Copilul abandonat

I.NOȚIUNEA DE ABANDON AL COPIILOR

ABANDON = ,,părăsire împotriva regulilor morale și a obligațiiilor materiale a copiilor,
familiei etc.” (DEX)

ABANDON DE FAMILIE = ,, părăsirea familiei, a copiilor de către persoana care are

obligația legală de a-I întreține” (DEX)

,,Copil abandonat este acel copil ai cărui părinți biologici renunță la asumarea
responsabilității îngrijirii și satisfacerii nevoilor fundamentale de dezvoltare ale copilului,
separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluatâ de o instituție
abilitată.” (UNICEF-,,Situația abandonului copiilor în România”)

,,Abandonul deschis este definit ca părăsirea cu bună șțiință a unui copil de părintele său, care
poate fi identificat și a cărui intenție nu este de a se întoarce ci de a respinge voit răspunderea
părintească. Mai mult, niciun alt membru al familiei nu poate sau nu vrea să-și asume
răspunderea de părinte și să aibă grijă de copil”.

,,Abandonul secret este definit ca părăsirea în secret a copilului de către părintele său, care nu
poate fi identificat și a cărui intenție nu este de a se întoarce, ci de a respinge în mod voit și în
mod anonim răspunderea părintească.”

II. FORME DE ABANDON AL COPIILOR

• Abandon în maternitate;

• Abandon în spital/ secție de pediatrie;

• Abandon în alte locuri decât unitățile sanitare;

Cauze ale abandonului copiilor

Sarcinile nedorite

• Femei, mai ales din mediul rural, care nu au auzit de planificarea familială și de metodele de
contracepție;

• Tinere nemăritate – membrii familiei fac presiuni asupra acestora să renunțe la copil;

Greutatea mică la naștere și sănătatea copilului

• Greutatea mică la naștere poate fi rezultatul unei sarcini nedorite;

• Un caz special îl reprezintă copilul cu dizabilități – abandonat din cauza lipsei posibilităților
de îngrijire specială a copilului sau a faptului că părinții nu vor să-și asume responsabilitatea
creșterii acestui copil sau le este teamă că vor fi respinși de comunitate din cauză că au un
copil cu dizabilități;

Sărăcia

• Lipsa condițiilor minime pentru un trai decent, lipsa veniturilor și numărul mare de copii în
familie sunt cauze care duc mai ales la abandonul copiilor în instituții de ocrotire. Părinții se
justifică de cele mai multe ori că abandonul era o măsură temporară, până la rezolvarea
problemelor financiare.

III.EFECTE ALE ABANDONULUI COPIILOR

Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea trebuințelor primare de
alimentație, tandrețe și comunicare, determinând dezechilibrul biologic și psihic, numit de
Germaine Guex ,,sindromul carenței materne”.

Aceasta constituie una dintre cauzele crizei de adaptare a copilului abandonat și se manifestă
prin: anorexie și refuzul comunicării.

Copilul abandonat cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani:

• Sărăcia repertoriului motric, cognitiv și socio-afectiv;

• Motricitate defectuasă;

• Mers întârziat;

• Limbaj sărac;

• Dificultăți de înțelegere;
• Stări afective preponderent negative cu manifestări stridente;

• Deprinderi de igienă automatizate cu întârziere;

Alte efecte ale abandonului asupra copilului sunt:

• Contact vizual deficitar;

• Interiorizare;

• Minimalizarea valorii personale – hiperactivitate, comportament dificil, agresiv;

•Afecțiune nediscriminată – lipsa cunoașterii de sine;

• Dezvoltarea unor complexe de inferioritate;

• Inițierea unor sentimente negative;

• Subdezvoltarea capacității de viață independentă;

IV.MĂSURILE DE PROTECȚIE A COPILULUI ABANDONAT

După lege ori de câte ori copilul este lipsit în mod temporar sau permanent de ocrotirea
părintească, fie din din cauza acestora, fie din motive independente de voința lor, copilul se
află în dificultate și are dreptul la asistență specială.

