O RIENTUL ȘI ASIA

ÎN ANTICHITATE

PACHET BIBLIOGRAFIC OBLIGATORIU

PENTRU EXAMENUL PARȚIAL
ORIENT ANTIC 2

1. CONCEPTE FUNDAMENTALE

1.1. Statul: definiţie şi tipologie

Statul este o structura politică a cărei autoritate se exercita prin intermediul instituţiilor
birocratice asupra unui teritoriu definit, delimitat și recunoscut intern și extern.

Termenii acestei definiţii au o relevanţă complexă şi se află într-o relaţie de strictă de Interdependenţă.
O formă de organizare umană nu poale fi definită drept „stat” decât dacă prezintă simultan toate caracteristicile
enumerate mai sus.

Caracterul de structură politică implică faptul că sfera de acţiune a statului o reprezintă domeniul
relaţiilor de putere exercitate în domeniul public. Există însă situaţii în care statul îşi asumă autoritatea de a
reglementa situaţii care ţin de domeniul relaţiilor private, precum regulile de căsătorie, adulterul, relaţiile
dintre membrii familiei etc, în măsura în care societatea consideră că ceea ce îndeobşte este definit ca
„domeniu privat” are relevanţă generală. Societăţile orientale, de exemplu, consideră căsătoria o chestiune de
interes public, tratând-o ca pe un contract, care asigură relaţii corecte între membrii comunităţii şi asigură
supravieţuirea acesteia din urmă.

Descrierea teritoriului statului drept definit şi delimitat implică atât existenţa unor forme de marcare
a limitelor teritoriale ale autorităţii unui stat (borne de graniţă, garnizoane de frontieră etc.) cât şi recunoaşterea
graniţelor (prin tratate, proclamaţii, texte oficiale care implică recunoaşterea teritoriului etc.) ceea ce
echivalează cu statutul de independenţă politică.

Instituţiile birocratice sunt specifice statului iar funcţionarea lor se bazează pe utilizarea unor
instrumente tehnice - în primul rând scrierea. Cele mai vechi surse scrise sunt direct legate de administrarea
vieţii comunităţii ( în cele mai multe cazuri este vorba despre evidenţe contabile), ceea ce indică funcţia
primordial tehnică şi pragmatică a scrierii. Este posibilă prezenţa accidentală (ca efect al circulaţiei bunurilor
şi persoanelor) a unor surse scrise într-o arie de civilizaţie care nu utilizează această tehnică în mod constant,
caz în care nu putem asocia prezenţa scrierii cu cea a unei birocraţii. Prin urmare, în absenţa utilizării
sistematice a scrierii nu putem considera că structura politică studiată este stat. Birocraţia presupune existenţa
unor persoane calificate (deţinătoare ale unor cunoştinţe specifice), care constituie un grup social cu o prezenţă
constantă în comunitate. Acest fapt pune în evidenţă un alt element obligatoriu pentru existenţa unui stat: o
societate complexă, constituită din grupuri de statute variate şi ierarhizate.
3 ORIENT ANTIC

Fiecare dintre elementele acestea pot apărea disparate şi în cadrul unor alte tipuri de organizare umană.
Triburile, de exemplu, au un teritoriu, adesea cu limite marcate, asupra căruia îşi exercită autoritatea. Absenţa
scrierii, însă, indică absenţa unor instituţii birocratice, deci absenţa statului.

Pentru a caracteriza o structură politică drept stat este necesar ca toate caracteristicile menţionate
să fie prezente. În absenţa uneia singure dintre ele, vom fi obligaţi să caracterizăm prin intermediul
altor termeni realitatea istorică la care ne referim.

Tipologia statelor orientale este foarte variată şi nu pot fi făcute observaţii cu valoare universală nici
în privinţa structurii, funcţionării şi ideologiei puterii, nici sub aspect administrativ, economic, sau in privinţa
relaţiei dintre structurile statului şi teritoriul la care se raportează. Ca urmare, orice tipologie trebuie să aibă în
vedere criterii variate, tocmai pentru a surprinde diversitatea istorică a antichităţii orientale.

A. În funcţie de elementul esenţial în procesul istoric al constituirii statului respectiv:

- state constituite ca rezultat al dezvoltării interne (urbanizare, concentrarea populaţiei, dezvoltarea
economiei şi a tehnicilor etc): Egipul, oraşele-stat sumeriene, oraşele-stat feniciene;
- state constituite prin cucerire: Imperiul assirian, Imperiul sargonid, Imperiul chinez, Imperiul
Maurya;
- state constituite prin colonizare: Hatti, Mittanni, regatele indo-ariene;
- state constituite ca rezultat al disolutiei altora: regatele Iuda şi Israel, regatele neo-hitite, regatele
chineze în sec. VIII-III î. Hr.;

B. În funcţie de structura teritoriului:

- oraşe – stat: - în Sumer: Uruk, Lir, Eridu, Nippur, Lagash, Umma, Kish;
- în Fenicia: Tyr, Byblos, Sidon;
- în Siria: Qadesh, Karkemish, Qatna, Ugarit;
- state teritoriale: Egipt, Assiria, Hatti, regatele indo-ariene, regatele şi imperiul chinez, regatul
evreilor;

C. State teritoriale în funcţie de organizarea administrativă:

- state unitare (administraţia locală este identică în toate provinciile şi subordonată în toate privinţele
celei centrale): China, Egipt, Assiria, Hatti, regatele sumeriene, regatele feniciene;
- state segmentare (structura administraţiei locale variază de la o provincie la alta): Imperiul Persan,
Ugarit (conform unei ipoteze);

D. În funcţie de structurile de putere:

- monarhii ( care la rândul lor au o tipologie variată, în funcţie de modul de transmitere a puterii, de
elementele centrale în ideologia puterii, etc. ): majoritatea statelor orientale antice au fost monarhii: statele
mesopotamiene, Egiptul, Hatti, statele siro-feniciene, Israel, China, etc.;
- republici aristocratice (în cadrul cărora decizia este colectivă, dar rezervată reprezentanţilor unui
grup cu statut superior): ipotetic, o astfel de organizare ar fi putut să aibă unele state indo-ariene în primele
etape ale existenţei lor, sau unele state dravidiene, precum Llichchavi, de la nord de Gange; şi în privinţa unora
dintre statele sumeriene timpurii s-au lansat astfel de ipoteze, dar nu există argumente suficiente pentru a avea
o certitudine în această, privinţă;
ORIENT ANTIC 4

Scrierea reprezintă o convenţie prin care limba este reprezentată grafic. Această definiţie implică două
elemente esenţiale, care nu pot fi ignorate:
a. Caracterul convenţional al scrierii, ceea ce presupune existenţa unor reguli
(prin urmare, scrierea are caracter de sistem) dar, mai ales, existenţa unui grup socio-cultural care produce şi
împărtăşeşte aceste reguli. Aceste condiţii, esenţiale pentru constituirea scrierii şi pentru desemnarea unui
sistem de semne grafice drept scriere, explică asocierea directă dintre apariţia celor mai vechi sisteme de
scriere şi a primelor state.
b. Scrierea reprezintă grafic limba, prin urmare nu este o reprezentare directă a
„ideilor”, „noţiunilor”, „obiectelor”, etc. Scrierea nu există decât în relaţie cu fondul sonor pe care îl exprimă
(limba) şi nu poate fi concepută separat de acesta (aşa cum ar putea fi, de exemplu, cazul semnelor de
circulaţie).

În caracterizarea unei scrieri recurgem la două categorii: sistemele de scriere şi tipurile de scriere.
Sistemul de scriere se referă la relaţia care funcţionează între limbă şi expresia grafică a acesteia.
a. sistemul logografic = sistemul în care un întreg cuvânt este exprimat printr-un singur semn grafic.
b. sistemul silabic = sistemul în care pentru notarea unei silabe este utilizat un semn.
c. sistemul alfabetic = sistem de scriere în care un semn grafic corespunde unui sunet (ca regulă
generală, cu excepţii în cazul unor limbi, în funcţie de evoluţia istorică a acestora).

Tipul scrierii este indicat de aspectul grafic al semnelor, fără relaţie directă cu limba pe care o exprimă.
a. scrierea cuneiformă - apărută în prima jumătate a mileniului al III-lea în Sumer, s-a difuzat în
întreaga Mesopotamie, în zona siro-feniciană, în Hatti, Elam, Iran. Semnele se compun din trăsături de forma
unui cui, rezultate din imprimarea capătului ascuţit al unui beţişor de trestie în argila moale,
b. hieroglifele egiptene - sunt semnele unei scrieri specifice Egiptului faraonic, cu un caracter
pictografic pronunţat.
c. scrierea hieratică - scriere egipteană, rezultată din simplificarea hieroglifelor.
d. scrierea pătrată - scriere utilizată începând din a doua jumătate a mileniului I î.Hr., în Canaan, pentru
a transcrie arameana şi ebraica. Majoritatea semnelor au unghiuri drepte, de unde şi denumirea acestui tip de
scriere.
e. hieroglifele hitite - unul dintre cele două tipuri de scriere utilizate de hittiţi, denumită astfel după
hieroglifele egiptene, dar fară nici o asemănare cu acestea. Hieroglifele hittite au un aspect mai puţin complex
şi în acelaşi timp sunt mai puţin pictografice decât cele egiptene.
f. caracterele Han - semnele scrierii chineze clasice, compuse dintr-un număr variabil de trăsături
lineare (de la 1 la 24). Unele dintre ele pot avea la origine un aspect pictografic, dar în varianta clasică acesta
nu mai este perceptibil, aspectul semnelor fiind complet abstract.
g. scrierea brahmi - denumire care desemnează un ansamblu de aproximativ 200 de stiluri de scriere
utilizate în India. Cel mai vechi datează din a doua jumătate a mileniului I Î.Hr. Toate au un aspect linear, cu
semne pătrate sau rotunjite.
i. scrierea proto-sinaică - tip de scriere utilizat în sec. XV î.Hr. în peninsula Sinai. Are un aspect linear,
rezultat adesea din simplificarea şi abstractizarea unei pictograme. Se presupune că ar fi inspirat scrierea de
tip fenician.

Sistemele şi tipurile de scriere nu se află într-o relaţie unilaterală. Un sistem se poate servi de diverse
tipuri de scriere (de exemplu, pentru o scriere în sistem alfabetic, au fost utilizate tipurile cuneiform - în Ugarit
-, protosinaic - în peninsula Sinai şi fenician - în oraşele feniciene). De asemenea, un tip de scriere poate servi
5 ORIENT ANTIC

sisteme diverse (scrierea de tip cuneiform a fost folosită pentru un sistem logografic - în Sumer, silabic - de
către akkadieni şi alfabetic - în Ugarit).

1.2. Conceptul de „Mesopotamia”

Miron Ciho, Istoria Orientului Antic, 1997, p. 142-153

În multe lucrări de popularizare, manuale şcolare şi chiar universitare româneşti se face afirmaţia greşita
conform căreia Mesopotamia era un stat in Orientul antic, situat între Tigru şi Eufrat. De la bun început trebuie
să atragem atenţia ca ea a fost inexistentă in antichitate, iar termenul a fost folosit cu un înţeles total diferit,
având o origine destul de clară şi corelându-se cu geografia teritoriului.
Oamenii de ştiinţă folosesc acest concept pentru a desemna civilizaţie oarecum unitară de-a lungul şi
între cele două fluvii, fără a lua in considerare diferenţele etnice şi lingvistice, iar pe de altă parte el reflectă
un teritoriu, fiind deci un termen geografic, care se referă la pământurile dintre Tigru şi. Eufrat, ceea ce
înglobează majoritatea Irakului modern, precum şi porţiuni din Siria şi Turcia.
Cunoscutul istoric Arian, în lucrarea sa Anabasis (Istoria expediţiei lui Alexandru cel Mare), a
folosit, spre sfârşitul sec. II e.n.. pentru prima dată termenul de Mesopotamia, afirmând că informaţiile
sale sunt bazate pe surse contemporane cu Alexandru cel Mare. În conformitate cu relatările sale toponimul
se referea la acea parte a Siriei care era situată între Tigru şi Eufrat, dar a scos în evidenţă faptul că numele a
fost conferit de băştinaşi. Dacă ţinem cont de descoperirea unor noi texte apocrife ale Genezei, putem afirma
că antecedentul local imediat al cuvântului grec era expresia byn nhryn cu aceeaşi semnificaţie. Cercetările
întreprinse de assirologul J.J.Finkelstein au dus la descoperirea precursorului akkadian al cuvântului grecesc
şi al expresiei arameice.
Informaţii în acest sens apar în contracte care se referă la vânzări de sclavi, documente provenind din
perioada babiloniană veche. Intr-unul din acestea se afirmă că un sclav ar proveni din oraşul Sinah, care se
alia în ma-at Bi-ri-tim, un nume propriu traductibil prin „(teritoriu) între pământ(uri)”. Un alt contract
specifică faptul că sclavul provine din oraşul Aslakka, din acelaşi teritoriu. Cum pe baza altor documente
cuneiforme, în special arhivele de la Mari, este clar că cele două oraşe sunt apropiate şi se situează undeva la
est de marele cot al fluviului Eufrat, este de preferat să înţelegem prin Bi-ri-tim (=„Mesopotamia”) numai
acea porţiune şi nu „(teritoriul) dintre fluvii” propriu-zis. Ţinând cont de aceste afirmaţii, Finkelstein releva
că termenii mat biritim şi Birit Narim, adică „Mesoportamia” se refereau numai la regiunea care ţinea de
marele cot al Eufratului, fiind aşa-numita „peninsulă”. Cuvintele akkadienc în discuţie nu se aplicau numai
acestui fluviu, ci erau nişte termeni generici aşa cum ne dovedesc şi alte texte. Mai mult decât atât, Biritum
era echivalentul conceptului „Intereuphratia” (adică Mesopotamia), dar limba akkadiană mai cunoştea şi un
alt termen, Ebirtum cu sensul de „Transeuphratia”. Pentru egipteni, aşa cum reiese din textul unei stele de la
Gebel Barkal, Eufratul (denumit Pekher Wer) forma graniţa dintre Naharina şi Siria; ori Naharina sau
Mitaniul reprezentau numai partea nord-vestică a teritoriului, adică marele cot al Eufratului. Cu toate că la
originile sale termenul de Mesopotamia se referea numai la Eufrat, spre sfârşitul mileniului II î.e.n., odată cu
ORIENT ANTIC 6

arameizarea teritoriului, prin extensiune desemna şi platoul nordic dintre Tigru şi Eufrat. În această formă a
fost probabil preluat de greci, ajungând ca în timpul lui Alexandru cel Mare să însemne „(teritoriul) dintre
fluvii”.
Ca şi alte popoare ale antichităţii şi cei care locuiau teritoriul dintre Tigru şi Eufrat şi-au creat o serie
de termeni geografici, care câteodată au primit chiar şi o semnificaţie politică. Regiunea dintre actualul oraş
Bagdad şi Golful Persic a fost împărţită în două. Cea sudică era denumită Kenger, adică „pământ cultivat”,
expresie preluată de akkadieni sub forma Sumer, iar cea nordică purta numele de Kiuri, apoi Akkad. Ultimul
concept provine de fapt de la numele capitalei Imperiului întemeiat de regele Sarrukin I (2334 -2279 î.e.n.),
care n-a fost încă localizat pe teren, dar probabil că se alfl in apropierea oraşului Kis. De la dinastia akkadiană
încolo teritoriul Mesopotamiei de sud era denumit şi ţara (in sumeriană Kalan) „Sumerului şi Akkadului”.
Istoria assirologică mai uzitează şi alţi doi termeni foarte importanţi. Unul dintre aceştia este Babilonia,
care din punct de vedere geografic corespundea în mare parte cu vechiul teritoriu al Akkadului, iar denumirea
provine de la cel mai important centru politic al său, Babilon. El se deosebeşte (geografic) de Sumer, însă in
anumite cazuri Babilonia era întrebuinţat pentru a desemna toată partea de sud a Mesopotamiei, in opoziţie
cu Assiria. Acesta din urmă este cel de-al doilea termen de care am amintit mai sus, al cărui nume provine de
la cel al oraşului Assur. Delimitarea lui este destul de sigură, cuprinzând o parte din bazinul Tigrului de la
intrarea fluviului în actualul teritoriu irakian şi confluenţa lui cu Micul Zab. Remarcăm faptul că Assiria este
o denumire grecească, atestată odată cu Herodot, ca de altfel şi Babilonia redat de clasici prin „pământul
Babilonului” (=„Sumer şi Akkad”).
Pentru o mai bună familiarizare cu teritoriul mesopotamian vom prezenta şi principalele habitaţii
începând din sud, deorece înfăţişarea lor pe baza marilor unităţi geografice şi uneori statale este dificilă din
cauza faptului că multe dintre ele cunosc o evoluţie continua din zorii istoriei şi până la cucerirea persană. Nu
este mai puţin adevărat că totuşi multe oraşe au anumite epoci de maximă înflorire, ceea ce desigur va fi
reliefat de analiza noastră.
Cea mai meridională aşezare sumeriană este situată pe malul drept al Eufratului, fiind vorba de ERIDU,
astăzi Abu-Sahrein. Săpăturile arheologice întreprinse la faţa locului, în special de o misiune anglo-iraniană
la mijlocul secolului nostru, au reuşit să scoată la iveală importante resturi materiale încă din timpul epocii
preistorice (faza Obeid), în special ceramică. Conform unei liste regale, Eridu reprezenta cea mai veche
localitate a teritoriului sumerian. Templele şi sanctuarele închinate şi zeului Ea, dovedesc faptul că oraşul
avea un caracter sfânt. Cu toate acestea, s-au putut releva şi urmele unui palat datând din perioada dinastică
timpurie, la c. 2500 î.e.n.
Unul dintre celebrele oraşe mesopotamiene era UR, actualul Tell Mukayyar, la sud de Eufrat şi la 160
km vest de Basra, descoperit şi identificat de J.G.Taylor în timpul anilor 1854 -1855. Fără doar şi poate cea
mai importantă activitate din punct de vedere arheologic a fost desfăşurată de L.Wooley, care între 1922-1929,
din însărcinarea a două instituţii prestigioase (British Museum şi The University of Pennsylvania) a reuşit să
redea o parte din grandoarea vechiului oraş. Ur-ul a cunoscut o evoluţie neîntreruptă din preistorie până spre
sfârşitul epocii persane, având mai multe etape de înflorire. Prima dintre ele a avut loc în timpul epocii
sumeriene vechi, de când datează cimitirul regal. Ziggurat-ul ridicat de Ur-Nammu (2112-2095 î.e.n.) în
cinstea zeului Lunii, Nanna, precum şi o foarte importantă arhivă, toate datând din timpul dinastiei a III-a din
Ur marchează o altă etapă de prosperitate.
LARSA, actualmente Senkera, situată pe malul stâng al Eufratului, devine, după căderea dinastiei a III-
a din Ur, capitala unui regat amorit. Cel mai important rege de acolo, Rim-Sin (1822 - 1763 î.e.n.)
reuşeşte prin înfrângerea Isin-ului să ocupe întregul teritoriu sudic al Mesopotamiei, dar este stopat
de Hammurabi. Cu toate că o echipă de arheologi a întreprins nu de mult investigaţii pe teritoriul
său, totuşi Larsa rămâne una din acele aşezări care au fost suficient exploatate, motiv pentru care o
mare parte a istoriei sale a fost reconstituită pe baza documentelor provenite din alte tell-uri.
7 ORIENT ANTIC

În vecinătatea ei se află nu mai puţin celebrul URUK, modernul Warka, denumit de textele
redactate în limba sumeriană Unug, iar în Biblie întâlnim forma Ereh. În urma săpăturilor
arheologice întreprinse de specialişti germani, din însărcinarea lui Deutsche Orient-Gesellschaft, s-
au putut identifica mai multe nivele arheologice, din care faimoase sunt nivelele IV-III,
corespunzând epocii predinastice. Cilindrele-sigilii, tăbliţele pictografice cu primele urme de
scriere, studiate de savantul S.Langdon, sunt de o importanţă deosebită nu numai din punctul de
vedere al istoriei sumeriene, dar chiar şi cel al omenirii în ansamblu. În epoca dinastică Uruk a fost
un important centru politic - patria semilegendarului Gilgames, capitala lui Lugalzaggisi - dar şi
religios (zeul suprem adorat fiind Anu). Este locuită până în epoca parthă inclusiv.
De numele LAGAS-ului, situat în partea sudică a teritoriului, la mijlocul distanţei dintre Tigru
şi Eufrat, se leagă existenţa unui oraş cu aceeaşi denumire (actualul el-Huba) dar şi un oraş stat care
cuprindea Sirara (actualul Surgul) şi Girsu (astăzi Tello). Locuit încă din epoca preistorică, a avut
epoca sa de glorie sub trei regi importanţi ai Mesopotamiei: Eannatum (2454 - 2425 î.e.n.),
Urukagina (2351 - 2342 î.e.n.) şi Gudea-ensi-ul Lagas-lui în jurul anului 2130 î.e.n. Investigaţiile
arheologice care au fost întreprinse de francezi, începând cu E.de Sarzec (din 1877) şi continuate
până în zilele noastre, au reuşit să aducă la suprafaţă o serie de obiecte de mare valoare (Stela
vulturului aparţinând lui Eannatum I, statuile lui Gudea, circa 30.000 de tăbliţe dintr-o arhivă datând
din timpul dinastiei a III-a din Ur, etc), dar şi edificii, cum ar fi palatul reconstruit al zeiţei Ningirsu,
activitate întreprinsă de acelaşi Gudea.
Oraşul. Sumerian UMMA situat la nord-est de Lagas, foarte curios, n-a fost cercetat până acum,
desigur în afara unor relevee sporadice. Cele două aşezări erau în permanent conflict, iar cel de faţă
cunoaşte o dezvoltare oarecare în timpul lui Lugalzaggisi, care deşi îşi înfrânge rivalul etern şi
unifică o parte a teritoriului sumerian, îşi mută capitala la Uruk.
Pe teritoriul Sumerului mijlociu, lângă vechea albie a râului Eufrat se întindea oraşul
SURUPPAK, ale cărui începuturi datează de la sfârşitul perioadei predinastice. Se remarcă în special
prin intermediul numerosului material epigrafic descoperit (tăbliţe de lut şi amprente de sigilii), dar
şi prin persoana regelui Ziusudra, eroul poemului sumerian al Potopului, echivalentul lui Noe.
În aceeaşi zonă a existat şi ISIN-ul (actualmente Isan el-Bahriyat), care ne-a oferit două
dinastii, una întemeiată de Isbierra (2017 - 1985 î.e.n.) şi cealaltă în timpul secolelor XII - XI î.e.n.,
a cărei figură de marcă a fost Nabu-kudurri-usur I (1125 - 1104 î.e.n.). Menţionăm că unul din
vestitele coduri de legi mesopotamiene se leagă de numele unui domnitor al acestuia, Lipit-Istar
(1934 - 1924 î.e.n.).
Principalul centru religios al Mesopotamiei mijlocii, oraşul zeului Enlil, situat la graniţa dintre
Sumer şi Akkad, era NIPPUR (modernul Nuffar). Această calitate este demonstrată de templul zeului
amintit - care se pare că în tipul dinastiei a III-a din Ur era un sanctuar naţional - cu importantul
ziggurat al lui Ur-Nammu. Săpăturile arheologice întreprinse de misiuni din două instituţii americane
(University of Pennsylvania şi Oriental Institute of Chicago) au reuşit să aducă la lumină o adevărată
bibliotecă, conţinând texte sacerdotale care ne transmit cel mai fidel tradiţia literară sumeriană. Totodată,
importante sunt tăbliţele şcolare care acoperă intervalul mileniului II î.e.n. - epoca ahemenidă.
Pe unul din braţele Eufratului, în partea nordică a „Sumerului şi Akkadului” se situează oraşul KIS, ale
cărei prime habitaţii datează din ultima fază a perioadei predinastice. Astăzi, teritoriul lui înglobează aşezările
Obeimir şi Ingarra. Săpăturile franceze şi mai apoi anglo-americane au reuşit să dezvăluie urme ale unui
palat regal din timpul epocii protodinastice în care Kis-ul deţinea un rol de seamă printre oraşele state
sumeriene. După acţiunile de unificare ale lui Sarrukin I (2334 - 2279 î.e.n.) îşi pierde din importanţă, însă
continuă să fie locuit până în timpul primelor secole ale e.n.
Fără doar şi poate, unul dintre cele mai vestite oraşe ale antichităţii a fost Babilonul, denumire care este
forma elenizată a termenului semitic Babilin „Poarta zeului”. Situat la 80 km sud de actualul Bagdad, pe malul
ORIENT ANTIC 8

Eufratului, se pare că a fost locuit încă din epoca preistorică, dar prima perioadă de glorie se leagă de numele
lui Hammurabi (1792 – 1750 î.e.n.), ca, odată cu dinastia neobabiloniană, să atingă cel mai înalt nivel de
dezvoltare şi întindere teritorială maximă. Templul zeului Marduk, numit Esagila, palatul regal, grădinile
suspendate, monumentalul ziggurat Entemenaki (presupusul model al Turnului Babel) sunt numai câteva
din grandorile unui oraş imperial.
ESNUNNA (astăzi Tell Asmar) era situată la est de fluviul Tigru, pe malurile afluentului acestuia,
Diyala. A ocupat o poziţie strategică intre Assiria (la N), Babilon (la V), Isin şi Larsa (la S), precum Elam
(la E). Deşi, The Oriental Institute of Chicago a efectuat mai multe campanii de săpaturi pe teritoriul aşezării,
specialiştii afirmă că se ştiu încă puţine lucruri concrete despre istoria ei, însă se poate afirma cu claritate că
epoca de glorie era legată de numele a trei regi: Naram-Sin (2254 - 2218 î.e.n.). Dadusa şi Ibalpiel II, ultimii
doi în sec.XVIII î.e.n.
Localitatea modernă Abu-Habba era anticul SIPPAR, situat pe Eufrat, la S-V de Bagdad. Este amintit
şi în epoca oraşelor-state, când „înainte de Potop” era sediul unei dinastii, dar importanţa lui va creşte odată
cu epoca lui Hammurabi şi se va menţine până în scc.V - IV î.e.n. Se remarcă prin numeroasele tăbliţe (cca.
2.000) care erau minuţios ordonate, oferind informaţii despre activitatea vechilor funcţionari, natura arhivelor,
depozitarea materialelor. Vechile texte babiloniene cuprind în acelaşi timp date privind natura diverselor tipuri
de contracte.
Arheologul francez A.Parrot, în prima parte a secolului nostru, a reuşit să descopere unul din cele mai
mari oraşe ale Mesopotamiei, pe malul drept al Eufratului, MARI (modernul Tell Hariri); fiind aproape de
graniţa siriano-irakiană a reprezentat principalul oraş de pe cursul mijlociu al fluviului, până la distrugerea lui
de către Hammurabi. Investigaţiile mai noi ne demonstrează faptul că oraşul a fost creat în jurul anului 3000
î.e.n., pe o terasă a Eufratului cu care comunica printr-un canal. În palatul ultimului rege, Zimri-Lim (sec.
XVIII î.e.n.), s-a descoperit o imensă arhivă (cuprinzând 25.000 tăbliţe de argilă), care aduce informaţii
preţioase privind organizarea economică a regatului, administraţia şi nu în ultimă instanţă viaţa politică
internaţională a perioadei. Capitala religioasă a Imperiului Assirian a fost oraşul ASSUR (actualmente
Qalaat-Serqat) situat pe o colină în apropierea fluviului Tigru, aproximativ la 100 km de actualul Mosul.
Săpăturile arheologice întreprinse n-au reuşit să releve o locuire preistorică, în schimb, în dinasticul timpuriu
exista deja o aşezare destul de bogată, cu sculpturi sumeriene de factură provincială. Este foarte probabil să
fi fost un punct de frontieră al Imperiului Akkadian, apoi a devenit un oraş-stat independent, iar în cele din
urmă prin cuceriri se va crea un vast imperiu. W.Andrae, care a condus cercetările arheologice legate de
Assur, a reuşit să descopere o serie de temple şi palate, majoritatea restaurate sau construite sub domnia
lui Tukulti-Ninurta I (1243 - 1207 î.e.n.).
Ultimele oraşe pe care le vom prezenta se leagă în continuare de Imperiul Assirian, fiind vorba de alte
trei capitale ale acestuia. La început ne reţine atenţia Kalhu, cunoscut mai ales după denumirea modernă
NIMRUD, situată de asemenea în apropierea Tigrului, aproape de confluenţa acestuia cu Marele Zab.
Oraşul, întemeiat de Sulmanu-asaridu I (1273 - 1244 î.e.n.), a fost descoperit de A.H.Layard, apoi sub
conducerea unui alt englez, M.E.L.Mallowan, din partea lui British School of Archaeology, cercetările au
continuat până în 1936. Perioada de glorie a oraşului antic se leagă de domnia lui Assur-nasir-apli II (883
- 859 î.e.n.), când el a fost reconstruit, conferindu-i-se vestitul palat din zona N-V, legat de răul Zab printr-
un canal. Pe lângă o serie de tăbliţe care conţineau corespondenţa regală, cum era cea a lui Sarrukin II (721
- 705 î.e.n.), documente aparţinând templelor şi persoanelor private, apoi acte care justificau administrarea
palatelor şi a armatei, în templul dedicat divinităţii Nabu au fost dezgropate tăbliţele de lut care formau o
bogată bibliotecă neo-assiriană.
De la domnia lui Sin-ahhe-eriba (704-681 î.e.n.) până la cucerirea mezilor din 612, capitala Imperiului
Assirian a fost NINIVE, oraş situat pe Tigru, în apropiere de Mosul. Identificat de Rich (1820), apoi investigat
de P.E.Botta, mai târziu de A.H.Layard şi V.Place, Ninive (astăzi Quyundjik) a cunoscut o evoluţie
îndelungată, începând cu mileniul IV î.e.n. Pe lângă nenumăratele temple şi palate dezgropate, cele mai de
9 ORIENT ANTIC

seamă descoperiri sunt totuşi cele două biblioteci ale lui Sin-ahhc-eriba şi Assur-ban-apli (668 - 627
î.e.n.).
DUR-SARRUKIN, adică „Fortăreaţa lui Şarrukin”, situată la cea. 25 km N de Ninive, actualul
Khorsabad, a fost fondat de suveranul amintit în anul 717 î.e.n., fiind redescoperit, în 1843, de către
P.E.Botta, ulterior efectuându-se săpături arheologice conduse de V.Place (1851 -1855) şi The Oriental
Institute of Chicago (1928 -1935). Este interesant de remarcat că după moartea suveranului fondator, capitala
a fost părăsită, multe dintre sculpturile sale, precum şi inscripţii cuneiforme conservate pe tăbliţe de lut au fost
transferate (datorită lui Bolta) la Muzeul Louvre.
Majoritatea acestor localităţi erau situate de-a lungul văilor celor două fluvii, Tigru şi Eufrat, care
reprezentau principalul element geografic al ţării, ceea ce pe bună dreptate i-a îndreptăţit pe unii savanţi să
vorbească şi în cazul aşa-numitei Mesopotamii de existenţa unei civilizaţii de tip hidraulic. Poate mai mult
decât în cazul Egiptului antic, se poate vorbi de anumite deficienţe în sistemul de îndiguire şi irigaţie a
regiunilor, mărturii clare fiind nenumăratele revărsări catastrofale ale fluviilor; apoi, în anumite perioade,
albiile lor au secat pur şi simplu, şi-au schimbat cursul. Nenumăratele canale erau elementele indispensabile
ale sistemului de irigaţie, ele fiind în permanenţă curăţate de aluviunile depuse. Ca şi în cazul Egiptului şi în
Mesopotamia era nevoie de o autoritate centrală să dirijeze organizarea sistemului artificial. În cazul de faţă
aceasta depindea mai ales de conducerile oraşelor, care repartizau apa pentru diferite comunităţi, dar chiar şi
pentru particulari. Importanţa canalelor este relevată şi de nenumărate documente, legende şi mituri care, cel
puţin pentru Eufrat subliniază abilitatea cu care atât oamenii cât şi zeii au putut circula de la o localitate la alta
folosindu-se de aceste mijloace.

