Structura şi ultrastructura celulei

Celula este delimitată periferic de membrane

plasmică sau plasmalemă, ce separă conţinutul intern celular de
mediul extracelular. Ea joacă un rol fiziologic considerabil fiind
locul de pasaj obligatoriu al substanţelor ce intră sau ies din celulă,
intervenind în controlul schimburilor dintre celulă şi mediul
extracelular, recepţionează variaţiile condiţiilor de mediu
extracelular prin receptorii de membrană, ce transmit informaţii şi
stimuli, contribuind la modularea activităţilor specifice
celulei.Membraneleinterne sau endomembranele delimitează retic
ulul endoplas- matic, aparatul Golgi, nucleul, mitocondriile,
lizozomii, veziculele exozomi, proteazomii, peroxizomii ş.a.

Funcţiile membranelor biologice sunt foarte variate:

 funcţia de barieră este îndeplinită de membrana plasmică şi
de endomembrane ce compartimentează celula, asigurând
spaţii pentru desfăşurarea reacţiilor metabolice în condiţii
optime;
 intervin direct în metabolismul celular prin procesele majore
de conversie energetică (fotosinteza în membrana internă a
 cloroplastelor, iar fosforilarea oxidativă în membrana internă a
mitocondriilor);
 controlează fluxul de informaţii dintre celule şi mediul
extracelular prin receptorii de membrane specifici pentru
stimulii externi;
 îndeplinesc un rol important în procesele de apărare ale
celulelor, ţesuturilor, organelor şi ale întregului organism, faţă
de agenţi biologici patogeni (microbi, viruşi);
 la nivelul lor se metabolizează anumite substanţe
medicamentoase (în membranele reticulului endoplasmatic,
ale peroxizomilor, proteazomilor, lizozomilor).

1.Celula este unitatea elementară şi universală a lumii vii;

2.Celulele tuturor organismelor sunt similare după structură,

funcţie şi componenţă chimică;
3.elulele pot proveni numai în rezultatul înmulţirii celulelor
preexistente;
4.Celulele păstrează, transformă (prelucrează) şi realizează
informaţia genetică;
5.Organismele vii reprezintă ansambluri celulare, întrunite în
sisteme;
6.Graţie activităţii celulelor, organismele pot să-şi realizeze
funcţiile de metabolism, creştere şi dezvoltare.
Ultrastructura membranei plasmice
La microscopul electronic, membrana plasmică
apare trilaminată, unică, formată din două foiţe întunecate, dense,
ce cuprind între ele o foiţă clară, electrono-transparentă. Grosimea
fiecărei foiţe este în medie de 2,5-3,5 nm, astfel că grosimea totală a
membranei poate fi cuprinsă între 8 şi 10 nm.
S-a stabilit că foiţele dense, externă şi internă, nu au obligatoriu
aceeaşi grosime, foiţa internă fiind uneori mult mai groasă, iar
membrana în întregime poate să nu fie uniform de groasă pe
suprafaţa celulei.Aspectul trilamelar al membranei plasmice este
atât de constant şi de uniform încât se poate considera că reprezintă
o structură elementară, numită de Robertson [1966] ”unit-
membrane” (unitate de membrană). Acest concept este cunoscut
sub numele de ”Teoria unităţii de structură şi de grosime a
membranelor”.
În funcţie de aspectele electronomicroscopice, Sjostrand a împărţit
membranele biologice în două tipuri ultrastructurale:
 membrana plasmică cu organizare trilamelară;
 membranele endoplasmatice sau citoplasmatice cu
organizare structurală globulară(a-citomembranele cu
suprafeţe rugoase,fi- citomembranele cu suprafeţe netede
şi membranele mitocondriale mai complexe).
Membranele plasmice naturale prezintă grosimi diferite de la o
celulă la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi celule, realizându-se
asimetrii de structură şi de organizare moleculară, care antrenează la
nivelul lor particularităţi de funcţie.
Asimetria structurală se observă mai ales la celulele intestinale,
pancreatice şi renale, la care membrana plasmică a feţelor laterale
ale celulelor este mai subţire decât cea a polului apical prevăzut cu
microvili. Astfel, membrana plasmică a polului apical, la celulele
intestinale, are un set de proteine ce diferă de cel al membranei
laterale sau bazale, aici fiind localizate numeroase enzime ce
participă la procesele de digestie.
Dimpotrivă, membrana plasmică a feţelor laterale prezintă un bagaj
enzimatic implicat în transportul trans-epitelial. La nivelul polului
bazal, proteina enzimă ce predomină este Na- K-ATP-aza, tot aici
aflându-se proteine-receptori pentru hormoni sau pentru
componentele matricei extracelulare.
Constituenţii biochimici ai membranei plasmice.În urma unor studii
complexe, se ştie că membrana plasmică este formată din lipide,
proteine şi, în cantitate mai puţin importantă, din glucide.
Lipidele sunt aranjate sub forma unui strat bimolecular
continuu. Lipidele membranare sunt în majoritatea lor fosfolipide,
dar mai există colesterol şi glicolipide.
Glucidele apar pe suprafaţa tuturor membranelor plasmice ale
celulelor eucariote, sub formă de glicoproteine sau glicolipide.
Proteinele constituie suportul molecular al funcţiilor majore
îndeplinite de membrane, ele fiind foarte diversificate numeric şi
tipologic. Astfel, în teaca de mielină a neuronilor proteinele
reprezintă 25% din greutatea totală a moleculelor membranare, în
membrana plasmică se găsesc circa 50%, iar în membrana internă a
mitocondriilor circa 75%.Proteinele asigură funcţionalitate
membranelor, intervenind în transportul activ de substanţe şi
îndeplinind funcţii enzimatice sau de receptori.În funcţie de
localizare şi tip de membrană au fost identificate ca enzim-markeri:
5’-nucleotidaza la nivelul plasmalemei, monoaminoxidaza în
membrana externă a mitocondriei citocromoxidaza
şi adenozintrifosfataza în membrana internă a
mitocondriei, glucozo-6-fosfataza în membrana reticulului
endoplasmatic ş.a
Proteinele membranare sunt de două tipuri:
 proteinele intrinseci stabilesc contacte cu bistratul lipidic,
unele dintre ele pot să pătrundă doar unul din straturile
lipidice, iar altele pot traversa ambele straturi.
 proteinele extrinseci sau periferice sunt localizate pe feţele
bistratului lipidic, în unele regiuni putând interacţiona cu
grupările polare ale lipidelor sau cu proteinele intrinseci.

