Sunteți pe pagina 1din 12

INTRODUCERE

Biomaterialele sunt prin definiţie „orice substanţe sintetice (metale şi aliaje, materiale
ceramice, polimeri, materiale compozite, etc.) sau naturale (colagen, chitosan, celuloză)
capabile să interacţioneze cu sistemele biologice în scopul tratării, creşterii sau înlocuirii
oricărui ţesut, organ sau funcţie a corpului” [1]. Biomaterialele au o capacitate sporită de a se
integra şi de a fi tolerate de către organismul în care sunt implantate, fiind capabile să intre în
contact cu fluidele biologice naturale şi cu ţesuturile umane fără a provoca reacţii adverse şi
având foarte puţine efecte nedorite. Biomaterialele trebuie să aibă un grad ridicat de inerţie
chimică [2].
Odată cu dezvoltarea biomaterialelor au apărut şi problemele legate de tipul şi designul
materialului folosit pentru implanturi, care au condus la pierderea prematură a funcţiilor
implantului din cauza deteriorărilor mecanice, coroziunii sau biocompatibilităţii insuficiente.
Biocompatibilitatea, biofuncţionalitatea şi îndeplinirea unui anumit rol, specific ţesutului şi
locaţiei în care va fi implantat materialul sunt factorii decisivi pentru utilizarea lor în dispozitive
medicale şi implanturi [1-3].

Aplicatiile biomaterialelor

Iniţial, biomaterialele au fost utilizate pentru înlocuirea fizică a ţesuturilor dure sau moi,
degradate sau distruse în urma unor procese patologice. Deşi ţesuturile şi structurile corpului
uman funcţionează pentru perioade foarte mari de timp, acestea pot suferi diferite procese
distructive precum fracturi, infecţii, cancer, care cauzează durere, desfigurare sau pierderea
funcţiilor organismului. În aceste condiţii, ţesutul bolnav poate fi îndepărtat şi înlocuit cu un
material sintetic adecvat [1-4].
Domeniile de aplicaţii ale biomaterialelor sunt vaste şi includ articulaţii pentru şold,
genunchi sau deget, membre artificiale, inimă artificială, materiale înlocuitoare de artere, piele
artificială, lentile de contact, proteze dentare, etc. Câteva exemple sunt prezentate în figura 1.
Implantarea acestor materiale este cerută de pacienţi fie din motive medicale, cum ar fi
înlocuirea unui ţesut bolnav pentru a prelungi speranţa de viaţă, fie din motive pur estetice, în
cazul implantului de silicon pentru sâni [1-2].
Suturile sunt printre primele biomateriale utilizate clinic. În anii 50-60 s-au efectuat
primele teste clinice ale materialelor înlocuitoare de vase sanguine şi s-au dezvoltat valvele
artificiale pentru inimă şi articulaţii artificiale ale şoldului.
Principalele domenii de aplicaţii ale biomaterialelor sunt ortopedia, chirurgia
cardiovasculară, oftalmologia, stomatologia, materiale de sutură pentru vindecarea rănilor,
sisteme cu eliberarea controlată a medicamentelor.

Figura 1. Aplicaţiile biomaterialelor [1-4]

Clasificarea biomaterialelor

Biomaterialele pot fi împărţite în mai multe categorii în funcţie de diferite criterii.

Clasificarea biomaterialelor în funcţie de structura chimică.

Biomaterialele pot fi metalice, ceramice, polimerice sau compozite.


Biomaterialele metalice sunt folosite pentru aplicaţii în care implantul este supus unor
solicitări mecanice importante şi trebuie să aibă o rezistenţă mărită la oboseală pentru a face faţă
activităţilor zilnice la care este supus: mers, mestecat, etc.

Biomaterialele ceramice sunt utilizate în general pentru duritatea lor şi rezistenţa


ridicată la uzură în aplicaţii precum suprafeţe de articulaţie pentru şold sau dinte dar şi pentru
proprietăţi de iniţiatori de refacere osoasă, ca suprafeţe de legare cu osul în implanturi.

