Tema 1.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

 514 î.Hr. – Herodot ne dă prima știre istorică despre geții dobrogeni

 335 î.Hr. – demonstrația de forță de o zi a macedonienilor în nordul Dunării,
sunt pomeniți geții din Câmpia Munteniei
 300-298 î.Hr. – conflict Dromichaites (get) și Lysimachos regele Traciei
elenistice
 Sec. II î.Hr. – pătrunderea primelor elemente ale civilizației romane în spațiul
locuit de geto-daci
 Sec. I î.Hr. – sec I d.Hr. – perioadă în care legăturile daco-romane s-au
intensificat
 82-44 î.Hr. – domnia regelui Burebista, întemeietorul statului dac
 Sec. I î.Hr. – Caesar folosește termenul volcae pentru desemnarea unui trib al
galilor romanizați
 55 î.Hr. – a cucerit cetățile grecești de la Olbia în nord până la Apolonia în
sud
 44 î.Hr. – asasinarea lui Caesar la Roma
 27 î.Hr. – Dobrogea a intrat sub directa supraveghere a Imperiului Roman
 A doua jumătate a sec. I î.Hr. – sec. I d.Hr – etapa preliminară a romanizării
 A doua jumătate a sec. I î.Hr. – primele campanii militare ale statului roman
la Dunărea de Jos
 46 d.Hr. – Dobrogea este anexată provinciei romane Moesia
 81 – Domițian ajunge împărat la Roma
 87-106 – domnia regelui dac Decebal
 87-88 – confruntări Decebal și Domițian, generalii Cornelius Fuscus și
Tettius Iulianus
 89 – pacea de la Tapae prin care Dacia devine regat clientelar Romei
 98 – Marcus Ulpius Traianus ajunge împărat la Roma
 101-102 – primul război daco-roman
 102 – pacea de la Tapae
 105-106 – al doilea război daco-roman
 106 – Dacia devine provincie romană imperială administrată de un legatus
augusti pro-praetore; începutul etapei principale a romanizării
 113 – este inaugurată Columna lui Traian
 Sec. II-III – procesul romanizării lingvistice și culturale, când o mare parte
din teritoriul de astăzi al României era cuprins în provinciile Dacia și Moesia
 212 – Constituția Antoniniană a împăratului Caracalla – acorda cetățenie
romană tuturor locuitorilor liberi din imperiu
 271-275 – părăsirea Daciei de către romani
 Sec. III-IV – prima etapă a marilor migrații
 Sec. III – monumente funerare cu însemne paleocreștine de la Cășeiu,
Potaissa, Apulum
 284 – Dioclețian organizează Scythia Minor în Dobrogea, reședința la Tomis
 306-337 – Domnia împăratului Constantin cel Mare
 313 – Edictul de la Milano al împăratului Constantin cel Mare prin care
oferă libertate religioasă creștinilor
 Sec. IV – Constantin cel Mare restaurează temporar autoritatea imperială la
nord de Dunăre; brazda lui Novac; podul dintre Oescus și Sucidava
 330 – inaugurarea Constantinopolului
 Sec. IV-V – creștinarea masivă a daco-romanilor
 391 – împăratul Teodosius I înterzice cultele păgâne, creștinismul devine
religie oficială în Imperiul Roman
 395 – divizarea Imperiului Roman
 Sec. IV – Donariul de la Biertan cu inscripția Ego Zenovius votum posui (Eu
Zenovie am adus această ofrandă), piesă paloecreștină care atestă creștinarea
daco-romanilor
 Sec. IV – Eutropius, în Istoria romană, afirmă că Dacia a fost secătuită de
bărbați și că au fost aduși coloniști din toată lumea romană
 Sec. IV – Priscus Panites, diplomat și istoric bizantin, este trimis în anul 448
cu solie la Attila,căpetenie hunilor, cu care prilej trece pe teritoriul țării noastre
descriind unele obiceiuri ale daco-romanilor. El scrie lucrarea Istoria goților
 527-565 – domnia împăratului Iustinian; avem de la el Codul lui Iustinian și
Biserica Sfânta Sofia
 Sec. VI – Împăratul Iustinian restaurează temporar autoritatea imperială
la nord de Dunăre
 Sec. VI – pătrunderea slavilor în spațiul intra și extracarpatic
 Sec. VI – crucea de aur de la Histria
 587 -Theophanes Confesor(760-817), cronicar bizantin, în Chronographia,
menționează expresia „torna, torna, fratre”, în care mai mulți istorici și
filologi văd cea dintâi menționare a limbii române
 602 – limesul dunărean cedează și slavii se revarsă în Peninsula Balcanică.
