constituie nu
numai o încălcare a normelor deontologice, ci şi o abatere
disciplinară, care a fost sancţionată ca atare.
S-a mai decis (Hotărârea C.S.M. nr. 9/1999, definitivă prin
decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 8/2001)14 că întrucât soţia
judecătorului era şef al serviciului de personal al firmei debitoare,
acesta avea obligaţia, pentru a nu da naştere niciunei suspiciuni,
să se abţină de la judecarea cauzei în care era parte persoana
juridică respectivă.
Consimţământul părţilor nu va justifica menţinerea unui
judecător într-o situaţie în care acesta consideră că abţinerea era
calea corectă. Există un alt interes, superior, în astfel de decizii,
respectiv cel public, în administrarea imparţială a justiţiei. În
majoritatea ţărilor însă, părţile pot renunţa la orice chestiuni
legate de imparţialitate. Această renunţare, dacă este în cunoş-
tinţă de cauză, reprezintă o expresie a principiului disponibilităţii
şi trebuie luată în considerare. În general se apreciază că
magistratul în legătură cu care există suspiciuni, trebuie să facă în
astfel de situaţii o declaraţie formală şi să invite părţile să depună
note scrise în două cazuri. Într-o primă situaţie, dacă el are vreo
îndoială cu privire la motive discutabile pentru recuzare. În cea
de a doua ipoteză, dacă apare o împrejurare neprevăzută cu
puţin înainte sau în timpul procesului. Cererea de depunere a
unor note scrise trebuie să scoată în evidenţă faptul că nu se
intenţionează obţinerea de la părţi sau avocaţii acestora a
consimţământului, ci, de pildă, în circumstanţele date, să se afle
13
Nepublicate.
14
Nepublicată.
care este opinia doctrinei şi practica instanţelor. În orice caz,

dacă există un dubiu, el trebuie întotdeauna interpretat în
favoarea părţii care recuză.
S-a pus problema adeseori care trebuie să fie gradul de
credibilitate al susţinerilor celui care formulează o cerere de
recuzare.
S-au folosit termeni ca „o mare probabilitate”, „o puternică
suspiciune”, „o posibilitate rezonabilă”. Şi, aşa cum s-a arătat,
este vorba despre presupunerea unei persoane oneste, cu mintea
deschisă şi informată, care va gândi că există destule riscuri ca
judecătorul să nu fie imparţial; practica judiciară este de a proteja
părţile, care pot îndeplinii sarcina mai puţin dificilă de a arăta că
există un pericol real de părtinire, fără a le pretinde să arate că
această părtinire există în fapt.
Pe de altă parte, magistratul nu trebuie să fie excesiv de
sensibil şi nu trebuie să privească o cerere de recuzare ca pe un
afront personal. Dacă el face aceasta, judecata este probabil să
fie afectată de emoţii, iar când judecătorul transmite această
indignare în mod deschis părţilor, rezultatul va fi probabil ali-
mentarea suspiciunii solicitantului. În cazul în care este susţinută
o suspiciune rezonabilă de părtinire, magistratul este preocupat
în principal de percepţiile solicitantului pentru recuzarea sa. Este
la fel de important ca judecătorul şi procurorul să se asigure că
actul de justiţie este văzut ca fiind îndeplinit, acesta constituind
un principiu fundamental al dreptului şi al politicii publice. El
trebuie să deruleze procesul astfel încât deschiderea, impar-
ţialitatea şi corectitudinea să fie evidente pentru toţi cei interesaţi
de proces şi rezultatul acestuia, în special faţă de solicitantul
recuzării. Un judecător pentru care se solicită recuzarea trebuie
să ţină cont de faptul că ceea ce se cere, în special în rezolvarea
cererii de recuzare, este imparţialitate evidentă, echidistanţă,
obiectivitate.
În evaluarea imparţialităţii unui judecător, trebuie luate în
considerare responsabilităţile şi interesele pe care acesta le-ar fi
putut avea în cursul carierei sale profesionale dinaintea desem-

nării în sistemul judiciar. În acele state în care judecătorii provin
din profesia de avocat, el a ocupat în mod cert o poziţie în care
s-a exprimat public cu privire la anumite probleme sau a acţionat
pentru diferite părţi sau interese. Este evident cazul atunci când
magistratul a fost implicat în viaţa politică. Experienţa în alte
domenii decât cel juridic, în politică sau orice alte activităţi,
poate fi privită în mod justificat ca amplificând şi nu invalidând
calificarea judiciară. Trebuie însă recunoscut şi acceptat că
aşteptările sunt ca judecătorul şi procurorul să renunţe la afilierile
politice sau interesele partizane atunci când depun jurământul
judiciar şi confirmă că-şi vor îndeplini atribuţiile de magistrat în
mod independent şi cu imparţialitate. Aceasta trebuie să fie una
din consideraţiile pe care trebuie să le aibă în vedere persoana
rezonabilă, onestă şi informată, atunci când apreciază dacă există
o percepţie justificată de părtinire.
Pe de altă parte, religia, apartenenţa etnică sau naţionali-
tatea, sexul, vârsta, clasa socială, averea sau orientarea sexuală
ale unui judecător nu pot constitui în sine o bază solidă pentru o
obiecţie întemeiată. De asemenea, de regulă, o cerere de recu-
zare nu se poate baza pe serviciul anterior al magistratului din
domeniul social sau educaţional; nu prezintă relevanţă deosebită
statutul de membru al magistratului în organisme sociale, sportive
sau caritabile şi nici deciziile judiciare anterioare ori declaraţiile
extracurriculare. Aceste observaţii generale depind însă de cir-
cumstanţele concrete ale cazurilor particulare.
În funcţie de împrejurări, o percepţie rezonabilă de părti-
nire poate fi considerată a apărea (a) dacă există prietenie sau
animozitate între judecător şi un membru al publicului implicat
în cauză; (b) dacă judecătorul se cunoaşte bine cu unul din
membrii publicului implicat în cauză, în special când credi-
bilitatea persoanei respective poate fi importantă pentru rezultatul
cauzei; (c) dacă într-o cauză anterioară judecătorul a negat credi-
bilitatea unei persoane şi a respins mărturia ei în termeni atât de
deschişi încât generează îndoieli cu privire la capacitatea sa de a

aborda ulterior mărturia aceleiaşi persoane fără prejudecăţi; (d)
dacă judecătorul şi-a exprimat opinii, în special în cursul audierii,
cu privire la orice problemă relevantă, în termeni atât de
puternici şi dezechilibraţi încât generează suspiciunea rezonabilă
cu privire la capacitatea lui de a cerceta problema obiectiv; sau
(e) dacă, din orice cauză, poate exista un motiv real de a pune la
îndoială capacitatea judecătorului de a ignora consideraţii
externe, prejudecăţi şi predilecţii, afectând posibilitatea sa de a
lua o decizie obiectivă în cazul respectiv. În condiţiile în care
alte fapte au pondere egală, suspiciunea va deveni progresiv mai
slabă, se va estompa cu trecerea timpului dintre evenimentul
susţinut a da naştere pericolului de părtinire şi procesul în care
este făcută cererea de recuzare.
O serie de chestiuni asociate, ce necesită abordări similare,
pot apărea în relaţie cu propunerile oficiale de angajare post-
judiciară făcute unui magistrat în timp ce acesta se află în funcţie.
Astfel de propuneri pot veni de la firme de avocatură sau anga-
jatori din sectorul privat sau guvernamental. Există riscul ca inte-
resul şi sarcina magistratului să pară a fi în conflict pentru o per-
soană rezonabilă, imparţială şi informată ce analizează această
problemă. Judecătorul şi procurorul trebuie să examineze astfel
de propuneri din această perspectivă, în special datorită faptului
că adeseori conduita unor foşti magistraţi afectează percepţia
publicului cu privire la membrii în funcţie ai sistemului judiciar.
De asemenea, este important de reţinut că părtinirea în fapt
trebuie să fie personală şi direcţionată către una dintre părţi, fie
individual, fie ca reprezentant al unei anumite categorii. Pentru
ca un magistrat să fie recuzat din cauza părtinirii, trebuie să
existe probe obiective care să arate că acesta nu poate soluţiona
cauza în mod imparţial. Cu alte cuvinte, în astfel de situaţii se
pune întotdeauna întrebarea: ar avea un observator rezonabil,
care cunoaşte toate circumstanţele, îndoieli cu privire la impar-
ţialitatea judecătorului ori a procurorului?
În privinţa cunoştinţelor personale cu privire la fapte din

litigiu, se au în vedere în primul rând informaţiile dobândite
înaintea investirii ca judecător în cazul respectiv, precum şi
cunoştinţele acumulate din surse extrajudiciare sau investigaţii
personale din timpul derulării procesului. Această suspiciune este
incidentă şi în cazurile în care au fost dobândite astfel de
cunoştinţe prin cercetare independentă efectuată într-un scop
străin de litigiu (de exemplu în timpul scrierii unei cărţi) şi nu au
fost notificate părţilor afectate acolo unde este relevant. Recu-
zarea nu este necesară dacă acele cunoştinţe au fost dobândite
din decizii anterioare din acelaşi dosar, sau deoarece partea a
apărut în faţa magistratului într-o cauză anterioară. Există limitări
evidente cu privire la cerinţele rezonabile în acest sens. În cursul
audierilor, magistratul nu este ţinut, de exemplu, să menţioneze
toate articolele de lege pe care le cunoaşte şi sunt relevante
pentru cauza respectivă sau fiecare fapt ce ţine de cunoştinţele
obişnuite şi poate fi important pentru judecată.
Limita aplicabilă este ceea ce este rezonabil în confor-
mitate cu percepţia observatorului imparţial şi informat.
În cazul în care judecătorul a practicat anterior profesia de
avocat, statutul său de avocat independent înlătură respon-
sabilitatea lui faţă de acţiunile altor membri ai aceluiaşi barou, şi
de obicei şi orice cunoştinţe detaliate cu privire la acestea.
Pe de altă parte însă, un avocat pledant sau un avocat
similar ce practică profesia într-o firmă de avocatură poate fi
responsabil legal pentru acţiunile şi activităţile judiciare ale
partenerilor. El poate astfel avea o responsabilitate faţă de clienţii
firmei, chiar dacă nu a acţionat niciodată pentru ei personal şi nu
cunoaşte cazurile lor. În consecinţă, un magistrat care a fost
membru al unei astfel de firme nu trebuie să accepte niciun caz
în care el, sau firma la care a lucrat, a fost direct implicat în orice
calitate înainte de numire, cel puţin pentru o perioadă de timp
după care este justificat să se presupună că a dispărut orice
suspiciune de cunoştinţe astfel dobândite.
În evaluarea potenţialului de părtinire ce reiese din servi-

ciul anterior al magistratului într-un departament guvernamental
sau birou de asistenţă juridică trebuie luate în considerare
caracteristicile practicii judiciare din cadrul departamentului sau
biroului în cauză, precum şi rolul administrativ, consultativ sau
de control pe care el l-a avut.
Foarte discutate în practică sunt problemele legate de
„interesul economic”.
În mod obişnuit magistratul trebuie să se abţină să solu-
ţioneze orice cauză în care el (sau un membru al familiei sale)
este în situaţia de a avea câştiguri sau pierderi financiare de pe
urma soluţiei pronunţate. De exemplu, este posibil ca judecătorul
să deţină o parte substanţială din acţiunile unei companii parte la
proces iar rezultatul cauzei poate afecta în mod real interesul său
ori o astfel de suspiciune apare în mod îndreptăţit. Atunci când
litigantă este o companie listată public iar judecătorul deţine o
parte relativ redusă din acţiunile acesteia, el poate să nu se
abţină, având în vedere că rezultatul cauzei nu i-ar afecta în mod
normal interesele. Situaţia poate fi însă diferită atunci când litigiul
implică viabilitatea şi supravieţuirea companiei, caz în care, în
funcţie de circumstanţe, rezultatul poate fi privit ca afectând în
mod real interesul judecătorului.
Interesul economic nu cuprinde însă acele posesiuni sau
interese pe care le poate avea de exemplu un magistrat în fonduri
mutuale sau comune de investiţii, depuneri la instituţii financiare,
asociaţii mutuale de economii sau sindicate de credit, ori obliga-
ţiuni guvernamentale, decât dacă procedura ar putea afecta
substanţial valoarea acestor bunuri sau interese. Nu este necesară
abţinerea nici dacă judecătorul sau procurorul este implicat doar
ca un client, având relaţii obişnuite cu o bancă, firmă de asigu-
rări, companie de cărţi de credit, sau altele similare, ce sunt părţi
ale unei cauze, dacă nu există nicio dispută sau tranzacţie spe-
cială care îl implică pe magistrat. Faptul că garanţiile financiare
pot fi gestionate de o organizaţie educaţională, caritabilă sau
civică în serviciul căreia se află soţul/soţia, părintele sau fiul/fiica

magistratului ca director, funcţionar, consultant sau altfel de
participant, nu oferă judecătorului ori procurorului, în funcţie de
circumstanţe, un interes economic într-o astfel de organizaţie. În
mod similar, în cauzele ce au implicaţii financiare neprevăzute şi
îndepărtate de momentul deciziei, e de aşteptat ca aplicarea
testului să nu ducă în general la recuzare. Poate fi prudent totuşi
ca, în astfel de situaţii, magistratul să notifice părţile cu privire la
aceste circumstanţe şi să înregistreze considerentele în şedinţă
publică, astfel încât părţile şi nu doar avocaţii să le ia la cunoş-
tinţă. Uneori clienţii sunt mai suspicioşi decât colegii de breaslă
ai magistraţilor.
Valoarea 3:
INTEGRITATEA
Principiul:
Integritatea este esenţială pentru îndeplinirea corectă a
actului de justiţie.
Comentariu:
Integritatea este un atribut al corectitudinii şi dreptăţii.
Componentele integrităţii sunt onestitatea şi moralitatea judiciară.
Un judecător trebuie să acţioneze onorabil întotdeauna, nu doar
în îndeplinirea sarcinilor judiciare, şi într-o manieră potrivită
pentru funcţia judiciară, să nu aibă implicări în acte de fraudă,
înşelăciune sau uz de fals şi să fie bun şi virtuos în comportament
şi caracter. Nu există grade de integritate conform definiţiei. Ea
este absolută ori lipseşte. În judiciar, integritatea este mai mult
decât o virtute, este o necesitate.
Idealul de integritate este uşor de declarat în concepte
generale. Este însă dificilă, şi poate fi chiar nepotrivită definirea în
termeni mai specifici. Efectul conduitei asupra percepţiei comu-
nităţii depinde în mare măsură de standardele acesteia, ce pot
varia în spaţiu şi timp. Este deci necesară analiza mediului în care
o anumită conduită poate fi percepută de către membrii rezo-
nabili, imparţiali şi informaţi ai comunităţii, şi dacă această
impresie este probabil să afecteze respectul pentru magistrat şi
sistemul judiciar în ansamblu. Dacă o conduită este probabil să
diminueze prestigiul şi respectul în conştiinţa acestor persoane,
ea trebuie evitată.

fundamentale a integrităţii
3.1. Magistratul trebuie să asigure că, în percepţia

observatorului rezonabil, conduita sa este ireproşabilă
Un magistrat este dator să menţină standarde înalte în viaţa

publică precum şi în cea privată. Raţiunea acestui fapt rezidă în
gama largă de experienţă umană şi conduită la care el trebuie să
apeleze atunci când se pronunţă într-o cauză. Dacă judecătorul
trebuie să condamne public ceea ce el practică în viaţa privată,
va fi privit ca fiind ipocrit şi făţarnic. Aceasta duce inevitabil la
pierderea încrederii publicului în magistratul respectiv, ceea ce
poate afecta sistemul judiciar în ansamblu.
Unui magistratul nu îi este permis să încalce standardele
universal acceptate ale comunităţii sau să fie antrenat în activităţi
care aduc în mod clar o proastă reputaţie pentru instanţa ori
parchetul şi pentru sistemul judiciar în ansamblu. În încercarea
de a ajunge la un echilibru, judecătorul şi procurorul pot analiza
dacă în percepţia unui membru onest, imparţial şi informat al
comunităţii, conduita adoptată este probabil să pună sub semnul
întrebării integritatea sa, sau să diminueze respectul pentru el ca
magistrat.
În anumite situaţii însă, lucrurile sunt clare, nesusceptibile
de interpretări.
Astfel s-a considerat (decizia nr. 3/1996 a Curţii Supreme
de Justiţie)1 că fapta unui magistrat de a conduce autoturismul
sub influenţa băuturilor alcoolice îl face răspunzător de încălca-
rea normelor referitoare la onoarea şi probitatea profesională de
care judecătorii şi procurorii trebuie să se bucure în mod necon-
diţionat, indiferent de ierarhie.
1
Nepublicată.
Valoarea 3. Integritatea 53
Tot astfel (decizia nr. 1/1995 a Curţii Supreme de Justiţie2)

s-a apreciat că refuzul nejustificat al procurorului de a se pre-
zenta la laboratorul medico-legal pentru recoltarea probelor
biologice în vederea stabilirii alcoolemiei şi discuţiile contra-
dictorii cu poliţiştii, în prezenţa altor persoane, adresându-li-se
cuvinte jignitoare, constituie încălcări evidente ale normelor
deontologice referitoare la integritatea magistraţilor.
Este însă important de subliniat că, având în vedere diversi-
tatea culturală şi evoluţia constantă a valorilor morale, standar-
dele ce se aplică vieţii private a unui magistrat nu pot fi stabilite
precis3. Însă principiul nu ar trebui să fie interpretat într-un mod
atât de rigid încât să cenzureze sau să sancţioneze un judecător
pentru un stil de viaţă nonconformist sau pentru interese sau
activităţi din viaţa privată care pot fi discutabile pentru anumite
segmente ale comunităţii. Deciziile în privinţa unor astfel de
probleme sunt strâns legate de societatea şi timpul în cauză.
Există puţine aplicaţii universale în privinţa acestor subiecte.
2
Nepublicată.
3
Acest fapt este evident în special în ceea ce priveşte activitatea
sexuală. De exemplu, în Filipine, în cazul unui judecător care se lăuda
cu o relaţie extraconjugală s-a constatat că acesta eşuase în întruchi-
parea integrităţii judiciare, necesitând eliberarea din funcţie. În Statele
Unite, în Florida, un judecător a fost mustrat pentru întreţinerea unei
activităţi sexuale cu o femeie ce nu îi era soţie, într-un autovehicul
parcat. În Connecticut, un judecător a fost sancţionat pentru o aventură
cu un stenograf al Curţii căsătorit. În Cinncinati, un judecător căsătorit,
despărţit de soţia sa, a fost sancţionat pentru că şi-a dus prietena (cu
care s-a căsătorit între timp) în trei călătorii externe, deşi nu au ocupat
niciodată aceeaşi cameră. În Pensylvannia însă, tot în Statele Unite,
Curtea Supremă a refuzat să sancţioneze un judecător care întreţinuse
relaţii sexuale extraconjugale care incluseseră călătorii în timpul nopţii
şi o vacanţă de o săptămână în străinătate. În anumite societăţi, unele
dintre exemplele de mai sus nu ar fi percepute ca influenţând sarcinile
publice ale judecătorului ci ca fiind relevante doar pentru zona privată
a comportamentului adult consensual noninfracţional.
S-a sugerat că cercetarea corectă nu este în privinţa morali-

tăţii sau imoralităţii unui act în conformitate cu convingerile reli-
gioase sau etice, nici în privinţa acceptabilităţii sau inacceptabi-
lităţii conform standardelor comunităţii (care pot duce la impune-
rea arbitrară şi inconstantă a unei moralităţi înguste), ci în raport
cu modul în care actul se reflectă asupra componentelor centrale
ale capacităţii magistratului de a-şi îndeplini funcţia pentru care a
fost împuternicit: corectitudine, independenţă şi respect pentru
public, şi asupra percepţiei comunităţii cu privire la modul în
care acesta corespunde sarcinii. În consecinţă, s-a sugerat că
trebuie luaţi în considerare şase factori în luarea unei decizii în
acest sens:
I. natura publică sau privată a actului şi, mai important,
dacă este contrar unei legi în vigoare;
II. măsura în care conduita este protejată ca un drept
individual;
III. nivelul de discreţie şi prudenţă a magistratului;
IV. dacă a fost vătămătoare conduita pentru cei direct
implicaţi sau jignitoare într-o măsură apreciabilă pentru alţii;
V. nivelul de respect sau de lipsă de respect pentru public
pe care-l demonstrează conduita;
VI. gradul în care comportamentul indică părtinire,
prejudecată sau influenţă incorectă în îndeplinirea funcţiilor
judiciare.
S-a susţinut că utilizarea acestor factori şi a unora similari
ar fi de folos în realizarea unui echilibru între aşteptările publi-
cului şi drepturile magistratului.4
Atunci când însuşi magistratul încalcă legea, aceasta afec-
tează grav credibilitatea şi prestigiul justiţiei, încurajează neres-
pectarea ordinii de drept şi subminează încrederea publicului în
integritatea puterii judecătoreşti. Această regulă nu poate fi însă
4
Shaman, Lubet and Alfini, Judicial Conduct and Ethics, pp. 335-353.
Valoarea 3. Integritatea 55
pronunţată în mod absolut. Este astfel posibil ca un judecător din

Germania nazistă să nu fi încălcat principiile generale, universale
ale dreptului atunci când, în cazuri concrete, a atenuat rigorile şi
excesele „Legilor de la Nϋrenberg” privind discriminarea rasială5.
În mod similar, judecătorul din Africa de Sud din perioada
segregaţiei rasiale. Un magistrat se poate confrunta uneori, în
funcţie de natura serviciului judiciar, cu sarcina de a aplica legi
care sunt contrare drepturilor fundamentale ale omului şi
demnităţii umane. În această situaţie, el se va vedea nevoit să
renunţe la funcţia sa decât să compromită sistemul judiciar prin
aplicarea legii. Magistratul este obligat să aplice legea. De aceea,
el nu trebuie pus într-o situaţie conflictuală prin respectarea legii.
Ceea ce unii pot considera o încălcare relativ minoră poate însă
atrage publicitate, emoţie şi dezaprobare în cadrul comunităţii,
afectând reputaţia judecătorului şi ridicând semne de întrebare cu
privire la integritatea lui şi a întregului sistem judiciar.
3.2. Comportamentul şi conduita unui magistrat trebuie să

confirme încrederea populaţiei în integritatea sistemului judiciar.
Actul de justiţie nu trebuie doar îndeplinit, ci trebuie şi să fie
văzut ca fiind îndeplinit
Încrederea în judiciar se bazează nu doar pe competenţa şi

vrednicia membrilor săi, ci şi pe integritatea şi probitatea morală
a acestora. Magistratul nu trebuie să fie doar un „judecător ori
procuror bun”, ci şi o „persoană bună”, deşi înţelesul acestor
sintagme poate varia în diferitele cercuri ale societăţii. Din
perspectiva publicului, magistratul nu a depus doar un jurământ
de a servi idealurile de dreptate şi adevăr pe care sunt construite
statul de drept şi fundamentul democraţiei, ci a promis să le şi
întruchipeze. În consecinţă, calităţile personale, conduita şi
imaginea pe care le proiectează magistratul le afectează pe
acelea ale sistemului judiciar în ansamblu, şi astfel şi încrederea
5
Adoptate la 15 septembrie 1935.
oamenilor în justiţie. Publicul îi pretinde judecătorului şi procu-

rorului să aibă o conduită mult mai înaltă decât cea cerută
cetăţenilor obişnuiţi, standarde de conduită mai riguroase decât
cele ale societăţii în ansamblu; în fapt, o conduită efectiv
ireproşabilă. Este ca şi cum funcţia judiciară, de a judeca pe alţii,
a impus cerinţa ca magistratul să rămână deasupra judecăţii rezo-
nabile a altora pe probleme care pot, într-o măsură considerabilă,
afecta rolul şi funcţia puterii judecătoreşti.
Deoarece aparenţa este la fel de importantă ca realitatea în
îndeplinirea funcţiilor judiciare, magistratul trebuie să fie mai
presus de orice suspiciuni. El trebuie nu numai să fie cinstit, ci să
şi pară astfel. Judecătorul are datoria nu numai de a lua decizii
corecte şi imparţiale, ci şi să facă aceasta în aşa fel încât să fie
mai presus de orice bănuieli cu privire la corectitudinea şi impar-
ţialitatea acestora şi, de asemenea, referitor la integritatea sa. De
aceea, pe lângă faptul că magistratul trebuie să fie calificat în
domeniul dreptului pentru a interpreta şi aplica legea în mod
competent, este la fel de important să acţioneze şi să se comporte
în aşa fel încât părţile implicate în litigiu să aibă în vedere impar-
ţialitatea sa.
Valoarea 4:
DECENŢA (BUNA-CUVIINŢĂ)
Principiul:
Decenţa şi aparenţa de decenţă sunt esenţiale pentru deru-
larea tuturor activităţilor magistratului.
Comentariu:
Decenţa şi aparenţa de decenţă, atât profesională cât şi
personală, sunt elemente esenţiale ale vieţii unui magistrat. Nu
ceea ce face sau nu face acesta contează cel mai mult, ci ceea ce
gândesc ceilalţi despre ce a făcut sau ar putea face. De exemplu,
un judecător care are o discuţie îndelungată cu o parte dintr-un
proces în derulare va părea că acordă acelei părţi un avantaj,
chiar dacă de fapt conversaţia este complet străină de cauza
respectivă. Având în vedere că publicul se aşteaptă la un înalt
standard de conduită din partea judecătorului, atunci când acesta
are îndoieli cu privire la participarea la un eveniment sau accep-
tarea unui cadou, oricât de nesemnificativ, trebuie să-şi pună
întrebarea „Cum va arăta aceasta în ochii publicului, care este
imaginea care se creează?”

fundamentale a decenţei
4.1. Magistratul va evita indecenţa şi aparenţa de indecenţă

în toate activităţile sale
Impresia de indecenţă este dată în situaţiile în care con-

duita compromite abilitatea judecătorului de a-şi îndeplini res-
ponsabilităţile judiciare în condiţii de integritate, imparţialitate,

independenţă şi competenţă, sau este probabil să creeze în
conştiinţa observatorului rezonabil percepţia că posibilitatea sa
de a-şi îndeplini responsabilităţile în această manieră este submi-
nată. De exemplu, tratarea unui reprezentant guvernamental în
mod diferit de un membru al publicului, oferindu-i-se un loc
preferenţial, creează aparenţa pentru observatorul obişnuit că
acesta are acces special în instanţă şi la mecanismele sale de
luare a deciziilor. Pe de altă parte, au loc adesea vizite ale
elevilor la tribunal, şi aceştia sunt aşezaţi în locuri speciale.
Copiii nu sunt într-o poziţie de putere şi de aceea nu creează
aparenţa unei influenţe improprii, în special când se explică
faptul că prezenţa lor este în scopuri pur educaţionale.
Judecătorul trebuie să acorde atenţie evitării contactelor ce
pot da naştere la speculaţii cu privire la existenţa unei relaţii
speciale cu cineva căruia ar fi tentat să-i confere un avantaj. De
exemplu, judecătorul şi procurorul trebuie să evite în general să
fie transportaţi de ofiţeri de poliţie sau avocaţi, iar atunci când
utilizează transportul în comun este indicat să nu se aşeze lângă
un împricinat sau un martor.
4.2. Fiind obiectul cercetării publice constante, magistratul

trebuie să accepte restricţii personale ce pot fi privite de cetăţenii
obişnuiţi ca fiind apăsătoare, şi trebuie să facă aceasta în mod liber
şi voluntar. El este dator mai ales să se comporte într-un mod
consecvent cu demnitatea serviciului judiciar
Magistratul trebuie să se aştepte să constituie obiectul

cercetării şi comentariilor publice în mod constant, să îşi asume
statutul de persoană publică şi de aceea trebuie să accepte
restricţii asupra activităţii sale – chiar şi asupra acelor aspecte
care nu ar provoca reacţii adverse dacă ar fi desfăşurate de alţi
membri ai comunităţii sau chiar ai profesiei – ce pot fi privite ca
apăsătoare de cetăţenii obişnuiţi, şi trebuie să facă aceasta în
mod liber şi voluntar. Acest fapt se aplică atât conduitei profe-
Valoarea 4. Decenţa (Buna-cuviinţă) 59
sionale cât şi celei personale a magistratului. Legalitatea con-

duitei sale, deşi este relevantă, nu acoperă pe deplin exigenţele
speciale în această materie.
Unui magistrat i se cere să aibă o viaţă exemplară în afara
instanţei. El trebuie să se comporte în public cu atenţia şi auto-
controlul cerut de serviciul judiciar, deoarece etalarea unui
temperament nesocotit este înjositoare pentru imaginea justiţiei şi
incompatibilă cu demnitatea funcţiei sale.
Astfel, referindu-ne la aspecte concrete ale vieţii cotidiene,
este de semnalat că în zilele noastre, în majoritatea ţărilor, nu
există o interdicţie pentru judecător să frecventeze baruri sau
locaţii similare, însă aceasta este potrivit să aibă loc cu discreţie.
Judecătorul trebuie să ia în considerare modul în care astfel de
vizite pot fi percepute de un observator rezonabil din comunitate,
de exemplu din perspectiva reputaţiei localului vizitat, a persoa-
nelor ce îl frecventează şi din punctul de vedere al problemelor
legate de funcţionarea lui în conformitate cu legislaţia în vigoare.
În acest sens, exemplul următor este ilustrativ.
Prin Hotărârea fostei Comisii de disciplină a Ministerului
Public nr. 5/1998, definitivă prin neexercitarea contestaţiei1, s-a
reţinut între altele, că în perioada 1994-1996, procurorul X de la
Parchetul de pe lângă tribunalul Z a început să frecventeze în
mod repetat clubul de noapte al cărui patron era numitul V.M.L.
În anul 1995 el a soluţionat o cauză penală în care învinuit era
V.M.L., fără ca dosarul să-i fi fost repartizat de către şefii ierarhici.
Procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui V.M.L.
iar ulterior a acceptat funcţia de preşedinte onorific la clubul de
judo al cărui patron era acesta. În această calitate, procurorul X a
încasat de la mai mulţi patroni ai altor firme, cercetaţi în cauze
penale, sume de bani cuprinse între 1.000.000 şi 22.000.000 lei
sub formă de sponsorizări pentru clubul de judo, semnând cinci
chitanţe cu sigla clubului.
1
Nepublicată.
Comisia de disciplină a considerat că faptele procurorului

reprezintă abateri disciplinare, sub forma unor manifestări care
aduc atingere onoarei şi probităţii profesionale şi al încălcării
prevederilor legale referitoare la interdicţiile ce îi privesc pe
magistraţi.
Nu există o limitare expresă pentru magistraţi de a practica
ocazional jocurile de noroc drept activitate de petrecere a
timpului liber, însă ea trebuie exercitată cu discreţie şi măsură,
având în vedere percepţia unui observator rezonabil din comu-
nitate. Este normal şi absolut irelevant a vizita ocazional un hipo-
drom sau un cazinou în timpul unei vacanţe în străinătate sau a
juca uneori cărţi cu prietenii sau familia. Situaţia poate fi diferită
însă dacă un judecător ori procuror frecventează prea des biroul
de pariuri al curselor de cai, cazinourile ori alte locaţii de acest
gen, devine un jucător înrăit sau joacă pe mize periculos de mari.
În România anilor '90 au existat numeroase situaţii în care
magistraţii au participat la jocuri de noroc de tip piramidal.
Actualul Cod deontologic prevede în art. 22: „judecătorilor şi
procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin persoane
interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme
de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor,
în condiţiile legii”.
Practica instanţei supreme în această materie (între altele,
deciziile nr. 1 şi 2 din 1996) este constantă, arătându-se că „fap-
tele magistraţilor care, în nume propriu sau al unor membri de
familie, au fost înscrişi şi au depus preferenţial, în scopul obţi-
nerii, prin mijloace nepermise, a unor sume de bani la un joc de
tip piramidal, aduc grave prejudicii imaginii justiţiei, prin ştirbirea
prestigiului şi reputaţiei magistraţilor”.
Judecătorul şi procurorul trebuie să fie precauţi şi în
privinţa frecventării cluburilor sau a altor locuri de divertisment.
De exemplu, este necesar să fie tratată cu atenţie participarea la
evenimente organizate de sau pentru membrii ai poliţiei, ai agen-
ţiei anticorupţie, vămii şi departamentului de impozite, având în
vedere că aceste instituţii sau membrii lor pot apărea frecvent în

faţa instanţelor şi parchetelor. Nu există nicio obiecţie faţă de
acceptarea de către magistrat a unei invitaţii la un dineu orga-
nizat la cantina poliţiei; nu este însă de dorit ca magistratul să
frecventeze sau să devină membru al acestor cluburi şi să fie un
utilizator frecvent al unor astfel de unităţi. În majoritatea ţărilor
este considerat normal ca judecătorii şi procurorii să participe la
evenimente organizate de branşa juridică şi să discute cu
avocaţii, socializarea fiind nu numai posibilă, ci şi necesară.
4.3. În relaţiile sale personale cu membrii profesiei juridice

ce practică frecvent în faţa instanţei/ parchetului, magistratul va
evita situaţiile ce pot genera în mod rezonabil suspiciunea sau
aparenţa de favoritism ori părtinire
Contactele sociale cu ceilalţi membri ai sistemului judiciar

