Chitosan

1. Introducere

Polizaharidele sunt substanţe cu structură macromoleculară de origine naturală,

din clasa hidraţilor de carbon, rezultate prin policondensarea unor monozaharide ca de
exemplu glucoza, fructoza.
Polizaharidele sunt foarte răspândite în natură. Structura moleculară,
determinantă pentru proprietăţile lor le asigură o largă diversitate.
Ele au fost considerate, în primul rând, materiale structurale şi surse de energie şi
apă, şi mai puţin importante din punct de vedere al funcţiilor biologice decât alţi polimeri
naturali, precum proteinele sau acizii nucleici.
Din clasa polizaharidelor fac parte : amidonul, glicogenul, celuloza sau chitina.
Chitina este un polimer natural ce ocupă locul doi ca răspândire după celuloză. A
fost izolată pentru prima dată în 1811, din ţesutul unei ciperci de catre Braconnot, un
botanist francez, care i-a conferit denumirea de ”fungi”. Termenul de ”chitină” este găsit
ceva mai tărziu de către Odier care obţine un material asemănător, însă cu o duritate mai
mare, din exoscheletul unor insecte.
Chitina este considerată a fi un derivat azotos al celulozei fiind foarte des întâlnită
la nevertebrate sau alcătuind exoscheletul insectelor şi al altor artropode. Aceasta se
combină cu proteinele formând un înveliş care poate fi tare şi rezistent, ca la gândaci, sau
moale şi flexibil, ca la omizi sau alte larve de insecte. Este insolubilă în apă şi rezistentă
la acizi, baze sau la o mare parte a solvenţilor organici. La crustacee, cum este cazul
crabului, este impregnată cu carbonat de calciu pentru o şi mai mare duritate.
Datorită insolubilităţii chitinei, aceasta nu prezintă o largă aplicabilitate şi ca atare
este supusă unui proces de deacetilare parţială într-un mediu puternic alcalin. Se obţine
astfel chitosanul, o substanţă des utilizată în agricultură, industria textilă, papetară,
tratamentul apelor uzate şi mai nou în biomedicină sau farmaceutică.
 2. Obţinerea şi structura chitosanului

a) Izolarea chitinei
Totalitatea aplicaţiilor industriale utilizează chitină obţinută prin exploatarea
carapacei crustaceelor, în deosebi a crabilor. Schema de obţinere a chitinei din carapacea
crustaceelor este ilustrată în figura de mai jos:

Figura 2.1 Schema de izolare a chitinei din carapacea crustaceelor

Într-o primă etapă crustaceele sunt tratate cu o soluţie diluată de acid ( de obicei
HCl) pentru a îndepărta CaCO3, ce prezintă o solubilitate foarte scăzută în apă. Totuşi,
prin coborârea pH-ului la 1, ionii carnonat (CO32-) reacţionează cu protonii şi formează
ioni bicarbonat (HCO3-) şi acid carbonic (H2CO3) ce sunt eliberaţi din soluţie sub formă
de CO2. Deci, prin menţinerea unui pH coborât în mediu de reacţie, carbonatul de calciu
este foarte eficient îndepărtat din carapace.
 În etapa următoare crustaceele sunt tratate cu soluţii de alcalii, la temperaturi
ridicate pentru a îndepărta proteinele existente. Proteinele prezintă în general o
solubilitate mai bună la valori ridicate ale pH-ului şi de aceea se utilizează, în mod
obişnuit, soluţie concentrată de NaOH. După spălarea proteinelor solubilizate, crustaceele
sunt uscate şi apoi supuse unui proces de măcinare.
Unii producători introduc o etapă suplimentară de spălare cu solvenţi organici
pentru îndepărtarea pigmenţilor şi grăsimilor (această etapă depinde de sursa de obţinere
a chitinei şi de procedeul de izolare).

b) Obţinerea chitosanului
Chitosanul se obţine în mod obişnuit prin deacetilarea α-chitinei, dar se poate găsi
şi el în natură, putând fi izolat din peretele celular al unor fungi; obţinerea complexelor
chitosan - glucan este asociată cu procese de fermentaţie, similară celor prin care se
obţine acidul citric din Aspergillus niger, Mucor rouxii.
Obţinerea prin procesul de deacetilare a α-chitinei se face folosind soluţii alcaline
(40-50%) la 100 – 160 ºC. Chitosanul rezultat are un grad de deacetilare de până la 95%.
Pentru o deacetilare completă trebuie repetat tratamentul alcalin. În prezent, pe piaţă sunt
disponibili diverşi produşi cu diferite grade de deacetilare.

