Omilia ​Către tineri ​a Sfântului Vasile cel Mare,

relevanţa şi actualitatea acestei scrieri pentru tinerii vremurilor noastre

Anul 2009 a fost dedicat de Sfântul Sinod al BOR comemorării şi pomenirii părinţilor
capadocieni, prilej pentru a ne apleca şi a redescoperi, măcar în parte, acest tezaur de mare
preţ pentru spiritualitatea ortodoxă, reprezentat de operele lor. Dintre părinţii capadocieni, trei
s-au remarcat în mod deosebit, atât prin viaţă duhovnicească, cât şi prin lucrările lor teologice
de mare profunzime, Sfântul Vasile al Cezareei, mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog,
mare prieten, mare organizator, ceea ce încă din contemporaneitate îi aduce supranumele de
„ cel Mare ”, Sfântul Grigorie de Nazianz, numit şi „ Teologul ” pentru cugetarea sa teologică
rafinată şi profundă, creatorul propriu-zis al poeziei creştine „ ​în amploarea şi măreţia ei
clasică ”​ , şi în fine, Sfântul Grigorie de Nyssa, „ ​cel mai mare cugetător mistic creştin al
secolului al IV-lea ​”, cel pe care sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol în proclamă
„ ​stâlp al Ortodoxiei ​”1.
A spune că unul dintre aceştia este mai mare decât celălalt este un act de curaj,
deoarece preocupările lor teologice au fost extrem de complexe şi pe alocuri complementare,
contribuţia lor teologică pentru spiritualitatea secolului al IV-lea şi pentru teologia de mai
târziu şi până astăzi, fiind remarcabilă şi cumva normativă, ceea ce face extrem de dificilă o
ierarhizare a lor indiferent de criterii. Însă, poate, dintre aceştia amintiţi mai sus,
personalitatea care s-a dedicat întru totul Bisericii a fost Sfântul Vasile cel Mare, despre care
Grigorie de Nyssa spunea că este „ ​tatăl şi învăţătorul său ”​ 2, iar Sfântul Grigrie de Nazianz îl
numea „​ un fel de lege a virtuţii ​”3.
Este singurul dintre cei trei Părinţi capadocieni care s-a bucurat de cinstea de a fi
numit „ cel Mare ”, şi aceasta datorită darurilor cu care a fost înzestrat: mare personalitate
eclesiastică, organizator desăvârşit, exponent şi excelent apologet al învăţăturii ortodoxe,
teologul Sfântului Duh, părinte al monahismului răsăritean, reformator al liturghiei.

1
. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, ​Patrologie,​ Sfânta Mănăstire Dervent, 1999, pp. 123, 114;
2
. ​Ibidem,​ p. 114;
3
. Sf. Grigorie de Nazianz, ​Cuvântul 43, ​la ​J.P.Migne​, ​PG., vol. 36, col. 493-608​; ​A se vedea şi Idem, ​Apologia
sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile​,
traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, pp. 118-204;

1
 S-a născut la anul 330, în Cezareea Capadociei, într-o familie evlavioasă, renumită
pentru nobleţea, bogăţia spirituală şi credinţa ei cu totul deosebită. Mama sa se numea Emilia,
iar tatăl său era retorul Vasile, profesor de retorică la Neocezareea în Pont, fiu al Sf. Macrina
cea Bătrână şi se presupune, că a fost elev al Sf. Grigorie Taumaturgul, întrucât mama sa îi
fusese ucenică acestuia din urmă. Că familia sa era de o efervescenţă creştină cu totul
remarcabilă o arată şi faptul că aceasta a dat creştinismului şase sfinţi: Vasile cel Mare,
Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta, Macrina cea Bătrână, Emilia şi Macrina cea Tânără.
Primii trei au ajuns episcopi, iar Macrina cea Tânără, sora sfântului Vasile şi un alt frate al
său, Naucratios au fost monahi.
Sfântul Vasile cel Mare îşi începe educaţia în familie sub îndrumarea tatălui său, apoi
studiază la şcolile din Cezareea Capadociei, unde îl cunoaşte pe Sfântul Grigorie de Nazianz,
apoi la Constantinopol şi Atena (după unii Sfântul Vasile ar fi studiat şi la Antiohia cu vestitul
retor Libanius4), având ca profesori, pe renumiţii în epocă, Proheresiu şi Himeriu (primul era
păgân, al doilea creştin). La Atena, Sfântul Vasile zăboveşte cel puţin cinci ani, până prin
356-357, alături de el studiind şi prietenul său capadocian Grigorie de Nazianz, împreună cu
care leagă a foarte strânsă prietenie, viaţa lor studenţească şi prietenia care i-a legat, devenind
model pentru teologii din totdeauna. Despre perioada petrecerii lor la Atena, mai târziu,
Sfântul Grigorie de Nazianz avea să spună că nu cunoşteau decât două drumuri „ ​unul care
ducea la casele noastre sfinte ​(biserica), ​celălalt care ducea – ​către profesorii de ştiinţă
profană​ (şcoala)​ ​”5.
De la Atena, tânărul Vasile revine în Cezareea, unde se dedică pentru puţină vreme
retoricii, însă părăseşte cariera de profesor pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Mai întâi
primeşte botezul creştin, iar mai apoi porneşte într-un pelerinaj, care îl duce în marile centre
de trăire ascetică din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, pentru a cunoaşte experienţa
eremiţilor din aceste locuri, fapt care provoacă în sufletul căutător al tânărului Vasile, o
definitivă „convertire”, nu o „ convertire de la păgânism la creştinism, ci de la creştinismul
tuturor, acela mai superficial, la acela autentic, pe care capadocienii l-au numit <adevărata
filosofie>, adică viaţa de eremit ​”6.