şi ai branşei juridice reprezintă o tradiţie îndelungată şi sunt
corecte. În funcţie de circumstanţe însă, şi potrivit bunului-simţ,
magistratul trebuie să exercite prudenţă. Având în vedere că
judecătorii şi procurorii nu trăiesc în turnuri de fildeş ci în lumea
reală, nimeni nu se poate aştepta ca aceştia să întrerupă toate
relaţiile cu branşa juridică atunci când preiau funcţia. Nici nu ar
fi întru-totul benefic pentru procesul judiciar ca ei să se izoleze
de restul societăţii, ceea ce include colegi de şcoală, foşti asociaţi
sau colegi din profesia anterioară. Prezenţa magistraţilor la reu-
niuni cu avocaţi oferă anumite beneficii. Schimburile informale
pe care le facilitează aceste reuniuni pot ajuta la reducerea
tensiunilor dintre magistraţi şi avocaţi şi reduce izolarea de foştii
colegi la care sunt supuşi judecătorii şi procurorii la preluarea
serviciului judiciar. Ca regulă de bun-simţ însă, magistraţii trebuie
să manifeste reticenţă şi o anumită rezervă în ce priveşte frecvenţa
exagerată a acestor contacte.
Întreţinerea unei relaţii sociale cu un avocat ce apare în
mod frecvent în faţa judecătorului prezintă o serie de pericole şi
necesită un proces de echilibrare. Pe de o parte, judecătorul nu
trebuie descurajat să aibă relaţii sociale sau extrajudiciare. Pe de

altă parte, există problema evidentă a aparenţei de părtinire şi
favoritism atunci când un prieten sau altă persoană se prezintă în
faţa magistratului. Acestuia din urmă este cel care decide în final
dacă are o relaţie excesiv de apropiată cu un avocat, sau dacă a
creat o astfel de aparenţă. Delimitarea este la latitudinea
magistratului. Testul este dacă relaţia socială interferează cu
îndeplinirea responsabilităţilor judiciare, şi dacă un observator
dezinteresat, informat pe deplin de natura relaţiei sociale, poate
avea în mod rezonabil îndoieli semnificative în privinţa înde-
plinirii actului de justiţie. Magistratul trebuie, de asemenea, să
aibă în vedere pericolul de a fi expus prin neatenţie la informaţii
extrajudiciare cu privire la o cauză pe care o soluţionează sau în
care ar putea fi implicat. Astfel, el este dator să evite contactul cu
un avocat în condiţiile în care s-ar crea o percepţie rezonabilă că
au o relaţie personală apropiată la momentul derulării unui
proces în care avocatul apare în faţa judecătorului.
Atunci când vecinul unui judecător este un avocat ce are
frecvent procese la instanţa respectivă, judecătorul nu este obligat
să se abţină de la contactul social cu avocatul, cu excepţia
cazului în care acesta din urmă se prezintă în faţa instanţei pentru
o cauză în derulare. În funcţie de circumstanţe, un anumit nivel
de socializare este acceptabil, cu condiţia ca judecătorul să nu
creeze nici necesitatea de recuzare, nici aparenţa rezonabilă că
imparţialitatea sa a fost compromisă.
Nu pot exista obiecţii justificate faţă de participarea unui
magistrat la o recepţie organizată, de exemplu, de avocaţi
proaspăt desemnaţi în poziţii superioare pentru a-şi sărbători
realizările profesionale. La o astfel de reuniune, deşi este foarte
probabil să fie prezenţi avocaţi ce apar în faţa instanţei/parche-
tului respectiv, contactul social direct poate fi evitat în relaţie cu
cauzele în derulare. Dacă are loc o astfel de întâlnire, discuţiile
asupra proceselor trebuie să fie evitate. În funcţie de circumstan-
ţe, unii comentatori susţin chiar că celelalte părţi din proces ar
putea fi informate cu privire la acest contact cu cea mai apropiată

ocazie, ceea ce poate părea exagerat. Cel mai important con-
siderent ce trebuie avut în vedere este dacă activitatea de
socializare va crea sau contribui la percepţia că avocatul are o
relaţie specială cu magistratul, şi dacă această relaţie specială
implică o dispoziţie a judecătorului/procurorului de a accepta şi
a se baza pe prezenţa şi prestaţia avocatului.
În privinţa ospitalităţii obişnuite, magistratului i se permite
în mod normal să primească vizite ale avocaţilor pledanţi şi ale
altor avocaţi. Socializarea cu avocaţii în aceste condiţii este
încurajată datorită beneficiilor generate de discuţiile informale ce
au loc în cadrul unor astfel de evenimente. Judecătorul nu poate
însă primi un cadou de la un avocat ce poate apărea în faţa sa, şi
nu poate participa la reuniuni organizate de o firmă de avocatură
unde ospitalitatea depăşeşte un nivel modest. Criteriul este cum
va părea evenimentul pentru un observator onest, ce poate să nu
fie la fel de tolerant faţă de convenţiile profesiei judiciare precum
membrii acesteia.
Sub un alt aspect, participarea unui magistrat la o petrecere
organizată de o firmă de avocatură depinde de cine organizează
petrecerea şi cine participă la aceasta, precum şi de natura
evenimentului. Atunci când decide dacă va fi prezent, magistratul
se va baza pe cunoştinţele sale cu privire la uzanţele locale şi
evenimentele anterioare. În funcţie de circumstanţe, poate fi
necesar ca judecătorul să-i solicite gazdei lista de invitaţi şi
informaţii privind nivelul de ospitalitate. Trebuie tratată cu atenţie
situaţia în care o firmă de avocatură poate fi percepută ca făcând
reclamă serviciilor sale către clienţi sau potenţiali clienţi. Există o
diferenţă evidentă între evenimentele asociaţiilor profesionale (la
care judecătorii pot într-adevăr să fie invitaţi frecvent pentru a
ţine prezentări pe probleme de interes general) şi cele organizate
de firme de avocatură. Magistratul trebuie să se asigure că pre-
zenţa la un eveniment organizat de o firmă de avocatură nu
afectează aparenţa sa de imparţialitate.
Pe de altă parte, trebuie evaluată cu atenţie măsura în care

judecătorul/procurorul poate face vizite la fostul barou sau fosta
firmă de avocatură. De exemplu, în mod normal nu ar fi impro-
priu ca judecătorul să-şi viziteze fostul barou sau fosta firmă de
avocatură pentru a participa la o reuniune precum o recepţie
anuală sau o petrecere aniversară ori o recepţie pentru sărbă-
torirea desemnării unui membru al baroului într-o poziţie supe-
rioară sau în serviciul judiciar. În funcţie de circumstanţe însă,
vizitarea excesiv de frecventă de către un judecător a fostului
barou pentru socializare cu foştii colegi poate să nu fie potrivită.
În mod similar, un judecător ce a fost anterior procuror trebuie să
evite relaţiile prea apropiate cu foştii colegi procurori şi cu ofiţerii
de poliţie ce i-au fost colaboratori. Crearea chiar şi a aparenţei de
prietenie poate fi imprudentă şi este de dorit să fie evitată.
Judecătorul trebuie să evite de asemenea dezvoltarea exce-
sivă a unor relaţii strânse cu părţi care se prezintă frecvent în faţa
instanţei – precum miniştrii sau funcţionarii acestora, reprezen-
tanţi ai administraţiei locale, procurori şi avocaţi din oficiu – dacă
aceste relaţii fie tind să creeze în mod rezonabil aparenţa de
părtinire, fie vor necesita recuzarea. În luarea unei decizii în
acest sens, judecătorul poate lua în considerare frecvenţa cu care
funcţionarul sau avocatul se prezintă în faţa sa, natura şi gradul
de interacţiune socială, cultura comunităţii juridice în care
prezidează, sensibilitatea şi controversele cu privire la litigii
prezente şi previzibile.
Nu este recomandat nici ca un magistrat să facă parte dintr-
o societate secretă în care sunt membrii şi avocaţi care apar în
faţa sa, putându-se presupune că acei avocaţi vor primi favoruri
drept parte a codului de frăţie.
4.4. Judecătorul nu va participa la soluţionarea unei cauze

în care un membru al familiei sale reprezintă un împricinat sau
este asociat în vreun fel litigiului respectiv
Astfel, judecătorul trebuie să se abţină în cauza în care un

membru al familiei sale (inclusiv logodnic sau logodnică) a parti-
cipat sau s-a prezentat, chiar şi la o singură înfăţişare, ca avocat.
Se întâlnesc în practică situaţii în care un membru al
familiei este afiliat la o firmă de avocatură.
Membrii unei firme de avocatură împart în general profitul
şi cheltuielile într-un anumit mod şi sunt motivaţi să obţină
clienţi, parţial prin soluţionarea cu succes a cauzelor lor. Însă
faptul că un avocat dintr-un proces este afiliat unei firme de avo-
catură din care face parte şi un membru al familiei judecătorului
nu necesită în sine recuzarea acestuia. În anumite situaţii, faptul
că imparţialitatea judecătorului poate fi pusă sub semnul între-
bării în mod rezonabil, sau faptul că judecătorul cunoaşte un
interes al rudei în firma de avocatură care poate fi afectată
substanţial de rezultatul procesului, justifică recuzarea lui. În
plus, factorii de care poate ţine cont judecătorul într-o analiză de
la caz la caz cuprind, dar nu sunt limitaţi, la următorii:
a) aparenţa pentru publicul larg a lipsei recuzării;
b) aparenţa pentru alţi avocaţi, judecători şi membrii ai
publicului a lipsei recuzării;
c) povara administrativă a recuzării pentru instanţă;
d) dimensiunea interesului financiar, profesional sau de altă
natură a rudei în cauza respectivă.
Se întâmplă în practică uneori ca un membru al familiei este
angajat al unui departament guvernamental (consilier juridic).
Deşii avocaţii guvernamentali primesc un salariu iar rezul-
tatul cauzelor penale sau civile nu implică în mod obişnuit
niciun motiv economic sau profit, succesul profesional este un
factor ce trebuie luat în considerare. De aceea, chiar dacă un
membru al familiei este angajat în cadrul parchetului sau al unui

departament guvernamental şi nu deţine o poziţie de control sau
administrativă în aceste structuri, trebuie manifestată prudenţă şi
luată în considerare recuzarea din toate cauzele ce implică
departamentele respective, din două motive. În primul rând,
deoarece membrii unui departament pot face schimb de infor-
maţii cu privire la cauzele în derulare, există riscul ca, prin
neatenţie, membrul familiei judecătorului să devină implicat sau
să influenţeze alte cauze ce sunt repartizate departamentului
respectiv, chiar fără a avea o responsabilitate directă de control.
Cel de al doilea motiv pentru a lua în considerare recuzarea,
strâns legat de primul, este că imparţialitatea judecătorului poate
fi pusă sub semnul întrebării în mod rezonabil. Testul este: poate
avea îndoieli semnificative un observator lucid şi informat cu
privire la existenţa unei părtiniri conştiente sau inconştiente de
partea judecătorului referitor la succesul profesional al departa-
mentului în care este angajat un membru al familiei sale?
În privinţa relaţiei amoroase cu un avocat, în mod cert,
judecătorul trebuie să nu judece cauzele în care este implicat
avocatul, chiar dacă prezentarea acestuia este pur formală.
Judecătorul nu este însă ţinut să formuleze cerere de abţinere în
cauzele ce implică alţi membri ai firmei sau departamentului în
care activează avocatul respectiv.
4.5. Magistratul nu trebuie să permită utilizarea reşedinţei

sale de către un membru al profesiei juridice pentru a primi clienţi
sau alţi practicanţi ai profesiei juridice
Este impropriu ca un judecător să-i permită unui avocat să-i

folosească reşedinţa pentru întâlniri cu clienţi sau avocaţi ce au
legătură cu practica juridică. În cazul în care soţul/soţia sau alţi
membrii ai familiei judecătorului sunt avocaţi, judecătorul trebuie
să nu folosească aceeaşi linie telefonică cu biroul juridic al acelei
persoane deoarece acest fapt ar crea percepţia că judecătorul
practică de asemenea activităţi juridice în cadrul biroului, şi
poate duce de asemenea, prin neatenţie, la comunicări ex parte

sau la aparenţa sau suspiciunea cu privire la astfel de contacte.
4.6. Magistratul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la liber-

tate de exprimare, credinţă, asociere şi întrunire, însă în exer-
citarea acestor drepturi el se va comporta întotdeauna în aşa fel
încât să păstreze demnitatea serviciului judiciar şi imparţialitatea şi
independenţa sistemului
Este de principiu că magistratul se bucură de aceleaşi

drepturi ca şi ceilalţi cetăţeni.
În cadrul serviciului, el nu renunţă la dreptul la libertate de
expresie, la asociere sau întrunire de care se bucură ceilalţi
membrii ai comunităţii, nici nu abandonează convingerile sale
politice anterioare şi nici nu renunţă la interesul în probleme
politice. Este însă necesară o constrângere şi limitare astfel încât
să fie menţinută încrederea publicului în imparţialitatea şi
independenţa puterii judecătoreşti. În definirea gradului adecvat
de implicare a sistemului judiciar în dezbaterile publice, trebuie
avute în vedere două aspecte fundamentale. Primul este dacă
implicarea magistratului poate submina, în mod rezonabil,
încrederea în imparţialitatea sa. Cel de al doilea este dacă o astfel
de implicare poate expune magistratul inutil la atacuri politice
sau poate fi neconformă cu demnitatea serviciului judiciar. În
oricare din aceste cazuri, judecătorul trebuie să evite astfel de
situaţii.
Este cert şi faptul că sarcinile magistratului sunt incompa-
tibile cu anumite activităţi politice, precum statutul de membru al
parlamentului sau al consiliului local.
Pe de altă parte, judecătorul şi procurorul nu trebuie să se
implice în mod impropriu în controverse publice. Motivul este
evident. Esenţa calităţii de judecător este de a fi capabil să
abordeze diverse probleme ce fac obiectul disputelor într-o
manieră obiectivă şi judicioasă. În egală măsură este important ca
judecătorul să fie perceput de către public ca etalând o abordare

degajată, nepărtinitoare, fără prejudecăţi, imparţială, deschisă şi
echitabilă, ce reprezintă marca judecătorului. Dacă acesta intră
în arena politică şi participă la dezbateri publice, fie exprimându-
şi opiniile cu privire la probleme controversate, intrând în dispute
cu personalităţi ale comunităţii, fie criticând guvernul ori
parlamentul, el nu va mai fi privit ca acţionând în mod judicios
atunci când prezidează în cadrul instanţei şi când decide asupra
disputelor care au legătură cu problemele asupra cărora şi-a
exprimat opiniile public. Aceeaşi lipsă de credibilitate se va
produce şi atunci când personalităţile publice sau departamente
guvernamentale, pe care judecătorul le-a criticat în public, sunt
părţi sau chiar martori în cauze pe care el le soluţionează.
Sub un alt aspect, este neîndoielnic faptul că membrii
comunităţii, ai legislativului şi ai executivului, pot face comen-
tarii publice cu privire la ceea ce consideră ei ca fiind limitări sau
erori ale unui magistrat sau ale deciziilor acestuia. Judecătorul
respectiv, din cauza restricţiei de ordin politic, nu dă în mod
obişnuit replici. Dreptul de a critica un magistrat este supus
regulilor privind calomnia, însă acestea sunt invocate mai rar în
zilele noastre pentru a suprima sau pedepsi criticarea judiciarului
sau a unui anumit judecător. Modalitatea mai bună şi mai
înţeleaptă este de a ignora orice atac scandalos şi nu exacerbarea
publicităţii prin iniţierea unor proceduri judiciare. După cum s-a
observat, dreptatea nu este o virtute izolată: aceasta trebuie să fie
supusă cercetării şi comentariilor decente, chiar dacă deschise,
ale oamenilor obişnuiţi.
Există circumstanţe limitate în care un judecător poate
vorbi deschis despre chestiuni controversate politic, respectiv
când problema afectează în mod direct activitatea instanţelor şi
parchetelor, independenţa judiciarului (ce poate include salariile
şi statutul judecătorilor), aspecte fundamentale ale administrării
justiţiei sau integritatea personală a judecătorului. Chiar şi în
legătură cu aceste aspecte, magistratul trebuie să acţioneze cu
reţinere şi prudenţă. Judecătorul poate prezenta aceste probleme

guvernului, însă el nu trebuie să fie privit ca derulând acţiuni de
„lobby” faţă de guvern sau să indice cum ar soluţiona anumite
situaţii care ar apărea în faţa instanţei. În plus, judecătorul trebuie
să ţină cont de modul în care comentariile sale publice pot fi
privite ca reflectând punctele de vedere ale sistemului judiciar;
poate fi dificil uneori ca magistratul să-şi exprime o opinie care să
fie privită drept pur personală şi nu ca cea a sistemului în general.
Un judecător/procuror poate participa la discuţii pe proble-
me juridice în scopuri educaţionale sau pentru a sublinia punctele
slabe ale legislaţiei şi doctrinei. În anumite circumstanţe speciale,
comentariile unui judecător cu privire la un proiect de lege pot fi
de ajutor sau potrivite, cu condiţia ca judecătorul să evite furni-
zarea unor opinii controversate asupra constituţionalităţii. În mod
normal, comentariile judiciare cu privire la proiecte legislative
sau asupra altor probleme de politică guvernamentală trebuie să
fie legate de implicaţii practice sau deficienţe de redactare şi
trebuie să evite probleme de controversă politică. În general,
astfel de comentarii judiciare trebuie să facă parte dintr-un efort
colectiv sau instituţionalizat al judiciarului, şi nu să aparţină unui
anumit judecător în nume propriu.
Pot apărea situaţii în viaţa unui magistrat în care, ca fiinţă
umană înzestrată cu o conştiinţă, principii morale, sentimente şi
valori, el poate considera drept datoria sa etică să se exprime. De
exemplu, în exercitarea dreptului la exprimare, judecătorul poate
participa la o ceremonie, purta un simbol sau semna o petiţie
pentru a-şi exprima opoziţia faţă de un război, sprijinul pentru
conservarea energiei sau independenţă sau finanţarea pentru o
agenţie antisărăcie. Acestea sunt expresii ale grijii pentru comu-
nitatea locală şi globală. Dacă oricare dintre aceste probleme
apar în faţa instanţei/parchetului, şi dacă imparţialitatea magistra-
tului poate fi pusă sub semnul întrebării în mod justificat, acesta
trebuie să se abţină de la procedurile în care participarea sa
anterioară aduce îndoieli cu privire la imparţialitatea şi integri-

tatea sa judiciară.
4.7. Judecătorul se va informa cu privire la interesele sale

financiare personale şi va face eforturi rezonabile pentru a
cunoaşte interesele financiare ale membrilor familiei sale
Dacă, în urma participării sale în procedurile din faţa

instanţei/parchetului, se creează aparenţa că magistratul, un
membru al familiei sale sau altă persoană cu care este într-o
relaţie financiară este probabil să aibă beneficii, el nu are altă
opţiune decât să se abţină. De aceea, este necesar ca judecătorul
să fie întotdeauna conştient de interesele sale financiare precum
şi de cele ale familiei sale.
„Interes financiar” înseamnă implicarea legală sau justă,
oricât de redusă, sau o relaţie ca director, consultant, sau alt
participant activ, în chestiunile patrimoniale ale unei instituţii sau
organizaţii.
4.8. Judecătorul/procurorul nu vor permite familiei,

relaţiilor sociale sau de altă natură să-i influenţeze conduita
judiciară şi discernământul ca magistrat
Familia, prietenii şi colegii magistratului din mediul social,

civic sau profesional cu care acesta se asociază frecvent,
comunică pe probleme de interes comun, împarte încredere şi
siguranţă, sunt în poziţia să influenţeze în mod impropriu, sau să
pară a-l influenţa în exercitarea funcţiilor sale judiciare. Ei pot
căuta să facă aceasta pe cont propriu sau din însărcinarea împri-
cinaţilor sau mandatarilor lor. Judecătorul va trebui să acorde o
atenţie specială acestor chestiuni pentru a se asigura că nu este
influenţat de astfel de relaţii în mod subconştient, în conduita sau
discernământul judiciar.
Un judecător abuzează de putere atunci când foloseşte
serviciul judiciar pentru câştiguri sau represalii personale. Judecă-
torul trebuie să evite toate activităţile care sugerează că deciziile

sale sunt afectate de interesul propriu sau favoritism, acest abuz
de putere încălcând profund încrederea publicului în judiciar şi
în imparţialitatea actului de justiţie.
4.9. Magistratul nu va folosi sau împrumuta prestigiul

serviciului judiciar pentru a urmări interesele sale private, ale unui
membru al familiei sau altei persoane, şi nici nu va transmite sau
permite altora să transmită impresia că o persoană este într-o
poziţie specială de a-l influenţa în îndeplinirea sarcinilor judiciare
Este foarte dezbătută obligaţia de a diferenţia între utili-

zarea corectă şi cea improprie a serviciului judiciar.
Magistratul este privit în general de membrii publicului ca
o persoană foarte specială şi este tratată în cadrul instanţei/par-
chetului, şi probabil şi în afara acesteia, în mod respectuos,
uneori servil şi cu măgulire. Judecătorul şi procurorul trebuie
astfel să diferenţieze între utilizarea corectă şi cea improprie a
prestigiului serviciului judiciar. Este incorect ca un magistrat să-şi
folosească sau să încerce să-şi folosească poziţia pentru a obţine
avantaje personale sau vreun tratament preferenţial de orice fel.
De exemplu, judecătorul nu trebuie să-şi folosească antetul
judiciar pentru a obţine vreun beneficiu în activităţile sale perso-
nale. De asemenea, magistratul nu trebuie să-şi folosească funcţia
în încercarea, sau ceea ce poate fi perceput în mod rezonabil ca
o încercare, de a se degaja de dificultăţi legale sau birocratice.
Dacă este oprit pentru o presupusă contravenţie rutieră, judec-
ătorul nu trebuie să-şi declare voluntar statutul faţă de ofiţerul de
poliţie. Un judecător care contactează telefonic un procuror
pentru a întreba „dacă se poate face ceva” în legătură cu o
amendă dată unui funcţionar al instanţei pentru o contravenţie
rutieră creează aparenţa de atitudine improprie chiar dacă nu se
încearcă utilizarea poziţiei judiciare pentru a influenţa rezultatul
cauzei.
Pe de altă parte însă, nu există necesitatea de a ascunde în

mod deliberat exercitarea funcţiei de judecător.
Magistratul va fi însă precaut pentru a evita să dea impresia
că foloseşte statutul său pentru a obţine vreo formă de tratament
preferenţial. De exemplu, dacă fiul sau fiica judecătorului este
arestată, judecătorul este supus aceloraşi sentimente ca şi orice
alt părinte, şi are dreptul, în acest context, să răspundă oricăror
acte de nedreptate cu privire la tratamentul la care este supus
copilul. Însă, dacă un judecător, în mod direct sau prin interme-
diari, contactează funcţionarii de poliţie şi foloseşte poziţia sa de
magistrat pentru a cere ca ofiţerul ce a operat arestarea să fie
sancţionat, delimitarea dintre părinte şi judecător este estompată.
Deşi judecătorul, ca orice părinte, are dreptul de a-i oferi sprijin
fiului sau fiicei, şi de a folosi căile juridice pentru a-i proteja
interesele, el nu are dreptul să urmeze o conduită care nu ar fi
disponibilă unui părinte ce nu deţine serviciul judiciar. Folosirea
serviciului judiciar în încercarea de a influenţa funcţionarii
publici în îndeplinirea sarcinilor legale ale acestora presupune
încălcarea demarcaţiei dintre protecţia şi intervenţia parentală
rezonabilă şi întrebuinţarea greşită a prestigiului serviciului
judiciar.
Chiar şi o problemă aparent măruntă, cum este utilizarea
articolelor de papetărie judiciară poate fi în anumite cir-
cumstanţe, relevantă.
Articolele de papetărie judiciară nu trebuie să fie folosite în
moduri care să ducă la un abuz al prestigiului serviciului judiciar.
În general, acestea sunt destinate a fi folosite atunci când
magistratul doreşte să scrie în calitate oficială. Trebuie mani-
festată atenţie în cazul în care sunt folosite articolele de papetărie
judiciară pentru a scrie în calitate particulară. De exemplu, în
funcţie de circumstanţe, nu este inacceptabilă trimiterea unui
mesaj de mulţumire, după un eveniment social, utilizând astfel
de articole de papetărie. Pe de altă parte, nu ar fi corectă utili-
zarea articolelor de papetărie judiciară în cazul în care există o
percepţie rezonabilă că judecătorul caută să atragă atenţia asupra

statutului său pentru a-l influenţa pe destinatarul scrisorii, de
exemplu atunci când transmite o plângere cu privire la o
revendicare legată de o poliţă de asigurare.
Nu există obiecţii ca un judecător/procuror să ofere scrisori
de recomandare, însă şi aici trebuie exercitată prudenţă. O per-
soană care solicită o astfel de scrisoare poate face aceasta
deoarece este un cunoscut al judecătorului, însă doar pentru a
beneficia de statutul acestuia. În relaţie cu scrisorile de recoman-
dare, articolele de papetărie judiciară trebuie în general folosite
doar atunci când cunoştinţele judecătorului cu privire la per-
soana în cauză provin din cadrul activităţii judiciare.
Sunt oferite următoarele îndrumări:
1. Magistratul nu trebuie să scrie o scrisoare de reco-
mandare pentru o persoană pe care nu o cunoaşte.
2. El poate însă, de pildă, redacta o scrisoare de recoman-
dare dacă aceasta este elaborată în cursul obişnuit al activităţii
(de exemplu, pentru un angajat al instanţei/ parchetului, cu
privire la activitatea acestuia). Scrisoarea trebuie să includă o
declaraţie a sursei şi a întinderii cunoştinţelor şi, în general,
trebuie să fie adresată şi expediată direct persoanei sau organi-
zaţiei pentru care este redată informaţia. În cazul unui angajat
personal al judecătorului, precum şi un funcţionar juridic care
este în căutarea unui alt loc de muncă, poate fi oferită o scrisoare
de recomandare generală, „în atenţia persoanei interesate”.
3. Magistratul poate redacta o scrisoare de recomandare
pentru o persoană pe care o cunoaşte personal dar nu profe-
sional, precum o rudă sau un prieten apropriat, dacă este o scri-
soare care i-ar fi solicitată în mod normal drept rezultat al relaţiei
personale.
Şi depunerea unei mărturii poate fi subiect de controversă.
Depoziţia unui magistrat ca martor ocular, de pildă, intro-
duce prestigiul serviciului judiciar în procedura în care el depune
mărturie şi poate fi interpretată greşit, ca depoziţie oficială. În

plus, atunci când un judecător depune mărturie ca martor, un
avocat ce apare în mod frecvent în faţa judecătorului poate fi pus
în situaţia incomodă de a-l supune unui interogatoriu. De aceea,
judecătorul/ procurorul nu trebuie în general să se ofere pentru a
depune mărturie în faţa instanţei. Dacă acest fapt îi este solicitat,
judecătorul trebuie să accepte doar dacă refuzul ar fi nedrept în
mod evident pentru persoana care solicită mărturia; de exemplu,
pentru un alt funcţionar judiciar, ce are dreptul de a avea dovezi
cu privire la caracterul său din partea semenilor săi. Aceasta nu îi
oferă însă judecătorului un privilegiu faţă de depunerea de
mărturie drept răspuns la o citaţie obligatorie.
A scrie sau a contacta telefonic, în mod voluntar, membri
ai Baroului în cadrul unei proceduri disciplinare ce implică un
avocat reprezintă, în fapt, o depoziţie ca martor pe situaţii de fapt
şi împrumută astfel prestigiul serviciului judiciar în sprijinul
intereselor private ale avocatului. În mod similar, a contacta în
mod voluntar un comitet din partea unui candidat judiciar, fără a
depune o cerere oficială la acel comitet, este echivalent cu
depoziţia ca martor material şi împrumută prestigiul serviciului
judiciar în sprijinul intereselor private ale altei persoane.
Apar unele aspecte speciale atunci când un judecător/pro-
curor scrie sau contribuie la apariţia unei publicaţii, legată sau nu
de judiciar. Magistratul nu trebuie să-i permită nici unei persoane
asociate publicaţiei să-i exploateze serviciul. În contractele
pentru publicarea scrierilor sale, acesta trebuie să menţină
suficient control asupra publicităţii pentru a evita exploatarea
serviciului judiciar.
În legătură cu mass-media, apariţia unui magistrat pe
posturi private de radio sau televiziune poate părea a fi în
sprijinul intereselor financiare ale organizaţiei respective sau a
finanţatorilor ei. Trebuie manifestată prudenţă şi reţinere în
această privinţă. Pe de altă parte, mulţi cetăţeni îşi iau infor-
maţiile despre evenimente, probleme sociale şi judiciare din
astfel de surse. De aceea, în funcţie de circumstanţe concrete,

participarea la o emisiune legată de sistemul judiciar şi
problemele justiţiei poate fi adecvată. Trebuie luaţi în considerare
mai mulţi factori pentru a determina dacă un magistrat ar trebui
sau nu să participe la astfel de emisiuni: frecvenţa apariţiei,
audienţa, tema, cine sunt ceilalţi invitaţi şi dacă emisiunea este
comercială sau non-comercială. De exemplu, în funcţie de
împrejurări, poate fi potrivită o discuţie cu privire la rolul puterii
judecătoreşti într-un stat de drept sau relaţia instanţelor şi par-
chetelor cu educaţia comunitară civică şi cu anumite instituţii din
sistemul sanitar.
Sub un alt aspect, în funcţie de circumstanţele locale, un
fost magistrat poate face referire la funcţia sa anterioară într-un
anunţ publicitar prin care oferă servicii de mediere sau arbitraj,
având în vedere că informaţia indică experienţa sa ca anchetator.
Este indicat însă ca titlul să fie însoţit de cuvintele „pensionat”
sau „fost” pentru a sublinia că persoana respectivă nu mai este
magistrat în funcţie.
4.10. Informaţiile confidenţiale pe care le dobândeşte

magistratul în calitatea sa judiciară nu vor fi folosite sau dezvăluite
de către acesta în nici un scop care nu este legat de sarcinile sale
profesionale
În cursul îndeplinirii atribuţiilor sale judiciare, judecătorul

şi procurorul pot dobândi informaţii cu valoare comercială, finan-
ciară sau de altă natură care nu sunt disponibile publicului. Ei nu
trebuie să dezvăluie sau să utilizeze astfel de date pentru
obţinerea unor câştiguri personale şi în niciun scop ce nu este
legat de sarcinile judiciare.
Această interdicţie este legată în principal de utilizarea
improprie a unor probatorii ce nu sunt făcute publice; de
exemplu, dovezi ce fac obiectul unui litigiu comercial de mari
proporţii.
4.11. Cu condiţia îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor

judiciare, un magistrat poate:
4.11.1. scrie, ţine prelegeri, cursuri şi participa în activităţi legate

de drept, sistemul judiciar, administrarea justiţiei şi probleme asociate
Magistraţii sunt în poziţia unică de a putea contribui la
îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului judiciar şi a administrării
justiţiei, atât în cadrul cât şi în afara jurisdicţiei lor. Astfel de
contribuţii pot lua forma prelegerilor, scrierii de lucrări ştiinţifice,
ţinerii unor cursuri sau participării la alte activităţi extrajudiciare,
îndeosebi în domeniul învăţământului universitar. Cu condiţia ca
acestea să nu afecteze îndeplinirea obligaţiilor judiciare, şi în
măsura în care timpul o permite, magistraţii trebuie încurajaţi să
întreprindă astfel de activităţi, care le valorifică şi completează
atât paleta pregătirii profesionale cât şi rolul social deosebit de
important.
În acest sens, magistraţii pot contribui la educaţia juridică şi
profesională ţinând prelegeri, participând la conferinţe şi semi-
narii, prezidând audieri de pregătire a studenţilor şi activând ca
examinator. Ei pot de asemenea contribui la literatura juridică, la
dezvoltarea doctrinei în calitate de autori sau editori. Aceste
activităţi profesionale sunt în interesul public şi sunt benefice.
Acolo unde este necesar, magistraţii este bine să sublinieze însă
faptul că acele comentarii efectuate în forumul educaţional nu se
intenţionează să fie opinii consultative sau un angajament faţă de
o anumită poziţie juridică în procedurile instanţei şi parchetului,
în special deoarece judecătorii şi procurorii nu îşi exprimă opinii
şi nici nu oferă îndrumări privind probleme juridice ce nu sunt
prezentate în faţa instanţei ori parchetului unde funcţionează.
Înainte de prezentarea probelor, audierea argumentaţiilor şi,
acolo unde este necesar, finalizarea cercetării, magistraţii nu pot
evalua imparţial probele şi argumentele şi nu li se permite să
pronunţe o opinie judiciară definitivă. Înainte de a accepta vreo
indemnizaţie pentru prestaţiile sale educaţionale ori ştiinţifice,
magistraţii sunt datori să se asigure că valoarea acesteia nu o
depăşeşte pe cea primită de un alt profesor ce nu este judecător şi

procuror pentru responsabilităţi educaţionale similare şi că suma
respectivă este compatibilă cu toate obligaţiile constituţionale sau
legale cu privire la o remuneraţie suplimentară.
4.11.2. apărea la o audiere publică în faţa unui organism oficial cu

privire la probleme de drept, sistemul juridic, administrarea justiţiei sau
chestiuni asociate
Magistratul se poate înfăţişa şi depune mărturie în faţa unui
organism oficial în măsura în care percepţia generală ar fi că
experienţa sa judiciară oferă expertiză specială în domeniul în
cauză şi contribuie la soluţionarea corectă a problemei respec-
tive.
Judecătorul şi procurorul se pot înfăţişa în calitatea lor de
cetăţeni în faţa unor organisme oficiale pentru a depune mărturie
şi înscrisuri pe probleme ce pot avea un efect special asupra sa în
mod privat, precum propuneri urbanistice ce-i vor afecta proprie-
tatea imobiliară, sau chestiuni legate de funcţionarea serviciilor
locale de sănătate. Magistraţii trebuie să manifeste însă prudenţă
şi reţinere, astfel încât să nu împrumute prestigiul sistemului judi-
ciar pentru promovarea unor cauze generale în astfel de anchete
publice, în legătură cu care nu posedă competenţă judiciară
specială şi nici să-şi rezolve în acest mod interese personale.
4.11.3. activa ca membru al unui organism oficial, al unor comisii,

comitete sau organisme consultative guvernamentale, dacă statutul de
membru nu este în contradicţie cu percepţia de imparţialitate şi
neutralitate politică a magistraţilor
În multe ţări, datorită reputaţiei de care se bucură sistemul
judiciar în comunitate şi însemnătăţii acordate cercetărilor şi
activităţii pe care magistraţii le desfăşoară, aceştia sunt adesea
chemaţi să desfăşoare anchete şi să realizeze rapoarte cu privire
la probleme ce sunt considerate de importanţă publică dar care
nu intră în mod direct în sfera funcţiilor judiciarului. Atunci când
analizează astfel de solicitări, judecătorul şi procurorul trebuie să
cerceteze cu atenţie implicaţiile acceptării unei asemenea însăr-

cinări asupra independenţei sistemului judiciar. Există, din
păcate, exemple de magistraţi care s-au încurcat în controverse
publice şi au fost criticaţi şi stânjeniţi în urma publicării
rapoartelor comisiilor de anchetă din care au făcut parte. Trebuie
analizaţi cu atenţie termenii de referinţă şi alte condiţii, precum şi
timpul şi resursele, pentru a evalua compatibilitatea acestora cu
funcţia judiciară. Adeseori nu există nicio obligaţie pentru
magistrat să facă parte dintr-o comisie de anchetă, cu excepţia
poate a unui caz de importanţă naţională, apărut într-o perioadă
de urgenţă. În unele state, din motive constituţionale, judecă-
torilor şi procurorilor li se interzice să întreprindă anchete pentru
guvernul în funcţie şi, chiar dacă li se permite, sunt descurajaţi de
la aceasta, în funcţie de obiect şi procedurile pentru desemnarea
magistratului în cauză.
Deşi pot fi prezentate argumente convingătoare pentru a
arăta că interesele publice sau naţionale cer o anchetă completă,
clară şi amănunţită a unei probleme ce afectează în mod vital
publicul, şi că sarcina poate fi îndeplinită cel mai bine de un
magistrat, ce a acumulat de-a lungul anilor experienţa necesară
pentru a examina probe şi evalua credibilitatea martorilor, trebuie
să fie avut în vedere că:
I) Funcţia legitimă şi primordială a unui judecător este de a
judeca litigiile spre soluţionare. Este o funcţie pentru care foarte
puţine persoane din comunitate sunt pregătite, iar numărul celor
ce sunt calificate şi disponibile să îndeplinească această funcţie la
un moment dat, în afară de cei deja în serviciul judiciar, este
foarte limitat. Există, pe de altă parte, un număr suficient de
persoane cu abilităţi şi experienţă care sunt competente pentru a
servi cu onoare drept comisari, anchetatori ori experţi, fără a
apela la sistemul judiciar să preia această sarcină;
II) Funcţia unei comisii de anchetă nu aparţine în mod
obişnuit sferei judiciarului, ci executivului. Menirea sa este una
de investigare şi constatare a informaţiilor şi dovezilor cu privire
la fapte în privinţa cărora sunt luate măsuri corespunzătoare.