Figura 2.2 Schema de obţinere a chitosanului din chitină

 Deacetilarea chitinei se poate face şi printr-o hidroliză în mediu acid însă s-a
observat că în aceste condiţii polizaharida rezultată prezintă un grad ridicat de degradare.
De asemenea procedeul în hidroliză bazică poate fi realizat în două moduri :
- deacetilare omogenă ;
- deacetilare eterogenă.
Prin ambele metode, chitosanul obţinut prezintă o solubilitate limitată în apă, iar
pentru creşterea gradului de solubilitate este necesară o nouă treaptă de deacetilare. Totuşi
în ultima perioadă s-au raportat procedee hidrolitice în urma carora s-a obţinut un grad de
deacetilare de până la 95 %.

c) Structura chitosanului
Chitosanul este o polizaharidă liniară formată din unităţi de β-1,4-D-glucozamină
şi N-acetil-D-glucozamină legate aleator, prezentând o structură eterogenă (mai este
considerat ca fiind un copolimer).
Atât structura chitinei cât şi cea a chitosanului sunt ilustare în figura de mai jos :
 Figura 2.3 Formula structurală a) chitina ;
b) chitosanul

Datorită structurii semicristaline a chitinei precum şi a procesului de deacetilare

parţială, chitosanul prezintă o distribuţie eterogenă a grupelor acetil de-a lungul lanţului
polimeric :

Figura 2.4 Distribuţia eterogenă a grupelor acetil pe lanţ

Chitosanul se prezintă comercial ca un polimer solid, semicristalin sub formă de

pudră de diverse granulaţii (dimensiunile granulelor sunt influenţate de condiţiile de lucru
la care se lucrează).
 Figura 2.5 Forme de comercializare a chitosanului
3. Proprietaţi ale chitosanului

3.1. Proprietăţi fizico-chimice

3.1.1. Gradul de N-acetilare şi determinarea acestuia
Chitosanul este caracterizat fie din punctul de vedere al gradului de acetilare, ce
corespunde numărului de grupe de N-acetilamină, fie din punctul de vedere al gradului de
deacetilare ce corespunde grupelor D-glucozaminice.
Gradul de acetilare are o influenţă majoră asupra proprietăţilor fizico-chimice
(masă moleculară, vâscozitate, solubilitate), fiind astfel unul dintre cei mai importanţi
parametri.
Este foarte important să se determine gradul de acetilare cât mai simplu şi cât mai
corect cu putinţă. S-au semnalat o multitudine de metode de determinare a acestuia
precum analiza elementară, hidroliza grupelor acetamide, titrarea grupărilor amine libere,
spectroscopia (IR, UV, CD, NMR), degradarea enzimatică, cromatografia gazului de
piroliza, analiza termică.
Cea mai bună tehnică de determinare a gradului de acetilare pentru o caracterizare
rapidă se pare a fi spectroscopia IR.

3.1.2. Masa moleculară

Definirea masei moleculare medii a polizaharidelor precum şi înţelegerea
consecinţelor acesteia asupra comportării fizico-chimice a prezentat o adevărată
provocare pentru chimişti o lungă perioadă de timp. În cazul chitinei şi a derivaţilor sai,
cunoaşterea acestor date prezintă o mare imortanţă în aplicaţiile industriale şi în
numeroase domenii de cercetare.
Deşi structura primară a chitosanului este formată din unităţi de β-1,4-D-
glucozamină acetilate, numele de chitosan este de fapt un termen colectiv ce defineşte
chitine cu diverse grade de deacetilare şi care diferă din punct de vedere al cristalinităţii,
caracteristicilor optice, gradului de acetilare, conţinutului de imurităţi şi a masei
moleculare.
 Metodele de obţinere şi originea sunt principalii factori responsabili pentru
diferenţele de mai sus.
În funcţie de aplicaţiile ulterioare ale chitosanului, sunt necesare metode de
determinare a masei moleculare de mare acurateţe. Metodele curente se bazează pe
măsurători vâscozimetrice.
În ultima perioadă se folosesc metode cromatografice de determinare (SEC),
cunoscute şi sub denumirea de cromatografie pe gel permeabil sau cromatografie pe gel
filtrant. Acestea se folosesc atât pentru determinarea masei moleculare cât şi a distribuţiei
acesteia pentru diverse materiale: polimeri sintetici, biopolimeri sau polimeri naturali. De
asemenea o altă metodă recent utilizată şi cu rezultate foarte bune este spectroscopia IR
(ce măsoară indicele de refracţie).