Mişcările moleculelor de acizi graşi din structura

membranelor celulare au fost puse în evidenţă prin studiul
rezonanţei electromagnetice după marcarea unui atom de carbon
din lanţul acidului gras cu o moleculă de nitroxid. În interiorul
fosfolipidelor au fost observate mişcări de flexie ale atomilor de
carbon din grupările metilenice ale acizilor graşi, mişcări ale
atomilor de carbon din gruparea polară a acizilor graşi.Au mai fost
descrise mişcări ale întregii molecule de fosfolipidă (deplasare
laterală, mişcări de rotaţie şi salturi dintr-un strat lipidic în celălalt
sau mişcări flip-flop). Proteinele, în mod asemănător, prezintă şi ele
o mobilitate dar mai redusăDinamismul membranelor celulare
 Fluiditatea bistratului lipidic
Membranele celulare sunt structuri dinamice, aflate într-o continuă
stare tranziţională sub aspect fizico-chimic şi morfo-fiziologic.
Caracterul dinamic rezultă din proprietăţile structurale şi funcţionale
ale biomoleculelor componente, ele asigurând adaptarea funcţională
permanentă a membranelor la stimulii intra- şi extracelulari.
Aşa cum s-a mai spus, introduse într-un mediu apos, fosfolipidele se
organizează spontan în structuri sferice (micele) sau plane (dublu
strat). In acest fel, regiunile hidrofile ale fosfolipidelor sunt expuse
mediului apos, iar regiunile hidrofobe sunt sechestrate în interiorul
structurilor formate.
Uneori, structurile cu dublu strat, formate de fosfolipide şi de
glicolipide, au tendinţa de a se închide dând naştere unor vezicule
sferice, numite lipozomi. Alteori, fosfolipidele se asamblează
spontan în dreptul unui orificiu din peretele ce separă două
compartimente apoase, formând aşa- numitele membrane negre.
Lipozomii şi membranele negre sunt considerate membrane
artificiale.
Fluiditatea este o caracteristică generală tuturor membranelor
biologice, menţinerea ei fiind un factor esenţial în desfăşurarea
normală a proceselor celulare.
O serie de studii efectuate pe membrane artificiale cu un singur tip
de fosfolipid, au demonstrat că la o anumită
temperatură(temperatură critică) are loc tranziţia de fază , adică
trecerea bistratului lipidic din stare fluidă în stare de gel. În tranziţia
de fază, moleculele tind să-şi abandoneze conformaţia neordonată şi
să se organizeze într-un mod ordonat, superior.
În bistraturile lipidice artificiale, ce conţin fosfolipide cu diferite
grade de nesaturare, apare faza de separare prin agregarea spontană
a unui tip de fosfolipide la o valoare a temperaturii critice. În
membranele biologice nu a fost posibilă evidenţierea fazei de
separare, datorită coexistenţei acizilor graşi saturaţi şi nesaturaţi în
structura aceleiaşi molecule lipidice.
Fluiditatea membranei mai este influenţată de conţinutul ei în
colesterol. Felul în care colesterolul interacţionează cu fosfolipidele
învecinate determină ca o concentraţie mare de colesterol să ducă la
scăderea fluidităţii membranei şi la imposibilitatea apariţiei fazei de
separare. În acest caz, s-a observat că scade permeabilitatea
membranei pentru moleculele de apă, dar creşte considerabil
rezistenţa mecanică a structurii membranare.
Molecula de colesterol, datorită dimensiunilor mici ale grupărilor
sale polare, se redistribuie rapid în bistratul lipidic prin mişcări tip
’’flip-flop". Această mobilitate a colesterolului conferă membranelor
caracterul de flexibilitate, de schimbare a formei.

Gangliozidele
Gangliozidele influenţează şi ele fluiditatea membranei.
Capacitatea lor de a participa la formarea legăturilor de hidrogen
determină creşterea gradului de ordonare a membranei şi, implicit,
accentuarea rigidităţii ei, conferind stabilitate celulelor supuse
stress-ului mecanic.Din cele expuse, reiese că fluiditatea este o
caracteristică generală tuturor membranelor biologice, menţinerea ei
fiind un factor esenţial în desfăşurarea normală a proceselor
celulare.

Mobilitatea componentelor membranare

Studiul mobilităţii biomoleculelor din membrane a fost efectuat atât
pe modele de membrane artificiale strict lipidice, cât şi pe modele în
care au fost inserate molecule proteice. Rezultatele studiului au fost
apoi verificate pe membrane biologice izolate şi pe hematii intacte,
cu ajutorul unor lipide şi proteine marcate.
S-a observat că lipidele şi proteinele au fost capabile să execute
diferite tipuri de mişcări în interiorul membranei: difuzia laterală,
difuzia rotaţională şi difuzia transversală (inversiune sau flip-flop).

Asimetria distribuţiei componentelor membranare

Distribuţia asimetrică a componentelor lipidice pe cele două feţe ale
bistratului membranar a fost pusă în evidenţă pentru prima dată în
membranele hematiilor. S-a constatat că monostratul extern conţine
mai ales fosfatidilcolină şi sfingomielină, iar cel intern conţine,
drept componente lipidice
majore, fosfatidiletanolamina şi fosfatidilserina.

Explicaţia asimetriei în distribuţia lipidelor

membranare constă în difuzia transversală a acestor molecule,
catalizată de fosfatidiltranslocază la nivelul membranei reticulului
endoplasmatic neted, în cursul procesului de sinteză a lipidelor
celulare.
La nivel funcţional, implicaţiile asimetriei lipidelor nu sunt încă pe
deplin cunoscute. Se presupune că activitatea diferitelor proteine
membranare ar fi dependentă de microdomeniul creat de prezenţa
fosfolipidelor specifice. Înacelaşi timp, activitatea enzimatică a
proteinelor asociate structurilor membranare ar putea fi condiţionată
de încărcarea electrică a fosfolipidelor.
În multe celule, distribuţia asimetrică a componentelor membranare
determină delimitarea unor domenii specifice ale plasmalemei.
Astfel, în celulele epiteliale membranele sunt împărţite în două
domenii distincte:domeniul apical şi cel latero-bazal.
Fiecare din cele două domenii are un conţinut proteic şi lipidic
diferit, ceea ce demonstrează că, celulele epiteliale sunt capabile să
împiedice difuzia moleculelor membranare prin intermediul
joncţiunilor strânse, cu rol de barieră între cele două domenii.