4
. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, ​Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol.II/1​, Ed. Polirom,
Iaşi, 2004, p. 100;
5
. ​Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de
preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile​,​ ​traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, pp. 137-140;
6
. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, ​op.cit.,​ p. 101;

2
 În urma acestei experienţe, revine la Cezareea, cu dorinţa de a se dedica vieţii
monahale. În acest sens, întemeiază o mânăstire după criteriul vieţii de obşte, în Pont, pe
malul râului Iris, nu departe de localitatea Annesi, alături de care cheamă şi pe prietenul său
Grigorie de Nazianz7, şi acesta iubitor al ascetismului. În jurul său se adună o mulţime de
ucenici, punându-se astfel temeliile unei comunităţi cenobitice. Aici, împreună cu Grigorie,
redactează ​Filocalia​, o colecţie de texte din scrierile lui Origen, „ ​destinată să demonstreze
armonia şi foloasele pe care le poate dobândi creştinul, studiind atent şi cu discernământ
filosofiile păgâne ​”8 (idee pe care Sfântul Vasile o va dezvolta mai târziu în omilia ​Către
tineri,​ care va face obiectul studiului de faţă), şi tot aici, îmbinând munca cu rugăciunea,
Sfântul Vasile alcătuieşte ​Regulile monahale9 (Regulile mari si mici), care vor avea un mare
impact asupra organizării şi dezvoltării monahismului cenobitic în Biserica Răsăriteană, pe
baza lor organizându-se viaţa monahală în Răsăritul ortodox până astăzi.
Eusebiu de Cezareea, cunoscând calităţile deosebite ale lui Vasile, îl hirotoneşte preot
în anul 364, urmând a se ocupa de lucrarea pastorală în eparhie. Vasile se dedică trup şi suflet
noilor sale îndatoriri, fiind un bun sfătuitor, remarcabil exeget al Sfintelor Scripturi, stâlp al
credinţei şi sprijinitor al Bisericii.
În anul 370, după moartea episcopului Eusebiu, Sfântul Vasile este ales episcop al
Cezareei, desfăşurând în această calitate o intensă activitate dogmatică, pastorală şi socială. A
încercat să curme schismele şi ereziile din întregul Răsărit creştin, prin cuvântări, prin tratate
polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând,
cenzurând, apărând Biserica şi pe credincioşi. A avut confruntări cu schismaticii şi ereticii
vremii, fiind obligat să aibă diferite dispute chiar cu împăratul Valens şi înalţii lui demnitari.
Este remarcabil episodul în care Sfântul Vasile cel Mare are o confruntare cu guvernatorul
Modestus, care, arian fiind, îl îndeamnă în repetate rânduri să fie de acord cu această
învăţătură, ameninţându-l cu diferite pedepse, confiscarea averilor, surghiunul, tortura şi chiar
moartea. La auzul acestora, Sfântul Vasile spune că toate acestea nu îl pot atinge, întrucât
averea a împărţit-o săracilor, apoi oriunde va fi trimis este tot pământul lui Dumnezeu, iar
chinurile şi moartea nu sunt altceva decât o binefacere, pentru că, zice Sfântul Vasile, „ ​mă

