Etape în dezvotarea emoţională

A. Perioada 2- 6/7 ani

Perceperea şi exprimarea emoţiilor se realizează încă din primele zile de viaţă şi este o etapă
premergătoare înţelegerii emoţiilor. La nou născut există un zâmbet spontan care abia la 3-6 săptămâni se
transformă în zâmbet social. In această perioadă cel mai frecvent exprimarea emoţională se realizează prin plâns.
Cercetările arată că mamele pot identifica cel puţin 7 tipuri de plâns care transmit emoţii diferite ale copilului.
Principala achiziţie din punct de vedere emoţional în primele 6 luni de viaţă este sentimentul de frică; aceasta se
manifestă prin frica de persoane străine. La 5-6 luni copilul distinge persoanele cunoscute de cele necunoscute şi
chiar le respinge pe cele nefamiliare, întorcând privirea sau refuzând să fie luat în braţe.
La început, copiii percep gesturile, schimbările vocii şi ale expresiei faciale. O dată cu achiziţionarea
limbajului, aproximativ în jurul vârstei de 2,5 ani, copiii pot denumi şi recunoaşte emoţiile de bază: bucuria,
tristeţea, frica şi furia. S-a observat că ei recunosc mult mai uşor emoţiile pozitive faţă de cele negative. O
explicaţie care se regăseşte în literatura de specialitate ar fi că între Îşi 2 ani copiii au fost expuşi mult mai frecvent
la emoţii pozitive (ex. de obicei, atunci când lumea vede un bebeluş zâmbeşte) şi prin urmarea acestea sunt mai
familiare. O etapă normală în dezvoltarea exprimării emoţionale a copiilor este teama lor de a fi separaţi de
persoanele semnificative din viaţa lor. Această teamă de separare apare cu precădere la vârsta de 2-4 ani.
Exprimarea emoţională se îmbogăţeşte o dată cu dezvoltarea senzoriomotorie a copiilor (apariţia locomoţiei).
Aproximativ la vârsta de 4 ani cei mai mulţi copii manifestă expresii emoţionale similare cu ale adultului. De
asemenea, apar expresii emoţionale complexe precum mândria, ruşinea şi vinovăţia.
O dată ce copiii achiziţionează limbajul, emoţiile încep să fie exprimate prin intermediul acestuia. De
exemplu înainte de achiziţionarea limbajului, copiii supăraţi pe cineva sau pe ceva, fie încep să plângă, fie încep să
bată persoana sau obiectul care le-a provocat supărarea. După vârsta de 2-3 ani, copiii pot fi învăţaţi să exprime
verbal emoţia pe care o simt “sunt supărat” sau “sunt tare furios”. In jurul vârstei 2 ani, copiii percep gesturile,
schimbările vocii şi ale expresiei faciale la persoanele din jurul lor. O dată cu achiziţionarea limbajului,
aproximativ în jurul vârstei de 2 ani şi jumătate, copiii pot denumi şi recunoaşte emoţiile de bază: bucuria,
tristeţea, frica şi furia şi pot diferenţia sau recunoaşte expresiile faciale ale bucuriei, tristeţii sau furiei. La
sfârşitul preşcolarităţii, copiii încep să înţeleagă faptul că o persoană poate avea simultan mai multe emoţii.
Abilitatea de a înţelege emoţiile altei persoane (empatia), de a “fi în papucii altuia” se dezvoltă destul de
greu, apărând abia în jurul vârstei de 7 ani. Totuşi, forme rudimentare de empatie întâlnim chiar şi la bebeluşi care
atunci când aud un alt bebeluş plângând plâng şi ei. Pe măsură ce se dezvoltă această abilitate, unii copii nu se pot
uita la scene în care o persoană e agresată fizic, deoarece înţeleg că persoana agresată suferă. Se poate observa
diferenţa dintre doi copii de vârste diferite în ceea ce priveşte capacitatea de a empatiza, în situaţia în care, de
exemplu, un coleg de-al lor plânge tăcut într-un colţ. Astfel un copil de 3 ani nu pare să remarce plânsul colegului,
în timp ce copilul de 8 ani se îngrijorează şi îl întreabă de ce plânge.
înţelegerea emoţiilor se dezvoltă o dată cu achiziţionarea limbajului (se înregistrează începând cu vârsta
de 2 ani). Abilitatea de a identifica cauzele unei emoţii apare la sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă şi

B. Perioada 2- 6/7 ani

începutul celui de-al treilea an.