Biomaterialele polimerice se folosesc datorită stabilităţii şi elasticităţii lor pentru


tendoane şi ligamente, fiind utilizate de asemenea în suprafeţe de articulaţie cu frecare scăzută
datorită proprietăţilor antifricţiune şi anticoagulante. Unele biomateriale polimerice se utilizează
în ultimul timp pentru proprietăţile lor biodegradabile şi bioresorbabile. Biomaterialele
compozite (metaloceramice, polimerceramice, metalopolimerice, ceramicceramice) se utilizează
datorită combinaţiilor neobişnuite de rezistenţă mecanică, duritate, greutate, stabilitate la
temperaturi înalte şi la coroziune sau conductivitate termică şi electrică [1-4].
În tabelul 1 sunt prezentate câteva exemple de biomateriale şi aplicaţiile acestora.

Tabelul 1. Tipuri de biomateriale şi principalele lor aplicaţii [1-4]


Clasificarea biomaterialelor în funcţie de generaţia din care fac parte

Progresele tehnologiilor de fabricaţie a biomaterialelor au condus la perfecţionarea şi


îmbunatăţirea permanentă a caracteristicilor acestora. La ora actuală, există trei generaţii de
biomateriale ale căror proprietăţi diferă conducând la aplicaţii diferite.
Prima generaţie de biomateriale pentru ţesuturile umane s-a dezvoltat în anii 1960 –
1970 şi a inclus în principal metale, aliaje şi materiale pe bază de poliester [4, 5]. La începutul
anilor ”70, biomaterialele erau folosite doar pentru a înlocui ţesutul osos distrus, fiind inerte din
punct de vedere biologic [2]. Descoperirea faptului că celulele şi ţesuturile din organismul viu
îndeplinesc roluri esenţiale în metabolism, pe lângă numeroase alte funcţii, a evidenţiat limitările
biomaterialelor bioinerte ca materiale înlocuitoare de ţesut. [4].
La mijlocul anilor ”80, s-a dezvoltat cea de-a doua generaţie de biomateriale, cunoscută
sub numele de „clasa materialelor medicale” care utilizează materiale netoxice acceptate uşor de
pacienţi sub forma implanturilor ortopedice şi dentare [5]. Materialele din această generaţie
includ sticle bioactive, materiale ceramice, vitroceramice şi compozite, polimeri bioresorbabili.
În timp ce a doua generaţie de biomateriale a fost concepută să fie resorbabilă sau
bioactivă, abordările terapeutice avansate urmăresc combinarea celor două proprietăţi pentru
dezvoltarea unor implanturi care să inducă o modalitate de vindecare de tip regenerativ. Cu alte
cuvinte, noile implanturi vor contribui la autovindecarea organismului uman [4].
În cazul biomaterialelor din generaţia a treia (biomateriale biologice cu aplicaţii în
terapia celulară), aspectele biologice sunt primordiale. În această etapă se face trecerea de la
materiale de înlocuire a ţesutului la ingineria ţesuturilor [5].
A treia generaţie de biomateriale, aflată încă în etapa de cercetare, este axată pe materiale
hibride care asociază materialele inerte cu cele vii, create prin ingineria ţesuturilor (exemplu,
culturi de celule din piele). De asemenea, biomaterialele de generaţia a treia implică polimeri
resorbabili, obţinuţi la nivel molecular, care determină răspunsuri celulare specifice şi pot fi
utilizaţi ca matrice în ingineria ţesuturilor. Aceste biomateriale „inteligente” sunt astfel fabricate
încât să reacţioneze la schimbările din imediata vecinătate şi să stimuleze răspunsurile celulare
specifice la nivel molecular. Noile generaţii de polimeri sintetici îşi pot schimba conformaţia
moleculară ca răspuns la schimbările de temperatură, pH, stimuli electrici sau stare energetică
[4]. Biomaterialele de generaţia a treia vor sta la baza refacerii şi regenerării in situ a ţesuturilor,
minimizând considerabil chirurgia invazivă. Cele trei generaţii de biomateriale sunt reprezentate
schematic în tabelul 2. Progresele recente în domeniul strategiilor terapeutice referitoare la
ingineria ţesuturilor includ utilizarea celulelor stem adulte ca sursă de celule regenerative şi a
moleculelor indicatoare de celule ca sursă de mesageri de regenerare moleculară.
Tabelul 2. Generaţii de biomateriale.Proprietăţi şi aplicaţii [4]