7
. A se vedea Sf. Vasile cel Mare, ​Epistola 14, î​ n ​Scrieri, Partea a treia​, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti,
vol. 12,​ Ed. Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe (IBMBOR), Bucureşti, 1988, pp. 146-148;
8
. Anthony Meredith, ​Capadocienii​, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 53;
9
. Sfântul Vasile cel Mare, Dreptarul (Regulamentul) Sfântului Vasile ce Mare, cuprinzând teoria şi practica
monahismului de obşte​, în ​vol. Rânduielile vieţii monahale​, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, pp. 166​-​408;

3
vor duce mai curând la Dumnezeu, prin Care trăiesc şi Căruia Îi slujesc ”​ . Iar dialogul dintre
cei doi continuă astfel: „ ​Prefectul încremenit de mirare, a zis: - Până acum mie încă nu mi-a
vorbit nimeni aşa cu atâta îndrăzneală. Vasile i-a răspuns: - Poate, pentru că n-ai dat peste
un episcop … De altfel, prefecte, noi suntem blânzi şi mult mai smeriţi decât alţi oameni,
după cum ne şi porunceşte legea noastră … dar atunci când este atacat sau defăimat
Dumnezeu, atunci dispreţuim totul, nu ne gândim decât la jignirea adusă Lui şi chiar focul,
chiar sabia, chiar fiarele sălbatice şi chiar unghiile de fier, cu care ni se sfâşie trupul, mai
degrabă ne fac plăcere, decât să ne îngrozească. Încât, ocărăşte-ne, ameninţă-ne, fă, în
sfârşit, tot ce-ţi place, folosindu-te de puterea cu care eşti înzestrat – poată să ajungă aceasta
până la urechile împăratului – fii sigur, însă, că nu ne vei putea birui şi nici n-ai să ne poţi
convinge să adoptăm rătăcirea, chiar de ne-ai ameninţa şi cu alte pedepse mai grele ​”10.
Încă de tânăr a fost înduioşat de suferinţa cel din jurul său, împărţind săracilor, în
două rânduri, averea moştenită de la părinţi, ca preot în 368, organizează admirabil asistenţa
socială în Cezareea în timpul unei foamete, ajutând astfel pe cei nevoiaşi, iar ca episcop
dezvoltă acţiunile sale filantropice, creând un complex de asistenta socială lângă Cezareea,
supranumit Vasiliada, care cuprindea biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case
pentru străini, case pentru orfani, şcoli tehnice pentru învăţarea unor meserii11 etc., complex
pe care Sf. Grigorie îl aşează mai presus de cele şapte minuni ale lumii, în materie de credinţă
12
.
În planul controverselor teologice, Sfântul Vasile cel Mare s-a confruntat cu aripa
extremistă a arienilor, conduşi de către Eunomiu, cât şi cu pnevmatomahii, care negau
dumnezeirea Duhului Sfânt. După cum era de aşteptat, activitatea deosebită pe care marele
Vasile a desfăşurat-o, nu a fost pretutindeni apreciată obiectiv. În unele cercuri a fost
suspectat de apolinarism13, şi că ar fi accentuat mai mult unitatea Persoanei lui Hristos, decât
separarea celor două firi. Cu toate acestea, el şi-a dus misiunea la bun sfârşit, adormind întru
Domnul la l ianuarie 379, fără a vedea rezultatele strădaniilor sale concretizate în convocarea

10
Sf. Grigorie de Nazianz, ​Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie
şi Elogiul Sfântului Vasile​,​ ​traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, pp. 165-168;
11
. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, ​op.cit.,​ pp. 117-118;
12
. Sf. Grigorie de Nazianz, ​Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de
preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile​,​ ​traducerea Pr. Prof. N. Donos, Huşi, 1931, ​ ​p. 183;
13
. A se vedea Sfântul Vasile cel Mare, ​Epistola 131, 224, 254, 265,​ în ​Scrieri, Partea a treia​, col. Părinţi şi
Scriitori bisericeşti, vol. 12,​ Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 315-316, 464-466, 522-523, 546-550;