Glicocalixul
Reprezintă zona periferică a suprafeţei celulare, iar în structura sa
intră atât lanţurile oligo- şi poliglucidice ale glicolipidelor şi
glicoproteinelor de membrană, cât şi glicoproteinele şi
proteoglicanii sintetizaţi de celulă şi apoi adsorbiţi pe suprafaţa ei.
La microscopul electronic, glicocalixul apare sub forma unor
filamente orientate radiar, puternic ataşate de suprafaţa membranei.
Filamentele au o grosime de circa 25-50 A (angstromi) şi o
lungime de 0,1-0,5 pm, fiecare se ramifică conferind suprafeţei
celulare apicale un aspect de reţea.
Glicocalixul este mai gros şi mai bine structurat la suprafaţa
celulelor epiteliale intestinale, a pancreasului exocrin şi a tubilor
renali în zona microvililor şi este mai subţire în jurul celulelor
conjunctive, a celulelor sanguine şi a celulelor din glandele
endocrine.

Rolul principal al glicocalixului este de a interveni în fenomenele

de imunitate şi în adezivitatea celulară. Prezenţa glicocalixului pe
suprafaţa celulară determină o permeabilitate mai scăzută pentru
ioni şi o rezistenţă electrică mai mare.
Receptorii de membrană
Nici o celulă nu trăieşte izolată, ci stabileşte relaţii complexe de
comunicaţii cu alte celule. În felul acesta se coordonează creşterea,
diferenţierea şi metabolismul diferitelor tipuri celulare din ţesuturi şi
organe.
Celulele trebuie, în egală măsură, să comunice şi la distanţă. Pentru
acest proces sunt necesari o serie de produşi extracelulari, cu rol
de mesageri sau de semnale, care mai poartă denumirea
de liganzi. Astfel, o substanţă secretată de celula-semnal este
recunoscută printr-un receptor specific (de natură proteică) de
o celulă-tintă, în care se va produce un răspuns adecvat.
La plante, animale şi la om semnalele extracelulare controlează
creşterea majorităţii ţesuturilor, guvernează sinteza şi secreţia de
proteine şi ajustează compoziţia secreţiilor din organism. Practic,
aceste semnale extracelulare sunt clasificate în funcţie de distanţa la
care acţionează, astfel:
 comunicarea endocrină, când celulele glandelor endocrine
secretă hormoni, mesageri ce acţionează asupra unui grup
îndepărtat de celule- ţintă; la animale şi om, un hormon este de
obicei transportat de la locul de secreţie către ţinta sa prin
circulaţia sanguină;
 comunicarea varacrină, când celulele-ţintă supuse efectelor
mesagerului sunt adiacente celulei-semnal; de exemplu.
conducerea unui influx nervos de la un neuron la altul. de la un
neuron la o fibră musculară sau de la un neuron la o celulă
glandulară necesită mesageri chimici extracelulari,
numiţi neurotransmiţători;
 comunicarea autocrină, când celulele răspund substanţelor
proprii de secreţie; o astfel de comunicare. obişnuit. nu se
observă decât în stări patologice. cum este cazul celulelor
tumorale care sintetizează şi eliberează factori de creştere ce
stimulează proliferarea necontrolată şi haotică atât a celulelor
tumorale. cât şi a celor normale învecinate.
Uneori. aceeaşi substanţă mesager serveşte în două sau trei tipuri de
comunicări. De exemplu. adrenalina şi anumite peptide mici servesc
simultan ca neurotransmiţători (mesageri paracrini) şi ca hormoni
sistemici (mesageri endocrini).
În general comunicarea prin mesageri extracelulari necesită şase
etape ce trebuiesc parcurse. astfel:
1. sinteza intracelulară.
2. secreţia compusului chimic de către celula-semnal.
3. transportul mesagerului până la celulele-ţintă.
4. detectarea lui (adesea de către un receptor proteic specific).
5. transducţia, adică transmiterea semnalului spre aparatul
sintezei de proteine din citoplasma celulei-ţintă şi
6. răspunsul celulei-ţintă ce constă. în general. din sinteza unei
proteine specifice.
Rolul mesagerilor extracelulari în metabolismul celular
Anumiţi mesageri produc o modificare a activităţii uneia sau a mai
multor enzime deja prezente în celula-ţintă. Acest tip de reacţie
permite celulei să răspundă rapid. în câteva secunde sau minute.
Marea majoritate a mesagerilor ce provoacă astfel de schimbări
rapide sunt hidrosolubili şi se leagă de receptorii situaţi în
membrana plasmică a celulelor-ţintă.
Alte tipuri de molecule de comunicare pot schimba, în primul rând,
modul de expresie genică, ele molecule fiind în general liposolubile
şi puţin hidrosolubile.
Comparativ cu moleculele hidrosolubile, cele liposolubile induc în
celulele lor ţintă răspunsuri mai lente şi de mai lungă durată. Astfel
de interacţiuni prelungite sunt determinante în timpul creşterii şi
diferenţierii.
Hormonii steroizi, exemplele cele mai cunoscute a acestei clase de
molecule, se vor fixa la receptorii intracelulari, ce se leagă la
regiunile reglatoare din ADN, provocând inducţia genelor specifice.
Mesagerii hormoni pot controla sinteza, secreţia şi degradarea altor
hormoni.
Mecanismele complexe de retroactiune
Mecanismele complexe de retroactiune(feedback), ce implică mai
mulţi hormoni, coordonează răspunsul metabolic al majorităţii
celulelor unui organism pluricelular. Receptorii specifici pot fi
intermediari în răspunsul celulelor la mesageri extracelulari (ex.
hormoni, neurotransmiţători etc).
La suprafaţa celulei-ţintă sau în citoplasma ei se găseşte un receptor
proteic, a cărui loc de legare demonstrează o mare afinitate pentru
un mesager specific: un hormon, un feromon, sau un
neurotransmiţător. Atunci când mesagerul, numit şi ligand se leagă
de receptor, complexul ligand-receptor odată format declanşează o
secvenţă de reacţii ce modifică funcţionarea celulei.
Răspunsul unei celule sau a unui ţesut la un grup de hormoni este
efectuat în funcţie de ansamblul particular de receptori hormonali ce
se găsesc la locul respectiv şi de reacţiile intracelulare provocate
prin legarea unui hormon de receptorul său.
În anumite cazuri, o celulă posedă două sau mai multe tipuri de
receptori pentru acelaşi ligand, fiecare tip provocând un răspuns
diferit. În alte cazuri, celule distincte au ansambluri diferite de
receptori pentru acelaşi hormon, fiecare receptor provocând un
răspuns particular. În fine, în alte cazuri, acelaşi receptor se găseşte
pe suprafaţa unor celule diferite, iar cuplarea sa cu hormonul
declanşează răspunsuri diferite.
Funcţionarea unui receptor
Funcţionarea unui receptor comportă două aspecte de luat în
considerare:specificitatea de legare a receptorului faţă de ligand
şi specificitatea efectoare cu referire la modificarea funcţionării
celulare ulterioare.
În majoritatea sistemelor ligand-receptor, ligandul pare să nu aibă
altă funcţie decât cea de legare de receptor. Ligandul nu este
metabolizat în produşi utilizabili, el însuşi nu este un intermediar
într-o activitate celulară oarecare şi nu are proprietăţi enzimatice.
Singura funcţie a ligandului ar fi modificarea proprietăţilor
receptorului, fapt ce ar indica celulei prezenţa unui produs specific
în mediul ei. Ligandul este deseori transformat sau degradat de către
celulele-ţintă, astfel că răspunsul acestor celule sau al celulelor
adiacente la mesager va fi modificat sau suprimat.
Transportul celular
Schimbul de substanţe este posibil datorită permeabilităţii selective,
însuşire fundamentală a membranei plasmice, ce face posibilă
alimentarea celulei cu molecule esenţiale (glucide, aminoacizi,
lipide), eliminarea unor produşi fiziologic activi (enzime, hormoni)
şi a celor nocivi rezultaţi în decursul metabolismului celular (CO2,
săruri de amoniu, uree).
Transportul trans-membranar în celulele procariote
Transportul de molecule în celulele bacteriene
prezintă caracteristici diferite faţă de cel din celulele eucariote din
două considerente:
În primul rând, în mediul intern, ce scaldă celulele speciilor
superioare, concentraţia de glucoză, de acizi aminaţi şi de alţi
nutrienţi este controlată în mod precis, în timp ce bacteriile sunt
supuse acţiunii factorilor unor medii cu compoziţii foarte variabile.
De exemplu, bacteria intestinală Escherichia coli sp. se înmulţeşte
deopotrivă în sol şi în apele dulci ale lacurilor, medii cu compoziţii
chimice foarte diferite.
În al doilea rând, bacteriile trebuie adesea să-şi concentreze
nutrienţii (glucide, acizi aminaţi, vitamine) împotriva unor gradienţi
de concentraţie chiar de 100 de ori mai ridicaţi. Este vorba
de proteine de transport sau permeaze prezente în membrana
celulară, a căror activitate poate fi reglată în funcţie de concentraţia
moleculară disponibilă în mediul ambiant sau de necesităţile
metabolice ale celulei.
Bacteriile utilizează două sisteme diferite pentru transportul
moleculelor. Unul este sistemul simport, cu energia necesară
absorbţiei de metaboliţi furnizată de un gradient de H+ prin
membrana bacteriană. Al doilea sistem specific pentru bacterii
este mecanismul de absorbţie ce necesită fosforilarea unui glucid.
Transportul trans-membranar în celulele eucariote
Membrana plasmică a celulelor eucariote având o permeabilitate
selectivă deosebit de complexă poate să asigure desfăşurarea unei
activităţi metabolice stabile prin menţinerea în citosol a unei
concentraţii relativ constante a substanţelor organice, a
metaboliţilor, a apei şi electroliţilor.
Toate aceste fenomene se petrec datorită relaţiilor stabilite între
celule şi mediu, astfel că permeabilitatea selectivă se manifestă
dinamic sub influenţa modificărilor din mediul extracelular şi a
metabolismului propriu celulei, cu particularităţi în raport cu gradul
de diferenţiere funcţională a celulelor.
Selectivitatea diferenţiată apare atât la trecerea substanţelor din
exterior spre interiorul celulei, cât şi în sens invers, membrana
plasmică fiind considerată o barieră a schimburilor celulare.
Traficul de substanţe are loc atât la nivelul membranei plasmice, cât
şi prin endomembrane (membranele care delimitează organitele
celulare). Substanţele ce traversează membranele celulare pot avea
anumite greutăţi moleculare, dimensiuni, forme, grade de ionizare
sau de hidratare diferite.
Unul dintre criteriile de clasificare a tipurilor de transport îl
constituie dimensiunea substanţelor ce trec prin membrane . De
exemplu, ionii şi moleculele mici traversează bistratul lipidic
membranar prin difuzie sau cu ajutorul unor proteine membranare
( microtransport), iar macromoleculele şi unele particule mai mari
trec sub formă de vezicule (macrotransport).Un alt criteriu de
clasificare se raportează la consumul de energie metabolică sub
formă de ATP, necesar transportului. Din acest punct de vedere se
descriu două tipuri de transport:
  transportul pasiv sau energo-independent, fără consum de
energie,
 transportul activ sau energo-dependent, cu consum de
energie.

