Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti

Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor

Departamentul de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Oxidice şi Nanomateriale

BIOMATERIALE

Curs 1

NOŢIUNI GENERALE
 OBIECTIVE

 Clasificarea materialelor, considerând criterii diferite

(compoziţie, proprietăţi, utilizări);
 Descrierea,
D i compararea, evaluarea
l şii alegerea
l
biomaterialelor care îndeplinesc funcţii de utilizare
definite;
 Proiectarea rutei de procesare potrivite, pentru o
compoziţie dată, în vederea obţinerii structurii şi
texturii adecvate,, considerând o anumită funcţie ţ de
utilizare în domeniul biomedical;
 Selectarea şi utilizarea metodelor experimentale
care permit caracterizarea materialelor (în special în
ceea ce priveşte proprietăţile specifice, definitorii
pentru domeniul de utilizare), precum şi
interpretarea rezultatelor obţinute;
 OBIECTIVE

 Corelarea noţiunilor fundamentale compoziţie –

procesare – proprietăţi;
 Utilizarea
Utili vocabularului
b l l i ştiinţific
tii ţifi specific
ifi domeniului,
d i l i
în vederea comunicării eficiente, în scris şi oral;
 Operarea
p cu mijloace
j de informare ş şi comunicare,,
în mod pro-activ şi responsabil, în vederea realizării
unui proces independent de învăţare şi investigare
ştiinţifică
ş ţ în domeniu;;
 Identificarea de soluţii creative pentru problemele
specifice biomaterialelor.
 ISTORIC

 Domeniul Biomaterialelor moderne este prea nou

pentru ca o istorie formală să fi fost deja scrisă.
 Romanii, chinezii sau aztecii foloseau aur pentru
refacerea dinţilor cu 2000 de ani în urmă.
 Ochii din plastic sau dinţii din lemn sunt des
menţionaţi în istorie.

Proteză de deget
descoperită la o
mumie egipteană
 ISTORIC

 În 1838 Elias Wildman a realizat primii dinţi din

porţelan.
 În
Î 1886 H. Hansmann experimentează utilizarea
plăcilor din oţel placate cu Ni pentru fixarea fracturilor
osoase.
 ISTORIC
 La începutul secolului XX s-au descoperit şi
sintetizat materialele plastice, multe teste
fiind realizate pentru utilizarea acestora ca
biomateriale.
 În lumina cunoştinţelor pe care le avem astăzi, multe
dintre acestea erau sortite eşecului.
eşecului
 Polimetil metacrilatul PMMA a fost introdus în
stomatologie în 1937.
 În timpul celui de
de-al
al doilea război mondial, aşchii de
PMMA din alcătuirea tunurilor au intrat accidental în
ochii soldaţilor, arătând că există materiale care
provoacă o reacţie slabă a ţesuturilor.
 După cel de-al doilea război mondial Voorhees a
experimentat utilizarea pânzei de paraşută pentru
realizarea protezelor vasculare.
 ISTORIC
 În 1920 a fost injectată o suspensie 5% de
fosfat tricalcic în osul radial al şoarecilor.
 A
Analizele
li l radiografice
di fi au relevat
l că
ă defectul
d f l injectat
i j
cu fosfat tricalcic a avut o creştere osoasă mai rapidă
şi o legare mai bună decât proba martor.
 Prima bioceramică testată pe scară largă a fost
ipsosul.
 Descrieri în acest sens datează încă de la începutul
secolului trecut.
 O etapă importantă în folosirea ipsosului în chirurgia
ortopedică a fost realizată în 1952,
1952 când s-a
s a raportat
umplerea cu succes a unei cavităţi tibiale cauzată de
un abces.
 ISTORIC