4
şi ţinerea sinodului ecumenic de la Constantinopol din 381, prin care se pune capăt ereziei
ariene şi pnevmatomahe.
Opera sa scrisă este vastă, ocupând patru volume în ediţia Migne (39-42). Lucrările
sale sunt dense, pline de o rară bogăţie de idei şi probleme, normative am putea spune, în
materie de dogmatică, morală, monahism, activitate socială şi cult.
Dintre lucrările dogmatice prima şi cea mai veche este ​Contra lui Eunomiu14,
reprezentantul grupării extremiste a arienilor, scrisă în trei cărţi între anii 363-365. A doua
scriere dogmatică este îndreptată împotriva unei alte erezii, a pnevmatomahilor, şi este
intitulată ​Despre Sfântul Duh15. Acest tratat pnevmatologic argumentează în esenţă
consubstanţialitatea Fiului şi a Sfântului Duh cu Tatăl, în virtutea căreia Persoanelor Sfintei
Treimi li se cuvine aceeaşi cinstire.
Între lucrările ascetice amintim ​Regulile mari şi Regulile mici s​ crise între anii 358-362
care au stat la baza organizării vieţii monahale până în vremea noastră şi bineînţeles,
Filocalia,​ alcătuită în colaborare cu Sf. Grigorie de Nazianz.
Dintre omilii şi cuvântări se remarcă Omiliile la Hexaemeron16, c​ are explică crearea
lumii şi toate fenomenele legate de actul creaţiei, la alcătuirea acestei lucrări Sfântul Vasile
cel Mare întrebuinţând ştiinţa antichităţii şi a vremii sale din domeniul naturii şi al filosofiei,
şi de asemenea, ​Omiliile la Psalmi17, precum şi alte omilii, cuvântări şi 365 de epistole,
acestea din urmă cu un conţinut divers, dogmatic, misionar, monahal sau ocazional, făcând să
se întrevadă stilul ales al autorului şi fineţea spiritului18.
Dintre omiliile Sfântului Vasile cel Mare, am ales să facem câteva precizări asupra
omiliei a XXII-a numită ​Către tineri​, pe care o considerăm extrem de actuală şi reprezentativă
pentru tineri, indiferent de epocă.
Această lucrare, prin subtitlul pe care îl are, evidenţiază încă de la început intenţia,
motivaţia, pe care a avut-o în vedere autorul ei „ ​cum pot întrebuinţa (t​ inerii n.n.​)cu folos

14
. A se vedea Idem,​ Contra lui Eunomiu,​ la ​J.P.Migne​, ​PG., vol. 29, col. 497-669;​
15
. Idem, ​Despre Sfântul Duh,​ în ​Scrieri, Partea a treia,​ col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 12,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, pp. 15-92;
16
. Idem, ​Omilii la Hexaemeron,​ în ​Scrieri, Partea întâi,​ col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pp. 69-180;
17
. Idem, ​Omilii la Psalmi​, în ​Scrieri, Partea întâi​, col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, vol. 17, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986, pp. 181-345;
18
. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, ​op.cit.​, p. 113;

5
literatura scriitorilor elini ​”19. Este o lucrare vestită în epocă, depăşind prin conţinut
dimensiunile unei simple omilii, apropiindu-se astfel de exigenţele unui mic tratat.
Specialiştii susţin că această scriere este adresată unor nepoţi ai Sfântului Vasile20,
însă, ţinând seama de tipul şi modalitatea în care era organizată educaţia din acel timp, ar fi
putut foarte bine să fie adresată oricărui tânăr, care intenţiona să se instruiască potrivit
exigenţelor vremii, aşa cum de altfel, o arată şi titlul pe care lucrarea îl are. Pe destinatari,
Sfântul Vasile intenţiona să-i sfătuiască cu privire la modul cel mai potrivit de a se raporta la
învăţătura din şcolile vremii, pe care autorul o cunoştea foarte bine din experienţa personală,
şi care evident era preponderent de sorginte păgână.
Lucrarea este structurată pe opt capitole, diferite ca întindere, ceea ce o face să se
apropie prin structură, mai degrabă, de un tratat decât de o omilie, după cum am subliniat mai
sus. Capitolul de debut arată că destinatarii omiliei sunt înrudiţi prin legături de sânge cu cel
ce le vorbeşte, „ ​prin înrudirea de sânge sunt pentru voi îndată după cei ce v-au născut ”​ 21,
după care autorul trece la o captare a atenţiei auditoriului, pentru ca acesta să fie cu luare
aminte la cele ce intenţionează să le spună, folosindu-se de o maximă din ​Lucrări şi zile a lui
Hesiod: „ ​Cel mai bun este omul care, prin el însuşi, ştie ce să facă ;
Bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii;
Dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor ”​ 22.
În capitolul următor, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă pe tineri, ca atunci când
cercetează scrierile bărbaţilor celebrii, să nu încredinţeze acestora „ ​cârma minţii ​”, ci să
primească din învăţătura acelora, doar cele ce le sunt de folos. Şi pentru ca cei tineri să poată
deosebi învăţăturile bune, de cele ce trebuie lăsate la o parte, le mărturiseşte faptul că toate
cele ce par a fi de dorit în viaţa noastră „ ​slava strămoşilor, puterea trupului, frumuseţea,
măreţia şi chiar demnitatea de împărat ”​ nu sunt vrednice de dorit, deoarece scopul vieţii
noastre pământeşti, nu este această viaţă în sine, ci trebuie să ne pregătim o alta şi pentru o
altă viaţă, pe care Sfântul Vasile o defineşte pe înţelesul celor care îl ascultă astfel: „ ​… dacă
cineva ar aduna cu mintea şi ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar
găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătăţile acelei vieţi, ci, mai mult,