3.1.3. Solubititatea
Chitosanul este insolubil în apă la un pH aproape neutru, în acizi concentraţi,
excepţie făcând H2SO4, precum şi în acizi organici.
Fiind o poliamină, este solubil în soluţii acide diluate, formând sarea cuaternară
de amoniu respectivă cu acizii organici; el se dizolvă în acid clorhidric, soluţii de acizi
organici precum acidul formic, acetic, oxalic şi lactic. Solubilitatea depinde de
concentraţia şi de tipul acidului.
Solubilitatea chitosanului depinde atât de gradul său de disociere cât şi de modul
de preparare.

3.1.4. Structura cristalină

Chitosanul prezintă structură cristalină, polimorfismul acestuia depinzând de
starea sa fizică. Structurile sale variate cuprind o formă anhidră, o formă hidratată şi
diferite săruri, de curând analizate prin difracţie cu raze X. Lanţurile polimerice din
formele hidratate sunt în număr de 4, care trec prin celula-unitate. Cele două lanţuri
adiacente, de-a lungul axei b (fig. 3.1.4.1) sunt cristalografic independente, aranjate într-o
manieră antiparalelă şi legate prin două rânduri de legături de hidrogen N 2....O6. La
chitosanul anhidru, cele două lanţuri polimerice adiacente se găsesc de-a lungul axei a.
 Figura 3.1.4.1 Aranjamentul împachetat al chitosanului hidratat, proiectat de-a
lungul axei a (A) si al axei b (B)

3.2. Proprietăţi tehnice

3.2.1 Flocularea
După cum s-a menţionat şi în introducere, chitosanul reprezintă o alternativă
promiţătoare în obţinerea de policationi sintetici, utilizaţi mai apoi ca agenţi de floculare.
Tratamentul apelor oferă numeroase posibilităţi, de la îndepărtarea acidului humic din
apa potabilă şi până la diverse tehnici de tratare a apelor uzate sau deshidratarea
nămolurilor.
Cu toate acestea relaţia structură-funcţie a fost rareori studiată din punct de vedere
al floculării în cazul chitosanului. S-a putut corela totuşi o creştere a eficienţei
chitosanului, ca agent de floculare, odată cu descreşterea pH-ului şi a numărului fracţiilor
de unităţi acetilate şi cu o creştere semnificativă a densităţii.

3.2.2. Gelifierea
Până în momentul de faţă nu a fost găsit nici un agent de reticulare ionic şi
netoxic ce poate conferi o reproductibilitate mai bună a gelurilor de chitosan precum ionii
de calciu utilizaţi pentru gelifierea alginaţilor. Totuşi s-a observat că hidrogelurile pe bază
de chitosan, reticulate cu polioxianioni molibdat, au o structură transparentă, termo-
rezistentă şi sunt capabile sa-şi mărească dimensiunile de câteve ori faţă de cele iniţiale în
urma umflării.
 Cinetica gelifierii precum şi proprietăţile elastice finale ale acestor geluri au fost
influenţate de fracţia unităţilor acetilate, mai exact proprietăţile finale ale hidrogelurile au
fost determinate de interacţiunile intercatenare dintre aceste grupe acetilate.