Aceste măsuri pot implica proceduri în justiţie, de natură civilă
sau penală, împotriva persoanelor a căror conduită a fost
investigată de comisia respectivă. Alternativ, ancheta poate avea
drept obiect o propunere controversată precum construirea unui
aeroport sau a unei autostrăzi, investigarea prăbuşirii unui avion,
reforma unor anumite aspecte ale unei legi sau politici, nece-
sităţile juridice ale unor grupuri speciale şi aşa mai departe. Ca
orice acţiuni executive, procedurile, constatările şi concluziile
unei comisii de anchetă pot fi, şi sunt frecvent, obiectul
controversei publice.
În 1998, Consiliul Judiciar Canadian şi-a declarat poziţia cu
privire la numirea judecătorilor federali în comisii de anchetă.
Poziţia Consiliului Judiciar Canadian este că, în lipsa unor
circumstanţe extraordinare, niciun judecător federal nu ar trebui
să accepte desemnarea într-o comisie de anchetă înainte ca
preşedintele instanţei şi judecătorul în cauză să aibă posibilitatea
să ia în considerare toate aspectele relevante. Este important să se
constate că acceptarea desemnării nu va submina activitatea
instanţei şi nici pe cea judiciară viitoare a magistratului.
Judecătorul şi procurorul trebuie să fie în mod normal
prudenţi în acceptarea desemnării într-un comitet sau comisie
guvernamentală, sau în altă poziţie legată de fapte sau politici,
altele decât cele vizând îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului
judiciar sau a administrării justiţiei, cu excepţia cazului în care
desemnarea unui judecător este cerută prin lege. Judecătorul nu
va accepta în niciun caz o astfel de desemnare dacă sarcinile sale
guvernamentale ar interfera cu îndeplinirea celor judiciare sau ar
tinde să submineze încrederea publicului în integritatea, impar-
ţialitatea sau independenţa sistemului judiciar. În plus, dacă jude-
cătorul este ţinut departe de sarcinile sale obişnuite pentru
perioade îndelungate de timp, acesta poate constata că întoar-
cerea la viaţa normală şi reajustarea perspectivei şi a modului de
gândire la activitatea judiciară nu sunt deloc uşoare.
În timpul exercitării funcţiilor, judecătorul nu trebuie să fie

implicat în activităţi executive ori legislative. Însă, dacă sistemul
o permite, după finalizarea activităţii sale din sistemul judiciar,
judecătorul poate exercita funcţii într-un departament administra-
tiv al unui minister (de exemplu, un departament de legislaţie
civilă sau penală din ministerul de justiţie). Problema este mai
delicată în cazul în care un judecător devine parte a personalului
unui birou al ministrului. Deşi aceasta nu ar putea fi considerată
o funcţie adecvată pentru un judecător într-o ţară cu practici
obişnuite în domeniul dreptului, poziţia este diferită în unele
state. În anumite circumstanţe, înainte ca un judecător să intre în
serviciu în cadrul biroului unui ministru trebuie să fie obţinut un
aviz de la un organism responsabil pentru desemnarea judecă-
torilor şi de la colegii din sistemul judiciar, astfel încât să fie
stabilite regulile de conduită aplicabile în fiecare caz. Înainte de
a se întoarce la activitatea sa iniţială, judecătorul trebuie să
renunţe la toate implicările în funcţiile executive sau legislative.
Pe de altă parte însă, un magistrat îşi poate reprezenta ţara,
statul sau localitatea la ceremonii sau în legătură cu activităţi
naţionale, regionale, istorice, educaţionale sau culturale.
4.11.4. să deruleze alte activităţi, dacă acestea nu afectează

demnitatea serviciului judiciar sau nu interferează nici un mod cu
îndeplinirea sarcinilor judiciare
Un magistrat poate derula activităţi extrajudiciare adecvate
astfel încât să nu devină izolat de comunitate. Astfel, judecătorul
poate scrie, ţine prelegeri, cursuri, poate ţine discursuri pe teme
nonjudiciare, poate derula activităţi din domeniul artelor,
sportului şi ale domeniului social şi recreaţional, atât timp cât
acestea nu-i subminează demnitatea funcţiei şi nu interferează cu
îndeplinirea sarcinilor sale judiciare. Activitatea în diverse
domenii îi oferă magistratului oportunitatea de a-şi lărgi orizontul
şi îi permite conştientizarea problemelor societăţii, ceea ce îi
completează cunoştinţele dobândite în exerciţiul sarcinilor
profesiei juridice. Trebuie însă stabilit un echilibru rezonabil între
gradul în care judecătorii se pot implica în societate şi nevoia ca

aceştia să fie priviţi ca fiind independenţi şi imparţiali în
îndeplinirea sarcinilor lor. În analiza finală, trebuie întotdeauna
să fie pusă întrebarea dacă în contextul social specific şi din
perspectiva observatorului rezonabil magistratul s-a implicat într-
o activitate ce poate să-i compromită, în mod obiectiv, inde-
pendenţa sau imparţialitatea, sau poate părea în acest fel.
Judecătorul poate participa în organizaţii comunitare,
nonprofit de diverse tipuri, devenind membru al unei organizaţii
sau al forului său de conducere. Exemplele includ organizaţii
caritabile, universităţi şi consilii şcolare, organisme religioase
laice, consilii ale spitalelor, cluburi, organizaţii sportive şi aso-
ciaţii ce promovează interese culturale sau artistice. În privinţa
unei astfel de participări, trebuie însă avute în vedere următoarele
aspecte:
a) Ar fi impropriu ca un magistrat să participe într-o orga-
nizaţie dacă obiectivele acesteia sunt politice sau dacă activităţile
acesteia îl pot expune controversei publice, ori în situaţia în care
este probabil ca organizaţia să fie implicată în litigii în mod
frecvent;
b) Magistratul trebuie să asigure că participarea nu-i solicită
prea mult timp;
c) El nu trebuie în niciun caz să activeze ca un consultant
juridic. Aceasta nu-l împiedică să-şi exprime un punct de vedere
ca membru al organismului în cauză, cu privire la o problemă ce
poate avea implicaţii juridice; este însă subliniat că aceste puncte
de vedere nu trebuie tratate drept consultanţă juridică. Orice
astfel de prestaţie juridică de care este nevoie va fi obţinută de la
un avocat;
d) Magistratul va manifesta o extremă prudenţă cu privire la
implicarea sau asocierea numelui său în activităţi de colectare de
fonduri;
a) Magistratul nu trebuie să participe personal în aducerea

de membri, dacă acest fapt poate fi perceput în mod rezonabil ca
fiind în esenţă un mecanism de colectare de fonduri.
Judecătorii şi procurorii nu trebuie să deţină statutul de
membri în nicio organizaţie care practică discriminarea pe bază
de rasă, sex, religie, origine naţională, sau alte criterii irelevante,
contrare drepturilor fundamentale ale omului, deoarece statutul
de membru poate determina percepţia că le este subminată
imparţialitatea. Determinarea faptului că practicile unei organi-
zaţii sunt discriminatorii este adesea o problemă complexă. În
general, se spune despre o organizaţie că este discriminatorie
dacă aceasta exclude în mod arbitrar de la obţinerea statutului de
membru pe bază de rasă, religie, sex, origine naţională, etnie sau
orientare sexuală, acele persoane care altfel ar fi admise.
Magistraţii pot însă deveni membri ai unei organizaţii dedicate
păstrării valorilor religioase, etnice sau culturale legitime, de
interes comun, pentru membrii săi. În mod similar, magistraţii nu
trebuie să stabilească întâlniri la un club despre care se ştie că
practică discriminarea şi nici să le viziteze frecvent.
Magistraţii au aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii obişnuiţi cu
privire la chestiunile financiare private, cu excepţia acelor limitări
necesare pentru a proteja îndeplinirea corespunzătoare a sarci-
nilor judiciare. Ei pot deţine şi administra investiţii, inclusiv
imobiliare, însă nu trebuie să activeze ca funcţionari, directori,
parteneri activi, manageri, consultanţi sau angajaţi ai vreunei
companii. Participarea magistraţilor într-o afacere trebuie evitată.
Este interzis ca ei să facă parte din consiliul director al unei socie-
tăţi comerciale, respectiv al unei companii ale cărei obiective
sunt legate de profit. Acest fapt se aplică atât companiilor private
cât şi publice, fie că directoratul este executiv sau non-executiv,
şi indiferent dacă este remunerat sau nu.
În cazul în care judecătorul sau procurorul deţin sau ocupă
un imobil într-o clădire ce are o asociaţie de proprietari sau
locatari, ei pot activa în cadrul comitetului său de conducere însă
nu trebuie să ofere consultanţă juridică. Aceasta nu-l împiedică

pe judecător sau procuror să-şi exprime punctul de vedere, ca
membru al organismului respectiv, cu privire la probleme ce pot
avea implicaţii juridice; aceste puncte de vedere nu trebuie
tratate drept consultanţă juridică. Orice consultanţă juridică de
care are nevoie organismul respectiv va fi obţinută de la un
avocat. Dacă pare că o problemă poate fi sau poate deveni
controversată, este prudent ca magistratul să nu-şi exprime niciun
punct de vedere cu privire la aspectele contestate. Astfel de opinii
pot fi difuzate, punând magistratul respectiv şi instanţa în situaţii
dificile.
4.12. Magistratul nu va „practica juridic” în timpul

exercitării serviciului judiciar
Practica juridică este definită ca reprezentând activităţi în

afara unei instanţe/parchet şi fără legătură imediată cu procedu-
rile judiciare. Ea include pregătirea actelor juridice, consultanţă
juridică pe o gamă largă de probleme, pregătirea şi executarea
instrumentelor juridice ce acoperă un domeniu vast de afaceri,
relaţii şi alte chestiuni. Un an petrecut de magistrat ca angajat cu
normă întreagă drept consultant special într-o ramură a guver-
nului pe probleme legate de instanţe şi administrarea justiţiei
poate fi considerat ca „practică juridică”. Punctele de vedere cu
privire la limitele acestei interdicţii variază semnificativ între
diferitele tradiţii locale. În unele state, judecătorii, chiar într-o
instanţă de grad înalt, pot desfăşura activităţi ca arbitri sau
mediatori. Uneori, înainte de pensionare, li s-au permis chiar
activităţi remunerate ca arbitru internaţional într-un organism
înfiinţat de un guvern străin.
În mod obişnuit, legislaţia celor mai multe state este în
sensul că judecătorul nu trebuie să activeze ca arbitru sau
mediator şi în general să nu desfăşoare funcţii judiciare în calitate
privată decât în cazurile autorizate prin lege. Se consideră, în
general, că integritatea şi autoritatea puterii judecătoreşti sunt
subminate dacă un magistrat obţine avantaje financiare de pe

urma îndeplinirii serviciului judiciar, prestând activităţi de solu-
ţionare a disputelor private pentru câştiguri pecuniare şi ca
activitate extrajudiciară. Chiar şi atunci când aceste servicii sunt
desfăşurate gratuit, acestea pot interfera cu îndeplinirea cores-
punzătoare a funcţiilor judiciare şi este bine să fie evitate.
Judecătorul nu trebuie să ofere consultanţă juridică. În
cadrul membrilor familiei sau al prietenilor apropiaţi însă, el
poate oferi opinii personale într-un regim prietenesc, informal,
fără remuneraţie, subliniind însă că aceasta nu trebuie tratată
drept consultanţă juridică, şi că, dacă este necesar, ea trebuie
obţinută de la un avocat.
Sub un alt aspect, magistraţii au dreptul de a acţiona pentru
a-şi proteja drepturile şi interesele, inclusiv prin litigii în instanţă.
Ei vor fi însă precauţi cu privire la implicarea într-un litigiu
personal. Judecătorul şi procurorul, ca parte într-un proces, se
supun riscului de a părea că profită de serviciul lor, şi invers,
riscului de a-i fi afectată credibilitatea de constatările şi soluţia
colegilor din sistem.
4.13. Judecătorul şi procurorul poate forma sau se pot

alătura unor asociaţii de magistraţi sau participa în alte organizaţii
ce reprezintă interesele acestora.
În exercitarea libertăţii de asociere, magistratul poate

deveni membru al unui sindicat sau al unei asociaţii profesionale,
înfiinţate pentru a promova şi proteja condiţiile de lucru şi
salariale, statutul profesiei, iar împreună cu alţi colegi, poate
forma un sindicat sau o asociaţie de acest fel. Sunt însă posibile –
ca în legislaţia românească - restricţii cu privire la dreptul la
grevă, având în vedere caracterul public şi constituţional al
4.14. Magistratul şi membrii familiei sale nu vor solicita şi

nici nu vor accepta vreun cadou, moştenire, împrumut sau
favoare în legătură cu o acţiune efectuată, ce urmează a fi
efectuată sau omisă în desfăşurarea sarcinilor judiciare
4.15. Magistratul nu va permite în mod conştient

personalului instanţei/parchetului sau altor persoane supuse
influenţei, coordonării sau autorităţii sale, să solicite ori accepte
niciun cadou, moştenire, împrumut sau favoare în legătură cu o
acţiune efectuată, ce urmează a fi efectuată sau omisă în cadrul
sarcinilor sau funcţiilor acestora
Obligaţia de a informa membrii familiei şi personalul

instanţei cu privire la constrângerile etice este deosebit de
importantă.
Un cadou, o moştenire, un împrumut sau o favoare către
un membru al familiei magistratului sau altă persoană ce
locuieşte în reşedinţa acestuia poate fi, sau poate părea să fie
menită a-l influenţa. În consecinţă, acesta trebuie să-şi informeze
membrii familiei cu privire la constrângerile etice relevante în
această privinţă şi să-i descurajeze de la încălcarea acestora. În
mod rezonabil, nu ne putem însă aştepta ca judecătorul să
cunoască, şi cu atât mai puţin să controleze, toate activităţile
financiare ale membrilor familiei ce locuiesc în reşedinţa
comună.
Aceleaşi consideraţii se aplică personalului instanţei şi altor
persoane ce sunt supuse influenţei, coordonării sau autorităţii
judecătorului.
În privinţa a ceea ce poate fi sau nu acceptat, această
interdicţie nu se referă la:
a) Ospitalitatea obişnuită în comunitatea judecătorului, în
scopuri non-comerciale şi limitată la furnizarea unor articole
modeste, precum şi alimente şi băuturi răcoritoare;
b) Articole cu valoare intrinsecă redusă destinate doar

pentru prezentare, precum diplome, certificate, trofee şi felicitări;
c) Împrumuturi de la bănci şi alte instituţii financiare în
termenii normali, ce sunt disponibili, pe baza unor factori uzuali,
fără a ţine cont de statutul judiciar;
d) Oportunităţi şi beneficii, inclusiv dobânzi favorabile şi
reduceri comerciale, ce sunt oferite pe baza altor factori decât
statutul judiciar al solicitantului;
e) Recompense şi premii acordate participanţilor la
tombole, concursuri sau alte evenimente deschise publicului şi
sunt acordate pe baza altor factori decât statutul judiciar;
f) Burse şi stagii de cercetare acordate pe baza aceloraşi
termeni şi criterii aplicate candidaţilor non-judiciari;
g) Rambursarea sau renunţarea la cheltuieli de călătorie,
inclusiv costuri de transport, cazare şi masă pentru magistrat,
legate de participarea lui la o întrunire sau activitate dedicată
îmbunătăţirii legislaţiei, a sistemului juridic, ori a administrării
justiţiei.
h) Remuneraţie rezonabilă pentru activităţile extrajudiciare
legitime şi permise.
Linia de demarcaţie între „ospitalitate obişnuită” şi o
încercare de a dobândi o favoare din partea judecătorului, este
uneori dificil de trasat. Contextul este important, şi de obicei nu
este vorba de un singur factor care determină dacă este impropriu
ca magistratul să participe la eveniment. Întrebarea este dacă
acceptarea unei astfel de ospitalităţi ar afecta negativ indepen-
denţa, integritatea judecătorului/procurorului, obligaţia sa de a
respecta legea, imparţialitatea, demnitatea, îndeplinirea la timp a
sarcinilor judiciare sau ar părea să implice încălcarea celor de
mai sus. De asemenea: Persoana care face invitaţia socială este
un prieten vechi sau o cunoştinţă recentă? Persoana respectivă
are o reputaţie nefavorabilă în comunitate? Întrunirea este mare
sau intimă? Este spontană sau pregătită? Dintre cei ce participă la
eveniment, este cineva implicat într-o cauză în derulare în faţa

magistratului? Primeşte magistratul un beneficiu ce nu este oferit
altora, care va genera în mod rezonabil suspiciuni sau critici?
4.16. În conformitate cu legea şi cerinţele legale privind

informaţiile publice, magistratul poate primi un cadou, premiu sau
beneficiu după cum este potrivit ocaziei, cu condiţia ca acel
cadou, premiu sau beneficiu să nu fie perceput în mod rezonabil
ca fiind destinat să influenţeze îndeplinirea sarcinilor judiciare şi să
nu creeze în niciun fel aparenţa de parţialitate
Aşa cum arătam anterior, un cadou către un judecător sau

către un membru al familiei sale, ce locuieşte în reşedinţa
acestuia, ce are o valoare excesivă, dă naştere la întrebări cu
privire la imparţialitatea judecătorului şi integritatea serviciului
judiciar. Se poate chiar cere recuzarea judecătorului în cazuri în
care altminteri o astfel de solicitare nu ar fi fost necesară. De
aceea, astfel de cadouri nu trebuie să fie acceptate, iar magistra-
tul le va refuza politicos. Uneori aceste cadouri sunt oferite în
mod spontan, fără a lua în considerare regulile şi convenţiile
cărora i se supune magistratul. De pildă, o ofertă de abonament
la un centru de sănătate, după ce judecătorul conduce o cere-
monie de dobândire a cetăţeniei, poate fi bine intenţionată, însă
el trebuie să refuze oferta, explicând că acceptarea poate fi
descrisă ca implicând primirea unei taxe sau recompense pentru
îndeplinirea unei funcţii publice. Pe de altă parte, oferirea unei
sticle de whisky sau a unor cd-uri cu muzica preferată a
judecătorului nu ar genera, în mod probabil, o încălcare a
normelor deontologice.
Aşa cum arătam, magistratului nu i se interzice să accepte
onorarii, de pildă plata pentru activitatea didactică universitară,
cu condiţia ca remuneraţia să fie rezonabilă şi comparabilă cu
sarcinile îndeplinite. El se va asigura însă că nu sunt create
conflicte prin aranjamentul respectiv. Magistratul nu îşi va folosi
– şi nici nu va lăsa această impresie – poziţia judiciară în bene-
ficiul personal. De asemenea, el nu trebuie să petreacă perioade

semnificative de timp departe de sarcinile profesionale pentru a
exercita activităţi de conferenţiar, expert în probleme juridice sau
pentru a scrie contra unei remuneraţii. În plus, sursa plăţii nu
trebuie să genereze probleme legate de vreo influenţă improprie
sau de abilitatea şi dorinţa judecătorului de a fi imparţial în
cauzele ce apar înaintea sa.
Valoarea 5:
EGALITATEA
Principiul:
Asigurarea egalităţii de tratament pentru toţi cei din faţa
instanţei este esenţială pentru îndeplinirea corespunzătoare a
Comentariu:
Judecătorul trebuie să cunoască instrumentele internaţio-
nale şi regionale ce interzic discriminarea grupurilor vulnerabile
din comunitate, precum Convenţia internaţională privind elimi-
narea tuturor formelor de discriminare rasială din 19651, Con-
venţia internaţională privind eliminarea formelor de discriminare
împotriva femeilor din 1979, Declaraţia privind eliminarea
tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare pe baza religiei sau
credinţei din 1981 şi Declaraţia privind drepturile persoanelor
aparţinând unor minorităţi naţionale sau etnice, religioase şi
lingvistice din 19922. De asemenea, judecătorul trebuie să cunoas-
că faptul că art. 14 pct. 1 din Convenţia internaţională cu privire la
drepturile civile şi politice garantează că „toate persoanele sunt
egale în faţa instanţelor”. Articolul 2 pct. 1 din această Convenţie,
coroborat cu art. 14 pct. 1, recunoaşte dreptul tuturor persoa-
nelor la un proces corect, fără nicio diferenţiere în termeni de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, convingeri politice sau de altă
1
Pentru textul in limba română al convenţiei, a se vedea
http://www.irdo.ro/file.php?bibl_fisiere_id=84&fmt=pdf
2
Pentru textul în limba română al acestor documente, a se vedea
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internatio
nale/
natură, origine naţională sau socială, mijloace materiale, statut

sau alte circumstanţe. Sintagma „alte circumstanţe” (sau „alt
statut”) a fost interpretată ca incluzând de exemplu, nelegiti-
mitate, orientare sexuală, statut economic, dizabilitate şi statut
H.I.V. Astfel este statuată obligaţia magistratului de a-şi îndeplini
funcţiile judiciare respectând principiul egalităţii de tratament,
evitând părtinirea şi discriminarea, menţinând un echilibru între
părţi şi asigurându-se că fiecare beneficiază de o audiere corectă.
Tratamentul egal şi corect a fost considerat mult timp
atributul esenţial al justiţiei, o caracteristică a procesului judiciar
strâns legată de imparţialitate. Un judecător care, de exemplu,
ajunge la un rezultat corect însă foloseşte stereotipuri, face
aceasta în dauna imparţialităţii, reală sau percepută. El nu trebuie
să fie influenţat de atitudini bazate pe stereotipuri, mit sau preju-
decăţi, ci este dator să depună toate eforturile pentru a recu-
noaşte şi demonstra sensibilitate la astfel de atitudini şi pentru a
le corecta.
În privinţa discriminării sexuale, judecătorul are de jucat un
rol în a asigura că instanţa oferă acces egal la justiţie pentru bărbaţi
şi femei. Această obligaţie se aplică relaţiilor judecătorului cu
părţile, avocaţii şi personalul instanţei, precum şi raporturilor
personalului instanţei şi ale avocaţilor cu alţii. Cazurile de părtinire
sexuală făţişe din partea judecătorilor faţă de avocaţi nu mai apar
în instanţă frecvent în zilele noastre, deşi limbajul, gesturile şi alte
forme de conduită pot fi uneori percepute ca hărţuire sexuală. De
exemplu, utilizarea unor termeni nepotriviţi în adresările către
avocaţii de sex feminin („drăguţă”, „dragă”, „fetiţo”, „surioară”) sau
comentariile cu privire la înfăţişarea fizică sau îmbrăcămintea
avocaţilor de sex feminin în moduri ce nu ar fi folosite, în relaţia
cu un avocat bărbat. Conduita ironică din partea unui magistrat
(„această pledoarie trebuie să fi fost pregătită de o femeie”)
afectează eficienţa femeilor ca avocaţi, uneori reducând respectul
de sine sau nivelul de încredere în abilităţile proprii. Tratamentul
insensibil şi grosolan al împricinaţilor de sex feminin („femeia
Valoarea 5. Egalitatea 91
aceea proastă”) poate de asemenea afecta în mod direct drepturile

lor legale, în realitate şi în aparenţă. Hărţuirea sexuală a perso-
nalului instanţei, a avocaţilor, a împricinaţilor sau colegilor este
ilegală, precum şi non-etică.
Astfel, într-o speţă3, s-a reţinut că în cursul lunii noiembrie
1993, între procurorii X şi Y, colegi la acelaşi Parchet, a avut loc
o discuţie în legătură cu o cauză penală, aflată pe rolul instanţei,
în care procurorul X întocmise rechizitoriul iar procuroarea Y
urma să pună concluzii. Pe fondul unor tentative anterioare de
hărţuire sexuală, procurorul X i-a reproşat colegei sale că nu a
studiat în mod temeinic dosarul şi este nepregătită profesional,
apoi i-a adresat injurii şi ameninţări de o asemenea gravitate încât
aceasta, puternic alarmată, a suferit un şoc, fiind internată în
spital timp de mai multe săptămâni.
Curtea Supremă de Justiţie a considerat că prin amploarea
şi gravitatea lor, aceste manifestări depăşesc nivelul unor simple
încălcări a normelor deontologice, constituind abateri discipli-
nare sancţionabile ca atare.

fundamentale a egalităţii
5.1. Magistratul trebuie să fie conştient şi să înţeleagă

diversitatea din societate şi diferenţele generate de aplicarea a
numeroase criterii, ce includ, dar nu se limitează, la rasă, culoare,
sex, religie, origine naţională, dizabilitate, vârstă, stare civilă,
orientare sexuală, statut social şi economic şi alte cauze similare
(„baze irelevante”)
Obligaţia magistratului nu este numai de a recunoaşte şi de

a fi familiarizat cu diversitatea culturală, rasială şi religioasă din
3
C.S.J., decizia nr. 1/1995, în Răspunderea disciplinară a jude-
cătorilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005, p. 77.
societate, ci şi de a fi liber de orice părtinire sau prejudecată pe

orice baze irelevante. El va trebui să încerce, prin mijloace
potrivite, să rămână informat cu privire la schimbarea atitudinilor
şi valorilor din societate şi să profite de oportunităţi educaţionale
adecvate (puse la dispoziţie în mod rezonabil), ce îl vor ajuta să
fie şi să pară că este imparţial. Este necesară însă manifestarea
prudenţei astfel încât aceste eforturi să mărească, iar nu să reducă
imparţialitatea percepută a judecătorului.
5.2 În îndeplinirea sarcinilor sale judiciare, magistratul nu va

manifesta, prin limbaj sau conduită, părtinire sau prejudecată
vădită faţă de persoane sau grupuri pe baze irelevante
Magistratul este dator să se străduiască să aibă o asemenea

conduită încât orice observator rezonabil ar avea încredere
justificată în imparţialitatea sa. El trebuie să evite comentariile,
expresiile, gesturile sau comportamentul ce pot fi interpretate ca
demonstrând insensibilitate sau lipsă de respect faţă de o per-
soană. Exemplele includ comentarii irelevante sau peiorative
bazate pe stereotipuri rasiale, culturale, sexuale sau de alt gen, şi
alte tipuri de conduită ce implică faptul că persoanele dinaintea
instanţei nu beneficiază de consideraţie şi respect egal. Comen-
tariile defăimătoare ale unui judecător cu privire la originile
etnice sunt, de asemenea, nedemne şi nepoliticoase. În special,
judecătorul va fi atent ca remarcile sale să nu aibă nuanţe rasiste
şi să nu insulte, nici fără intenţie, grupurile minoritare din comu-
nitate.
În privinţa observaţiilor şi a modului de adresare, acestea
trebuie să fie moderate şi efectuate cu prudenţă şi politeţe.
Judecătorul se va abţine să facă observaţii improprii sau
insultătoare cu privire la împricinaţi, avocaţi, părţi şi martori.
Observaţiile judiciare trebuie să fie întotdeauna moderate cu
prudenţă, şi politeţe. Condamnarea unei persoane ce a fost
acuzată de comiterea unei infracţiuni este o responsabilitate
Valoarea 5. Egalitatea 93
serioasă, ce implică îndeplinirea unui act legal din partea comu-

nităţii, şi nu o ocazie pentru judecător să-şi reverse resentimen-
tele, fapt care ar dăuna imaginii justiţiei şi ar pune în discuţie
calitatea întregii activităţi judiciare.
5.3. Magistratul îşi va îndeplini atribuţiile judiciare cu

consideraţie adecvată pentru toate persoanele, precum părţi,
martori, avocaţi, personalul instanţei şi colegii din judiciar, fără
diferenţiere pe baze irelevante, pentru îndeplinirea corectă a
acestor atribuţii
Judecătorul este cel care stabileşte tonul şi creează mediul

pentru un proces corect în instanţa sa. Tratamentul inegal sau
diferenţiat pentru justiţiabili, real sau perceput, este inacceptabil.
Toţi cei care apar în faţa instanţei, avocaţii, consilierii, împri-
cinaţii şi martorii, au dreptul de a primi acelaşi tratament care
respectă demnitatea umană şi drepturile fundamentale ale omu-
lui. Judecătorul trebuie să asigure că toate persoanele sunt pro-
tejate de orice discriminare bazată pe rasă, sex, religie, sau alte
baze irelevante.
5.4. Judecătorul nu va permite în mod conştient perso-

nalului instanţei sau altor persoane aflate sub influenţa, coordo-
narea sau controlul său, să diferenţieze între părţile în litigiu
Primul contact pe care îl are un membru al publicului cu

sistemul judiciar este adesea cu personalul instanţei/parchetului.
De aceea, este foarte important ca magistratul să asigure în cea
mai mare măsură, conform atribuţiilor sale, conformarea con-
duitei personalului instanţei şi parchetului, aflat în coordonarea şi
sub controlul său, cu standardele de conduită de mai sus. Atitu-
dinea personalului trebuie să fie întotdeauna ireproşabilă şi în
special acesta trebuie să se abţină de la un limbaj nepotrivit din
toate punctele de vedere, precum şi de la un comportament ce
poate fi privit drept abuziv, insultător, ameninţător, exagerat de

familiar sau în orice alt fel impropriu.
5.5. Judecătorul le va cere avocaţilor în cadrul procedurilor

în faţa instanţei să se abţină de la manifestarea, prin limbaj sau
conduită, a părtinirii sau prejudecăţilor, cu excepţia cazului în care
acestea sunt relevante juridic pentru o problemă din cadrul
procedurilor şi pot face obiectul unei apărări legitime
Judecătorul trebuie să reprime în mod clar comentariile

irelevante făcute de avocaţi în instanţă, ce au conotaţii de
discriminare sexuală sau rasială, ori sunt în alt mod insultătoare
sau improprii. Limbajul, gesturile şi inacţiunea ce pot fi interpre-
tate în mod rezonabil ca aprobare tacită a unor astfel de comen-
tarii sunt, de asemenea, interzise. Nu este cazul însă acelor
situaţii ce privesc apărarea corespunzătoare sau a mărturiilor
admisibile în cazul în care, de exemplu, problemele legate de
sex, rasă sau alţi factori similari sunt aduse în faţa instanţei ca
obiect al litigiilor. Acest fapt este în concordanţă cu sarcina
generală a judecătorului de a audia în mod corect, însă, dacă este
necesar, acesta trebuie să exercite control asupra procedurii şi să
acţioneze cu fermitatea adecvată pentru a menţine o atmosferă
de egalitate, solemnitatea şi ordinea în sala de judecată. „Fermi-
tatea adecvată” va depinde de circumstanţe. În unele situaţii, o
măsură corectivă politicoasă poate fi suficientă. O conduită
răuvoitoare sau deosebit de jignitoare va necesita însă o acţiune
mai consistentă, precum o admonestare privată ori consemnată în
încheierea de şedinţă sau, dacă avocatul repetă conduita greşită
după ce a fost avertizat, în limitele legii, sancţionarea lui pentru
desconsiderarea instanţei.
Valoarea 6:
COMPETENŢĂ ŞI SÂRGUINŢĂ
Principiul:
Competenţa şi sârguinţa sunt cerinţe de bază pentru
îndeplinirea serviciului judiciar.
Comentariu
Competenţa în îndeplinirea sarcinilor judiciare necesită
cunoştinţe juridice, abilităţi, meticulozitate şi pregătire. Compe-
tenţa profesională a unui magistrat trebuie să fie evidentă în înde-
plinirea atribuţiilor sale. Competenţa judiciară poate fi diminuată
şi compromisă atunci când un judecător se află sub influenţa
alcoolului, a drogurilor sau este în altfel afectat mintal sau fizic.
Într-un număr redus de cazuri, aceasta poate fi rezultatul
experienţei inadecvate, a problemelor de personalitate şi tempe-
rament, al desemnării pentru serviciul judiciar a unei persoane
nerecomandate pentru această funcţie şi care demonstrează
nepotrivire şi incapacitate în îndeplinirea atribuţiilor. În unele
cazuri, aceasta poate fi produsul necorespunderii profesionale
sau a dizabilităţii, pentru care singura soluţie, una extremă, poate
fi îndepărtarea legală din cadrul serviciului.
A analiza în mod cumpătat, a decide imparţial şi a acţiona
rapid sunt aspecte ale sârguinţei judiciare. Sârguinţa include, de
asemenea, tendinţa către aplicarea imparţială şi echitabilă a legii,
precum şi prevenirea tergiversării procesului. Abilitatea de a etala
sârguinţă în îndeplinirea sarcinilor judiciare poate depinde de
volumul de lucru, caracterul adecvat al resurselor, inclusiv asigu-
rarea personalului auxiliar şi a asistenţei tehnice, timpul pentru
cercetare, deliberare, scris şi alte sarcini judiciare, pe lângă prezi-

darea şedinţelor instanţei.
Din acest punct de vedere, jurisprudenţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie a României, ca instanţă disciplinară, este rele-
vantă.
Astfel, s-a stabilit (decizia nr. 9/19991), că fapta judecă-
torului de amânare nejustificată, în mod repetat, a pronunţării
unei hotărâri judecătoreşti, este susceptibilă de examinare prin
prisma abaterii disciplinare prevăzute de lege. Însă o asemenea
analiză nu trebuie să pornească de la prezumţia constatării unei
abateri disciplinare, ci aprecierea trebuie să aibă în vedere
întregul context al împrejurărilor de fapt, inclusiv urmările
produse şi situaţia personală a celui în cauză.
În acelaşi timp (decizia nr. 7/20002), s-a arătat că nesocoti-
rea dispoziţiilor procedurale privitoare la administrarea probelor,
acordarea a numeroase termene fără a se dispune vreo măsură
procesuală, amânarea repetată a pronunţării şi redactarea cu
întârziere a hotărârii, au drept consecinţă tergiversarea judecăţii
şi, în funcţie de gravitate şi de celelalte împrejurări de fapt, pot
constitui nu numai încălcări ale normelor deontologice, ci abateri
disciplinare, sancţionabile ca atare.
Pe de altă parte, documentele internaţionale relevante şi
doctrina subliniază importanţa odihnei, a relaxării şi a vieţii de
familie pentru ca magistratul să fie în măsură să-şi îndeplinească
atribuţiile.
Trebuie recunoscută importanţa responsabilităţii magistra-
tului faţă de familia sa. El trebuie să aibă timp suficient pentru a
permite întreţinerea formei fizice şi mentale şi oportunităţi rezo-
nabile pentru a-şi cultiva abilităţile şi cunoştinţele necesare
pentru îndeplinirea funcţiilor judiciare. Stresul îndeplinirii servi-
ciului judiciar este acum recunoscut din ce în ce mai mult. După
1
Nepublicată.
2
Nepublicată.
Valoarea 6. Competenţă şi sârguinţă 97
caz, magistratului ce suferă de stres trebuie să-i fie oferite facilităţi

de consiliere şi terapie. În trecut, magistraţii şi aţi participanţi la
fenomenul judiciar aveau tendinţa de a desconsidera sau mini-
maliza aceste consideraţii. Cercetări empirice şi cazuri notorii de
căderi nervoase ale unor magistraţi în perioada recentă au adus
aceste probleme în atenţia publicului.
Aspecte specifice ale aplicării valorilor

fundamentale ale competenţei şi sârguinţei
6.1. Sarcinile judiciare ale magistratului au prioritate faţă de

celelalte activităţi
Principala sarcină a magistraţilor este îndeplinirea cores-

punzătoare a funcţiei judiciare, ale cărei elemente principale
implică instrumentarea şi soluţionarea cazurilor ce necesită
interpretarea şi aplicarea legii. Judecătorul trebuie să reziste
oricăror tentaţii de a acorda atenţie în mod excesiv unor activităţi
extrajudiciare, atunci când acest fapt reduce capacitatea sa de a-
şi îndeplini serviciul judiciar. Există evident astfel de riscuri dacă
aceste activităţi sunt desfăşurate pentru o recompensă. În aceste
cazuri, observatorii rezonabili pot suspecta faptul că magistratul a
acceptat sarcinile extrajudiciare pentru a-şi mări veniturile
oficiale. Sistemul judiciar este o instituţie în serviciul comunităţii,
şi nu doar un alt segment al economiei de piaţă, astfel încât
aceste activităţi trebuie privite cu prudenţă şi rezervă.
6.2. Magistratul îşi va dedica activitatea profesională

funcţiilor judiciare, ce cuprind nu doar îndeplinirea atribuţiilor şi
responsabilităţilor din cadrul instanţei/parchetului şi luarea
deciziilor, ci şi alte sarcini relevante pentru sistem
Cel puţin într-o oarecare măsură, fiecare magistrat trebuie

nu numai să decidă, ci şi să administreze cazurile. Astfel, jude-
cătorul este responsabil pentru administrarea eficientă a justiţiei