Microtransportul
Microtransportul, adică transportul transmembranar de ioni şi
molecule cu dimensiuni mici se poate face prin mecanismele
transportului pasiv şi ale celui activ.
Transportul pasiv presupune traversarea membranelor celulare de
către molecule mici şi ioni în sensul gradientului de concentraţie sau
electrochimic, fără consum de ATP, dar cu pierdere de energie
liberă.
Transportul activ este mediat de proteine specifice şi prezintă toate
caracteristicile procesului de difuzie facilitată. În funcţie de modul
în care este utilizată energia, sunt două tipuri de transport
activ: transportul activ propriu- zis şi cotransportul.
În transportul activ propriu-zis, molecula transportoare are funcţie
ATP- azică, fiind capabilă să utilizeze direct energia rezultată prin
hidroliza ATP-ului în procesul de transport.
În cotransport, moleculele şi ionii sunt deplasaţi împotriva
gradienţilor lor de concentraţie pe seama energiei eliberate în
transportul pasiv al altor molecule sau ioni. În funcţie de sensul de
deplasare al partenerilor de transport sunt două tipuri de
cotransport: simport şi antiport. În simport, molecula sau ionul
transportat se deplasează în acelaşi sens cu ionul cotransportat, iar
în antiport transportul partenerilor se realizează în direcţii opuse.