3.3. Proprietăţi biomedicale

Probabil cele mai promiţătoare întrebuinţări ale chitinei şi chitosanului se referă la
utilizarea lor în aplicaţii biomedicale, biotehnologice şi farmaceutice. Pentru asemenea
aplicaţii, chitosanul trebuie sa prezinte o puritate ridicată iar compoziţia chimică şi
distribuţia lanţurilor moleculare să fie bine determinate.
Chitosanul prezintă o structură biodegradabilă şi de aceea degradarea sa în
organismul uman trebuie foarte bine controlată. Acest lucru este posibil prin controlul
riguros al cristalinităţii. De asemenea când este utilizat în ingineria tisulară sau
reconstrucţia de ţesuturi o calitate deosebit de importantă este biocompatibilitatea.

3.3.1. Capacitatea de adsorbţie a medicamentelor

Proprietăţi ale chitosanului ca: bioaderenţă, biodegradabilitate, toxicitate redusă,
sunt foarte importante în aplicaţiile de eliberare controlată a medicamentelor.
Studii ”in vitro” au arătat efectul compoziţiei chimice a chitosanului, a masei
moleculare şi a distribuţiei masei moleculare asupra capacităţii de adsorbţie. S-a putut
astfel demonstra că adsorbţia cea mai eficientă s-a produs în cazul chitosanului cu o
fracţie a unităţilor acetilate scăzută dar cu o masă moleculară ridicată.

3.3.2. Inginerie genetică

Sistemele de origine nonvirală de transfer a genelor au atras atenţia în ultimă
perioadă fiind o alternativă în transportul plasmidelor ADN către nucleele celulelor în
ingineria genetică.
O serie de policationi, incluzănd policationi sintetici, polilizine, cationi lipide şi
mai recent chitosanul, au fost utilizaţi cu succes drept agenţi de condensare în ingineria
genetică.
 Ca şi în cazul sistemelor cu eliberare controlată de medicamente, fracţia de grupe
acetilate, masa moleculară, gradul de polidispersitate influenţează decisiv capacitatea
chitosanului de a fi utilizat în astfel de aplicaţii.

3.3.3. Capacitatea de formare a capsulelor

Deoarece majoritatea celulelor şi ţesuturilor vii prezintă o suprafaţă de schimb
negativă, chitosanul, utilizat drept polication, prezintă o foarte bună aderenţă. De
asemenea chitosanul poate forma complecşi cu o serie de polianioni ca : AND, alginaţi,
mucin.
Chitosanul cu o fracţie a grupelor acetilate scăzută prezintă o aderenţă mult mai
bună, iar modificarea pH-ului la valori mai mari influenţează în mod pozitiv aderenţa.
Pentru o mai bună bioaderenţă se recurge deseori la tratamente de suprafaţă.
 4. Reacţii de modificare a chitosanului. Derivaţi ai chitosanului

Chitosanul, dar şi alte polizaharide pot fi modificate chimic prin diverse căi
pentru a le îmbunătăţi proprietăţile în scopul satisfacerii anumitor cerinţe specifice.
Chitina şi chitosanul sunt mai puţin susceptibili la potenţiali reactanţi decât celuloza,
probabil datorită structurii supramoleculare cristaline caracteristice, cu puternice legături
intermoleculare.
Reacţiile chimice la care iau parte aceste două polizaharide se realizează de
obicei cu dificultate datorită solubilităţii şi reactivităţii limitate ale acestora. Astfel, de
cele mai multe ori, reacţiile de modificare ale chitinei şi chitosanului au loc în condiţii
heterogene.
Cu toate acestea, există numeroase utilizări ale chitosanului şi derivaţilor acestuia
(tabel 4.1).
Tabel 4.1 Exemple de aplicaţii ale derivaţilor de chitosan