19
. Sfântul Vasile cel Mare, ​Omilia a XXII-a Către tineri​, în ​Scrieri, Partea întâi​, col. Părinţi şi Scriitori
bisericeşti, vol. 17,​ Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 566;
20
. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, ​op.cit.,​ p. 115;
21
. Sfântul Vasile cel Mare, ​Omilia a XXII-a Către tineri​, în S​ crieri, Partea întâi​, col. Părinţi şi Scriitori
bisericeşti, vol. 17,​ Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 566;
22
. ​Ibidem​;

6
toate bunătăţile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile
celeilalte lumi ”​ 23.
Prin comparaţia lămuritoare de mai sus, se subliniază faptul că această viaţă este de
dorit de către fiecare, însă pentru dobândirea ei, autorul avertizează, că trebuie să purtăm
„ ​cea mai mare luptă din toate luptele ​”, şi ca o formă de pregătire pentru aceasta, se cuvine
să vorbim cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, la care să căutăm învăţătura cea
folositoare pentru suflet. Prin urmare, Sfântul Vasile cel Mare sugerează că iniţierea în
literatura profană, trebuie să preceadă ascultarea învăţăturilor celor sfinte şi de taină, demers
considerat a fi un anume fel de noviciat al cunoaşterii, o formă de pregătire pentru adevărata
cunoaştere. De aceea el arată că „ ​după ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să
ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui ​”, iar mai apoi exemplifică această cugetare,
folosindu-se de o comparaţie extrem de sugestivă: „ ​după cum însuşirea unui pom este de a
face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare
podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul; dar nu-i lipsit de
frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa cum frunzele oferă fructului înveliş
şi înfăţişare frumoasă ”​ 24.
După ce stabileşte că învăţătura profană nu este nefolositoare pentru suflet, Sfântul
Vasile purcede la a stabili metoda pe care să o urmeze cei tineri, pentru a se folosi de
învăţăturile oamenilor înţelepţi, identificaţi după cum am văzut cu poeţii, scriitorii şi oratorii.
În ceea ce-i priveşte pe poeţi, el recomandă ca tinerii să nu acorde atenţie tuturor
cuvintelor acestora, să nu se lase atraşi de plăcerea cuvintelor, ci mai degrabă să caute faptele
sau cuvintele cele bune şi să-i imite pe aceştia, ferindu-se a primi cuvintele şi exemplul
oamenilor răi, ştiut fiind faptul că „ ​obişnuinţa cu cuvintele rele este o cale spre fapte ​”25.
Acelaşi sfat dă şi atunci când se referă la oratori şi scriitori, îndemnându-i pe tineri să nu imite
arta de a spune minciuni a oratorilor (care probabil, de dragul oratoriei, nu întotdeauna
foloseau această artă în slujba adevărului), şi să caute doar acele scrieri în care se laudă
virtutea şi se înfierează viciul şi fapta cea rea, opţiunea pentru virtute şi fapta cea bună fiind
cea potrivită. Pentru a arăta că această recomandare nu este una personală, a autorului, şi
pentru a evidenţia faptul că un astfel de sfat se regăseşte şi în înţelepciunea profană, Sfântul
Vasile se foloseşte de cuvintele poetului grec Hesiod, care afirmă că virtutea trebuie căutată

23
. ​Ibidem​, p. 567;
24
. ​Ibidem​, p. 568;
25
. ​Ibidem​, p. 569;