 Anul 1963 este foarte important din punct

de vedere al istoriei bioceramicii.
 ÎÎn acel an, s-a raportat dezvoltarea unui nou
sistem ceramic pentru reconstituirea osoasă,
prin impregnarea unei ceramici poroase cu o
răşină epoxi.
 Acest material imită caracteristicile fizice ale
osului.
osului
 ISTORIC
 În continuare cercetările s-au diversificat şi pe lângă
dezvoltarea bioceramicii aproape inerte la începutul
anilor ’70, o nouă direcţie a apărut în domeniul
bi
biomaterialelor.
t i l l
 Hench (1972) şi colaboratorii au proiectat un sistem
compoziţional în care au fost preparate sticle cu
proprietăţi speciale: SiO2–CaO-P2O5-Na2O.O
 Aceste sticle, implantate în femurul şoarecilor, nu mai
puteau fi extrase după numai 6 săptămâni “in vivo”.
 Anii ’80:
80: ceramica fosfatică a fost utilizată pentru
implanturi, în chirurgia reconstructivă maxilo-facială.
 ISTORIC
 Milioane de proteze ortopedice realizate din materiale
bioinerte au fost implantate, până la 85% dintre ele
g
înregistrând o durată de viaţă
ţ de 15 ani.
 Realizate din aliaje metalice, polimeri sau ceramici
bioinerte.
ş
 Creşterea mediei de viaţă ţ a ppopulaţiei,
p ţ , în era
modernă, conduce la necesitatea proiectării unor
implanturi a căror durată de viaţă să depăşească 30
de ani.

 Este necesară schimbarea filozofiei în

abordarea cercetărilor,, urmărindu-se
dezvoltarea de materiale care să ă permită
ă
nu înlocuirea ţesuturilor, ci regenerarea
acestora!
 ISTORIC

 Este necesară schimbarea filozofiei în

abordarea cercetărilor, urmărindu-se
urmărindu se
dezvoltarea de materiale care să permită
nu înlocuirea ţesuturilor, ci
regenerarea acestora!
t !

 O astfel de schimbare de la o abordare bazată

pe noţiuni din domeniile Ştiinţei materialelor şi
mecanicii, către repararea biologică a
ţes t ilo presupune
ţesuturilor, p es p ne înţelegerea
înţelege ea şi utilizarea
tili a ea
mecanismelor biologiei celulare.
 ISTORIC

 Dezvoltarea domeniului biomaterialelor este

condiţionată şi de descoperirile în alte domenii,
şi în special de cele în ştiinţele medicale.
 1860 – 1870, J. Lister: tehnici chirurgicale g
aseptice;
 1954, W. J. Kolff: rinichi artificial;
 1958, S. Furman, G. Robinson: prima stimulare
cardică directă, realizată cu succes;
 Anii ’80
80, W.
W J.
J Kolff: implant cardiac total.
total
[http://www.kidneydialysis.org.uk/inventor-of-
dialysis.htm]
y ]
 ISTORIC
 Nanotehnologiile sunt una dintre descoperirile cheie
ale secolului XXI, acestea deschizând noi oportunităţi
şi în domeniul biomaterialelor.
 Operarea la nivel nanometric, aşa cum organismele
vii funcţionează,
funcţionează deschide calea către realizarea unor
noi biomateriale, cu noi aplicaţii:
o ingineria ţesuturilor;
o eliberarea controlată a medicamentelor sau a altor
substanţe;
o tratarea cancerului;
o aducerea oxigenului în ţesuturi distruse etc.
 ISTORIC

 Nanotehnologiile sunt una dintre

descoperirile cheie ale secolului XXI, acestea
deschizând noi oportunităţi şi în domeniul
biomaterialelor.
 E
Este
t astfel
tf l posibilă
ibilă dezvoltarea
d lt d noii materiale,
de t i l cu
proprietăţi îmbunătăţite, în ceea ce priveşte
biocompatibilitatea, caracteristicile fizico-mecanice şi
chimice;
 Se pune accentul pe imitarea naturii în prepararea
materialelor cu aplicaţii biomedicale, şi nu numai;
 Se vorbeşte despre nanoroboţi, nanosenzori etc.
Domenii de cunoştinţe necesare pentru dezvoltarea BIOMATERIALELOR

DOMENIU CUNOȘTINȚE

Relaţia structură – proprietăţi în cazul

Ştiinţa şi materialelor sintetice şi biologice, printre care
metale, materiale ceramice, polimeri, compozite,
ingineria
g ţesuturi (ţesut sanguin şi ţesut conectiv), conectiv)
materialelor proiectarea şi dezvoltarea de materiale cu
proprietăţile dorite, în funcţie de aplicaţii, etc.

Biologie celulară şi moleculară, anatomie,

Biologie şi
fiziologie animală şi umană, histopatologie,
fiziologie chirurgie experimentală, imunologie, etc.