MATERIALE BIOCOMPATIBILE/HIDROXIAPATITA

Fosfații de calciu sunt utilizați de către corpul uman pentru a construi material osos, iar in
cercetările cu aplicații medicale se folosesc pentru a produce biomateriale necesare reparațiilor
osoase. Se cunoaste foarte bine faptul că biomaterialele de fosfați de calciu ghidează sinteza
osoasă si formează o legătură stransă cu noul os, fiind de aceea prin definiție osteoconductive. In
afara proprietăților osteoconductive, s-a descoperit faptul că aceste biomateriale (doar cele care
posedă anumite caracteristici fizico-chimice) induc formarea osoasă in situri neosoase si de aceea
sunt considerate osteoinductive [9].
Materialele ceramice de bază utilizate ca materiale pentru substitute osoase sunt:
• Hidroxiapatita (HA), cu formula Ca10(PO4)6(OH)2
• Hidroxiapatita deficientă in calciu (CDHA) cu formula Ca10-x(PO4)6-x(HPO4)x(OH)2-x,
0≤x≤1
• Fosfații de calciu: fosfat tricalcic (TCP, prezent in formele cristalografice α si β), fosfat
dicalcic (DCP), pirofosfatul de calciu.
Mineralul osos natural, descris inițial ca hidroxiapatită, este compus din nanocristale sau,
mai precis, nano-discuri. Acum este acceptat faptul că apatita osoasă poate fi descrisă mai bine
drept carbonathidroxiapatită (CHA)[12], si aproximată prin formula (Ca, Mg, Na)10(PO4,
CO3)6(OH)2.Materialele ceramice bioactive au fost larg utilizate ca substitute osoase pentru mai
multe decade. Dintre aceste bioceramici, o atenție particulară a fost acordată HA datorită
bioactivității acesteia[13].
Metode de sinteză a hidroxiapatitei

O mare atenție s-a acordat si se acordă incă hidroxiapatitei in sine. Desi HA sintetică are
capacitatea de legare de os, viteza osteointegrării este relative scăzută. O metodă promițătoare de
producere de HA sintetică cu capacitate superioară de osteointegrare este aceea de incorporare in
structura acesteia de ioni care sunt prezenți in mod normal in materialul osos (cum sunt ionii
carbonat) [16]. Mai multe observații care includ non-stoechiometria acestor apatite si asocierea
principalilor constituenți minori, magneziu si carbonat, au furnizat dovezi conform cărora
apatitele biologice nu sunt HA pură si ar trebui considerate drept carbonatoapatite[17].
Ben-Nissan si colab.[16, 18] s-au ocupat de comportarea termică, in particular cinetica
descompunerii precursorului de HA sol-gel derivat, pentru mai multe viteze de incălzire.
Rezultatele arată faptul că HA are o energie de activare de două ori mai mică pentru procesul de
cristalizare sol-gel, comparative cu cristalizarea din faze amorfe de fosfat de calciu, obținute ca
rezultat al procesului cu pulverizare cu plasmă. Mai mult, s-a afirmat chiar [16, 17] că nu există
lucrări publicate despre HA derivată din soluție, care să fie monofazică, să conțină carbonat si să
aibe o morfologie a cristalelor sub formă de discuri. S-a observat, la formarea cristalelor sub
formă de discuri, faptul că morfologia cristalelor se datorează atat precursorului, dar mai ales
procesului de descompunere termică.
Ben-Nissan si colab. [19] au prezentat necesitatea si au accentuat importanța maturării in
scopul convertirii precursorilor de dietoxid de calciu [Ca(OEt)2] si trietil fosfit [P(OEt)3] in
cadrul unui proces sol-gel, pentru obținerea de hidroxiapatită monofazică. S-a incercat apoi ideea
unui precursor alternativ de fosfor care nu necesită o perioadă de maturare de 24 de ore. S-a
incercat utilizarea de dietilfosfit [HOP(OEt)2] ca precursor alternativ, cale care a permis
obținerea de hidroxiapatită printr-un procedeu care nu a necesitat maturarea solului [20]. S-a
aplicat cu succes tehnica RMN in scopul monitorizării reacției in timpul perioadei de maturare,
ceea ce a furnizat caracteristicile de bază ale comportamentului precursorului alternativ de
fosfor. De asemenea s-a incercat abordarea aspectelor referitoare la mecanismul reacției si la
identificarea intermediarilor de reacție pentru sistemele sol-gel P(OEt)3 si HOP(OEt)2.
P. Sepulveda si colab. [21] s-au ocupat de evaluarea in vivo a spumelor de hidroxiapatită.
Corpurile macroporoase de HA biomedicală avand 85-90% porozitate au fost produse prin
spumarea suspensiilor ceramice si intărire pe suporturi de gel [21, 22]. Pentru consolidarea
matricilor s-a utilizat sinterizarea la 1350oC pentru 2 ore. Metoda spumelor cu suport de gel se
arată a fi potrivită pentru obținerea de spume puternice si utile de ceramici macroporoase care au
un potențial ridicat de a inlocui țesutul osos. Procesul duce la compusi noncitotoxici cu variate
fracțiuni de porozitate, duritate acceptabilă si pori deschisi sferici[21].
Rezistența la fracturi a ceramicilor de HA prezintă valori mici in raport cu cerințele
clinice, de aceea numeroase studii s-au efectuat in scopul investigării durității materialelor
ceramice. O metodă comună de a imbunătăți duritatea si trăinicia materialelor ceramice este
intărirea matricii ceramice prin adiția de fibre scurte sau fulgi. In prezent, variate materiale
precum SiC, C, Si3N4, Al2O3, ZrO2, si fibre metalice au fost aplicate in studiul ceramicilor HA
[23, 24]. Fulgii HA sau HA fibroasă au fost sintetizați prin variate metode precum sinteza
hidrotermală, precipitare omogenă, sinteză in fază solidă la temperaturi mari si crestere in
sisteme sol-gel [23, 25, 26, 27]. Dar, acesti fulgi sau fibre preparate prin reacții in fază solidă si
in sisteme sol-gel arată o dependență sensibilă față de condițiile de preparare, cristalinitatea lor si
stabilitatea termică fiind nesatisfăcătoare. S-a prezentat faptul că forma cristalelor de HA tinde să
devină aciculară in condiții hidrotermale; din păcate, este dificil să se obțină un cristal care
posedă o morfologie controlată. Fulgii HA sintetizați prin tratament hidrotermal al β-TCP cu acid
citric au o lungime de doar 20-30 μm si o grosime de 0.1-1 μm[23]. Precipitarea omogenă cu o
viteză de reacție mică este o procedură relativ usoară de a obține particule uniforme de HA[23].
HA pură a fost obținută [28] din fosfat de calciu tribazic si hidroxid de calciu, precursori
disponibili comercial. In urma reacției solide a acestor precursori in anumite rapoarte molare si
prin tratare termică conform unei scheme bine stabilite, se poate obține HA pură.
Park si colaboratorii [29] au preparat HA sub formă de fulgi prin hidroliza α-TCP in
condiții controlate de pH. Pe măsură ce compoziția chimică s-a apropiat de stoechiometrie si a
devenit o structură aglomerată mergand pană la o ceramică densă, stabilitatea termică a HA
sintetică a crescut, iar particulele devenite elipsoidale au prezentat stabilitate termică mai mare
decat cele sub formă de fulgi.