Pentru aceste situații sunt reglementate o serie de instituții menite să asigure în funcție de
situația concretă a copilului, protecția drepturilor sale prin asistența alternativă. Printre ele se
numără: tutela, curatela, încredințarea copilului, încredințarea în vederea adopției,
plasamentul,plasamentul în regim de urgență și adopția.

Opțiunea pentru una din aceste instituții, se face în funcție de circumstanțele concret-
instituționale ale copilului, ținând cont de interesul superior al acestuia. Unele instituții
vizează măsuri temporare de protecție a drepturilor copilului, de asigurare a creșterii și
ocrotirii acestuia în mediu familial în scopul reintegrării copilului. Altele reprezintă măsuri cu
caracter permanent, în funcție de situația care a generat-o (de exemplu decesul unui părinte și
părăsirea copilului de către celălalt – în cazul tutelei) sau de natura instituției (adopția).

Relația copil-părinte-stat ar putea fi văzută, metaforic, ca un balansoar care se înclină treptat

când în favoarea părinților, când în cea a copiilor. Balansoarul nu poate funcționa decât dacă
cele două locuri sunt ocupate – de părinți și de copii. Rolul celui de al treilea , statul, e de a
interveni ori de câte ori apar defecțiuni. Se pune întrebarea: ce se întâmplă când copilul nu
are cu cine să se dea în leagăn, sau dacă partenerii săi nu pot să respecte sau încalcă regulile
jocului? Soluțiile vor fi diferite pentru fiecare din cele trei situații, fiecare pornind însă de la
regula generală a jocului: copilul nu se poate da singur în balansoar – el nu poate fi lipsit nici
un moment de grijă și ocrotire.

V.PROTECȚIA COPILULUI PRIN TUTELĂ ȘI CURATELĂ

Tutela este o instituție socio-juridică ce reglementează ocrotirea prin tutore a copilului minor
lipsit, în mod permanent, de ocrotire părintească. Copilul poate fi pus sub tutelă în situațiile în
care ambii părinți se află în imposibilitatea permanentă de a-și manifesta voința.

Aceste situații sunt enumerate de art. 113 Codul familiei: în cazul în care ambii părinți sunt
morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori
declarați morți.

Tutela este o instituție socio-juridică de ocrotire a drepturilor copilului ce oferă temporar sau
permanent – în funcție de modificările care apar în situația care a impus deschiderea sa – un
mediu familial alternativ necesar dezvoltării persoanei minorului și administrării bunurilor
sale.

Instituția tutelei este reglementată prin asemănare cu aceea a ocrotirii copilului prin părinți.
Ca și ocrotirea părintească, tuteala este guvernată de câteva principii fundamentale:

1. Tutela se exercită exclusiv în interesul minorului (art. 114 Codul familiei);

2. Principiul independenței patrimoniale dintre copil și tutore (art.125 Codul familiei cu
trimitere la art. 106);
3. Tutela se exercită sub controlul permanent al statului. Controlul asupra modului în
care tutorele își îndeplinește îndatoririle sale este exercitat de către autoritatea tutelară,
acest control fiind efectiv și continuu (art. 136 C. Codul familiei).

Curatela poate fi instituită (art. 178 Cod civil):

• Dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmității fizice, o persoană, deși capabilă, nu
poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții
corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un
administrator;

• Dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal,
nici prin reprezentat, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

• Dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un

mandatar sau un administrator general;

• Dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau
un administrator general.

Poate fi numit curator persoana desemnată în condițiile legii sau orice persoană fizică având
deplină capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această sarcină.
Curatela se instituie:

- cu consințământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consințământul nu

poate fi dat;
- cu acordul celui desemnat;
- prin încheiere care se comunică în scris curatorului și se afișează la sediul instanței
de tutelă și la primăria de la domiciliul celui reprezentat.