7
de tineri chiar dacă drumul spre virtute este anevoios şi plin de sudoare, iar calea către viciu
este mai la îndemână.
Şi pentru ca îndemnul său să fie bine înţeles de către cei cărora le vorbea, Sfântul
Vasile cel Mare găseşte de cuviinţă să le ofere un exemplu la îndemână, exemplu de altfel,
devenit celebru peste timp, acela al albinelor: „ ​Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor
profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu
încearcă să aducă tot ce găsesc în florile pe care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul
lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se
potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm … să culegem atât cât
este de folos şi să ne ferim de ce este vătămător ​”26.
În accepţiunea Sfântului Vasile, căutarea învăţăturii şi a înţelepciunii în general, se
aseamănă cu lucrarea unui zidar, o astfel de aplecare spre învăţătură însemnând de fapt o
lucrare de zidire sufletească, o zidire a personalităţii umane, iar dacă zidarul este preocupat ca
zidirea lui să nu fie strâmbă, la fel şi cel ce caută înţelepciunea, trebuie să se îngrijească să
caute acea înţelepciune folositoare sufletului şi care duce spre virtute, autorul propunând
călăuzirea în acest demers după un proverb doric, „ ​potrivind piatra după fir ​”, în ceea ce ne
priveşte, piatra fiind învăţătura cea dreaptă, înţelepciunea, iar firul, dreptarul, fiind adevărul.
Aşadar, Sfântul Vasile îndeamnă pe tineri să caute la scriitori şi filosofi numai acele
scrieri care îi sfătuiesc spre bine. Că scrierile profane sunt demne de a fi căutate şi cercetate ca
fiind folositoare, o arată Sfântul Vasile folosindu-se de câteva exemple. Astfel, el face referire
la Homer, care îl arată pe Ulise gol, scăpat din naufragiu, ceea ce poetul a socotit ca nefiind
ruşinos, deoarece eroul era împodobit „ ​cu virtute în loc de îmbrăcăminte ​”, Sfântul Vasile
dorind prin aceasta să evidenţieze adevărul potrivit căruia „ ​singurul lucru bun care nu se
pierde este virtutea; rămâne atât celui în viaţă, cât şi celui căruia i s-a sfârşit viaţa ​”, lucru pe
care l-a recomandat şi Solon filosoful şi de asemenea poetul Teognis care spuneau că nu
trebuie schimbată „ ​virtutea pe bogăţie, pentru că virtutea nu pleacă niciodată, pe când
averile le are când unul, când altul dintre oameni ”​ 27.
Şi pentru a sublinia odată în plus faptul că alegerea virtuţii şi a binelui a preocupat şi
pe gânditorii profani, marele ierarh capadocian aduce în discuţie exemplul oferit de sofistul
Prodicos din Chios, care ne spune că Hercule pe când era tânăr şi se gândea ce cale să aleagă,

26
. ​Ibidem​, pp. 569-570;
27
. A se vedea Plutarh, ​Viaţa lui Solon, cap, III,​ apud Sfântul Vasile cel Mare, ​Scrieri, Partea întâi​, col. Părinţi
şi Scriitori bisericeşti, vol. 17,​ Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 571;