Metode de caracterizare
În funcţie de informaţia pe care o furnizează, aceste metode pot fi grupate astfel:

 Metode de analiză a compoziţiei chimice şi de fază


• metode chimice clasice (volumetria, gravimetria);
• metode de caracterizare microstructurală: analiza prin difracţie de neutroni,
difracţia de raze X – DRX, emisia de raze X (fluorescenţa razelor X – XRF),
analiza extinsă cu raze X, structură fină – EXAFS;
• metode termice de analiză (analiză termică diferenţială, termogravimetrie);
• metode optice de analiză: spectroscopia de absorbţie în infraroşu – IR,
spectroscopia Raman, spectroscopia de absorbţie în vizibil şi ultraviolet – UVVIS,
spectroscopia de absorbţie atomică – AAS, fotoluminescenţa, chemiluminescenţa,
spectroscopia de emisie optică în plasmă cuplată inductiv – ICP, spectroscopia
Moessbauer;
• metode magnetice (rezonanţa magnetică nucleară – RMN, rezonanţa electronică
de spin – RES).
 Metode de analiză a topografiei suprafeţei şi morfologiei particulelor
• microscopia optică – MO;
• microscopia electronică de baleiaj – SEM;
• microscopia electronică de transmisie – TEM;
• microscopia electronică de transmisie şi baleiaj – STEM;
• microscopia acustică de baleiaj – SAM;
• imagistică de rezonanţă magnetică – MRI;
• microscopie de raze X – XM.
 Metode de microanaliză a suprafeţei
• microscopie cu efect tunel – STM;
• microscopia de forŃă atomică – AFM;
• spectroscopie fotoelectronică de raze X XPS, ESCA;
• spectroscopia electronică Auger – AES;
• spectroscopia de masă cu ioni secundari – SIMS;
• spectroscopia fotoelectronică în ultraviolet – UPS.
 Metode de microanaliză electronică
• spectroscopie de raze X dispersivă în energie – EDXS;
• spectroscopia electronică cu pierderea energiei –EELS[1-3].