în instanţa sa. Aceasta implică managementul cauzei, inclusiv
pregătirea dosarelor, efectuarea înregistrărilor, administrarea
fondurilor şi controlul asupra personalului instanţei. Dacă el nu
este sârguincios în monitorizarea şi administrarea cauzelor, ine-
ficienţa va creşte costurile şi va submina administrarea justiţiei.
Astfel, judecătorul trebuie să menţină competenţa profesională în
administrarea justiţiei şi să faciliteze îndeplinirea responsa-
bilităţilor administrative ale funcţionarilor instanţei.
Cu privire la numeroasele relatări referitoare la plăţi neofi-
ciale solicitate îndeosebi şi în mod deschis de personalul instan-
ţei, pentru motive precum aducerea dosarelor, emiterea de citaţii,
eliberarea unor copii a unei probe, obţinerea unei cauţiuni,
regăsirea unor înscrisuri pierdute, judecătorul trebuie să ia în
considerare:
a) afişarea unor anunţuri în clădirea instanţei şi în alte
locuri unde pot fi văzute de public, prin care sunt interzise astfel
de plăţi şi sunt stabilite proceduri confidenţiale pentru reclamaţii
referitoare la asemenea practici;
b) sisteme corespunzătoare de inspecţie pentru a combate
astfel de plăţi informale;
c) introducerea digitalizării şi informatizării înregistrărilor
instanţei, inclusiv a termenelor şi a listelor de şedinţă;
d) utilizarea unor limite temporale fixe pentru etapele
legale ale punerii cauzei pe rol;
e) răspunsul prompt şi eficient al instanţei la reclamaţiile
publicului.
Aceste cerinţe sunt deopotrivă valabile în cazul parche-
telor.
6.3. Judecătorul/procurorul va lua toate măsurile rezo-

nabile pentru a-şi menţine şi extinde cunoştinţele, abilităţile şi
calităţile personale necesare pentru îndeplinirea sarcinilor judi-
ciare, profitând în acest sens de instruire şi alte facilităţi ce ar
trebui să fie disponibile, sub control judiciar, pentru magistraţi
Independenţa sistemului judiciar îi conferă magistratului

drepturi, însă îi impune, de asemenea, obligaţi etice. Ele includ
îndatorirea de a realiza activitatea judiciară cu profesionalism şi
sârguinţă. Aceasta implică, în fapt, că magistratul trebuie să aibă
abilităţi profesionale substanţiale, dobândite, menţinute şi
dezvoltate în mod regulat prin cursuri şi stagii de instruire, pe
care are datoria de a le urma. Este de dorit, dacă nu esenţial, ca
la momentul învestirii în funcţie judecătorul/procurorul să fie
instruit în mod detaliat şi corespunzător experienţei sale astfel
încât să fie capabil să-şi îndeplinească sarcinile judiciare în mod
satisfăcător. Cunoştinţele ce sunt necesare pot acoperi nu numai
aspecte procedurale şi formale ale legii, ci şi impactul din viaţa
reală al legii şi instanţelor.
Încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar este întărită dacă
magistratul are cunoştinţe profunde şi diverse ce trec dincolo de
domeniile tehnice ale legii, către aspecte de interes social impor-
tant, precum şi abilităţi şi înţelegere ce-i permit să gestioneze
cauzele şi să trateze cu persoanele implicate în mod corect şi cu
sensibilitate. Instruirea este esenţială pentru îndeplinirea obiec-
tivă, imparţială şi competentă a funcţiilor judiciare, şi pentru a
proteja magistraţii de influenţe improprii.
Uneori un judecător este selectat din rândul celor mai buni
şi experimentaţi avocaţi. „Un avocat bun poate fi un rău
judecător, iar un avocat mediocru poate fi un bun judecător.
Calitatea discernământului şi purtării în instanţă poate fi mult mai

importantă decât a fi erudit în domeniul dreptului.”3
Îndeplinirea sarcinilor judiciare este o profesie nouă atât
pentru un novice cât şi pentru un avocat experimentat şi implică
o abordare specială în multe domenii, în special cu privire la
etica profesională a judecătorilor, organizarea instanţei şi relaţiile
cu toate persoanele implicate în proceduri. În funcţie de nivelul
de experienţă profesională al proaspeţilor judecători, pregătirea
nu trebuie să reprezinte doar instruirea în ceea ce priveşte
tehnicile de administrare a cauzelor, ci va lua în considerare
necesitatea conştientizării aspectelor sociale şi înţelegerea
diferitelor probleme ce reflectă complexitatea vieţii în societate.
Pe de altă parte, este important de avut în vedere caracteristicile
specifice ale metodelor de recrutare pentru a direcţiona şi adapta
programele de instruire în mod corespunzător. Un avocat
experimentat are nevoie de instruire doar cu privire la ceea ce
este necesar pentru noua profesie. Avocatul poate avea cunoş-
tinţe complete cu privire la procedurile instanţei, regimul probe-
lor, convenţiile obişnuite şi ceea ce se aşteaptă de la un jude-
cător. Este posibil însă ca o astfel de persoană să nu se fi întâlnit
niciodată cu o persoană infectată cu H.I.V./S.I.D.A., sau să nu fi
luat niciodată în considerare nevoile juridice sau de altă natură
ale unei astfel de persoane. În acest sens, educaţia judiciară
continuă poate fi revelatoare. Deşi acest fapt este nou în multe
state, experienţa arată că, dacă este controlat de sistemul judiciar,
acest tip de instruire poate fi benefic pentru noii judecători şi
pune bazele unei cariere de succes ca magistrat.
Pe lângă cunoştinţele fundamentale pe care un magistrat
trebuie să le dobândească la începerea carierei sale judiciare,
acesta se angajează la studiu şi învăţare continuă. Instruirea este
indispensabilă datorită schimbării permanente din domeniul
3
Sir Robert Megarry VC, The Anatomy of judicial Appointment :
Change But Not Decay, The Leon Ladner Lecture for 1984, 19:1
University of British Columbia Law Review, p. 113 at p. 114.
legislaţiei, tehnologiei şi, în multe ţări, datorită posibilităţii ca

judecătorul/procurorul să dobândească noi responsabilităţi atunci
când preia un post nou. Programele din timpul serviciului trebuie
astfel să ofere posibilitatea instruirii pentru cazul schimbării
carierei, precum trecerea de la instanţe sau cazuri penale la
instanţe sau cazuri civile, atribuirea unei jurisdicţii specializate
(de exemplu, într-o instanţă de familie sau pentru cauze cu
minori) ori atribuirea unui post precum preşedinţia unei secţii sau
instanţe. Se doreşte ca instruirea continuă să acopere toate
nivelurile judiciarului. Acolo unde este posibil, diferitele niveluri
trebuie să fie reprezentate în aceleaşi sesiuni, oferind posibilitatea
unui schimb de puncte de vedere între acestea. Se facilitează
divizarea tendinţelor ierarhice excesive, se menţin informate
toate nivelurile sistemului judiciar cu privire la problemele şi
preocupările fiecăruia şi se promovează o abordare mai apropiată
şi consecventă a serviciului în întregul sistem.
În timp ce statul are obligaţia de a asigura resursele necesare
şi de a acoperi costurile, cu sprijinul comunităţii internaţionale
dacă este necesar, sistemul judiciar trebuie să joace un rol major şi
să fie responsabil pentru organizarea şi controlul instruirii judi-
ciare. Aceste responsabilităţi este potrivit să fie încredinţate, în
fiecare ţară, judiciarului sau altui organism independent, precum
Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al
Magistraturii, nu ministrului justiţiei sau altei autorităţi ce răspunde
faţă de legislativ sau executiv. Asociaţiile magistraţilor pot de ase-
menea juca un rol important în încurajarea şi facilitarea instruirii
pentru judecătorii în funcţie. Având în vedere complexitatea
societăţii moderne, nu se poate presupune că experienţa prezidării
cotidiene a instanţei pregăteşte judecătorul pentru toate proble-
mele ce apar şi în privinţa celei mai bune modalităţi de răspuns.
Schimbările tehnologice din domeniul sistemelor informatice au
pus chiar şi magistraţi foarte experimentaţi în situaţia de a
necesita re-instruire şi sprijin, fapt ce trebuie încurajat să fie
recunoscut şi acceptat.
Se susţine, potrivit experienţei din mai multe ţări, că pentru

a asigura o separare adecvată a rolurilor, este de dorit ca auto-
ritatea de instruire să nu fie aceeaşi cu cea care sancţionează
judecătorii. Responsabilii cu instruirea nu trebuie să fie şi direct
responsabili cu desemnarea sau promovarea judecătorilor. Sub
autoritatea sistemului judiciar sau a altui organism independent,
instruirea trebuie încredinţată unei instituţii speciale autonome,
cu buget propriu, care să fie capabilă, în urma consultării cu
judecătorii, să elaboreze programe de instruire şi să asigure
implementarea acestora. Este important ca instruirea să fie oferită
de judecători şi experţi pentru fiecare disciplină. Instructorii
trebuie să fie aleşi dintre cei mai buni din profesie, respectiv şi
selectaţi cu atenţie de organismul responsabil de instruire, având
în vedere cunoştinţele lor cu privire la temele de instruire şi
abilităţile lor educaţionale. În România aceste atribuţii revin în
cea mai mare măsură Institutului Naţional al Magistraturii.
6.4. Magistraţii trebuie să se informeze cu privire la evoluţia

relevantă a dreptului internaţional, inclusiv referitor la convenţiile
internaţionale şi alte instrumente ce stabilesc norme vizând
drepturile omului
În contextul globalizării, al internaţionalizării societăţilor şi

creşterii relevanţei dreptului internaţional în relaţiile dintre
individ şi stat, este necesar ca puterile încredinţate magistraţilor
să fie exercitate nu numai în conformitate cu dreptul naţional, ci
şi, în măsura permisă de legislaţia internă, într-un mod consec-
vent cu principiile dreptului internaţional, recunoscut de societă-
ţile democratice moderne. În funcţie de cerinţele dreptului intern,
oricare ar fi natura sarcinilor sale, judecătorul/procurorul nu
poate ignora sau pretinde necunoaşterea dreptului internaţional,
inclusiv a legislaţiei internaţionale privind drepturile omului,
chiar dacă este derivată din dreptul internaţional uzual, a trata-
telor internaţionale aplicabile sau a convenţiilor regionale privind
drepturile omului, acolo unde sunt incidente. Pentru a promova
acest aspect esenţial al obligaţiilor magistratului, studiul legislaţiei

privind drepturile omului trebuie inclus în programele de instruire
iniţială şi din timpul serviciului, în special cu privire la aplicarea
practică a acesteia în activitatea obişnuită a judecătorului/procu-
rorului, în măsura în care legislaţia naţională o permite.
6.5. Magistratul trebuie să-şi îndeplinească toate sarcinile

judiciare, inclusiv emiterea deciziilor şi a celorlalte acte proce-
suale, în mod eficient, corect şi cu promptitudine rezonabilă
În instrumentarea şi soluţionarea eficientă, corectă şi

promptă a cauzelor, magistratul trebuie să demonstreze consi-
deraţie pentru drepturile părţilor de a fi audiate şi de a li se
soluţiona litigiile fără costuri sau întârzieri inutile. El va monito-
riza şi va exercita controlul asupra cauzelor astfel încât să reducă
sau să elimine practicile de tergiversare, întârzierile ce pot fi
evitate şi cheltuielile inutile. Judecătorul trebuie să încurajeze şi
să caute să faciliteze soluţionarea amiabilă, însă părţile nu trebuie
să se simtă forţate să renunţe la dreptul de a soluţiona disputa în
instanţă. Obligaţia de a parcurge toate procedurile în mod corect
şi cu răbdare nu este în contradicţie cu îndatorirea de a soluţiona
prompt chestiunile instanţei. Judecătorul poate să fie eficient şi
expeditiv şi, în acelaşi timp, răbdător şi chibzuit.
Soluţionarea promptă a chestiunilor instanţei necesită ca
judecătorul să fie punctual la şedinţele de judecată şi să
analizeze cu celeritate problemele prezentate, insistând ca
funcţionarii instanţei, împricinaţii şi avocaţii lor să coopereze cu
el în acest scop. Programul dezordonat, lipsa de rigoare, contri-
buie la întârzieri şi creează o impresie negativă asupra publicului.
Astfel, în statele în care este prescris un program regulat, judecă-
torii trebuie să îl respecte punctual, asigurând în acelaşi timp
îndeplinirea rapidă a chestiunilor din afara şedinţelor instanţei.
Judecătorul trebuie să emită deciziile cât de rapid posibil,
având în vedere urgenţa problemelor şi alte circumstanţe spe-
ciale, precum durata şi complexitatea cauzei. Motivele deciziei

în special, trebuie redactate fără întârzieri nerezonabile.
Judecătorul trebuie să instituie mecanisme transparente
pentru a permite avocaţilor şi împricinaţilor să cunoască pro-
cedurile instanţei. La rândul lor, instanţele au îndatorirea să
introducă protocoale publice prin care avocaţii sau împricinaţii
ce se reprezintă singuri pot înainta cereri de informaţii cu privire
la decizii ce li se par a fi întârziate excesiv. Astfel de proceduri
trebuie să permită înaintarea unor reclamaţii către o autoritate
relevantă din cadrul instanţei în cazul în care întârzierea este
excesivă sau aduce prejudicii serioase unei părţi.
6.6. Judecătorul va menţine ordinea şi solemnitatea în

procedurile instanţei şi va fi îngăduitor, demn şi politicos în relaţie
cu împricinaţii, martorii, avocaţii şi alte persoane cu care tratează
în calitate oficială. Judecătorul va cere o conduită similară perso-
nalului instanţei şi altor persoane supuse influenţei, coordonării
sau controlului său
Rolul judecătorului a fost redat de un magistrat mai vârstnic

în următorul mod:4 „(...) de a asculta mărturiile, chestionând
martorii când este necesară clarificarea unui aspect ce a fost omis
sau lăsat nelămurit, de a asigura că avocaţii se comportă decent
şi respectă regulile stabilite prin lege, de a exclude aspectele
irelevante şi de a descuraja repetiţia; de a asigura prin intervenţie
înţeleaptă că urmăreşte argumentele avocaţilor şi poate evalua
valoarea acestora; şi, la sfârşit, de a decide care este adevărul.
Dacă trece mai departe de aceasta, el lasă haina judecătorului şi
preia roba avocatului; iar schimbarea aceasta nu i se potriveşte
(…). Acestea sunt standardele noastre”.
„Ordinea” se referă la nivelul de respectare a solemnităţii şi
politeţei necesare pentru a garanta că activitatea instanţei se
derulează în conformitate cu regulile ce guvernează procedura.
4
Jones v. National Court Board , Quebec, 1974, p. 55.
Solemnitatea are în vedere atmosfera de atenţie şi efort sincer, ce

comunică atât participanţilor cât şi publicului că problema din
faţa instanţei este tratată în mod serios şi corect. Judecătorii pot
avea idei şi standarde diferite cu privire la caracterul potrivit al
comportamentului, limbajului şi îmbrăcămintei avocaţilor şi
împricinaţilor din faţa lor. Ceea ce un judecător poate percepe ca
fiind o deviaţie de la norme, un altul o poate considera ca fiind
fie excentricitate excesivă, ori irelevantă sau nici măcar abatere.
De asemenea, unele proceduri presupun un caracter mai formal
decât altele. Astfel, în orice moment, sălile de judecată dintr-o
ţară pot prezenta în mod inevitabil o gamă largă de „variaţiuni
ale ordinii” şi „solemnităţii”. Nu este de dorit, şi este imposibil în
orice caz, a propune un standard uniform pentru ceea ce repre-
zintă „ordine” şi „solemnitate”. Este necesar însă ca judecătorul
să ia măsurile rezonabile pentru a atinge şi menţine acel nivel în
sala de judecată necesar pentru desfăşurarea activităţii instanţei
într-o manieră atât normală cât şi corectă, în acelaşi timp asigu-
rând avocaţii, împricinaţii şi publicul de normalitatea şi corec-
titudinea respectivă.
Astfel, într-o cauză5 soluţionată definitiv de Curtea Supremă
de Justiţie, s-a reţinut că prin conduita adoptată în cadrul instan-
ţei, pe parcursul mai multor şedinţe de judecată prezidate, jude-
cătorul X a dovedit un mod greşit de înţelegere şi respectare a
exigenţelor impuse, potrivit Codului deontologic al magistraţilor,
conduitei acestora.
S-a constatat că prin modul inadecvat în care a condus
dezbaterile în şedinţele de la 15 şi, respectiv, 25 august 2001, a
produs în sala de judecată o atmosferă total improprie desfăşu-
rării în condiţii de solemnitate a actului de justiţie.
5
C.S.J., decizia nr. 5/2003, în Răspunderea disciplinară a
judecătorilor şi procurorilor, Culegere de practică, Bucureşti, 2005,
p. 77.
Astfel, s-a reţinut că prin stilul de formulare a exigenţelor

privind respectarea ordinii şi a disciplinei, prin discuţiile contra-
dictorii angajate cu avocaţii pe această temă şi prin amenzile
judiciare aplicate discreţionar, judecătorul a creat, în timpul
dezbaterilor, situaţii umilitoare, vexatorii pentru mai mulţi
justiţiabili şi apărători ai acestora.
Cu privire la conduita judecătorului, în cadrul instanţei s-a
constatat că faţă de grefierul M.V. a adoptat, într-o împrejurare
dată, o atitudine lipsită de calm, răbdare şi politeţe.
Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că aceste încălcări ale
normelor deontologice au, prin intensitate, împrejurările concrete
în care s-au produs şi repetabilitate, caracterul unei abateri
disciplinare, sancţionându-l în consecinţă.
Comportamentul judecătorului este crucial pentru menţine-
rea imparţialităţii sale, deoarece este ceea ce văd ceilalţi. Com-
portamentul impropriu poate submina procesul judiciar, dând
impresia de părtinire sau indiferenţă. Conduita nerespectuoasă
faţă de un împricinat încalcă dreptul acestuia de a fi audiat şi
compromite demnitatea şi solemnitatea sălii de judecată. De
asemenea, lipsa de politeţe afectează gradul de satisfacţie al
justiţiabilului faţă de modul în care a fost gestionată cauza şi
creează o impresie negativă faţă de actul de justiţie şi instanţe în
general.
Judecătorul trebuie să-şi direcţioneze reacţiile în mod
corect. Indiferent de împrejurări, răspunsul judiciar trebuie să fie
unul ponderat. Chiar dacă este provocat de conduita nepoli-
ticoasă a unui avocat, judecătorul va lua măsurile corespun-
zătoare pentru a ţine sub control sala de judecată fără represalii.
Dacă este necesară o admonestare, uneori este indicat ca aceasta
să aibă loc separat de dispunerea audierii chestiunii în faţa
instanţei. Este impropriu ca judecătorul să întrerupă un avocat
fără justificare, sau să insulte sau ridiculizeze conduita sau argu-
mentele avocatului. Pe de altă parte, judecătorul nu este nevoit să
asculte fără a întrerupe argumente în mod clar fără valoare
juridică sau abuzuri la adresa lui sau a altor avocaţi, părţi sau
martori.
În sala de judecată şi în biroul său, judecătorul trebuie să se
comporte întotdeauna politicos şi să respecte demnitatea tuturor
celor ce desfăşoară activităţi în acest cadru. El trebuie de
asemenea să solicite politeţe celor ce se prezintă în faţa sa,
personalului instanţei şi altor persoane din coordonarea sau de
sub controlul său. Judecătorul trebuie să fie mai presus de animo-
zităţi personale şi nu trebuie să aibă favoriţi în rândul avocaţilor
ce se prezintă în faţa instanţei. Admonestarea nejustificată a
avocaţilor, remarcile jignitoare la adresa împricinaţilor sau marto-
rilor, glumele crude, răuvoitoare, sarcasmul şi comportamentul
nestăpânit din partea unui judecător subminează atât ordinea cât
şi solemnitatea în sala de judecată. Atunci când judecătorul
intervine într-o chestiune, trebuie să asigure că imparţialitatea şi
percepţia de imparţialitate, nu sunt afectate negativ de maniera în
care este făcută intervenţia.
Judecătorul trebuie să aibă reacţii corespunzătoare în cazul
în care i se aduc la cunoştinţă dovezi demne de încredere ce
indică o conduită neprofesionistă din partea altui judecător sau
avocat. Aceste reacţii pot include comunicarea nemijlocită cu
judecătorul sau avocatul despre care se presupune că a comis o
încălcare a normelor, alte acţiuni directe dacă sunt disponibile şi
raportarea către autorităţile competente.
Capitolul II
Proiectul noului Cod deontologic al
magistraţilor. Succintă prezentare pe articole
Articolul 1
„Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabi-

leşte standardele de conduită ale acestora, conforme cu onoarea
şi demnitatea profesiei.”
Acest text se regăseşte ca atare în Capitolul I, „Dispoziţii

generale” al Codului în vigoare şi considerăm că el reflectă în
mod corespunzător cel puţin două aspecte esenţiale, de princi-
piu, cu privire la deontologia magistraţilor:
– justiţia ocupă un loc esenţial în orice societate aşezată pe
principiile statului de drept iar judecătorilor şi procurorilor le
aparţine o putere şi, corelativ, le revine o responsabilitate cu totul
speciale; în exercitarea acestora, în raporturile cu justiţiabilii, cu
ceilalţi participanţi la activitatea de judecată, cu societatea în
ansamblul său, a cărei încredere în independenţa şi corectitu-
dinea justiţiei este prioritară, magistraţilor le revin drepturile
recunoscute prin lege şi le incumbă obligaţii reglementate, de
asemenea, prin lege;
– rolul Codului deontologic este acela de a formula stan-
darde ale conduitei magistratului, pentru ca aceasta să fie
conformă cu onoarea şi demnitatea profesiei sale.
Cu prilejul întâlnirilor de lucru, seminariilor şi dezbaterilor
organizate de către Asociaţia Magistraţilor din România, inclusiv
110 Proiectul noului Cod deontologic al magistraţilor
cea mai recentă dintre ele, şedinţa Consiliului Naţional de Etică

Profesională al A.M.R. (Bucureşti 25-26 iulie 2007), mai mulţi
participanţi şi-au exprimat opinia că articolul 1 al Codului, care
defineşte scopul unei astfel de reglementări, excede sfera de
aplicare a noţiunii de „deontologie”, aceea referitoare la normele
de conduită şi obligaţiile etice ale profesiei de magistrat. S-a
propus chiar eliminarea acestui articol.
Un asemenea punct de vedere nu a prevalat, considerându-
se în general că textul, cu valoare de principiu, trebuie păstrat,
chiar în varianta de Cod mult mai concisă pe care o propunem.
El este în acord şi cu sensul reglementărilor cuprinse în Carta
Europeană a Statutului Judecătorilor, adoptată sub egida Consi-
liului Europei în anul 1998, pe baza „Principiilor fundamentale
ale independenţei magistraturii”, aprobate de Adunarea Generală
a Organizaţiei Naţiunilor Unite în noiembrie 1985. Acest
document, prevede, între altele, că la nivel naţional regulile etice
ale profesiei de magistrat pot lua forma unei reglementări unitare
(cod deontologic), pentru a promova înalte standarde de conduită
în acord cu importanţa ei socială deosebită.
Articolul 2
„Normele cuprinse în prezentul Cod deontologic constituie

un etalon al integrităţii judecătorilor şi procurorilor.
Constatarea încălcării acestor norme este de competenţa
Consiliilor de Onoare constituite la nivelul Înaltei Curţi de Casa-
ţie şi Justiţie, al Curţilor de apel şi al Parchetelor de pe lângă
acestea.
Consiliile de Onoare elaborează şi emit recomandări şi
sesizări cu privire la reconsiderarea conduitei în spiritul normelor
Codului deontologic.”
Textul propus marchează o diferenţiere esenţială faţă de cel
al art. 2 din actualul cod, care are următorul cuprins: „(1) Res-
pectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic consti-
tuie un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi
integrităţii judecătorilor şi procurorilor. (2) Evaluarea se face de
către organele competente, potrivit legii”.
Textul în vigoare este criticabil, în opinia noastră, sub două

aspecte:
– nu operează distincţiile necesare între încălcarea nor-
melor de conduită şi faptele care constituie abateri disciplinare;
– promovează o viziune exclusiv administrativistă cu
privire la constatarea încălcării normelor şi consecinţele acesteia.
Iar această situaţie creează în practică dificultăţi de aplicare
a textelor şi controverse.
Astfel, s-a pus problema care este natura juridică a faptei
judecătorului sau procurorului de a face afirmaţii în presă sau la
emisiuni audio-vizuale cu privire la probitatea profesională şi
morală a colegilor.
Într-o opinie, pe care o considerăm justificată, s-a motivat

(decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/20051) că aceasta
constituie abatere disciplinară doar dacă este săvârşită în timpul
exercitării atribuţiilor de serviciu.
Curtea a arătat că dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind
statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cât şi normele
Codului deontologic stabilesc standarde de conduită pentru
magistraţi, în cadrul colectivelor din care fac parte.
Potrivit art. 90 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republi-
cată2, „judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice
acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie
şi în societate”, text cvasiidentic cu cel al art. 17 din Codul
deontologic.
Pe de altă parte, art. 90 alin. (2) din aceeaşi lege prevede
că: „relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă şi în
societate se bazează pe respect şi bună-credinţă” iar art. 18 din
Codul deontologic este în sensul că: „relaţiile judecătorilor şi
procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie
bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în
profesie şi de funcţia acestora”.
Ca un corolar al acestui tip de comportament în relaţiile cu
colegii, art. 18 alin. (2) din Codul deontologic prevede că:
„judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la
probitatea profesională şi morală a colegilor”.
Deşi legea conţine prevederile menţionate, care impun
magistraţilor un comportament corespunzător statutului acestora,
faptele de natură să aducă atingere probităţii morale nu-şi găsesc
corespondent printre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99
din Legea nr. 303/2004 republicată. Faptele ce constituie abateri
disciplinare, aşa cum rezultă din art. 98 din aceeaşi lege, privesc
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor înda-
1
Nepublicată.
2
M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
Articolul 2 113
toriri de serviciu precum şi manifestări care aduc atingere

prestigiului justiţiei.
Deşi norma generală face referire la afectarea probităţii
profesionale cât şi celei amorale, în norma specială sunt incri-
minate faptele care lezează probitatea profesională iar dintre cele
care aduc atingere probităţii morale şi implicit prestigiului justiţiei
este sancţionată doar participarea magistraţilor la jocurile de
noroc şi de tip piramidal, în cazul în care nu este asigurată
transparenţa fondurilor. Orice alte manifestări care lezează
probitatea morală a magistraţilor (ca de pildă atitudinea judecă-
torului în speţă) nu mai sunt sancţionate disciplinar.
Aceasta deoarece legiuitorul a înţeles să nu mai prevadă ca
abatere disciplinară nerespectarea normelor Codului deontologic
sau manifestările care aduc atingere probităţii morale.
Apreciem că este justificată abrogarea textului de lege care
incrimina ca abatere disciplinară încălcarea normelor Codului
deontologic al magistraţilor, deoarece rolul acestuia este de a
crea – aşa cum am arătat – anumite standarde de conduită pentru
judecători şi procurori, conturând un model la care aceştia să
aspire. Însă sancţionarea magistraţilor trebuie să intervină în
cazul încălcării de către aceştia a dispoziţiilor din legi şi
regulamente, şi nu a normelor din Codul deontologic.
Exemplul este ilustrativ pentru problemele deosebit de
delicate pe care le pune distincţia dintre abaterile disciplinare şi
faptele care nu au acest caracter, insuficient de clar conturată
prin actualul Cod deontologic.
De altfel, ca o apreciere cu caracter general, se poate
spune că proiectul noului Cod prezintă, în opinia noastră, patru
caracteristici esenţiale:
– concizie;
– o mai riguroasă definire a noţiunilor;
– evidenţierea deosebirilor între încălcarea normelor
deontologice şi abaterile disciplinare;
– înfiinţarea consiliilor de onoare.