8
cea grea a virtuţii sau cea uşoară, a viciului, s-au apropiat de el două femei: una dintre ele
împodobită şi înconjurată de lux şi tot felul de plăceri căuta să îl atragă pe Hercule, iar
cealaltă femeie, istovită şi slabă, nu i-a făgăduit „ ​ceva uşor sau plăcut, ci nenumărate sudori,
osteneli şi primejdii pe toată întinderea uscatului şi mării; iar ca răsplată a tuturor acestor
osteneli … i-a făgăduit îndumnezeirea. Hercule, în cele din urmă, i-a urmat acesteia ​”28.
Evident că acest exemplu al lui Hercule, îl propune Sfântul Vasile, pentru a fi urmat de către
tineri.
Autorul omiliei afirmă, totodată, că mulţi scriitori, prin cuvinte frumoase au lăudat
virtutea, iar cuvintele lor sunt vrednice de crezut şi de urmat, în măsura în care cuvintele au
suport în faptele şi viaţa lor, tocmai pentru ca cel ce le ascultă, să primească astfel îndemn
pentru a transpune şi el cuvintele despre virtute în fapte, ştiut fiind faptul că „ ​Acela-i înţelept
la care înţelepciunea este întărită de fapte, care nu se mărgineşte la cuvinte ”​ . De aceea, „ ​a
lăuda în public în chip strălucit virtutea, a ţine lungi discursuri despre ea, iar în intimitate a
prefera plăcerea în locul castităţii şi lăcomia în locul dreptăţii, înseamnă a te asemăna celor
ce joacă dramele pe scenă ”​ . Unii ca aceştia, manifestându-se astfel, cu ipocrizie şi fără ca
faptele lor să se identifice cu cuvintele lor, „ ​se întâmplă chiar de nu sunt nici liberi ”​ 29
avertizează părintele capadocian. Aşadar, Sfântul Vasile precizează că cel aflat într-o astfel de
situaţie este în dezacord cu sine, atunci când nu există corespondent între cuvânt şi faptă, de
aceea cuvintele lui Platon „ ​să pari drept fără să fii ​”30 reprezintă culmea nedreptăţii.
Sfântul Vasile cel Mare caută să arate pe parcursul omiliei despre care facem vorbire,
că în cărţile profane pot fi întâlnite pilde pline de înţelepciune, folositoare pentru tineri, pilde
cărora Sfântul Vasile le identifică suport în Sfânta Scriptură, procedeu interesant de altfel,
prin care înţelepciunea profană capătă credibilitate. O astfel de pildă este aceea în care Socrate
este lovit peste obraz de cineva plin de furie, astfel încât i s-a umflat toată faţa, şi singura lui
răzbunare a fost aceea de a scrie pe fruntea sa numele celui care a făcut această faptă. Unei
astfel de atitudini, pe care de altfel, Sfântul Vasile o consideră demnă de urmat, îi găseşte
corespondent în Scriptură în îndemnul Mântuitorului Hristos „ ​Nu vă împotriviţi celui rău; iar
cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt ”​ (Matei 5, 39), iar exemplului

28
. Sfântul Vasile cel Mare, ​Omilia a XXII-a Către tineri​, în ​Scrieri, Partea întâi​, col. Părinţi şi Scriitori
bisericeşti, vol. 17,​ Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 572;
29
. ​Ibidem​, p. 572;
30
. Platon, ​Republica,​ ​cartea a II-a​, apud Sfântul Vasile cel Mare, ​Scrieri, Partea întâi,​ col. Părinţi şi Scriitori
bisericeşti, vol. 17,​ Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 573;

9
oferit de Alexandru cel Mare, care a refuzat să le vadă măcar, pe fetele regelui Darius al
Persiei, devenite roabe după înfrângerea suferită de tatăl lor, pentru a nu fi robit de frumuseţea
lor, îi găseşte suport în Scriptură în cuvintele: „ ​Oricine se uită la femeie, poftindu-o, a şi
săvârşit adulter cu ea în inima lui ​” (Matei 5, 28). Ba mai mult, Sfântul Vasile cel Mare, prin
comparaţie, caută să sublinieze faptul că dacă atleţii depun multe eforturi şi fac multe
antrenamente în vederea întrecerilor, pentru a primi o coroană de măslin şi a fi anunţaţi de
crainic drept învingători, cu atât mai mult „ ​… noi, cărora ne stau înainte premiile vieţii
veşnice, atât de minunate în număr şi în măreţie, încât cu cuvântul nu pot fi rostite, le vom
putea lua oare fără să ne obosim, dormind fără griji şi ducând o viaţă fără socoteală? ”​ 31.
Plecând de la adevărul că omul are constituţie dihotomică, trup şi suflet, Sfântul Vasile
propune ca metodă proprie de dobândire a înţelepciunii şi a virtuţii în general, vieţuirea
cumpătată, cu preocupare mai mult de cele ale sufletului, decât de cele ale trupului. Astfel,
părintele capadocian recomandă ca trupului să-i slujim numai în cele necesare, cele de
trebuinţă, iar sufletului să-i dăm ce-i mai bun, adică înţelepciune, filosofie, pentru ca astfel să
nu cadă în cursa patimilor trupului, iar trupul să devină în felul acesta, stăpân peste patimi,
principiul care poate fi urmat în acest sens fiind acesta: „ ​să nu purtăm grijă de trup mai mult
decât e bine pentru suflet ”​ . Aşadar, Sfântul Vasile cel Mare, atunci când vorbeşte despre trup
şi grija pe care se cuvine să o avem pentru acesta, are în vedere necesitatea, trebuinţa, iar când
vorbeşte despre suflet şi datoriile faţă de el, are în vedere dobândirea virtuţii, considerată,
asemenea lui Diogene, „ ​suveranul bine ”​ , grija faţă de trup fiind subordonată grijii faţă de
suflet, de trup îngrijindu-ne „ ​atât cât este necesar ca să poată sluji înţelepciunii ”. În
conformitate cu convingerile sale ascetice, Sfântul Vasile cel Mare recomandă ca omul să îşi
înfrâneze trupul, ferindu-l de plăceri şi de tentaţii de tot felul, preocuparea permanentă a cuiva
ca trupul să fie cât mai bine, dovedind faptul că acela nu a ajuns la convingerea că omul nu
este ceea ce se vede. De aceea este de preferat ca omul să se preocupe spre a dobândi aleasă
înţelepciune, cu ajutorul căreia să ajungă „ ​să se cunoască pe sine însuşi ”​ .
Mergând pe acelaşi raţionament, Sfântul Vasile cel Mare spune că a te lăsa subjugat de
trup spre a-i sluji, este o adevărată nebunie, ceea ce stabileşte în ce constă îngrijirea trupului
fiind trebuinţa, iar trebuinţa „ ​este hotărâtă de necesităţile firii şi nu de plăceri ”​ . În acest
context, autorul omiliei spune că preocuparea omului pentru plăcerile trupeşti şi pentru a