Aplicatiile hidroxiapatitei

Cea mai interesantă proprietate a acestei ceramic este capacitatea de a interacționa cu


țesutul osos viu, formând legături puternice cu osul. Este frecvent utilizată pentru aplicații
ortopedice, dentare si maxilofaciale, fie ca material de acoperire pentru implanturile metalice, fie
ca material de umplere osoasă [162]. Materialul prezintă insă si cateva dezavantaje. HA nu este
stabilă termic, descompunându-se la 800-12000C in funcție de stoechiometria sa [163]. Prezintă
proprietăți mecanice slabe (in special rezistență la oboseală scăzută), ceea ce inseamnă că nu va
putea fi utilizată in formă compactă pentru aplicații in care implantul este supus unor solicitări
mecanice grele (de ex. articulație pentru sold).
Acoperirile de hidroxiapatită sunt des utilizate pentru implanturile metalice (in special cele
de titan, aliaje de titan sau oțel inox) cu scopul de a modifica proprietățile de suprafață. Cele mai
multe aplicații ale acoperirilor de HA sunt pentru implanturi dentare endo-osoase si subperiostale
si pentru dispozitive ortopedice [164]. Prin acoperirea cu un strat de hidroxiapatită, implantul
beneficiază atat de biocompatibilitate si capacitatea de a forma legături chimice cu osul viu cat si
de proprietățile mecanice ale substratului de TiAl6V4 sau altor aliaje biocompatibile. Datorită
suprafeței osteofile a hidroxiapatitei, sarcina mecanică ce acționează asupra implantului va fi
transferată scheletului osos ajutand la combaterea atrofierii oaselor [163].
Implanturile metalice acoperite cu hidroxiapatită prin pulverizare in plasmă au fost des
utilizate in ultimii douăzeci de ani, existand companii specializate in producerea unor astfel de
dispozitive pentru aplicații ortopedice si dentare. In general, se poate spune că implanturile s-au
comportat bine. Insă in momentul in care au fost extrase din organism si separate de țesutul osos
adiacent s-a observat că interfața dintre metal si hidroxiapatită cedează. Legătura dintre HA si
țesutul osos nou format este mult mai puternică decat legătura cu substratul metalic.
Hidroxiapatita ca material de umplere osoasă
Hidroxiapatita in diverse forme precum pulbere, blocuri poroase sau perle poate fi
utilizată pentru umplerea defectelor osoase si a spațiilor libere din os [165- 168]; acestea apar
cand porțiuni din os au fost indepărtate ca urmare a unei boli (cancer osos) sau cand sunt
necesare alungiri ale osului (in cazul aplicațiilor dentare). Umplutura osoasă va forma un schelet
si va inlesni umplerea rapidă a porilor de către țesutul osos natural in crestere [163].
Hidroxiapatita ca material de umplere reprezintă o alternativă la grefele osoase, devenind parte
componentă a structurii osului si micsorand timpul necesar vindecării țesutului bolnav [162].

BIBLIOGRAFIE
[1] T.R. Malow, C.C. Koch, Acta Mater. 45 (1997) 2177.

[2] Hybrid Materials. Synthesis, Characterization, and Applications. Edited by Guido


Kickelbick; Copyright © 2007 WileyVCH Verlag GmbH & Co. KGaA, Weinheim; ISBN: 9783-
527312993.

[3] P. Keblinski, D. Wolf, F. Cleri, S.R. Phillpot, H. Gleiter, MRS Bull. (1998) 36.

[4] P. Keblinski, S.R. Phillpot, D. Wolf, H. Gleiter, Acta Mater. 45 (1997) 987.

[5] Springer Handbook of Nanotechnology, Edited by: Bhushan, Bharat, 2004.

[6] Visan, T., Branzoi, I. V., Demetrescu, I., Totir, N., Popescu, B., Anicăi, L., Lingvay, I., Sima,
M., Buda, M., Ibris, N., Electrochimie si coroziune pentru doctoranzii ELCOR, Printech
Bucuresti 2002, vol I, cap 5 Comportarea electrochimică a biomaterialelor metalice utilizate în
implanturi, pg.149-220