Transportul apei şi reglarea volumului celular

Moleculele de apă se deplasează prin membrana plasmică (sau
printr-o barieră epitelială ca endoteliul vascular) datorită diferenţei
de concentraţie a celor două soluţii separate de plasmalemă (sau de
bariera epitelială) şi/sau datorită gradientului de presiune
hidrostatică. Mecanismul transferului moleculelor de apă prin
bistratul lipidic nu este încă elucidat, dar se sugerează posibilitatea
existenţei unor proteine-canal de apă la acest nivel.
Plasarea unei celule într-un mediu hiperton sau hipoton este urmată
de contracţia, respectiv destinderea spaţiului intracelular. În anumite
limite, celulele sunt capabile să-şi adapteze presiunea osmotică
internă şi să-şi menţină volumul relativ constant. Într-un mediu uşor
hiperton, citosolul unei celule îşi micşorează valoarea pH-ului, fapt
ce determină activarea sistemelor antiport Na+-H+ şi Cl--HCO .
Intrarea în celulă a ionilor de Na+ şi de Cl- duce la creşterea
concentraţiei saline şi a presiunii osmotice interne, ce fac posibilă
intrarea moleculelor de apă în celulă şi, în unele cazuri, restabilirea
volumului celular iniţial.
Transportul de medicamente dependent de ATP
Studiile oncologice şi cele efectuate pe culturi de celule selecţionate
pentru rezistenţă la substanţe toxice au arătat că, în general, celulele
tumorale prezintă rezistenţă la acţiunea diferitelor medicamente.
Aceste observaţii au sugerat posibilitatea existenţei unei noi clase de
proteine transportoare cu funcţie ATP-azică, capabile de a deplasa
medica-mente împotriva gradientului lor de concentraţie pe seama
energiei furnizate de ATP.
Cea mai cunoscută este glicoproteina-170 (gp 170, cu g m 170 kda),
codificată de gena p-170. În celulele ce prezintă rezistenţă la mai
multe medicamente, gena este puternic amplificată, rezultând o
supraproducţie de proteină transportoare. Proteina gp-170 determină
eliminarea din citosol în mediul extracelular a medicamentelor
hidrofobe, care ajung în celulă prin difuziune. Prezenţa
glicoproteinei gp-170 în celulele hepatice, renale şi epiteliale din
intestin sugerează rolul ei în eliminarea metaboliţilor toxici din
organism.
Transportul mediat de vezicule
Diferitele macromolecule (proteine, poliglucide, nucleotide) şi o
serie de particule pot traversa plasmalema prin mecanisme de
transport mediate de vezicule, de tipul: exocitozei,
endocitozei,transcitozei, şi fagocitozei.

Exocitoza stă la baza desfăşurării unei activităţi comune majorităţii

celulelor, numită secreţie celulară. Numeroasele componente ale
matricei extracelulare, ale suprafeţei celulare cât şi macromolecule
sub diferite forme (hormoni, enzime, neurotransmiţători,
glicoproteine, proteine serice) sunt sintetizate în celulă, sunt
împachetate în vezicule transportoare şi apoi sunt secretate
(eliberate) prin exocitoză în mediul extracelular.
Endocitoza presupune transportul mediat de vezicule a unor
macromolecule şi substanţe dizolvate în lichidul interstiţial (dintre
celule) spre celulă.
Transcitoza este un tip de transport specific transcelular al
diferitelor macromolecule, care se efectuează mai ales la nivelul
pereţilor vaselor capilare sanguine.
Fagocitoza (phagein gr.= a mânca) este un tip de transport mediat
de vezicule, prin care celulele sunt capabile să ingere diverse
particule din afara lor. La organismele unicelulare, fagocitoza
reprezintă principala modalitate de nutriţie, iar la mamifere şi om ea
joacă un important rol în apărarea organismului.
Joncţiunile celulare
Joncţiunile celulare sunt structuri specializate, destul de stabile, ce
permit sau împiedică schimburile intercelulare şi mediază contactele
dintre celule sau dintre celule şi matricea extracelulară.
Joncţiunile sau sistemele jonctionale celulare au fost descrise
pentru prima dată de către George Emil Palade, împreună cu
Marilyn Farquhar şi Steve Wissing (1959). Ei au găsit aceste
structuri în toate organele atât în stări normale cât şi patologice şi le-
au atribuit denumirile latineşti folosite şi în prezent. Procesul de
formare al joncţiunilor intercelulare, precum şi relaţiile lor cu
moleculele adezivităţii celulare, recent identificate, sunt subiecte de
mare interes în cercetarea actuală. Funcţional, se deosebesc trei
categorii de joncţiuni astfel:
Joncţiunile strânse (tight junctions) închid spaţiul intercelular,
jucând un rol major în determinarea permeabilităţii trans-epiteliale.
Într-un epiteliu de tip „strâns ”, practic, nimic nu poate trece printre
celule.
Joncţiunile aderente sau de ancorare asigură contactul celulă-
celulă sau celulă-matrice extracelulară, formează structuri de
rezistenţă în ţesuturile supuse stress-ului mecanic (epitelii, miocard,
miometru). Joncţiunile aderente se mai clasifică în structuri
desmozomale (desmozomi şi hemidesmozomi).
Joncţiunile de comunicare (permeabile sau gap junctions) permit
ionilor şi unor molecule mici să circule dintr-o celulă în alta,
stabilindu-se astfel un mod de comunicare intercelulară prin
mesageri chimici. În regiunea unei joncţiuni gap membranele
celulelor adiacente rămân separate printr-un spaţiu extrem de îngust
de numai 2 nm. Au rol este de a asigura trecerea ionilor şi a unor
molecule mici (gm sub 1.000 da). Fiecare unitate funcţională,
numită conexon, constă dintr-o reţea hexagonală de subunităţi
proteice.

Alterarea gravă a structurii celulare prin lezarea plasmalemei,

moarte celulară ş.a., presupune pierderea unor cantităţi însemnate de
metaboliţi celulari, concomitent cu creşterea influxului ionilor de
Na+ şi Ca2+, iar concentraţia mărită a ionilor de Ca2+ determină
închiderea joncţiunilor gap dintre celulele lezate şi cele normale.
Prin această decuplare este asigurată funcţionarea normală a
celulelor din restul ţesutului. În procesul de vindecare al leziunilor,
între celule se restabilesc joncţiunile permeabile.
Plasmodesmele
În timp ce plantelor le lipsesc joncţiunile specializate aflate în
ţesuturile animale, majoritatea celulelor vegetale sunt conectate
unele de altele printr-o serie de canale deschise, numite
plasmodesme.
Ele constau din şuviţe subţiri cilindrice de citoplasmă, ce penetrează
ambele membrane plasmice ale celulelor adiacente şi peretele
celular de interpunere.
Diametrul extern al plasmodesmei măsoară între 300 şi 600 A
(angstromi), iar prin centrul canalului există adesea un tubul
continuu, gol, cu funcţie necunoscută, numit desmotubul. Se ştie că
aceste canale pot servi aceloraşi tipuri de funcţii integrative şi de
comunicare atribuite joncţiunii gap prezentă între celulele animale.