APLICAŢII ALE REŢELELOR DE CHITOSAN RETICULAT

Gruparea Sisteme de eliberare Alte aplicaţii
reticulantă controlată
Alchil Hidrogel erodabil pentru eliberarea Stabilizator de emulsii de spume
controlată de medicamente
Aldehidă Hidrogeluri pentru eliberarea controlată Adeziv bilogic pentru ţesuturile moi
de medicamente
Acid palmitic Hidrogel pentru eliberarea controlată a ...
Rhodaminei B
Carboximetil Gel injectabil pentru eliberarea susţinutăAgent reparator in reducţia pungilor
a morfinei, şi cu viteză scăzută a periodontale
gentamicinei Filme pentru conservarea fructelor
Gel sau soluţie pentru prevenirea
adeziunii eritoneale postchirurgicale
Fructoză ... Matrice pentru ataşarea hepatocitelor
2-hidroxietil Filme sangvino-compatibile pentru …
metacrilat eliberarea controlată a glucozei
Acid lactic- Hidrogeluri pentru eliberarea controlată ...
glicolic la nivel gastric
Pluronic Hidrogeluri pentru eliberarea la nivel ...
nazal a proteinelor antiastmatice
Hidrogeluri bioadezive pentru
eliberarea nazală, oculară si vaginală
Acid Hidrogeluri bioadezive pentru Constituent al gelurilor hidro- şi
etilendiaminot eliberarea peptidelor la nivel gastric hidroalcoolice pentru uz topic
etra acetic
Poli(etilen Particule gelifiate pentru eliberarea ...
glicol) insulinei sau a N-fenil-1-naftillaminei
Poli(etilen Particule gelifiate utilizate ca ...
glicol) trensportori genetici pentru eliberarea
- galactozil ţintită la nivelul hepatocitelor

4.1. Hidroliza lanţului principal

4.1.1. Hidroliza chimică
Legăturile glicozidice ale chitosanului sunt relativ stabile la acţiunea alcaliilor,
fiind, în schimb, scindate de acizi.
La hidroliza totală cu acid clorhidric fierbinte a chitosanului rezultă D-
glucozamina. În condiţii blânde, prin hidroliză acidă, pot rezulta amestecuri de
oligozaharide. Acidul clorhidric este folosit mai mult în cazul hidrolizelor parţiale, iar
produşii sunt în special oligomeri cu un grad de polimerizare de 2 – 4.
Hidroliza cu acid fluorhidric a chitosanului are ca rezultat obţinerea de
chitooligozaharide sub formă de α-fluorură de glucopiranozil la capătul redus.
Tratamentele de ultrasonare facilitează degradarea chimică.

4.1.2. Hidroliza enzimatică

Atât chitina cât şi chitosanul sunt degradaţi în natură de o multitudine de
microorganisme. Majoritatea chitinazelor din microorganisme hidrolizează legăturile N-
acetil-β (1→4) glucozaminice la întâmplare. Spre deosebire de chitinaze, chitosanazele
au fost studiate mai puţin. Totuşi, este cunoscut faptul că chitosanul este susceptibil la
glicanaze, lipaze şi proteaze.
S-a observat că prin degradarea chitosanului cu ajutorul chitosanazei obţinute de
la Bacillus sp. rezultă dimeri şi pentameri corespondenţi fără formare de monomeri, iar
celulaza din T.viride hidrolizează chitosanul dând produşi ce variază de la hexameri până
la octameri, izolaţi în formă cristalină.

4.2. Deacetilarea şi adsorbţia metalelor

Chitosanul, precum şi chitina prezintă afinităţi semnificative pentru cationii
metalici. Chitosanul are o mare capacitate de colectare a cationilor metalelor grele, fiind
unul din cei mai buni absorbanţi întâlniţi în natură. Absoarbe o varietate largă de metale
(Cu, Hg, Cd, Fe, Ni, Zn, Pb, Ag), şi compuşi organo-mercurici foarte toxici.
Capacitatea de adsorbţie a metalelor este influenţată foarte mult de gradul de
deacetilare (de cantitatea de grupe amino libere) şi hidrofilicitate.

4.3. Acilarea
4.3.1. Acetilarea
N-acetilarea chitosanului poate fi controlată uşor, când are loc în soluţii apoase de
acid acetic sau în stare de gel puternic umflat, în piridină. În acest caz s-a atins un grad de
N-acetilare de 50%, produşii fiind solubili în apă. Mai mult, nu s-a observat o degradare
apreciabilă în timpul acetilării chitosanului.
Introducerea grupelor acetil la funcţiunea amino este eficientă utilizând un gel
puternic umflat de chitosan în piridină cu clorură de acetil. Reacţiile pot fi controlate cu o
cantitate de cloruri acide pentru a da două serii de produşi acilaţi cu grade de substituţie
diferite.

4.3.2. Acilarea
Chitosanul se poate acila cu cloruri ale acizilor carboxilici, cu lanţ alifatic lung
(cloruri de hexanoil, nonanoil, dedecanoil, tetradecanoil), în amestec de piridină şi
cloroform pentru a forma derivaţi cu grade de acilare 4.