Stomatologie, neurochirurgie maxilofacială,

obstetrică şi ginecologie, oftalmologie, ortopedie,
Ştiinţe
otorinolaringologie, chirurgie plastică şi
medicale reparatorie,
p , chirurgie
g toracică şşi cardiovasculară,,
medicină şi chirurgie veterinare, etc.
 ACŢIUNEA FACILITATOR
IDEE Identificarea nevoii Medic, dentist
•tratarea unei boli Cercetător
•înlocuirea unui organ Inventator
•cosmetică

Design-ul dispozitivului Inginer, fizician, chimist

Sinteza materialului Inginer

g

Testarea materialului Bioinginer

•proprietăţi mecanice Inginer mecanic
•toxicologie Biochimist
•biocompatibilitatea (proteine, celule, ţesuturi) Veterinar
•biostabilitatea (mecanică, chimică)

Fabricaţie Inginer, tehnolog

Sterilizare ş
şi împachetare
p Bioinginer,
g , designer
g industrial

Testarea dispozitivelor
•toxicologie Bioinginer
•biointeracţiunea in-vitro Medic, dentist
•testarea pe animale

Aspecte formale
•aprobarea de introducere pe piaţă Experţi aspecte formale
•studii clinice limitate Jurist
•încercări clinice
•urmărirea
ăi pe ttermen llung

Utilizarea clinică Medic, dentist, optometrist

Analiza explantelor
•inventarierea
i t i explantelor
l t l A t
Anatomopatolog
t l
•examinarea patologică Bioinginer
•testarea în vederea determinării motivelor
PACIENT pentru distrugere
 DEFINIŢIE

 Un biomaterial este orice material sintetic

utilizat p
pentru a restabili sau înlocui funcţia
ţ
unui ţesut şi care vine în contact cu fluidele
fiziologice în mod continuu sau intermitent.
 Această definiţie exclude materialele utilizate
pentru realizarea instrumentelor chirurgicale sau
dentare.
dentare
 DEFINIŢIE

 Deşi biomaterialele sunt în în primul rând

utilizate în aplicaţii
p ţ medicale,, ele p
pot fi de
asemenea utilizate:
 ca suport pentru culturile de celule;
 în dispozitivele pentru manipularea proteinelor în
laborator;
 în realizarea recipienţilor pentru conservarea
celulelor sau ţesuturilor;
 în cultura artificială a scoicilor;
 pentru realizarea bio-chip-urilor pentru computere
etc.
 Punctul comun al tuturor acestor aplicaţii îl
reprezintă interacţiunea între sistemele
biologice şi sintetice.
 DEFINIŢIE

 Un biomaterial trebuie să îndeplinească

anumite condiţii:
 să fie biocompatibil (să nu producă efecte
nocive: toxice, alergice, cancerigene asupra
ţesuturilor vii);
 să fie stabil biochimic (să nu sufere procese
de degradare în timp,timp în contact cu mediul
fiziologic);
 să aibă p proprietăţi
p ţ mecanice asemănătoare cu
cele ale ţesutului substituit, pentru a putea
prelua în condiţii optime funcţia mecanică a
acestuia.
acestuia
• Aceasta impune o anumită rezistenţă la rupere,
uzură, oboseală, forfecare, etc.
 DEFINIŢIE

 Biocompatibilitatea este proprietatea unui

material de a îndeplini o anumită funcţie în
mediul fiziologic, provocând în acelaşi timp
un răspuns adecvat din partea organismului.
 noţiune specifică studiului biomaterialelor;
 nu există o definire precisă sau metode
standardizate
t d di t d
de t t
testare di
directă
tă a
biocompatibilităţii.
 DEFINIŢIE

 Biocompatibilitatea este proprietatea unui

material de a îndeplini o anumită funcţie în
mediul fiziologic, provocând în acelaşi timp
un răspuns adecvat din partea organismului.
 este cunoscut faptul că nici un material străin
implantat într-un organism viu nu este complet
acceptat;
 singurele substanţe care răspund complet acestei
cerinţe sunt cele produse chiar de organism
( t
(autogene),) orice
i altă
ltă substanţă,
b t ţă recunoscută
tă ca
străină, va iniţia o formă de reacţie;
 DEFINIŢIE

 Biocompatibilitatea este proprietatea unui

material de a îndeplini o anumită funcţie în
mediul fiziologic, provocând în acelaşi timp
un răspuns adecvat din partea organismului.