Ruperea legăturilor dintre romanitatea răsăriteană și cea occidentală; în acest
context romanitatea orientală va fi reprezentată de poporul român
 610 – limba greacă devine limbă oficială în Imperiul Bizantin
 Sec. VII – împăratul Mauricius (582-602), în tratatul militar Strategikon,
menționează pe români; este prima mențiune documentară despre identitatea
etnică a românilor cu termenul de „romani”
 626 – slavii, avarii și perșii au atacat și asediat Constantinopolul, dar au fost
respinși
 681-1018 – primul țarat bulgar; Vasile al II-lea i-a învins pe bulgari și a
cucerit Ohrida
 Sec. III-VIII – limba latină vulgară se transformă în limbă protoromână
 Sec. VII-VIII – latina populară vorbită de populația romanizată din Dacia și
Moesia s-a transformat în limbă română
 Sec. VIII – se încheie perioada de formare a poporului român și a limbii
române (etnogeneza)
 Sec. VIII (726-780) – în timpul împăraților iconoclaști, sunt pomeniți vlaho-
richinii care au venit la Muntele Athos, în Imperiul Bizantin să se închine
 787 – al VII-lea Sinod Ecumenic la care participă și „Ursus, episcop al
avariților”, probabil primul episcop român
 Sec. VIII-IX – cultura Dridu evidențiază încheierea în linii generale a
perioadei de formare a poporului român și a limbii române
 Sec. IX-X – limba slavonă devine limbă liturgică în biserică și limbă de
cancelarie în Evul Mediu în Țările Române
 Sec. IX – Moise Chorenati – Geografia armeană, amintește de țara Balak
 Sec. IX – cronica turcă Ogüzname – țară a vlahilor Ulak ili
 Sec. X – împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogentul(912-959) –
Despre administrarea imperiului, amintește de așezarea slavilor în Balcani,
înfățișează întrepătrunderea lumii slave cu cea românească straveche,
numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru
bizantineb folosește denumirea de romei
 971 – Imperiul Bizantin revine la Dunărea de Jos prin organizarea Themei
Paristrion (Paradunavon, Dobrogea)
 980 – împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul, în corespondența sa, face
prima menționare a termenului de vlahi, termen care desemna un străin, un
neslav de limbă romanică, deci termenul prin care era denumită vechea
populație românească. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah la
bizantini și slavii sudici, voloh la slavii răsăriteni, valachus în lumea latino-
catolică apuseană, blach la unguri, unde s-a transformat repede în olah
 Sec. X – se încheie asimilarea slavilor rămași în spațiul carpato-danubiano-
pontic
 996 – sunt amintiți vlahii, ca popor separat, în opera cărturarului arab Mutahar
al Magdisi
 1020 – următoarea menționare a vlahilor, într-un act emis de același împărat
Vasile al II-lea
 Sec. XI – în Sfaturile și povestirile lui Kekaumenos sunt menționați vlahii
care trăiau în apropierea Dunării și pe Sava (1066)
 Sec. XI (1050) – georgraful persan Gardizi, în tratatul intitulat Podoaba
istoriilor – poporul român așezat între Dunăre și un munte mare
 1054 – Marea Schismă
 Sec. XII – Ioan Kinnamos, secretar al împăratului Manuel Comnenul, descrie
o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167 în lucrarea Epitome.