Repere geografice în Mesopotamia

Eufrat-ul (în sumeriană Buranuna iar în akkadiană Purattu) izvorăşte din Munţii Armeniei, de pe
teritoriul anticului Urartu, în apropierea lacului Van, având o lungime de cea. 2850 km. Amintim că nu
întregul lui curs acoperea teritoriile care ne interesează, ci numai cel mijlociu şi superior, acesta din urmă fiind
uşor navigabil. Depunerile de aluviuni de care am amintit contribuiau la formarea unor dune din cauza cărora
fluviul a fost nevoit să-şi schimbe cursul. Un alt lucru demn de remarcat este faptul că Eufratul în antichitate
se revărsa în Golful Persic. Principalii săi afluenţi erau: Balihu şi Haburu. situaţi pe malul stâng. Din punctul
de vedere al agriculturii zona cea mai importantă era cea sudică, adică cursul inferior, unde au fost create
sistemele de canale. Revărsarea avea loc în timpul lunii aprilie.
Tigru (în sumeriană Idigna, în akkadiană Idiqlat) izvorăşte de asemenea din Munţii Armeniei, dar este
mai redus în lungime, ceca. 2000 km. După parcurgerea munţilor kurzi, ca şi Eufratul, curge în direcţia sud -
est, în antichitate revărsându-se direct în Golful Persic. Cursul superior era destul de mlăştinos, iar din cauza
torenţilor a fost în general mai puţin utilizat pentru lucrări agricole; însă trebuie să remarcăm că de-a lungul
malului său răsăritean a existat cel mai important drum comercial care lega pe direcţia sud-nord întregul
teritoriu. Torenţii la care ne-am referit s-au datorat şi colectării apelor unor afluenţi ca Zab Inferior şi
Superior, precum şi Turnatu, mult mai cunoscut sub denumirea actuală de Diyala, cu toţii izvorând din
zonele muntoase iraniene. Revărsarea apelor fluviului a avut loc la jumătatea lunii martie.
Deosebite sunt şi formele de relief; în partea de N-E dominând Munţii Armeniei şi Zagros, în N-V
podişul de astăzi al Gazir-ei, iar în S lunca fluviilor. Teritoriul vestic este mărginit de Deşertul Arabiei.
Varietatea reliefului atrage după sine şi existenţa unor resurse importante cum ar fi ţiţeiul şi plumbul. Aceste
particularităţi au influenţat clima, fauna şi flora Mesopotamiei, caracterizate de o diversitate specifică. Cea
mai răspândită cereală a fost orzul, ea reprezentând hrana de bază pentru oameni şi animale. Smochinul,
curmalele, susanul - căutat mai ales datorita uleiului său - erau încă din antichitate fructe tradiţionale. Teritoriul
era populat de o mare varietate dc animale domestice (măgarul, oaia, capra, etc.), precum şi sălbatice (leul,
leopardul, bizonul, antilopa, şerpi, scorpioni, etc).
ORIENT ANTIC 10

Principalul material de construcţie era lutul din care se confecţionau cărămizile arse la soare, motiv
pentru care civilizaţia mesopotamiană a fost denumită una a lutului.

2. ETAPELE STATULUI ÎN CIVILIZAŢIILE ORIENTALE

2.1. Egiptul antic – Cronologie şi izvoare

Miron Ciho, Istoria Orientului antic, 1997, p. 26-31

Spaţiul şi timpul au reprezentat pentru egiptenii antici două noţiuni de bază, care au stat la temelia
gândirii lor mitice. Susţineau infinitivitatea existenţei, ceea ce s-a reflectat în credinţele lor in viaţa de dincolo
de moarte. Au avut o viziune proprie asupra trecutului lor, dar l-au conceput în termenii mitologiei şi nu ai
istoriei în accepţiunea modernă a cuvântului. Astfel, intr-o presupusă epocă a fericirii, „a vârstei de aur”, cu
toţii (zeii şi oamenii) trăiau in condiţii optime şi egale de viaţă. Era exact timpul imediat următor actului de
creaţie. Însă divinitatea solară Re, dezgustată de neînţelegerile existente între oameni, s-a înălţat spre bolta
cerească prin intermediul unei vaci cereşti. După domnia zeilor, au urmat semi-zeii, apoi au fost inaugurate
seriile guvernărilor pământene, umane. Erau conştienţi de vechimea culturii proprii, însă metodele lor de
măsurare a timpului nu erau întotdeauna cele mai corecte. La începutul istoriei lor scrise, au utilizat o
înregistrare a scurgerii timpului prin intermediul notării evenimentelor importante ale anului, apoi, după anii
de domnie ai suveranilor, ceea ce nu corespundea nicidecum anului sau anilor calendaristici.
Cu toată abundenţa de documente descoperite în Egiptul de astăzi, stabilirea unei cronologii cât de cât
sigure pare o sarcină dificilă. Dispunem de o cronologie relativă, prin care înţelegem succesiunea şi durata de
domnie a fiecărui suveran în parte şi de una absolută, prin intermediul căreia se caută posibilitatea încadrării
lor conform principiului nostru cronologic. Cum datele obţinute de analizele C 14 se pot utiliza mai cu seamă
pentru preistorie, bazele pentru elaborarea unor sisteme cronologice rămân totuşi relatările adiacente oferite
de documentele autohtone. În secolul III î.e.n., un preot egiptean, Manethon, a scris o interesanta lucrare
intitulată Aegyptiaca. Din păcate această operă a preotului din Sebennytos s-a pierdut, însă fragmentele
ei au fost preluate sau transmise de alţi autori ca: Joscphus Flavius, Julius Africanus, Eusebius şi
Syncellus. Prin intremediul a trei cărţi, el a împărţit, istoria egipteană antică, pe baza unui criteriu
genealogic, în 31 dinastii (familii de domnitori), de la Menes, până la cucerirea Egiptului de către
Alexandru cel Marc în anul 332 î.e.n. Cu toată imperfecţiunea ei, această diviziune a istorici egiptene
faraonice continuă să fie utilizată şi astăzi, iar sistemul manethonian să fie în continuare elementul de
bază pentru, cronologia faraonică. Sursele lui Manethon erau vechile texte egiptene, analele şi listele
regale.
Despre existenţa analelor în Egiptul antic au vorbit şi scriitorii greci. Indigenii foloseau un termen
specific pentru a reda această noţiune genut. Semnificaţia de bază a cuvântului este dificil de stabilit, dar se
pare că provine dintr-un radical geni cu sensul de „a tăia”, „a înscrie”. Un exemplu celebru din cadrul lor
11 ORIENT ANTIC

reprezintă Piatra de la Palermo, care înregistează succesiunea faraonilor între dinastiile I - V. De altfel, s-au
descoperit şi alte fragmente ale originalului, în muzeele din Cairo şi Londra. Documentul aminteşte de cele
mai importante evenimente ale anilor, menţionând şi nume de domnitori.
Listele regale sunt numeroase, ele s-au conservat în diferite locuri ale Egiptului, scrise sau gravate pe
papirusuri, pereţii templelor, ostraca, etc. Desigur, termenul utilizat de ştiinţa egiptologică nu este unul foarte
corect, deoarece nu trebuie să uităm că rolul acestor liste era înainte de toate cultic şi nu istoric. Existau
totodată tradiţii specifice în formularea lor: memphită, thebană, etc. Cea mai celebră dintre ele este Canonul
Regal din Torino, dc fapt resturile unui papirus, păstrat astăzi in Muzeul Egiptean din localitatea italiană.
Documentul nu este decât o copie antică (faraonică) a unui canon oficial, deoarece ea apare pe verso-ul unui
papirus cu însemnări administrative. Importanţa textului pentru cronologia egipteană antică a fost recunoscută
încă de J. Fr. Champollion, care, în 1824, a reuşit să depisteze cca. 50 fragmente cu aproximativ 90 nume
regale. La origine documentul avea probabil o lungime de 170 cm, iar numele faraonilor (330) au fost înscrise
pe XIII coloane. Altă listă importantă este cea de la Abydos a lui Sethi I, plasată in templul mortuar al
faraonului în localitatea amintită, pe peretele vestic al pasajului dintre cea de-a doua sală hypostilă şi „sala
măcelarului”. În registrele de sus şi de mijloc apar cartuşele (nume regale) verticale a 76 faraoni, care încep
cu Menes şi se termină cu Menmaatre, adică Sethi I. Noutatea acestei liste constă în faptul că după domnia
lui Pepi II (cca.2278 - 2184 i.e.n.) urmează un număr de 18 faraoni care nu se găsesc in Canonul Regal din
Torino, în timp ce cei 18 regi herakleopolitani şi primii 4 suverani ai dinastiei a XI-a sunt omişi. Aceeaşi
este situaţia şi cu cea de-a Doua Perioadă Intermediara (1782 - 1570 î.e.n.), precum regina Hatşepsut (cea.
1498 - 1483 î.e.n.) şi domnitorii din perioada el-Amarna. Motivele sunt lesne dc înţeles: au fost excluşi
faraonii care n-au condus efectiv întreaga ţară, dar şi cei care se legau de erezia amarneană. Oarecum aceeaşi
este situaţia şi cu o altă listă, provenită tot de la Abydos, dar executată în timpul lui Ramses II (cca. 1279 -
1212 î.e.n.), în timp ce Lista din Karnak a lui Thuthmes III (cca. 1504 - 1450 î.e.n.), cândva în colţul S.V.
al curţii festive aflate la est de templul principal din Karnak, dar din 1843 Ia Louvre, cu cele 62 de cartuşe
regale, este destul de lacunară.
Egiptologii întâmpină însă multe dificultăţi cu încadrarea în timp a perioadelor intermediare, dinastiile
VIII-XI, XIV -XVII şi XXI - XXIV, cazuri în care se pot utiliza mai ales biografiile demnitarilor. Este
interesant să amintim faptul câ deosebit de utile sunt, în cazul dinastiilor XXII - XXIV, informaţiile oferite de
stelele-Apis de la Serapeumul din Memphis. Pe aceste monumente, pc lângă menţionarea datei decesului
unor Apişi sacri, sunt amintiţi şi domnitorii. Cronologia absoluta mai poate utiliza şi datele astronomice,
desigur completate cu cele istorice. Ele sc referă la fazele lunare şi apariţia helasică a stelei Sirius/Sothis.
Între actele oraşului de piramide de la Lahun avem o asemenea dată din anul 7 al domniei lui Sesostris III,
prin intermediul căreia se pot stabili datele domniei sale, dar şi a duratei dinastiei a XII-a. O altă dată de acest
gen apare pe verso-ul papirusului Ebers pentru anul 9 al domniei lui Amenhotep I (cca. 1551 - 1524 î.e.n.),
iar pentru Ramses II în anul 52 al domniei sale, conform relatărilor cuprinse în papirusul Leiden I 350.
Datarea dinastiei a XXVI-a este posibilă tot prin intermediul unei date astronomice, mai precis prin
menţionarea unei Luni noi pentru anul 12 al domniei lui Ahmose II. Datele externe sunt deseori de mare
valoare. Astfel, pentru secolele VII - IV î.e.n., ne putem folosi de cele greceşti, pentru istoria dinastiei a
XXVII-a de documentele Imperiului Persan sau chiar de analele asiriene in cazul dinastiei a XXV-a.
Fixarea începutului epocii dinastice este destul de discutată astăzi, totuşi unele erori ale trecutului au
fost înlăturate. În stabilirea cronologici egiptene antice un rol aparte îi revine apariţiei heliacale a stelei Sothis.
În momentul în care această stea se află în vecinătatea Soarelui ea devine invizibilă, rămânând într-o atare
situaţie timp de 70 zile. Desigur, va urma un interval în care steaua în discuţie este din nou observabilă înainte
de apariţia Soarelui, pe orizontul estic. Acest eveniment este numit apariţie heliacă. O dată la 1460 ani acest
fenomen şi începutul anului calendaristic civil egiptean antic coincid. Autorul antic Censorinus afirma, în
238 e.n., că o atare suprapunere a avut loc la data de 20 iulie 139 e.n., în anul al doilea al domniei lui Antoninus
Pius. De aici rezultă că ciclurile anterioare ale stelei Sothis au avut loc între 1321 -1317 î.e.n. şi 4241 î.e.n.
ORIENT ANTIC 12

Cercetările întreprinse în ultima vreme au reuşit să demonstreze faptul conform căruia calendarul civil nu era
de origine astronomică, astfel că începuturile epocii dinastice au putut fi coborâte sensibil. Înainte ciclul
sothiac constituia un factor important pentru datare. Unul dintre egiptologii care şi-au consacrat o marc parte
a activităţii sale cercetărilor cronologice, Ed. Mcyer, a coroborat aceste date şi a ajuns la concluzia, de altfel
greşită, că egiptenii trebuiau să cunoască calendarul înainte de 2781 î.e.n. astfel a împins datarea primei
dinastii către începutul ultimului ciclu sothiac amintit mai sus.
Datele moderne sugerează un început mult mai coborât pentru dinastia I, apropiindu-l de sfârşitul
mileniului IV î.e.n. Elementul de bază pentru fixarea acestei perioade rămâne data din timpul domniei lui
Sesostris III cu privire la apariţia heliacă a stelei Sothis. Specialiştii au putut stabili că evenimentul în discuţie
a avut loc foarte probabil în anul 3872 î.e.n. Folosindu-ne şi de datele oferite de anale şi listele regale, ajungem
la concluzia că dinastia l ar fi început cu anul 3050 î.e.n. Desigur, aceasta este o dată aproximativă şi
neacceptată de toţi specialiştii. Ultimele rezultate obţinute în domeniul investigaţiilor privind cronologia
radiocarbon a Egiptului antic, vezi în special cele ale lui Fekri A.Hassan, au reuşit să ofere date C 14 calibrate
cu o valoare foarte apropiată de datele istorice.
Izvoarele amintite se leagă înainte de toate de problemele cronologice. Prezentarea chiar sumară a
celorlalte în strânsă conexiune cu diferitele aspecte ale civilizaţiei faraonice este inutilă; la cele mai importante
dintre ele ne vom referi cu ocazia tratării unor subiecte specifice.
Pentru orientarea cronologică vom oferi o schemă simplificată a împărţirii istoriei faraonice:
- Perioada Arhaică ca. 3000 - 2675 B.C.E
Dinastia 1 (ca. 3000 - 2800 B.C.E.)
Dinastia 2 (ca. 2800 - 2675 B.C.E.)
- Regatul Vechi(ca. 2675 - 2130 B.C.E)
Dinastia 3 (ca. 2675 - 2625 B.C.E.)
Dinastia 4 (ca. 2625 - 2500 B.C.E)
Dinastia 5 (ca. 2500 - 2350 B.C.E.)
Dinastia 6 (ca. 2350 - 2710 B.C.E)
Dynastiile 7-8 (ca. 2170 - 2130 B.C.E.)
- Prima Perioadă Intermediară (ca. 2130 - 1980 B.C.E.)
Dynastiile 9-10 (ca. 2130 - 1970 B.C.E.)
Dinastia 11, Part I (ca. 2081 - 1980 B.C.E.)
- Regatul Mijlociu (ca. 1980 - 1630 B.C.E.)
Dinastia 11, Part II (ca. 1980 - 1938 B.C.E)
Dinastia 12 (ca. 1938 - 1759 B.C.E.)
Dinastia 13 (ca. 1759 - after 1630 B.C.E.)
Dinastia 14 (dates uncertain, but contemporary with later Dinastia 13)

- A Doua Perioadă Intermediară (ca. 1630 - 1539/1523 B.C.E)

Dinastia 15 (ca. 1630 - 1523 B.C.E.)
Dinastia 16 (dates unknown: minor Hyksos rulers, contemporary with Dinastia 15)
Dinastia 17 (ca. 1630 - 1539 B.C.E.)
- Epoca Imperiului/ Regatul Nou (ca. 1539 - 1075 B.C.E.)
Dinastia 18 (ca. 1539 - 1292 B.C.E.)
Dinastia 19 (ca. 1292 - 1190 B.C.E.)
Dinastia 20 (ca. 1190 - 1075 B.C.E.)
- A Treia Perioadă Intermediară (ca. 1075 - 656 B.C.E.)
Dinastia 21 (ca. 1075 - 945 B.C.E.)
13 ORIENT ANTIC

Dinastia 22 (ca. 945 - 712 B.C.E.)

Dinastia 23 (ca. 838 - 712 B.C.E.)
Dinastia 24 (ca. 727 - 712 B.C.E.)
Dinastia 25 (ca. 760 - 656 B.C.E.)
- Epoca Târzie (ca. 664 - 332 B.C.E.)
Dinastia 26 (ca. 664 - 525 B.C.E.)
Dinastia 27 (ca. 525 - 404 B.C.E.)
Dinastia 28 (ca. 404 - 399 B.C.E.)
Dinastia 29 (ca. 399 - 380 B.C.E.)
Dinastia 30 (ca. 380 - 343 B.C.E.)
Dinastia 31 (ca. 343 - 332 B.C.E.)
- Perioada Greco-Romană (332 î. e. n. – 323 e. n);
Datele utilizate pentru domniile faraonilor sunt preluate de la W. J. Murnane.

2.2. Egiptenii - trăsături istorice

Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, 1975, p. 132-143

Trei mari perioade se disting de obicei în istoria egipteană: Antică, Medie şi Regatul Nou.
Deosebirea nu este numai formală, ci se identifică cu caracterele istoriei, care vede coincizând în cele
trei regate trei mari faze de înflorire; în timp ce le separă perioade mai mult sau mai puţin scurte dc
criză, urmându-le o inexorabilă decădere. Şi încadrarea evenimentelor în dinastii, care ne e transmisă de
istoricul antic Manetho, poate fi păstrată de noi pe criterii intrinsece: cu toate impreciziile şi defectele care pot
fi întâlnite, el exprimă totuşi totdeauna o substanţială succesiune de faze, care au fost considerate întocmai şi
de protagoniştii lor înşişi.
Unificatorul celor două regate, la începutul istoriei, este un mare suveran pe care Manetho îl
numeşte Mene, şi asupra identităţii căruia rămâne un oarecare dubiu; dar rămâne în orice caz opera
înfăptuită de el şi începutul, care se determină cu el, al Regatului Vechi (circa 3200—2300). Capitala
este acum una singură, mai întâi Tis şi apoi Memphis, în nord.
Concepţia regalităţii sc defineşte încă din acest timp; şi este esenţial să-i reliefăm caracterele, în
comparaţie cu acelea pe care le-am văzut proprii Mesopotamiei. Acolo suveranul este reprezentantul zeului
pe pământ şi numai rareori şi parţial se bucura de atribute divine; în Egipt, în schimb, faraonul este el
însuşi zeu, un zeu care s-a încarnat pentru a guverna lumea. Prin urmare, dialeetica între rege şi zeu — pe
care am văzut-o intensă, uneori îngrijorătoare în istoria antica mesopotamiană — se linişteşte si se elimină
într-o unitate superioară. Nu mai e nevoie sa se încerce interpretarea voinţei superioare: aceasta voinţă
se exprimă firesc în cuvântul faraonului, şi nu rămâne decât să fie ascultată.
Un stat care porneşte de la asemenea principii nu poate fi decât absolut şi centralizat. Înspre faraon
se înalţă, ca spre o culme, piramida birocraţici, care îşi are clementul său cel mai ridicat în grad, în vizir,
figura activă şi proeminentă de executor uman al voinţelor zeului încarnat. Şi de la faraon porneşte, de
la el capătă sens viaţa comunităţii. Despre Mcsopotamia antică ne ramâne întipărită imaginea săpătorilor de
canale şi a constructorilor de temple, avându-l drept conducător pe însuşi regele. Aici cadrul este în parte
ORIENT ANTIC 14

analog, în parte diferit; paralelă este săparea de canale, instrument esenţial al vieţii agricole; cât despre templu,
lui i se alătură ca importanţă o construcţie religioasă, da, dar proiectata cu totul altfel ca intenţii: piramida.
Este mormântul zeului-rege, în care acesta îşi va continua viaţa nemuritoare; iar regele este obiectul, pe lângă
subiectul construcţiei. Epoca celei de a patra dinastii este cea mai vestită in piramide, grandioase şi
impunătoare; ele sunt într-adevăr rodul muncii colective a mai multor generaţii. În faţa acelor imenşi coloşi,
grecii s-au gîndit la o muncă dureroasă, forţată, impusă de tirani odioşi. Dar ca să credem aceasta înseamnă
poate să nu luăm în scamă mentalitatea mediului. Mormântul era necesar cultului faraonului întors printre zei,
egalii săi, şi trebuia să fie de proporţii adecvate; ce cetăţean egiptean pios ar fi vrut să-şi sustragă propria-i
contribuţie la o asemenea operă?
Bogăţiei monumentelor nu-i corespunde, sub primele dinastii, o egală bogăţie de documente istorice.
Fragmentele pe care le avem din anale ne atestă existenţa genului, dar nu ni-l descriu suficient. Putem totuşi
stabili trei principale directive de mişcare militară: Nubia în sud, Libia la vest, Palestina la est. Pe această
ultimă cale, de altfel egiptenii lasă ample urme arheologice; iar un faraon din a II-a dinastic, Peribsen, se
numeşte într-o inscripţie „cel care devastează Asia”. Ştirile mai detaliate, oricum, nu vin de la inscripţiile
suveranilor: un ofiţer al regelui Pepi I, din a VI-a dinastie, a lăsat gravat pe mormântul său o lungă
autobiografie, în care îşi descrie faptele vitejeşti. Documentul interesează din două puncte dc vedere, pentru
conţinutul informativ important şi pentru tipul său nou. Nu scrie regele ca să amintească faptele sale vitejeşti,
ci subalternul îşi reconstruieşte personalitatea, — personalitatea de om obişnuit, fapt neobişnuit în
Mesopotamia — şi aceasta cu scopul de a-şi achiziţiona suficiente titluri, fie pentru urmaşi fie, mai ales, pentru
viaţa viitoare. Prin urmare ofiţerul scrie:

Maiestatea Sa a vrut să-i pedepsească pe asiatici, care locuiesc in nisip, şi şi-a adunat o armata din
multe zeci dc mii de oameni din întregul Egipt… Maiestatea Sa m-a trimis în fruntea acestei armate… Eu am
fost cel ce a făcut planurile, deşi slujba mea era aceea dc a supraveghea bunurile palatului, deoarece eu eram
atât de dibaci incât nimeni nu s-a certat cu vecinul lui, nimeni nu a furat aluatul, de pâine şi nici sandalele
călătorului, nimeni nu a luat stofă în vreun oraş, nimeni nu şi-a însuşit caprele altuia...

Acţiunea războiului e pornită, prin urmare, din intenţia de a-i pedepsi pe răzvrătiţi, pe cei ce nu s-au
supus autorităţii faraonului. Acest motiv va reveni in mod frecvent, semn al unei politici care concepe
expansiunea imperială în sensul de a da siguranţă frontierelor.
Pornind de la a V-a dinastie, asistăm la începutul unei lente crize a Regatului Vechi. Clerul din
Heliopolis, „Oraşul soarelui”, nu prea departe de Memphis, creşte în mod progresiv ca importanţă: în domeniul
religios domină afirmarea zeului solar Re; în domeniul politic şi economic sc produc o serie de scutiri fiscale
şi de donaţii sacerdoţilor, de unde suprema putere a faraonului nu poate să nu sufere o contralovitură. La
aceasta se adaugă tendinţa la transmiterea slujbei de guvernatori districtuali: este aşa zisul „stat feudal”, care
se instaurează cu a VI-a dinastie şi care minează şi el autoritatea suveranului. Se ajunge astfel în jurul anului
2300 î.e.n., la prima perioadă de decădere sau de tranziţie: „prima maladie”, cum a fost numită, care durează
până pe la sfârşitul anului 2100. Unitatea imperiului sc desface in mici state: nesiguranţa şi mizeria se
răspândesc, clasele sociale îşi răstoarnă ordinea. Un cadru eficace al acestei situaţii transpare din operele
literare ale epocii, în deosebi din aşa-zisclc Profeţii ale lui Ipuwer, în care citim:

Aici am ajuns! Săracii au devenit posesori de comori. Cel care nu-şi putea face sandale acum poseda
bogăţii… Aici am ajuns! Deşertul se extinde asupra pământului. Provinciile sunt distruse. Barbarii s-au
infiltrat din afară în Egipt... Aici am ajuns! Zâmbetul a dispărut pentru totdeauna. Plânsul a invadat pământul,
îmbibat cu jalea... Aici am ajuns! Drumurile nu mai sunt păzite. Unii se pitesc prin păduri până când ajunge
acolo călătorul noaptea, ca să-i ia bagajul şi să-i fure tot ce are la el. El este primit cu lovituri de ciomag şi
15 ORIENT ANTIC

pe nedrept ucis... Ah, de ar fi măcar sfârşitul lumii, fără conceperi, fără naşteri! Cel puţin pe pământ nu ar
mai fiagitaţii, nu ar mai fi certuri!

Unitatea statului şi autoritatea suveranului sunt restaurate în jurul anului 2100 î.e.n. de faraonii din a Xl-
a dinastie. Începe cu ea Regatul Mediu, şi se pun bazele pentru înalta prosperitate internă şi externă pe care o
va atinge Egiptul cu următoarea dinastie, a XII-a. Este meritul faraonilor din această dinastie marea lucrare de
asanare in Fayyum, teritoriul mlăştinos de la sud-vest de Memphis în care sc concretizează o politică internă
de o deschidere amplă, care tinde la acea afirmare a bunăstării agricole care este principala resursă a ţării. Şi
este tot meritul acestor faraoni, o viguroasă politică militară care duce armatele egiptene pâna în Nubia
meridională şi pâna în Siria. Încă un funcţionar, Khu-Sebek, ne-a lăsat o stelă funerară care aminteşte de
faptele sale vitejeşti în suita faraonului Sesostris al III-lea:

Când Maiestatea regelui Egiptului de sus şi de jos, Sesostris triumfătorul, a apărut cu coroanele
Egiptului de sus şi de jos pe tronul de Aur al celor vii, Maiestatea Sa m-a avut ca luptător în spatele lui şi
alături de el, cu şapte oameni de la curte. Eu mi-am dovedit înflăcărarea în prezenţa sa şi el m-a numit
aghiotant, dându-mi şaizeci de oameni. Maiestatea Sa a luat-o spre sud ca să-i doboare pe nomazii din
Nubia... Maiestatea Sa a luat-o apoi spre nord ca să-i doboare pe asiatici şi a ajuns la localitatea numită
Sekmem... Oraşul a căzut odată cu nesuferiţii sirieni.

Descoperirile arheologice confirmă extinderea dominaţiei egiptene de-a lungul coastei sirio-
palestiniene; statui de faraoni, scarabei, vase, au fost găsite în oraşe ca Byblos şi Ugarit, în nordul cel mai
îndepărtat al regiunii. Cât despre modul în care se exercită dominaţia, trebuie să operăm o distincţie. În Nubia,
politica egipteană începe să devină anexivă, considerând substanţială continuitatea geografică a acelei ţări cu
Egiptul, bogăţiile care puteau fi extrase, şi nu în ultimul rând absenţa unei înalte tradiţii culturale autonome.
În Siria, în schimb Egiptul se limitcază la a trimite pe proprii săi reprezentanţi, care-i controlează pe micii
suverani indigeni, pretinzând tributuri periodice.
Prosperitatea instaurată de a XII-a dinastie nu durează mult timp. În jurul anului 1800 î.e.n. începe a II-
a perioadă intermediară, a doua „maladie”. Iar în această maladie se inserează maxima umilinţă pe care o poate
suferi Egiptul: o dominaţie străină, aceea a populaţiei Hyksos.

Venirea la putere a hyksoşilor, în jurul anului 1700 i.e.n. se încadrează în acea alterare generală a
istorici orientale antice ca o consecinţa a intervenirii popoarelor din munţi. Hyksoşii sunt populaţii de o
compoziţie etnică şi origine încă discutată. Vin, oricum, din regiunile orientale şi se prezintă ca nomazi, la un
nivel de cultură mult mai scăzut decât acel al pământului pe care-l ocupă. Asumarea puterii este cel mai mare
succes al lor si cea mai mare lovitură dată orgoliului egiptean. Care reacţionează cu violenţă: o nouă dinastie
naţională se înfiripă în Teba şi prima ei grijă este aceea de a elibera ţara. O inscripţie istorică a faraonului
Kamoses povesteşte acţiunea sa pentru recucerirea puterii. Noi o găsim copiată ca exerciţiu al copiilor
egipteni pe o tăbliţă de şcoala; alt tip de document frecvent şi caracteristic, din care pot fi extrase date de cel
mai variat gen şi importanţă. Spune, aşadar, inscripţia:

Puternicul rege din Teba, Kamoses, dotat cu viaţă, eternă, era un rege eminent. Însuşi zeul Ré îl pusese
pe tron şi-i încredinţase puterea în numele adevărului. Maiestatea Sa a vorbit în palatul său la consiliul
nobililor care erau în suita sa: „Aş vrea să ştiu la ce-mi foloseşte forţa pe care o am! Un prinţ domneşte în
Avari, un altul în Etiopia, şi eu mă aflu aici aliat cu un asiatic şi un negru! Fiecare are o parte din Egipt şi
împarte ţara cu mine... Nimeni nu se poate odihni în pace, toţi fiind sărăciţi de tributele plătite asiaticilor. Eu
vreau să lupt împotriva lor şi să le despic pântecele! Vreau să salvez Egiptul şi să-i distrug pe asiatici!
ORIENT ANTIC 16

Şi iată rezultatele luptei:

Am pornit-o victorios spre nord ca să-i resping pe asiatici, la porunca zeului Ammon, înţeleptul
sfătuitor. Viteaza mea armată mergea în pas de marş în faţa mea, ca flacăra unui foc… Când s-au ivit zorii
zilei, m-am aruncat asupra vrăjmaşului ca un şoim; în ora dimineţii l-am atacat, i-am doborât zidurile, i-am
omorât oamenii, i-am capturat femeile. Soldaţii mei au fost aidoma leilor cu prada de război a duşmanului:
servitori, turme, grăsimi, miere; şi-au împărţit bunurile cu inima plină de bucurie.