 Provocarea pentru cercetătorii în domeniul

biomaterialelor este ca,ca utilizând instrumentele
furnizate de nanotehnologii, să reuşească să
“păcălească” organismele vii să considere
materialele sintetice ca biogene sau autogene.
 CLASIFICARE
 Metode de reconstrucţie a ţesuturilor
distruse:
 Pentru înlocuirea oaselor cel mai adesea este
folosit osul uman, dar utilizarea autogrefelor
presupune o a doua intervenţie chirurgicală,
cantitatea de os este limitată şi tratamentul dificil.
 Se pot folosi alogrefele (denumite şi oase de
bancă) caz în care cea de-a
bancă), de a doua intervenţie
chirurgicală este eliminată.
 probleme legate de sterilizare şi riscul
transmiterii unor boli, cum ar fi hepatitele şi
SIDA.
 Cea dede-a
a treia variantă,
variantă halogrefele – materialele
sintetice, pare a fi cea optimă.
 CLASIFICARE
Compoziţie

CERAMICĂ
ALUMINOASE SILICATICE FOSFATICE ALTELE CARBONICĂ

Alumino-silicatice Silico-fosfatice HAp Grafit

Sticlă Cermeţi
Alumina Carbon pirolitic
CERAVITAL Sticle Hench

Porţelan Sialon
Vitroceram
Titanaţi
Tit ţi
Zirconaţi

CEROSIUM Sticle biologice

ranforsate
f cu
Fibre de carbon
Fibre de sticlă
fibre metalice

POLIMERI Piese din

carbon vitros
Compozite cu
fibre de sticlă
 CLASIFICARE
Tipul materialului Răspunsul ţesutului

Toxic ţţesutul înconjurător

j moare

se formează în jjurul implantului

p
Biologic “inert”
inert
capsule fibroase din ţesut

se formează
f ă o llegătură
ăt ă interfacială
i t f i lă
Bioactiv
între materialul de implant şi ţesut

materialul se dizolvă, fiind

Resorbabil
înlocuit de ţesutul înconjurător
 CLASIFICARE

 În general, biocompatibilitatea ceramicilor

folosite la realizarea implanturilor se datorează
fie prezenţei ionilor cu toxicitate limitată (ex.
Zr sau Ti), fie faptului că sunt alcătuite din ioni
care se regăsesc în mod obişnuit în mediul
fiziologic (ex. ionii de Ca, P, K, Si, Mg, Na).
 Totuşi,
Totuşi prin definiţie,
definiţie materialele bioinerte au o
durată de viaţă limitată şi de aceea există un
interes crescut p pentru dezvoltarea implanturilor
p
de a doua generaţie, bioactive, care
favorizează sau chiar induc regenerarea
ţ
ţesutului
t l i natural.
t l
 CLASIFICARE

Clasificarea bioceramicilor in functie de bioactivitate

(a) bioinert (implant dentar din alumina)
(b) bioactiv (acoperire de hidroxiapatita (Ca10(PO4)6(OH)2)
pe un implant
p p dentar metalic))
(c) bioactiv (biosticla sau biovitroceramica)
(d) bioresorbabil (implant din fosfat tricalcic [Ca3(PO4)2]).
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte

 Materialele inerte (sau aproape inerte) sunt în

mod esenţial stabile în organismul viu, sunt
acceptate de corp şi nu determină o reacţie
adversă a ţesutului, neprovocând interacţiuni
majore cu mediul fiziologic.
fiziologic
 În general conduc la formarea unui țesut
modificat în jurul implantului,
implantului numit țesut
fibros.
 Implanturile metalice se pot încadra numai în
această categorie, în timp ce doar materialele
ceramice şi polimerii se pot încadra şi în
categoriile “materiale bioactive” sau
“resorbabile”.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - metale

 Suprafaţa metalică implantată provoacă

eliberarea ionilor metalici în ţesuturile
înconjurătoare, ca urmare a reacţiilor redox cu
lichidul fiziologic.
 Dacă
D ă procesull de d încapsulare
î l cu țesutt fibros
fib nu
este destul de rapid, eliberarea de ioni poate
duce la necroza ţesutului înconjurător.
înconjurător
 aliajele metalice folosite la realizarea
implanturilor sunt inoxidabile, pasivate şi/sau
au un strat superficial de acoperire.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - metale

 Metalele au fost în mod tradiţional folosite

pentru realizarea implanturilor supuse unor
sarcini ridicate
d î corpull uman.
în
 Mulţi ani protezele de şold au fost realizate
din metal (osul femural) şi polimeri (fosa
acetabulului).
 Descoperiri recente sugerează că frecările între metal şi
polimer au un rol important în distrugerea implantului şi în
consecinţă un interes deosebit a fost îndreptat spre
realizarea componentelor osului femural din materiale
ceramice (alumina sau zircona).
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - ceramica