Evoluţia proprietăţilor membranei

Modificările structurii moleculare a membranei plasmice şi prin
acestea, modificările anumitor proprietăţi ale celulei se petrec pe
parcursul diferenţierii şi specializării ei şi apoi al îmbătrânirii şi
degenerescenţei celulare.
O serie importantă de modificări au fost puse în evidenţă şi la
nivelul plasmalemei celulelor canceroase. S-a observat că aceste
celule, faţă de cele normale, nu mai fixează anumite substanţe
(lectine) cu afinitate specifică pentru glicolemă.
Acestor modificări li s-au atribuit un defect de coeziune a celulelor
canceroase, care se pot disocia cu uşurinţă pentru a da metastaze în
organism. Celulele canceroase în cultură, faţă de cele normale,
formează multistraturi, ceea ce demonstrează că proprietăţile lor de
suprafaţă celulară sunt mult modificate.
Tesuturile clasificarea structura si functii
După structura și forma celulelor, respectiv după funcția pe care o
îndeplinesc în organism, se deosebesc patru mari categorii de
țesuturi:
 țesutul epitelial (exemplu: primul strat al pielii);
 țesutul conjunctiv (fasciile care învelesc mușchii);
 țesutul muscular (mușchii corpului);
 țesutul nervos (creierul, măduva spinării).
Țesutul epitelial
Este țesutul cel mai răspândit în organism, format din celule foarte
asemănătoare, strâns unite între ele și de diferite forme: cubice,
prismatice, cilindrice, pavimentoase (turtite), conice, aranjate într-
unul sau mai multe straturi. Celulele profunde sunt așezate pe
o membrană bazală, care le separă de țesutul conjunctiv ce se află
întotdeauna sub țesutul epitelial.
După funcție, epiteliile se clasifică în:
 epitelii de acoperire
 epitelii glandulare
 epitelii senzoriale
Epiteliile de acoperire - sunt epiteliile care acoperă suprafața
corpului sau căptușesc cavitățile corpului ori ale unor organe. Ele
sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse într-un singur
strat sau în mai multe straturi, alcătuind epitelii simple
(unistratificate), și epitelii stratificate. Simplu sau stratificat,
epiteliul de acoperire se sprijină pe un țesut conjunctiv
numit corion, de care este separat printr-o membrană bazală, o
formațiune cu structură și grosime variabilă.
Exemple:
 epiderma este un țesut epitelial pluristratificat pavimentos,
deoarece are cinci straturi, iar ultimul strat are celule turtite,
pavimentoase;
  foițele pleurale sunt epitelii unistratificate pavimentoase,
deoarece au un singur strat de celule turtite, așezate pe o
membrană bazală.
Epiteliile glandulare - sunt țesuturi formate din celule epiteliale
modificate capabile să producă anumite substanțe, pe care le elimină
în mediul lor înconjurător. De obicei, celule glandulare se grupează
formând organe speciale numite glande; uneori însă, ele rămân ca
celule glandulare izolate printre celulele unor epitelii de acoperire
ca, de exemplu, în epiteliul tractului digestiv sau în epiteliul traheei,
alcătuind celulele mucoase.
Epiteliile secretoare se asociază cu țesut conjunctiv, vase și nervi,
formând glande. Există trei tipuri de glande:
 exocrine - produsul lor de secreție este eliminat printr-un canal
în exteriorul organismului sau într-o cavitate a corpului
(exemple: glandele sudoripare, glandele sebacee, glandele
salivare);
 endocrine - produșii lor de secreție, hormonii - sunt eliminați
direct în sânge (exemple: glanda tiroidă, epifiza, hipofiza etc.);
 mixte - au secreție atât exocrină, cât și endocrină (exemple:
pancreasul, ovarele, testiculele).

Epiteliile senzoriale - sunt alcătuite din celule specializate pentru

recepționarea stimulilor din exteriorul sau interiorul organismului.
Celulele prezintă la polul apical cili, iar la polul bazal intră în
contact cu dendrite ale neuronilor senzitivi. Fiecare stimul este
transformat în influx nervos și transmis neuronilor. Influxul nervos
este transportat de către neuroni până la centrii nervoși și
transformat în senzații. Exemple de epitelii senzoriale: mugurii
gustativi, receptorii auditivi și vestibulari.
Țesutul conjunctiv
Țesutul conjunctiv, după cum spune și numele, face legătura dintre
diferitele organe, precum și dintre componentele acestora. Acest tip
de țesut nu vine însă în legătură directă cu mediul extern sau cu
lumenul vaselor. Intră în alcătuirea oaselor, are rol trofic (de
hrănire), depozitează grăsimi, intervine în apărarea organismului, în
fagocitoză. Este un țesut care asigură rezistența organismului.
Este alcătuit dintr-o substanță gelatinoasă numită substanță
fundamentală, în care se află celule și fibre.
Fibrele dau rezistență și elasticitate țesutului, și pot fi
de colagen (proteină fibroasă insolubilă întâlnită în cantități mari în
derm, tendoane, oase), reticulină (proteină fibroasă, care formează
o rețea în organe precum: ficatul, măduva roșie hematogenă, splină,
ganglioni limfatici) și elastină (proteină fibroasă, principalul
constituent al fibrelor elastice galbene din țesutul conjunctiv).
Substanța fundamentală poate fi: moale, semidură sau dură. După
consistența acesteia, țesutul conjunctiv se clasifică în:
 țesuturi conjunctive moi
 țesuturi conjunctive semidure
 țesuturi conjunctive dure
Țesuturile conjunctive moi au structuri diferite și îndeplinesc o
varietate de funcții: leagă între ele diferite părți ale organelor,
hrănesc alte țesuturi, oferă protecție mecanică, depozitează grăsimi,
produc elementele figurate ale sângelui, au rol în imunitate.
Cele trei componente ale ţesuturilor conjunctive moi se găsesc în
diferite proporții:
 în țesutul lax componentele sunt în proporții aproximativ
egale; conține nervi și multe vase, hrănind și însoțind alte
 țesuturi, cum ar fi cel epitelial (exemplu: dermul, al doilea strat
al pielii);
 țesutul fibros are o rezistență mecanică deosebită, datorită
numeroaselor fibre de colagen (exemplu: tendoanele,
ligamentele, capsulele organelor);
 țesutul elastic posedă multe fibre elastice (exemplu: tunica
mijlocie a vaselor de sânge);
 țesutul adipos conține celule rotunde care acumulează
grăsime, ce împinge nucleul la periferie (exemplu: hipodermul,
stratul profund al pielii);
 țesutul reticulat este format din fibre de reticulină dispuse sub
formă de rețea, în ochiurile căreia se află substanța
fundamentală și celule (exemplu: măduva hematogenă din
oase, care produce globulele albe, globulele roșii și
trombocitele).
Țesutul conjunctiv semidur este un țesut elastic, dar rezistent. Se
mai numește țesut cartilaginos (formează cartilaje) și conține fibre
în cantitate mare, puține celule și substanță fundamentală. Substanța
fundamentală este impregnată cu săruri de calciu și sodiu.
Se clasifică în:
 țesut cartilaginos hialin - este situat la suprafețele articulare a
oaselor lungi, peretele laringelui și traheei, cartilaje costale.
Are un aspect translucid, albicios și elasticitate redusă. Conține
fibre puține și foarte fine;
 țesut cartilaginos elastic - este bogat în fibre elastice. Este
prezent în pavilionul urechii;
 țesut cartilaginos fibros are puține celule și este bogat în fibre
care îi dau o rezistență deosebită. Se întâlnește în discurile
dintre vertebre și în simfiza pubiană.
Țesutul conjunctiv dur intră în alcătuirea oaselor. Are în substanța
fundamentală o proteină, oseină impregnată cu săruri minerale de
calciu și fosfor. Țesutul osos este format din lamelele osoase
dispuse în două moduri:
 în țesutul osos compact au dispoziție concentrică, în jurul
unor canale microscopice (canale Havers), prevăzute cu vase și
nervi. Acest țesut se află în partea centrală a oaselor lungi și la
periferia oaselor late și scurte;
 în țesutul osos spongios lamelele se întretaie, lăsând între ele
niște spații (areole), de unde vine aspectul spongios (buretos).
Acest țesut se află la extremitățile oaselor lungi și în centrul
oaselor late și scurte. În areole se găsește măduvă roșie
hematogenă.