Încă o dată Egiptul reînvie din nenorocire. Şi reînvie ca sa dea viaţă celei mai puternice faze a dominaţiei
sale: este Regatul Nou care se extinde in jurul anilor 1600—1100 i.e.n. Experienţa trecută îi face pe faraoni
să se angajeze în Palestina şi Siria, cu intenţia de a-şi stabili acolo dominaţia; şi cum în acelaşi timp se întâlnesc
în regiunea aceea forţele popoarelor de la munte şi puterile din valea mesopotamiană, istoria Orientului
evoluează dintr-o alternanţă de blocuri izolate spre o întâlnirc uriaşă de forţe opuse. Dintre ele, nici una nu
predomină pe o perioadă de lungă durată, încât, timp de mai multe secole se determină o stare de echilibru, în
care forţe multiple şi fecunde se conturează şi îşi schimbă elementele de cultură.
Constructorii imperiului egiptean în Asia sunt faraonii din dinastia a XVIII-a: Tutmes I, în timp ce
desăvârşcştc în sud cucerirea Nubiei, pătrunde, străbătând Siria, până la Eufrat, dar stabilirea succesului se
datorează lui Tutmes al III-lea, care în cursul a şaptesprezece campanii subjugă întreaga coastă sirio-
palestiniană, trece dincolo de Eufrat şi pătrunde adânc în Mesopotamia. Acum o bogată analistică
documentează vitejiile lui: faraonul o gravează pe zidurile templului în Karnak, pentru o perpetuă amintire.
Durează, paralele, biografiile ofiţerilor; şi mai sunt stele importante, ca aceea din Barkal, care sintetizează
bine victoriile suveranului:

Ascultă-mă, o popor! (Zeul) mi-a îngăduit supunerea pământurilor străine ale Siriei, în prima
campanie, când ele au venit să lupte împotriva Maiestăţii Mele cu milioane şi sute de mii de oameni, cei mai
buni din toate ţările străine, stând în carele lor de luptă: trei sute treizeci de principi, fiecare cu armata lui!
Când au ajuns în valea Qina... am avut mare izbândă asupra lor. Maiestatea Mea i-a atacat şi au fugit
imediat sau au căzut morţi. Ei au intrat în Megiddo si Maiestatea Mea i-a asediat acolo şapte luni, până când
au ieşit la aer liber rugând Maiestatea Mea şi spunând: „Dă-ne răgaz să răsuflăm, stăpâne! Pământurile
Siriei nu vor mai porni niciodată răscoală împotriva ta!”
Atunci duşmanul şi principii care erau cu el mi-au trimis un tribut mare, adus de fiii lor: aur şi argint,
toţii caii pe care-i aveau, carele lor mari de aur, de argint şi, pictate, toate platoşele, arcurile, săgeţile, toate
armele lor. Erau aceleaşi cu care veniseră de departe să lupte împotriva Maiestăţii Mele, şi acum mi le
trimiteau ca tribut, în timp ce stăteau pe zidurile lor, slăveau Maiestatea Mea şi cereau să le fie îngăduită
răsuflarea vieţii.

La moartea lui, Tutmes al III-lea lasă un imperiu care se extinde din Nubia la Eufrat. Funcţionarii
egipteni îl controlează de la un cap la altul. Fortăreţe cu garnizoane sunt bine stabilite în punctele nevralgice.
Micii regi locali sunt supuşi tributului, moştenitorii lor educaţi în Egipt, principesele conduse în haremul
faraonului. Templele religiei egiptene sunt ridicate pretutindeni. Este maxima putere politică a regatului „celor
două ţări”; şi cu toate acestea este o formă de dominaţie destul de redusă, blândă şi civilizată, care abia se
compară cu aceea pe care aceleaşi ţări o vor suporta din partea asirienilor; nu este suprimarea principilor locali,
nu sunt mai ales deportările de populaţii în masă, care vor face să devină în mod trist celebre acele populaţii.
Când imperiul ajunge la apogeu, o criză internă neaşteptată stăvileşte pentru câteva decenii
prosperitatea. Este o criză singulară, căreia suveranul nu-i este victimă, ci motiv; o criză religioasă, care
provine din reforma pe care un faraon dc neîndoielnic geniu, Amenophis al- IV-lea, încearcă s-o instaureze în
ţara sa. Împotriva dominaţiei clerului din Teba şi a zeului său, Ammon, Amenophis revine la vechiul cult al
17 ORIENT ANTIC

Soarelui, ba chiar îl concretizează ulterior în adoraţia discului solar, Aton, şi face în jurul lui gol, repudiind
celelalte divinităţi şi templele lor. Acest ultim aspect al reformei atrage în mod deosebit atenţia. A fost un
adevărat monoteism? A avut el o oarecare influenţă asupra monoteismului învecinatului popor din Israel? În
orice caz, religia egipteană, amplu politeistă, cunoaşte un avânt puternic, de unificare şi spiritualizare. Însuşi
faraonul, care-şi preschimbase numele în Ekhnaton („E pe placul lui Aton”), înalţă astfel imnul unui singur
zeu:

Tu apari în plină frumuseţe la orizontul cerului,/ O, Aton viu, începutul vieţii!/ Când tu răsari la
orizontul Orientului,/ Umpli pământul cu frumuseţea ta./ Tu eşti frumos, măreţ, strălucitor, sublim deasupra
tuturor ţărilor,/ Razele tale cuprind pământul până la limita a tot ce ai creat. . . / Egiptul e în sărbătoare,/
Treaz şi în picioare,/ Tu l-ai redeşteptat./ Când trupurile se spală, sau straiele sunt îmbrăcate,/ Braţele adoră
ivirea ta;/ În toată lumea, oamenii muncesc./ Animalele sunt fericite pe păşunea lor,/ Copacii ca şi plantele
înfloresc./ Păsările zboară din cuiburile lor/ Întinzându-şi aripile în adorarea ta.
Peştii în râu zvâcnesc în faţa ta, Şi razele tale se întind în mijlocul imensei mări verzi . . Tu eşti în inima
mea, Şi nimeni nu te cunoaşte ca fiul tău, Ekhaton, Pc care l-ai înţelepţit cu plănuirile tale şi cu puterea ta.

Clerul combate, poporul nu înţelege reforma. Au trecut puţini ani de la moartea lui Amcnophis, dar
memoria lui este condamnată, capitala lui abandonată. Dimpotrivă, îmbunataţindu-se criza internă, reîncepe
marea politică militară în Asia. Suntem în jurul anului 1300 î.e.n.; suie la tron Ramses al II-lea, faraonul cu
foarte lungă domnie şi foarte multe monumente. În Siria, pornind din Asia Minoră, imperiul hitit, ameninţă
cuceririle egiptene. Ramses intervine cu forţa, îi înfruntă pe hitiţi la Qadesh şi îi constrânge la un tratat de pace
pe care-l păstrăm în dublă versiune, egipteană şi hitită: semnificativ document al unui drept internaţional în
faşă, la ale cărui origini stă în primul rând gîndirea istorică a hitiţilor, pe care o vom examina mai târziu mai
îndeaproape. Fiica duşmanului îi este oferită de soţie faraonului; o stelă egipteană transmite plăcuta amintire:

Fiica marelui principe al hitiţilor a pornit spre Egipt; şi o escortau pedestraşii, conducătorii de care şi
ofiţerii Maiestăţii sale, amestecaţi cu pedeştrii şi conducătorii de care hitiţi… Poporul hitit era amestecat cu
cel egiptean şi mâncau şi beau împreună, într-o singură suflare ca fraţii, fără să se ferească unii de alţii,
deoarece domneau pacea şi fraternitatea… Apoi au condus-o pe fiica marelui principe al hitiţilor, venită în
Egipt, în faţa Maiestăţii Sale; şi o urma un tribut mare, fără margini...
Maiestatea Sa a văzut că era frumos chipul ei, aidoma aceluia al unei zeiţe… Şi ea a plăcut Maiestăţii
Sale, care a iubit-o mai mult decît orice pe lume.

Armistiţiul stabilit în lumea orientala de acordul dintre cei doi mari adversari, nu durează mult. În jurul
anului 1200 î.e.n., precedată de încăierări în mai multe reprize, o nouă invazie se abate asupra coastelor
Mediteranei orientale; sunt „popoarele mării”, care răstoarnă pentru totdeauna imperiul hitit şi-l pun pe cel
egiptean în pericol de moarte. Faraonii rezistă loviturii, dar puterea lor în Asia se sfarmă; însăşi vitalitatea
interioară a statului este minata pentru totdeauna. El va fi de acum încolo „o vergea rupta”, după cum se vor
exprima cu dispreţ asirienii.
„Vergeaua ruptă” va agoniza secole de-a rândul, într-o oscilaţie de crize şi reveniri. Dar prestigiul s-a
dus: un ofiţer, Wenamon, trimis în Siria în jurul anului 1100 să caute lemn pentru barca sacră a zeului Ammon,
îşi povesteşte tristele peripeţii şi mai ales dispreţul cu care-l tratează principii sirieni, care-şi declară acum
independenţa în mod deschis:

Dacă suveranul Egiptului ar fi stăpânul posesiunilor mele, iar eu aş fi sluga lui, mi-ar fi trimis el oare
argint şi aur, spunând: „Execută însărcinarea lui Ammon?...” Sunt eu sluga ta? Sunt eu sluga celui ce te-a
trimis?
ORIENT ANTIC 18

Ce diferenţă de limbaj la principii care, cu mai puţin de trei secole în urmă, îi scriau faraonului că se
„prosternează de şapte şi alte şapte ori la picioarele lui”, căci sunt „praful pe care păşeşte el”! Şi cât este de
umilit, în această decădere, orgoliul egiptean, care caută vechea glorie şi nu ştie să se adapteze noii condiţii!
Dc îndată ce circumstanţele consimt, faraonii — fie drept pildă pentru toţi exemplele lui Shoshenq şi Necao
— reiau drumul Palestinei, caută să restaureze vechea politică de expansiune şi să se impună ca o
contrapondere în faţa puterii mesopotamiene, dar sunt tentative deşarte şi mai puţin decât scurte paranteze. În
rest, Egiptul este orientat spre el însuşi, spre criza care îl încleştează. Autoritatea religioasă se scindează şi se
contrapune celei politice, renaşte autonomia feudală în districte: sunt relele unui organism viciat, care reapar
şi triumfă. Trupele mercenare ies de sub stăpânirc şi ajung să-şi formeze dinastii proprii. Apoi urmează
cucerirea străină. În primul rând vin asirienii, care în secolul al VII-lea î.e.n. unifică sub ei întreaga arie a
Orientului anterior, menţinând ocupaţia în Egipt, în faze alternative, câţiva ani. Perşii îi înving pe faraoni în
525 î.e.n. şi rămân în Egipt peste un secol; revin acolo, după aceea, cu puţin înainte ca Alexandru cel Mare,
în 332, să înfrângă pentru totdeauna civilizaţia faraonică.

2.3. Civilizaţia Mesopotamiei - înlănţuirea faptelor

Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, 1975, p. 31-41

Sumerienii şi semiţii. Epoca Mari. Dominaţia asiriană.

Ultimul riviriment babilonian

Popoarele care dau viaţă istoriei şi civilizaţiei mesopotamiene sunt în esenţă două: sumerienii
şi semiţii. Originea celor dintâi este nesigură; vin poate din munţii de la est, poate de peste mare;
in orice caz, la începuturile istoriei, îi găsim stabiliţi în Mesopotamia unde duc o viaţă prosperă,
bazată pe cultivarea pământului. Semiţii, în schimb, vin din deşertul arab şi penetraţia lor este
aproape continuă, de la începuturile istoriei până la sfârşitul civilizaţiei mesopotamiene,
pătrunzând în regiuni de cultură seden-tară, ei se amestecă cu celelalte populaţii, asimilează
cultura superioară a acestora şi dau naştere unei sinteze în care deseori este zadarnic, sau
superficial, să cauţi să-i separi componentele.
Aşadar, sumerienii sunt deja stabiliţi în Mesopotamia când primele inscripţii, la începutul
celui de-al III-lea mileniu î.e.n., ridică cortina istoriei. Sunt organizaţi în state-cetăţi conduse
de principii locali, care, la rândul lor, se consideră reprezentanţii adevăraţilor suverani, zeii
protectori ai oraşelor. Sumerienii întreprind canalizarea ţinutului şi cultivarea solului în mod
raţional: grâul, orzul, palmierul se dezvoltă viguros şi aduc bunăstare. Hotărârile Zeităţilor devin
giranţii ei; iar oamenii, supuşi voinţei lor, înalţă temple şi statui, aduc sacrificii. Un ideal de pace
rânduită pe bază de muncă şi credinţă străluceşte în faţa ochilor populaţiilor sumeriene; şi poate de
aceea cetăţile nu practică o politică de forţă, ele trăind în cadrul unui bun echilibru.
Când echilibrul se rupe, epoca de aur ia sfârşit. Un rege, Lugalzaggisi din Umma atacă
oraşele vecine, provoacă mare vărsare de sânge, distruge statuile, jefuieşte obiectele sfinte. De acum
înainte, orizontul politic sc extinde, monarhiei urbane îi urmează cea care aspiră la dominarea
întregului pământ cunoscut. Totuşi, Lugalzaggisi nu îşi păstrează pentru multă vreme roadele
cuceririi sale: ea a deschis calea dominaţiei noilor populaţii, a celor mai viguroşi şi mai barbari
19 ORIENT ANTIC

moştenitori ai deşertului. În jurul anului 2350 i.e.n. Sargon cel Mare, întemeietorul dinastiei
semite Akkad, concentrează ân mâna sa puterea.
Sargon, ca şi alţi suverani celebri, au devenit personaje legendare. Şi, interesant este faptul că
i s-au atribuit întâmplări pe care le cunoaştem ca aparţinând unui alt cârmuitor celebru al Orientului
antic, evreul Moise. Este vorba de părăsirea lui într-un coş de papură şi de salvarea lui de către ape:

Eu sunt Sargon, regele puternic, regele din Akkad...

Mama mea mă zămisli şi mă născu în taină;
M-a pus într-un coş de papură şi cu smoală, pecetlui capacul;
M-a aruncat în râu, care însă nu mă înecă.
Râul mă ţinu la suprafaţa lui şi mă duse la Akki, sacagiul:
Acesta m-a tras sus când şi-a scufundat în apă găleata,
M-a crescut ca pe fiul lui,
M-a făcut grădinarul lui,
Pe când eram grădinar, zeiţa Iştar s-a îndrăgostit de mine.

Acesta este, după legendă, izvorul puterii lui Sargon. Dar lăsând la o parte legenda, despre
marile cuceriri ale regelui există o întreagă istoriografie: din Golful Persic până la Marea
Mediterană, asupra întregii regiuni mesopotamiene el îşi extinde autoritatea, pătrunzând apoi in
Anatolia şi Siria. Spune o inscripţie:

Sargon, rege din Akkad, reprezentant al lui Iştar, regele din Kiş, mare preot sfinţit al lui Anu,
regele regiunii, mare vicar al lui Enlil, a subjugat Uruk şi i-a distrus zidurile; în bătălia cu
locuitorii din Uruk ieşi biruitor; pe Lugalzaggisi, regele din Uruk, l-a prins în bătălie, l-a pus în
butuci înaintea porţii lui Enlil. Sargon, rege din Akkad, în bătălia cu locuitorii din Uruk a ieşit
biruilor; a subjugat oraşul şi i-a distrus zidurile. A subjugat E-Ninmar, i-a distrus zidurile, i-a
cucerit teritoriul de la Lagaş până la mare; în apele mării şi-a spălat armele. În bătălia cu locuitorii
din Umma a ieşit biruitor; a subjugat oraşul şi i-a distrus zidurile. Lui Sargon, regele regiunii, zeul
Enlil nu i-a hărăzit rival; de la Marea de miazănoapte până la Marea de miazăzi i-a îngăduit să-şi
întindă stăpânirea.

Dinastia lui Sargon domină timp de două secole în Mesopotarnia. Apoi intră în criză,
când popoare sălbatice din învecinaţii munţi iranieni Gutei işi impun supremaţia. Din această
criză oraşele sumeriene dobândesc forţa de a se ridica din nou, şi în jurul anului 2000 i.e.n.
asistăm la ultima lor înflorire: este epoca principelui Gudea din Lagaş, paşnic constructor de
temple, al cărui chip calm şi gânditor l-au transmis posterităţii numeroasele statui ce l-au
imortalizat. În sfârşit, semiţii vin iar la putere: alte seminţii, numite convenţional amoriţi, se
infiltrează în Mesopotamia din deşertul alăturat şi întemeiază o serie de noi dinastii.

Arhivele descoperite la Mari aruncă o nouă lumină asupra epocii dinastiilor amorite şi anume
asupra primei perioade din cel de-al II-lea mileniu î.e.n. Ele aduc mărturie despre numele şi
întâmplările a peste treizeci de state in bună parte necunoscute mai înainte. Se disting între altele
Mari, Asiria şi Babilonia; aceasta din urmă, în jurul anului 1700 î.e.n., sub conducerea marelui
Hammurabi, cucereşte supremaţia asupra întregii Mesopotamii. Tot ceea ce ne dezvăluie arhivele
de la Mari face parte din subtilul joc al diplomaţiei, de alianţe şi conflicte. Emisarii şi observatorii
din afara graniţelor raportează necontenit suveranilor lor tot ce se întâmplă, suveranii acţionează
prin forţă şi viclenie. Un chip nou al vechiului Orient apare: nu mai întâlnim acel stil formal şi
ORIENT ANTIC 20

stereotip al marilor inscripţii, în care totul este laudă şi triumf, ci o povestire mai intimă şi mai
adevărată a manevrelor politice şi a urzelilor de palat. Iată, de exemplu, lbalpiel, emisarul regelui
din Mari Zimrilim pe lângă Hammurabi din Babilonia, care încredinţează pe suveranul său că a
reuşit să intre in graţiile acestuia din urmă, câştigându-i încrederea în vederea obţinerii unor
informaţii secrete:

Stăpânului meu, spune-i: astfel vorbeşte Ibalpiel, sluga sa. Când... orice îl preocupă pe
Hammurabi, el îmi dă întotdeauna de ştire şi eu mă duc la el, oriunde s-ar afla. Indiferent care ar
fi lucrul ce îl preocupă, el mi-l spune; iar eu, despre toate lucrurile de seamă de care îmi vorbeşte,
dau întotdeauna de ştire stăpânului meu.

În aceeaşi scrisoare, Ibalpiel trece apoi la denunţarea unui concurent, căpetenia trupelor Zimri-
Addu, care după părerea lui este cuprins de teamă, şi în plus mai trimite şi trupe împotriva lui:

Zimri-Addu se teme mereu din cauza stării de spirit a oştilor. Acum, stăpânul meu ştie cum un
singur om poate să schimbe convingerea mulţimii. Aşadar, stăpânul meu să-i scrie lui Zimri-Addu,
să-i vorbească cu asprime şi să-l îndepărteze din slujbă, în aşa fel încât să pot încă de pe acum să
pun în bună orânduială lucrurile la palat, iar în clipa bătăliei să pot pregăti toate oştile după
informaţiile pe care le am. Altminteri, omul acela va îndrepta împotriva mea pe ostaşi, iar eu nu
voi obţine o pace completă. Eu scriu stăpânului meu: să afle stăpânul meu că omul acesta mă
nelinişteşte. După toate câte am văzut, starea de spirit a trupelor îmi este potrivnică. Oştile
stăpânului meu se află într-o stare bună.

Astfel, liniştindu-l cu privire la starea de spirit a armatei, se încheie denunţul. Care, după cum
se vede, amestecă interesele publice cu cele particulare. Dar uneori, obiectul scrisorilor îl formează
numai problemele particulare. Iată, de exemplu, cum o femeie, ţinută departe de regele Zimrilim,
din motive de care nu avem cunoştinţă, îi scrie acestuia:

Stăpânului meu, spune-i: aşa-ţi vorbeşte Inib-şarrim, sluga ta. Până când am să rămân la
Nakhur? S-a făcut iarăşi pace, drumul e liber. Binevoiască să scrie stăpânul meu să mi se dea voie
să mă întorc, ca să pot vedea din nou chipul stăpânului meu, de care sunt lipsită! Şi in afară de
aceasta, binevoiască stăpânul meu să răspundă la scrisoarea mea!

După cum am spus, Babilonia sfârşeşte prin a-şi întinde stăpânirea asupra statelor din perioada
Mari. Marele Hammurabi, în jurul anului 1700 î.e.n., reconstituie vechiul imperiu al lui Sargon, îl
întăreşte si printr-o unitate mai strânsă îl face să înflorească din punct de vedere economic,
instaurând o administraţie pe temeiul dreptăţii. Celebrul cod de legi, pe care regele îl promulgă,
adună şi sistematizează legile anterioare, incluzând şi elementele specifice noii populaţii. În
încheiere, câteva cuvinte celebre dovedesc orgoliul justificat al suveranului pentru opera dusă la
bun sfârşit:

Eu am pus capăt războiului,

Am favorizat bunăstarea ţării,
Am făcut ca poporul să-şi găsească odihna in locuinţe liniştite,
Nu am îngăduit ca în mijlocul lui să-şi afle locul cei care nu-i dau pace
Marii zei m-au chemat,
Şi eu am fost păstorul binefăcător cu sceptrul dreptăţii,
21 ORIENT ANTIC

Umbra mea binevoitoare s-a întins asupra oraşului meu;

În sânul meu am adunat populaţiile din Sumer şi Akkad,
Şi ele au prosperat sub ocrotirea mea.
Şi eu le-am cârmuit în pace,
Le-am apărat cu înţelepciunea mea,
Pentru ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab
Şi ca dreptatea să fie făcută orfanului şi văduvei...
Să vină orice om asuprit care are o pricină
În faţa statuii mele de rege al dreptăţii,
Să citească inscripţia de pe piatra mea funerară
Şi să dea ascultare preţioaselor mele cuvinte:
Piatra mea funerară îi va aduce lumină asupra pricinii lui,
Va vedea ceea ce i se cade de drept
Şi va simţi uşurare în inima lui

Dinastia lui Hammurabi are o existenţă de aproape două secole. Apoi, pe la jumătatea celui
de-al II-lea mileniu î.e.n., noi populaţii se afirmă în Orientul Apropiat. Sunt „popoarele din munţi”
— hitiţi, uriţi şi casiţi — care coboară din Anatolia şi Iran. Un fapt le apropie de celelalte:
elementele indoeuropene din sânul populaţiilor sau al claselor conducătoare şi chiar din credinţe. Şi
un fapt le susţine: ele aduc noi mijloace de război — calul şi carul de luptă.
Sub asaltul „popoarelor din munţi” Babilonia cedează. O năvălire hitită deschide calea
penetrării definitive a casiţilor care vor stăpâni ţara timp de câteva secole.

În timpul decadenţei babiloniene, la sfârşitul celui de-al II-lea mileniu î.e.n. începe să se afirme
tot mai mult superioritatea statului din nord, Asiria: putere de esenţă militară, mai puţin civilizată
si mai aspră decât sora ei Babilonia, datorându-şi succesul şi prestigiul tocmai organizării şi
disciplinei armatei sale.
Expansiunea asiriană se desfăşoară în faze succesive, întrerupte de perioade de stagnare: în
secolul al XIII-lea Tukulti-Ninurta subjugă regiunile limitrofe şi devastează Babilonia; în secolul
al XI-lea Tiglatpilassar I ajunge, la nord, până la regiunea nairilor şi la Marea Neagră, la apus până
la Marea Meditcrană. iar la sud până la Golful Persic. O cronică orgolioasă îi transmite posterităţii
faptele:

(Eu sunt) Tiglatpilassar, regele legitim, regele lumii, regele Asiriei, regele celor patru părţi
ale pământului, eroul puternic călăuzit de oracolele lui Assur si Ninurta, marii săi zei stăpâni, cel
care i-a învins pe duşmani... La porunca stăpânului meu Assur, braţul meu şi-a întins cucerirea
dincolo de fluviul Zab până la Marea cea Mare, care se găseşte la apus. De trei ori am pornit
împotriva ţinuturilor nairilor... Am supus la picioarele mele treizeci de regi din ţările nairilor şi
am luat ostateci dintre ei. Am primit în dar cai şi care. Le-am impus regilor tributuri şi impozite.
Apoi m-am îndreptat spre Liban. Am tăiat şi am luat cu noi trunchiuri de cedri pentru templul lui
Anu şi Adad, mai marii zeilor mei. M-am îndreptat împotriva regiunii Amurru. Am primit tributul
cetăţilor Byblos, Sidon şi Arvad.

De-a lungul marilor sale linii directoare, expansiunea asiriană nu poate fi oprită. În secolul al
VII-lea, Tiglatpalassar al III-lea înfruntă şi învinge puterile din nord, asigurându-şi controlul
munţilor care domină valea mesopotamică; pătrunde spre vest în Siria şi Palestina, învingând şi
supunând micile state, astfel că drumurile sunt deschise spre Mediterană şi Egipt; în sfârşit, la sud
ORIENT ANTIC 22

preia, sub un alt nume, conducerea guvernării din Babilonia, două coroane aparţinând astfel
aceleeaşi persoane care, după caz, capătă felurite nume: aceasta este reflectarea unei politici abile
şi chibzuite, care în timp ce se afirmă în alte locuri prin forţa armelor, caută în Babilonia, conştientă
de posibilitatea înfrăţirii şi de înalta tradiţie de cultură, căile liberalităţii şi ale reconcilierii. Dar o
astfel de politică este o excepţie pentru dura stăpânire a Asiriei. Această situaţie ne este mai bine
revelată de inscripţiile care istorisesc supunerea altor state:

Cât este de întins Bit-Şilani, eu 1-am făcut fărâme ca pe o ulcică. Marea sa capitală Sarrabanu
am distrus-o, arătând ca după năvala apelor. Apoi am pustiit tot. Pe Nabu-uşabşi, regele lor, l-am
spânzurat de un par în faţa porţii oraşului său. Pe oamenii lui, pe soţia sa, pe fiii săi, pe fiicele
sale, bunurile şi comorile palatului său le-am luat cu mine.
Descrierea aceasta şi atâtea altele asemănătoare se găsesc scrise în palatul regelui, la Nimrud;
şi toate se încadrează în afirmarea generală a puterii pe care suveranul a vrut să o imortalizeze:
Palatul lui Tiglatpalassar, marele rege, regele puternic, regele universului, rege al Asiriei,
rege al Sumeriei şi al Akkadului, rege al celor patru părţi ale lumii; rege urmând sub semnul zeului
Enlil, rege care din răsărit şi până la apusul soarelui a împrăştiat în vânt pe toţi duşmanii săi şi
şi-a afirmat stăpânirea; rege care subjugă popoarele pământurilor de sus şi de jos, care îi alungă
pe suverani şi în locul lor pune pe oamenii puterii sale.

Politica lui Tiglatpalassar al III-lea este continuată cu succes de Sargon al II-lea, care dă ultima
lovitură regatului ebraic al lui Israel; şi de Asarhaddon, care reuşeşte în anul 671 î.e.n să cucerească
Egiptul. Aproape douăzeci de ani va dura ocupaţia, aşa că milenara luptă dintre cele două văi ale
fluviilor va părea încheiată.
Lui Asarhaddon ii va urma Assurbanipal, celebrul Sardanapal al legendelor; şi el va fi ultimul
suveran al Asiriei. Vestit pentru biblioteca pe care a ştiut să o adune în palatul său regal, el este tot
atât de celebru şi datorită acţiunilor sale războinice, prin care puterea atinsă de tatăl lui este
consolidată şi reafirmată împotriva fiecărui act de nesupunere. Obişnuita cronică informează asupra
acestor lucruri cu expresii de laudă:

În prima mea campanie am mers împotriva Egiptului şi a Etiopiei. Tirhaka, regele Egiptului
şi al Nubiei, pe care tatăl meu Asarhaddon, rege al Asiriei, îl învinsese cucerindu-i ţara, a uitat de
puterea lui Assur, a lui Iştar şi a marilor mei zei stăpâni, încrezându-se în forţa sa. El s-a îndreptat
împotriva prinţilor şi a regenţilor pe care tatăl meu îi pusese în Egipt, pentru a ucide şi pentru a
devasta şi cuceri Egiptul. I-a atacat şi s-a stabilit la Memfis, oraşul pe care tatăl meu îl cucerise
şi-l alipise la teritoriul Asiriei. Un mesager a venit îndată la Ninive şi mi-a făcut cunoscut toate
acestea. La auzul acestor evenimente s-a mâniat inima mea şi s-a înflăcărat sufletul meu. Am ridicat
mâinile, i-am rugat pe Assur şi pe Iştar ai Asiriei, am strâns apoi puternicele forţe înarmate pe care
mi le-a încredinţat Assur şi Iştar şi m-am îndreptat grabnic împotriva Egiptului şi a Nubiei...
Tirhaka, regele Egiptului şi al Nubiei, a aflat la Memfis de sosirea expediţiei mele şi şi-a adunat
războinicii pentru a rezista şi a lupta împotriva mea. Cu ajutorul lui Assur, al lui Bel şi Nabu, marii
mei zei stăpâni, care mergeau alături de mine, i-am învins armata în marea bătălie în câmp deschis.
Tirhaka a aflat la Memfis despre înfrângerea suferită de armata lui. Strălucirea lui Assur şi a lui
Iştar l-a copleşit şi l-a scos din minţi. Lumina regalităţii mele, cu care m-au împodobit zeii cerului
şi ai adâncurilor, l-a împresurat; şi el a părăsit Memfisul, fugind ca să-şi cruţe viaţa la Teba. Am
cucerit şi oraşul acesta, am intrat în el şi acolo am pus să mi se odihnească oştile.
23 ORIENT ANTIC

Acestor victorii, le urmează pe neaşteptate prăbuşirea. Din munţii iranieni vecini coboară noi
populaţii, mezii, care în alianţă cu Babilonia ce renăştea, atacă imperiul asirian. În anul 612, la
câţiva ani de la moartea lui Assurbanipal, cade Ninive. Marile palate, statuile, basoreliefurile,
inscripţiile sunt acoperite încet de nisip. Va trebui să aşteptăm jumătatea secolului al XIX-lea,
pentru a se începe descoperirea lor.

În timp ce Asiria se prăbuşeşte, Babilonia prinde iar puteri. La cucerirea oraşului Ninive ia
parte, împreună cu mezii, generalul babilonian Nabopolassar, întemeietorul noii dinastii a
caldeienilor. Fiul lui, Nabucodonosor, îi întregeşte opera: armata lui ajunge pâna la graniţele
Egiptului, Ierusalimul cade sub loviturile lui. Astfel babilonienii urmează asirienilor la putere. Şi
totuşi, fizionomia acestei puteri este diferită: informaţiilor despre război li se alătură tradiţionale
opere de pace, ba chiar sunt motivate de ele, ca în cazul expediţiei împotriva Libanului, pornită,
după cum glăsuieşte o inscripţie, pentru a aduce de acolo faimoşii cedri pentru palatul zeului
Marduk:

Cu puternicul ajutor al lui Nabu şi al lui Marduk, stăpânii mei, m-am îndreptat spre Liban.
Am făcut fericită regiunea aceea făcând să piară duşmanul din orice loc. Am adunat şi i-am adus
la locurile lor pe băştinaşii împrăştiaţi. Am făcut ceea ce nici un rege nu făcuse mai înainte: am
străpuns munţi prăpăstioşi, am despicat stânci, locuri de trecere şi am construit un drum de
transport pentru trunchiurile de cedru. Pentru Marduk, stăpânul, cedri puternici, înalţi şi tari, de
o rară frumuseţe şi de foarte bun soi, de culoare inchisă, îmbelşugat produs al Libanului, ca
tulpinile de trestie duse de fluviu, i-am făcut să plutească până în Babilonia.

Dinastia caldeiană a durat mai puţin de un secol. Din orient, perşii, luând locul mezilor, bat la
porţi. Îi conduce un rege celebru, Cirus cel Mare. Şi iată că in Babilonia izbucneşte criza. Utimul
rege, Nahonid, a încercat să reconstituie vechile culte, iar preoţimea nu îl mai sprijină, primindu-l
pe Cirus ca pe un eliberator. Când în anul 538 i.e.n. Babilonia cade şi, odată cu ca şi pentru
totdeauna, vechea civilizaţie a Mesopotamiei, versuri de bun venit îl intâmpină pe străin. Este o
atitudine care nu prezintă un aspect nou în istoria omenirii; totuşi, nu poţi citi versurile acelea fără
să rămâi uimit. Aşadar, preoţii din Babilonia cântă:

Pe zeii care îşi părăsiseră templele, (Cirus) i-a adus la locuinţele lor,
Furia a îmblânzit-o, sufletului i-a adus pacea,
Pe aceia a căror putere fusese răsturnată el i-a readus la viaţă,
Lor masa le este servilă acum la vreme...
Ceea ce construise a dat pradă flăcărilor.
Printre locuitorii din Babilonia domneşte acum bucuria,
Pentru prizonieri lanţurile cad:
Sunt eliberaţi cei slabi care fuseseră asupriţi de cei puternici,
Toţi privesc bucuroşi la (noul) rege
ORIENT ANTIC 24

2.4. Siria şi Palestina

Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, 1975, p. 105-116

EVENIMENTELE ISTORICE

Caractere ale istoriei. Originile şi epoca Mari. Un intermezzo al hicsoşilor şi epoca Tel-el-Amarna.
Popoarele mării si dominaţia ebraică. Ultimul echilibru şi criza.