 Pentru materialele ceramice inerte, cum ar fi zircona

(ZrO2) sau alumina (Al2O3), capsula fibroasă care se
formează în jurul implantului este în general de
dimensiuni mai scăzute decât pentru metale.
 Spre deosebire de metale, materialele ceramice nu
prezintă deformări plastice,
plastice caracterizându-se
caracterizându se prin
rupere fragilă, acesta fiind probabil cel mai mare
dezavantaj al lor din punct de vedere fiziologic.
 Materialele
M t i l l ceramicei se caracterizează
t i ă printr-o
i t
rezistenţă la forfecare scăzută şi în consecinţă
proiectarea componentelor implantabile trebuie să se
f ă astfel
facă f l încât
î â săă fie
fi valorificată
l ifi ă rezistenţa
i l eforturi
la f i
compresive relativ ridicată a acestora.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte - carbonul

 Carbonul este utilizat ca material bioceramic inert mai

ales în formă vitroasă sau de grafit.
 stabil
t bil chimic;
hi i
 proprietăţi mecanice asemănătoare cu ale osului;
 bacteriile manifestă adeziune scăzută la suprafaţa
implanturilor din carbon;
 nu favorizează coagularea nedorită a sângelui;
 utilizat pentru aplicaţii în care vine în contact direct cu
sângele, pentru realizarea valvelor artificiale pentru inimă,
implanturi la nivelul pielii etc.
 Nanotehnologiile au condus la descoperirea unor noi
forme de carbon - “bilele” şi nanotuburile de carbon:
 proprietăţi mecanice mult îmbunătăţite;
 e ţec
inerţie chimică
că foarte
oa te ridicată;
d cată;
 nu este însă bine cunoscută înteracţiunea acestora cu
mediul fiziologic.
 CLASIFICARE
I. Materiale bioinerte

 Pentaoxidul de tantal a fost folosit ca anod la

construcţia electrozilor pentru aplicaţii intracorticale
cronice
i şii stimularea
ti l selectivă
l ti ă înî adâncime
dâ i a
nervilor periferici.
 Porţelanul preparat în sistemul compoziţional de
bază K2O–Al2O3–SiO2–Na2O este folosit cu succes
pentru realizarea restauraţiilor dentare.
 Ceramica
C i cu proprietăţi
i tăţi feromagnetice,
f ti realizată
li tă pe
bază de oxid de fier, este utilizată pentru tratarea
tumorilor canceroase p prin hipertermie
p sau ppentru
transportul controlat al medicamentelor.
 CLASIFICARE
II. Materiale bioactive

 Sunt materiale care determină un anumit

răspuns biologic la interfaţa cu ţesuturile,
care conduce
d l formarea
la f unei legături
l ă î
între
implant şi ţesut.
 Clasa A:
 osteoconductive şi osteproductive;
 se pot lega de ţesuturile moi şi dure;
 Ex.: sticla bioactivă în sistemul SiO2-CaO-P2O5-
Na2O, fosfaţi de calciu.
 Clasa B:
 osteoconductive;
 se pot lega de ţesuturile dure;
 Ex.:
Ex : HAp sintetică,
sintetică dioxid de titan hidratat la
suprafață (grupări Ti – OH), CaCO3 natural,
ipsos (CaSO4½H2O).
 CLASIFICARE
II. Materiale bioactive

 Atât ceramica fosfatică, cât şi biosticlele sunt materiale

cu rezistenţă mecanică relativ scăzută, folosirea lor fiind
astfel limitată la acele aplicaţii în care rezistenţa este un
factor de mai mică importanţă, aşa cum este cazul
refacerii crestei alveolare sau a oaselor urechii interne.
 Vitroceramica bioactivă ă este o bioceramică ă cu rezistenţă
ă
mecanică considerabil mai mare decat a sticlei
corespunzătoare, obţinută din aceasta prin recristalizare.