Acestor din urmă structuri, denumite într-o variantă
„Consilii de Etică Profesională”, distincte de Consiliul Superior al
Magistraturii – organ cu un vădit şi preponderent caracter admi-
nistrativ –, urmează să le revină atribuţii exclusive în materia
deontologiei profesionale.
Conform concepţiei proiectului, consiliile vor funcţiona la
nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe
lângă aceasta, pentru judecătorii şi procurorii lor şi la fiecare
curte de apel şi Parchetul respectiv pentru magistraţii din acea
rază teritorială.
În privinţa structurii şi a membrilor, se are în vedere ca
aceştia să fie aleşi prin vot de către toţi judecătorii şi procurorii
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Parchetului de pe lângă
aceasta, respectiv de judecătorii şi procurorii din circumscripţia
fiecărei curţi de apel. Pot candida judecătorii şi procurorii cu un
minim de 10 ani vechime în magistratură, care se bucură de
recunoaştere în cadrul colectivelor în privinţa unei moralităţi
desăvârşite în viaţa profesională, publică şi privată, au experienţa
de viaţă necesară şi o bună comunicare relaţională. S-ar putea
preconiza ca pentru depunerea candidaturii să fie necesară
susţinerea unui număr de 3-5 colegi.
În ceea ce priveşte structura, consiliile vor fi conduse de un
preşedinte, desemnat prin vot, şi vor avea un secretar, ales dintre
ceilalţi patru membri.
Mandatul celor ce compun consiliile va fi de 3 ani, cu
posibilitatea unei singure realegeri.
Atribuţiile şi actele acestor structuri etico-profesionale vor fi
în principal următoarele:
– emiterea de recomandări prin care se constată o anumită
situaţie de fapt referitoare la conduita etică a unor magistraţi, în
legătură cu posibile încălcări ale normelor deontologice; reco-
mandările Consiliilor sunt definitive;
Articolul 2 115
– elaborarea de opinii, din oficiu sau la cerere, cu privire la

aspecte şi standarde comportamentale, în legătură cu o anumită
conduită în situaţii concrete;
– încunoştinţarea celor interesaţi că pot sesiza Consiliul
Superior al Magistraturii pentru a lua măsurile legale, atunci când
există date şi indicii temeinice că nu s-a produs doar o încălcare
a normelor deontologice ci s-a comis o abatere disciplinară.
Consiliile vor organiza dezbateri, simpozioane şi mese
rotunde în vederea promovării unor standarde etice şi profe-
sionale la un înalt nivel moral şi vor propune modificările consi-
derate necesare ale Codului deontologic. Ele vor relaţiona cu
organisme şi structuri similare din alte ţări, vor coopera cu Con-
siliul Superior al Magistraturii, cu reprezentanţii celorlalte profesii
juridice cu atribuţii în această materie şi – nu în ultimul rând –
vor avea în vedere aducerea la zi, completarea şi îmbunătăţirea
ghidului de aplicare a Codului deontologic.
Articolul 3
„Judecătorii şi procurorii trebuie să aibă o conduită integră

şi independentă atât sub aspect individual cât şi instituţional.
Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite activitatea
judiciară cu imparţialitate.”
Varianta propusă face referire, în opinia noastră, de o

manieră exactă şi concisă, mai riguroasă decât a textului în
vigoare1, la trei valori etico-profesionale fundamentale pentru
înfăptuirea justiţiei: independenţă, imparţialitate, integritate.
Aceste principii şi valori esenţiale au fost pe larg prezen-
tate, în datele lor caracteristice, în Capitolul I al ghidului. Făcând
trimitere la ele, vom menţiona câteva alte aspecte în această
materie, astfel cum ele rezultă din documente internaţionale
relevante.
Pe plan mondial, existenţa unor preocupări referitoare la
independenţa puterii judecătoreşti şi statutul magistraţilor are cel
puţin două explicaţii majore.
Este vorba în primul rând despre fenomenul globalizării,
care determină, între altele, şi convergenţa sistemelor judiciare,
crearea unor spaţii şi instrumente juridice comune la nivel
continental şi regional, intensificarea cooperării instituţionale,
1
„Magistraţii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei, descu-
rajând, prin întreaga lor conduită, orice imixtiune în activitatea judi-
ciară. Magistraţii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi impar-
ţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influen-
ţelor de orice natură. Magistraţii au obligaţia să aducă la cunoştinţa
Consiliului Superior al Magistraturii orice presiuni sau ingerinţe în actul
de justiţie, indiferent de provenienţa lor”.
Articolul 3 117
ceea ce implică în mod necesar o anumită apropiere a concep-

telor privind independenţa justiţiei, inamovibilitatea judecătorilor
şi rolul acestora într-un stat democratic.
Sub alt aspect, se poate constata că în toate ţările există
tendinţa factorului politic şi îndeosebi a executivului, de a
încerca, în forme diverse, mai directe sau mai subtile, să influen-
ţeze puterea judecătorească, îndeosebi prin intermediul mecanis-
melor de numire şi promovare a magistraţilor. Or, stabilirea unui
set de reguli şi criterii clare în această materie, pe cât posibil
unitare la nivel internaţional, ar face ineficiente astfel de
tentative.
Deosebit de relevante ni se par în acest context câteva
dintre ideile şi argumentele cuprinse în avizele nr. 1 şi 2 ale
Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), emise în
atenţia Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la
standardele privind independenţa puterii judecătoreşti, numirea,
inamovibilitatea şi răspunderea disciplinară a judecătorilor.
Avizele au la bază Recomandarea nr. R (94) 12 a Comi-
tetului de Miniştrii al Consiliului Europei către statele membre
referitoare la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor şi
Declaraţia privind principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite
privind independenţa puterii judecătoreşti, adoptată în anul
19852.
În documentele menţionate sunt sintetizate o serie de teze
importante şi argumente referitoare la necesitatea independenţei
judecătoreşti, nivelul până la care ea este garantată şi libertatea
faţă de influenţele ce pot interveni în actul de justiţie.
Independenţa judecătorească este o condiţie obligatorie
pentru existenţa statului de drept şi garanţia fundamentală a unui
proces echitabil. Judecătorii „au sarcina deciziei finale asupra
vieţii, libertăţilor, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii cetăţe-
nilor” (expunerea principiilor fundamentale ale Naţiunilor Unite,
2
http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=0701.
preluate în „Declaraţia de la Beijing” şi articolele 5 şi 6 ale

Convenţiei europene privind drepturile omului). Independenţa
acestora nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul lor
interes ci în beneficiul statului de drept şi al celor care caută şi
doresc înfăptuirea justiţiei.
Această independenţă trebuie să existe în raport cu
societatea în general şi cu părţile din orice litigiu asupra căruia
judecătorii trebuie să se pronunţe. Puterea judecătorească este
unul dintre cei trei piloni fundamentali, egali ca importanţă, ai
statului democratic modern. Ea are un rol şi funcţii importante în
relaţia cu celelalte două puteri. Ea are menirea să asigure că
guvernele şi administraţiile pot fi trase la răspundere pentru
acţiunile lor şi, în ceea ce priveşte puterea legislativă, are sarcina
de a aplica în cazuri concrete legile adoptate. Într-o mai mică sau
mai mare măsură, puterea judecătorească statuează că legislaţia
internă este în conformitate cu constituţia sau cu orice altă
legislaţie superioară (precum cea a Uniunii Europene). Pentru a-şi
putea îndeplini îndatoririle pe care le are în aceste domenii,
puterea judecătorească trebuie să fie independentă faţă de
celelalte două puteri, fapt care implică libertate faţă de relaţiile
inadecvate şi de influenţa exercitată de aceste autorităţi. Astfel,
independenţa serveşte ca o garanţie a imparţialităţii. Acest lucru
are, în special, implicaţii asupra tuturor aspectelor legate de
cariera unui judecător, de la pregătire la numire până la promo-
vare şi sancţionare disciplinară.
Independenţa judecătorească presupune imparţialitate
absolută din partea judecătorilor. Când deliberează într-un litigiu
între oricare părţi, judecătorul trebuie să fie imparţial, adică liber
faţă de orice relaţii, subiectivism sau părtinire, care afectează –
sau pot fi percepute ca afectând – capacitatea sa de a decide
independent. În această privinţă, independenţa judecătorească
este o dezvoltare a principiului fundamental conform căruia
„nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces”. Acest prin-
cipiu are semnificaţii mult mai extinse decât cea care afectează
Articolul 3 119
părţile dintr-un litigiu. Nu doar părţile dintr-o cauză anume, ci

societatea în ansamblu trebuie să poată avea încredere în puterea
judecătorească. Astfel, nu este suficient ca un judecător să fie
liber faţă de orice relaţii, părtinire sau influenţă inadecvată, ci
trebuie de asemenea să pară astfel în faţa unui observator rezo-
nabil. În caz contrar, încrederea în justiţie poate fi subminată.
Argumentarea necesităţii independenţei judecătoreşti, aşa
cum este prezentată mai sus, oferă un etalon după care pot fi eva-
luate implicaţiile practice ale acesteia. În consecinţă, ea con-
turează trăsăturile care sunt necesare pentru a o asigura şi mijloa-
cele prin care aceasta poate fi asigurată, la nivel constituţional
sau legislativ, precum şi în practica de fiecare zi, în toate statele.
Avizul menţionat pune mai degrabă accentul pe cadrul institu-
ţional general şi pe garanţiile care asigură independenţa judecă-
torească în societate decât pe principiul care impune imparţia-
litatea personală (atât în fapt cât şi în aparenţă) a judecătorului în
orice cauză particulară. Deşi are loc o suprapunere, s-a stabilit ca
acest din urmă subiect să fie abordat în cadrul examinării de
către C.C.J.E. a conduitei judecătoreşti şi a standardelor etice.
Independenţa judecătorească trebuie să fie garantată de
standarde naţionale până la cel mai înalt nivel posibil. În conse-
cinţă, statele au îndatorirea să includă conceptul de indepen-
denţă judecătorească fie în Constituţie, fie printre principiile
fundamentale recunoscute de statele care nu au o Constituţie
scrisă dar în care respectul pentru independenţa judecătorească
este garantat de o cultură şi tradiţie îndelungate. Acest fapt scoate
în evidenţă importanţa fundamentală a independenţei, prin recu-
noaşterea poziţiei speciale pe care o au jurisdicţiile de drept
anglo-saxon (îndeosebi în Anglia şi Scoţia), cu o lungă tradiţie de
independenţă, însă fără niciun fel de legi scrise.
Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite stipulează că
independenţa judecătorească trebuie să fie „garantată de către
stat şi consfinţită de constituţie sau de legislaţia fiecărei ţări în
parte”. Recomandarea nr. R (94) 12 prevede (în prima teză a
principiului I.2) că „Independenţa judecătorilor va fi garantată în

conformitate cu prevederile Convenţiei (europene a drepturilor
omului) şi cu principiile constituţionale prin, de exemplu,
introducerea unor prevederi specifice în Constituţie sau în alt tip
de legislaţie ori prin incorporarea prevederilor prezentei reco-
mandări în legislaţia internă”.
Carta europeană privind statutul judecătorilor conţine
prevederi încă şi mai explicite: „În fiecare stat european, princi-
piile fundamentale privind statutul judecătorului vor fi prevăzute
de actele normative interne cu cea mai înaltă forţă juridică, iar
reglementările în acest domeniu, prin legi”. Această prevedere
mai specifică din Carta europeană s-a bucurat de susţinerea
unanimă a C.C.J.E.
În contextul comentariilor consacrate independenţei justi-
ţiei, o atenţie specială este acordată libertăţii faţă de influenţele
externe nedorite.
Libertatea faţă de influenţe externe nedorite constituie o
regulă generală, unanim recunoscută [a se vedea „Principiile
fundamentale ale Naţiunilor Unite”, alineatul (2)] şi Reco-
mandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2) (d), care stipulează că:
„Legea trebuie să prevadă sancţiuni împotriva persoanelor care
încearcă să influenţeze judecătorii în orice mod”. Ca principii
generale, libertatea faţă de influenţe nedorite şi necesitatea
aplicării de sancţiuni în cazuri extreme sunt incontestabile. Mai
mult, C.C.J.E. nu are motive să creadă că acestea nu sunt
prevăzute corespunzător ca atare în legislaţia statelor membre. Pe
de altă parte, operarea lor în practică necesită prudenţă şi atenţie
în contextul naţional existent.
Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exerci-
tarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este
deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este
răspunzător numai în faţa acesteia. Faptul că judecătorul care
soluţionează un caz nu acţionează conform unor dispoziţii sau
instrucţiuni venite de la o altă persoană, din afara sau din
Articolul 3 121
interiorul sistemului judecătoresc, este unul care nu trebuie

demonstrat.
Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2) (a) (i)
stipulează că „hotărârile judecătorilor nu trebuie să fie supuse
niciunei reexaminări în afara procedurilor de apel şi recurs prevă-
zute de lege”, iar Principiul I (2) (a) (IV) statuează că „guvernul
sau administraţia nu trebuie să aibă posibilitatea de a emite
niciun fel de acte care să invalideze retroactiv hotărârile judecă-
toreşti, cu excepţia celor privind amnistia, graţierea sau a altor
chestiuni similare”. C.C.J.E. a luat notă de faptul că răspunsurile
la chestionarele naţionale au indicat faptul că aceste principii
sunt respectate în general şi nu au fost propuse niciun fel de
amendamente.
C.C.J.E. a luat notă de ameninţarea potenţială împotriva
independenţei judiciare care ar putea apărea din cadrul ierarhiei
judiciare interne. Acesta recunoaşte că independenţa judiciară
depinde nu numai de libertatea faţă de influenţele externe
nedorite ci şi de libertatea faţă de influenţele nedorite care ar
putea rezulta în anumite situaţii din atitudinea altor judecători.
„Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru
a soluţiona cauzele imparţial, potrivit conştiinţei lor şi a modului
în care interpretează faptele, în conformitate cu prevederile
legale relevante.” (Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)
(d). Aceasta se referă la judecători individual. Termenii în care ea
este formulată nu exclud doctrinele, precum cea a precedentului
juridic, existente în ţările cu sistem de drept anglo-saxon (de
pildă, obligaţia unui judecător ierarhic inferior de a respecta o
hotărâre anterioară a unei instanţe superioare în ceea ce priveşte
un principiu de drept care apare în cauza ulterioară).
Principiul I (2) (d) continuă după cum urmează: „Judecă-
torii nu trebuie să fie obligaţi să informeze asupra obiectului unei
cauze pe nicio persoană din afara sistemului judecătoresc”.
Oricum ar fi privită, această formulare este obscură. „Infor-
marea”, chiar şi a altor membri ai sistemului judiciar, asupra
obiectului unei cauze, pare de la bun început să vină în conflict

cu independenţa individuală. În cazul în care o hotărâre este
pronunţată cu atâta incompetenţă încât ar putea constitui o
abatere disciplinară, atunci lucrurile stau altfel, însă, în acest caz
foarte puţin probabil, judecătorul nu ar „informa” în niciun fel ci
ar răspunde unor acuzaţii.
Puterea ierarhică pe care multe sisteme de drept o conferă
instanţelor superioare ar putea, în practică, să submineze
independenţa individuală a judecătorilor. O soluţie propusă în
acest caz ar fi aceea de a transfera toate competenţele relevante
unui consiliu judiciar superior, care ar proteja independenţa în
interiorul şi în afara sistemului judiciar.
Sistemele de inspectare a instanţelor, în ţările în care
acestea există, nu trebuie să se preocupe de obiectul sau corec-
titudinea hotărârilor şi nu trebuie să-i determine pe judecători,
din motive de eficienţă, să acţioneze în favoarea productivităţii,
sacrificând astfel îndeplinirea corespunzătoare a rolului pe care
aceştia îl au, acela de a pronunţa o hotărâre bine gândită,
dreaptă, în conformitate cu interesele legitime ale celor care
apelează la justiţie.
Articolul 4
„Judecătorii şi procurorii nu se pot implica în niciun mod în

viaţa politică.”
Textul pe care îl propunem este mult mai concis şi mai

riguros decât actualele formulări în această materie, care au
următorul conţinut, cuprins în două articole din Cod:
Art. 4: „(1)În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii
şi procurorii nu trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice.
(2)Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea
altor persoane la o formaţiune politică, nu pot participa la colec-
tarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite
folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.
(3)Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de
sprijin unui candidat la o funcţie publică cu caracter politic”.
Art. 5: „(1)Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele

pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru
a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.
(2)Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni
publice cu caracter politic”.
Aşa cum se poate uşor observa, textele sunt stufoase şi

redundante, încercând să reglementeze exhaustiv toate situaţiile
şi ipotezele posibile.
Pe de altă parte, norma de conduită cuprinsă în alin. (1) al
art. 4 este una ce nu poate fi verificată, deoarece ţine de
convingerile intime ale judecătorului şi procurorului. Mult mai
importantă – de fapt singura care contează, este atitudinea

magistratului. Or, textul pe care îl propunem, cu caracter general,
nesusceptibil de interpretări, pune accentul exact pe lipsa oricărei
implicări a magistraţilor în viaţa politică.
Această neimplicare are la bază constatarea, verificată în
practică, în sensul că acordarea sprijinului financiar sau relaţional
de către o formaţiune politică unui magistrat, în vederea dobân-
dirii de avantaje profesionale, ar putea determina crearea unor
aşa-zise „obligaţii morale”. Judecătorul sau procurorul ar putea
lua decizii favorabile unor persoane sau grupuri (formaţiuni)
politice în cauze în care acestea ar fi implicate direct sau ar avea
interese, pentru a-şi putea manifesta gratitudinea faţă de avan-
tajele pe care le-au dobândit deja ori le-au fost promise. Pe de
altă parte, o posibilă (în tot mai puţine ţări) apartenenţă politică a
magistratului ar putea să creeze impresia că îi datorează acesteia
ascensiunea sa profesională. Or, percepţia că deciziile judecă-
torului şi procurorului nu pot fi afectate de influenţe politice
menţine şi consolidează încrederea publicului în sistemul
judiciar.
Pentru celelalte aspecte privind neimplicarea magistraţilor
în activitatea politică, mai multe documente internaţionale,
îndeosebi „Principiile de la Bangalore”, detaliază aspecte speci-
fice, care au fost prezentate în capitolul I al ghidului, îndeosebi
cu prilejul prezentării valorii fundamentale care este inde-
pendenţa.
Articolul 5
„Judecătorii şi procurorii pot participa la activităţi vizând

îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului judiciar şi a înfăptuirii
justiţiei.”
Această variantă de text este mult mai generală, explicită şi

mai exactă decât formulările din actualul Cod deontologic, care
se regăsesc, disparat, în două articole şi sunt mai degrabă restric-
tive şi limitative:
Art. 6: „(1)Judecătorii şi procurorii pot participa la elabo-
rarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate,
lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audio-
vizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar
putea afecta imaginea justiţiei.
(2)Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de
examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a
unor documente interne ori internaţionale.
(3)Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor
civile sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de
drept privat fără scop patrimonial”.
Art. 21: „(1)Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această

calitate cu nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(2)Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în
cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de
Grefieri, potrivit programului stabilit de acestea cu conducerile
instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară
activitatea”.
Participarea magistraţilor la activităţi ca elaborarea unor

proiecte de acte normative, a studiilor privind tendinţele practicii
judiciare, organizarea de simpozioane, seminarii şi dezbateri pe
teme profesionale, cooptarea lor în diverse comisii şi structuri
menite să asigure implementarea şi aplicarea legislaţiei, au format
obiectul unor discuţii şi chiar controverse în mai multe ţări ale
lumii.
Este unanimă opinia că experienţa de viaţă şi profesională,
competenţa, standardele morale care îi caracterizează pe
magistraţi fac din ei participanţi extrem de valoroşi şi doriţi în
astfel de activităţi. Unii comentatori ai fenomenului, inclusiv din
cadrul sistemului judiciar, consideră însă că, de pildă, partici-
parea magistraţilor la comisiile de elaborare a unor proiecte de
acte normative este nepotrivită şi chiar dăunătoare prestigiului
puterii judecătoreşti.
„Misiunea judecătorului, spun promotorii unei astfel de
concepţii, este să judece, adică să soluţioneze litigii pe baza legii,
nu să contribuie el însuşi la legiferare. Aceasta este menirea unei
alte puteri a statului, cea legiuitoare. Dacă practicienii participă
la elaborarea legilor iar textele rezultate sunt discutabile şi
criticate, politicienii vor avea tendinţa să se disculpe, argumen-
tând că au fost consultaţi şi reprezentanţii magistraturii. De mai
multe ori, această consultare este şi pur formală, factorul politic
impunându-şi punctul de vedere. De aceea, magistraţii ar trebui
să evite angrenarea lor în astfel de activităţi.”1
O astfel de concepţie autarhică nu este însă majoritară. Cei
mai mulţi dintre cei implicaţi în activitatea puterii judecătoreşti
afirmă că îmbunătăţirea legislaţiei, a funcţionării sistemului
judiciar, administrarea mai eficientă a justiţiei, sunt nu numai în
interesul magistraţilor, ci în primul rând al societăţii în general.
Or, judecătorul nu trebuie să rămână închis în „turnul de fildeş”,
1
A. Papaux et E. Wyler – “L' Ethique du droit”, Paris, Edition
Dalloz, 2001.
Articolul 5 127
insensibil la nevoile sociale şi desprins de evoluţia legislativă şi

instituţională a vremurilor sale. Dacă judecătorii pot contribui la
elaborarea unor legi mai bune, mai uşor de aplicat, nu trebuie să
se dea la o parte, invocând principiul separaţiei puterilor în stat
dus până la ultimele sale consecinţe.
Cele mai multe dintre Codurile deontologice naţionale
permit magistraţilor astfel de activităţi. De pildă, Codul de con-
duită judiciară american, adoptat în anul 1990, model de simpli-
tate, rigoare şi concizie (5 articole !), statuează că: „un judecător
poate să se angajeze în activităţi menite să ducă la îmbunătăţirea
unor legi şi regulamente, a sistemului juridic în general şi admi-
nistrării ramurii judiciare (regula nr. 4)”. „Principiile de la
Bangalore” sunt în acelaşi sens, al implicării magistraţilor în astfel
de activităţi considerate benefice atât pentru prestigiul justiţiei cât
şi sub aspectul eficientizării sistemului judiciar.
Dincolo de aceste probleme de principiu, credem că merită
avute în vedere cel puţin trei aspecte punctuale, ţinând şi de
unele realităţi specifice României în legătură cu activităţile
profesionale, dar extrajudiciare, ale magistraţilor.
Este vorba în primul rând despre practica, extrem de
frecventă, îndeosebi din partea executivului, dar şi a altor
autorităţi, de a coopta şi încadra în structurile lor, uneori pe
perioade de timp îndelungate, magistraţi din instanţe şi parchete,
folosind o gamă întreagă de mijloace – delegări, detaşări,
suspendări din funcţie etc.
S-a ajuns la situaţii absolut inadmisibile ca, în condiţiile
subdimensionării cronice a schemelor de personal, ale creşterii
accelerate a volumului de cauze, ale unui număr de dosare
repartizate pe judecători mult peste media europeană, 10% sau
chiar mai mult dintre posturi să fie scriptic ocupate şi blocate de
magistraţi care îşi desfăşoară în fapt activitatea la Ministerul
Justiţiei, Consiliul Suprem al Magistraturii, Institutul Naţional al
Magistraturii, Guvern, Preşedinţie, diverse structuri administra-
tive. Consecinţele negative pentru sistemul judiciar ale unei
asemenea situaţii sunt evidente şi ea ar trebui curmată prin

măsuri legislative mult mai restrictive.
O a doua mare problemă se referă la faptul că după anul
1989, legislaţia română a prevăzut în mod constant o gamă tot
mai largă de atribuţii, îndatoriri şi competenţe pentru magistraţi,
în diverse domenii, în afara activităţii judiciare propriu-zise.
Incluzând aspecte privind cetăţenia, Registrul comerţului, publi-
citatea imobiliară şi până la desfăşurarea, controlul şi validitatea
procedurilor electorale şi a alegerilor, există zeci de exemple de
atribuţii extrajudiciare conferite prin lege judecătorilor.
Mai ales în materie electorală – domeniu extrem de sensibil
şi în care politizarea atinge cote maxime – reglementările actuale
ar putea pune chiar probleme de neconstituţionalitate în raport
de atribuţiile, natura şi funcţiile puterii judecătoreşti. Dacă este
absolut normal ca instanţele să judece în materie electorală –
cereri şi contestaţii de diverse feluri, contravenţii şi infracţiuni, nu
mai este firesc ca magistraţii să fie angrenaţi în organizarea şi
desfăşurarea efectivă a alegerilor, prin desemnarea lor ca preşe-
dinţi de comisii, de birouri electorale centrale sau locale.
Suprapunerea imaginii magistraţilor din birourile electorale
pe diversele jocuri, manevre şi controverse politice, aşa cum s-a
întâmplat din păcate (ultima oară chiar în anul 2004), este
dezastruoasă pentru prestigiul şi credibilitatea justiţiei. Acestei
situaţii trebuie să i se pună capăt, din punct de vedere legislativ,
cât mai curând posibil, mai ales în condiţiile în care interdicţia
pentru judecători de a desfăşura alte activităţi publice sau private
are forţa unui principiu constituţional.
În fine, ni se pare extrem de importantă regula ca acele
activităţi extrajudiciare permise de lege să nu afecteze îndepli-
nirea atribuţiilor esenţiale, strict profesionale ale magistratului şi
să nu devină ele partea principală, ca timp şi volum de muncă, a
programului său. De mult prea multe ori, din păcate, asistăm la
situaţii în care colegi magistraţi sunt angrenaţi în tot felul de alte
activităţi (didactice, ştiinţifice, sunt membri ai unor comisii,
Articolul 5 129
grupuri de lucru), ceea ce în principiu este pozitiv, dar ei ajung să

îşi exercite atribuţiile judiciare în scurtul interval de timp care le-
a mai rămas disponibil. S-a ajuns chiar la situaţia – în opinia
noastră nefirească şi greu de admis – ca în perioada în care legea
permitea acest lucru, o serie de magistraţi să-şi depună cartea de
muncă la instituţiile de învăţământ superior unde predau,
rămânând un fel de judecători „la fără frecvenţă”.
De altfel, majoritatea Codurilor deontologice naţionale ca
şi „Principiile de la Bangalore” subliniază că preocupările extra-
judiciare ale magistraţilor trebuie să rămână secundare, subsi-
diare în raport cu activitatea lor specifică de bază.
O serie de alte aspecte relevante în această materie se
regăsesc şi în capitolul I al ghidului, consacrat valorilor şi prin-
cipiilor deontologice fundamentale ale magistraturii.
Articolul 6
„Judecătorii şi procurorii pot desfăşura alte activităţi

publice şi private în măsura în care acestea nu aduc atingere
demnităţii profesiei”.
Textul este în strânsă corelaţie cu cel al articolului 5 şi din

acest motiv ar putea fi avută în vedere şi varianta unui articol
unic, cu două alineate.
În actualul Cod există mai multe referiri disparate la
activităţile extraprofesionale ale magistraţilor, cu accent pe carac-
terul prohibitiv al reglementării. Textele incidente explicite în
acest sens sunt:
Art. 20: „Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni
care, prin natura lor sau modul de finanţare ori executare, ar
putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea cu imparţialitate,
corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale”.
Art. 22: „Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă

participarea directă ori prin persoane interpuse la jocuri de tip
piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu
este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii”.
Caracterul stufos al codului, excesul de reglementare,

coborât până la un nivel exemplificativ, sunt evidente în aceste
texte.
În ceea ce ne priveşte, am preferat o variantă mult mai
simplă şi mai generală, bazată pe următoarea concepţie: judecă-
torii şi procurorii sunt „oameni ai cetăţii”, fiinţe sociale, cu
Articolul 6 131
drepturi şi obligaţii, părţi componente ale unui sistem interrela-

ţional uman extrem de complex, în interiorul căruia este firesc să
acţioneze în diverse moduri. Singura limitare, dar esenţială, este
ca în această vâltoare a relaţiilor sociale, magistratul să nu facă
nimic care să afecteze (sau să pară că afectează) demnitatea
profesiei şi să nu abdice de la standardele morale pe care legea,
normele de conduită şi el însuşi, în mod voluntar şi liber asumat,
le-au statornicit.
Această concepţie este exprimată în mai multe documente
internaţionale relevante.
Astfel, Carta europeană a statutului judecătorilor, adoptată
la Strasbourg în anul 1998, prevede, între altele1: „Judecătorul
exercită liber activităţile exterioare funcţiei, printre care şi acelea
ce exprimă statutul său de cetăţean. Această libertate nu poate fi
limitată decât în măsura în care activităţile respective sunt
incompatibile cu încrederea în imparţialitatea şi independenţa
judecătorului ori cu disponibilitatea cerută pentru a soluţiona cu
atenţie şi într-un termen rezonabil litigiile cu care este sesizat.
Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, de la
orice act sau manifestare de natură să altereze efectiv încrederea
în imparţialitatea şi independenţa lui.”
În acelaşi sens, Carta universală a judecătorului2, adoptată
la reuniunea Consiliului Central al Asociaţiei Internaţionale a
Judecătorilor (UIM), desfăşurată la Taipei (Taiwan) în noiembrie
1999, statuează că „judecătorul nu trebuie să deţină nicio altă
funcţie, publică sau privată, remunerată sau neremunerată, care
nu este pe deplin compatibilă cu atribuţiile şi statutul unui
judecător; judecătorul nu trebuie să fie subiectul unor numiri în
afara instanţei, fără consimţământul acestuia.”
1
http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-
operation/legal_professionals/judges/instruments_and_documents/Chart
er%20Moldovan.pdf
2
http://www.csm-just.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1339_ro.doc
În „Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind

independenţa judecătorilor”, aprobate prin rezoluţiile Adunării
Generale din 29 noiembrie şi 13 decembrie 1985, se arată de
asemenea că „în conformitate cu Declaraţia universală a dreptu-
rilor omului, membrii corpului judecătoresc au, ca şi ceilalţi cetă-
ţeni, libertatea de exprimare, convingere, asociere şi reuniune, cu
condiţia ca judecătorii, atunci când îşi exercită aceste drepturi, să
se comporte întotdeauna de aşa manieră încât să păstreze dem-
nitatea funcţiei pe care o deţin, imparţialitatea şi independenţa
sistemului judecătoresc”.
În fine, „Principiile de la Bangalore”, prezentate pe larg în
Capitolul I al acestui ghid, se referă la standardele şi cerinţele
activităţii extraprofesionale a magistraţilor, îndeosebi atunci când
tratează valorile fundamentale ale decenţei (bunei-cuviinţe) şi
integrităţii, care trebuie să caracterizeze întreaga lor viaţă publică
şi privată.
Dintre Codurile deontologice naţionale, semnalăm formu-
larea cuprinsă în regula nr. 4 a reglementării americane din anul
1990, model – aşa cum am mai arătat – de concizie şi simplitate:
„Judecătorul trebuie să-şi desfăşoare activitatea extrajudiciară de
aşa manieră încât să minimizeze riscul unui conflict cu obligaţiile
sale judiciare”. În comentariile la acest text se afirmă că nici în
activităţile sale extrajudiciare, publice sau private, judecătorul nu
trebuie nici măcar să creeze îndoiala rezonabilă cu privire la
capacitatea sa de a se comporta, ca magistrat, independent,
imparţial şi cu deplină onestitate.
*
* *
S-ar putea pune, desigur, problema, dacă termenii folosiţi

în proiect, ca şi în documentele internaţionale prezentate, nu
sunt cumva prea vagi, prea generali. Noi considerăm că această
Articolul 6 133
manieră de reglementare este cea mai potrivită. Structurile

sesizate cu o posibilă încălcare a normelor deontologice, fie ele
„Consilii de onoare”, „Colegii de etică profesională”, „Comitete
etice”, au experienţa, mijloacele şi criteriile pentru a aprecia, în
fiecare caz concret, în funcţie de împrejurări, dacă s-a adus
atingere demnităţii profesiei iar fapta are drept consecinţă, ca
încălcare a unui standard deontologic, blamul colectivului, ori
reprezintă o abatere disciplinară, sancţionabilă ca atare.
Articolul 7
„Creşterea nivelului de competenţă şi ridicarea standar-

delor profesionale sunt cerinţe definitorii pentru judecători şi
procurori.”
Formularea propusă îşi are corespondent în actualul Cod –

art. 12, care are următorul conţinut: „Judecătorii şi procurorii sunt
obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine înda-
toririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter admi-
nistrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu”.
Dincolo de redactarea neglijentă, cacofonică, textul expri-
mă aceeaşi concepţie, în sensul că alături de moralitate, în sens
larg, cuprinzând elementele la care ne-am referit deja (impar-
ţialitate, onestitate, corectitudine, decenţă), preocuparea pentru o
calitate mai bună a actului de justiţie reprezintă cea de-a doua
componentă esenţială a standardelor deontologice specifice
magistraturii.
De altfel, dezideratul unei justiţii puternice, independente
şi eficiente, poate fi exprimat în doar două noţiuni: „moralitate” şi
„profesionalism”. Moralitatea lipsită de competenţă este inefi-
cientă iar profesionalismul fără standarde etice, de-a dreptul
devastator pentru înfăptuirea justiţiei şi societate în general.
În codul de conduită judiciară american, cerinţa profesio-
nalismului este cuprinsă în regula nr. 3, potrivit căreia judecă-
torul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile judiciare cu imparţia-
litate şi diligenţă (sârguinţă), adică „diligently”. În comentariile
textului se arată, între altele, că judecătorul trebuie să-şi crească
gradul de pregătire profesională. El va acţiona, în tot ceea ce
priveşte atribuţiile sale judiciare, de o manieră promptă şi onestă.
Aceeaşi preocupare va fi însă manifestată şi în domeniul îndato-
Articolul 7 135
ririlor sale administrative. Textele fac referire, în repetate rânduri,

nu numai la „responsabilitate” şi „diligenţă”, ci şi la „perfor-
manţă”, ceea ce este edificator.
Documentele internaţionale relevante promovează aceeaşi
concepţie.
Astfel, Carta europeană privind statutul judecătorilor preve-
de că aceştia „trebuie să se preocupe de menţinerea celui mai
înalt nivel de competenţă cerut de judecarea litigiilor”, iar Carta
universală a judecătorului se referă la îndeplinirea atribuţiilor „cu
diligenţă şi eficacitate, fără întârzieri nejustificate”.
Pe de altă parte Recomandarea Nr.R (94) 12 a Comitetului
de Miniştrii al Consiliului Europei statuează că magistraţii au
îndatorirea „să urmeze orice formă de pregătire profesională
necesară pentru exercitarea funcţiilor, în mod adecvat şi cu
eficienţă”.
Dar preocuparea magistraţilor pentru nivelul lor de pregă-
tire profesională constituie numai o latură a problemei. Aşa cum
s-a arătat în cadrul comentariilor referitoare la principiul funda-
mental al competenţei (sârguinţei), astfel cum este configurat în
„Principiile de la Bangalore”, la fel de important este ca şi statul
să-şi îndeplinească obligaţiile de a asigura condiţiile necesare,
din punct de vedere material, financiar, logistic şi uman în acest
sens. Fără a relua aspectele deja menţionate, vom sublinia, în
context, că aceeaşi Recomandare a Consiliului Europei se referă
la faptul că, pentru a asigura calitatea actului de justiţie, statele
trebuie să creeze, între altele, condiţii adecvate de muncă, ce
permit judecătorilor să lucreze în mod eficient. În acest scop, se
consideră că este absolut necesar:
„a. Să se recruteze un număr suficient de judecători, să li se
permită să dobândească pregătirea profesională necesară şi să li
se asigure instruirea, formarea continuă specifică, în tot cursul
carierei lor; această pregătire trebuie să fie gratuită şi să pună
accent mai ales pe legislaţia recentă şi pe jurisprudenţă; eventual,
instruirea poate include vizite de studiu la autorităţile şi instanţele

internaţionale relevante.
b. Să se prevadă o structură a carierei bine definită pentru a
se recruta şi menţine judecători competenţi.
c. Să se pună la dispoziţia magistraţilor personal auxiliar şi
echipamente adecvate, în special de birotică şi informatică,
pentru ca aceştia să poată acţiona eficient şi fără întârzieri
nejustificate.
d. Să se ia măsuri corespunzătoare pentru a se încredinţa
sarcinile nejurisdicţionale/administrative altor persoane, în vede-
rea prevenirii ori reducerii supraîncărcării activităţii instanţelor”.
În acelaşi sens Carta europeană a statutului judecătorilor
stabileşte că statul are datoria să asigure judecătorilor mijloacele
necesare pentru îndeplinirea sarcinilor, în special pentru rezol-
varea litigiilor într-un termen rezonabil. Această obligaţie este
cuprinsă şi în Carta universală a judecătorului, unde se prevede
îndatorirea celorlalte puteri ale statului de a-i asigura sistemului
judiciar „mijloacele necesare pentru a se dota corespunzător în
vederea îndeplinirii funcţiilor sale; sistemului judiciar trebuie să i
se asigure posibilitatea de a lua parte sau a fi consultat în legătură
cu deciziile care se iau în acest domeniu.”
În cei aproape cei 150 de ani de activitate, Asociaţia
Magistraţilor din România a desfăşurat o activitate constantă
pentru a determina autorităţile competente ale Statului Român să-
şi îndeplinească îndatorirea constituţională de a asigura puterii
judecătoreşti mijloacele necesare pentru o activitate normală.
Aceste eforturi, doar parţial încununate de succes, sunt
cunoscute opiniei publice, atât pe plan naţional cât şi interna-
ţional, receptivitatea guvernanţilor, de toate culorile politice, la
aceste demersuri fiind însă departe de aşteptările justificate ale
societăţii. Doar târziu, cu mari eforturi, sub presiunea opiniei
publice şi mai ales a forurilor europene, s-au luat o serie de
măsuri parţiale în direcţia reformei sistemului judiciar şi asigurării
unui statut demn pentru magistraţi.
Capitolul III
Analiza unor studii de caz
Consideraţii generale
Caracterul practic, aplicativ al ghidului va rezulta – sperăm