Fâşia de pământ siro-palestiniană, ce se întinde între Mesopotamia şi Egipt, între deşertul

arabic şi Marea Mediteraniană, este străbătută, după cum am văzut, de un lanţ de munţi, pe care
albia râurilor Oronte şi Iordan îl taie în toată lungimea lui. Şi transversal, albii de râuri şi porţiuni
de câmpie separa munţii. De aceea, regiunea apare în ansamblul ei fragmentată, şi la fel îi este şi
istoria. În timp ce în Mesopotamia, la adăpostul hotarelor naturale, valea fertilă vede înălţându-se
imperii puternice şi organice, în Siria şi Palestina, în alternarea de munţi şi ape, domneşte
succesiunea cetăţilor-state, a micilor organisme locale cu o rază de acţiune limitată.
Dar mai e ceva. Siria şi Palestina sunt situate între marile puteri ale Orientului antic: Meso-
potamia, Egiptul, şi mai târziu Anatolia. Aceste puteri se întâlnesc pe acest pâmânt şi se ciocnesc
aici, alternându-şi dominaţia, aşa încât, viaţa statelor locale este precară şi măruntă, şi ele îşi văd
de multe ori limitată sau anulată autonomia din cauza evenimentelor mai importante ale istoriei
popoarelor înconjurătoare.
Popoarele care în antichitate pătrund periodic din deşertul arabic în Siria şi Palestina sunt cei
mai mari protogonişti ai întâmplărilor care se petrec aici: în timp ce, pe de o parte, lipseşte un
substrat de civilizaţie superioară ca în Mesopotamia, pe de alta infiltrările de popoare diferite, care
se constată în mai multe rânduri, fac să se schimbe compoziţia etnică şi nu aduc elemente de cultură
de o importanţă apreciabilă.
Astfel, istoria antică a Siriei şi Palestinei este, în cea mai mare parte, o istorie semită. Şi cu
toate acestea, protogoniştii ei nu apar ca un popor omogen, cum este cazul Mesopotamiei, ci ca o
serie de populaţii a căror prezenţă a fost atestată în regiune în epoci şi locuri diferite, lucru dovedit
de diversitatea numirilor: canaaneeni, amoriţi, evrei, aramei, fenicieni, moabiţi, edomiţi, amoniţi şi
alţii. Folosirea adeseori diferită şi contradictorie a denumirilor complică tabloul, creează convenţii
si contraconvenţii care împiedică în mare măsură reconstituirea evenimentelor.
Noi, deşi vom respecta deosebirile locale, vom încerca să prezentăm un tablou organic al
acestei istorii care, în comparaţie cu acelea ale marilor imperii învecinate, îşi păstrează mereu o
individualitate a ei, chiar dacă aceasta e doar pasivă şi reflectată.

Nu există nici o informaţie directă asupra pătrunderii popoarelor semite în Siria şi Palestina.
De când există documente, ele par să fi fost prezente în această regiune: cel puţin numele apelor,
munţilor şi oraşelor sunt în mare parte de origine semită.
Pe baze arheologice, se pot formula ipoteze în legătură cu organizaţia politică a celor mai
vechi locuitori. Puternicele ziduri de împrejmuire ale centrelor urbane sugerează că funcţiona de
mai înainte sistemul cetăţilor-state, organizate pentru apărare, atât împotriva invaziilor străine, cât
şi împotriva infiltrării altor popoare nomade.
Este probabil că oraşele, după cum dovedeşte istoria ulterioară, erau încă de la primele lor
începuturi conduse de dinastii locale. Izvoarele egiptene, întregite de documentele arheologice,
25 ORIENT ANTIC

arată că asupra acestor dinastii Egiptul exercita o supremaţie politică şi economică. Aceasta era
consolidată de expediţii militare, ce se produceau periodic, şi prin impunerea plăţii unor tributuri,
ceea ce, dacă ne gândim, este un indiciu al unei stări de nesiguranţă în această regiune.
Începutul mileniului al II-lea înseamnă o intensificare a documentării. „Textele de dispreţ”
(sfidare) egiptene prezintă o serie de nume de state şi de suverani siro-palestinieni, şi ele au aceeaşi
origine ca şi acelea ale amoreilor, populaţia care ocupa pe vremea aceea Mesopotamia. Aşadar, este
plauzibil să ne gândim la o stratificare, din Mesopotamia până în Palestina, a unei noi clase
dominante. Din punct de vedere politic, amoreii sunt organizaţi şi ei în mici state; ei gravitează în
jurul orbitei egiptene, cu excepţia părţii celei mai nordice, unde oraşe ca Alep, Qatna şi Karkemiş
se află în aria de influenţă mesopotamică.
Deoarece „textele de dispreţ” nu ne furnizează altceva decât nume, izvoarele mesopotamiene,
şi mai precis arhivele de la Mari, sunt singurele cărora le datorăm ampla documentare asupra eveni-
mentelor epocii. Ies la iveală alianţe şi conflicte. Iată, de exemplu, cum regele din Qatna îl invită
pe cel din Mari la o expediţie comună:

Lui Yasmalik-Addu, spune-i: astfel vorbeşte Işkhi-Addu, fratele tău... În legătură cu hotărârea
venirii tale aici, să nu uiţi de ea. Este momentul favorabil să vii. Dezvăluie armatelor tale prada de
război, ca să te binecuvinteze. Cele trei oraşe nu sunt puternice, le vom supune într-o singură zi.
Aşadar vino imediat, vom pune stăpânire pe oraşele acelea, şi armatele tale vor pune mâna pe
prada de război! Dacă-mi eşti frate, vino de grabă.

Dar scrisorile se referă şi la chestiuni mai simple, privitoare la viaţa de toate zilele, ba chiar
aceasta este o caracteristică a lor. Regele din Mari îi scrie celui din Qatna, iar acesta din urmă
acceptă ca berbecii primului să pască pe pământurilc sale:

Lui Yasmakh-Abbu, spune-i: astfel vorbeşte Işkhi-Addu, fratele tău. În legătură cu ceea ce mi-
ai scris, am dat atenţie problemei tale... Voi primi berbecii tăi... Păşunea este foarte îmbelşugată.
Trimite-mi pe şeicii tăi, pentru a le da instrucţiuni şi pentru a le încredinţa berbecii. Aşadar uneşte-
ţi berbecii cu ai mei, şi să fie duşi la păscut!

La hotarele statelor, popoarele nomade se agită neliniştite în căutarea celor mai fertile
pământuri. Este o mărturie preţioasă asupra vremurilor şi a modului de pătrundere semită din deşert
în regiunile învecinate. Iată ce scrie un conducător local regelui din Mari cu privire la unul din
grupurile tribale cele mai periculoase, Maru-Yamina:

Stăpînului meu, spune-i: astfel vorbeşte Yagim-Addu, sluga ta. În legătură cu maru-yaminaii,
despre care am scris stăpânului meu, am trimis un om în aşezările lor pentru a limpezi lucrurile...
Cinci sunt întrebaţi, răspund: „Nu mai sunt locuri de păscut, şi noi ne îndreptăm spre ţara de sus”.
Iată ce mi-au spus. Paza mea este straşnică... Oricare din aceşti maru-yarmina care va merge din
ţara de jos în ţara de sus va fi capturat, şi, odată prins, va fi întemniţat. Binevoiască stăpânul meu
să-mi scrie, şi eu îi voi aduce prizonierii.
 Dominaţia egipteană se întrerupe în timpul perioadei stăpânirii hicsoşilor (aproximativ 1670
şi 1570 î.e.n.). Se discută încă despre originea acestor popoare, care au adus un atât de grav
prejudiciu prestigiului Egiptului: cert este că au venit din răsărit şi că în compoziţia lor elementul
semit era precumpănitor.
Când acest intermezzo al hicsoşilor ia sfârşit, dominaţia egipteană se reinstalează. Şi îşi reia
trăsăturile caracteristice: nu ocupaţie militară, ci subordonarea pe bază de tribut a micilor regi
băştinaşi şi subordonarea lor guvernatorilor egipteni. În nord, între timp, apare o nouă putere, aceea
a hitiţilor, care pornind din Analolia se afirmă în Siria de nord. Stăpânirea hitită este şi mai moderată
în forme decât cea egipteană: stătuleţele locale sunt legate prin tratate de alianţă reciprocă, prin care
cel puţin formal, autonomia le este recunoscută.
Despre epoca care precede venirea lui Israel, secolele XIV şi XIII, un număr însemnat de date
ne este furnizat de arhiva de la Tel-el-Amarna, la care se adaugă acum şi acelea de la Ugarit şi de
la Alalakh. Reforma religioasă a lui Amenofis al IV-lea slăbeşte puterea politică şi deci controlul
egiptean. State ca Ierusalim, Ghezer, Sihem, Megiddo, Akko, Tyr, Damasc, Sidon, Byblos şi altele
profită de faptul acesta pentru a deveni mai autonome. Războiul dintre ele este aproape permanent,
fără ca vreunul să reuşească să-şi impună dominaţia mai multă vreme. Învrăjbindu-se, regii cer
ajutorul faraonului. Acesta răspunde ameninţându-i pe cei nesupuşi, cerându-le să asculte din nou
de voinţa trimişilor săi:

Lui Indaruta, prinţul din Akhşap, spune-i: astfel vorbeşte regele. Eu îţi trimit scrisoarea
aceasta pentru a-ţi spune: Bagă de seamă! Veghează în locul regelui la tot ce este în jurul tău! Iată,
regele ţi-1 trimite pe Hanni, fiul lui Mairia, comisarul regelui pe pământul din Caanan, şi tu ascultă
cu luare aminte ceea ce el iţi va spune, pentru ca regele să nu te prindă cu greşeală. Fiecare cuvânt
pe care el ţi-l va spune, ascultă-l cu toată atenţia, şi cu multă atenţie execută-l. Şi bagă de seamă,
nu tărăgăna lucrurile! Pregăteşte pentru arcaşii regelui hrană din belşug şi mult vin de toate
soiurile. Iată, el va veni la tine foarte curând, şi va tăia capul duşmanilor regelui!

Din toate aceste ameninţări, una singură trebuia să fi avut o greutate efectivă: aceea a
armatelor. Altminteri, puterea Egiptului rămânea ceva formal, şi luptele interne se dezlănţuiau.
Un interes special îl trezesc cele câteva scrisori în care se vorbeşte despre un popor războinic
şi prădalnic, Khabiru. Iată, de exemplu, cum îi descrie pericolul Milkilu, regele din Ghezer:

Regelui, stăpânului meu, Soarelui meu, spune-i: aşa glăsuieşte Milkilu, sluga ta, praful pe
care îl calci sub picioarele tale. La picioarele regelui, stăpânului meu, Soarelui meu, de şapte ori
mă prosternez. Să afle regele, stăpânul meu, că puternică este duşmănia împotriva mea şi împotriva
lui Şuwardata. Salvează, stăpânul meu, pământul tău din mâinile celor din neamul Khabiru! Trimite
rege, stăpânul meu, care de război pentru a-i prinde, pentru ca sclavii noştri să nu ne lovească!

Cine sunt neamurile khabiru? Asemănarea numelui ne poartă cu gândul imediat la evrei, care
în epoca aceasta sunt pe cale să cucerească Palestina. Totuşi o examinare a izvoarelor care pomenesc
de această populaţie dezvăluie nume de provenienţă dintre cele mai felurite, astfel că nu pare a fi
vorba de o populaţie unitară; sunt, oricum, grupuri redutabile din punct de vedere militar, motiv
pentru care în statele mai bine organizate au fost puse sub controlul autorităţilor, în timp ce în altele
jefuiesc şi pustiesc hotarele. De aceea, identificarea poporului khabiru cu evreii este foarte nesigură:
în schimb este posibil ca evreii să fi făcut parte uneori şi în unele locuri din grupurile khabiru, şi de
aceea să fi primit, din partea populaţiilor locale, această denumire.
27 PREISTORIE GENERALĂ

Informaţiile aflate în arhiva de la Tel-el-Amarna se sfârşese şi acestora le succed cele furnizate

de arhiva de la Ugarit. Oraşul s-a aflat sub influenţa hitiţilor. Şuppiluliuma încheie cu ei un tratat
care în esenţă este un act de vasalitate. Odată cu Murşil al II-lea vasalitatea este încă şi mai vădită:

Aşa grăieşte Soarele Murşil, mare rege, regele pământului hitiţilor: El, o Niqmepa, te-am
readus în ţara ta, şi te-am pus rege pe tronul tatălui tău. Ţara în care te-am readus, şi t u însuţi, o
Niqmepa, împreună cu ţara ta sunteţi slujitorii mei. Tu, Niqmepa, incepând de astăzi vei fi
credincios regelui hitiţilor, stăpânul tău şi al pământului hitiţilor. Aşa cum pentru tine, o Niqmepa,
persoana ta, soţiile tale, soldaţii tăi şi ţara ta sunt lucruri preţioase, tot astfel să consideri ca
lucruri preţioase pe regele însuşi, persoana regelui, copiii regelui şi pământul hitiţilor! Pe viitor,
întreţine prietenia regelui pământului hitiţilor, a fiilor regelui, a copiilor copiilor şi a pământului
hitiţilor.

O parte importantă din arhiva de la Ugarit priveşte statul vecin Karkemiş. Se pare că el ar fi
purtătorul de cuvânt al dorinţelor regelui hitit de care, evident, depinde în mod strict. Astfel într-o
scrisoare a regelui din Karkemiş către cel din Ugarit se cere respectarea hotarelor stabilite de prinţul
hitit Armaziti şi se vesteşte sosirea a două personaje trimise în acest scop:

Aşa grăieşte regele din Karkemiş: lui Ibiranu, regele Ugaritului, spune-i: Sănătate ţie! În
legătură cu hotarele tale, despre care mi-ai scris, toate hotarele tale pe care Armaziti ţi le-a
hotărât, trebuie să fie păstrate neatinse. Nimeni să nu le schimbe! Eu ţi l-am trimis pe Ebinae şi pe
Kurkalli, ca să hotărască nestrămutarea acestor hotare.

În jurul anului 1200, î.e.n., după mai multe înfruntări, un val cotropitor se revarsă din
Mediterana peste Orientul Apropiat. Sunt „popoarele mării” care aduc cu ele noile şi puternicele
arme ale epocii de fier. Imperiul hitit este distrus; trupele din Mesopotamia şi Egipt sunt silite să se
retragă şi să reziste la hotare. Când valul se retrage, el nu lasă în Siria şi Palestina decât un mic stat,
acela al filistenilor. În rest, s-a format un gol, şi în golul acesta se inserează, venind din deşert, noi
populaţii semite. Ele formează, încă o dată, state de o întindere redusă; de data aceasta, din cauza
inexistenţei unor puteri învecinate, aceste state sunt — şi poate este primul caz în istoria siro-
palestiniană — autonome în esenţă. Printre noii sosiţi predomină la sud triburile ebraice, împreună
cu care apar madianiţii, edomiţii, moabiţii, amoniţii, în timp ce la nord majoritatea o formează
triburile arameice.
Aceste popoare au în spatele lor un trecut adeseori foarte îndepărtat. Vom vorbi în altă parte
despre acela al evreilor; în ceea ce priveşte istoria arameilor, numele lor este atestat cu o mie sau
aproape cu o mie de ani mai înainte. Desigur, există menţionări sporadice şi uneori îndoielnice, pe
baza cărora ar fi imposibil să clădeşti o istorie: dar sunt suficiente pentru a constata că prezenţa
arameilor în Siria şi Palestina în jurul anului 1200 î.e.n. nu coincide cu începutul existenţei acestor
popoare, ci mai degrabă cu formarea statelor lor, fapt pe care-l cunoaştem.
Organizarea sub formă de monarhie a noilor popoare repetă, după câte ne dăm seama, forma
deja specifică predecesorilor lor. Numai Israel, pentru o bucată de vreme, face excepţie,
constituindu-se într-o confederaţie religioasă. Dar popoarele care îl înconjoară îşi au proprii lor
regi; regi au şi arameii, care totuşi nu rămân uniţi, ei se fărâmiţează, intr-o serie de cetăţi-state:
Damasc, Soba, Hama, Bit-Aguşi — cu centrele Alep şi Arpad —, Samal; şi, trecând de hotarele
Siriei, pătrund în Mesopotamia unde pun baza unor state ca: Bit-Adin, Bit-Bakhyani — cu centrul
la Tel-Halaf şi vechea Guzana — si Bit-Yakini.
ORIENT ANTIC 28

În jurul anului 1000 î.e.n. se constituie în Israel, sub presiunea evenimentelor externe,
monarhia. Pentru prima dată, o mare parte a regiunii apare unificată sub o singură stăpânire, şi
această stăpânire este autohtonă, nu străină. Biblia păstreză amintirea memorabilă a victoriilor lui
David, marele rege, asupra vecinilor săi:

Iar după aceasta, David a bătut pe filisteni şi i-a supus; şi a luat din mâna filistenilor importante aşezări.
Apoi a înfrânt pe moabiţi şi, după ce i-a doborât la pământ, i-a măsurat cu funia şi anume cu două funii, cu
una ca să fie ucişi şi cu altă funie ca să rămână in viaţă. Astfel moabiţii au ajuns robii lui David şi birnici. Pe
urmă David a bătut pe Hadadezer, feciorul lui Rehob, regele Ţoba când acesta pornise să-şi întărească
stăpânirea la Eufrat. Şi David i-a luat o mie şapte sute de călăreţi si douăzeci de mii de piotaşi. Şi David taie
vinele tuturor cailor de la carele de război şi nu lasă decât o sută. Când arameii din Damasc au sărit într-
ajutorul lui Hadadezer regele Ţobei, David a înfrânt douăzeci şi două de mii de oameni. Şi David a pus
cârmuitori peste arameii din Damasc şi astfel arameii au ajuns robi lui David şi aducători de dajdie... Şi Tou,
regele Hamutului, aflând că David a înfrânt toată oştirea lui Hadadezer, a trimis pe feciorul său Ioram la
regele David, cu tot felul de odoare, de aur, de argint şi de aramă, ca să-i spună multă sănătate şi să-i facă
urări pentru că s-a luptat cu Hadadezer şi l-a biruit; fiindcă Tou era mereu în luptă cu Hadadezer. Şi pe
acestea regele David le-a afierosit Domnului împreună cu argintul şi cu aurul afierosit şi luat de la toate
popoarele pe care le subjugase: Edomul, Moabul, amoniţii, filistenii, amaleciţii, precum şi din prada luată de
la Hadadezer, feciorul lui Rehob, regele din Ţoba

Stăpânirea monarhiei israelite este din punct de vedere istoric un interludiu. Când la sfârşitul secolului
al X-lea î.e.n., presiunea imperiilor înconjurătoare se face din nou simţită, regatul ebraic se scindează în două
ramuri şi succesiunea stătuleţelor reîncepe. Se revine la echilibrul precar şi, totodată, la o dominaţie străină
din ce în ce mai accentuată.
În perioada aceasta, un număr suficient de inscripţii aparţinând unor state diferite vine să completeze cu
lumini directe informaţiile scoase din Biblie. Sunt în general înscripţii scurte: suveranii se laudă cu faptele lor,
în cadrul politicii de mică iradiere care le este proprie. Câteodată lauda de sine atinge ridicolul, ca în inscripţia
gravată în secolul al IX-lea de Kilamuwa, regele Samalului, care pretinde că ar fi angajat ca mercenar pe
puternicul rege al Asiriei:

Eu sunt Kilamuwa, feciorul lui Hayya... Eu am săvârşit o faptă pe care n-o făcuseră înaintaşii mei. Casa
tatălui meu se afla în mijlocul unor suverani puternici, şi fiecare întindea mâna ca s-o apuce. Dar eu am fost
în mâinile acelor suverani ca un foc care pârjoleşte barba, ca un foc care nimiceşte mâna. Regele danuniţilor
mă stăpânea, dar eu am angajat împotriva lui pe regele din Asiria... Eu am fost pentru unii tată, pentru alţii
mamă, pentru alţii frate; aceluia care nu văzuse niciodată cum arată o capră, i-am dat în stăpânire o turmă;
pe acela care nu văzuse niciodată cum arată un bou, l-am făcut stăpân de cirezi şi i-am dat argint şi aur;
aceluia care nu a văzut niciodată o pânză de in în tinereţea sa, în zilele mele a fost acoperit cu ţesătură de
preţ.

Şi tot aşa continuă enumerarea meritelor. Dar această proză nu ne poate înşela: nu în calitate de
mercenar, ci angajând mercenari, regele din Asiria ajunge să se amestece în treburile locale. Numai că va mai
trece o bucată de vreme până ca stăpânirea lui să devină tiranică, şi în perioada aceasta stătuleţele siro-
palestiniene vor cunoaşte ultima lor înflorire. Ba chiar unele, acelea feniciene, vor cunoaşte o politică de
expansiune maritimă care va duce la întemeierea unei serii de colonii pe ţărmurile Mării Mediteraniene: în
Insulele Egee, în Cilicia, în Africa septentrională, în Malta, în Sicilia, în Sardinia, în Spania. Tyrului îi revine
29 PREISTORIE GENERALĂ

meritul înfinţării celei mai mari părţi a acestor colonii; dintre ele se distinge Cartagina, apărută la sfârşitul
secolului al IX-lea şi menită să devină un stat puternic.
Presiunea asiriană se intensifică în secolul al VIII-lea. Ea nu tinde numai către supunerea pe bază de
tribut, ci şi la subjugarea şi deportarea locuitorilor. Atunci se formează o coaliţie în jurul oraşului Arpad,
capitala statului Bit-Aguşi. Inscripţiile găsite la Sugin ne fac cunoscute tratatul dintre Arpad şi regele din
Katka, care s-ar putea identifica cu Urartu. Din punct de vedere al dreptului internaţional sunt foarte
interesante clauzele, acordului, care prevede, printre altele, extrădarea fugarilor si neamestecul în treburile
interne:

Dacă fuge de la mine unul din ofiţerii mei sau unul din fraţii mei sau unul din eunucii mei sau una din
persoanele care sunt în mâinile mele şi se duce la Alep, tu nu le vei da de hrană, nu le vei spune: „Rămâneţi
unde vă aflaţi”, nu mă vei lipsi de ei: tu va trebui să-i capturezi şi să mi-i trimiţi înapoi... Nu te vei amesteca
în casa mea, nici între feciorii mei, nici între fraţii mei, nici între urmaşii mei, nici în poporul meu nu le vei
spune: „Omorâţi-vă stăpânul şi cutare să-i ia locul”: nu ar fi bine din partea ta, şi cineva mi-ar răzbuna
sângele...

Dar alianţa nu rezistă presiunii asiriene. În anul 743 oraşul Arpad este atacat şi după trei ani de asediu
capitulează, formând împreună cu regiunea lui prima provincie asiriană. Urmează în 732 Damascul, în 722
Samaria, în 675 Sidonul. După asirieni urmează mai târziu babilonienii, dar evenimentele nu-şi schimbă
mersul: în anul 586 cade Ierusalimul şi în 573 este cucerit Tyrul; stătuleţele din zona meridională — Amon,
Moab şi Edom — sucombă după toate probabilităţile, puţin după aceea.
Astfel dizolvarea statelor autonome este încheiată. În cadrul politicii de transmutare îm masă a
populaţiilor, forţele etnice care conlucraseră la formarea lor sunt dezbinate şi risipite. De la un stăpânitor la
altul — perşii, statele elenistice şi apoi romanii — Siria şi Palestina vor fi transmise ca provincii celor mai
vaste imperii. Din când în când unele excepţii vor constitui comunităţile cu o tradiţie naţională mai puternică,
ca Israelul, sau oraşele comerciale neinteresate în politica de forţă, ca acelea feniciene. Astfel în
secolul al III-lea î.e.n. Eşmunazar, regele Sidonului, păstra, după cum reiese din inscripţia de pe sacrofagul
lui, o independenţă remarcabilă:

Stăpânul regilor ne-a dat Dorul şi Jaffa, puternicele pământuri din Dagon, situate în câmpia Şaron,
ca răsplată a faptelor de seamă săvârşite de mine. Şi noi le-am adăugat la hotarele ţării, pentru ca să fie
ale Sidonului pentru totdeauna...

Aflăm că, în oraşele feniciene, guverne republicane cârmuite de judecători („sufeti”) au luat locul
regilor. Încă pe vremea cuceririi lui Pompei (64 î.e.n.), oraşele primesc garanţii de autonomie. Apoi urmează
decadenţa definitivă.
ORIENT ANTIC 30

2.5. Israel

Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii semite, 1975, p. 150-164

EVENIMENTELE ISTORICE

Concepţia asupra istoriei. De la patriarhi la Moise. Epoca judecătorilor: Saul, David,

Solomon. Monarhia dezbinată. Exilul şi reîntoarcerea. Stăpânirea străină şi distrugerea celui de-
al doilea templu

Am scos în evidenţă, când am început să vorbim despre Israel, fenomenul pe care-l

prezintă acest popor: pe de o parte o istorie modestă şi limitată, pe de alta conservarea
poporului dincolo de limitele evenimentelor.
În timp ce din ebraism se dezvoltă noi credinţe pe plan supranaţional — creştinism,
islamism — Israelul rămine o naţiune: nu face prozeliţi şi nu se asimilează.
Unică in genul ei, ca şi concepţia pe care se bazează, este tradiţia istorică pe care el
ne-o transmite. Nu numai documentele izolate, oricât de numeroase ar fi ele, ci cărţi,
istorisiri continui. Există, este adevărat, izvoare şi probleme referitoare la ele, dar e tot
atât de adevărat că şi continuitatea în formele de organizare este determinată, încă din
antichitate, de un proces de canonizare, necunoscut sau aproape necunoscut literaturilor
învecinate. Continuitatea este mai mult intrinsecă decât extrinsecă, în cazul de faţă
dominând integral concepţia asupra istoriei pe care am expus-o, o judecată constantă pe
bază de cauze şi efecte pe care nici una din literaturile examinate până acum nu şi-o
propusese.

Prima închegare a nucleului etnic ebraic este legată prin tradiţia biblică de figura lui
Avram; şi tot de el se leagă prima definire a pactului încheiat cu Dumnezeu:

Şi Dumnezeu a zis lui Avram: „Ieşi din ţara ta şi din semetul tău şi din casa tatălui
tău, şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta. Şi voi face din tine un popor mare şi te voi
binecuvânta şi voi mări numele tău, încât vei fi binecuvântare şi pentru alţii. Şi voi
bineeuvânta pe cei ce te binecuvântează, iar pe cine te blestemă îi voi blestema, şi se vor
binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”. Deci a plecat Avram, după cum îi
vorbise Domnul.

De la Ur, în Mesopotamia meridională, Avram cu familia lui urcă spre izvorul

Eufratului până în Harran, îndreptându-se spre Palestina şi stabilindu-se acolo. Aici trăiesc
urmaşii lui, lsac şi Iacob; feciorul acestuia din urmă, losif, este trădat de fraţii săi şi vândut
unor neguţători care îl duc în Egipt; acolo ajunge la mare cinstire la curtea faraonului şi
până la urmă cheamă la el pe tatăl şi pe fraţii lui. Astfel începe şederea evreilor în Egipt.
Aceasta este tradiţia biblică. Critica a discutat îndelung autenticitatea ei, ajungând
astăzi să-i recunoască o bază istorică, chiar dacă aprecierile asupra epocii şi asupra
protagoniştilor intâmplărilor diferă. Epoca cea mai probabilă pentru acţiunile patriarhilor
31 PREISTORIE GENERALĂ

este epoca Mari, în jurul anului 1700 î.e.n., în care sunt atestate condiţiile de mediu cele
mai asemănătoare povestirii biblice.
Şi şederea în Egipt are o sursă istorică demnă de luat în seamă. Se poate discuta a câta
parte din populaţia Israelului a fost protagonistă şi cât de îndelung a durat ea: dar trecerea
unor populaţii palestiniene în Egipt şi subordonarea lor faraonilor prin plata unui tribut este
un fenomen atât de frecvent în antichitate, încât nu există motive să tăgăduim tradiţia
biblică în legătură cu acest lucru.
Asuprirea faraonului va determina, în povestirea din Vechiul Testament, exodul
evreilor. Tradiţia concentrează acest eveniment în jurul figurii unui conducător Moise, ales
de Dumnezeu, ca şi Avram, pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea:

Rostit-a Domnul: „Am văzut prea bine obida poporului meu care este în Egipt şi am
auzit strigătul lui împotriva celor ce-l împilează, aşa că ştiu nevoia lui. Deci m-am pogorât,
ca să-l mântuiesc din mâna egiptenilor şi să-l strămut din ţara aceea, într-o ţară roditoare
şi largă, într-o ţară unde curge lapte şi miere... Şi acum vino, să te trimit la Faraon, ca să
scoţi poporul meu, pe fiii lui Israil, din Egipt”. Şi Moise a răspuns lui Dumnezeu: „Cine
sunt eu, ca să mă duc la Faraon şi să scot pe fiii lui Israil din Egipt?” Atunci a zis Domnul:
„Dar eu voi fi cu tine!”

Data cea mai probabilă a exodului este secolul al XlII-lea î.e.n. Călăuzite, grupurile
ebraice traversează pustiul Sinai şi acolo Dumnezeu apare din nou şi reînnoieşte pactul cu
Moise:

Poposit-a Israil acolo, în faţa muntelui. Şi Moise s-a suit în muntele lui Dumnezei, iar
Domnul l-a strigat din munte şi i-a zis: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacob şi să dai în ştire
fiilor lui Israil: Voi aţi văzut cele ce am făcut egiptenilor şi cum v-am purtat pe voi ca pe
aripi de vultur şi v-am adus la mine! Acum, de veţi asculta întocmai glasul meu şi de veţi
păzi descoperirile legământului meu, dintre toate neamurile voi veţi fi norodul meu, căci al
meu este tot pământul şi voi îmi veţi fi mie împărăţie preoţească şi neam sfânt Acestea sunt
cuvintele pe care să spui fiilor lui Israil”

Pe muntele Sinai tradiţia biblică spune că Moise ar fi primit legile religioase pentru
cârmuirea comunităţii. Şi grupurile ebraice se pun în mişcare. Ocolind Palestina, se
concentrează la est de Iordan. Moise moare în apropiere de Pământul făgăduit.

