AM, Anul I

Iordache Danut Constantin

CAPITOLUL 3
Simbiogeneza și celula plantelor

3.1. Introducere în celule

În 1665, Robert Hooke sa uitat la plută sub microscop şi a văzut

mai multe camere pe care le-a numit "celule". În 1838, Schleidern şi
Schwann au declarat că toate plantele şi animalele sunt compuse din
celule şi că celula este cea mai elementară unitate ("atom") a vieţii. În
1858, Virchow a declarat că toate celulele au o creştere prin reproducere
de la celulele anterioare ("Fiecare celulă a celulei" în latină). Aceste trei
afirmații au devenit baza teoriei celulare,

Descoperirea celulelor este strâns legată de dezvoltarea

microscopiei. În prezent, există trei tipuri de microscopie: microscopie
luminoasă, microscopie electronică de transmisie (TEM) şi microscopie
electronică de scanare (SEM). Microscoapele luminoase utilizează
lumină normală, pot mări lucrurile transparente de 1.000 de ori.
Microscoapele cu transmisie electronică oferă o imagine mai detaliată a
organizării interne a celulelor şi a organitelor. Ei folosesc un fascicul
electronic, care ucide obiecte pe măsură ce trece. În plus, pentru
examinare în cadrul unui TEM, obiectele sunt adesea colorate cu metale
grele cum ar fi osmiu, iar pentru SEM cu aur, care este foarte reflectant
pentru razele electronice. Un TEM poate amplifica lucrurile de
10.000.000 de ori. Microscoapele electronice de scanare arată o imagine
a suprafeţei celulelor şi a organismelor utilizând fasciculul electronic
reflectat. Se poate mări lucrurile de 1.000.000 de ori. Este posibil să
vedeţi atomi pe aceste fotografii!

Celula minimală ar trebui să aibă trei lucruri: aparatul de sinteză

a proteinelor (de la ADN la ARN şi proteine), spaţiul desemnat pentru
toate celelalte reacţii chimice (citoplasma asemănătoare cu gelatina) şi
1
 AM, Anul I
Iordache Danut Constantin

celula de separare a peliculei uleioase din mediul său (membrana). Acest

lucru este ca jeleul de fructe acoperit cu strat subţire de unt; "bucăţi de
fructe" sunt părţi de sinteză a proteinelor.

Figure 3.1. Celula procariota.

Membrana celulară a tuturor celulelor are două straturi. Un capăt

al fiecărui strat este polar şi hidrofil, în timp ce celălalt capăt este
hidrofob. Aceste straturi sunt realizate cu fosfolipide care sunt similare
lipidelor tipice, dar au cap polar cu acid fosforic şi două cavităţi
hidrofobe, nepolare (figura 3.2.). În afară de fosfolipide, membrana
conţine alte lipide încorporate cum ar fi colesterolul (numai în celulele
animale) şi clorofila (în unele membrane de plante), proteinele şi
carbohidraţii. Proteinele sunt extrem de importante, deoarece fără ele,
membrana nu permite ca moleculele şi ionii mari de hidrofobie să ajungă
să fie adânciţi.
Capul hidrofil

2
 AM, Anul I
Iordache Danut Constantin

Figura 3.2. Membrana şi fosfolipidele

Celulele care au ADN într-un nucleu legat de membrană sunt

cunoscute ca eucariote, în timp ce cele care nu sunt cunoscute ca
procariote. Celulele procariote au ADN-ul lor înconjurat de citoplasmă.
Unii au, de asemenea, flagelă procarioasă (structura proteinelor rotative),
un perete celular, vezicule şi pliuri / buzunare de membrană (figura 3.1.).
Celulele eucariote au ADN-ul lor într-un nucleu care îl separă de
citoplasmă.

3
 AM, Anul I
Iordache Danut Constantin

Există multe alte părţi ale celulei eucariote. Nucleul celulei conţine ADN
şi proteine. Nucleoli sunt în nucleoplasmă, acesta este locul unde se
asamblează RNA ribozomali. Ribosomii, găsiţi în citoplasmă, ajută la
proteinele de sinteză. Reticulul endoplasmatic (ER), de obicei găsit
aproape de marginea celulei, este locul unde proteinele sunt sintetizate,
ambalate şi transportate. În multe celule, ER este conectat cu membrana
nucleului. Aparatul Golgi direcţionează proteine şi alte substanţe către
partea celulei unde trebuie să meargă. Celulele eucariote trebuie să aibă

mitocondriile şi pot avea cloroplaste, ambele provenind din

simbiogeană (vezi mai jos). Mitochondria este acoperită cu două
membrane, membrana interioară are intruziuni numite cristae.
Mitochondria descompune moleculele organice în dioxidul de carbon şi
apă într-un proces cunoscut sub numele de respiraţie oxidativă.

4
 AM, Anul I
Iordache Danut Constantin

Figura 3.3. Membrană semi-permeabilă: cum funcţionează.

Moleculele "roşii" mari sunt mai mari decât porii, astfel încât nu li se
permite să meargă. Alte molecule sunt mai mici decât porii şi li se
permite să-şi egaleze concentraţiile care sunt întotdeauna mai scăzute în
locurile în care există molecule "roşii". De aceea, ei merg de la dreapta
la stânga şi nu altfel.

Membranele celulare sunt semi-permeabile (Figura 3.3), permit

unele molecule (de obicei mici şi / sau nepolare) să treacă, dar altele
(mari şi / sau polare) vor rămâne în exterior sau în interior pentru
totdeauna, . Apa doreşte întotdeauna să egalizeze concentraţiile de pe
ambele părţi ale membranei, iar moleculele de apă curg în mod obişnuit
prin membrana unde concentraţia altor molecule (săruri, acizi) este mai
mare (şi, desigur, concentraţia de apă este mai mică). Aceasta este
osmoza.