Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului "Cristofor Simionescu”

POLIURETANI

Nume: CARP Dorin Gabriel

Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului "Cristofor Simionescu”

Poliuretanii reprezintă un nume colectiv pentru un grup extins de polimeri cu

compoziţii foarte diferite corespunzând unor profile cu proprietăţi variate. Toţi poliuretanii
au fost obţinuţi după o metodă comună: au fost produşi printr-o reacţie de poliadiţie a
diizocianaţilor.

Sinteza poliuretanului; se observă grupele uretan –NH–(C=O)–O– care leagă unităţile moleculare

CARACTERISTICI PRINCIPALE:

- Duritate 65 - 98 Shore A
- Caracteristici mecanice perfecte
- Rezistenta la agenti chimici
- Rezistenta in timp ridicata la solventi
- Rezistenta la temperatura: maxim 100°C
- Rezistenta perfecta la spargere cand sunt supuse la solicitari dinamice mari

Spumele poliuretanice flexibile reprezintă o mare parte din piaţa şi producţia

mondială a poliuretanilor. Aceste spume reprezintă materiale celulare uşor reticulate cu
celule deschise. Se pot obţine sub formă de blocuri sau repere turnate în formă.
Spumele poliuretanice flexibile sunt caracterizate de deformarea reversibilă si de
structura deschisă a celulelor, asociate cu permeabilitatea aerului.
Formula generală de obţinere a spumelor poliuretanice flexibile este următoarea:
• POLIOL
• APĂ
• CATALIZATORI + IZOCIANAT SPUMĂ
• STABILIZATORI POLIURETANICĂ
• EXTENDER DE LANŢ
Reacţia dintre izocianat si apă (procesul chimic de expandare) este baza obţinerii
spumelor flexibile, spume cu celule deschise. Acest proces chimic de expandare
Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului "Cristofor Simionescu”

(explozie) a fost suplimentat începând cu anul 1960 de un proces fizic de expandare

folosind drept agent de expandare un lichid cu punct de topire foarte scăzut. Aceste
lichide sunt vaporizate de caldura degajată în timpul reacţiei dintre izocianat si poliol de
aici rezultă structura celulară a spumei flexibile.
Deci spuma poliuretanică flexibilă se obţine datorită reacţiei dintre un diizocianat
cu un poliol – polieter (triol) şi apă. Pentru un bun echilibru între cele doua reacţii,
izocianat + apă şi poliol + izocianat, este important să utilizăm polioli si izocianaţi cu
reactivitate corespunzătoare procedeului, să utilizăm catalizatori şi stabilizatori de celule
şi nu în ultimul rând să controlăm temperatura materialelor.
Principalele tipuri de spume poliuretanice flexibile produse sunt: spumele bloc si
spumele turnate. Spumele bloc sunt şi ele împarţite în: spume bloc convenţionale si
spume bloc de înaltă rezilienţă. Spumele convenţionale au ca extender de lanţ apa iar
cele de înaltă rezilienţă apa si diolii. Spumele turnate se împart şi ele în spume turnate
la cald si spume turnate la rece.În cazul spumelor turnate la cald avem ca extender de
lanţ apa iar pentru spumele turnate la rece avem apa, dioli, diamine sau trioli.
În mod uzual, aceştia se obţin prin reacţia de
poliadiţie dintre compuşii dihidroxilici (polioli poliesterici şi polieterici) şi diizocianaţi:
(n + 1)HO–R–OH + nOCN–R'–NCO → HO–[–R–O–CO–NH–R'–NH–CO–O]n–R–OH
Pe lângă aceste materii prime principale se mai utilizează în cadrul sintezei
poliuretanilor şi o gamă largă de alţi compuşi:
care participă direct la formarea structurii poliuretanului: catalizatori, agenţi de
expandare, agenţi de reticulare, extinderi de lanţ, agenţi activi de suprafaţă;
care îmbunătăţesc unele proprietăţi ale poliuretanilor (aditivi): ignifuganţi,
stabilizatori, pigmenţi şi coloranţi.
Lucrările de pionierat referitoare la poliuretani au fost iniţiate de către Otto Bayer
în anul 1937, în laboratoarele de la I.G. Farbenfabriken Bayer, Leverkusen, Germania.
Datorită caracteristicilor deosebite (elasticitate, rezistenţă ridicată la produse petroliere,
rezistenţă la agenţii degradanţi, proprietăţi izolatoare) poliuretanii au devenit de
neînlocuit în foarte multe domenii. Aceste materiale uşoare, cu porozitate ridicată, pot fi
utilizate ca materiale de izolare termică şi acustică, ca părţi de mobilier în industria
mobilei, ca elemente absorbante ale şocurilor în industria auto, ca tălpi în industria de
încălţăminte, ca mulaje ortopedice în medicină, etc .
Din 1937 şi până în prezent, consumul şi producţia de poliuretan la nivel mondial s-a
dezvoltat în mod continuu, câteva repere importante din istoria acestor polimeri fiind
următoarele:
 1940 – folosirea pentru prima oară în aeronautică a spumelor poliuretanice
rigide;
 1941 – se prepară în premieră adezivi poliuretanici pentru cauciuc, metal şi
sticlă;
 1948 – prima aplicaţie a izolaţiilor termice poliuretanice = un butoiaş pentru bere;
 1949 – apare cauciucul poliuretanic vulcanizat ce poate fi roluit;
Facultatea de Inginerie Chimică și Protecția Mediului "Cristofor Simionescu”

 1953 – se prepară primele tălpi de încălţăminte şi prima piele sintetică

poliuretanică;
 1954 – se obţin primele perne spumate;
 1958 – se introduc în fabricaţie fibrele de tip Spandex;
 1960 – se confecţionează panouri din oţel şi poliuretan de tip sandviş pentru
 construcţii;
 1966 – se sintetizează pentru prima dată poliuretanul cu peliculă integrală utilizat
în
 obţinerea tălpilor de încălţăminte;
 1969 – se utilizează în premieră poliuretanul pentru obţinerea amortizoarelor
auto;
 1970 – se obţin primele imitaţii de lemn, aplicaţii ortopedice şi medicale
 poliuretanice;
 1979 – se prepară izolaţii de tip spray pentru construcţii;
 1981 – se obţin primele aplicaţii din domeniul sportului (plăci pentru surf);
 1985 – se prepară în premieră spume poliuretanice absorbante de energie pentru
siguranţa pasagerilor auto;
 1993 – se obţin tuburi medicale cu pereţi subţiri (catetere);
 1995 – se sintetizează cauciucuri pentru bicicletă;
 2001 – se obţin cauciucuri auto poliuretanice;
 2004 – se utilizează poliuretan termoplastic pentru obţinerea elementelor de
etanşare în aeronautică .
Deşi poliuretanii sunt mult utilizaţi în practică datorită proprietăţilor fizico-
mecanice performante, totuşi există o serie de aspecte legate de toxicitatea şi
riscurile specifice chimiei acestora, o parte fiind consemnate în continuare:
 unele materii prime prezintă un anumit grad de toxicitate;
 în procesul de fabricaţie se înregistrează costuri ridicate cu energia;
 la fabricare, prelucrare şi folosire se constată în unele cazuri emisii de gaze
toxice;
 degajarea de produşi toxici în urma descompunerii în caz de incendiu;
 utilizarea în procesul de fabricaţie a unor compuşi care accelerează
descompunerea
 stratului de ozon şi accentuează efectul de seră;
 reutilizarea deşeurilor poliuretanice, problemă încă nerezolvată în totalitate.