Povestirea biblică axează cucerirea Palestinei în jurul figurii unui alt conducător,
Iosua. După ce au trecut Iordanul, acesta îşi îndreaptă trupele spre centrul, sudul şi nordul
regiunii. Folosindu-se de sfatul divin, cucereşte cu forţa oraşele întărite. Iată un exemplu,
acela privind cetatea Hai, interesant şi în ceea ce priveşte tehnica de luptă:

Iosua alese treizeci de mii de voinici pe care îi trimise în miez de noapte. Şi le dădu
această poruncă: „Băgaţi de seamă să vă aşezaţi la pândă înspre apus de cetate; dar să nu
vă depărtaţi prea mult de cetate şi să fiţi toţi gata. Iar eu împreună cu tot poporul care
este cu mine ne vom apropia de cetate. Şi când cei din lăuntru vor ieşi în întâmpinarea
voastră, precum a fost mai dăunăzi, atunci noi vom lua-o la fugă de dinaintea lor. Ca ei să
iasă din cetate după noi: până ce-i vom răzleţi de cetate... Atunci voi să ieşiţi din
ascunzătoarea voastră şi să puneţi mâna pe cetate; căci Domnul Dumnezeul nostru va da-
ORIENT ANTIC 32

o în mâinile voastre. Iar după ce aţi cuprins cetatea, daţi-i foc şi ardeţi-o. Precum a
poruncit Domnul, aşa să faceţi! Luaţi aminte la ce v-am poruncit!”

Cu toate acestea, cucerirea nu trebuie să fi fost pe de-a-ntregul violentă şi nu e nici

obligatoriu ca ea să se fi petrecut într-o singură perioadă. Există indicii despre o pătrundere
lentă şi paşnică, potrivit legilor tradiţionale ale migraţiei semite din deşert, şi este probabil
ca unele grupuri ebraice care nu au participat la exod să se fi aflat mai dinainte în Palestina.
În orice caz, dacă trebuie să se precizeze o dată în legătură cu afirmarea triburilor israelite
în regiunea aceasta, ea e situată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea î.e.n.: dovada o
constituie menţionarea Israelului pe o piatră funerară a faraonului Merenptah şi vestigiile
arheologice rămase de pe urma câtorva cetăţi distruse.
Triburile israelite se organizează în Palestina într-o confederaţie, al cărui centru este
reprezentat de un sanctuar comun. La Silon, ceva mai la nord de Ierusalim, a fost aşezat
Chivotul Sfânt, o lădiţă cu încrustaţii de aur, pe care triburile o purtau cu ele în
peregrinările prin deşert: aici se întâlnesc reprezentanţii cultului diferitelor triburi, şi tot
aici se stabileşte ritualul încredinţat unei anumite preoţimi. Pe bună dreptate, s-a observat
că avem de-a face cu un sistem ce aminteşte pe acela al elinei amphiktionia.
În cadrul acestei organizări preotul are o autoritatc foarte mare. Totuşi nu se poate
vorbi de un stat teocratic, pentru că preotul nu are atribuţii politice. În clipele cele mai
grele, când Israelul este atacat de duşmanii din împrejurimi, căpetenii locale se afirmă în
calitate de războinici. Aceştia sunt judecătorii, de la numele cărora îşi ia numele o perioadă
din istoria ebraică, ce se poate socoti la aproximativ două sute de ani de la ocuparea
Palestinei. Judecătorii au putere limitată şi acordată pentru o anumită împrejurare, în sensul
acesta reînnoindu-se autoritatea conducătorilor de trib, formă tipică a puterii în cadrul
vechilor populaţii semite.
La temelia autorităţii judecătorilor se află harul divin. Iată cum unul dintre cei mai
vestiţi judecători, Ghedeon, este chemat de Dumnezeu să slobozească poporul de sub
stăpânirea madianiţilor:

Şi i s-a arătat îngerul Domnului şi i-a spus: „Domnul este cu tine, viteaz plin de
putere!” Dar Ghedeon i-a răspuns: „Doamne iartă-mă de vorbă! Dacă Domnul este cu noi,
de ce au dat peste noi toate acestea?..” Atunci Domnul s-a întors către el şi a zis: „Du-te,
cu puterea aceasta pe care o ai, şi mântuieşte pe Israil din mâna madianiţilor, căci eu
însumi te trimit”. Ci Ghedeon a zis: „Rogu-mă Doamne, în ce chip mântui-voi eu pe Israil?
Iată, neamul meu este cel mai sărac din Manase, iar eu unul sunt cel mai tânăr din casa
tatălui meu!”. Zis-a Domnul către el: „Dar eu voi fi cu tine şi tu vei zdrobi pe madianiţi,
ca pe un singur om”.

Aşadar, Dumnezeu îl investeşte de la sine pe judecător cu autoritatea sa: pe bună

dreptate s-a vorbit în legătură cu acest lucru despre o perioadă harismatică a Israelului. În
afară de Ghedeon, învingătorul madianiţilor, dintre figurile judecatorilor se disting profetul
Debora, care împreună cu Barac conduce şase triburi spre victorie asupra prinţilor băştinaşi,
în apropiere de Meggido, şi Samson, eroul luptei împotriva filistenilor.
Acţiunile judecătorilor ocrotesc numai pentru o bucată de vreme Israelul de asalturile
concentrice ale duşmanilor săi. Ofensiva filistenilor, pornind dinspre coastă, ajunge
printr-o progresivă pătrundere până la punctul de a distruge Silonul şi de a răpi Chivotul
Sfânt. La celelalte hotare, madianiţii, moabiţii şi edomiţii exercită atacuri neîncetate. Dacă
33 PREISTORIE GENERALĂ

se mai adaugă unele lupte civile, tabloul crizei de la sfârşitul celui de-al II-lea mileniu
î.e.n. este complet. De la acţiune la reacţiune: în faţa ameninţărilor care survin, Israelul
găseşte forţa de a rezista, organizându-se într-o puternică unitate politică. Apare monarhia.

Regatul unitar reprezintă punctul culminant al istoriei politice a Israelului. El se

realizează profitând de un moment istoric deosebit de favorabil: slăbiciunea vremelnică a
marilor imperii favorizează, prin contrast, după cum se vede, autonomia popoarelor
din aria siro-palestiniană. Totuşi, centralizarea puterii nu va atenua, decât temporar, marile
contradicţii generatoare de crize care au loc de-a lungul istoriei poporului ebraic.
Dezbinarea şi rivalitatea dintre triburi — îndeosebi dintre gruparea din sud şi cea din nord
— rămân, chiar dacă sunt temperate de politica abilă a marilor regi. Pe lângă aceasta,
libertatea tribală se adaptează greu regimului monarhic: convergând în jurul preoţimii, ea
creează un periculos antagonism între puterea politică şi cea religioasă; când David şi
Solomon reuşesc să anexeze curţii regale tagma preoţească, fervoarea religioasă se abate
de la preoţime, îndreptându-se spre fenomenul spontan al profeţiei. Se ajunge astfel că lupta
dintre rege şi profeţi, dintre adaptarea la mediu şi reacţiune în sensul celei mai pure tradiţii
religioase, devine motivul dominant al noii istorii.
Istoria monarhiei unite începe cu Saul, în jurul anului 1020 î.e.n. După ce a primit
învestitura de la profetul Samuil, deci de la o autoritate religioasă, el învinge pe duşmani,
organizează şi consolidează statul. Dar acordul cu puterea religioasă durează puţin, şi astfel
Saul rămâne singur; temător de revolte, el persecută pe oricine ar putea să-i umbrească
puterea. Figura regelui, părăsit de Dumnezeu, cuprins de gelozie, se înalţă tragică din
paginile biblice. Iată episodul cel mai plin de semnificaţie, acela care opune figurii lui Saul
pe cea a tânărului David:

Şi întorcându-se David de la infrângerea filistenilor, au ieşit femeile de prin toate

cetăţile lui Israil, cântând şi dănţuind, întru întâmpinarea regelui Saul, cu timpane, cu
chiote de veselie şi cu chimvale. Şi femeile răspundeau una alteia, cântând, dănţuind şi
grăind: „Saul a bătut miile sale, însă David ale sale zeci de mii!”. Atunci Saul se aprinse
foarte de mânie, căci acest cuvânt îl jignea. Şi el zise: „Lui David îi dau zecile de mii, iar
mie numai miile. Îi mai lipseşte doar domnia”. Şi din ziua aceea înainte, Saul privi pe
David cu ochi pizmaşi. Dar a doua zi, năvăli spre Saul duhul cel rău şi el umbla prin casă
zbuciumându-se. Ci David cânta din harfă, ca în toate zilele, iar Saul avea suliţa în mână.
Şi Saul a azvârlit cu suliţa, gândind: „Voi pironi pe David de perete!”. David însă se feri,
din faţa lui, de două ori. Acum Saul se temea de David, fiindcă Domnul era cu el, pe când
de la Saul se departase.

Saul caută şi îşi află moartea în bătălie. Filistenii pătrund din nou în inima Israelului.
Şi acum iese în evidentă David: după ce a creat un mic stat vasal filistenilor, îl extinde,
datorită capacităţii sale militare şi abilităţii politice, ajungând până la răsturnarea
hegemoniei străine şi la alegerea lui pe tronul Israelului ca succesor al lui Saul. Este un
moment de rară coeziune în cadrul istoriei poporului ebraic; o istoriografie bine informată
şi apropiată de aceste evenimente, ni-l descrie foarte amănunţit:

Atunci au venit toate seminţiile lui Israil la David în Hebron şi i-au spus astfel: Iată-
ne, noi suntem osul tău şi carnea ta. Şi chiar şi mai înainte vreme, pe când Saul era rege
peste noi, tot tu erai cel ce scotea pe Israil la luptă şi-l aducea înapoi, căci Domnul ţi-a
ORIENT ANTIC 34

zis ţie: „Tu vei paşte pe poporul meu Israil şi tu vei fi căpetenie peste Israil!” Astfel veniră
la rege în Hebron toţi bătrânii lui Israil şi regele David făcu cu ei legământ la Hebron,
înaintea Domnului. Iar ei unseră pe David rege peste Israil. David era in vârstă de treizeci
de ani când a fost ales rege, şi a domnit patruzeci de ani.

Cucerirea Ierusalimului şi redobândirea Chivotului Sfânt dau noului stat un centru

politic şi religios; şi aceasta face ca el să ducă o viguroasă politică de expansiune care, aşa
cum am văzut când am vorbit de statele siro-palestiniene, izbuteşte să unifice mare parte a
regiunii cuprinse între Mesopotamia şi Egipt. Mai târziu, evreii vor idealiza această epocă
considerând-o simbolul celei mai fericite perioade din existenţa poporului lor.
Urmaşul lui David, Solomon, se bucură de o domnie lungă şi înfloritoare. Hotarele se
consolidează şi ulterior se extind. Războaiele aproape încetează. Comerţul se intensifică,
ajungând până în porturi îndepărtate. Şi Solomon este preamărit de tradiţie, iar atributul
său cel mai specific este înţelepciunea:

Domnul i s-a arătat lui Solomon în vis de noapte şi i-a zis Dumnezeu: „Cerc ce să-ţi
dau!”. Atunci Solomon i-a răspuns:... „Doamne Dumnezeul meu, tu ai pus pe robul tău rege
în locul lui David, tatăl meu. Dar eu sunt om tânăr şi nu ştiu calea vieţii mele. Şi fiindcă
robul tău se află în mijlocul poporului tău pe care l-ai ales, popor mare, care nu se poate
număra, nici socoti din pricina mulţimii. Pentru aceasta dă inimă înţelegătoare robului
tău, ca să stăpânească poporul tău şi să osebească binele de rău, căci cine ar putea să
domnească peste poporul tău cel afară din cale de mare?” Şi i-a plăcut Domnului cuvântul,
că Solomon i-a cerut tocmai acest lucru. De aceea Dumnezeu i-a răspuns: „Fiindcă ai
cerut numai acest lucru şi n-ai cerut viaţă lungă, nici bogăţie şi nici viaţa vrăjmaşilor tăi,
ci ai cerut înţelepciune, ca să faci dreptate, iată că-ţi împlinesc cuvântul tău! Iată că-ţi
voi da înţelepciune şi pricepere, ca să fii cum n-a mai fost altul înaintea ta şi cum nici nu
se va mai ivi după tine”.

Dar alături de atâtea aspecte pozitive, domnia lui Solomon înseamnă şi începutul
crizei. Pentru a susţine marea activitate comercială şi lucrările publice, regele introduce un
sistem fiscal cu plata unor mari impozite. Adaptarea politicii la aceea a marilor monarhii
învecinate o aduce la curte fastul, asimilarea cultelor străine şi apariţia unei arte care
jigneşte pe discipolii zeului fără imagini şi fără lăcaşuri. Atunci echilibrul se rupe, tradiţia
religioasă se răzvrăteşte şi istoriografia nu şovăie să devină expresia ei: Solomon, regele
înţelept, este învinuit că şi-a lăsat inima rătăcită de prea multe soţii, de a fi făcut ceea ce
nu-i place Domnului. Şi, în conformitate cu principiile sale, istoriografia trage de aici
consecinţele acestui fapt: este sfârşitul regatului unitar, sfârşitul puternicei politici a
Israelului.

Odată cu moartea lui Soloinon (922 î.e.n.) rivalitatea triburilor reaprinzându-se cu

violenţă, determină destrămarea monarhiei în două mari părţi: la nord regatul lui Israel,
mai întins şi mai puternic din punct de vedere militar; la sud regatul lui Iuda, care păstrează
prin Ierusalim centrul tradiţiei.
O profundă decadenţă religioasă însoţeşte sciziunea regatului. În scopul de a îndepărta
triburile lui Israel de lângă Ierusalim, primul rege din nord, Ieroboam, reconstituie vechile
sanctuare de la Betel şi Dan; în acest timp, la sud, regii regatului lui Iuda îngăduie păstrarea
35 PREISTORIE GENERALĂ

acelor idoli străini din cauza cărora fusese blestemat Solomon. Există cu siguranţă, în
politica aceasta, o adaptare la necesităţile mediului înconjurător, dar nu de aceea este mai
puţin puternică reacţia tradiţiei religioase autonome, ci pentru că adeseori, clasa preoţească,
prea mult legată de curte, se concentrează în jurul fenomenului tipic independent şi spontan
al profeţiei.
Vom clarifica mai târziu această mişcare, atât de importantă pentru vechiul Israel.
Pentru început merită să subliniem că aspectul ei cel mai caracteristic este ostilitatea faţă
de evoluţia unor forme politice şi religioase, care trecând prin absolutismul monarhic
ajunseseră să contamineze credinţa primitivă. Profeţii se dezlănţuiră împotriva cultelor
idolatre, iar atunci când era necesar si impotriva promotorilor lor, regii. În acţiunile lor s-
a observat pe drept cuvânt dorinţa de a reînvia moştenirea nomadă semită, care considera
monarhia ceva străin de ea, ceva importat din duşmănosul Orient înconjurător.
În tratarea istoriei regatului dezbinat, istoriografia ebraică acordă un mare rol
propovăduirii profetice, ceea ce dovedeşte, dacă mai e nevoie, caracterul ei cu precădere
religios. Ea adaptează cu uşurinţă evenimentelor propria sa filozofie a istoriei: pervertirea
credinţei determină criza politică. Această filozofie este acum predicată în mod deschis de
profeţi şi nu rămâne decât să fie expusă. Nici istoricul nu se interesează de faptele în sine,
ci de judecata morală asupra lor. Iată cum ni-l descrie prima carte a Rcgilor pe regele Ahab,
sub a cărui domnie Israelul ajunge la o prosperitate politică şi economică de prim ordin:

Ahab, fiul lui Omri, a ajuns rege al Israelului în anul al treizeci şi optulea al domniei
lui Asa, regele lui Iuda, şi a domnit peste Israil timp de douăzeci şi doi de ani, în Samaria.
Şi Ahab, fiul lui Omri, a săvârşit fapte rele în ochii Domnului, mai multe decât toţi
înaintaşii lui. Dar nu s-a mulţumit numai că s-a tăvălit în păcatele lui Ieroboam, fiul lui
Nabat, ci şi-a luat de soţie pe Izabela, fiica lui Elbaal, regele Sidonului, şi a început să se
închine lui Baal şi să-l cinstească. Pentru aceasta a înălţat un jertfelnic în templul lui Baal
pe care îl zidise în Samaria. Dar a mai făcut Ahab şi o Aşeră şi a mai săvârşit Ahab şi alte
ticăloşii cu care a înfuriat pe Domnul Dumnezeul lui Israil, mai mult decât toţi regii,
înaintaşii săi.

Nelegiuirea lui Ahab este răscumpărată de Iehu. Dar situaţia externă se precipită şi
Iehu este silit să se prosterneze la picioarele regelui asirian Salmanassar al III-lea: obeliscul
negru al acestuia din urmă conservă imaginea supunerii. Israelul cunoaşte încă o perioadă
de strălucire sub Ieroboam al II-lea, apoi survine din nou criza. Puterea asiriană, ajungând
la apogeul ei, se îndreaptă spre occident. Samaria, capitala regatului, nu poate rezista
asaltului: după o serie de evenimente, ea cade în anul 722 sub loviturile lui Salmanassar al
V-lea. Istoria regatului din nord s-a sfârşit; pentru profeţi cursul logic al evenimentelor s-
a încheiat.
Supremaţia politică alternează între statele mesopotamice şi Egipt, influenţând istoria
regatului Israelului şi condiţionând şi pe aceea a regatului din sud, Iuda. După o scurtă
strălucire sub Uzia, statul devine tributar Asiriei odată cu Iezechia, deşi capitala se salvează
de la asediu (701 î.e.n). Persecuţia profeţilor atinge apogeul sub Manase, care în dorinţa de
a face pe plac asirienilor introduce o serie de ritualuri străine. La scurtă vreme după aceea,
ca un act de împotrivire faţă de această stare, urmează o purificare radicală a cultului,
săvârşită de Iosia. Ca de obicei, izvoarele istorice se opresc asupra acestui fapt, şi de
această dată cu o vădită mulţumire:
ORIENT ANTIC 36

Regele a poruncit arhiereului Hilehia şi preoţilor şi străjerilor de la praguri să

scoată din templul Domnului toate odoarele care fuseseră făcute pentru Baal, pentru Aşera
şi pentru toată oastea cerească şi să le ardă afară din Ierusalim, în zăvoiul Chedronului,
iar cenuşa s-o ducă la Betel. Mai pe urmă el a înlăturat pe preoţii idoleşti pe care îi
puseseră regii lui Iuda şi săvârşeau tămâieri pe înălţimile cetăţilor din luda şi în
vecinătatea Ierusalimului, precum şi pe cei ai lui Baal, ai Soarelui, ai Lunii, ai Lu-
ceafărului şi ai întregii oştiri cereşti... A dărâmat lăcaşul desfrânaţilor din templul
Domnului, unde femeile aveau obiceiul să ţeasă mantii pentru Aşera. A dat afară pe preoţii
idolilor din cetăţile din Iuda, a pângărit culmile pe care aduceau tămâieri aceşti preoţi...

Perioada lui Iosia însemnează sancţionarea monoteismului rigid şi fixarea pentru multă
vreme a unui nou ceremonial religios. Dar criza bate la uşă; sub stăpânirea lui
Nabucodonosor, Ierusalimul se răzvrăteşte de două ori: a doua oară, în anul 586, este ocupat
şi distrus printr-un măcel greu de descris. Cei mai de seamă reprezentanţi ai populaţiei sunt
deportaţi în Babilonia. Şi astfel istoria regatului lui Iuda ia sfârşit.
Doi mari profeţi domină istoria regatului meridional: Isaia şi Ieremia. Primul îi anunţă
căderea cu mult înainte, cel de-al doilea asistă la ea. La amândoi distrugerea Ierusalimului
apare ca un fapt logic, ca o consecinţă a vinovăţiei proprii; dar tocmai acum, când pedeapsa
a venit, se poate contura dincolo de ea o nouă înflorire.

Exilul în Babilonia a însemnat dispariţia, pentru prima dată, a factorului politic în

cadrul istoriei Israelului. Statul s-a prăbuşit; naţiunea însă rămâne, cimentată de tradiţie şi
de concepţia istorică a spiritului comun. Vechiul Testament ne aduce de mai multe ori
mărturia amintirii nostalgice a patriei îndepărtate:

Lângă râurile Babiloniei, acolo am şezut

Şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În soforele din mijlocul ţinutului,
Spânzurat-am harfele noastre.
Căci acolo cei ce ne-au robit pe noi
Ne-au cerut cântări
Şi asupritorii noştri cântece de veselie:
„Cântaţi-ne din cântările Sionului”
Cum să cântăm cântarea Domnului
În pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime,
Uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de cerul gurii mele,
Dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,
Dacă nu voi pune Ierusalimul,
În fruntea bucuriei mele!

Exilul este o epocă de mare exaltare religioasă. Eliberată de piedicele politice, credinţa
se afirmă fără compromisuri; şi dincolo de nenorocire se întrezăreşte o nouă înflorire şi
reîntoarcerea. Iezechil, profetul exilului, este expresia cea mai înaltă a noii credinţe: în el
se îmbină tradiţia profetică cu autoritatea preoţească; întâlnim la el viziunea viitorului în
37 PREISTORIE GENERALĂ

marele cadru al filozofiei istoriei şi existenţa unei minuţioase legislaţii privind înălţarea
noului templu şi cârmuirea comunităţii reconstituite.
Viziunea şi legea se împlinesc. În anul 533 î.e.n. perşii cuceresc Babilonia, şi Cirus cel
Mare îngăduie evreilor să se reîntoarcă din exil. Celebrul său decret este enunţat în cartea
biblică de Esdra cu următoarele cuvinte:

În anul cel dintâi al lui Cirus, împăratul Persiei, ca să se împlinească cuvântul

Domnului cel grăit prin gura prorocului Ieremia, Domnul insuflă pe Cirus, împăratul
Persiei, să vestească prin viu grai în toată împărăţia lui, aşijderea şi prin hrisov cele ce
urmează: „Aşa rosteşte Cirus, împăratul Persiei! Toate împărăţiile pământului mi le-a dat
mie Domnul Dumnezeul cerului şi el însuşi mi-a poruncit ca să-i zidesc templu în
Ierusalimul cel din Iuda. Deci, oricine din voi, care sunteţi poporul lui şi vrea să meargă
de bună voie, să pornească cu ajutorul Domnului său, la Ierusalim, în ludeea, ca să
zidească templul Domnului Dumnezeului lui Israil, adică Dumnezeul din Ierusalim.

Sub conducerea lui Esdra şi Neemia, comunitatea ebraică se reconstituie în Palestina.

Este reclădit templul. Dar acum, Israelul trece din punct de vedere politic, de la un
stăpânitor la altul. Apărarea patrimoniului religios nu exclude însa mişcarea pentru
autonomie. Atunci când după perşi urmează statele elenistice, când Antioh Epifanul
interzice practica cultului ebraic şi vrea sa pună în aplicare interdicţia prin forţa armelor,
preoţii se ridică întru apărare şi macabeii preiau controlul regiunii. În anul 165 este ocupat
din nou templul, şi imediat se porneşte la reconstrucţia lui:

Vazând templul pustiit, altarul de jertfă pângărit, porţile arse, şi în curţi bălării, ca
în pădure şi chiliile dărâmate, şi-au sfâşiat hainele şi au izbucnit în plâns şi au căzut cu
faţa la pământ în plâns, şi-au presărat cenuşă în cap... Şi au luat pietre necioplite, după
cum scrie în lege, şi au zidit un altar nou, după chipul celui de mai înainte. Ei au zidit
Sfânta din nou, cât şi lăuntrul templului şi au sfinţit curţile. Făcut-au sfinte odoare noi,
au pus candelabrul la locul lui în templu, altarul tămâierii şi masa punerii pâinilor înainte.
Au aprins tămâie pe altar, au aprins candelele din candelabru şi au luminat templul. Au
pus pe masă pâini şi au pus şi catapeteazma.

Totuşi, în cadrul autonomiei recâştigate, reapar neînţelegerile interne şi acest lucru

determina intervenţia romanilor, care, în anul 62 î.e.n., prin Pompei, ocupă cu forţa
Ierusalimul şi obliga Iudeea să plătească tribut. Sub vasalitatea romană, statul local
supravieţuieşte o bucată de vreme şi chiar atinge o anumită prosperitate sub
Irod şi Agrippa I. Criza izbucneşte datorită relei guvernări a curatorilor romani, fapt ce
provoacă nemulţumiri: în anul 70 e.n. Titus cucereşte capitala rebelă şi dă foc templului.
Istoria antică a evreilor în Palestina ia sfârşit.
ORIENT ANTIC 38

2.6. Hitiţii şi huriţii

Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, 1982, p. 190-202

1. EVUL MEDIU DIN ORIENT

Pe la jumătatea celui de al II-lea mileniu î.e.n. — este o data aproximativă, care poate
oscila cu mult — ni se pare că poate fi identificată o modificare structurală profundă în
istoria antică a Orientului Apropiat. Ea s-a resimţit, până în această epocă, sub acţiunea
propulsivă a două mari forţe, puterile Egiptului şi ale Mesopotamiei. Aici, în văile mari ale
fluviilor, datorită condiţilor naturale geografice mai de mult s-a constituit civilizaţia, mai
vechi s-au determinat agregatele politice; şi acestea, după travaliul unificării, s-au întins
unul spre celălalt, cu o naturală mişcare de expansiune şi de cucerire, în jur, celelalte
regiuni şi popoare, mai puţin favorizate de soartă, au participat pasive la acţiuni, obiect şi
nu subiect al determinării lor. Acum cadrul se transformă: populaţiile de la munte care
înconjoară ca un arc partea de nord-est a ariei orientale antice, şi puţin mai târziu acelea
ale întinderilor de deşert, care o delimitează la miazăzi, îşi accentuează mişcarea
convergentă spre centru, constituie state solide, se pun în competiţie de la egal la egal cu
puterile din văi. Sunt catalizatorii istoriei; lor li se datorează întâlnirea şi sinteza forţelor
opuse, şi în ultimă analiză cu ei îşi asumă Orientul antic bine definita sa fizionomie de
entitate istorică, dincolo şi deasupra fiecărui element naţional care-l formează.
Trei sunt popoarele de la munte care constituie state puternice în Asia anterioară pe la
jumătatea celui de al doilea mileniu î.e.n.; în Mesopotamia meridională kassiţii, în cea
septentrională huriţii, în Anatolia hitiţii. Pentru toate aceste popoare evenimentele istorice
încep cu mult înainte, şi este chiar una din descoperirile cele mai semnificative ale timpului
nostru de a fi dat de originile lor îndepărtate. Dar din punctul de vedere al afirmării politice,
jumătatea mileniului poate rămâne încă data aproximativă a începutului. În jurul acestei
epoci kassiţii îşi asumă puterea în Babilonia, rămânând acolo timp de aproape patru sute de
ani şi asimilându-se atât de profund în limbă şi cultură cu civilizaţia locală încât să facă
parte integranta din ea. În jurul acestei epoci huriţii îşi constituie ceva mai înspre nord
marele stat Mitanni, extinzându-se până aproape de Mediterană şi prăbuşindu-se pe
neaşteptate după mai puţin de un secol şi jumătate. Tot în jurul acestei epoci hitiţii apar
dincolo de graniţele anatolice, intervenind în marea politică internaţională cu devastările
şi prădăciunile lor până în Babilonia. Pe scena acelei politici vor rămâne aproape trei
secole, într- O densă succesiune care prin importanţa sa proeminentă şi prin documentarea
sa mai extinsa va fi examinată în curând în amănunt: e de ajuns să relevăm că aceste trei
secole înseamnă epoca căreia popoarele de la munte îi imprimă caracterul lor şi numele lor.
Ne întrebăm dacă, şi până unde este legitim să considerăm aceste popoare legate între
ele, încât să justifice din punct de vedere istoric termenul de ansamblu care le desemnează.
Analogia sediilor şi a condiţiilor primitive este fară îndoială un element semnificativ, dar
de distanţă circumscrisă. Mai importantă, în schimb, este legătura etnică, şi pentru ca să
fie parţial şi variat determinată, nu are totuşi relief minor. Într-o măsură mai mult sau mai
puţin amplă şi compusă, este prezent în toate popoarele de la munte un element indo-
european: la hitiţi indo-european este stratul superior al populaţiei, venit din afară cu limba
sa; la huriţi indo-europeană este clasa nobilă dominantă, după cum dovedesc numele de
persoană; la kassiţi sunt probabil indo-europene unele divinităţi, ceea ce este un indiciu al
39 PREISTORIE GENERALĂ

unei paralele componente etnice. Cu aceasta, o noua familie de popoare, de o binecunoscută

funcţie în evenimentele din bazinul mediteranian, îşi face apariţia în Orient; şi în
concurenţă cu populaţiile semitice care se mişcă din deşertul arab, se plasează ca
protagonistă a istoriei.
O interesantă paralelă se poate institui între situaţia Orientului antic în epoca
„popoarelor de la munte” şi aceea a primului ev-mediu european; paralelă care se
articulează pe de o parte pe caracterele şi organizarea socială a noilor protagonişti ai
istoriei, pe de altă parte pe situaţia de ansamblu care derivă din acţiunea lor.
Mişcându-se ca barbarii care aveau condiţii de nomadism, popoarele de la munte poartă
cu ei o structură socială fondată pe predominanţa unei restrânse clase nobile, care
controlează mijloacele care determină succesul militar: calul şi carul iute de război. De la
această clasă derivă primus inter pares în război şi în pace, regele: tipul de suveran prin urmare
profund diferit de cel întâlnit până acum în lumea Orientului antic. Cu cucerirea, nobilii îşi
împart pământul în mod feudal, asumând drepturile şi obligaţiile pe care le comportă feuda:
puterea lor este determinatoare şi monarhia, cel puţin în faza mai antică a evenimentelor,
rămâne condiţionată.
Situaţia care decurge din formaţia noilor state aduce cu aceea care, în Europa, se
determină cu regatele romano-barbare. Noi forţe active intervin în istorie; aria geografică
se amplifică şi organismele politice se multiplică; centrele de gravitate se deplasează de la
vechile imperii şi lor li se substituie un relativ echilibru, în care vechi şi noi factori
concurează coerent. Astfel, datorită şi în ciuda diferenţierilor de forţe, Orientul antic — ca
şi Europa medievală — se constituie într-o organică entitate istorică, cu definiţia limitelor
sale, cu combinaţia şi interfluenţa elementelor sale într-o mişcare de ansamblu.
Noul echilibru, de altfel, nu se fondează numai ca în trecut pe raportul forţelor opuse.
Este semnificativă constituirea, tot sub acţiunea proeminentă a popoarelor de la munte, a
dreptului internaţional, bazat pe un sistem de tratate bine definite în structura juridică.
Paralelă se dezvoltă acţiunea diplomaţiei, concretizându-se în intensificarea organizării de
solii, în schimburi de daruri, în căsătorii între membrii familiilor domnitoare, şi mai ales,
se fixează în forme unitare şi în procedură organică de la un cap la altul al regiunii.
Fundament este limba unică aleasă, după expresia ei, akkadiană; să conteze ca exemplu
semnificativ corespondenţa între faraoni şi vasalii lor pe coasta sirio-palestiniană purtată
în această limbă, care nu aparţine nici unora nici altora.
Cade aici o alta părere asupra acestei faze a istoriei orientale. În afirmarea lor, noile
popoare absorb profund marea tradiţie a culturii care-i precede în timp. Ei bine, în acestă
absorbire ni se pare că Mesopotamia prevalează asupra Egiptului, şi chiar prin noile căi de
transmitere îşi extinde şi îşi afirmă acţiunea asupra lui: exemplul citat acum al limbii
diplomatice — şi al scrierii ei — demonstrează acest lucru. Dar mai puternică, desigur, şi
mai directă, e acţiunea exercitată asupra popoarelor de la munte: încât cei mai grabnic
expuşi, kassiţii, le cedează în întregime; şi celelalte popoare, deşi nu cedează, asimilează
din plin formele şi conţinutul civilizaţiei mesopotamiene. Asistăm astfel la afirmarea
scrierii cuneiforme pe întreaga arie; la răspândirea pe rază întinsă a divinităţilor, a
credinţelor, a formelor practice ale vieţii religioase; la transmiterea marilor texte literare
în traduceri, rezumate şi prelucrări; la repetarea motivelor artistice şi a concepţiilor care le
inspiră. În acest fel, noua civilizaţie nu are nici învingători, nici învinşi. Aidoma Romei în
evul mediu, tot astfel şi Mesopotamia, în epoca popoarelor de la munte, celebrează, prin
decăderea ei politică, triumful culturii sale.
ORIENT ANTIC 40

Comparaţia între evul-mediu european şi această perioadă a Orientului este atât de

sugestivă, încât riscă să ne facă să uităm unele diferenţe profunde: diferenţe pe care ar fi
oportun să le relevăm, nu pentru a slăbi paralela, ci ca să o precizăm şi s-o gradăm.
Descompunerii imperiului roman nu-i corespunde, în Orient, decât o temporară criză a
marilor state: ele supravieţuiesc şi — spre deosebire de ceea ce survine în Europa —
prevalează, în sfârşit, din nou. Pe lângă aceasta, în Orient lipseşte un fenomen religios
comparabil cu creştinismul; religia mesopotamiană, ce-i drept, influenţează popoarele di
jur; dar este o influenţă limitată, în cadrul generalei forţe de expansiune a culturii, lipsită
de voinţă ecumenică. Lipseşte, de asemenea, în Orient, un fenomen analog Imperiului Sacru
Roman, aşa că impulsul spre echilibru nu se strămută în impuls spre unitate şi nici nu
acţionează asupra diverselor forţe politice şi spirituale pentru a realiza o efectivă
centralizare. Astfel, ceea ce în Europa este o fază irepetabilă a dezvoltării, aici este o
paranteză şi un popas: vechile forţe motrice vor relua în curând avânt, pentru a-l menţine
până la sfârşitul istoriei în Orientul antic.