Vorbind despre participarea la această campanie, cronicarul spune despre
vlahi: „se zice că sunt coloni veniți demult din Italia”
 Sec XII – Cronica lui Nestor – Povestea vremurilor de demult, folosește
termenul de volohi pentru români
 Sfârșit de sec. XI-XII – Ana Comnena (1083-1148) în lucrarea Alexiada
vorbește despre existența românilor pe ambele maluri ale Dunării
 1185-1186 – întemeierea Imperiului Asăneștilor, condus de frații români
Asan și Petru, cu capitala la Târnovo
 1197-1207 – domnia lui Ioniță cel Frumos (Caloian)
 1204 – trimisul papei l-a încoronat pe Ioniță Caloian drept rege al bulgarilor și
vlahilor
 1250 – Nicetas Choniates scrie despre vlahii sud-dunăreni, într-o istorie a
Bizanțului
 1250 – Rudolf din Ems folosește termenul de Rumumia (România)
 Sfârșitul sec. XII – în cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor),
notarul anonim al regelui Ungariei Bela al III-lea afirmă că, la sosirea lor în
Pannonia, ungurii i-au găsit pe „blachi, adică păstorii romanilor”
 Începutul sec. XIII – corespondența papa Inocențiu al III-lea și Ionița cel
Frumos (Caloianul), ideea romanității românilor este un adevărat leit motiv
 Sfârșitul sec. XIII – cronicarul maghiar Simon de Kéza (1282-1285), în
Gesta Hunnorum et Hungarorum, nota că în vremea lui Attila „vlahii care
au fost păstorii românilor” au rămas de bunăvoie în Pannonia
 1394-1396 – cea mai veche reprezentare a spațiului românesc în „Tractus de re
militari et machinis bellicis”
 Sec. XIV – formarea statelor medievale românești
 Sec. XIV-XV – datorită pericolului expansiunii otomane, romanitatea
orientală va intra în sfera unei întinse și complexe zone a consștiinței. Astfel,
romanitatea românilor este afirmată de umaniștii veacului al XV-lea
 1380-1459 – Poggio Bracciolini este primul umanist italian care afirmă
originea romană a poporului român. De menționat că era pentru prima oară
când s-a argumentat latinitatea limbii române
 1392-1463 – Flavio Biondo, secretar apostolic și erudit umanist, afirmă
originea romană a poporului român
 1458-1464 – Enea Silvio Piccolomini, papă sub numele de Pius al II-lea, a
fost umanistul italian care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei
despre originea romană a poporului român; el și-a cules informațiile de la
misionarii dominicani și franciscani; a scris Cosmografia
 Mijlocul sec. XV – Dimitrie Chalcocondil, atenianul stabilit în Italia
împreună cu numeroși conaționali ai săi, în preajma cuceririi
Constantinopolului,oferă știri despre români
 Mijlocul sec. XV – Laonic Chalcocondil a dat știri mult mai ample despre
români, el a fost primul care, după veacuri de gândire tipic medievală, a
revenit la teoria antică elină, care identifica limba cu neamul
 1458-1490 – Matei Corvin, rege al Ungariei
 1486-1502 – Antonio Bonfini, umanist italian, care a trăit ultimii ani ai vieții
la curtea maghiară, a amintit în câteva locuri originea romană a neamului
românesc; el invoca: ruinele și inscripțiile romane, toponimele, Corvineștii și
numele poporului român; a scris Decadele
 A doua jumătate a sec. XV – Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea
iagelonică, a călătorit în Moldova, unde, cunoscându-i pe localnici, află despre
descendența românilor din coloniștii romani
 1508 – este introdus tiparul în Țările Române, călugărul Macarie tipărește
Liturghierul Slavon – prima carte tipărită în Țara Românească
 1514 – Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în conciliul de la Lateran
despre Moldova, a semnalat originea romană a populației
 1521 – Scrisoarea lui Neascșu din Câmpulung, cel mai vechi text în limba
română păstrat
 1532 – Francesco della Vale – afirmă romanitatea românilor; scrie prima
propoziție în limba română: Sti Rominesti? (Știi românește?)