La vârsta de 2 - 4 ani, copiii nu reuşesc să înţeleagă că ceea ce cauzează o emoţie este interpretarea şi
evaluarea unui eveniment sau situaţii de către persoană şi nu situaţia în sine. La această vârstă, copiii pot înţelege
doar că evenimentele sunt cele care cauzează emoţii. De exemplu, dacă un copil se loveşte de colţul mesei,
responsabilă pentru disconfortul simţit este masa şi nu faptul că el interpretează situaţia ca fiind supărătoare.
Trebuie menţionat faptul că reacţia emoţională a copilului este determinată şi de atitudinea adulţilor faţă de o
situaţie: de exemplu, dacă un copil se loveşte de colţul mesei şi adulţii îi spun “Nu e nimic, abia dacă ai atins
masa”, atunci acel copil nu va plânge, îşi va
continua liniştit jocul sau poate va schiţa un zâmbet. Dacă adultul i-ar spune copilului “Sărăcuţul de tine, ce tare
te-ai lovit de masă! Te-ai lovit tare, tare, aşa-i?” atunci cu siguranţă acesta va izbucni în lacrimi. Diferenţa dintre
reacţiile emoţionale în cele două situaţii descrise mai sus, de menţinere a stării de relaxare şi de supărare, este dată
de interpretarea diferită a aceleiaşi situaţii pe care o oferă adulţii.
După vârsta de trei ani, copiii sunt capabili să realizeze inferenţe (raţionamente cauzale) de genul „dacă
plâng, atunci mama mă iartă”

C. Perioada 2- 6/7 ani

Reglarea emoţională apare încă din primele săptămâni de viaţă. Aproximativ în primele 36 de luni ea se
realizează prin comportamente de genul suptul degetului sau căutarea suportului din partea adultului (ex. privire,
suport fizic). De exemplu, dacă unui copil i se strică tumul pe care l-a construit el începe să plângă şi se apropie de
adult. Mai târziu, o dată cu dezvoltarea proceselor atenţionale, copiii devin din ce în ce mai independenţi privind
reglarea emoţională.
Progrese semnificative apar între 3-5 ani când copiii pot să-şi inhibe acţiunile, să accepte amânarea
recompenselor şi să tolereze frustrările. Ei sunt capabili să interiorizeze regulile şi să se supună acestora chiar
dacă adulţii nu sunt de faţă. Ei apelează deja la mecanisme complexe de reglare emoţională. Cele mai frecvente
sunt: rezolvarea de probleme, cererea ajutorului, distanţarea faţă de sursa de stres şi distragerea atenţiei prin
implicarea în alte activităţi. De exemplu, dacă un copil observă că ceilalţi îl resping şi nu vor să se joace cu el
atunci când se „smiorcăie” el va învăţa să-şi regleze emoţia negativă găsind alte modalităţi de exprimare a acesteia
cum ar fi verbalizarea adecvată (ex. vreau să mă joc şi eu cu mingea ca şi voi).
O altă etapă normală în dezvoltarea exprimării emoţionale a copiilor, specifică perioadei de vârstă 2-4 ani,
este reprezentată de manifestarea unor episoade scurte de maxim 5 - 1 0 minute de accese intense de furie. Chiar
şi cei mai bine crescuţi copiii au accese de furie ocazionale. Accesele de furie trebuie privite ca o oportunitate de
educare şi de dezvoltarea a reglării emoţionale şi nu ca o catastrofa.
Intre un an si 4 ani, majoritatea copiilor exprimă trăiri intense de furie. Studiile indică faptul că accesele
de furie apar cu o frecvenţă de 80% la copiii cu vârste între 2 şi 4 ani şi că aproximativ 20% dintre copiii de 2 ani
manifestă zilnic astfel de accese.
Cele mai frecvente cauze ale acceselor de furie sunt prezentate în continuare:
■Unii copii manifestă accese de furie când sunt obosiţi, flămânzi sau nu se simt confortabil. Pentru ei
această manifestare este o modalitate de comunicare, în lipsa rafinării limbajului la această vârstă. Aceste forme de
furie pot fi uşor rezolvate prin înlăturarea cauzei furiei (dacă le este foame să li se ofere mâncare, dacă sunt obosiţi
să fie ajutaţi să adoarmă, etc.).
■Alte accese sunt un rezultat al trăirilor de frustrare care apar dacă cei mici nu reuşesc să obţină ceea ce
doresc (de exemplu nu reuşesc să ia jucăria dorită pentru că părinţii au pus-o pe raftul de sus); în această situaţie,
pentru evitarea acceselor de furie, copiii pot fi învăţaţi să ceară verbal jucăria (fie chiar şi printr-un cuvânt dacă
limbajul lor nu e suficient dezvoltat).
■Când copiii manifestă accese de furie în urma unei dezamăgiri majore, se recomandă oferirea suportului
emoţional din partea adultului. De exemplu, un copil care şi-a spart maşinuţa lui favorită cu care se joacă de un an
şi cu care doarme în fiecare noapte trebuie liniştit prin îmbrăţişări, mângâieri, deci nu trebuie ignorată trăirea lui
emoţională.
■Unii copii au învaţăt că dacă îşi exprimă furia obţin ceea ce doresc. Copiii au experimentat de câteva ori
această strategie şi au învăţat că adulţii răspund prompt cererilor lor. De exemplu, un copil care doreşte o ciocolată
pe care ştie că de obicei nu o primeşte, are un acces de furie în magazin deoarece ştie că mama, pentru a evita
strigătele lui şi privirea plină de reproş a trecătorilor, îi va lua ciocolata dorită. în acest caz cea mai bună soluţie
este ignorarea comportamentului copilului şi oferirea de răspunsuri verbale calme, dar ferme.