2.TRĂSĂTURI ISTORICE
Se pot stabili, în cursul istoriei hitite, trei faze esenţiale, în sine caracterizate şi
distincte: prima, Regatul Vechi, înregistrează constituirea şi consolidarea statului în
Anatolia; a doua, Regatul Nou indică intervenţia hotărâtă în politica internaţională,
succesul, prăbuşirea; a treia, epoca neo-hitită, este, ca să spunem aşa, ereditatea
postumă a imperiului, stabilitatea elementelor sale etnice în aria de expansiune dincolo
de frontieră.
În aceste faze este ceva mai mult decât caracterizarea extrinsecă: se înfăptuieşte în ele,
paralel şi unit, o dezvoltare a caracterelor interne, din cauza cărora într-o primă perioadă
structura politică demonstrează prevalenţa eredităţii autonome a popoarelor de la munte; în
continuare se filtrează şi se afirmă elemente proprii mediului înconjurător; în sfîrşit, aceste
elemente se impun. Este un proces de asimilare şi de sinteză, cărora evenimentele îi dau un
fundament amplu.
A trasa experienţa istorică hitită va fi aşadar urmărirea unei evoluţii pe două linii:
durata caracterelor originare pe de o parte, înfiltrarea celor ambientale pe de alta. De la
început la sfârşit, prima şi a doua linie merg paralel, mişcându-se din afară înăuntrul istoriei
Orientului.

Când s-au suprapus populaţiile indo-europene populaţiei indigene din Anatolia şi au

iniţiat acea simbioză din care rezultă poporul hitit este greu de spus; nici nu e necesar, aici
ca şi în altă parte să presupunem o mişcare unitară şi de cucerire în loc de o multiplă şi
lungă infiltrare. Originarei diviziuni a ocupanţilor în triburi îi corespunde pe pământul
cucerit, din cât par să arate multiplele indici, o fracţiune în oraşe-stat, cărora numai într-o
a doua perioadă le este imprimată mişcarea centripetă a organizării. De începuturile acestui
proces, dacă ştirile unei mai târzii inscripţii sunt exacte, sunt legate figurile regilor
Pitkhana şi Anitta din Kushshar, care subordonează o serie de state-oraşe din jur într-o
epocă ce ar putea fi presupusă în jurul anului 1850 î.e.n. În orice caz, procesul este înfăptuit
la câtva timp mai târziu, cu un alt rege, Labarna, pe care tradiţia hitită îl consideră drept
adevăratul întemeietor al Imperiului Antic: despre el se povesteşte că a subjugat ţări
duşmane, că a dus frontierele la mare, că a pus pe fiii săi guvernatori în marile oraşe. Nu
există un motiv de a se întrezări o exagerare în aceste date; şi chiar dacă ar fi, ceea ce ne
interesează în esenţă pe noi este constituirea în fapt a imperiului.
41 PREISTORIE GENERALĂ

Impulsul militar dincolo de graniţele anatolice îşi are primul episod sub succesorul lui
Labarna, Khattushilis I. O inscripţie recent publicată trece în revistă faptele lui istorice
pâna la Alepp; drumul este deschis, directiva indicată. Pe frontul intern, curtea îi este ostilă
iar el trebuie să recurgă la substituirea succesorului desemnat: fapte nesemnificative prin
ele însele, dar care devin foarte cunoscute fiind concretizate într-un document al
suveranului, aşa-zisul „testament” care expune cauzele evenimentelor, circumstanţele şi
efectele. Prin urmare, avem aici prima profilare a capacităţii de a gândi şi de a scrie din
punct de vedere istoric, pe care o vom vedea mai clară în curând înfăptuita la hitiţi. Mai
mult, în dialogul de la egal la egal cu nobilii, transpare condiţia tipică a monarhiei,
nefolosită până acum în Orient şi în vigoarea imediată şi spontană a naraţiunii se defineşte
un stil literar tot atât de nou şi semnificativ. Spune aşadar marele rege Kattushilis la
adunarea nobililor şi a demnitarilor:

Iată, eu m-am îmbolnăvit. Eu vă prezentasem pe tânărul Labarna, drept acela care avea să se suie la
tron; eu, regele, l-am numit fiul meu, l-am îmbrăţişat, l-am ridicat în slăvi, m-am îngrijit de el fără răgaz. El,
totuşi, s-a arătat un tânăr nedemn, ţinând cont de purtarea lui: nu a vărsat o lacrimă, nu mi-a arătat milă, e
rece, fără inimă. Atunci, eu regele, l-am chemat şi l-am adus la căpătâiul meu. Aşadar, nu se mai poate merge
astfel înainte, să-mi tratez un nepot drept fiu! La cuvintele regelui nu a dat ascultare, dar la acelea ale mamei
lui a dat ascultare, şarpele! Fraţi şi surori îi aduceau la ureche cuvinte rele: şi pe acelea le asculta! Dar eu,
regele, am ştiut asta, şi atunci te-am înverşunat în luptă contra luptă. Acum gata! El nu-mi mai este fiu.
Atunci mama lui a mugit ca un bou: „Mi-au sfâşiat pântecul în carne vie! L-au nimicit, şi tu îl vei ucide”. Dar
eu, regele, i-am făcut oare vreun rău? Nu l-am făcut eu sacerdot? Totdeauna l-am onorat, gândindu-mă la
binele lui. El însa nu a urmărit niciodată cu dragoste voinţa regelui. Cum ar putea, procedând după voinţa
lui, să aducă dragoste lui Khattusha?..
Iată, Murshilis este acum fiul meu! Pe el trebuie să-l recunoaşteţi, pe el trebuie să-l puneţi pe tron. Lui
divinitatea i-a pus daruri bogate în inimă. În ora răziboiului sau a insurecţiei fiţi alături de el, o slujitorii mei,
o voi, căpeteniile oraşului!... Până acum, nimeni (din familia mea) nu mi-a dat ascultare. Dar tu, Murshilis,
tu care eşti fiul meu, ascultă-mă! Dă ascultare cuvintelor tatălui tău!

Care alt suveran, dintre cei cunoscuţi pâna acum, s-ar adresa în asemenea termeni? Care
din ei ar mărturisi atât de deschis nesupunerea celor din familia lui? Regele hitit, aşadar,
este primul dintre egalii lui sau oricum un şef ale cărui puteri sunt oarecum condiţionate de
adunarea nobililor. Nici zeu ca în Egipt, nici reprezentant al zeului ca în Mesopotamia, el
are mai mult din căpetenia medievală germanică decât din suveranul de Orient. De
asemenea, în mod diferit S E defineşte concepţia dominaţiei politice: nici monarhia
universală mesopotamiană, nici colonizarea egipteană. Hitiţii încheie tratate cu popoarele
învinse, şi prin această formă politică îi leagă de ei. Se determină astfel rezultanta unui alt
aspect caracteristic al gândirii hitite, atitudinea sa la dreptul internaţional; şi feudalismul
intern se transportă pe plan extern, într-un fel de federalism care-i repetă parţial
caracterele.
Al doilea episod al înaintării hitite dincolo de graniţe are loc sub succesorul lui
Khattushilis, Murshilis I: în jurul anului 1600, el ajunge prin incursiuni cu prădaciuni până în
Babilonia. Episodul este sub mai multe aspecte semnificativ. Din punct de vedere militar,
indică o stabilire pe baze temeinice în Siria de nord, de unde porneşte jaful. Din punct de
vedere politic, este primul succes al noilor popoare în însăşi inima acelora de cultură antică;
succes temporar, ce-i drept, dar care aduce cu sine o răsturnare de care vor profita, puţin
mai târziu, alte popoare din munţi, kasiţii, pentru a stabili supremaţia lor în Babilon.
ORIENT ANTIC 42

Caracterul specific al puterii regale hitite — limitarea ei şi controlul la care e supusa

— se adaptează rău extinderii puterii politice: Murshilis moare asasinat, şi urmează o
semnificativă serie de conspiraţii şi de delicte politice, din care regele şi nobilimea ajung
până la urmă termeni opuşi într-o dispută în aparenţă fără cale de ieşire. Din cei doi termeni,
nu fără influenţa lumii din jur, în ultimă analiză prevalează primul. Şi rezultat al acestei
desfăşurări este reforma instituţională care, la începutul secolului al XV-lea î.e.n. reuşeşte
să instaureze pe regele Telipinu, afirmând principiul succesiunii ereditare la tron, el limi-
tează arma cea mai periculoasă în mâinile adunării.

Lansate astfel pe mai multe căi bazele dezvoltării maxime a statului, se include epoca
Regatului Vechi şi, după un interval obscur se deschide faza Regatului Nou, care atinge
culmea sub marele rege Shuppiluliuma (1380-1346 î.e.n.). Criza contemporană a Egiptului —
în plină reformă religioasă — determină ca o contralovitură condiţiile mai favorabile
expansiunii hitite; şi aceasta se impune în Mesopotamia de Nord şi în Siria de nord, ajungând
până în munţii Libanului. Epoca lui Shuppiluliuma este semnificativă şi pe plan intern, în
mod precis pentru acea evoluţie a regalităţii în sensul asemănător marilor monarhii orientale
pe care le-am văzut preanunţîndu-se. Se afirmă, pentru rege, denumirea „Soarele meu”;
discul solar înaripat caracterizează simbolul său, o influenţă egipteană mediată sau
nemediată, se manifestă probabil în fapt. În afară de asta, se consimte la divinizarea
suveranului fie şi limitată, după moarte, de unde expresia „a deveni zeu”, ca să exprime
trecerea lui în lumea de dincolo.
Seria victorioaselor fapte de arme continuă sub succesorul lui Shuppiluliuma,
Murshilis al II-lea. Şi ne documentează analele domniei sale, text istoric de primă
importanţă, fie pentru că atestă un nou gen — analele asiriene sunt posterioare — fie pentru
că se realizează în plin capacitatea hitită de gândire pentru cauze şi efecte pe care le-am
mai văzut conturându-se în „testamentul” lui Kattushilis I. Caracteristica analelor este mo-
tivarea acţiunilor proprii şi ale altora, cercetarea gândurilor şi a reflecţiilor care se leagă
de evenimente. Iată, de exemplu, cum descrie Murshilis situaţia care a fost determinată odată
cu venirea lui la tron:

Când Armewanda, fratele meu, a devenit zeu, şi ţările duşmane care nu începuseră încă războiul, l-au
început. Ţările duşmane din jur vorbeau după cum urmează: „Tatăl său, care era rege al regiunii hitite, era
un suveran eroic şi avea predominanţa asupra ţărilor duşmane; şi el a devenit zeu. Fiul, care s-a aşezat pe
tronul tatălui său, şi el a fost mai înainte un erou, dar şi el s-a îmbolnăvit şi a devenit zeu. Acum, totuşi, cel
care stă pe tronul tatălui său este un băieţandru şi nu va salva regiunea hitită şi teritoriul ei.”

Murshilis, care înţelegea aceste previziuni, va avea grijă să le dezmintă cu ajutorul

zeiţei lui protectoare.
Să considerăm acum un alt exemplu, expediţia anului al nouălea la Karkemish. O
descriere aprofundată a cauzelor precede naraţiunea: asirienii au atacat oraşul Karkemish;
Murshilis are două expediţii în faţa lui, pe aceasta şi o alta împotriva lui Khayasha, căreia
să-i dea întâietate? Mai întâi regele ar vrea să înceapă cu Khayasha, dar după aceea a
reflectat la ceea ce vor gândi sirienii, adică la faptul că el a abandonat oraşul Karkemish în
voia soartei. Şi atunci se hotărăşte pentru acest oraş. Nu vrem să ignorăm nici lipsa de
şlefuire şi nici lipsa de organicitate care apar în unele părţi din aceste povestiri,
considerându-le la un nivel inferior, de exemplu, aceluia al prozei ebraice în capitolele ei
cele mai bune, dar dacă istoria se diferenţiază de cronică pentru a-şi uni la expunerea
43 PREISTORIE GENERALĂ

faptelor valoarea lor, aceasta e fără îndoială opera lui Murshilis nu mai prejos decât cele
mai târzii pagini biblice.
Victoriile lui Murshilis apropie data marii ciocniri cu Egiptul, în plină refacere după
criză. Bătălia are loc sub succesorul Muwatalli, la Qadesh (1296), şi rezultatele rămân
nedecise, încât următorul rege Khattushilis al III-lea poate semna un tratat de pace şi
echilibru în Orient. Khattushilis al III-lea este un uzurpator şi despre isprăvile sale în
interior a lăsat o mărturie unică în felul ei în Orient, autobiografia justificativă şi
apologetică intenţionând să legitimeze suirea la tron prin revolta împotriva nepotului
Urkihi-Teshub. Aici un sens al istoriei egal aceluia al analelor se combină cu o vie şi
imediată spontaneitate narativă, cu un colocviu cu ascultătorii de la egal la egal:

Şapte ani m-am supus. Dar el, din porunca divinităţii sale şi a sfatului său, a căutat să mă piardă...
Atunci nu m-am mai supus şi m-am desprins de el. Totuşi, desprinzându-mă de el, nu am făcut-o necinstit,
răzvrătindu-mă împotriva lui pe car sau în casă. I-am declarat în schimb război: „Tu ai căutat prilej de sfadă
cu mine. Tu eşti Măritul Rege, în timp ce eu nu posed decât singura forţă pe care mi-ai lăsat-o. Ei bine! Zeiţa
Ishtar din Shamukha şi zeul furtunii din Neriq să hotărască soarta noastră!” Când eu am scris astfel lui
Urkhi-Teshub, cineva mi-ar fi putut spune: „De ce l-ai suit mai întâi la tron, şi acum scrii ca să-l dai jos?”
Dar dacă nu s-ar fi luat la sfadă cu mine, ar fi îngăduit zeii ca un Mărit Rege să cedeze în faţa unui rege mic?
Pentru că el s-a luat la sfadă cu mine zeii l-au făcut să cedeze în faţa mea cu judecata lor!

Khattushilis al III-lea moare în jurul anului 1250 şi imperiul hitit mai are puţine
decenii de viaţă. Nu este vorba de o decădere lentă şi progresivă, ci de o criză rapidă şi
mortală. Din Grecia şi din insulele egee se revarsă asupra Orientului anterior, în jurul anului
1200, „popoarele de dincolo de mare”, sub impulsul extinderii lor imperiul hitit se
prăbuşeşte, cele egiptean şi asirian sunt reduse în graniţele lor. Se încheie evul-mediu al
Orientului.

Hitiţii lasă totuşi un singular apendice de mai multe secole în regiunea Taur şi a Siriei
de nord, micile state rezultate din pluriseculara colonizare scapă de soarta imperiului şi
continuă, în paralel cu regatele evreilor şi ale arameilor care se înfiripau atunci, o modestă
acţiune politică locală. Într-adevăr, nu sunt hitiţi decât în parte, prin elementele de substrat
şi de parastrat care converg şi de aceea despre unii din ei — de exemplu, Shamal, Alepp,
Hama, în care elementul arameic asumă o largă parte — vom găsi date în altă parte. Limba
în scriere necuneiformă care-i caracterizează rezultă asemănătoare dar nu identică cu a
hitiţilor, cultura este tipic hibridă.
Cel mai important document al neo-hitiţilor este acela descoperit la Karatepe, în
Cilicia. Este vorba de o lungă inscripţie bilingvă, în feniciană şi hitită hieroglifică, descriind
faptele vitejeşti ale regelui local, Azitawadda:

Eu sunt Azitawadda, slujitorul lui Baal, pe care Aurik, regele poporului Danuna, m-a făcut puternic.
Baal m-a făcut pentru Danuna tată şi mamă. Eu i-am ridicat pe Danuna. Eu am mărit teritoriul câmpiei din
Adana de la Orient la Occident. În zilele mele pentru Danuna au fost de toate, numai belşug şi bogăţie. Eu
am umplut magaziile din Par, am adăugat un cal lângă altul, un scut lângă alt scut, o armată lângă alta,
graţie lui Baal şi altor zei. I-am doborât pe îngâmfaţi, am distrus răul care era în ţară, am înălţat spre bine
neamul meu domnesc, şi din bine mi-am făcut seminţia. M-am aşezat pe tronul tatălui meu şi am făcut pace
ORIENT ANTIC 44

cu toţi regii; toţi regii m-au tratat drept tată pentru dreptatea mea, pentru înţelepciunea mea şi pentru bună-
tatea inimii mele.

Istoria micilor state neo-hitite, ca aceea în genere a micilor state din Siria de nord este
o acţiune pasivă, reflexul negativ al crescândei expansiuni asiriene. Când în 717 î.e.n. cade
centrul principal, Karkemish, şi când după opt ani Malatia continuă aceeaşi soartă, situaţia
se închide.

2.7. Imperiul Persan

1. Predecesorii arienilor în Iranul occidental: proto-clamiţii şi elamiţii

Sursele arheologice atestă existenţa a două civilizaţii care s-au succedat în zona Iranului
occidental (între munţii Zagros şi Golful Persic), în zona istorică numită Elam. La începutul
mileniului al III-lea în regiune au început să se dezvolte centre urbane, ca efect al dezvoltării
agriculturii şi al influenţei exercitate de civilizaţia învecinată, cea sumeriană, din sudul
Mesopotamiei. Cea mai veche menţiune despre Elam apare în 2250. î.Hr. pe Stela Vulturilor, care
celebrează victoria regelui sumerian al Lagash-ului împotriva mai multor rivali, între care cei din
Elam.
Cel mai important centru al regiunii, Susa, a fost cucerit în 2250 de către Sargon I şi integrat
în Imperiul Akkadian. În secolele următoare, elamiţii s-au revoltat în mai multe ocazii împotriva
dominaţiei akkadiene, sub conducerea unor centre nordice, Awan şi Anshan. După căderea dinastiei
sargonide, în regiunea Elamului s-au format mai multe regate, care au intrat însă la începutul
mileniului al III-lea sub controlul Uruk-ului. Autonomia a fost recâştigată la sfârşitul secolului al
XIX-lea, când Ebarat se proclamă „rege al Anshan-ului şi al Susei”.

2. Mezii şi perşii
Epoca instalării mezilor şi perşilor în Iranul occidental este incertă. Existenţa mezilor în
preajma Mării Caspice este probabilă încă de la începutul mileniului al II-lea, dar abia la începutul
primului mileniu I î.Hr. au început să se sedentarizeze în Kurdistanul nordic şi în zona Ecbatanei.
Perşii s-au instalat în sud-vestul platoului Iranian, lângă Golful Persic, în regiunea Fars, în secolul
al VII-lea î.Hr.
În prima parte a mileniului I î.Hr., mezii şi perşii au fost, pe rând, adversari ai assirienilor,
supuşi ai sciţilor, mercenari în armatele assiriene şi babiloniene, fără a reuşi să se organizeze politic
în mod independent. Mezii au fost primii care au creat un stat, în secolul al VI-Iea î.Hr., sub
conducerea lui Cyaxare, care s-a emancipat de sub dominaţia scitică. Aliindu-se cu regele babilonian
Nabopalassar, mezii au contribuit la distrugerea capitalei assiriene Ninive, în 612 î.Hr.
În zona ocupată de perşi s-a creat de asemenea un centru de putere în secolul al VI-lea, în
regiunea vechiului regat elamit Anshan. Cel mai important suveran al acestui stat persan s-a dovedit
Cyrus al II-lea, supranumit „cel Mare”, care a reuşit să unifice mezii şi perşii şi să pună bazele
45 PREISTORIE GENERALĂ

Imperiului Persan. Cyrus a deschis calea marii expansiuni, orientându-se iniţial către est - unde
ocupă zona actuală a Turkestanului şi Afganistanului, apoi către vest unde a ocupat Babilonul în
539 î.Hr. Urmaşul său, Cambyse, a continuat expansiunea vestică, ocupând Canaanul şi Egiptul. În
522 î.Hr., într-un context politic neclar - posibil datorită unei conspiraţii aristocratice - tronul a fost
preluat de reprezentantul unei ramuri secundare a clanului Ahemenizilor, Darius I. Darius a extins
Imperiul până la limitele sale maxime: a creat o satrapie în Valea lndusului, a cucerit Asia Mică în
totalitate şi a trecut pe continentul european, în Tracia şi Scitia Mică. Tentativa sa de a ocupa Grecia
a eşuat. Urmaşul său, Xerxes I, a fost obligat în cele din urmă să renunţe la Tracia, dar Imperiul
Persan, care se întinde de la Indus la Mediterana, a rămas pentru încă un secol şi jumătate cel mai
mare stat din zona Mediteranei. Dispariţia sa a fost cauzată de expediţia lui Alexandru cel Mare,
care a ocupat Susa în 331 î.Hr.

2.8. India Antică

PERIOADA PROTOISTORICĂ

1.Civilizaţia Indusului
Această civilizaţie s-a răspândit pe un imens teritoriu care cuprinde toată valea Indusului, dar
de asemenea şi o parte din Gujarat. Colonii au existat şi în Iran şi la frontiera afgano-uzbecă. Una
dintre cele mai frapante caracteristici ale civilizaţiei Indusului este uniformitatea producţiei
materiale. Cele două oraşe principale, Mohenjo Daro şi Harappa, sunt împărţite în două sectoare:
oraşul înalt sau citadela şi oraşul de jos. La Mohenjo Daro, oraşul cel mai bine conservat, a fost
descoperită în citadelă „marea baie”, o piscină rectangulară înconjurată de galerii. Două scări
simetrice dădeau acces la bazin, a cărui etanşeitate era asigurată prin umplutura cu bitum dintre
rândurile de cărămizi. Alimentarea se făcea printr-un puţ din apropiere şi evacuarea printr-o
canalizare.
Oraşul de jos este caracterizat prin orientarea nord-sud şi est-vest a străzilor care delimitează
cvartalele de locuinţe regulate. Casele din zonele rezidenţiale au o suprafaţă care variază între 50 şi
120 m 2 . Ele au un etaj la care se ajunge printr-o scară interioară. Unele sunt dotate cu fântâni private,
altele se aprovizionează cu apă de la fântâni publice. Casele erau echipate cu o sală de baie, din care
apa folosită era evacuată printr-o rigolă cu plan înclinat care conducea spre rigola străzii.
Diferitele cariere din Mohenjo Daro au fost reconstruite de mai multe ori urmând acelaşi plan.
De fiecare dată, sistemul de canalizare era reamenajat, ceea ce presupune existenţa unei autorităţi
publice. Totuşi, nici una dintre construcţiile de la Mohenjo Daro sau Harappa nu poate fi considerată
ca fiind un templu sau un palat. Nici o urmă nu indică dominaţia unei clase de regi sau de preoţi.
Reprezentarea cea mai frecventă este totuşi cea a unui personaj cu barbă, purtând o bandă pe cap şi
un veşmânt decorat cu motive în treflă. Această statuie este considerată adesea, fără un motiv real,
ca fiind cea a regelui-preot din Mohenjo Daro.
Numeroase sigilii din steatit au fost descoperite: mai mult de 1200 la Mohenjo Daro. Pe ele se
află scurte inscripţii într-o scriere pictografica ce se compune din mai mult de 400 de semne. Până
astăzi, această scriere nu a fost descifrată, dar presupunem totuşi că ea transcria o limbă proto-
dravidiană.
ORIENT ANTIC 46

Din lipsa documentelor, este dificil să cunoaştem baza economică şi comercială a civilizaţiei
Indusului. Arhivele mesopotamiene menţionează schimburi cu ţările orientale; este foarte probabil
ca oraşele Indusului să se fi numărat printre ele. La Lothal, în Gujarat, existenţa unui mare bazin
rectangular în apropierea unei zone de antrepozite demonstrează că aici ancorau corăbii care îşi
debarcau mărfurile. A fost descoperit aici un sigiliu care provine din golful Arabic.
Sfârşitul civilizaţiei Indusului, către 1800 î.Hr., a fost explicată prin iruperea invaziilor venite
din nord-vest, care ar fi constituit primul val de migratori arieni. Dar cercetările făcute în Asia
centrală au arătat că între aceste arii geografice existau contacte importante. Dacă civilizaţia
harapeană a influenţat puternic regiunile dintre Asia centrală şi câmpia Gangelui, este foarte
probabil ca ea să fi suportat, la rândul său, influenţa acestora. O ipoteză care pare mai probabilă
pune accentul pe uzura suferită de modul de viaţă tradiţional în oraşele harapeene, ca urmare a
repetatelor inundaţii provocate de Indus şi a blocării porturilor maritime. Cronologia evenimentelor
pare să încline balanţa spre această interpretare, dat fiind faptul că ultimele urme de locuire
harapeană în valea Indusului sunt databile în jur de 1700 î.Hr., în timp ce prezenţa ariană în zonă
este sigură abia după 1500 î.Hr.

2. Expansiunea ariană şi perioada vedică

Sursa literară indiană cea mai veche pe care o avem este Rig Veda, redactată în sanscrită, şi
care a fost fără îndoială compusă în a doua jumătate a mileniului al II-lea. Acest text sacru ne
furnizează indicaţii asupra instituţiilor ariene dar aluziile istorice sunt mult mai abundente în texte
mai recente, precum Puranele. Arienii erau nomazi care trăiau din creşterea vitelor, chiar dacă
practicau şi agricultura. Invadarea Indiei către 2000 î.Hr. corespunde pătrunderii altor indo-europeni
în Europa. Cucerirea treptată a Indiei de către ei transpare din diferite documente care, cu cât sunt
mai tardive, cu atât se referă mai mult la teritorii situate în est.
Pe plan politic, arienii constituiau monarhii tribale conduse de un rajah (raja), termen înrudit
cu rex în latină. Raja nu exercita o putere absolută, deoarece împărţea autoritatea cu două
consilii ale tribului, sabha şi samiti. Aceşti termeni revin destul de des, dar nu este totuşi uşor să
facem distincţia între ei. Aprobarea lor era totuşi necesară pentru ca regele să poată fi înscăunat.
Veritabile republici tribale trebuie de asemenea să fi existat, puterea fiind aici exercitată de un
consiliu al tribului. Raja era asistat de un general (senani) şi de un mare preot (purohita) care, prin
sacrificii, asigura prosperitatea tribului şi victoria acestuia în război. Purohita apare adesea ca
îndeplinind ceremonii magice.
În timpul epocii vedice se constituie cele patru mari diviziuni ale societăţii ariene: brahmanii
(sacerdoţii), kşatria (războinicii), vaisyas (ţăranii) şi sudras (servitorii). Se crede în general că aceste
patru grupuri, varna (culori) în sanscrită, s-au constituit ca urmare a contactului triburilor ariene cu
populaţiile indigene.

3.Invaziile şi înnoirile religioase

a. Perşii în India
Prima dată riguroasă pe care o deţinem din istoria Indiei este invazia lui Alexandru cel Mare
în valea Indusului în 326 î.Hr. Ştim totuşi că Ahemenizii îşi extinseseră imperiul până în provinciile
occidentale ale Indiei. Conform lui Herodot (480-425 î.Hr.) şi Xenophon (558-530 î.Hr), Cyrus al
II-lea cel Mare, fondatorul Imperiului Ahemenid, îi supusese pe indieni. Dar abia sub conducerea
Iui Darius I (521-485 î.Hr.) dominaţia persană a fost instalată în Punjab şi Sind, care formează cea
de a douăzecea satrapie.
Ştim că armata uriaşă adunată de Xerxes (486-465) pentru a invada Grecia includea un corp
de armată compus din indieni. Marii Regi utilizau mulţi greci în administraţie şi armată, dar şi
47 PREISTORIE GENERALĂ

pentru exploatarea provinciilor noi. În 517 î.Hr., Scylax a studiat cursul Indusului de la punctul în
care devine navigabil până la vărsare şi, de acolo, a explorat calea maritimă până la Marea Roşie,
ajungând în Egipt. Alţi autori greci, ionieni cel mai adesea, ne informează în privinţa indienilor. În
aceeaşi epocă, Heracleu din Milet descrie diferitele populaţii din Gandhara, dar îi confundă pe
indieni cu etiopienii. Un secol mai târziu, un medic, Ctesias din Cnide (415-397), se interesează de
rasele şi de producţia ţării, fără a face distincţia dintre real şi legendar.
Anumite surse indiene fac referire la greci, pe care îi desemnează, începând din secolul al IV-
lea î.Hr., cu termenul yavana, care venea din persanul Yauna, numele Ioniei. Conform Codului lui
Manu, un text antic remaniat de mai multe ori şi a cărui versiune finală datează de la începutul erei
creştine, grecii sunt acceptaţi ca khatryas, datorită virtuţilor lor militare şi în pofida impurităţii lor,
datorată religiei lor nebrahmane.

b. Dinastiile Shishunigas şi Nandas

Odată cu apariţia religiilor salvării, buddhismul şi jainismul, în secolul V î.Hr., centrul de
gravitaţie al civilizaţiei indo-ariene s-a deplasat către est. Această epocă este marcată de rivalitatea
dintre două regate, Kosala şi Magadha. Aceste regiuni aduc mărturia avansării arienilor către est şi
probabil că brahmanismul se instalase aici superficial. Puterea regatului Kosala se afirmase în lupta
regatului Kashi (Benares), luptă la care fac referire sursele buddhiste. Cu puţin înainte de naşterea
lui Buddha, regatul Kashi a fost anexat de Kosala, care se întindea în nord până în Nepal. Până
atunci, Kashi fusese un oraş influent, centru al culturii hinduse. Magadha (în sudul Bihar-ului) era
condusă de dinastia Shishuniga încă din secolul al VII-lea î.Hr.
Cel de-al cincilea suveran al dinastiei, Bimbisara, se pare că ar fi fost contemporanul lui
Buddha şi al lui Mahavira: fie că este sau nu adevărat, atât sursele buddhiste cât şi cele jainiste îl
reclamă ca fiind unul dintre credincioşii cultelor respective. El a cucerit Anga şi a construit capitala
Rajagrha (Rajgir). Bimbisara a fost asasinat de către propriul său fiu, Ajatashatru, care i-a succedat
(554-527). El a dus un război contra regelui din Kosala, Prasenajit, iar după mai multe bătălii, a
sfârşit prin a cuceri regatul rivalului său. Fiul sau nepotul său, Udayin sau Udayabhadra, a fondat o
nouă capitală, Pataliputra Nagara (Patna): propriul său fiu, Kalashoka (numit Kakavarna de către
Curtius şi Diodor) avea să fie ultimul suveran al dinastiei. El a fost asasinat de către un bărbier care
a fondat o nouă dinastie către 413 î.Hr., cea a regilor Nandas.
Arienii avansau către podişul Deccan, astfel încât în secolul al VII: Iea î.Hr. apăruseră noi
regate ariene, de diverse dimensiuni. Cel numit Vamsas sau Vatsas, cu capitala la Kosambî, a fost
anexat de către regatul Avanti. Capitala acestui stat, Ujjayinî (Ujjain) este probabil locul de origine
al limbii pali, în care a fost compus canonul buddhist înainte de a fi fost tradus în sanscrită. Regiunea
care se întindea la est de Kosala, între Himalaia şi Gange, era constituită dintr-o mulţime de mici
republici conduse de diferite clanuri. Confederaţia Vajjis reunea opt state. La graniţa Nepalului
modern, Sakyas dominau statul Kapilavastu, care era vasalul regatului Kosava. Aceasta era familia
căreia îi aparţinea Buddha.

c. Alexandru şi elenizarea Orientului

În 330 î.Hr., Alexandru cel Mare 1-a învins pe Darius al III-lea, ultimul dintre Ahemenizi. El
a preluat astfel controlul vechiului Imperiu Persan, chiar dacă împăratul nu mai exercita de mult
timp decât o autoritate nominală asupra periferiei. După o lungă campanie în Bactriana, Alexandru
a trecut Hindu Kush şi a ajuns în India în primăvara anului 326 î.Hr. El l-a supus pe regele din
Taxila, Omphis (sanscritul Ambhi), apoi pe Porus (Paurava), regele Punjabului. A continuat să
avanseze, dar în apropiere de Hyphasis (Beas), soldaţii săi au refuzat să meargă mai departe.
ORIENT ANTIC 48

Aproape de delta Indusului, armata s-a scindat în două: o parte s-a întors în Mesopotamia pe mare,
în timp ce Alexandru şi restul armatei au revenit pe uscat, de-a lungul litoralului.
Alexandru a lăsat garnizoane şi a numit satrapi pentru a administra noile provincii. Dar la
moartea sa, în 323 î.Hr., rebeliunile au izbucnit în India şi în 317, ultimul general al lui Alexandru,
Eudemus, a trebuit să părăsească regiunea. Principala consecinţă a expediţiei lui Alexandru a fost
fondarea coloniilor greceşti din nord-vestul Indiei. Aproape şaptezeci de ani mai târziu, greaca era
încă o limbă importantă în regiune, după cum o atestă inscripţiile lui Ashoka. Totuşi, sursele indiene
nu fac nici o referire la expediţie. În realitate, retragerea lui Alexandru a avut consecinţele cele mai
importante la nivel politic.