Țesutul muscular
Este alcătuit din fibre musculare, legate în fascicule prin țesut
conjunctiv. Fiecare fibră are o membrană contractilă,
numită sarcolemă, care învelește fibra musculară și o citoplasmă,
numită sarcoplasmă, care conține substanțe chimice necesare
pentru contracția musculară, cum ar fi glicogenul (polizaharid
special întâlnit în celulele musculare, dar și hepatice) și
fosfocreatina (substanță prezentă în țesuturi care reprezintă o
rezervă de energie chimică stocată). În plus sarcoplasma mușchilor
activi este bogată în mitocondrii. În citoplasmă se află unul sau mai
mulți nuclei și organitele celulare, comune și specifice.
Miofibrilele sunt organitele specifice celulei musculare alcătuite din
microfilamente subțiri, contractile, care se numesc actină (proteină
contractilă a țesutului muscular care se găsește sub formă de
filamente) și miozină (proteină contractilă care interacționează cu
actina, provocând o contracție musculară sau o mișcare a celulei). În
timpul contracției musculare acestea se întrepătrund, alunecând
unele peste altele și scurtând celula musculară. În timpul relaxării,
miofibrilele se depărtează unele de altele, alungind celula.
În funcție de aspect și de funcția pe care o îndeplinește, țesutul
muscular poate fi:
Striat (miofibrilele sunt organizate în unități, numite sarcomere):
 de tip scheletic : formează mușchii scheletici (care se prind de
oase), fibrele sunt plurinucleare;
 de tip cardiac : (mușchiul inimii), fibrele miocardice se dispun
inelar, fiind așezate cap la cap și despărțite de o membrană,
numită disc intercalar.
Neted - intră în alcătuirea pereților organelor interne (uter, vezică
urinară, tub digestiv).

Țesutul nervos
Este alcătuit din două tipuri de celule: neuroni, celule diferențiate
specific, care generează și conduc impulsurile nervoase, și celule
gliale care formează un țesut de suport sau interstițial al sistemului
nervos.
 Neuronul
Definiție: Neuronul reprezintă unitatea structurală și funcțională
a sistemului nervos.

Neuronul asigură funcția de conducere a informației, are rolul de a

genera și conduce impulsurile nervoase. Este format din corp celular
(poate prezenta diferite forme: piramidal, fusiform, sferic, stelat) și
prelungiri: axon (prelungire unică și obligatorie) și dendrite
( dendros – copac, ramuri).
Structura neuronului
Corpul celular are o membrană - neurilema și o citoplasmă
- neuroplasma. În citoplasmă se află organite celulare și un nucleu,
de obicei central, cu unul sau mai mulți nucleoli.
Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii
tigroizi) care sunt alcătuiți din aglomerări de reticul endoplasmatic
rugos și neurofibrile care reprezintă o rețea de fibre care traversează
întreaga citoplasmă, cu rol în transportul substanțelor din celulă și
de susținere. Neuronul nu prezintă centrozom.
Prelungirile neuronale sunt:
Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care captează influxul
nervos de la receptori sau de la alți neuroni și îl conduc spre corpul
celular.
Axonul este o prelungire unică, lungă, care se ramifică în porțiunea
terminală, ultimele ramificații fiind butonii terminali. Axonii
conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal spre butonii
terminali. Butonii terminali conțin mediatori chimici, substanțe prin
care impulsul nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este
acoperită de mai multe teci:
 teaca de mielina - din loc în loc, această teacă prezintă
întreruperi numite ștrangulații Ranvier. Mielina se comportă
ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile nervoase
sar de la o ștrangulație Ranvier la alta. Majoritatea axonilor
sunt mielinizați și conduc impulsul nervos mult mai repede
decât cei nemielinizați; mielina este secretată de către celulele
Schwann.
 teaca Schwann - este formată din celule gliale Schwann, care
înconjoară axonii.
 teaca Henle - este o teacă continuă, care însoțește ramificațiile
axonice până la terminarea lor. Este alcătuită din țesut
conjunctiv și acoperă teaca Schwann, cu rol de nutriție și
protecție.
Celula glială
Celulele gliale susțin și hrănesc neuronul. Aceste celule nervoase se
asociază cu țesut conjunctiv, vase și nervi, cu rol de susținere și
nutriție. Celulele gliale, se află printre neuroni și îndeplinesc mai
multe funcții: unele asigură susținerea, altele sunt macrofage
tisulare, cu rol în fagocitoză, altele au rol în hrănire. Celulele gliale
se pot divide, ocupând parțial locul neuronilor distruși. Unele celule
gliale (celulele Scwann) secretă mielina.
Sinapsa
Definiție: Sinapsa reprezintă legătura dintre doi neuroni sau dintre
un neuron și o celulă efectoare .
În organismul uman, majoritatea sinapselor sunt chimice. Ele sunt
alcătuite din:
  Componentă presinaptică: butonul terminal al neuronului
presinaptic;
 Fanta sinaptică (spaţiul sinaptic): 200 Å (angstromi, 1 Å = 10-
10m): conţine proteine cu rol în conducerea mediatorilor
chimici;
 Componenta postsinaptică: membrana neuronului post-sinaptic
care conţine receptori pentru mediatorii chimici.
După componentele pre- şi postsinaptică, sinpsele pot fi:
Neuro-neuronale :
 Axo-axonice (între axonul neuronului presinaptic şi axonul
neuronului postsinaptic);
 Axo-dendritice (între axonul neuronului presinaptic şi dendrita
neuronului postsinaptic);
Axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular
al neuronului postsinaptic).
Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară ( placă
motorie).