– şi din analiza unor studii de caz în materia regulilor deonto-
logice. Cele câteva exemple au fost dezbătute şi cu prilejul
seminariilor şi simpozioanelor organizate de Asociaţia Baroului
American – Iniţiativa Legală Central şi Est Europeană (ABA –
CEELI), care a desfăşurat o activitate notabilă în acest domeniu.
Cazurile prezentate, pornind de la situaţii reale, constituie un bun
prilej de reflecţie nu numai pentru magistraţi, ci şi pentru toţi cei
implicaţi, într-un fel sau altul, în fenomenul judiciar, deoarece
evidenţiază constrângerile, rigorile şi interdicţiile specifice acestei
activităţi, standardele de conduită acceptate în profesie,
implicaţiile profunde ale interferenţelor cu factorii politici, cu
media şi societatea în general.
Am preferat să nu dăm soluţii şi „reţete” în aceste situaţii, ci
doar să subliniem câteva puncte de interes şi posibilele lor
conotaţii, îndemnând astfel la reflecţie şi autoanaliză.
Studiul de caz nr. 1
Judecând recursul, curtea de apel a casat hotărârea tribu-

nalului şi a trimis cauza spre rejudecare, constatând încălcarea
normelor de procedură cu privire la citarea părţilor.
Într-un ziar central a apărut chiar a doua zi un articol prin
care este criticată această soluţie, deoarece a condus la desfiin-
ţarea unei hotărâri prin care se dăduse câştig de cauză unei
agenţii guvernamentale în dauna unui om de afaceri, membru al
unui important partid politic. Se conchide că acea hotărâre
constituia un act de dreptate iar decizia instanţei de recurs este
eronată şi pune în pericol soluţionarea corectă a fondului cauzei.
Se mai insinuează lipsa de imparţialitate a membrilor
completului de judecată, care sunt nominalizaţi în cuprinsul
articolului, iar ziaristul afirmă că a studiat personal dosarul şi
procedurile de citare erau corect îndeplinite în faţa tribunalului.
Se evocă, de asemenea, declaraţia unui membru al guvernului,
că este nemulţumit de decizia instanţei de recurs, pentru că duce
la tergiversarea cauzei şi că va cere tribunalului să rejudece în
regim de urgenţă.
După trimiterea dosarului spre rejudecare, urmare a
articolului din presă, Ministerul Justiţiei a solicitat preşedintelui
tribunalului printr-o adresă ca, după fiecare termen, să se comu-
nice măsurile dispuse de instanţă şi motivul pentru care s-a
amânat judecata.
Ziaristul care semnase articolul respectiv a continuat să
scrie despre acest dosar după fiecare termen, lansând în mod
voalat suspiciunea că soluţia va fi în favoarea omului de afaceri.
Fiind înştiinţat despre solicitarea Ministerului Justiţiei şi
citind articolele din presă, judecătorul cauzei a formulat cerere
Studiul de caz nr. 1 139
de abţinere, cu motivarea că nu poate fi independent şi imparţial

în astfel de condiţii. Cererea sa a fost respinsă ca neîntemeiată.
*
* *
Cazul prezentat pune, în opinia noastră şi a participanţilor

la dezbateri, mai multe probleme:
1. Este vorba în primul rând despre modul în care ziaristul
a făcut aprecieri cu privire la soluţia instanţei şi la părţile din
cauză.
2. Se pune problema dacă articolul din ziar poate constitui
un factor de presiune care afectează independenţa şi imparţia-
litatea judecătorilor.
3. Dacă este corectă nominalizarea în presă a membrilor
completului şi ce consecinţe poate avea.
4. Dacă este admisibil ca un jurnalist să facă aprecieri cu
privire la legalitatea actelor de procedură.
5. Dacă declaraţiile unui membru al guvernului, reluate în
articol, pot constitui o formă de ingerinţă în activitatea de
judecată şi în ce constă ea.
6. Comentarii distincte merită şi demersul Ministerului
Justiţiei de a „monitoriza” desfăşurarea judecăţii.
7. Sunt de discutat şi efectele pe care le pot avea asupra
independenţei şi imparţialităţii instanţei comentariile făcute de
ziarist după fiecare termen.
8. Cazul prezentat are conotaţii şi cu privire la natura
raporturilor dintre Ministerul Justiţiei şi instanţe în ceea ce
priveşte soluţionarea cauzei.
9. Este de comentat care ar trebui să fie atitudinea judecă-
torilor cauzei, a preşedintelui instanţei şi a asociaţiei profe-
140 Analiza unor studii de caz
sionale. De asemenea, o atenţie aparte merită poziţia judecă-

torului care a formulat cerere de abţinere.
10. Importante sunt şi mentalitatea, independenţa interioară
a fiecărui judecător, stabilirea unor relaţii corecte cu celelalte
puteri în stat şi cu mass-media.
În cazul dezbaterilor acestor probleme cu magistraţii s-au
conturat câteva opinii importante, inclusiv din punctul de vedere
al percepţiei judecătorilor şi procurorilor asupra standardelor
atice proprii.
Astfel, s-a considerat în mod unanim că – deşi libertatea
presei este garantată de articolul 30 al Constituţiei – aceasta nu le
dă jurnaliştilor dreptul de a face judecăţi de valoare asupra
cauzelor aflate pe rol sau de a face comentarii cu privire la
corectitudinea procedurilor desfăşurate într-un anumit dosar.
S-a susţinut chiar că a fost încălcat Codul deontologic al
jurnalistului (art. 3 şi 5), ceea ce este inacceptabil şi ar putea
chiar da naştere unei răspunderi civile, fapta constituind un
delict.
În privinţa menţionării numelor judecătorilor ce formau
completul, aceasta este în sensul prevederilor Legii nr. 544/2001
referitoare la liberul acces la informaţiile de interes public1, fără
însă a se putea face aprecieri asupra competenţei ori priorităţii
magistraţilor. S-a subliniat impactul acestor presiuni, resimţite
îndeosebi de judecătorii mai puţin experimentaţi şi s-a reamintit
că – potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
– magistraţii trebuie să reziste unor asemenea manifestări
(„Imparţialitatea este capacitatea lor de a decide liber şi fără
restricţii”).
În mod unanim s-a apreciat că declaraţiile şi comentariile
reprezentantului guvernului reprezintă o încălcare a principiului
separaţiei puterilor în stat (Principiul I – Recomandarea 94(12) a
1
M. Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001.
Consiliului Europei; Articolul 4 – Carta universală a jude-

cătorului).
Referitor la măsurile luate de Ministerul Justiţiei, de a
solicita de la preşedintele instanţei informaţii asupra evoluţiei
cauzei pe parcursul rejudecării, s-a desprins concluzia că acest
demers este ilegal. În afară de încălcarea principiului separării
puterilor în stat, el constituie şi o violare a art. 2 şi 4 din Princi-
piile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa
judecătorească, a art. 1 alin. (3) din Statutul magistratului, a
art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a
art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului. S-a mai
afirmat că o asemenea monitorizare ar fi la fel de inacceptabilă
chiar dacă ar veni din partea C.S.M. – instituţia principală care
guvernează în prezent puterea judecătorească. În orice caz, este
cert că relaţia dintre instanţe şi Ministerul Justiţiei trebuie să fie
strict administrativă.
În fine, majoritatea celor care au comentat cazul a fost de
acord că judecătorul căruia i s-a repartizat dosarul spre rejude-
care nu trebuia să formuleze cerere de abţinere. S-a exprimat şi
opinia că acesta ar fi fost în măsură mai întâi să solicite sprijin de
la C.S.M. şi de la asociaţiile profesionale ale judecătorilor.
Studiu de caz nr. 2
Sunt de comentat, din perspectiva codului deontologic,

următoarele situaţii:
1. Un judecător participă la o masă festivă, cu prilejul
botezului copilului unui avocat care îi este afin şi care susţine
interesele unei părţi într-o cauză ce i-a fost repartizată spre
rejudecare.
2. Cum trebuie să procedeze un judecător căruia i s-a
repartizat o cauză penală având ca inculpat un notar care i-a fost
coleg de an la facultate?
3. Fiul preşedintelui instanţei merge într-o excursie a clasei,
sponsorizată de un patron care este tatăl unuia dintre copii şi este
parte într-un litigiu comercial de răsunet în mass-media, aflat pe
rolul acelei instanţe.
4. Judecătorul este acţionar cu 7% la o societate comer-
cială pe acţiuni. Se pune problema dacă poate să participe la
judecarea unui litigiu în care este parte respectiva societate
comercială.
5. Preşedintele unui tribunal primeşte cadou, cu dedicaţie,
o carte cu conţinut juridic de la un fost coleg de an, care este
avocat şi are mai multe cauze pe rolul instanţei. Primirea cărţii se
face cu ocazia lansării acesteia la sediul partidului politic din
care face parte avocatul.
6. Unui judecător i se sugerează de către preşedintele
instanţei o anumită soluţie care ar trebui pronunţată într-o cauză
aflată pe rol. Deşi judecătorul cauzei nu este sigur că aceasta ar fi
soluţia corectă şi ştie că intervenţia preşedintelui instanţei este
nelegală, el dă curs sugestiei care i se face deoarece nu este sigur
cu privire la modul în care trebui interpretate şi aplicate dispo-

ziţiile legii în acel dosar.
7. În instanţă, se prezintă doi inspectori din Corpul de
Control al Consiliului Superior al Magistraturii, care solicită jude-
cătorilor opiniile lor personale cu privire la conduita profesională
şi etică a unuia dintre colegii lor. Verificarea este determinată de
o sesizare anonimă adresată conducerii ministerului. Sesizarea se
referă la soluţionarea unei cauze în recurs, din complet făcând
parte şi judecătorul verificat. Ceilalţi doi colegi care au făcut
parte din complet sunt întrebaţi dacă în timpul deliberării li s-a
sugerat o anume soluţie de către acel judecător.
Fiecare punct pune în discuţie o situaţie deosebită exempli-
ficând eventuale abateri de la Codul deontologic şi de la lege. Au
fost identificaţi unii factori care influenţează sau favorizează
astfel de atitudini.
În privinţa primei situaţii faptice, opiniile exprimate de
comentatorii – magistraţi au fost diferite. Unii dintre aceştia au fost
de părere că judecătorul putea merge la petrecere dacă formula
cerere de abţinere în acea cauză, invocând art. 5 alin. (3), 12 şi 22
alin. (1) ale Codului deontologic, art. 27 Cod procedură civilă şi
art. 5 alin. (2) al Cartei universale a judecătorului. Alţii nu au fost
de acord cu acest punct de vedere şi au susţinut că simplul fapt
că judecătorul a fost la petrecere nu ar trebui să constituie motiv
de abţinere, el rămâne rudă cu avocatul indiferent de o atare
împrejurare şi ar trebui să formuleze cerere de abţinere numai în
cazul în care ar exista alţi factori importanţi care i-ar putea
influenţa imparţialitatea.
Şi în cazul celui de-al doilea exemplu părerile au fost
împărţite. Cei mai mulţi dintre magistraţi au opinat în favoarea
abţinerii, în timp ce alţii au conchis că ea nu era necesară, sau
cel puţin atât timp cât nu erau clarificate natura şi importanţa
apropierii dintre cei doi, deşi problema „aparenţei” a fost, de
asemenea, foarte aprins dezbătută. Unii au subliniat faptul că
dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd abţinerea numai

în anumite situaţii de incompatibilitate.
Opinii divergente s-au semnalat şi în privinţa celui de-al
treilea caz. Mai mulţi comentatori au fost de părere că nu există
vreo încălcare a normelor deontologice ori vreun conflict atâta
vreme cât cauza respectivă nu a fost repartizată spre judecare
preşedintelui instanţei – această posibilitate fiind foarte mică în
cazul sistemului aleatoriu de repartizare a cauzelor. Alţii au
propus ca, pentru a salva aparenţele, familia copilului ar trebui să
achite costul excursiei. Într-o opinie minoritară s-a apreciat că
aparenţa de a beneficia de anumite avantaje prevalează asupra
tuturor celorlalte considerente.
Pe de altă parte, participanţii au fost în unanimitate de
acord că judecătorul căruia i se repartizează o cauză în care este
implicată o companie la care el deţine acţiuni trebuie să formu-
leze cerere de abţinere. Au fost invocate art. 11 alin. (2) al Codu-
lui deontologic (magistraţii au îndatorirea de a informa condu-
cerea instanţei/parchetului asupra oricărei situaţii în care au sau
există doar aparenţa că au vreun interes de orice natură în
cauză)1, art. 7 şi 27 din Legea nr. 303/2004 privind activităţile –
inclusiv comerciale – interzise magistraţilor.
În cel de-al doilea caz, cei mai mulţi magistraţi au consi-
derat că magistratul putea să accepte cartea în mod legitim însă
ar fi trebuit să refuze invitaţia, în considerarea locului în care se
desfăşura evenimentul.
De asemenea, a existat consens în privinţa situaţiei în care
preşedintele instanţei îi sugerează unui judecător ce soluţie să
dea într-o anumită cauză, invocându-se articolele art. 4, art. 20
alin. (1), art. 22 şi art. 23 ale Codului deontologic2 în cazul
preşedintelui şi articolele 5 alin. (2) şi 19 din acelaşi cod pentru
1
Este vorba de Codul deontologic aprobat prin Hotărârea
nr. 114/2005 (M. Of. nr. 382 din 6 mai 2005), abrogat în prezent.
2
Idem.
judecător. Comentariile au conţinut critici aspre atât la adresa

preşedintelui (conduită inacceptabilă) cât şi a judecătorului, unii
susţinând că acesta din urmă, deoarece era nesigur asupra
modului de aplicare a legii în acea cauză, este incompetent,
dând dovadă de un nivel scăzut de profesionalism, care „încalcă
flagrant standardele specifice magistraturii”. Au existat însă şi
opinii în sensul că judecătorul nu ar trebui catalogat în mod
automat ca incompetent, având în vedere haosul provocat de
legislaţia în permanentă schimbare.
În fine, comentatorii au considerat, în ultimul caz, că
membrii completului sunt îndreptăţiţi să ignore întrebarea inspec-
torilor iar aceştia din urmă – în prezent preluaţi de C.S.M., nu ar
trebui să facă investigaţii pe baza unor sesizări anonime. Mai
mulţi participanţi au invocat prevederile Codului deontologic în
privinţa situaţiilor în care pot fi furnizate informaţii cu privire la
conduita unor magistraţi.
Studiu de caz nr. 3
Colegiul de conducere al curţii de apel a sesizat Consiliul

Superior al Magistraturii cu o acţiune disciplinară îndreptată
împotriva judecătorului AB.
În acţiune se susţine că judecătorul a săvârşit următoarele
abateri disciplinare:
– întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
– nerespectarea programului de lucru;
– încălcarea conduitei generale impusă prin Codul deon-
tologic.
Ca stare de fapt, s-a reţinut că judecătorul întârzie de multe
ori în redactarea hotărârilor, depăşind termenul prevăzut de lege,
nu respectă întotdeauna ora de începere a programului de lucru,
este cunoscut ca o persoană care îşi petrece uneori timpul liber în
compania unor avocaţi care au şi cauze care se judecă pe rolul
acelei instanţe şi are activitate publicistică la o revistă ce aparţine
unui partid politic.
De asemenea, se mai arată că magistratul respectiv, atunci
când se întâlneşte cu colegii avocaţi şi când se deplasează la
redacţia revistei, obişnuieşte să facă aprecieri critice cu privire la
competenţa profesională şi profilul moral al unor colegi jude-
cători.
Judecătorul AB a adresat un memoriu la C.S.M. şi s-a apărat
împotriva acuzaţiilor aduse cu următoarele argumente:
• are o activitate profesională extrem de încărcată, respec-
tiv 2-3 şedinţe pe săptămână, cu 50-80 cauze pe rolul fiecăreia şi
din acest motiv nu dispune de timpul necesar pentru a redacta
toate hotărârile în termen;
• întârzierile la programul de serviciu sunt consecinţa

faptului că locuieşte la o distanţă mare de sediul instanţei şi are
dificultăţi în folosirea mijloacelor de transport în comun, datorită
funcţionării defectuoase a acestora;
• obişnuieşte să-şi petreacă timpul în compania unor
avocaţi care i-au fost colegi de facultate, în baza unor relaţii de
prietenie din timpul studenţiei, fără nicio altă conotaţie;
• aprecierile critice cu privire la competenţa şi conduita
unor colegi au fost determinate de unele soluţii greşite pe care ei
le-au pronunţat şi care au fost reformate în căile de atac;
• articolele publicate în revistă au conţinut exclusiv
ştiinţific.
Judecătorul AB a solicitat să fie citat şi audiat la C.S.M. în
prezenţa unui avocat.
Asociaţia profesională a solicitat C.S.M. să i se permită să
participe la dezbaterile cazului în calitate de reprezentantă a
drepturilor şi intereselor profesionale ale magistraţilor.
Majoritatea comentatorilor a apreciat că există întârzieri
sistematice şi repetate în redactarea hotărârilor, deşi s-a susţinut şi
că o astfel de situaţie se datorează volumului exagerat al activi-
tăţii instanţei. În privinţa nerespectării programului de lucru a
existat consens că o asemenea împrejurare nu a fost dovedită, că
nu s-a probat nici afectarea activităţii instanţei şi nici caracterul ei
„sistematic”, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/20041, iar
normarea muncii magistraţilor şi orarul prezenţei lor la serviciu ar
trebui să ţină seama de normele legale în materie ale UE.
Pe de altă parte, publicarea unui articol de specialitate într-
o revistă aparţinând unui partid politic a fost considerată de cei
mai mulţi comentatori o abatere disciplinară [art. 97 al Legii
nr. 303/2004], spre deosebire de petrecerea timpului liber în
1
Este vorba de varianta dinaintea republicării în M. Of. nr. 826
din 13 septembrie 2005.
compania avocaţilor şi relaţiile de prietenie cu aceştia, despre

care s-a afirmat că nu există dovezi că i-ar fi afectat imparţia-
litatea deciziilor.
În fine, criticile referitoare la conduita şi competenţa unor
colegi s-a considerat că reprezintă încălcări ale art. 97 lit. b) din
Legea nr. 303/2004 cei mai mulţi comentatori au apreciat că în
cauză sancţiunea disciplinară constând în avertisment este cea
mai adecvată în raport de circumstanţele cauzei.
Studiu de caz nr. 4
Judecătorul M. este membru al unei organizaţii neguver-

namentale având 30 de membri.
a) Din aceeaşi asociaţie face parte un om de afaceri, AB,
despre care M ştie că un coleg judecător a autorizat interceptarea
convorbirilor sale telefonice, urmare a indiciilor de comitere a
unor infracţiuni grave de corupţie.
b) În cadrul organizaţiei, în mod repetat a discutat cu
acesta fără să-i aducă la cunoştinţă faptul că este cercetat.
c) La club, AB l-a invitat pe judecător de două ori la masa
de prânz, achitând consumaţia.
d) Judecătorul a acceptat rugămintea lui AB şi a devenit
naşul său de cununie.
e) În timpul unor discuţii, judecătorul a răspuns lui AB la
întrebări privind legislaţia aplicabilă în domenii legate de activi-
tatea societăţilor sale comerciale.
f) AB a sponsorizat o asociaţie de tineri pentru efectuarea
unei călătorii în străinătate, cunoscându-i pe membrii acesteia.
Printre cei cinci tineri beneficiari ai excursiei se afla şi fiul
judecătorului, care ştia cine a sponsorizat excursia.
g) AB a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infrac-
ţiuni de corupţie. Independent de voinţa sa, judecătorului i-a fost
repartizată cauza în apel. Judecătorul nu a adus la cunoştinţa
nimănui relaţia sa cu AB şi nu a formulat cerere de abţinere,
apreciind că nu există temei legal. La deliberare au fost analizate
probele şi s-a menţinut condamnarea inculpatului.
h) În termenul de recurs, întâlnindu-l pe AB, întâmplător la
club, i-a spus că soluţia pronunţată a fost corectă, relatându-i despre
felul în care, în mod obiectiv, a analizat cu colegul său, la

deliberare, toate probele.
i) A mai adăugat că, deşi colegul său uneori nu cunoaşte
bine dosarele, fiind mai superficial, în cazul său a dat dovadă de
temeinicie.
j) Cu acelaşi prilej, judecătorul l-a criticat pe AB pentru
lipsa de inspiraţie în modul în care şi-a construit apărarea. Acesta
a înţeles să-şi motiveze recursul valorificând critica.
Fiecare dintre aspectele enunţate poate şi trebuie să fie
analizat din perspectiva Codului deontologic şi a standardelor de
conduită ale profesiei.
Astfel, cu prilejul dezbaterilor acestui caz s-a considerat că
la pct. 2 – furnizarea unor informaţii privind legislaţia – nu există
o încălcare a normelor deontologice. În schimb, toate celelalte
acţiuni şi activităţi au fost considerate abateri disciplinare iar
mulţi dintre comentatori au apreciat că sancţiunea disciplinară
cea mai severă – excluderea din magistratură – este adecvată în
raport de numărul abaterilor reţinute – nouă şi de gravitatea
unora dintre ele.
ÎN LOC DE POSTFAŢĂ
Rugăciunea unui judecător
Doamne! Eu sunt unica fiinţă pe lume căreia Tu i-ai dat o

părticică din atotputernicia Ta; putere de a condamna sau a
achita pe semenii mei.
În faţa mea persoanele se înclină; la cuvântul meu, ele
aleargă; la vorbele mele, ele ascultă; poruncilor mele ele se
supun; la sfaturile mele, ele se împacă, se despart sau îşi părăsesc
bunurile lor.
La semnul meu, uşile închisorilor se închid, în urma
condamnatului, sau se deschid, pentru libertate.
Sentinţa mea poate schimba sărăcia în belşug şi bogăţia în
mizerie. De hotărârea mea depinde destinul multor vieţi. Înţelepţi
sau ignoranţi, bogaţi sau săraci, bărbaţi sau femei, cei care se vor
naşte, copiii, tinerii, nebuni şi muribunzii, toţi sunt supuşi, de la
naştere şi până la moarte, legii pe care eu o reprezint şi justiţiei
pe care o simbolizez.
Ce grea şi teribilă povară ai pus, Doamne pe umerii mei!
Ajută-mă, Doamne, ca eu să fiu vrednic de această înaltă
misiune! Măreţia acestui oficiu să nu mă ispitească. Orgoliul sau
mândria să nu mă încânte şi măririle deşarte să nu mă încurajeze.
Unge, Doamne, mâinile mele; încurajează fruntea mea, o
Duh al meu, pentru ca să fiu ministrul dreptăţii pe care Tu ai
creat-o, pentru societatea oamenilor.
Fă din toga mea o manta incoruptibilă! Pana mea să nu fie
un pumnal care răneşte, ci să fie săgeata care indică traiectoria
Legii, pe drumul justiţiei.
152 În loc de postfaţă
Ajută-mă, Doamne! Fă-mă ca să fiu drept şi hotărât, cinstit

şi curat, moderat şi blând, deschis şi umilit. Să fiu necruţător faţă
de greşeli, dar înţelegător cu cei care greşesc. Prieten al Adevă-
rului şi ghid pentru cei ce-l caută. Să fiu cel ce aplică legea, dar,
înainte de toate, acela care o împlineşte. Nu-mi permite niciodată
să-mi spăl mâinile, ca Pilat în faţa nevinovăţiei şi nici să arunc, ca
Irod, pe umerii celui batjocorit, haina de ruşine. Să nu mă tem de
Cezar de împărat, şi nici de frica lui să întreb poporul: Baraba sau
Iisus?
Verdictul mea să nu fie o anatemă dureroasă, ci un mesaj
care regenerează, un cuvânt care reconfortează, lumina care
clarifică, apa care spală, sămânţa care încolţeşte, floarea care
ţâşneşte din amărăciunea unei inimi umane. Sentinţa mea să poată
aduce uşurare celui mâhnit şi curaj celui persecutat. Ea să sece
lacrimile văduvei şi să înceteze plânsul orfanilor. Iar când vor trece
prin faţa scaunului de judecată, pe care eu şed, zdrenţăroşii,
mizerabilii, dezmoşteniţii, fără credinţă şi fără nicio speranţă în
oameni, călcaţii în picioare, alungaţii, chinuiţii, a căror gură sali-
vează, fără a avea pâine ca să mănânce, a căror faţă se spală cu
lacrimi de durere, de umilinţă şi de dispreţ, ajută-mă, Doamne, să
alin foamea şi să astâmpăr setea lor după dreptate. Ajută-mă
Doamne!
Când momente din viaţa mea vor fi umbrite, când spini şi
pălămidă îmi vor răni picioarele, când răutatea oamenilor va fi
mare, când flăcările urii se vor aprinde şi pumnul se va ridica să
lovească; când machiavelismul şi înşelăciunea se vor introduce
în locul Binelui şi vor răsturna legile raţiunii; când ispita va
întuneca gândirea mea şi va tulbura simţurile mele, ajută-mă,
Doamne!
Când mă voi frământa în nesiguranţă, luminează-mi
mintea; când voi ezita să iau o hotărâre, însufleţeşte-mă; când voi
cădea, ridică-mă!
Rugăciunea unui judecător 153
Şi, în sfârşit, când, într-o zi, voi muri, va trebui să apar în

Augusta Ta faţă, pentru ultima judecată, priveşte cu milă spre
mine, Pronunţă, Doamne, Sentinţa Ta!
Judecă-mă ca Dumnezeu.
Eu am judecat ca om.
Tradusă Dr. George Surdu

Despre justiţie, legi,
adevăr, dreptate...
Am considerat potrivit ca într-un cod de norme etice,

adresat nu numai raţiunii, ci şi sufletului, să selectăm câteva
dintre cugetările memorabile ale unor iluştri filozofi, scriitori,
oameni de cultură, despre lege şi morală, dreptate şi adevăr ori
rolul justiţiei în societate. Aceste diamante ale spiritului, multe
provenind din antichitate, îşi relevă şi astăzi frumuseţea şi
valoarea universale.
- „Cea mai mare nedreptate este a părea drept fără a fi”.

(Platon)
- „În dreptate se rezumă întreaga virtute. Orice om e bun

dacă e drept”. (Theognis)
- „Este imposibil să cunoşti sufletul, sentimentele şi

gândurile cuiva, înainte ca el să exercite vreo dregătorie şi să
aplice legile”. (Sophocles)
- „Curţile de justiţie seamănă în general cu un tufiş; când

oile caută adăpost acolo, împotriva vremii rele, e sigur că vor
pierde o parte din lâna lor”. (Bacon)
-„ Cine nu pedepseşte nedreptatea, porunceşte ca ea să fie

făcută”.(Leonardo Da Vinci)
Despre justiţie, legi, adevăr, dreptate ... 155
- „Toţi aceia care deliberează asupra unor chestiuni grave,

nu trebuie să fie stăpâniţi de ură, prietenie, mânie sau milă”.
(Sallustius)
- „În baza cărei autorităţi, a cărei legi, putem să pedepsim

la altul ceea ce îngăduim la noi?” (Corneille)
- „Datoria unui judecător este să caute totdeauna adevărul

în procese”. (Cicero)
- „Cine este judecătorul cel bun? Acela care, făcând să

piară pe cei răi, lasă pe cei buni să se conducă singuri sau acela
care, lăsând pe cei răi să trăiască, îi pune sub autoritatea celor
buni? Judecătorul cel mai bun este al treilea fel de judecător, şi
anume acela care lăsând pe toţi oamenii să trăiască, le dă legi şi
veghează să rămână cu toţii prieteni”. (Platon)
- „Evită nu numai greşeala, dar şi bănuiala”. (Bacon)
- „Dacă vrei să hotărăşti cu dreptate, nu cerceta cine sunt

cei care se judecă sau care pledează, ci numai pricina”.
(Epictetus)
- „Legea este o formă a ordinii, şi o lege bună trebuie în

chip necesar să însemne o ordine bună”. (Aristotel)
- „Mai degrabă necunoaşterea dreptului este o pricină de

procese decât cunoaşterea lui”. (Cicero)
- „Nedreptăţile, cât timp (încă) nu sunt judecate, rămân la

cei care le-au săvârşit; însă după judecată (ele rămân) la acei care
nu le pedepsesc potrivit cu dreptatea”. (Lycurgus)
- „Iubirea justiţiei nu este, la majoritatea oamenilor, decât

teama de suferi injustiţia”. (La Rochefoucauld)
- „Calea nedreptăţii trebuie închisă de cum se iveşte; căci

odată ce s-a înrădăcinat răul şi s-a învechit, ca o boală cronică, e
greu să-l înlături”. (Hyperides)
- „Legea n-are ochi, legea n-are mâini, legea nu este nimic,

nimic decât o bucată de hârtie, până când opinia publică
transmite suflul vieţii literelor moarte”. (T. Macauly)
- „Înaintea unui judecător drept aceeaşi greşeală la

persoane de calităţi diferite nu trebuie să primească aceeaşi
pedeapsă”. (Boccaccio)
- „Conştiinţa valorează cât o mie de martori” (Quintillianus)
- „Nu e posibil ca cel care nedreptăţeşte, care jură strâmb,

sau care minte, să dobândească o putere durabilă”. (Lycurgus)
- „Mai bună-i justiţia decât vitejia; căci adesea sunt viteji

oamenii răi; dar justiţia şi dreptatea se îndepărtează de cei răi”.
(Ennius)
- „Cât de putred este din natură tot ce-i săvârşit împotriva

dreptăţii!” (Demosthenes)
- „Temelia justiţiei este buna credinţă, adică statornicia şi

sinceritatea spuselor şi a acordurilor”.
(Cicero)
- „Preceptele dreptului sunt: să trăieşti cinstit, să nu vătămi

altuia, să dai fiecăruia ce i se cuvine”.
(Iustinianus)
- „Să n-aveţi încredere în toţi aceia care vorbesc mult

despre justiţia lor”. (Nietzche)
- „Pentru a înfrâna trebuie legi. Dar trebuie şi oameni cari

să împlinească legile”. (Mihail Sadoveanu)
- „Când judecăm prin inducţie şi fără cunoaşterea necesară

a faptelor, facem uneori o mare nedreptate chiar şi unor ticăloşi”.
(Manzoni)
- Nedreptatea nu se bazează numai pe puterile ei, ci şi pe

credulitatea şi frica altora.
(Manzoni)
- „Nu există ceva mai bun pentru un stat, decât legi bine
alcătuite”. (Euripides)
- „La uşa dreptăţii să păzească mila, dar să nu stea pe

scaunul de judecată”. (Vasile Conta)
-„Datoria judecătorului este de a cerceta atât faptele cât şi

împrejurările lor”. (Ovidius)
- „Până nu asculţi pe amândoi nu poţi să judeci”.

(Aristophanes)
- „Cei care nu pedepsesc pe cei răi vor să se facă

nedreptate celor buni”. (Phythagoras)
- „Oamenii, după cât se pare, se mânie mai tare când sunt

nedreptăţiţi, decât atunci când sunt constrânşi”. (Thucydides)
- „Nu-i este îngăduit (nici chiar) celui mai drept om din

lume să fie judecător în propria sa cauză”. (Pascal)
- „Un stat care se foloseşte de legi rele, dar respectate, stă

mai presus de acela care are legi bune, dar neţinute în seamă”.
(Thucydides)
- „Orice judecător corupt examinează rău adevărul”.

(Horatius)
- „Orice rege trebuie cel dintâi să respecte legile făcute de

el”. (Boccaccio)
- „Niciodată nu e prea târziu spre a îndrepta o eroare, spre

a constata un adevăr”. (Mihail Kogălniceanu)
- „Deliberează adesea, hotărăşte o singură dată”. (Syrus)
- „Cel care se apucă să pedepsească în mod chibzuit, nu

pedepseşte pentru nedreptatea din trecut, căci nu poate desface
ceea ce s-a făcut – ci pentru viitor, ca să nu săvârşească din nou
fapte rele nici acela, nici altul care a văzut cum a fost pedepsit”.
(Platon)
- „Legea e moartă, când triumfă sceleraţii”. (France)
- „Judecătorul care năpăstuieşte pe un nevinovat se

condamnă singur. Când e achitat vinovatul, se condamnă
judecătorul”. (Syrus)
- „Cel care seamănă nedreptate, seceră nenorocire”.