4. Dinastia Maurya
a.Chandragupta Maurya, fondatorul
Plutarh menţionează faptul că un anume Sandrocottus 1-a sfătuit pe Alexandru să avanseze
până la Gange şi să-l atace pe ultimul Nanda, care era foarte nepopular. Sandrocottus nu este altul
decât Chandragupta Maurya: sursele indiene şi greceşti relatează că el este cel care în cele din urmă
l-a răsturnat pe ultimul Nanda. Acest eveniment, care s-ar fi produs între 324 şi 313 î.Hr.,
inaugurează fondarea primului mare imperiu al Indiei antice. După surse indiene, Chandragupta era
consiliat de către un brahman, numit Kautilya (sau Cânakya sau Vishnugupta). Probabil că el a fost
adevăratul conducător al imperiului; i se atribuie, pe de altă parte, un tratat politic, Artashastra, care
furnizează informaţii utile asupra statului şi a administraţiei.

b.Ashoka şi apogeul Imperiului

Conform tradiţiei jaina, Chandragupta s-ar fi convertit la jainism şi ar fi abdicat pentru a se
consacra vieţii monastice. Oricare ar fi adevărul, după o domnie de douăzeci şi patru de ani, fiul
său Bindusara, care l-a succedat, a fost în contact cu Antiochus I, regele Siriei. Este probabil ca el
să fi mărit imperiul prin cucerirea podişului Deccan. Către 269, după un scurt interregn, fiul său
Ashoka i-a succedat. Această domnie ne este foarte bine cunoscută din inscripţiile lui Ashoka, care
constituie cel mai vechi document scris indian care are o semnificaţie istorică. Aceste inscripţii sunt
edicte gravate în piatră şi dispersate în cele patru colţuri ale imperiului. Poate inspirate de
precedentul ahemenid, edictele lui Ashoka constituie declaraţii oficiale în materie de politică şi
indicaţii pe care împăratul le adresează funcţionarilor şi supuşilor săi.
Aceste surse unice atestă faptul că o schimbare s-a produs în politica imperială, la aproximativ
opt ani după urcarea sa pe tron; acest eveniment a fost poate legat de convertirea împăratului la
buddhism. Un edict ne arată faptul că după învingerea triburilor Kalinga, Cel Mult Iubit de către
Zei a început să urmeze dharma, termen care desemnează aici doctrina buddhistă. Împăratul prescrie
supuşilor săi să nu ucidă fară motiv şi să practice iertarea. Războiului trebuie să i se substituie
dharma, iar împăratul proclamă că a obţinut astfel numeroase victorii şi că speră să îi „reformeze”
chiar şi pe locuitorii pădurilor. Este deci evident faptul că Ashoka nu renunţase la ambiţiile sale
expansioniste: nu făcea decât să le pună în acord cu morala buddhismului.
Moartea bătrânului împărat, în 232 î.Hr., a deschis un război de succesiune între fiii săi.
Guvernatorii provinciilor, în general membri ai familiei imperiale, au profitat pentru a-şi câştiga
independenţa. Succesorii nu au avut anvergura sa şi în privinţa lor ne-au parvenit doar puţine
informaţii.

5.Kushanii
49 PREISTORIE GENERALĂ

Începând din secolul al II-lea î.Hr, în zona Kashmirului începe să se afirme puterea unor triburi
de origine indo-europeană, alungate din zona Takla Makan-ului de expansiunea chineză: Yue Che.
Aceştia s-au organizat în triburi autonome, până când Kujula Kadphises, din tribul Kushana, le-a
unificat înainte de a ataca sub-continentul. În prima jumătate a primului secol, fiul său Vima
Kadphises a luat controlul nord-vestului Indiei. Vima Kadphises a luat titlul de sarvalogisvara
(„stăpânul întregii lumi”). Fiul şi succesorul său a fost Kanishka (120-162?), care a domnit asupra
unui vast imperiu care se întinde din Asia centrală până la Benares. El a purtat deopotrivă titlul
indian de maharajah (mare rege), pe cel iranian de Rege al regilor şi pe cel chinez de Fiu al Cerului.
Kanishka este considerat un mare protector al buddhismului şi aceasta este epoca în care
această religie începe să se propage în Asia centrală până în Extremul Orient. Declinul politic al
imperiului a început odată cu fiul şi succesorul lui Kanishka, Huviska (162-185?).
Sassanizii le-au răpit kushanilor Asia centrală, iar apoi împăratul Vaduseva (185-220?) a fost
învins de Shapur I, ceea ce a provocat fărâmiţarea imperiului.

ETAPELE STATULUI ÎN INDIA ANTICĂ

CRONOLOGIA EPOCA CARACTERISTICI

sec. XV-VIII î. Epoca vedică - invazia arienilor în nordul Indiei (sec. XV);
Hr. - arianizarea nordului şi a câmpiei indo-gangetice;
- constituirea tradiţiilor brahmane;
- constituirea regatelor vedice în valea Indusului şi în
câmpia indo-gangetică;
sec. VIII-IV î. Hr. Epoca - conflicte între cele 16 regate din câmpie, pentru deţinerea
regatelor hegemoniei;
clasice - dispariţia unora dintre regate;
- extinderea unora dintre hegemoni: Avanti (vest), Kosala
(centru), Magadha (est);
- constituirea unor state ne-ariene la nord de Gange:
Lichchichavi, Malla, etc.;
- sec. VI-V î. Hr. – conflictul între Kosala şi Magadha
soldat cu victoria regatului Magadha condus de dinastia
Saisunaga;
- sec. V – profeţii Buddha şi Mahavira găsesc refugiu în
Magadha;
- aprox. 500 – Darius cucereşte valea Indusului;
- 326-325 – campania lui Alexandru cel Mare în valea
Indusulu, înfruntă o coaliţie a principilor indieni, la care ia
parte un disident din Magadha – Chandragupta;
sec. IV-II î. Hr. Imperiul - 322 – Chandragupta cucereşte Pataliputra, capitala
Maurya regatului Magadha;
- 322-298 – Chandragupta reformează statul şi armata,
cucereşte întreaga câmpie indo-gangetică;
- 298 – Chandragupta abandonează tronul şi pleacă în sud
cu o misiune religioasă jainistă;
- 298-273 – Bindusara cucereşte podişul Deccan;
ORIENT ANTIC 50

- 273-232 – domnia lui Asoka, cel care cucereşte coasta

Coromandel, şi reformează codul penal;
- 240 – conciliul buddhist de la Pataliputra, ce provoacă
schisma între Mahayana şi Hinayana;
- arianizarea Indiei centrale;
- sfârşitul sec. III – împărţirea imperiului între fii lui
Asoka;
sec. II î. Hr. – sec. Regatele post-
I e.n mauriene
sec. I-III e.n Imperiul - kushanii sunt o populaţie indo-europeană, probabil din
Kushan ramura tokhariană, creatori ai unui stat în Punjab în sec. I;
- autoritatea lor s-a extins către sud-est începând din sec. I
e.n. şi au cucerit câmpia indo-gangetică;
- apariţia primelor şcoli de sculptură buddhistă;
- difuziunea buddhismului în nord: Iran, Tibet, China;

SURSELE ISTORIEI INDO-ARIENILOR

TITLU LIMBA EPOCA CARACTERUL TEXTULUI

TEXTULUI REDACTĂRII
VEDELE sanscrită sec. XIV-IX î. Hr. - texte religioase, imnuri
Rg-veda (epoca vedică) dedicate zeilor, incantanţii
Sama-veda magice etc.;
Yajur-veda - Rg-veda include principalele
Atharva-veda texte cosmogonice şi cea mai
veche relatare a mitului referitor
la originea castelor;
- sunt principalele surse scrise
referitoare la ierarhia zeilor –
ierarhie care evoluează de la cel
mai vechi text – Rg-veda la cel
mai recent – Atharva-veda;
Vedanta sanscrită începând cu sec. VIII - prescripţii referitoare la
(„sfârşitul (epoca regatelor desfăşurarea ritului;
vedelor”) clasice indo-ariene) - comentarii teologice ale
Brahmanele vedelor;
Upanishadele
Mahabharata sanscrită sec. V (epoca - relatează războiul dintre
regatelor clasice triburile Kaurava şi Pandava;
indo-ariene) - conţine numeroase interpolări
de altă natură: fabule, basme,
comentarii filozofice, povestiri
morale, poezii;
Ramayana - istoria prinţului Rama, izgonit
de la curte de către mama sa
vitregă;
51 PREISTORIE GENERALĂ

sec. IV-III î. Hr. - textul este interesant nu numai

(epoca Imperiului pentru informaţiile legate de
Maurya) religia populară, ci şi pentru
relatările legate de viaţa la
curtea regală, la relaţiile de
familie, etc;
Codul lui Manu sanscrită sec. VI î. Hr. - text de origine brahmană;
- conţine 12 capitole care
sintetizează principalele reguli
ale funcţionării societăţii în
viziune brahmană: principiile
organizării sociale, obligaţiile
castelor;
Kautilya – Artha sanscrită aprox. -300 (Imperiul - tratat de filozofie politică:
Sastra Maurya) recomandă reguli de
comportament pentru regi şi
miniştri, soluţii administrative
şi juridice;
Textele legii prakriti, greacă sec. II î. Hr. - decretele împăratului Asoka
(Imperiul Maurya) din dinastia Maurya;
- sunt inscripţii în piatră sau
metal;
- cele mai multe reflectă intenţia
lui Asoka de a impune legi
inspirate de religiile budistă şi
jainistă, de la codul penal, până
la regulile legate de alimentaţie
şi vânătoare;
Texte budiste singaleză, pali, începând din sec. III - conţin învăţăturile lui Budhha,
Canonul prakriti, î. Hr. (Imperiul notate de discipoli, prin care
Vinaya sauraseni Maurya) fixează disciplina, dezvoltă
Sutra doctrina, descrie organizarea
Abhidharma universului;
Cronicile
singaleze
Texte jainiste singaleză, pali, - expuneri doctrinare referitoare
Pavayanasara prakriti, la univers şi problema salvării;
Tattvarthadhigama sauraseni
Cronicile puranice sanscrită, prakriti începând din mil. I î. - ansambluri epice (peste 80) de
Hr. (epoca regatelor diverse dimensiuni, care se
clasice – epoca referă invariabil la cinci
Maurya – epoca subiecte: creaţia, succesivele
kushana) distrugeri şi reconstituiri ale
lumii, faptele zeilor, genealogia
zeilor, genealogia dinastiilor
regale;
ORIENT ANTIC 52

- în funcţie de zeul care este

primul invocat, sunt clasificate
în: brahmanice, vishnuite şi
shivaite;
Textele kushane kushana, greacă, sec. I-III (epoca - surse epigrafice: inscripţii
prakriti Imperiului Kushana) regale, decrete, inscripţii
votive;

2.9. China

ETAPELE STATULUI ÎN CHINA ANTICĂ

Istoria statului în câmpia chineză începe în secolele XVIII-XVII î.Hr., odată cu dinastia Shang-Yin.
Originile dinastiei sunt incerte, multe argumente pledând în favoarea ipotezei unei colonizări, care ar fi adus
în spaţiul de locuire neolitică din nordul Chinei o populaţie purtătoare a civilizaţiei bronzului. Din punct de
vedere cultural, epoca se caracterizează prin câteva elemente fundamentale:
1. Este o civilizaţie a bronzului, piesele caracteristice fiind cazanele şi armele ritualice;
2. Utilizarea sistematică a scrierii, textele tipice fiind inscripţiile de pe oase de animale, formulate ca
interogaţii adresate spiritelor strămoşilor, invocate cu scopul de a-l îndruma pe suveran în guvernare;
3. Regalitatea itinerantă, care asigură o excepţională unitate culturală a spaţiului Shang;
4. Reguli de căsătorie şi de transmitere a puterii menite să garanteze coeziunea familiei regale, care
funcţiona şi ca nucleu al aparatului administrativ.
Epoca Shang se încheie în secolul al XII-lea, când ultimul rege al dinastiei este înlăturat de rivalii din
dinastia Zhou, urmaşi ai unui clan periferic din regatul Shang. Noua dinastie, Zhou, modifică radical sistemul
de guvernare, adoptând practica delegării puterii către seniori ce îşi exercită autoritatea asupra unor regiuni
ale regatului. Această metodă a condus însă la autonomizarea unor provincii şi la inerente tendinţe centrifuge.
În secolul al VIII-lea o conspiraţie a nobililor l-a înlăturat de la putere pe ultimul suveran al dinastiei Zhou de
vest şi a instalat un nou rege, prin care începe istoria dinastiei Zhou de est. Epoca astfel inaugurată se
caracterizează printr-o putere centrală incapabilă să se impună, o regalitate pur formală, dominată de către
marii seniori locali, care îşi arogă pe rând titul de „hegemon” - „protector al regelui”. În secolul al II-lea î.Hr.
cronicile înregistrează existenţa a aproximativ 40 de principate autonome şi rivale. În secolul al V-lea î.Hr.
numai şapte dintre acestea supravieţuiseră. Perioada secolelor VIII-V î.Hr. este denumită a „Primăverii şi
Toamnei”, după cronică care relatează evenimentele perioadei. În secolul al V-lea începe epoca Statelor
Combatante, care se încheie în anul 221 î.Hr., odată cu victoria regatului Qin asupra tuturor celorlalte şapte.
Se încheie astfel nu numai epoca Zhou şi sub-perioada Statelor Combatante, ci şi epoca regală a Chinei,
deoarece suveranul unificator îşi asumă titlul de împărat şi deschide astfel epoca imperială a Chinei.
Acest eveniment este prefigurat de schimbări complexe în interiorul civilizaţiei chineze. Începând din
secolul al V-lea î.Hr., teritoriul chinez, care corespundea în epocă, în linii mari, cu zona provinciilor riverane
Fluviului Galben, a cunoscut transformări economice şi sociale foarte profunde. Pădurea se retrăgea în faţa
defrişărilor, tehnica topirii fierului permitea utilizarea unui utilaj solid, marile lucrări colective de irigaţie se
multiplică, schimbând vechile tehnici agricole; populaţia era în creştere, pământurile cultivate ajungeau să se
învecineze la graniţele principatelor, schimburile se intensificau şi diverse monede metalice îşi făcuseră
53 PREISTORIE GENERALĂ

apariţia; state de un tip nou se formau şi luptau între ele pentru hegemonie; conştiente de aceste transformări,
mai multe grupuri de filozofi şi de politicieni (confucianiştii, daoiştii, legiştii) readuceau în discuţie raporturile
dintre individ, societate şi stat.
Această evoluţie avea să conducă spre o nouă ordine; în 221 î.Hr., principele statului occidental Qin
(actuala provincie Shanxi) reuşeşte să unifice sub autoritatea sa aproape întregul teritoriu chinez şi asumă
pentru prima oară titlul de „Huang di”, pe care îl traducem prin „împărat”. Din acest moment va fi numit Qin
shi Huang di, „Primul împărat Qin”. Dinastia pe care el o inaugura a fost scurtă, dar ordinea pe care a instituit-
o a servit drept exemplu succesorilor săi.
Prinţul din Qin a început prin a anexa teritoriile vecine de pe cursul mijlociu şi inferior al Fluviului
Galben, statele Zhao, Wei şi Han (actualele provincii Shanxi şi Henan), regatul central Chu (între Huang he
şi râul Huai), apoi Qi (în Shandong). Atunci când această primă unificare a fost realizată, el a organizat
campanii în zone mai îndepărtate, în regiuni considerate încă barbare. La nord-est, a ajuns până în Coreea; în
nord, s-a lovit de Xiongnu, populaţii nomade care erau pe cale să organizeze o puternică confederaţie; el îi va
opri pe Fluviul Galben şi, pentru a preveni o invazie, a început construcţia faimosului Mare Zid, pornind de
la fragmente de fortificaţii mai vechi, marcând astfel pentru mai multe secole limita nordică a imperiului; către
sud, el trimite patru armate care ajung până la mare, în apropierea actualului oraş Canton şi continuă să
avanseze până în nordul actual al Vietnamului. În felul acesta este marcat, încă de la origini, cadrul în care
China istorică se va dezvolta încetul cu încetul.
Spaţiul astfel delimitat era extrem de divers. Pentru a realiza omogenizarea sa, Qin Shi Huangdi a
suprimat toate fiefurile, toate principatele locale şi a creat, pentru a le înlocui, treizeci şi şase prefecturi, cu
structuri identice. El a organizat o reţea de drumuri, care porneau din noua capitală, Xinyang (aproape de
actualul Xian). A uniformizat greutăţile şi măsurile, moneda, caracterele scrierii.
Qin Shi Huangdi datora o bună parte din succesul său reformelor radicale adoptate de către
predecesorii săi, şi de către consilierii legişti ai acestora, în statul Qin. O dată ajuns stăpân al imperiului, el a
continuat să acorde încredere aceleiaşi şcoli de gândire, care dorea instaurarea unei puteri centrale absolute,
precum şi a unui cod penal sever şi a unui sistem de legi aplicabile tuturor (de unde şi numele de şcoală
„legista”).
O astfel de ordine era prea nouă pentru a nu suscita vii împotriviri şi, odată ce Qin Shi Huangdi a
dispărut, a fost violent atacată (revoltele din timpul domniei fiului şi succesorului său, Er Huangdi, „al doilea
împărat”). Totuşi, unele din principiile sale au supravieţuit mult timp (ostilitatea cu privire la nobilime,
neîncrederea în negustori, etc.) şi idealul său autocratic a rămas prezent în spiritul succesorilor săi, chiar dacă
aceştia au fost obligaţi să-i tempereze rigorile.
Moartea lui Qin Shi Huangdi (210 î.Hr.) a fost urmată de câţiva ani de lupte interne, în timpul cărora
s-ar fi putut crede că vechea fărâmiţare politică va reapărea. Totuşi, în 202, un om nou, originar din actualul
Jiangsu, Liu Bang, proprietarul unor importante domenii agricole, dar fără trecut, a reuşit să îşi impună
autoritatea asupra rivalilor şi a fondat noua dinastie, Han. Din multe puncte de vedere, epoca Han poate fi
considerată ca o prelungire a perioadei precedente. Puterea centrală a dinastiei Han a trebuit să elimine
numeroase obstacole şi, pentru început, pe cel reprezentat de regionalisme. Teritoriul chinez reprezenta, până
nu de mult, o sumă de unităţi distincte, autonome, ataşate tradiţiilor lor, cutumelor, dialectului local.
Autocratismul lui Qin Shi Huangdi nu a reuşit să şteargă totul în câteva decenii; la moartea sa, acestea au
reapărut şi, în toată perioada Han, au continuat să se manifeste (iredentismul anticului regat Chu, care, până
în secolul al III-lea î.Hr. fusese unul dintre cele mai puternice state; rivalitatea dintre regiunile învecinate
Shanxi şi Henan).
Cel mai important dintre suveranii Han a fost Wu di, care, prin personalitatea sa şi prin durata domniei
(54 de ani, din 140 în 87 î.Hr.), domină întreaga perioadă. Odată cu domnia sa este declanşată marea
expansiune chineză, orientată în trei direcţii:
ORIENT ANTIC 54

1.Către nord-vest, cu scopul de a controla depresiunea Tarim şi zona deşertului Takla Makan, regiune
esenţială pentru întreţinerea comerţului cu Asia Centrală;
2. Către nord-est, unde este ocupat nordul Coreei;
3. În sud, în zona fluviului Yangze, regiune care nu a fost ocupată ca urmare a unui efort militar, ci
prin măsuri administrative.
Principalii adversari ai lui Wu di sunt barbarii din nord, Xiong nu, cei cu care se confruntase şi Primul împărat
şi cu care vor continua să lupte împăraţii dinastiei Han.
În anul 9 al erei noastre, unul dintre marii demnitari ai Curţii, Wang Mang, a uzurpat puterea şi a
creat o nouă dinastie, pe care a numit-o „Xin” (Cea Nouă). În timpul efemerei sale domnii (9-23 d.Hr.), el a
încercat să aplice mai multe reforme, vizând, se pare, să încetinească, pe de o parte, pauperizarea populaţiei
rurale (interdicţia de vânzarea a pământurilor şi a sclavilor) şi, pe de altă parte, întărirea puterii centrale
(controlul pieţelor şi al preţurilor, schimbarea frecventă a monedei). Aceste tentative au rămas fără efect;
proprietarii provinciali au continuat să îşi lărgească domeniile şi marii negustori au confiscat în folosul lor
controlul comerţului. Reluarea războiului la frontiera de nord a pus în dificultate reformatorul şi partida sa, iar
înmulţirea revoltelor ţărăneşti a pus în cele din urmă capăt dinastiei. Populaţia capitalei a invadat palatul, iar
Wang Mang a fost decapitat.
Timp de mai mulţi ani imperiul a cunoscut o criză dificilă, toate regiunile riverane Fluviului Galben
au fost afectate de răscoala ţărănească; armatele „Munţilor verzi”, venite de la sud de râul Huai şi cele al
„Sprâncenelor roşii”, din Shandong, s-au îndreptat spre Chang’an, pe care l-au ocupat de mai multe ori (în 23
şi 25). Proprietarii funciari nu vor întârzia să reacţioneze şi, graţie armatelor private, au reuşit să preia
controlul. Ei au impus pe tron un membru al familiei Liu, care dorea să restaureze dinastia creată de către
strămoşul său, Liu Bang, şi a inaugurat epoca Han de Răsărit (Hou Han). Schimbare remarcabilă, el a decis să
nu îşi instaleze capitala la Chang’an, ci în est, la Luoyang (de unde şi numele dinastiei).
Împăraţii minori, incapabili să se impună, neîncetatele conspiraţii şi confruntări între partidele de la
curte (funcţionarii literaţi şi facţiunile de eunuci) au slăbit progresiv puterea imperială. În 184 izbucneşte o
nouă răscoală ţărănească, considerabilă prin amploare şi durată, cunoscută ca răscoala „Turbanelor galbene”
(Huang jin). Două regiuni sunt în primul rând afectate, estul (Hebei, Henan, Shandong) şi nordul provinciei
Sichuan. Răsculaţii se organizează în comunităţi semi-religioase, puternic inspirate de daoism. S-au adăugat
la aceasta invaziile nordice, astfel încât la începutul secolului al III-lea d.Hr. dinastia Han şi-a încheiat
existenţa.

SURSE PENTRU STUDIEREA ETAPELOR STATULUI ÎN CHINA ANTICĂ

EPOCA SURSELE EPOCA REDACTĂRII

Shang (sec. XVI-XII)
Zhou de Vest (sec. XII-VIII)
- inscripţii pe carapace de ţestoasă - sec. XVI-XI
şi pe omoplaţi de animale –
utilizate în divinaţie, ca metodă de
consultare a strămoşilor în luarea
deciziilor în guvernare;
- inscripţii pe vasele de bronz; - începând din sec. XI
- Zhou li – „Riturile Zhou” – - dată incertă
nomenclatorul funcţiilor oficiale
în statul Zhou;
- Shu jing – „Analele istorice” – - sec. V(?)
cronică integrată între canoanele
confucianiste;
55 PREISTORIE GENERALĂ

Zhou de Est (Perioada - inscripţii pe vasele de bronz şi

Primăvară-Toamnă-VIII-V) piatră;
- Chun Qiu – „Cronica Primăverii
şi a Toamnei” – culegere de note
succinte datorate cronicarilor
oficiali ai ţării Lu;
Perioada Regatelor Combatante - Sji jing – „Cartea poemelor” – sec. V-IV î. Hr.
(sec. V-221) culegere de poeme populare;
- Li ji – „Cartea riturilor”;
- Guo yu – „Discursurile ţărilor”;
- Lun yu – „Analectele” – sec. V-IV î. Hr.
conversaţiile lui Confucius cu
discipolii;
- Meng zi – „Cartea lui Mencius”;
- Dao de jing – „Cartea Căii şi
Virtuţii”;
- Zhuang zi – „Cartea lui Zhuang
zi”;
- Hanfei zi – „Cartea lui Han fei”
– text legist;
Qin (221-206) Sima Qian – Shi ji – „Memorii sec. II
istorice”;
Han de Apus (206-9 e.n) Han shu – „Cronica dinastiei sec. I-II e.n.
Han”;
Han de Est (20-220 e.n) Huai nan zi – „Canonul sec. II e.n
Maestrului din Huai” – opere
literare şi filozofice diverse
ORIENT ANTIC 56

3. STRUCTURA ETNO-LINGVISTICĂ A LUMII

ORIENTALE

3.1. Principalele familii etno-lingvistice şi grupurile izolate etnic

1. Hamito-semiţii
Grupul hamito-semit ocupă în antichitate cea mai mare parte a Orientului Apropiat şi Mijlociu: din
nordul Africii până la Tigru. Trăsătura comună a acestor limbi o reprezintă existenţa unui nucleu, o rădăcină,
formată de cele mai multe ori din trei consoane, diferitele valori gramaticale ale cuvântului fiind sugerate prin
utilizarea alternanţelor vocalice (sistem denumit „flexiune internă”). Există, de asemenea, numeroase
elemente lexicale comune, ceea ce a permis reconstituirea unor limbi semite astăzi dispărute, cu ajutorul arabei
şi ebraicii.
Hamiţii ocupau în antichitate nord-vestul Africii, reprezentanta cea mai importantă a acestei ramuri fiind
limba egipteană (a cărei formă recentă este limba coptă).
Semiţii ocupau Peninsula Arabă, Canaanul şi Mesopotamia. În cadrul acestei ramuri se disting trei sub-
grupe: semiţii orientali (cei care în cele mai vechi surse sunt atestaţi în Mesopotamia), cei occidentali (în
Canaan) şi cei sudici (în Peninsula Arabă şi Africa de est).
- limbi hamite: egipteana, berbera, cuşita;
- limbi semite orientale: akkadiana, akkado-babiloniana, assiriana;
- limbi semite occidentale: arameica, feniciana, ebraica, ugaritica, moabita;
- limbi semite sudice: araba;

2. Indo-europenii
Această denumire convenţională, bazată numai pe criteriul răspândirii geografice în Lumea veche,
desemnează cea mai mare familie indo-lingvistică din lume. Numai o parte, însă, dintre componentele acesteia
au fost vorbite în antichitate în Orient.
Limbile indo-europene marchează diferenţele gramaticale prin flexiune, au sisteme cauzale şi o topică
de obicei fixă. Există de asemenea numeroase elemente lexicale comune (care au şi sugerat, în secolul al XIX-
lea, ideea înrudirii între diverse limbi vorbite în Asia şi Europa).
În sursele orientale antice avem şi cele mai vechi atestări ale unor limbi din această familie: hittita,
persana, sanscrita, limbile indo-ariene. Spaţiul ocupat de vorbitorii acestor limbi se plasează din punct de
vedere geografic într-o diagonală, care străbate continentul asiatic din India până în Asia Mică, trecând prin
Iran.

3. Sino-tibetanii
Aceasta este cea de-a doua familie lingvistică din lume ca număr de vorbitori. În Antichitate,
la fel ca şi în prezent, reprezentanta cea mai importantă a grupului este limba „han”, cel mai adesea
denumită în mod generic „chineză”. În afara acesteia, din grupul sino-tibetan fac parte birmaneza,
57 PREISTORIE GENERALĂ

tibetana, thai, laoţiana, precum şi zeci de limbi din grupurile miao-yao şi kam-tai. Toate acestea
erau vorbite în antichitate, precum şi mai multe dialecte ale limbii han, dar sursele scrise sunt
redactate întotdeauna în dialectul han din nordul câmpiei chineze.
Caracterul monosilabic al limbii, lipsa flexiunii, topica obligatorie (singura care în limba
antică putea indica valoarea gramaticală a cuvintelor) caracterizează limba chineză în toate etapele
evoluţiei sale în antichitate: limba arhaică (utilizată în textele Shang) şi cea clasică (folosită
începând din perioada Statelor Combatante). Monosilabismul creează un grad mare de omonimie,
care în scriere este rezolvat prin adoptarea unui sistem logografic: pentru fiecare cuvânt (pentru
fiecare sens) este utilizat un semn distinct. Scrierea include semne cu valoare ideografică, dar şi
convenţii abstracte. În unele situaţii pot fi determinate grupuri de semne înrudite grafic, ce
corespund unor cuvinte înrudite semantic (de exemplu, diverse denumiri de plante pot utiliza
radicalul „iarbă”, fenomene naturale precum bruma, ceaţa, norii, au în comun radicalul „ploaie”,
etc), dar aceasta nu este o regulă universală. Singura manieră de utilizare a scrierii este învăţarea
separată a semnelor, sens cu sens, sonoritate cu sonoritate.