Nervii
Neuronii, în traseul lor, se grupează formând nervi. Fiecare nerv
este protejat de o teacă de țesut conjunctiv. În funcție de sensul în
care circulă informația pe care o transmit, nervii pot fi: senzitivi,
motori și micști.
  nervii senzitivi - transmit informațiile de la receptori (aflați în
piele sau alte organe) până la centrii nervoși, unde informațiile
sunt transformate în senzații (exemplu: senzația tactilă, văzul);
 nervii motori - transmit informațiile de la centrii nervoși până
la organele efectoare (mușchi sau glande), unde informațiile
sunt transformate în comenzi (exemplu: contracția musculară);
 nervii micști – conțin și neuroni senzitivi și neuroni motori.

Osteologia-generalitati.Clasificarea articulatiilor si
particularitatilor de structura.
Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor.
Oasele sunt organe dure, rezistente și, într-o oarecare măsură, și
elastice. Aceste proprietăți ale oaselor se datoresc compoziției
chimice a țesutului osos și arhitecturii substanței osoase. Datorită
acestora oasele rezistă la presiune, tracțiune și torsiune.
Prin duritatea și rezistența lor, oasele contribuie la determinarea
formei corpului, constituind împreună cu articulațiile, suportul
părților moi: scheletul. Participă la formarea cavităților anatomice
de protecție în care sunt adăpostite organele, de exemplu cutia
craniană și canalul vertebral, care adăpostesc encefalul și măduva
spinării, cutia toracică, bazinul osos.
După raportul dintre dimensiune, există trei categorii de oase: lungi,
late și scurte.
1. Oasele lungi sunt acelea la care lungimea depășește mult
lățimea și grosimea și formează în cea mai mare parte,
scheletul membrelor.
2. Oasele late sunt acelea la care lățimea și lungimea sunt mai
mari decât grosimea. Astfel de oase sunt oasele cutiei
craniene, sternul, coxalul.
3. Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale. Se găsesc
în regiuni cu mișcări variate, dar mai puțin ample, unde este
 necesară o mai mare soliditate. Astfel de oase sunt: oasele
tarsiene, carpiene și vertebrele.
Totalitatea oaselor din corp sunt legate între ele prin articulații,
formează scheletul corpului. Forma, structura și modul de
legatură a oaselor pentru a forma scheletul corpului uman
reprezintă expresia adaptării la condițiile stațiunii și locomoției
bipede.
Scheletul capului. Craniul
Prin trecerea omului la stațiunea bipedă, capul devine polul superior
al corpului sau polul cranial. Totalitatea oaselor capului formează
craniul. Acesta este alcătuit dintr-un etaj superior, denumit
neurocranian care adăpostește encefalul și altul inferior
viscerocranian care adăpoșteste segemtele inițiale ale aparatului de
import al materiei cum sunt cavitatea bucală și cavitățile nazale,
precum și segmetele periferice ale analizatorilor corticali sau
organele de simț.

Craniul visceral. Oasele feței

La om, spre deosebire de celelalte mamifere, dezvoltarea craniului
neural este mult mai mare decât cea a craniului visceral, datorită
creșterii enorme a emisferelor cerebrale. Funcția de masticație, care
apare la mamifere și care la om se modifică datorită schimbării
felului de alimentație, omul devenind omnivor, precum și apariția
limbajului articulat au determinat o nouă organizare și structurare a
viscerocraniului. Viscerocraniul s-a situat treptat în evoluția sa
direct sub neurocraniu. Viscerocraniul la om este alcătuit dintr-un
masiv osos, centrat de osul maxilar și fixat de baza craniului și
dintr-un os mobil, mandibula. În total la formarea viscerocraniului
participă 14 oase, dintre care 6 sunt perechi și neperechi: vomerul și
mandibula.
 Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste,
stern, bazin și articulațiile dintre ele.

Coloana vertebrală
Coloana vertebrală este segmentul axial al scheletului trunchiului,
este alcatuită la om din 33 – 34 de vertebre. Vertebrele sunt dispuse
metameric, una deasupra alteia și sunt împărțite după regiunile
cărora le aparțin în: vertebre cervicale, toracale, lombare, sacrale și
coccigiene. O vertebră este alcătuită dintr-o masă osoasă anterioară
denumită corpul vertebrei și un arc posterior sudat de corp, denumit
arcul vertebrei. Între corpul și acul vertebrei se găsește gaura
vertebrală.
Scheletul toracelui
Este alcătuit posterior de coloana vertebrală toracală, anterior de
stern, iar între acestea de coaste și cartilajele costale. Sternul este un
os lat, situat pe linia mediană anterioară a toracelui. El este alcătuit
din trei părți: manubriul sterna, corpul sternului și apendicele xifoid.
Coastele constituie 12 perechi de arcuri osoase întinse între coloana
vertebrală și stern.
Scheletul membrelor
Scheletul membrelor superioare
Datorită articulației membrelor superioare cu toracele, ele se mai
numesc și membre toracice, denumirea folosită mai mult în
anatomia comparată. Scheletul membrelor superioare este alcătuit
din oasele centurii scapulare și oasele extremității libere a
membrelor superioare. Oasele centurii scapulare sunt clavicula și
scapula. Oasele extremității libere a membrelor superioare sunt: osul
humerus, care formează scheletul brațului, radius și ulna formând
scheletul antebrațului și oasele carpiene, metacarpiene și falangele
care formează scheletul mâinii.
Scheletul membrelor inferioare
Membrele inferioare se mai numesc și membre pelviene din cauza
participării oaselor coxale la formarea bazinului sau a pelvisului.
Scheletul membrelor inferioare este alcătuit din oasele centurii
pelviene și din oasele extremității libere a membrelor inferioare.
Centura pelviană este formată de cele doua coxale. Oasele
estremității libere a membrelor inferioare sunt: osul femur care
formează scheletul coapsei, tibia și fibula care alcătuiesc scheletul
gambei, oasele tarsiene, metatarsiene și falangele care formează
scheletul piciorului. Prin funcția de susținere a greutății corpului și
deplasare în condițiile stațiunii bipede, oasele membrelor inferioare
sunt mult mai voluminoase și au o arhitectonică mult mai complexă
decât oasele membrelor superioare.