. Sfântul Vasile cel Mare, ​Omilia a XXII-a Către tineri​, în ​Scrieri, Partea întâi​, col. Părinţi şi Scriitori
31

bisericeşti, vol. 17,​ Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 577;

10
deveni bogat este nefirească, iar dacă se întâmplă să fii bogat, se cuvine să fi preocupat nu de
stăpânirea bogăţiei, ci mai degrabă de a şti cum să o foloseşti, ştiut fiind faptul că adevărata
bogăţie şi podoabă este virtutea omenească.
În consecinţă, se cuvine ca „ ​omul înţelept să fugă cât mai mult de dorinţa de a trăi
pentru glorie şi de a face pe placul mulţimii: ci trebuie să-şi facă raţiunea conducătoare
vieţii ​”. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare, în final, îndeamnă pe tineri să fie înţelepţi şi să
strângă cu grijă folosul din fiecare lucru, asemenea marilor fluvii care adaugă multe la cele ce
au, din toate părţile, ţinând seama de cuvintele lui Hesiod care spunea „ ​Adună puţin câte
puţin ”​ , dar şi cele ale altul înţelept care îndemna „ ​Adună merinde pentru bătrâneţe ”​ ,
merinda cea bună fiind virtutea, care trebuie adunată pentru viaţa veşnică32.
Comparând cele spuse de Sfântul Vasile cel Mare în omilia Către tineri, cu cele ce ţin
de realitatea vremurilor noastre, avem posibilitatea de a descoperi, făcând o reflecţie sinceră şi
obiectivă asupra provocărilor lumii contemporane, că această lucrare a marelui ierarh este de
o evidentă actualitate, chiar dacă de la scrierea ei au trecut mai bine de 1600 de ani. Astfel,
îndemnurile, sfaturile şi exemplele lămuritoare ale autorului, surprind prin obiectivitatea şi
perenitatea lor, acestea fiind la fel de folositoare tinerilor din vremea noastră, ca şi tinerilor
contemporani părintelui capadocian. Prin comparaţie, putem constata că provocările cu care
se confruntă omul de azi, nu s-au schimbat prea mult faţă de cele de demult, ci doar, poate, au
îmbrăcat o altă haină, mai atrăgătoare, mai tentantă, dar mult mai perfidă, ceea ce ne duce cu
gândul la reflecţia poetului care mărturisea că „ ​toate-s vechi şi nouă-s toate ”​ .
De aceea, credem că tinerii de azi pot găsi în această lucrare a Sfântului Vasile cel
Mare principii, lucruri, fapte, care pot fi folositoare celor care caută adevărul, înţelepciunea şi
virtutea şi care doresc să afle în ce măsură este de preferat preocuparea pentru cunoaştere şi
nu o alta, comodă şi relativă, pe care o oferă modernitatea. Omilia de faţă oferă răspunsul la
această aparentă dilemă, cunoaşterea în general şi cunoaşterea lui Dumnezeu în special, este
strâns legată de viaţa cea mai bună şi fericirea cea veşnică. Să luăm aminte, aşadar, şi să
folosim timpul „ că e ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când
căinţa nu ne mai foloseşte ”​ .

32
. ​Ibidem​, p. 582;

11