(Nietzsche)
- „Va mai trece multă vreme până când nevinovăţia va găsi

tot atâta ocrotire de câtă se bucură nelegiuirea” (La
Rochefoucauld)
- „A voi să dovedeşti că ai dreptate înseamnă că poţi să nu

ai” (Beaumarchais)
- „Cele mai bune legi pot fid oar respectate şi temute, dar
niciodată iubite”. (Lichtenberg)
- „Este mai uşor să legalizezi anumite lucruri decât să le

legitimezi”. (Chamfort)
- „ Cu cât un beneficiu este mai ilegal, cu atât omul ţine

mai mult la el” (Balzac)
- „Nu există lege atât de înţeleaptă încât să nu-i

nedreptăţească pe unii” (G. Elliot)
- „O eroare este cu atât mai primejdioasă cu cât conţine

mai mult adevăr”. (Amiel)
- „Sistemul Curţii cu juri a pus la iudex inteligenţa şi cinstea

şi a dat un premiu ignoranţei, stupidităţii şi sperjurului”. (Mark
Twain)
- „Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri

aproape nimic”. (Eminescu)
- „Adevărul nu e niciodată pur şi rareori simplu” (Oscar

Wilde)
- „Nimeni nu este îndreptăţit să pedepsească un vinovat,

câtă vreme alţii se strecoară prin fisurile legii”. (Renard)
- „Marea eroare comisă de justiţie este a-şi închipui că

oamenii acţionează întotdeauna în mod logic”. (Renard)
- „În pedepsele pronunţate de oameni, aproape niciodată

nu e nici condamnare dreaptă, nici eroare judiciară, ci un soi de
armonie între ideea falsă pe care şi-o face un judecător despre o
acţiune nevinovată şi faptele vinovate pe care le-a ignorat.”
(Proust)
- „Dreptul e un fel de ideal al omului care s-a crezut

Dumnezeu”. (Valery)
- „Ambiţia nemărturisită a oricărui legiuitor este să

promulge legi scrise cu prestigiu de legendă şi eficacitate de legi
nescrise”. (Blaga)
- „Câte crime nu au fost săvârşite doar pentru că autorul lor

nu mai putea suporta vinovăţia?” (Camus)
- „Crima nu iartă niciodată pe criminal”. (Hugo)
- „Dreptatea nu este altceva decât folosul celui mai

puternic”.(Thrasimahos)
- „Dacă îndepărtezi dreptatea, statele nu sunt decât mari

bande de tâlhari”. (Augustin)
- „Dreptatea nu este altceva decât iubirea de aproape a

înţeleptului.” (Leibniz)
- „Supremul drept, suprema nedreptate”. (Cicero)
- „Dacă ar veni o femeie frumoasă să îţi ceară dreptate,

întoarce-ţi ochii de la lacrimile ei şi urechile de la vaietele ei şi
cumpăneşte pe-ndelete temeiul cererii, dacă nu vrei ca mintea să
ţi se înece de plânsul ei iar cinstea în tânguirea ei.” (Cervantes)
- „Înţeleptul să nu fugă de funcţiuni publice, căci e păcat să

nu ajuţi cu munca ta pe cei ce au nevoie de dânsa şi e criminal
să rămână acestea pe seama răilor. Căci este absurd să primeşti
cârmuirea rea a altora, în loc să ţii tu singur cârma, îndreptând-o
bine.” (Epictet)
- „Dacă vrei să ţii o cale cu adevărat dreaptă, nu descărca

asupra vinovatului tot ce e mai aspru în legi, fiindcă judecătorul
neîndurat nu îşi câştigă o faimă mai mare decât cel blând”.
(Cervantes)
- „Dacă se apleacă mai mult într-o parte cumpăna dreptăţii,

vezi să nu fie pe talerul darurilor, ci pe talerul milei.” (Cervantes)
- „Nu poţi fi just dacă nu eşti uman”. (Vauvernagues)

- „Nici linia dreaptă nu are nevoie de îndreptate, nici

justiţia de justificare.” (Epictet)
- „Justiţia fără forţă este neputincioasă iar forţa fără justiţie

este tiranică. Justiţia fără forţă este contrazisă de cei răi, forţa fără
justiţie este acuzată. Justiţia şi forţa trebuie deci reunite, astfel
încât ceea ce este just să fie puternic iar ceea ce este puternic să
fie just.” (Pascal)
- „Justiţia este adevărul în acţiune”. (Joubert)
- „Legea este o formă a ordinii şi o lege bună trebuie în

chip necesar să însemne o ordine bună” (Aristotel)
- „Legile îşi dobândesc autoritatea prin trecerea timpului şi

întrebuinţare. Ele cresc şi se înnobilează curgând ca fluviile.
Urmăriţi-le până la izvorul lor: abia o şuviţă de apă, care capătă
prestanţă şi putere pe măsură ce îmbătrânesc”. (Montaigne)
- „Să nu faci multe legi, şi chiar de le faci, vezi să fie bune

şi mai cu seamă ai grijă să fie ascultate şi aduse la îndeplinire;
fiindcă legile care nu sunt ascultate poţi să le socoteşti ca şi cum
n-ar fi”. (Cervantes)
- „Care carte de legi este atât de limpede fiecărui om ca

aceea scrisă în inima lui?” (Tolstoi)
- „Mila ca judecătoare strică legea.” (Syrus)
- „Morala nu este decât o ştiinţă deşartă dacă n-o îmbinăm

cu politica şi cu legislaţia.” (Helvetius)
ANEXE
1
– Proiect –
Art. 1. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor

stabileşte standardele de conduită ale acestora, conforme cu
onoarea şi demnitatea profesiei.
Art. 2. Normele cuprinse în prezentul Cod deontologic

constituie un etalon al integrităţii judecătorilor şi procurorilor.
Constatarea încălcării acestor norme este de competenţa
Consiliilor de onoare constituite la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, al Curţilor de apel şi al Parchetelor de pe lângă acestea.
Consiliile de onoare elaborează şi emit opinii şi formulează
recomandări cu privire la reconsiderarea conduitei în spiritul
normelor Codului deontologic.
Art. 3. Judecătorii şi procurorii trebuie să aibă o conduită

integră şi independentă atât sub aspect individual cât şi institu-
ţional.
Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite activitatea
judiciară cu imparţialitate.
164 Anexe
Art. 4. Judecătorii şi procurorii nu se pot implica în niciun

mod în viaţa politică.
Art. 5. Judecătorii şi procurorii pot participa la activităţi

vizând îmbunătăţirea legislaţiei, a sistemului judiciar şi a
înfăptuirii justiţiei.
Art. 6. Judecătorii şi procurorii pot desfăşura alte activităţi

publice şi private în măsura în care acestea nu aduc atingere
demnităţii profesiei.
Art. 7. Creşterea nivelului de competenţă şi ridicarea

standardelor profesionale sunt cerinţe definitorii pentru judecători
şi procurori.
2
Codul deontologic al judecătorilor
şi procurorilor
publicat în
M. Of. nr. 815 din 8 septembrie 2005
¾ aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 328/2005

pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi
procurorilor
Capitolul I. Dispoziţii generale
Art. 1. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor

stabileşte standardele de conduită a acestora, conforme cu
onoarea şi demnitatea profesiei.
Art. 2. (1) Respectarea normelor cuprinse în prezentul cod

deontologic constituie un criteriu pentru evaluarea eficienţei
calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor.
(2) Evaluarea se face de către organele competente, potrivit
legii.
166 Anexe
Capitolul II. Independenţa justiţiei
Art. 3. (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere

independenţa justiţiei.
(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu
obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da
curs presiunilor şi influenţelor de orice natură.
(3) Judecătorii şi procurorii se pot adresa Consiliului
Superior al Magistraturii pentru orice faptă de natură să le afec-
teze independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională.
Art. 4. (1) În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii

şi procurorii nu trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice.
(2) Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea
altor persoane la o formaţiune politică, nu pot participa la colec-
tarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite
folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.
(3) Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de
sprijin unui candidat la o funcţie publică cu caracter politic.
Art. 5. (1) Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele

pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru
a-şi exprima sau manifesta convingerile politice.
(2) Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni
publice cu caracter politic.
Art. 6. (1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elabora-

rea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate,
lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audio-
vizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar
putea afecta imaginea justiţiei.
2. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor 167
(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de

unor documente interne ori internaţionale.
(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor
civile sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de
drept privat fără scop patrimonial.
Capitolul III. Promovarea supremaţiei legii
Art. 7. Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze

supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor.
Art. 8. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte

egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament
juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să apere demnitatea, inte-
gritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă, în
orice calitate, la procedurile judiciare.
Capitolul IV. Imparţialitatea judecătorilor

şi procurorilor
Art. 9. (1) Judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali

în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în
mod obiectiv, liberi de orice influenţe.
(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice
comportament, act sau manifestare de natură să altereze încre-
derea în imparţialitatea lor.
Art. 10. În caz de incompatibilitate, judecătorii şi procuro-

rii sunt datori să se abţină, potrivit legii.
168 Anexe
Art. 11. (1) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să

acorde asistenţă juridică, în condiţiile prevăzute de lege, numai
în cauzele lor personale, ale ascendenţilor, descendenţilor sau
soţilor lor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela ori curatela
acestora. În asemenea situaţii, nu le este îngăduit să se folosească
de calitatea de judecător sau procuror pentru a influenţa soluţia
instanţei de judecată sau a parchetului ori pentru a crea aparenţa
unei astfel de influenţe.
(2) Relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procu-
rorilor nu trebuie să influenţeze soluţiile pe care le adoptă în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
(3) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină
pentru soluţionarea unor cereri, să pretindă ori să accepte rezol-
varea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor
persoane, altfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în
activitatea altor judecători şi procurori este interzisă.
Capitolul V. Exercitarea îndatoririlor profesionale
Art. 12. Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndepli-

nească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale,
să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi,
regulamente şi ordine de serviciu.
Art. 13. Judecătorii şi procurorii sunt datori să depună

diligenţa necesară în vederea îndeplinirii lucrărilor repartizate, cu
respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu
prevede, înăuntrul unor termene rezonabile.
Art. 14. Judecătorii şi procurorii trebuie să impună ordine şi

solemnitate în timpul soluţionării cauzelor şi să adopte o atitu-
dine demnă şi civilizată faţă de părţi, avocaţi, martori, experţi,
interpreţi ori alte persoane şi să le solicite acestora un compor-

tament adecvat.
Art. 15. (1) Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu

dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de
exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această
calitate.
(2) În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter
confidenţial, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să păstreze
materialele respective în incinta instanţei sau a parchetului şi să
nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de
regulament.
Art. 16. (1) În exercitarea funcţiilor lor de conducere

judecătorii şi procurorii trebuie să se preocupe de organizarea
activităţii personalului, să manifeste iniţiativă şi responsabilitate.
În luarea deciziilor ei trebuie să acorde prioritate intereselor
instanţelor şi parchetelor, precum şi bunei administrări a justiţiei.
(2) Judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere nu pot
folosi prerogativele pe care le au pentru a influenţa desfăşurarea
proceselor şi soluţionarea cauzelor.
Capitolul VI. Demnitatea şi onoarea profesiei

de judecător sau procuror
Art. 17. Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de

la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în
funcţie şi în societate.
Art. 18. (1) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul

colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi
170 Anexe
bună-credinţă, indiferent de vechimea în profesie şi de funcţia

acestora.
(2) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu
privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor.
Art. 19. Judecătorii şi procurorii îşi pot exprima public

opinia privind exercitarea dreptului la replică în cazul în care
prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut
afirmaţii defăimătoare la adresa lor.
Art. 20. Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni

care, prin natura lor sau modul de finanţare ori executare, ar
putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea cu imparţialitate,
corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale.
Capitolul VII. Activităţi incompatibile calităţii

de judecător sau procuror
Art. 21. (1) Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această

calitate cu nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(2) Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în
cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de
Grefieri, potrivit programului stabilit de acestea cu conducerile
instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară
activitatea.
Art. 22. Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă partici-

parea directă ori prin persoane interpuse la jocuri de tip pirami-
dal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este
asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.
Art. 23. Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină,

potrivit legii, de la orice activitate legată de actul de justiţie în
cazurile care presupun existenţa unui conflict între interesele lor
şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a inte-
reselor generale ale societăţii.
3
Principiile de la Bangalore
cu privire la conduita judiciară1
2002
(Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită

judiciară – 2001, adoptat de Grupul judiciar de
întărire a integrităţii magistraţilor, astfel cum a fost
revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribu-
nal,care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25 -26
noiembrie 2002)
Principiile conduitei judiciare elaborate la Bangalore
1. Justiţia independentă este o precondiţie şi o garanţie

fundamentală a statului de drept.
Judecătorul, atât individual cat si instituţional, este
expresia independenţei justiţiei.
2. Imparţialitatea este esenţială pentru actul de justiţie şi ea
emană nu numai din decizia pronunţată dar şi din etapele
procesuale ce o premerg.
3. Integritatea este definitorie în exercitarea funcţiei de
către judecător.
1
Materialul este preluat de pe situl www.inm-lex.ro/file.php?FileI
D=397.
4. Corectitudinea este esenţială pentru performanţa

profesională a judecătorului.
5. Egalitatea tratamentului aplicat justiţiabilului în
activitatea judiciară este de esenţa credibilităţii justiţiei.
6. Competenţa şi sârguinţa în desăvârşirea performanţei
profesionale sunt esenţiale pentru acurateţea actului de justiţie.
4
Cod de conduită1
CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢIOR EUROPENE,

având în vedere deliberările Curţii de Justiţie din cadrul
reuniunilor sale din 28 martie, 24 aprilie şi 3 iulie 2007,
având în vedere articolele 2, 4, 6, 18 şi 47 din Statutul
Curţii de Justiţie şi articolul 5 din anexa la respectivul statut,
articolele 3 şi 4 din Regulamentul de procedură al Curţii de
Justiţie, precum şi articolele 4 şi 5 din Regulamentul de
procedură al Tribunalului de Primă Instanţă,
întrucât, fără a aduce atingere prevederilor statutului şi
regulamentelor aplicabile, este oportun să fie precizate în cadrul
unui cod de conduită anumite obligaţii, care decurg din preve-
derile menţionate, ce le revin membrilor Curţii de Justiţie, ai
Tribunalului de Primă Instanţă şi ai Tribunalului Funcţiei Publice,
după consultarea Tribunalului de Primă Instanţă şi a Tribunalului
Funcţiei Publice,
decide să adopte prezentul cod de conduită:
Articolul 1. Principii generale

(1) Codul de conduită se aplică membrilor şi foştilor
membri ai Curţii de Justiţie, ai Tribunalului de Primă Instanţă şi ai
Tribunalului Funcţiei Publice.
(2) Membrii se consacră în întregime îndeplinirii manda-
tului lor.
1
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 223 din
22 septembrie 2007.
4. Cod de conduită 175
(3) Membrii se abţin, în afara Curţii, de la orice comentariu

care ar putea dăuna reputaţiei Curţii sau care ar putea fi
interpretat drept o luare de poziţie a Curţii în dezbateri care
depăşesc rolul său instituţional.
Articolul 2. Integritate
Membrii nu acceptă cadouri, de orice natură ar fi, care ar
putea pune sub semnul întrebării independenţa lor.
Articolul 3. Imparţialitate
Membrii evită orice situaţie de natură să determine un
conflict de interese.
Articolul 4. Declaraţie de interese financiare

(1) La intrarea în funcţie, membrii transmit preşedintelui
Curţii de Justiţie o declaraţie referitoare la interesele lor financiare.
(2) Declaraţia menţionată la alineatul (1) are următorul
cuprins: „Declar că starea patrimoniului meu nu indică niciun
interes financiar de natură să aducă atingere imparţialităţii şi
independenţei mele în exercitarea funcţiilor.”
Articolul 5. Alte activităţi

(1) Atunci când doresc să participe la o activitate externă,
membrii solicită autorizarea prealabilă a instanţei de care aparţin.
Aceştia se angajează totodată să îşi respecte obligaţia de dispo-
nibilitate, pentru a se consacra în întregime îndeplinirii man-
datului lor.
(2) Membrii pot fi autorizaţi să intervină în domeniul
învăţământului, în cadrul unei conferinţe, al unui seminar sau al
unui colocviu, fiindu-le interzis să primească pentru aceasta o
altă recompensă financiară decât cea acordată în mod obişnuit în
astfel de cazuri.
176 Anexe
(3) De asemenea, membrii pot fi autorizaţi să exercite

activităţi cu caracter ştiinţific, precum şi funcţii onorifice
neremunerate în cadrul fundaţiilor sau organismelor similare din
domeniul cultural, artistic, social, sportiv sau caritabil, precum şi
în instituţii de învăţământ sau de cercetare. În acest scop,
membrii se angajează să nu exercite activităţi de administrare de
natură să le compromită independenţa sau disponibilitatea sau
care să dea naştere unui conflict de interese. Prin fundaţii sau
organisme similare se înţeleg instituţiile sau asociaţiile fără scop
lucrativ, care desfăşoară activităţi de utilitate publică în dome-
niile menţionate.
Articolul 6. Angajamentul membrilor după încetarea

funcţiei lor
(1) După încetarea funcţiei lor, membrii sunt în continuare
obligaţi să respecte îndatorirea de discreţie.
(2) Membrii se angajează să nu participe, după încetarea
funcţiilor lor:
– în niciun mod, la cauze care erau pendinte la instanţa de
care aparţineau în momentul încetării funcţiilor lor;
– în niciun mod, la cauze care au o legătură directă şi
evidentă cu cauze, chiar soluţionate, la care au participat în
calitate de judecător sau de avocat general şi pe o perioadă de
trei ani începând de la această dată
– ca reprezentanţi ai părţilor, fie în scris, fie prin pledoarie
orală, în cauze care sunt pledate la instanţele comunitare.
(3) Foştii membri pot interveni în calitate de consilier sau
de expert în alte cauze sau pot exprima o opinie juridică, numai
cu condiţia respectării obligaţiilor care decurg din alineatul (1).
Articolul 7. Aplicarea codului

(1) Preşedintele Curţii de Justiţie, asistat de un comitet
consultativ compus din cei trei membri ai Curţii cu vechimea cea
4. Cod de conduită 177
mai mare în funcţie, veghează la buna aplicare a prezentului cod

de conduită.
(2) Curtea de Justiţie asigură respectarea codului şi hotă-
răşte în caz de îndoială, după consultarea Tribunalului de Primă
Instanţă sau, după caz, a Tribunalului Funcţiei Publice.
Articolul 8. Intrarea în vigoare

(1) Prezentul cod de conduită intră în vigoare la 1 octombrie
2007.
(2) Declaraţia de interese financiare a membrilor în funcţie
la această dată trebuie transmisă preşedintelui Curţii de Justiţie
cel târziu la 30 noiembrie 2007.
5
Codul conduitei judiciare
al judecătorilor americani
1. Judecătorul trebuie , prin conduita sa, să promoveze

integritatea şi independenţa justiţiei.
2. Judecătorul trebuie să evite un comportament necores-
punzător sau aparenţa unui asemenea comportament în toate
activităţile pe care le desfăşoară.
3. Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle
profesionale cu imparţialitate si diligenta.
4. Judecătorul poate să desfăşoare activităţi prin care să
contribuie la îmbunătăţirea calităţii legilor, a sistemului judiciar si
a administrării justiţiei.
5. Judecătorul poate desfăşura activităţi extrajudiciare care
să prezinte un minim risc de a intra în conflict cu obligaţiile sale
judiciare.
6. Judecătorul trebuie să declare regulat veniturile realizate
din activităţii cvasi şi extrajudiciare.
7. Judecătorul trebuie să se abţină de la activităţi politice
incompatibile cu statutul profesiei sale.
6
Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor
republicată în
– Extras –
Art. 4. (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin

întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte
drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa
legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor
participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea
acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procu-
rorilor şi să participe la formarea profesională continuă.
(2) Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu
prevede, este neclară sau incompletă.
Art. 5. (1) Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent

şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice
sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în
condiţiile legii.
(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să se abţină de la
orice activitate legată de actul de justiţie în cazuri care presupun
180 Anexe
existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de

înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale
societăţii, cu excepţia cazurilor în care conflictul de interese a
fost adus la cunoştinţă, în scris, colegiului de conducere al
instanţei sau conducătorului parchetului şi s-a considerat că
existenţa conflictului de interese nu afectează îndeplinirea
imparţială a atribuţiilor de serviciu.
(3) Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul
auxiliar de specialitate sunt obligaţi să dea, anual, o declaraţie pe
propria răspundere în care să menţioneze dacă soţul, rudele sau
afinii până la gradul al IV-lea inclusiv exercită o funcţie sau
desfăşoară o activitate juridică ori activităţi de investigare sau
cercetare penală, precum şi locul de muncă al acestora.
Declaraţiile se înregistrează şi se depun la dosarul profesional.
Art. 8. (1) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis:

a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin per-
soane interpuse;
b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comer-
ciale sau de altă natură;
c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele
de conducere, administrare sau control la societăţi civile, socie-
tăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, socie-
tăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi
naţionale sau regii autonome;
d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes
economic.
(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1) lit. c), judecă-
torii şi procurorii pot fi acţionari sau asociaţi ca urmare a legii
privind privatizarea în masă.
6. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor 181
Art. 9. (1) Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din

partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să
participe la activităţi cu caracter politic.
(2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea
atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în
orice mod, a convingerilor lor politice.
Art. 10. (1) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima

public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare
sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
(2) Judecătorii şi procurorii nu pot să dea consultaţii scrise
sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respec-
tive sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în
cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă
activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat.
(3) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în
condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale
ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoa-
nelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea
situaţii însă judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se
folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia
instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea
aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.
Art. 11. (1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elabo-

rarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate,
lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni
audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic.
(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de
unor documente interne sau internaţionale.
182 Anexe
(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor

ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice
de drept privat fără scop patrimonial.
Art. 35. (1) Formarea profesională continuă a judecătorilor

şi procurorilor constituie garanţia independenţei şi imparţialităţii
în exercitarea funcţiei.
(2) Formarea profesională continuă trebuie să ţină seama de
dinamica procesului legislativ şi constă, în principal, în cunoaşte-
rea şi aprofundarea legislaţiei interne, a documentelor europene
şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei
instanţelor judecătoreşti şi a Curţii Constituţionale, a jurispru-
denţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie
a Comunităţilor Europene, a dreptului comparat, a normelor
deontologice, în abordarea multidisciplinară a instituţiilor cu
caracter de noutate, precum şi în cunoaşterea şi aprofundarea
unor limbi străine şi operarea pe calculator.
Art. 73. Stabilirea drepturilor judecătorilor şi procurorilor

se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de
drept, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de judecător şi
procuror, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege
pentru aceste funcţii şi urmăreşte garantarea independenţei şi
imparţialităţii acestora.
Art. 75. (1) Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi

obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui
act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar
crea suspiciuni cu privire la acestea.
(2) Judecătorii sau procurorii care consideră că indepen-
denţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de
imixtiune în activitatea profesională se pot adresa Consiliului
Superior al Magistraturii, pentru a dispune măsurile necesare,
conform legii.
6. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor 183
Art. 76. Judecătorii şi procurorii sunt liberi să organizeze

sau să adere la organizaţii profesionale locale, naţionale sau
internaţionale, în scopul apărării intereselor lor profesionale,
precum şi la cele prevăzute de Art. 11 alin. (3).
Art. 90. (1) Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină

de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor
în profesie şi în societate.
(2) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor la locul de muncă
şi în societate se bazează pe respect şi bună-credinţă.
Art. 91. (1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve

lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen
rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora, şi să respecte
secretul profesional.
(2) Judecătorul este obligat să păstreze secretul deliberărilor
şi al voturilor la care a participat, inclusiv după încetarea
exercitării funcţiei.
Art. 98. - (1) Judecătorii şi procurorii răspund disciplinar

pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru
faptele care afectează prestigiul justiţiei.
(2) Răspunderea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor
militari poate fi angajată numai potrivit dispoziţiilor prezentei
legi.
Art. 99. Constituie abateri disciplinare:

a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile
de avere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii
privind judecătorii şi procurorii;
b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea
sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor
familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal
184 Anexe
reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activi-

tatea altui judecător sau procuror;
c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau
manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de
serviciu;
d) nerespectarea secretului deliberării sau a confiden-
ţialităţii lucrărilor care au acest caracter;
e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a
dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a
cauzelor;
f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, conclu-
ziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;
g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de
procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu
constituie infracţiune;
i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;
k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili;
l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de
bază la instanţa sau parchetul la care funcţionează;
m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie
a cauzelor;
n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocu-
rile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii
pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile
legii.
7
Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară
republicată în
– Extras –
Art. 1. (1) Puterea judecătorească se exercită de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul indepen-
denţei justiţiei.
(3) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii.
Art. 2. (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică,

imparţială şi egală pentru toţi.
(2) Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecă-
toreşti:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) curţi de apel;
c) tribunale;
d) tribunale specializate;
186 Anexe
e) instanţe militare;
f) judecătorii.
Art. 6. (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru

apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în
exercitarea dreptului său la un proces echitabil.
(2) Accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.
Art. 7. (1) Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără

privilegii şi fără discriminări.
(2) Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deose-
bire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori
condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.
Art. 10. Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil

şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o
instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii.
8
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul
Superior al Magistraturii
republicată în
Art. 1. (1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul

independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se
supune în activitatea sa numai legii. Membrii Consiliului Superior
al Magistraturii răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru
activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.
Art. 30. (1) Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi

obligaţia de a se sesiza şi din oficiu pentru a apăra judecătorii şi
procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta indepen-
denţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la
acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără
reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor.
(2) Judecătorul sau procurorul care consideră că
independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională îi este
afectată în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al
Magistraturii care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor
semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul
competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate
dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii.
188 Anexe
(3) Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea

legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfă-
şurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor.
(4) Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi
ale secţiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor şi procu-
rorilor, se exercită cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi ale
Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Art. 44. (1) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte,

prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răs-
punderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru
faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată.
(2) Secţia pentru judecători are rolul de instanţă disciplinară
şi pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. 45. (1) Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile

de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din
un membru al Secţiei pentru judecători şi 2 inspectori ai Servi-
ciului de inspecţie judiciară pentru judecători şi, respectiv, un
membru al Secţiei pentru procurori şi 2 inspectori ai Serviciului
de inspecţie judiciară pentru procurori.
(2) Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori ale
Consiliului Superior al Magistraturii numesc, în fiecare an,
membrii comisiilor prevăzute la alin. (1). În comisiile de disci-
plină nu pot fi numiţi 2 ani consecutiv aceiaşi membri.
(3) Membrii de drept, preşedintele şi vicepreşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi numiţi în comisiile
de disciplină.
(4) Comisiile de disciplină pot fi sesizate în legătură cu
abaterile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor de orice
persoană interesată sau se pot sesiza din oficiu.
8. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii 189
(5) Orice sesizare privind activitatea necorespunzătoare a

judecătorilor şi procurorilor, greşit îndreptată la instanţe sau
parchete, va fi înaintată comisiilor de disciplină în termen de 5
zile de la înregistrare.
Art. 46. (1) În vederea exercitării acţiunii disciplinare este

obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispune de
titularul acestei acţiuni.
(2) Cercetarea prealabilă se efectuează de inspectorii din
cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, res-
pectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru pro-
curori.
(3) În cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele şi
urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum
şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra
existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi
verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt
obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a
face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări se constată prin
proces-verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul
sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele
cercetării şi să solicite probe în apărare.
(4) Rezultatul cercetării prealabile se înaintează comisiei de
disciplină în termen de 60 de zile de la înregistrarea sesizării la
Consiliul Superior al Magistraturii, iar în următoarele 20 de zile
comisia de disciplină sesizează secţia corespunzătoare în vederea
soluţionării acţiunii disciplinare.
(5) În cazul în care, înainte de sesizarea secţiei, comisia de
disciplină constată că sunt necesare verificări suplimentare,
desemnează un inspector din cadrul serviciului corespunzător al
Inspecţiei judiciare, în vederea completării cercetării prealabile.
Rezultatul verificărilor suplimentare este înaintat în cel mult 30
de zile comisiei de disciplină. În acest caz, termenul de 20 de
190 Anexe
zile prevăzut la alin. (4) curge de la primirea rezultatului verifi-

cărilor suplimentare.
(6) În cazul în care comisia de disciplină consideră că
exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea.
(7) După primirea rezultatului cercetării prealabile, titularul
acţiunii disciplinare sesizează secţiile Consiliului Superior al
Magistraturii, în vederea judecării acţiunii disciplinare.
(8) Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel
mult un an de la data săvârşirii abaterii.
Art. 47. (1) În procedura disciplinară în faţa secţiilor Con-

siliului Superior al Magistraturii, citarea judecătorului sau pro-
curorului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară este
obligatorie. Judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un
alt judecător ori procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un
avocat.
(2) Judecătorul sau procurorul şi, după caz, reprezentantul
ori avocatul său au dreptul să ia cunoştinţă de toate actele
dosarului şi pot solicita administrarea de probe în apărare.
(3) Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în
care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre
sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea
abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu
circumstanţele personale ale acestuia.
Art. 48. Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii solu-

ţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în
principal, următoarele:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi
încadrarea juridică a acesteia;
b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii;
8. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii 191
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formu-

late de judecător sau procuror;
d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza apli-
cării acesteia;
e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi
atacată;
f) instanţa competentă să judece calea de atac.
Art. 49. (1) Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al

Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se
redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la
pronunţare şi se comunică de îndată, în scris, judecătorului sau
procurorului. Comunicarea hotărârilor este asigurată de
Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii.
(2) Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate
exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Compe-
tenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători
al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecă-
tori nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului
Superior al Magistraturii şi judecătorul sancţionat disciplinar.
(3) Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consi-
liului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii discipli-
nare.
(4) Hotărârea prin care se soluţionează recursul prevăzut la
alin. (2) este irevocabilă.
Art. 50. În cazul în care s-a dispus excluderea din magistra-

tură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă
se transmite Preşedintelui României, în vederea emiterii decretu-
lui de eliberare din funcţie.
9
Regulamentul din 22 septembrie 2005 de
ordine interioară al instanţelor judecătoreşti
publicat în
M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005
¾ aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 387/2005;

¾ rectificat în M. Of. nr. 1018 din 16 noiembrie 2005
¾ modificat şi completat ulterior prin:
– Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 352/2006 pentru modifi-
carea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecăto-
reşti (M. Of. nr. 491 din 7 iunie 2006)
– Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 46/2007 pentru comple-
tarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecăto-
reşti (M. Of. nr. 107 din 13 februarie 2007).
– Extras –
Art. 5. (1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt

inamovibili. Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate.
(2) Judecătorii au următoarele îndatoriri:
a) să asigure, prin activitatea desfăşurată, respectarea legii
şi independenţa puterii judecătoreşti;
9. Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti 193
b) să respecte normele codului deontologic, prevederile

legale, cele ce rezultă din regulamente, din hotărârile adunărilor
generale şi ale colegiilor de conducere;
c) să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională,
conform necesităţilor de specializare;
d) să respecte programul de lucru, să aibă un compor-
tament decent şi civilizat în relaţiile de serviciu;
e) să dea dovadă de competenţă profesională şi să mani-
feste calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili,
martori, avocaţi şi alte persoane cu care intră în contact în
calitate oficială;
f) să participe la şedinţele de judecată, în completele de
judecată stabilite conform legii şi să respecte secretul deliberării;
g) să soluţioneze într-un termen rezonabil cauzele deduse
judecăţii;
h) să asigure securitatea dosarelor pe perioada în care
acestea le sunt încredinţate spre studiu, soluţionare sau motivare;
i) să aducă de îndată la cunoştinţă preşedintelui instanţei în
care funcţionează orice ingerinţă în actul de justiţie din partea
unei persoane fizice sau juridice ori a unui grup de interese, care
ar putea să-i afecteze independenţa sau imparţialitatea ori ar
putea crea suspiciuni cu privire la acestea;
j) să îndeplinească, în limitele funcţiei, alte atribuţii decât
cele privind activitatea de judecată, stabilite în conformitate cu
legea de conducerea instanţei.
Art. 6. (1) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice

alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din
cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale
de Grefieri, în condiţiile legii.
194 Anexe
(2) Activitatea didactică din învăţământul superior se desfă-

şoară în afara programului de lucru stabilit la instanţa la care
funcţionează judecătorul.
Art. 7. Judecătorii pot participa la elaborarea de publicaţii,

articole, studii de specialitate, lucrări literare sau ştiinţifice ori la
emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic.
Judecătorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de
întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente
interne sau internaţionale şi pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice
sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept
privat fără scop patrimonial.
Art. 8. Interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor sunt

prevăzute de lege.
Art. 148. Personalul auxiliar de specialitate răspunde civil,

disciplinar, administrativ şi penal, după caz, în condiţiile legii.
Art. 149. (1) Personalul auxiliar de specialitate răspunde

disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum
şi pentru comportările care dăunează intereselor serviciului sau
prestigiului justiţiei.
(2) Sunt abateri disciplinare ale personalului auxiliar de
specialitate:
a) întârzierea nejustificată în efectuarea lucrărilor;
b) absenţele nemotivate de la serviciu, precum şi încălcarea
dispoziţiilor din regulamentele privind organizarea şi funcţio-
narea instanţelor judecătoreşti, referitoare la programul de lucru;
c) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor
cereri privind satisfacerea unor interese personale, ale membrilor
de familie sau ale altor persoane, precum şi orice alte imixtiuni în
activitatea judecătorilor;
9. Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti 195
d) atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor

de serviciu faţă de judecători şi procurori, faţă de colegi, avocaţi,
experţi, martori, justiţiabili sau orice altă persoană cu care intră în
relaţii;
e) nerespectarea confidenţialităţii lucrărilor care au acest
caracter;
f) nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează
modul de comunicare faţă de terţe persoane a datelor şi infor-
maţiilor referitoare la activitatea instanţelor judecătoreşti;
g) manifestări care aduc atingere demnităţii sau probităţii
profesionale;
h) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine
potrivit legii şi regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti ori alte atribuţii stabilite de conducătorii
instanţelor judecătoreşti;
i) neglijenţa gravă ori neglijenţe repetate în rezolvarea
lucrărilor;
j) încălcarea incompatibilităţilor sau interdicţiilor prevăzute
de lege;
k) omisiunea gravă de a îndeplini atribuţiile ce îi revin
potrivit legii;
l) nerespectarea prevederilor cuprinse în Codul deontologic
al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti
şi al parchetelor de pe lângă acestea.
(3) Sancţiunile disciplinare ce se pot aplica personalului
auxiliar de specialitate în raport cu gravitatea abaterilor sunt:
a) avertismentul;
b) reducerea cu 5-15% a salariului şi/sau a indemnizaţiei
de conducere pe o durată de 1-3 luni;
c) retrogradarea în gradul profesional sau treapta profesio-
nală în cadrul aceleiaşi funcţii, pe o durată de 1-3 luni;
d) revocarea din funcţia de conducere ocupată;
196 Anexe
e) mutarea disciplinară la o altă instanţă din circumscripţia

aceleiaşi curţi de apel, pe o durată de 1-3 luni;
f) excluderea din profesie.
(4) Sancţiunea prevăzută la alin. (3) lit. a) poate fi aplicată
şi de conducătorul instanţei în cadrul căreia îşi desfăşoară activi-
tatea persoana respectivă, iar sancţiunile prevăzute la alin. (3)
lit. b)-f) se aplică de preşedintele curţii de apel în a cărei cir-
cumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză.
(5) În cazul nerespectării prevederilor cuprinse în Codul
deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, conducătorul
instanţei care aplică sancţiunea poate dispune ca, pe lângă
sancţiunea disciplinară aplicată, persoana sancţionată să urmeze
cursuri de deontologie a profesiei organizate de Şcoala Naţională
de Grefieri.
Art. 150. (1) În cazul în care există indiciile săvârşirii unei

abateri disciplinare, preşedintele instanţei, competent să aplice
sancţiunea, va dispune efectuarea cercetării prealabile.
(2) Cercetarea prealabilă este obligatorie în toate cazurile,
se efectuează de către un judecător desemnat de preşedintele
instanţei şi se finalizează printr-un act de constatare.
(3) În vederea efectuării cercetării prealabile se va dispune
citarea persoanei în cauză, ascultarea acesteia şi verificarea
apărărilor formulate. Refuzul persoanei cercetate de a se prezenta
la cercetări sau de a face declaraţii se constată prin proces-verbal
şi nu împiedică finalizarea cercetării.
(4) Pe perioada cercetării, preşedintele curţii de apel poate
dispune, în raport cu gravitatea faptei, suspendarea din funcţie a
persoanei în cauză. Măsura suspendării din funcţie poate fi con-
testată, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa
competentă.
10
Regulament privind organizarea şi
funcţionarea Consiliilor de Onoare ale
magistraţilor
- Proiect -
Capitolul I. Dispoziţii generale
Art. 1. Se înfiinţează Consiliile de Onoare ale magistraţilor

ca structuri profesionale independente în domeniul verificării
respectării standardelor etice, al dezbaterii şi stabilirii încălcării
normelor deontologice de către judecători şi procurori.
Art. 2. Consiliile de Onoare se constituie la nivelul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă aceasta,
precum şi la Curţile de Apel şi la Parchetele respective.
Pentru fiecare dintre instanţele şi parchetele menţionate la
alin. (1) se constituie câte un singur Consiliu de Onoare.
Capitolul II. Constituirea, structura şi membrii