 1535 – Honterus întemeiază o tipografie la Brașov
 1536 – Nicolaus Olahus – primul român care a susținut unitatea de neam,
limbă, obiceiuri și religie a românilor în lucrarea Hungaria
 1542 – Johannes Honterus, umanist originar din Brașov, înscrie în harta sa
numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români
 1549 – Anton Verancsics, umanist erudit de origine dalmată, arhiepiscop de
Strigoniu și vicerege al Ungariei, a locuit o vreme la Alba Iulia. Autor al
lucrării Descrierea Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești – confirmă în
opera sa existența unei conștiințe a descendenței latine a românilor
 1550 – Martin Bielski publică Cronica întregii lumi și susține că poporul
român s-a format din tâlharii Romei
 1557 – apare la Brașov, Octoihul în limba slavonă, prima carte tipărită de
diaconul Coresi
 1570 – diaconul Coresi tipărește Psaltirea, prima afirmare a limbii literare
românești
 1582 – Ștefan Coresi tipărește Palia de la Orăștie, prima traducere
românească a celor 5 cărți de la începutul Vechiului Testament
 După 1601 – Ștefan Szamosközy(1565-1612), cronicar maghiar, scrie după
momentul Mihai Viteazul cuvinte dușmănoase, negând că românii sunt
urmașii romanilor; a scris la mortea lui Mihai Viteazul epitaful Nero verus
 1602 – L. Toppeltinus și J. Tröester, susțin că „românii de azi...sunt cei mai
vechi locuitori ai acestei țări”
 1597-1639 – Martin Opitz recunoștea originea romană a poporului român,
considerând că, dintre limbile romanice, limba română este cea mai apropiată
de limba latină
 1570-1647 – Nicolae Istvánffy, episcop, istoric și diplomat al împăratului
Rudolf al II-lea, care nu considera că românii ar amenința știrbirea
privilegiilor tradiționale ale „națiunii maghiare”
 Sec. XVII – apogeul culturii medievale românești, totodată și „secolul de aur”
al istoriografiei românești
 1590-1647 – Cronicarul Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei,
primul reprezentant de seamă al culturii umaniste în mediul românesc, afirmă
originea latină a românilor – „de la Râm ne tragem”
 1625-1682 – David Hermann, teolog și istoric sas din Transilvania, care a
descris monumentele și a publicat inscripțiile latine
 1666 – Ioan Lucius, scrie o cronică la Amsterdam în care își exprimâ anumite
dubii și rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat
continuitatea elementului roman în Dacia, dar a susținut că el a fost sporit
printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre
 1666 - L. Toppeltinus și J. Tröester – combat pe Ștefan Szamosközy
 1633-1691 – Miron Costin, scrie De neamul moldovenilor, romanitatea
românilor, primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii neamului
 1643-1697 – Valentin Frak von Frankenstein, comitele sașilor care a
desființat cu argumente confuzia cronicarilor sași care a venit de la
identificarea dacilor cu goții
 1700 – Constantin Cantacuzino în lucrarea Istoria Țării Românești susține
că ei, românii, țin și cred că sunt urmași ai romanilor și se mândresc cu această
descendență glorioasă
 1714-1716 – Dimitrie Cantemir scrie Descrierea Moldovei
 1722 – Dimitrie Cantemir scrie lucrarea destinată exclusiv problemei
romanității românilor Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor care avea
343 de foi în manuscris în varianta românească; el încearcă să fixeze locul
românilor în istoria universală; elementele de bază ale concepției sale sunt:
descendența pur romană – teoria puristă și continuitatea neîntreruptă în spațiul
nord dunărean
 1699-1701 – unirea cu Biserica Catolică și apariția Bisericii Greco-Catolice
sau Unite cu Roma (cele două diplome ale unirii)
 1728-1732 – debutează lupta de emancipare națională sub conducerea
episcopului greco-catolic Inochentie Micu Klein (1692-1768)
 1744 – Inochentie Micu Klein elaborează Supplex Libellus
 1679-1747 – Martin Schmitzel – istoric sas care contribuie la răspândirea în
afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor
 1760-1810 – Martin Flemer, tratat despre originea românilor folosind pentru
prima dată termenul de România, dar lucrarea a fost publicată în 1910
 1778 – Benkö József în lucrarea Transilvania sive magnus Transilvaniae
Principatus arată că la abandonarea provinciei traiane mulți romani împreună
cu dacii indigeni au rămas pe loc
 1778 – se constituie Școala Ardeleană – mișcare de emancipare politico-
socială din Transilvania
 1780 – Samuil Micu în Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae,
face o paralelă între latină și română. El propune eliminarea cuvintelor de altă
origine și înlocuirea lor cu neologisme latinești
 1780-1790 – Iosif al II-lea, împăratul Austriei, îi socotea pe români
„incontestabil”, cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei
 1781 – Franz Joseph Sulzer în lucrarea Istoria dacilor transalpini pune
bazele teoriei imigraționiste
 1784 – Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan
 1787 – istoricul englez E. Gibbon, autor al lucrării Istoria declinului și a
prăbușirii Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea romană, a
rămas „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază avea de
migrare decât de stăpânitorul got”
 1791 – contele Teleki, președinte al Cancelariei Aulice a Transilvaniei,
recunoștea că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”
 1791 – Huszti Andras afirma că „nici o națiune nu are limba atât de apropiată
de cea veche romană ca națiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur și care
nu poate însela că ei sunt în Transilvania urmașii vechilor colonii romane”
 1791 – Școala Ardeleană elaborează Supplex Libellus Valachorum, primul
program politic modern al românilor din Transilvania, tipărit la Cluj
 1804 – I. Chr. Engel, istoric austriac, Istoria Moldovei și a Țării Românești, a
turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, în bună parte prin eliminarea
afirmării stăruinței elemntului roman în Dacia post-aureliană, printr-o
deplasare cronologică a amintitei implantări romane din inițiativă bulgară,
adăugându-i-se nuanța peiorativă din teoria „exilaților și răufăcătorilor”
lansata de istoriografia umanistă polonă
 1808 – Gheorghe Șincai – Hronicul românilor și a mai multor neamuri,
dovedește mult spirit critic și o informație mai bogată
 1812 – Petru Maior – Istoria pentru începutul românilor în Dachia, include o
Disertație pentru începutul limbii române, în care afirmă că limba română
provine din latina populară
 1816 – Daniel Philiphide în Scrieri istorice și în 1818 Daniel Fotino în
Istoria vechii Dacii, istorici greci stabiliți în Principate, abordau ca pe un
fenomen natural fuziunea daco-romană
 Începutul sec. XIX – Ienăchiță Văcărescu și Naum Râmniceanu,
abordează fuziunea daco-romană
 1843 – Mihail Kogălniceanu, discurs, a făcut elogiul lui Decebal „cel mai
însemnat rigă barbar care a fost vreodată”
 1817-1903 – Theodor Mommsen, istoric și jurist german, laureat al Premiului
Nobel pentru Literaturăîn 1902 – în lucrările sale a contestat teoria
imigraționistă
 1844 – marele slavist Paul Schafarik susținea că „valahii de la nord și de la
sud de fluviu au toți aceeași origine” și că au evoluat „din amestecul tracilor și
geto-dacilor cu romanii”
 1851-1910 – Julius Jung, istoric austriac, adversar al lui Roesler, studii
despre continuitate
 1860 – B.P. Hașdeu – Pierit-au dacii?, spunea că Școala Ardeleană și
continuatorii ei au făcut o interporetare forțată a izvoarelor antice; a formulat
teoria circulației cuvintelor
 1863 – generalizarea alfabetului latin în timpul lui Cuza
 1867 – instaurarea dualismului austro-ungar
 1868 – Robert Roesler redactează Dacien und Romanen
 1871 – Robert Roesler sistematizează teoria imigraționistă în Studii
românești. Cercetări cu privire la istoria veche a României, apărută la
Leipzig
 1871-1876 – August Treboniu Laurian, corifeul curentului latinist, a scos
din dicționar elementele nelatine și a adoptat un sistem ortografic etimologic,
care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică
 1884 – A. D. Xenopol – Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței
românilor în Dacia Traiană, afost primul istoric român care a combătut teoria
roesleriană
 1885 – Dimitrie Onciul în Scrieri istorice,poporul român s-a format la nord și
sud de Dunăre
 1913 – Nicolae Densușianu în Dacia preistorică de 1200 de pagini
 După 1918 – apare teoria privind presupusa inferioritate a lumii rurale
românești în raport cu ierarhiile nobiliare maghiare și cu cultura aulică și
urbană
 1923 și 1926 – Vasile Pârvan, marele arheolog, publică lucrările Începuturile
vieții romane la gurile Dunării și Getica în care a reușit să fixeze sinteza daco-
romană într-un echilibru perfect, prin temeinicia informației, demonstrând că
românii sunt și daci și romani
 1935 – C.C. Giurescu susținea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au
constituit-o dacii și că romanismul a biruit în Dacia fiindcă el i-a câștigat pe
autohtoni,
 1936-1939 – Nicolae Iorga publică Istoria românilor
 1937 – Gheorghe Brătianu – O enigmă și un miracol: poporul român
 1947 – Mihail Roller, istoricul de casă al perioadei staliniste, a scos în
evidență rolul statului kievean în formarea statelor medievale românești
 1947-1965 – istoriografia stalinistă sublinia caracterul imperialist al stăpânirii
romane în Dacia
 1968 – Al. Rosetti publică Istoria limbii române
 După 1971 – se dezvoltă Teoria autohtoniei și continuității, care a
supraevaluat rolul geto-dacilor în etnogeneza românească, tendință de
minimalizare a factorului roman
 1993 – Adolf Armbruster – Romanitatea românilor. Istoria unei idei, face o
analiză a ideii romanității românilor în istoriografia românească și universală
 1997 – Lucian Boia – Istorie și mit în conștiința românească, vorbește de
esența romanică a limbii române