4. Grupuri lingvistice izolate

A. Sumeriană - este limba celor mai vechi texte scrise descoperite în Mesopotamia.
Vorbitorii acestei limbi sunt creatorii primei civilizaţii statale din istorie şi
inventatorii scrierii cunoscută sub numele de „cuneiformă”. Sumeriană nu este
înrudită nici cu limbile semite, nici cu limbile indo-europene şi nici cu alte limbi
izolate etnic, precum pre-elamita sau elamita (vorbite în zona învecinată, Elamul).
Sumeriană era o limbă aglutinantă, lexical diferită de akkadiană, iar reconstituirea sa
se bazează pe faptul că semnele scrierii sumeriene au fost adoptate de către akkadieni
cu tot cu valoarea fonetică ce le era ataşată. În felul acesta, pornind de la texte semite
au putut fi deduse cuvinte sumeriene, dar lectura acestei limbi continuă să pună
probleme, dat fiind absenţa unui termen real de comparaţie (lipsa unei limbi înrudite,
vie sau dispărută).
B. Harapeeana - este limba utilizată în cadrul civilizaţiei Indusului. Textele păstrate,
inscripţii pe sigilii, nu au putut fi încă descifrate. Comparaţiile cu limbi semite, indo-
europene, cu sumeriană sau cu diverse limbi ne-ariene vorbite în India nu au condus
la nici un rezultat pozitiv.
C. Proto-elamita şi elamita - sunt două limbi distincte, vorbite în Elam înainte de venirea
arienilor. Deşi au adoptat scrierea cuneiformă, nici una dintre aceste limbi nu este
înrudită nici cu sumeriană nici cu grupul semitic.

3.2. TABLOUL POPULAŢIILOR ŞI LIMBILOR INDO-EUROPENE DIN ORIENTUL

APROPIAT ŞI MIJLOCIU ÎN ANTICHITATE

1. GRUPUL HITTIT:
- zona-nucleu: Asia Mică;
- pe la 1500 î. Hr. apar hittiţi, nessiţi şi luwiţi, iar pe la 500 î. Hr. lydiana şi lyciana;
- nu are succesori moderni;

2. GRUPUL INDO-IRANIAN:
a.IRANIENII:
- zona-nucleu: Iran;
ORIENT ANTIC 58

- în jur de 500 î. Hr. apar avestica şi persana veche;

- mileniul I e.n. apare iraniana medie, ce se împarte în 2 grupuri: cel vestic (Partha în NV şi
pehveli în SV) şi grupul estic (sogdiana);
- succesori moderni: iranienii (persani, kurzi, pashtuni, ossetini etc.);

b.INDIENII:
- zona-nucleu: India şi Pakistan;
- în jur de 1000 î. Hr. apare sanscrita vedică, iar pe la 500 î. Hr. apar sanscrita clasică şi
prakriti, ambele convergând în limba pali;
- succesori moderni: hindi, bengali, bihari, singaleza, punjabi, etc.;
3. THOKARIENII:
- zona-nucleu: Pakistan şi India;
- la începutul mileniului I e.n apare khushanii;

4. ARMENII:
- zona-nucleu: Caucaz;
- succesori moderni: armenii;

3.3. Semitii

Sabatino Moscati, Vechile civilizaţii ale Orientului, 1975, p. 13-16

Teatrul intâmplărilor. Protagoniştii. Condiţiile de viaţă. Credinţele. Moştenirea nomadă.

Teatrul intâmplărilor pe care ne pregătim să le povestim era o regiune foarte puţin cunoscută până acum
câţiva ani celor mai mulţi, astăzi însă aflată în centrul atenţiei mondiale pentru evenimentele care se petrec
acolo: Orientul Apropiat.
Arabia, Palestina, Siria, Mesopotamia: ţările acestea alcătuiesc un ansamblu omogen, situat la capătul
extrem al continentului asiatic, spre Africa şi Europa. Dealtminteri, de Asia, le despart munţii Persiei şi ai
Anatoliei, iar marea le împresoară.
Centrul natural al regiunii este Arabia, mai bine-zis partea sa centrală, marile întinderi pustii unde
nisipurile, când galbene, când roşietice, se întind cât cuprinzi cu ochii. Explorarea omului nu a atins cea mai
mare parte a acestor locuri; drumurile caravanelor care le străbat sunt rare, la fel oazele, unde mici izvoare să
îngăduie — prin elementul, mai preţios decât orice, apa — dezvoltarea micilor centre de vegetaţie, existenţa
unor modeste grupuri de nomazi.
Mergând dinspre centru spre extremitatea peninsulei arabe, tot apa este aceea care determină treptat o
intensificare progresivă a vegetaţiei şi a vieţii: mai întâi tufişurile scunde, apoi plante şi în sfârşit mici
aglomerări de locuinţe; până când, în vecinătatea coastei, terenul se înalţă, apa devine suficientă şi apar
centrele orăşeneşti. Se remarcă îndeosebi fâşia dinspre Marea Roşie, de la Yemen — „Arabia Fericită” a
anticilor — până sus către Hegiaz, unde apar centrele comerciale ale Mecăi şi ale Medinei.
59 PREISTORIE GENERALĂ

La nord, în direcţia Mediteranei, Palestina şi Siria continuă în mod firesc fâşia muntoasă care înconjoară
deşertul. Sunt o serie de culmi, paralele cu coasta şi care descresc către ea; doar cursul a două fluvii, Orontul
la nord şi Iordanul la sud, le taie prin mijloc, longitudinal. Odată cu fluviile, înfloreşte viaţa: este „Pămintul
făgăduinţei”. Prosperitatea lui, se înţelege, este relativă, în comparaţie cu viaţa deşertului; este totuşi însem-
nată, atât pentru că munţii sunt acoperiţi cu păduri bogate de pini, chiparoşi şi cedri, cât şi pentru că, pe coastă,
mai ales în partea ei nordică, se deschide spre porturi unde se găsesc de toate. De aici fenicienii, negustori şi
navigatori, au pornit să întemeieze colonii de-a lungul celor mai îndepărtate ţărmuri ale Mediteranei.
Şi tot munţii, cei din Anatolia şi din Persia, închid la nord-est deşertul. Dar înainte de a ajunge la ei,
nisipurile se lasă străbătute de două mari fluvii, Eufratul şi Tigrul. Şi aici, apa aduce cu sine viaţa.
Mesopotamia era cea mai fertilă ţară a antichităţii; mâna omului a intervenit din cele mai vechi timpuri pentru
a stăpâni cursul revărsărilor lor printr-o reţea deasă de canale; şi înfloritoarea cultură agricolă care a urmat a
îngăduit încă din cele mai îndepărtate vremuri apariţia aglomeraţiilor urbane. De departe cea mai bogată, cea
mai omogenă, cea mai protejată din punct de vedere natural dintre ţările ale căror caracteristici le-am descris
în linii mari, Mesopotamia va fi şi regiunea cea mai puternică de-a lungul istoriei, în care vom vedea cum au
luat fiinţă cele mai întinse şi mai trainice state.
Pe fundalul panoramei descrise până aici, se înfăţişează ca protagonişti la rampa istoriei popoare cu
caracteristici indiscutabil înrudite: popoarele semite.
Numele lor îşi au originea într-un pasaj din Biblie şi anume în capitolul al zecelea din Facerea. Acolo se
explică gradul dc rudenie al acestor popoare făcându-le să derive din străbuni comuni: astfel urmaşi ai lui Sem
sunt: Aram, Asur şi Eber, adică arameii, asirienii şi evreii. Deci numele de popoare semite a fost adoptat de
cercetătorii europeni pentru a delimita grupul de populaţii de care aparţin arameii, asirienii şi evreii, ale căror
legături de ordin lingvistic este evident. Treptat, denumirea a fost extinsă la toate popoarele care prezentau
caractere asemănătoare, primele dintre ele fiind arabii.
Popoarele semite, după cum am spus, ocupă regiunea din Orientul Apropiat pe care am infăţişat-o mai
sus. Totuşi, de-a lungul timpului, ele au depăşit acest teritoriu. Astfel, grupuri din Arabia meridională au
pătruns încă de timpuriu pe coasta africană care se întindea în faţa lor: ca urmare a acestui fapt a apărut o altă
civilizaţie semită, cea a etiopienilor.
Care sunt legăturile ce unesc între ele popoarele semite? Prima şi fundamentala legătură e de ordin
lingvistic: limbile sunt aşa de apropiate între ele încât par mai degrabă dialectele aceleiaşi limbi, astfel că este
firesc să li se atribuie aceeaşi origine. Mai mult, există o comunitate de ordin geografic în regiunea Orientului
Apropiat, stăpânirea semită este compactă şi fără întrerupere, în sfârşit, aceeaşi e legea mişcărilor lor istorice,
care de-a lungul vremurilor, după cum atestă izvoarele consultate, urmează direcţia care duce din Arabia spre
ţările limitrofe.
În legătură cu aceste deplasări, ştiinţa modernă mai are o singură rezervă. Când anume a fost domesticită
cămila, animalul indispensabil vieţii în deşert, singura vieţuitoare ce poate sta zile întregi fără un strop de apă?
Probabil, domesticirea pe scară largă nu s-a petrecut înainte de anul 1500 î.e.n., adică mult după începuturile
istoriei. Dacă acest lucru este adevărat, trebuie să ne schimbăm imaginea despre cele mai vechi popoare
semite, văzând în ele numai nişte populaţii seminomade, adică nomazi care trăiesc mai curând în vecinătatea
regiunilor cu o cultură de tip sedentar decât în plin deşert; pentru rest, reconstituirea noastră rămâne intactă.
ORIENT ANTIC 60

3.3. Mesopotamia. Protagoniştii

Miron Ciho, Istoria Orientului Antic, 1997, p. 154-161

Pe teritoriul Mesopotamiei s-au perindat mai multe popoare şi populaţii dintre care
unele au creat civilizaţii aparte punându-şi amprenta asupra dezvoltării întregii regiuni, iar
altele au avut numai contacte sporadice şi trecătoare cu spaţiul dintre Tigru şi Eufrat,
prezenţa lor fiind marcată de unele urme lingvistice şi artistice.
Cu toate că investigaţiile lingvistului american S.N.Kramer au contribuit la elucidarea
multor enigme privind epoca istorică timpurie a Mesopotamiei, totuşi prin publicarea
lucrării sale The Sumerians (Chicago, 1963), în cadrul căreia avansa ideea începuturilor
istoriei la Sumer, n-au fost şi nu puteau fi soluţionate chestiuni legate de unele probleme
delicate de genul: cine erau predecesorii sumerienilor şi care era originea ultimilor.
Desigur, propuneri au existat. Kramer afirma că sumerienii provin de pe teritoriul aflat
la N-E de aşa-numita Mesopotamie şi că ar fi ajuns în sudul ei pe la mijlocul mileniului IV
î.e.n. Legendele legate de persoana unor regi ca Enmerkar sau Lugalbanda sunt mărturii ale
unor contacte cu oraşul-stat Aratta, situat undeva în jurul Mării Caspice, dar ele nu pot
constitui dovezi certe în legătură cu originea sumerienilor, după cum opina Kramer. Mulţi
cercetători au preluat această ipoteză, încercând să „dovedească”, cu mai mult sau mai puţin
succes, faptul că sumerienii ar fi sosit în Mesopotamia de sud, ori pe uscat, ori pe mare. Se
căutau legături şi cu Anatolia, desigur ca o posibilă ţară de origine a sumerienilor, dar
documentaţia arheologică pare să respingă o atare prezumţie. Însuşi A.L.Oppenheim era de
părere că sumerienii sunt vechi locuitori ai unei regiuni muntoase, de unde au coborât pe
cursul Eufratului ajungând în sudul teritoriuiui, unde au preluat de la autohtoni un sistem
de scriere deja existent.
O alta teorie situează ţara de obârşie a sumerienilor undeva într-o zona cuprinsă între
partea vestică a Golfului Persic, insula Bahrein şi împrejurările sale, dar s-a putut constata
faptul ca ceramica descoperită în acele zone provine din Sumer, fiind importată pe la
mijlocul epocii el-Obeid. Totuşi, se caută, pe baza elementelor oferite de mitologie, o
legătură între regele-semilegendar Gilgames şi Dilmun, ultima fiind ţara în care suveranul
din Uruk ar fi găsit instrumentul nemuririi, adică iarba dătătoare de viaţă veşnică. După
investigaţiile întreprinse de unii arheologi danezi, centrul ar fi insula Bahrein, ceea ce ar
putea fi plauzibil în cazul în care ţinem cont de o altă constatare a textelor mitologice
conform cărora pentru sumerieni ţara sfântă s-ar fi situat la S-E de teritoriul lor.
Cert este faptul că sumerienii n-au fost primii locuitori ai Mesopotamiei de sud. Odată
cu epoca Djemdet-Nasr un text mitologic din Uruk menţionează pentru întâia oară numele
generic de sumerieni, En-lil-ti, adică „Enlil menţinut în viaţă”. După cum se ştie, adjectivul
sumerian provine dintr-o veche denumire a teritoriului sudic al regiunii, Sumer, care în
textele indigene apare în forma KI.EN.GI; semnificaţia acestei logograme compuse, care se
citeşte Kenger, n-a fost încă stabilită cu exactitate.
Cercetările aprofundate ale lui G.Roux, evident bazate şi pe multe opinii mai vechi,
au reuşit să scoată în evidenţă faptul că la începutul epocii istorice pe teritoriul
Mesopotamiei existau trei grupuri etnice diferite: un popor neidentificat, o minoritate
numită „poporul X”, sumerienii (cu precădere în zona sudică a teritoriului, de la Nippur
până la Golful Persic) şi semiţii (numeroşi între Nippur şi regiunea Bagdad-lui modern).
61 PREISTORIE GENERALĂ

După mulţi cercetători principala diferenţă între ele ar fi de ordin lingvistic. În cazul
primilor se poate numai deduce existenţa lor pe baza unor cuvinte care nu sunt nici de
origine semitică, nici sumeriană. Acest popor a mai fost denumit şi „subarian” (I.J.Gelb)
sau chiar „ubaidians” (S.N.Kramer). Filologul finlandez A.Salonen a folosit apelativul
nengen, care - în urma unor schimbări fonetice complicate - ar proveni din cuvântul ki-en-
gi („pământ cultivat” în sumeriană) şi ar însemna „pământ (locuit de) nengen”. Mult mai
simplu ei se pot numi pre- sau proto-sumerieni şi ar fi trăit în cadrul unor comunităţi agrare,
într-o etapă în care sudul Mesopotamiei era mai puţin populat. De la aceştia ar fi preluat
sumerienii denumirile fluviilor (înainte de toate Tigru şi Eufrat), nume de oraşe (Ur, Uruk,
Suruppak, Larsa, Kis, Sippar) şi termeni care desemnau îndeletniciri (păstor, agricultor,
pescar, fierar, etc). În acest sens, cu totul altă părere a avut W.Albright: Tigru, Eufrat,
Khabur şi Balikh sunt considerate ca fiind cu siguranţă de origine sumeriană. Orientalistul
american a respins ideea conform căreia n-ar exista o legătură fonetică dintre numele
oraşelor sumeriene şi semnificaţiile acelor logograme cu care ele au fost scrise, astfel că
netemeinică pare a fi şi deducţia conform căreia aceste nume ar fi mai vechi decât
penetrarea sumeriană în teritoriu şi totodată, că ei ar fi conferit o serie de nume logografice,
majoritatea lor având de-a face cu sanctuarele şi templele zeilor. Oferim numai un singur
exemplu, dintre argumentele lui Albright. Chiar dacă nu este observabilă o relaţie directă
dintre logograma EN.LIL K I (utilizat pentru Nippur) şi foneticul Nibru (Nibur > Nippur)
totuşi, dacă avem în vedere rolul important jucat de divinitatea Enlil în regiunea în cauză
diferenţele nu par a fi inexplicabile.
Data stabilirii sumerienilor în Sumer este incertă, totuşi cercetătorii se împart în două
tabere: 1) după unii, au pătruns în Mesopotamia în timpul perioadei Uruk; 2) după alţii se
aflau în sudul teritoriului încă din epoca el-Obeid. Mulţi cercetători au văzut în trecerea de
la confecţionarea unei ceramici pictate de tip el-Obeid la una fără motive decorative a
epocii Uruk şi o schimbare din punct de vedere etnic. Totuşi, investigaţiile arheologice - şi
mai ales ale lui S.Lloyd şi F.Safar de la Eridu - au dovedit existenţa unei continuităţi
culturale între cele două nivele în cauză. Aceste rezultate par să întărească acele opinii care
subliniau prezenţa sumerienilor în sudul Mesopotamiei încă de la mijlocul mileniului IV
î.e.n. Într-adevăr, o serie de specialişti ca M.E.L. Mallowan, C.J. Gadd, J. Oates şi R.
Braidwood au îmbrăţişat o atare evaluare.
Dacă avem în vedere evidenţele antropologice, desigur nu putem dovedi existenţa unei
„rase” sumeriene pure. Craniile descoperite în mormintele din Sumer sunt atât brahicefale,
cât şi dolicocefale, indicând astfel un amestec de elemente alpine şi mediteraneene. Nici
datele furnizate de artă - mereu invocatele trăsături faciale tipic sumeriene - nu sunt
convingătoare, mai ales că acele elemente care păreau a fi pur sumeriene se regăsesc şi în
cazul unor statui dezgropate la Mari, dar cu inscripţii ale căror nume proprii dezvăluiau
proprietarii de origine semitică.
Cel puţin până în acest moment, disputele dintre arheologi şi lingvişti în privinţa
originii sumerienilor, par a fi câştigate de primii, iar poporul în sine este considerat un
amestec de populaţii, în timp ce civilizaţia care a rezultat conţine elemente atât autohtone
(mesopotamiene), cât şi străine.
În 1781, filologul german Schlőzer, într-o lucrare dedicată chaldeenilor, a folosit
pentru prima dată termenul „semitic” pentru a reda un grup de limbi orientale înrudite între
ele. Ca atare, adjectivul în discuţie cât şi substantivul semit provin din numele unui fiu al
lui Noe, Sem (vezi Geneza cap. 10). La început apelativul desemna o „rasă distinctă”, care
locuia într-o zonă geografică relativ compactă (peninsula Arabică, Siria, Palestina şi
ORIENT ANTIC 62

Mcsopotamia). Cercetările din domeniile istoriei , antropologiei şi etnologiei au reuşit să

demonstreze faptul că termenul „rasă” este inadecvat din punct de vedere ştiinţific, astfel
că s-a ajuns la denumirea de grup omogen de popoare care vorbeau acelaşi tip de limbă şi
care prezentau asemănări culturale.
Până nu demult a fost larg răspândită teoria, conform căreia semţii erau consideraţi nomazi
care îşi aveau centrul în zonele marelui deşert siro-arab. De acolo, în epoci diferite au
început, în valuri succesive, să ocupe o serie de zone periferice ale teritoriului, trecând
astfel la viaţa sedentară; ca atare, akkadienii pătrund în Mesopotamia centrală în timpul
mileniului IV î.e.n., mai târziu amoriţii invadează Siria şi aceeaşi Mesopotamie, iar
canaanienii penetrează în Siria şi Palestina în perioada mileniului II î.e.n. Actualmente
această teorie este depăşită. Investigaţiile paleo-climaterice au putut releva faptul că,
zonele amintite aveau o climă la fel de toridă ca şi astăzi, precum şi faptul că încă din epoca
pietrei teritoriul era dominat de binecunoscutele deşerturi. O altă chestiune foarte
importantă este necunoaşterea în totalitate de către semiţi a modului de viaţă nomad, cum
era cazul akkadienilor şi eblaiţilor.
Reîntorcându-ne la posibilul loc de origine al semiţilor, putem arăta că există mai
multe teorii. Unele ipoteze se leagă de o documentaţie mitico-istorică. În acest sens, după
anumiţi cercetători locul de origine ar fi fost Armenia, bazându-se pe datele furnizate de
legenda Potopului, iar alţii au căutat un strămoş comun pentru semiţi şi indo-europeni,
patria comună fiind situată în miticul Pamir. Mult mai convingătoare par a fi însă alte trei
ipoteze:
1 ) civilizaţia semitică s-ar fi născut în Mesopotamia, argumentul principal în acest
sens constituindu-l legenda biblică a lui Abraham care pleacă din Ur pentru a ajunge la
locurile sfinte. Teoria a fost susţinută şi de lingvişti care au considerat că limbile semitice
neavând un termen comun pentru cuvântul „munte”, aşa cum există unul pentru conceptul
de „fluviu”, purtătorii lor nu pot fi originari decât dintr-o zonă aluvială, în speţă
Mesopotamia sudică;
2) a doua varianta a provenienţei din Peninsula Arabică a fost amintită mai sus;
3) în cele din urmă, după Th. Nőldecke (1889), patria comună a semiţilor a fost căutată
în Africa de Nord, bazându-se pe un grup hamito-semitic distinct. Ultima ipoteză este
totalmente greşită.
În cazul Mesopotamiei antice, lucrurile par a fi la fel de complicate, cu multe semne
de întrebare. S-a putut observa mai sus faptul că semiţii, cel puţin înainte de venirea
sumerienilor, erau stabiliţi pe teritoriul Mesopotamiei, mai, precis în părţile sale nordice
şi mijlocii, de unde începe treptat o extindere spre zonele sudice. După cum observa
A.J.Oppenheim impunerea akkadienei faţă de limba sumeriană, nu a avut loc în cadrul unui
conflict etnic şi politic în adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă sunt confruntări
„paşnice” între două sisteme politice şi culturale diferite, ceea ce au concis cu schimbările
intervenite în modul de organizare a populaţiei mesopotamiene. Vechile idei dar şi instituţii
îşi pierd din importanţă, referindu-ne la oraşele-state, apoi la locul de frunte deţinut în
viaţa economică şi politică de temple. În locul lor constatăm, creşterea puterii regale, cu
toate consecinţele ce decurg de aici, precum şi apariţia ideii de formare a unui stat
centralizat. Din aceste considerente reiese faptul că limba akkadiană se impune treptat şi
la începutul istoriei Imperiului Akkadian este uzitată mai ales în inscripţii regale. După un
lung dualism politic şi cultural, după cea de-a III-a dinastie din Ur, limba sumeriană
încetează a fi o limbă vorbită, devenind una sacră. Limba akkadiană veche este foarte
răspândită pe teritoriul cuprins între aşezările Susa-Nuzi-Mari. De obicei limba semitică
63 PREISTORIE GENERALĂ

akkadiană este împărţită în două dialecte aparte: babiloniana (în partea de sud a
Mesopotamiei) şi assiriană (în nordul teritoriului).
Fiecare dintre ele conţine trei faze distincte: paleo-medio- şi neo-babiloniană sau
assiriană. O analiză atentă a textelor permite constatarea că locul limbii akkadiene vechi
pe teritoriul Mesopotamiei propriu-zise l-a luat paleo-babiloniana care nota texte
administrative, juridice, literare şi scrisori din epoca cu acelaşi nume, atât timp cât scrierea
cuneiformă a rămas în folosinţă. Fenomenul este observabil atât în Babilonia, cât şi în
Assiria, ceea ce îi conferea un rol asemănător cu koine-ul grecesc, Assiriană veche este
cunoscută prin intermediul documentelor de la Kultcpc (Anatolia). Medio-babiloniana era
vorbită în timpul mileniului II î.e.n., mai ales la mijlocul lui, în zonele sudice (vezi textele
de la Kippur şi Ur), iar medio-assiriana era uzitată în aceeaşi epocă pe teritoriile estice.
Neo-babiloniana, vorbită din sec. VII î.e.n. pe teritoriul Babilonului, îşi cunoaşte cu toate
acestea primele eşantioane din celebra bibliotecă assiriană din Ninive, dar numeroase alte
texte descoperite la Uruk, Nippur, Sippar şi Babilon sunt mărturii elocvente ale existenţei
sale. Neo-assiriana este contemporană cu precedenta, nenumărate tăbliţe scrise în această
limbă fiind depozitate în celebrele biblioteci de la Ninive.
Pe lângă principalele popoare protagoniste ale istoriei mesopotamiene - presumerienii,
sumerienii, akkadienii, babilonienii şi assirienii - mai putem vorbi de infiltrarea diferitelor
popoare, populaţii care vremelnic au reuşit să-şi impună înainte de toate autoritatea politică
şi într-o măsură mai mică cea culturală.
Odată cu domnia akkadianului Naram-Sin (2254 - 2218 î.e.n.) începe infiltrarea unor
triburi nomade care se îndeletniceau cu creşterea animalelor, originari din nordul
Zagrosului. Textele indigene i-au numit guti, ei având un rol de seamă, prin controlul asupra
unor drumuri comerciale de mare importanţă pentru Akkad: cele care legau cursul mijlociu
al Tigrului cu zonele minerale de pe malurile S-V ale Mării Caspice, precum şi pe acelea
care făceau legătura cu Munţii Armeniei. Supremaţia lor a durat circa un secol. Urmărind
o succesiune cronologică a evenimentelor istorice, putem aminti şi de amurru, a cărei
pătrundere a fost destul de masivă în timpul epocii babiloniene vechi. Urmând cursul
fluviului Tigru, la început se stabilesc în Mesopotamia de Nord, reuşind apoi să ajungă şi
în Sud. Sunt creatorii unei dinastii locale în timpul secolului XIX î.e.n. Începuturile
mileniului II marchează venirea unei alte populaţii, cu un mod de viaţă asemănător
precedenţilor, fiind vorba de hurriţi. Se stabilesc în nordul Mesopotamiei şi cu toate că se
îndeletniceau şi cu comerţul, ei au fost principalii agricultori ai zonei. Existau strânse
legături între ei şi statul Mitani.
După îndepărtarea populaţiei amurru, în secolul XVIII î.e.n., venind din partea nordică
a Munţilor Iranieni, urmând valea râului Diyala şi a Tigrului, populaţia kassu reuşeşte să
pună stăpânire asupra Babilonului, aproape o jumătate de mileniu. Sunt stăpânii efectivi al
Mesopotamiei mijlocii.
Ultimii pe care îi vom menţiona sunt arameenii, care spre sfârşitul mileniului II î.e.n.,
îşi părăsesc regiunile natale din Siria pătrunzând în Mesopotamia nordică şi mijlocie. În
cazul lor nu putem vorbi numai de o simplă infiltrare, deoarece de la jumătatea mileniului
I î.e.n. are loc o adevărată arameizare a Mesopotamiei. Limba teritoriului devine cea
arameană, iar în locul tăbliţelor de lut vor apare pergamentul şi papirusul.
 Hărți
Pentru istoria Orientul și Asiei antice

(Parte componentă a pachetului bibliografic

obligatoriu pentru examenul parțial)

Surse:

Ø Georges Duby (coord.) , Atlas istoric, București, Ed. Corint, 2015

Ø Marc Van de Mieroop, O istorie a Orientul apropiat în antichitate, Iași, ed. Polirom, 2016
HARTA 1

Du
năr
ea
M. Azov
Sâr
-Da
Ita ria Deș. Gobi
lia M. Neagră Caucaz

ă
Am

M. Caspic
ia ur
rec Mț.Caucaz
-D
ari
Tarim
G Asia Mică a
Anatolia
Bactriana n
Mț. Taurus
M
ț.Z
Deș.Taklamakan
albe

Tig
ag lG M.

Core
ro Gandhara
viu

es

ru
Cipru s

o
u Japoniei

po
M. Mediterană Cașmir Tibet Fl

an

ta

ea
Eu Luristan

na

m
Mț.
fra Pod. Iranian Him
oni
a

ia
Ca
Jap
a
M. Moartă t Elam laya

us
China

Ind
Deș. Nafud
G.
Pe
rsi Ga
Deș. Libian Egipt Deș. Arab c nge Fluviul albastru
M. Chinei
Deș. Sahara Pen. Arabă
Deș. Vestic

India
Ni l

an
Deș
. Ro

Bir
Om
. Es

M. Oman

m
șie

Laos

an
M. Chinei
t ic

ia

Vi
de sud

et
G. Bengal Siam

na
m
Sri Lanka

HARTA ORIENTULUI ȘI ASIEI ANTICE. REPERE GENERALE

Mesopotamia antică: regiuni și orașe (mil VI-II î.Hr.) HARTA 2

(Atlas istoric Duby, p. 25)

HARTA 3

(Atlas istoric Duby, p. 24)

 Imperiul Hittit în
epoca Regatului Nou
(sec. XIV-XII î.Hr.)

(M. V.d.Mieroop, p. 175)

HARTA 4
Principalele
situri ale
Egiptului
antic

(Atlas istoric Duby, p. 28)

HARTA 5
 (Atlas istoric Duby, p. 26)
HARTA 6
 HARTA 7
Fenicienii și expansiunea feniciană în sec. XIII – VII î.Hr.

(Atlas istoric Duby, p. 30-31)

HARTA 8

Etapele expansiunii
Imperiului Neo-
Assirian
(M. V.d.Mieroop, p. 256)
 Întinderea maximă a
Imperiului Neo-Assirian
(sec. VII î.Hr.)

(Atlas istoric Duby, p. 62)

HARTA 9
HARTA 10

Întinderea
maximă a
Imperiului
Ahemenid
(sec. V î.Hr.)

(Atlas istoric Duby, p. 33)

HARTA 11

Civilizația Indusului
(Harappa-Mohenjo Daro)
(cca. 2500 – 1750 î.Hr.)

(Atlas istoric Duby, p. 60)

 India în epoca imperiilor Maurya și Kushan
(sec. IV î.Hr. – II d.Hr.)
HARTA 12

(Atlas istoric Duby, p. 60)

HARTA 13 CHINA ÎN TIMPUL IMPERIULUI HAN
(sec. III î.Hr. – III d.Hr.)

(Atlas istoric Duby, p. 63)

Exemple de subiecte pentru examenul parțial
Marcați și indicați pe hartă:

1. Trei orașe-stat sumeriene

2. Nucleul geografic al Imperiului
Hittit
3. Trei situri arheologice
reprezentative pentru Egiptul
antic

Explicați pe verso indicațiile pe

care le-ați marcat pe hartă.
Marcați și indicați pe hartă:
1. Trei regiuni ocupate de Imperiul Neo-assirian
2. Spațiile geografice care corespund realizării următoarelor texte antice: a) Analele Primăverii-Toamnei; b)
Canonul din Torino; c) Rg-Veda
3. Spațiul care corespunde domniei lui Ramses al II-lea
Explicați pe verso indicațiile pe care le-ați marcat pe hartă.
Marcați și indicați pe hartă:
1. Trei regiuni în care a fost utilizată scrierea cuneiformă
2. Spațiile geografice guvernate de către : a) Ashoka; b) Tiglatpalassar al III-lea; c) Suppiluliuma cel Mare
3. Două situri arheologice majore din spațiul culturii Indusului.

Explicați pe verso indicațiile pe care le-ați marcat pe hartă.

Marcați și indicați pe hartă:

1. Spațiile geografice în care au fost utilizate următoarele tipuri de scriere: a) hieratica; c) brahmi; c) hieroglife
hittite
2. Două situri arheologice majore din spațiul culturii Indusului.
3. Trei regiuni incluse în Imperiul Ahemenid
Explicați pe verso indicațiile pe care le-ați marcat pe hartă.
Marcați și indicați pe hartă:

1. Spațiile pentru care sunt relevanți următorii termeni: a) kshatrya; b) akkadian; c) demotică
2. Două repere geografice reprezentative pentru Imperiul Han
3. Următoarele situri istorice antice: a) Tyr; b) Chang-an; c) Babylon

Explicați pe verso indicațiile pe care le-ați marcat pe hartă.

Marcați și indicați pe hartă:

1. Două zone geografice în care forma specifică a statului antic este orașul-stat
2. Capitalele următorilor regi: a) Chandra-gupta; b) Mursil al II-lea; c) David
3. Trei repere ale geografiei Chinei antice

Explicați pe verso indicațiile pe care le-ați marcat pe hartă.