 Dacă aplicaţia vizată necesită rezistenţă mecanică

ridicată, atunci ceramicile fosfatice sau sticlele biactive
pot fi folosite ca acoperiri pe metale sau ceramici
bioinerte.
 CLASIFICARE
II. Materiale bioactive

 Ciment dentar: utilizat pentru restaurări dentare – fixare de

coroane şi punţi sau remineralizare.
 fosfatic:
o ciment calcio-fosfatic  component solid fosfat de calciu +
component lichid apa;
o ciment silico-fosfatic  component solid pulbere de sticlă alumino-
fluoro-silicatică + component
p lichid acid ortofosforic p parţial
ţ
neutralizat;
 glass-ionomer: component solid pulbere de sticlă alumino-fluoro-
silicatică + component lichid soluţie apoasă de acid poliacrilic sau
copolimeri ai acestuia cu adaos de acid tartric;

 Ciment pentru fixarea oaselor/dentar:

 glass ionomer hibrid: component solid pulbere de sticlă alumino-
fluoro-silicatică + component lichid soluţie apoasă de acid poliacrilic
sau copolimeri ai acestuia cu adaos de acid tartric şi monomer
metacrilic.
 CLASIFICARE
III. Materiale bioresorbabile

 Materialele bioresorbabile servesc ca eşafodaj

temporar sau material de umplutură până
când în mod treptat,
când, treptat are loc dezvoltarea
ţesutului care le va înlocui şi dizolvarea lor.
 Este deosebit de importantă cinetica procesului
de dizolvare, aceasta trebuind să fie în acord
cu cinetica de formare a ţesutului afectat.
 Constituenţii din
d care aceste materiale l sunt
formate trebuie să fie uşor de prelucrat pe cale
metabolică normală.
 CLASIFICARE
III. Materiale bioresorbabile

 Implanturile resorbabile reprezintă un

stimulator al creşterii ţesutului care a suferit
degradarea, datorită faptului că prin dizolvarea
lor furnizează local ionii necesari ţesutului osos
pentru regenerare.
regenerare
 Din categoria materialelor resorbabile fac
parte:
 materialele ceramice: sulfatul de calciu, fosfatul
trisodic, fosfaţii de calciu;
 biosticle în sistemul SiO2-CaO-P2O5-Na2O;
 polimeri.
 APLICAŢII MATERIAL
Schelet
 înlocuirea articulaţiilor (şold, genunchi) Ti, aliaj Ti-Al-V, oţel, polietilenă, Al2O3, ZrO2
 fixarea fracturilor oţel, aliaj Co-Cr
 ciment pentru oase PMMA, cimenturi fosfatice
 refacerea defectelor în oase HAp
 ligamente şi tendoane artificiale Teflon, Dacron
 implanturi dentare Ti, Al2O3, ZrO2, fosfaţi de calciu
Sistemul cardiovascular
 proteze pentru vasele de sânge Dacron, Teflon, poliuretan
 valve pentru inimă ţesuturi procesate artificial, oţel, carbon
 catetere silicon, Teflon, poliuretan
Organe
 inima artificială poliuretan
 tipar pentru regenerarea pielii compozit silicon-colagen
silicon colagen
 rinichi artificial celuloză, poliacrilonitril
 aparat inimă - plămâni silicon
ţ
Simţuri
 reabilitarea auzului electrozi de platină
 lentile intraoculare PMMA, silicon, hidrogel
 lentile de contact silicon-acrilat, hidrogel
 bandajul corneei colagen hidrogel
colagen,
APLICAŢII

Domenii de aplicaţii
ale biomaterialelor
 APLICAŢII

Pelvis Fosă
Bilă

Ciment
Stem

Detaliu Femur

Implant de şold
 APLICAŢII
Implanturi şi restauraţii dentare
 APLICAŢII

Implant
p din ceramică
fosfatică pentru ochi

Suport din ceramică

fosfatică pentru ingineria
ţesuturilor
 APLICAŢII

Vindecarea unui defect provocat de o boală

dentară, cu ajutorul sticlei bioactive
APLICAŢII

Dezvoltarea celulelor osoase pe

suprafaţa fibrelor de sticlă
APLICAŢII

Valve metalice pentru inimă, cu

acoperire de carbon
 APLICAŢII
Implanturi pentru coloana vertebrala

Produs Material Proprietăți

Inel Ceramică compozită Porozitate > 20%,
20%
pentru nanostructurată poroasă Structură poroasă
fixare (Al2O3+HAp) deschisă

Ceramică compozită
Bio-inertă, Radio
Plăcuță nanostructurată densă
transparentă
(Al2O3+ZrO2+ HAp)

Ceramică compozită
Bio-inertă,, Radio
Șuruburi nanostructurată densă
transparentă
(Al2O3+ZrO2+ HAp)