Consiliilor de Onoare
Art. 3. Consiliile de Onoare sunt formate dintr-un număr de

5 membri, judecători şi respectiv procurori, aleşi pentru un man-
dat de 3 ani în Adunările Generale ale judecătorilor/procurorilor
198 Anexe
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă

aceasta, respectiv de la Curţile de Apel şi parchetelor lor.
Membrii Consiliilor de Onoare pot fi aleşi, succesiv sau
intermitent, pentru cel mult două mandate.
Art. 4. Pentru alegerea primelor Consilii de Onoare, adună-
rile generale ale judecătorilor/procurorilor în funcţie se convoacă
în scris de către colegiile de conducere ale instanţelor şi parche-
telor respective, cu cel puţin 30 de zile înainte de data desfă-
şurării lor.
Adunările generale îşi desfăşoară lucrările în prezenţa a cel
puţin jumătate plus unu din numărul total al magistraţilor în
funcţie de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe
lângă aceasta, respectiv de pe raza teritorială a Curţii de Apel şi a
Parchetului său.
Art. 5. Îşi pot depune candidaturile pentru a fi aleşi în
Consiliile de Onoare, cu cel puţin 15 zile înainte de desfăşurarea
Adunării generale, toţi magistraţii din raza teritorială a instanţei şi
parchetului respectiv care îndeplinesc următoarele condiţii:
- au o vechime în magistratură de cel puţin 10 ani;
- se bucură de reputaţie şi autoritate profesională şi morală
deosebite în rândul instanţei sau parchetului unde îşi desfăşoară
activitatea, precum şi pe plan social.
Art. 6. Candidaţii sunt aleşi cu majoritatea simplă a
voturilor celor prezenţi.
Colegiile de conducere ale instanţelor şi parchetelor
centralizează rezultatele voturilor.
Art. 7. Membrii Consiliilor de Onoare îşi aleg prin vot un
preşedinte şi un secretar.
Preşedintele reprezintă Consiliul în relaţiile cu terţii şi
îndeplineşte activităţile curente ale acestuia.
Art. 8. Consiliile de Onoare se întrunesc în şedinţe lunare
şi ori de câte ori consideră necesar. În acest din urmă caz
10. Organizarea şi funcţionarea Consiliilor de Onoare 199
convocarea şedinţei poate fi cerută de cel puţin doi dintre

membri.
Art. 9. Şedinţele Consiliului se desfăşoară în prezenţa a cel
puţin 3 membri.
Art. 10. Şedinţele nu sunt publice, cu excepţia cazului
când Consiliul hotărăşte contrariul.
Capitolul III. Atribuţiile şi actele

Consiliilor de Onoare
Art. 11. Consiliul de Onoare poate fi sesizat în legătură cu

încălcarea de către magistraţi a normelor etice cuprinse în Codul
deontologic.
Art. 12. Consiliul ascultă pe cei în cauză şi poate dispune
verificarea aspectelor pe care le consideră necesare.
Art. 13. Actele Consiliului de Onoare sunt recomandările şi
sesizările.
Art. 14. În situaţia în care constată încălcări ale normelor
deontologice, Consiliul adoptă o recomandare care se comunică
celui în cauză precum şi instanţei sau parchetului din care face
parte.
Art. 15. Dacă în urma verificărilor se constată că există
indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare,
Consiliul de Onoare comunică autorului sesizării că are
posibilitatea de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii în
vederea îndeplinirii atribuţiilor acestuia.
Art. 16. Actele Consiliului de Onoare nu sunt susceptibile
de căi de atac.
Art. 17. Consiliile de Onoare vor organiza dezbateri,
simpozioane şi mese rotunde în vederea promovării standardelor
etice şi profesionale ale magistraţilor şi vor propune modificările
considerate necesare ale Codului deontologic.
200 Anexe
În exercitarea atribuţiilor ce le revin, Consiliile de Onoare

vor colabora cu organisme şi structuri similare din alte ţări, vor
coopera cu Consiliul Superior al Magistraturii, cu reprezentanţii
celorlalte profesii juridice.
Capitolul IV. Dispoziţii finale
Art. 18. Conducerile instanţelor şi parchetelor vor sprijini

logistic desfăşurarea activităţii Consiliilor de Onoare.
Art. 19. Prezentul regulament se adoptă de Consiliul Supe-
rior al Magistraturii şi se publică în „Monitorul Oficial” al
României.
Art. 20. Regulamentul intră în vigoare la 3 zile după publi-
care.
11
Statut AMR
– Extras –
19. Consiliul Naţional de Etică Profesională
19.1. În cadrul AMR se organizează Consiliul Naţional de
Etică Profesională, compus din 7 membri aleşi în Conferinţa Naţio-
nală a AMR, dintre magistraţii cu o remarcabilă reputaţie morală şi
profesională, cu o vechime de peste 10 ani ca judecător ori
procuror.
19.2. În şedinţa de constituire a Consiliului, membrii îşi
aleg un preşedinte şi un vicepreşedinte.
19.3 Mandatul Membrilor Consiliul Naţional de Etică
Profesională este de 3 ani.
19.4. Şedinţele CNEP nu sunt publice.
19.5. Organizarea şi desfăşurarea lucrărilor CNEP sunt
asigurate de Secretariatul General al Conferinţei Naţionale.
19.6. CNEP are următoarele atribuţii:

a) Promovează principiile etice şi ale deontologiei profe-
sionale în rândul magistraţilor.
b) Apără reputaţia magistraţilor, la cerere sau din oficiu.
c) Primeşte şi soluţionează sesizările privind încălcarea nor-
melor de conduită etică.
d) Adoptă Recomandări cu privire la sesizările primite.
e) Membri săi reprezintă AMR la şedinţele Comisiilor de
disciplină ale CSM.
f) Cooperează cu CSM în derularea unor proiecte în
domeniul deontologiei şi responsabilităţii profesionale.
202 Anexe
g) Stabileşte contacte şi parteneriate cu organisme naţionale

şi internaţionale în sfera eticii profesionale.
h) La nivelul AMR are competente exclusive de a face
propuneri de modificare a Codului deontologic si a normelor de
aplicare a acestuia după consultarea membrilor Asociaţiei.
19.6. Funcţionarea CNEP

a. CNEP primeşte şi soluţionează sesizări privind încălcarea
normelor de conduită etică, sesizări făcute de magistraţi, de
justiţiabili, instituţii publice sau private, mass-media.
b. CNEP adoptă şi emite Recomandări cu privire la sesiză-
rile primite.
c. Recomandările se adoptă prin votul majorităţii simple
din numărul de membri prezenţi la şedinţă.
d. Votul membrilor CNEP este valabil exprimat şi prin
mijloacele de comunicare la distanţă (e-mail, telefon sau alte
modalităţi), convenite de comun acord.
e. Secretariatul General al Consiliului Naţional ia măsuri
pentru punerea în aplicare a Recomandărilor CNEP.
f. Recomandările sunt comunicate celui care a făcut
sesizarea, magistratului vizat şi Comitetului Director al filialei din
care acesta aparţine.
19.7. CNEP poate propune următoarele recomandări:

- Recomandare privind aplicarea unui Avertisment
- Recomandare privind excluderea unui membru, adresată
Consiliului Director
- Recomandarea prin care apreciază că cele sesizate nu
constituie încălcarea normelor de conduită etică.
19.8. Modalitate de organizare şi funcţionare a CNEP

se stabileşte prin Regulament, care face parte integrantă
din Regulamentul de organizare şi funcţionare a AMR
12
Regulamentul de organizare şi funcţionare al
Consiliului Naţional de Etică Profesională (CNEP)
CNEP are următoarele atribuţii:

1. Promovarea principiilor etice şi a deontologiei profe-
sionale în rândul magistraţilor;
2. Apărarea reputaţiei magistraţilor, la cerere sau din
oficiu;
3. Primirea şi soluţionarea sesizărilor privind normele de
conduită etică.
4. Stabileşte contacte şi parteneriate cu organisme
naţionale şi internaţionale în sfera eticii profesionale;
5. La nivelul AMR, are competente exclusive de a face
propuneri de modificare a Codului deontologic şi a normelor de
aplicare a acestuia, cu o consultare prealabilă a membrilor săi.
Mod de desfăşurare a activităţii CNEP:

Sesizările CNEP se depun la Secretariatul General al Con-
ferinţei Naţionale, care ia măsuri pentru transmiterea acestora
membrilor CNEP.
CNEP se pronunţă prin recomandări:
- Recomandare privind aplicarea unui avertisment;
- Recomandare privind excluderea unui membru,
adresată Consiliului Director;
- Recomandarea prin care se apreciază că cele sesizate
nu constituie încălcare a normelor de conduită etică.
204 Anexe
Consiliul Naţional de Etică Profesională emite recomandări

pentru soluţiile date şi dispoziţii pentru activitatea curentă.
Şedinţele CNEP sunt nepublice. O persoană din Secreta-
riatul General va funcţiona ca secretar al CNEP, având rolul de a
stabili şi comunica ordinea de zi, a întocmi procesul-verbal al
şedinţei CNEP, a redacta recomandările adoptate şi a le
comunica persoanelor interesate.
Recomandările se adoptă prin votul majorităţii simple din
numărul de membri prezenţi la şedinţă,
Votul membrilor CNEP este valabil exprimat şi prin
mijloacele de comunicare la distanţă (e-mail, telefon sau alte
modalităţi), convenite de comun acord.
Secretariatul General al Consiliului Naţional ia măsuri
pentru punerea în aplicare a Recomandărilor CNEP.
Recomandările sunt comunicate celui care a făcut
sesizarea, magistratului vizat şi Comitetului Director al filialei din
care acesta aparţine.
Structura CNEP:
CNEP este compus din 7 membri aleşi de Conferinţa
Naţională AMR dintre magistraţii cu o remarcabilă reputaţie
morală şi profesională, cu o vechime de peste 10 ani în profesie.
În şedinţa de constituire a CNEP, membrii îşi aleg un Preşedinte
şi un Vicepreşedinte. Preşedintele CNEP va fi ales dintre membrii
CNEP, de profesie judecător, iar Vicepreşedintele va fi ales
dintre membrii CNEP de profesie procuror. Cei 5 membrii CNEP
vor fi 3 judecători şi 2 procurori.
Procedura de selectare a membrilor:

Pot face parte din CNEP judecători şi procurori care se
bucură de o remarcabilă reputaţie morală şi profesională, cu o
vechime de peste 10 ani în profesie ca judecător ori procuror.
12. Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNEP 205
Depunerea candidaturilor:
- Secretariatul General anunţa intervalul de depunere a
candidaturilor pentru CNEP cu două luni înainte de Conferinţa
Naţională.
- Candidatura pentru CNEP, constă în depunerea unui
Curricuium Vitae, a unei scrisori de motivaţie şi două recomandări.
Pot candida pentru CNEP oricare dintre membrii AMR care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de statut şi regulament.
Candidaţii nu reprezintă filialele, ci sunt aleşi în consi-
derarea meritelor proprii.
- Candidaturile se depun la Secretariatul General al Con-
ferinţei Naţionale.
- Pot depune candidaturi în mod independent membrii
AMR care nu sunt incluşi în structura organizatorica a unei filiale.
- În termen de o lună, Secretariatul General face cunoscute
candidaturile.
- Alegerea membrilor se va face in ordinea descrescătoare
a numărului de voturi obţinute
- Candidaţii care nu au fost declaraţi admişi vor intra în
categoria membrilor supleanţi
- În caz de egalitate de voturi la nivelul ultimei poziţii
eligibile se va organiza un al doilea tur de scrutin la care vor
participa doar candidaţii cu cel mai mic număr de voturi
Atribuţiile membrilor:
Soluţionarea sesizărilor se face de Preşedinte sau de
Vicepreşedinte după caz, ori de un membru desemnat de aceştia.
Preşedintele:
- Coordonează activitatea CNEP;
- Stabileşte sarcini pentru fiecare membru CNEP;
206 Anexe
- Preşedintele poate delega oricare dintre atribuţiile sale

Vicepreşedintelui;
- Semnează recomandările şi dispoziţiile CNEP care vor fi
contrasemnate de Secretar;
- Reprezintă CNEP în relaţiile cu terţii;
- Poate reprezenta AMR în şedinţele Comisiilor de Disci-
plină ale CSM; în caz de imposibilitate de participare desem-
nează un alt reprezentant CNEP judecător.
Vicepreşedintele:
- Înlocuieşte Preşedintele în funcţiile sale atunci când
acesta nu îşi poate îndeplini atribuţiile.
- Poate reprezenta AMR în şedinţele Comisiilor de Disci-
plină ale CSM; în cazul în care nu poate participa desemnează
un alt reprezentant CNEP, procuror.
Secretarul CNEP:
- Secretarul CNEP funcţionează în cadrul Secretariatului
General;
- Întocmeşte procesele-verbale ale şedinţelor;
- Primeşte, înregistrează şi tine evidenţa sesizărilor;
- Îndreaptă sesizările către reprezentanţii CNEP;
- Asigură o bună comunicare între CNEP şi filialele AMR;
- Comunică recomandările şi dispoziţiile emise de CNEP.
Activitatea propriu-zisă:
Prima şedinţă a CNEP:

- În termen de maxim o lună de la Conferinţa Naţională
va avea loc prima şedinţă CNEP;
12. Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNEP 207
- Membrii CNEP vor alege prin vot secret dintre aceştia

Preşedintele şi Vicepreşedintele.
- Mandatul este d 3 ani.
- Şedinţele CNEP sunt statutare în prezenţa a jumătate
plus unu din numărul membrilor;
- În caz de vacanţă a Preşedintelui, vor avea loc alegeri
în cadrul CNEP pentru desemnarea unui nou Preşedinte, până la
o nouă întâlnire a Conferinţei Naţionale;
- În cazul în care unul din membrii CNEP nu-şi mai
poate îndeplini atribuţiile, poziţia vacantă va fi ocupată de unul
dintre membrii supleanţi.
Şedinţele ordinare CNEP au loc trimestrial sau ori de câte
ori e nevoie.
Şedinţele extraordinare se convoacă ori de câte ori este
nevoie. Ele pot fi convocate de Preşedinte, de jumătate plus unul
din numărul membrilor, precum şi de Consiliul Director.
Raport către Adunarea Generală

CNEP va elabora un plan de activitate pe perioada
mandatului.
13
The magistrates’ deontological code
Terms of reference
SUMMARY
Following ample consultation with judges and prosecutors,

the new deontological code was drafted and submitted for
adoption under the patronage of the Romanian Association of
Magistrates. The draft for a new deontological code, together with
its terms of reference, has been initiated due to the undeniable
fact that the magistrate profession represents in any modern law
system that professional aspect of the social life based on the
highest degree of responsibility, probity and credibility.
The social and moral statute of judges and prosecutors
implies and involves a great number of restrictions, limitations,
constraints and undertaken risks. In addition, the statute must
demand a generally consistent and permanent conduct of high
ethical and professional standards, both in exercising their
functions and in the social-private environment.
Such special features of this professional community are
unique in the society. Thus, within this limited but highly valued
community, it is necessary to issue common moral principles
which are voluntarily accepted, and whose observance should be
made without any legal or normative constraint.
Under these circumstances, the set of deontological norms
for magistrates should represent a basic element of a general
deontological code of the legal professions. It should state the
13. The magistrates' deontological code 209
voluntary nature of observing the requirements for exercising each

profession (judge, prosecutor, lawyer, notary, legal counselor) as
well as describe the prescribed conduct as a generally accepted
standard for all legal professions.
It has been famously stated that „[j]ustice should not only
be made, but the fact that justice is made should also be
perceived by everybody.” For the magistrate profession as well as
for the society, the image, credibility and maintenance of a high
level of exemplarity are of utmost importance. For this reason, the
professional community itself must create and consolidate its
moral standards, and the sanction for their breach should be
expressed through a clear attitude of disapproval by those against
whom such breach has occurred.
The essential characteristics of their statute, their specific
rights and obligations, the particularities related to the exercise of
the profession and their limitations and restrictions, coupled with
the special influence that judges and prosecutors have upon the
development of social relations, require that the magistracy be
governed not only by legal requirements, but also by unique
moral rules which are different than any other norms applicable
to other professional categories. For such reasons, the drafting of
a specific deontological code is not only possible, but mandatory.
An issue that has been raised, and which is still under
debate, is whether such a set of principles and norms should be
common for judges and prosecutors. We believe that the answer
should be affirmative. The overlap between statute and social
function are greater and far more important than any differences.
The term „magistrate”, even if sometimes questionable, comprises
both professional categories. Furthermore, de lege lata, given the
current constitutional provisions, the distinction has no legal
ground, even if theoretically possible.
At the same time, moral norms, in general, and the
professional deontological rules, in particular, require a specific
climate for their exercise, observance and increase of the
210 Anexe
standards of conduct. Such a goal implies that the society must

regulate through legal provisions the organization and operation
of the institutions which represent the legal system (Courts,
prosecutors’ offices). At the same time, they must regulate the
necessary conditions and the objective criteria to select those
who have the vocation, training, moral education and cultural
tenure to support the dignity and the credibility of this profession.
As discussed in the foreword and throughout this paper, it
is important for us to underline the essential discrepancies,
sometimes overlooked, between the professional deontological
norms and those which regulate and sanction disciplinary
misconduct. First, the legal nature of such norms and their origin
are different: they arise out of both the society’s moral standards
(in case of the deontological code) and the state’s will transposed
through special provisions regarding disciplinary misconduct.
From the point of view of the applicable sanctions, the
differences are just as obvious. A breach of deontological norms
has the effect of the colleagues’ disapproval regarding such
conduct on both a professional and moral level. The disciplinary
misconduct, depending on how serious it is, may lead to a
completely different type of consequence regarding the liability,
including the exclusion from the magistracy.
Currently, there is a certain degree of confusion between
the two types of liability due to the regulations’ lack of
coherence. Thus, there is no clear distinction, even if it is
necessary, between the deontological code, which is a guide
used in case of moral issues, and the disciplinary regulations
provided by law. A moral code must not be regarded as imposing
professional duties, of which a breach results in punitive
sanctions. Such sanctions should be detailed and specific, while
the Code should only contain basic principles. As an example,
we refer to the journalists’ deontological code which contains 8
rules which are unanimously accepted and easy to follow.
The current deontological code drafted under the auspices

of the Superior Council for the Magistracy (the administrative
body with powers in disciplinary matters) refers to the breach of
moral norms and to disciplinary misconducts through its 23
articles (!!). The practice in disciplinary matters of the Superior
Council for the Magistracy offers various examples of magistrates
being sanctioned with disciplinary sanctions for the breach of
moral norms of their profession. The principles of conduct for this
legal profession are meant to be mandatory for judges, but it
would be excessive and inappropriate for any breach thereof to
result in disciplinary sanctions and acts. Not all the problems
related to the conformation of judges with such principles should
be seen as inappropriate conducts. The initiation of a disciplinary
action may depend on many elements, such as the serious nature
of the breach, precedent incorrect activities, the effects upon
others and the legal system in general.
The mainly administrative nature of the functions and
activities of the Superior Council for the Magistracy make it
necessary to create Professional Ethics Colleges, at the level of the
High Court of Cassation and Justice and the Courts of Appeal, as
well as the prosecutors’ offices attached thereto. The Professional
Ethics Colleges, distinct from the Superior Council for the
Magistracy and any other administrative structures, shall have
exclusive powers in the matters of professional deontology.
We believe that the current Deontological Code prepared
under the auspices of the Superior Council for the Magistracy has
an inappropriate administrative approach to the ethical norms
specific to the magistrates’ activities. This code, which is very
extensive and sometimes prolix, reiterates constitutional
principles and legal provisions at a general level. It thus becomes
redundant and maintains the confusion between professional
deontology and the liability for disciplinary misconduct.
Our proposal for the deontological Code is characterized
by conciseness, simplicity, accuracy of notions and concepts,
212 Anexe
and acceptability. It should contain, in our view, several basic

principles whose explanations and case law are reflected through
these terms of reference.
These terms of reference (hereinafter also referred to as the
„guide”) aim to focus mainly on the aspects related to the
coherent enforcement of the professional deontology norms and
the consistent case law in this field. Practical examples of
observing and breaching deontological norms should preferably
be reflected by this document. Thus, magistrates, other legal
professionals and litigants shall be granted access to accurate
information from a credible source, validated by professional
competence and expertise.
The purpose of the guide is, as previously mentioned, to
discern and differentiate the deontological issues from those
which bear a disciplinary nature and to simplify the general
understanding of the deontological rules through practical
examples. It will support the legal system’s capacity to self
manage and solve its problems that do not create serious
consequences and which are practically inherent throughout
such a complex activity without affecting the good name of
justice and the dignity of the profession. At the same time, given
its practical character, the guide shall be useful for other legal
professionals alike, since they will be better able to learn the
statute and the restrictions and risks that judges and prosecutors
face. They will also have a greater understanding of the potential
debatable conducts or behaviors which may be deemed as
inappropriate or bad faith and, in turn, refrain from those
behaviors and conducts, themselves.
One might inquire why the Romanian Association of
Magistrates („RMA”) is so concerned about the issues of
professional deontology, including the amendment of the current
Deontological Code and the issuance of its terms of reference. We
consider that such an approach is absolutely natural for the first
(chronologically speaking) and by far most comprising professional
association of judges and prosecutors, member of the International
Association of Judges and the European Association of Judges. In

the fall of 1994, before Romania joined the Council of Europe,
RMA was the first non governmental entity in Romania which
organized an international conference together with the Council of
Europe. At this conference, the issues approached were not by
chance focused on professional deontology.
Also, together with experts from six European countries,
RMA has drafted the first Deontological code of magistrates in
Romania. Its consistent concern in this field has also been
supported by funding granted by PHARE which allowed for the
organization of several workshops, drafting of studies, and receipt
of documentation at the national and international level,
including recent developments such as „Bangalore Principles of
the Deontological Code”.
Moreover, since 2003, RMA has established the National
Council for Professional Ethics („NCPE”). This central body is
composed of seven members elected by the association’s General
Assembly from among the magistrates having a remarkable moral
and professional reputation. NCPE has as its main attributions the
promotion of ethical and professional deontology principles to
magistrates. NCPE also defends their reputation, upon request or
ex officio, by receiving and solving complaints on ethical
conduct, establishing working relationships and partnerships with
national and international bodies acting in the field of
professional ethics, and drafting proposals for the amendment of
the deontological code and its terms of reference.
It is not RMA’s goal to issue a set of ethical norms and a
guide applicable only to its member magistrates, but it supports
and endorses a unitary project at the level of the entire
magistracy. We believe that any other approach that would apply
to such a coherent field of activity would be ineffective and
inopportune. Furthermore, throughout its 15 years of activity,
RMA has gained its authority, respect and credibility by
promoting the most important values with honesty: equidistance,
truth, equity, justice. This is the reason why RMA feels honored
214 Anexe
and entitled to propose, given its extensive expertise, a new draft

of the deontological code and its terms of reference.
With regards to the structure of the document, after an
introduction discussing general conceptual aspects, the first
chapter focuses on „Fundamental ethical values in the
magistrates’ activity”. Drafted based on its own doctrinal
considerations and on international relevant documents such as
the Bangalore Principles, this part of the study, which is the most
complex, defines and discusses the six main principles and
values which govern the magistrate’s activity: independence,
impartiality, integrity, decency, equality and competence.
Apart from the theoretical and legal issues (either related to
domestic or international law), this part of the document reflects
concrete cases of breaching deontological norms and how they
have been reflected in recent case law of the Superior Council for
the Magistracy, as a disciplinary body and the High Court of
Cassation and Justice. We have underlined mainly the legal
differences and consequences in case of breach of deontological
norms and disciplinary misconduct. We have, thus, highlighted
the fact that the new deontological code more clearly provides
for such a distinction.
The second chapter of the document illustrates the seven
articles of the project which, in our opinion, are characterized by
conciseness, a more accurate definition of terms, acceptability,
and, for the first time, the establishment of the Councils for
Professional Ethics. These bodies, sometimes called „Councils for
Honor”, shall bear exclusive powers in the field of professional
deontology. They are thus distinguished from the Superior
Council for the Magistracy which is a body with a predominantly
administrative feature
According to the concept of the project, the councils will
operate at the level of the High Court of Cassation and Justice
and the Prosecutors’ offices attached thereto for their judges and
prosecutors. They will also operate at the level of each Court of
Appeal and Prosecutors’ offices attached thereto for the

magistrates in the respective area.
With regard to its composition and structure, the members
shall be elected by vote by all judges and prosecutors of the High
Court of Cassation and Justice and the Prosecutors’ offices
attached thereto, respectively by judges and prosecutors from the
jurisdiction of each Court of appeal. Candidates shall be elected
from judges and prosecutors with a minimum of fifteen years of
service in the magistracy, who enjoy recognition at the level of
their court/office of their morality in their professional, public and
private life, who hold the necessary life experience and who have
good communication skills. It may be considered for a candidate
to have the support of at least 3 to 5 colleagues in order to be
registered as such.
The councils shall be run by a president, who is the
member with the most seniority, and a secretary, elected from
among the other four members.
The mandate for the members of the councils shall be for
three years, and it will be renewable only once.
The powers and acts of these ethical professional structures
shall mainly consist of:
- issuing recommendations, ex officio or upon request, on
the issues and standards of conduct, regarding a specific conduct
in real situations;
- notifying the Superior Council for the Magistracy in order
for it to take the legal measures when there exists justified data
and evidence that a breach of disciplinary norms and not only of
the deontological norms, has been committed.
The councils shall organize debates and round tables to
promote ethical and professionals standards at a high moral level
and shall propose necessary amendments of the deontological
code. They will collaborate with bodies and similar structures in
other countries, with the Superior Council for the Magistracy and
the representatives of other legal professions. The councils will
216 Anexe
also focus on updating, completing and improving the terms of

reference of the Deontological Code.
In reflecting on the articles of the Code, we have also
referred to relevant international documents and other states’
experiences. We also referred to the 1990 American legal
conduct code as a model of conciseness and accuracy. We also
commented upon certain theoretical solutions rendered in the
disciplinary field by the Superior Council for the Magistracy and
the High Court of Cassation and Justice, as well as some practical
aspects regarding the current status of the legal system in
Romania, in the context of a contradictory reform which led to
progress but also great difficulties.
The practical nature of the guide is also a result of the analysis
of case law in the field of deontological rules. Such examples have
been discussed on the occasion of seminars and conferences
organized by RMA, the Superior Council for the Magistracy and the
American Bar Association (ABA- CEELI), which carried out
remarkable activity in this field. Such case law represents an
important milestone for magistrates and all other involved parties,
since it highlights the constraints, interdictions and limitations
specific to this profession. In addition, the case law exhibited the
generally accepted standards of conduct and the profound impact of
political factors, media and the society in general.
We preferred to not offer solutions and advice in such
circumstances, but instead to underline certain issues which are
of interest along with their potential connotations thus leading to
self analysis and the presentation of such opinions which
appeared as notable points of view.
Finally, the legislative appendices which contain the current
texts applicable in this field complete the terms of reference for the
draft of the deontological code. These appendices emphasize the
code’s role as an instrument and source of documentation
potentially useful for all those involved in the legal system or
interested in the legal world, with its unique complexity and
specific features.
Bibliografie selectivă
¾ J.B. Thomas – „Judicial Ethics in Australia”, Law Book

Company, Sydney, 1988
¾ J.A.G. Griffith – „The Politics of the Judiciary”, 3rd ed,
London, 1985
¾ S. Makwanyane – „Constitutional Court of South
Africa”, Boston, 1996
¾ Michael D. Kirby – „Judicial Ethics: A discussion paper”,
Boston, 1996
¾ David Wood – „Judicial Ethics: A discussion paper”,
Boston, 1996
¾ Ramon Mullerat şi Rosa Maria Muñoz Rodon – „La
profesion del abogado eu Europa y Españia”, Barcelona, 1998
¾ Ramon Mullerat şi Rosa Maria Muñoz Rodon –
„Derecho profesional para el abogado”, Barcelona, ed. Praxis,
1998;
¾ „Code of conduct of the Bar of England and Wales” –
Adopted in 1990 and amended in 1997, London, WCIR 4 DB
¾ „Le judge et son etique” – I.H.E.J. 1993
¾ „Rapport sur la mission de reflexion et de propositions
en vue de l’ elaboration d’un code des professions judiciaries et
juridique” – Jean-Marc Varant, Documentation francaise – 1998
¾ „Códigos de ética judicial” – Stefanie Ricarda Roos / Jan
Woischnik, Ed. Konrad-Adenauer-Stiftung e.V., Montevideo 2005
¾ Daniel S. Bailis şi Robert Macloun – Judicial disqualifi-
cation: What do judges think?”, London, Ed. „Harrods”, 1999
218 Anexe
¾ Noëlle Rivero – Cabonat – „L’administration de la

justice eu Europe et evaluation de sa qualité”, Paris,
Ed. „Montchrestien”, 2001
¾ A. Papaux, E. Wyler – „L’Ethique du droit”, Paris,
Edition Dalloz, 2001
IMNUL ASOCIAŢIEI MAGISTRAŢILOR
DIN ROMÂNIA
Noi stăm la hotarul cetăţii

Cu sabia legii la şold
Modeşti cavaleri ai dreptăţii,
Mânaţi de un nobil imbold.
În lumea măruntă şi ternă

A celui umil şi înfrânt,
Gândirea ne este fraternă,
Cu omul căzut la pământ.
Să nu judecăm inocentul
Alături de cel vinovat,
Memento ne e precedentul
Confratelui nostru Pilat.
Veghem într-o luptă ce soarbe

Şi vlaga şi viaţa şi har,
Balanţa Justiţiei oarbe
Să nu se clintească măcar.
Adesea-ntre foi de dosare,

Adânc adevăru-i ascuns,
Lumina sa strălucitoare
Ne este răsplata de-ajuns.
Iar când, după legea divină,

Ne-om duce să fim judecaţi,
Vom merge cu fruntea senină,
C-am fost nişte demni magistraţi.

Codul Deontologic Al Magistratilor Ghid de Aplicare PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Codul Deontologic Al Magistratilor Ghid de Aplicare PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Codul deontologic al magistraţilor

Colegiul de lucru desemnat de Consiliul Director al Asociaţiei

¾ Prof. univ. dr. Maria Mona Pivniceru, vicepreşedinte al

Consiliul Superior al Magistraturii

Institutul Naţional al Magistraturii

Fundaţia Konrad Adenauer

Partener de program : Centrul de Resurse Juridice,

Codul deontologic al magistraţilor

Proiect coordonat de Judecător drd. Florin Costiniu

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Codul deontologic al magistraţilor / Asociaţia Magistraţilor

I. Asociaţia Magistraţilor din România (Bucureşti)

Editura Hamangiu: Vânzări:

din 6 ţări europene, a elaborat primul Cod deontologic al

Prof. univ. dr. Corneliu Bîrsan

Judecătorii au rolul de a stabili standarde în societate. Ei

ţări. Au fost necesare măsuri adecvate pentru oprirea acestei ten-

profesia respectivă dar fără un mecanism de implementare şi

Octombrie 23, 2007

Prolog sau„Pentru ce sunt necesare modificarea

Capitolul I. Valorile etice fundamentale în activitatea

1.5. Judecătorul va încuraja şi sprijini măsuri de protecţie

2.5. Magistratul va fi incompatibil în cazurile în care

4.4. Judecătorul nu va participa la soluţionarea unei

4.11. Cu condiţia îndeplinirii corespunzătoare a

solicite ori accepte niciun cadou, moştenire,

5.4. Judecătorul nu va permite în mod conştient

6.5. Magistratul trebuie să-şi îndeplinească toate sarcinile

Capitolul II. Proiectul noului Cod deontologic al

Capitolul III. Analiza unor studii de caz ................................137

12. Regulamentul de organizare şi funcţionare

„Pentru ce sunt necesare modificarea actualului

1. Preocupările constante în ultimele decenii, pe plan mon-

conduitei ca standard de viaţă în general acceptat de practicienii

2. Desigur că şi în ghidul de aplicare a unui cod deon-

ca ideal o formă de convieţuire socio-profesională de un anumit

practicarea, respectarea lor şi ridicarea standardelor de conduită.

3. În acest context este cazul să subliniem deosebirile esen-

conţine un număr de 8 reguli generale, unanim acceptate şi uşor

4. De ce este necesară modificarea actualului Cod deon-

Considerăm că actualul Cod deontologic, elaborat sub

În acest mod magistraţii, ceilalţi practicanţi ai profesiilor

5. În fine, de ce este atât de preocupată Asociaţia Magistra-

membră a Uniunii Internaţionale a Magistraţilor şi a Asociaţiei

Judecător Florin Costiniu

În cele ce urmează sunt prezentate valorile ce au fost

Este important de subliniat că înţelegerea rolului puterii

onestitate, abilitate şi standarde personale sunt discutabile. Pentru

care le au pentru a influenţa desfăşurarea proceselor şi solu-

Foarte strâns legat de conceptul de „independenţă” este cel

durata exercitării funcţiei, condiţiile serviciului, existenţa unor

Aspecte specifice ale aplicării valorii

1.1. Judecătorul îşi va exercita funcţia judiciară în mod

Încrederea în justiţie este erodată dacă luarea deciziilor în

externe. Este esenţial pentru independenţa judiciară şi pentru

instanţei, eforturilor altora de a influenţa deciziile în problemele

1.2. Judecătorul este independent în relaţia cu societatea,

S-a pus deseori în discuţie cât de independent şi „desprins”

la un moment dat ca fiind „asemănătoare preoţiei”6. Un alt

tarea judiciară, o parte importantă a muncii magistratului, nece-

1. Nu este obligatoriu ca un judecător să răspundă unei

1.3 Judecătorul trebuie nu doar să nu aibă nici o legătură