Figura 4.3.2.1 Schema reacţiei de acilare a chitosanului

Datorită prezenţei grupei amino libere şi a toxicităţii scăzute, chitosanul este un

transportor abil pentru specii biologic active. Pentru a realiza reacţii de cuplare la
gruparea amino a chitosanului, în solvenţi organici, acesta se poate acila, pentru a obţine
derivaţi cu solubilitate crescută în solvenţi polari obişnuiţi. Astfel derivatul 6-O-
trifenilmetil-chitosan, obţinut prin acilare se poate conjuga cu pentapeptida Tyr-Ile-Gly-
Ser-Arg (YIGSR) (figura 4.3.2.2), pentru a obţine un produs cu activitate antitumorală
semnificativă demonstrată împotriva metastazelor de plămân cu celule de melanom
B16BL6 la şoareci.

Figura 4.3.2.2 Acilarea chitosanului prin reacţii de cuplare

Pentapeptida având o secvenţă de laminină, care se cunoaşte a avea rol în

metastaza celulelor tumorale, inhibă ea însăşi formarea metastazelor in vitro; totusi,
digerarea acesteia de către proteaze in vivo, impune necesitatea imobilizării pe suporturi
polimerice adecvate pentru rezultate promiţătoare.

4.4. N-ftaloilarea chitosanului

a) Ftaloilarea
Funcţionalitatea grupelor amino poate fi protejată de gruparea ftaloil. Ftaloilarea
poate fi un mod practic de solubilizare în solvenţi organici, întrucât gruparea ftaloil
elimină hidrogenul din gruparea amino, împiedicând formarea legăturii de hidrogen.
Astfel, gruparea N-ftaloil poate fi indispensabilă atât pentru protecţie cât şi pentru
solubilizare.
N-ftaloilarea chitosanului total deacetilat se poate obţine prin tratarea unei
suspensii de chitosan în dimetil formamidă cu un exces de anhidridă ftalică, la 120-130
ºC.
b) Modificarea ftaloil-chitosanului
 Gruparea ftaloil poate fi îndepărtată prin reacţie cu hidrazină, pentru a regenera
gruparea amino liberă. Catena principală a chitosanului se consideră a fi suficient de
rigidă pentru a facilita formarea de mezofaze, sugerată de proprietăţile de cristal lichid ale
chitosanului în soluţii apoase acide. Atât N-ftaloil-chitosanul cât şi derivatul acetilat 3,6-
di-O-acetil-N-ftaloil-chitosan formează faze liotropice de cristal lichid în DMSO.
Comportarea termică a fazelor de gel din cristalul lichid liotropic a derivatului de mai sus
relevă faptul că tranziţia sol-gel este reversibilă cu histerezis temporal semnificativ.

c) Ramificarea pe bază de ftaloil-chitosan

Una dintre cele mai importante modificări ale N-ftaloil-chitosanului este
introducerea de ramificaţii zaharidice în chitosan pentru a obţine polizaharide ramificate
sintetice. S-a demonstrat că aceste polizaharide au proprietăţi fizice şi activităţi biologice
unice. Ele sunt foarte higroscopice; prezintă grade mari de absorbţie şi retenţie de apă. De
asemenea, ele par a fi susceptibile la lizozime, degradabile enzimatic şi prezintă o
activitate antimicrobiană crescută.

4.5.Tosilarea
Solubilitatea îmbunătăţită observată la derivaţii de chitosan cu grupări bloc indică
faptul că introducerea unor asemenea grupări distruge efectiv aranjamentul strâns al
moleculelor polizaharidice în stare solidă cristalină.
Întrucât radicalul acidului p-toluen sulfonic (tosil) este o grupare bloc şi esterul
său este foarte reactiv, îl face să fie un bun candidat pentru substituţie cu scopul de a
obţine un precursor solubil care să dea modificări reactive controlabile.

4.6. Formarea bazelor Schiff

Gruparea liberă amino a chitosanului în reacţie cu o aldehidă duce la formarea
bazei Schiff corespunzătoare. O astfel de reacţie poate avea loc în amestec de acid acetic
şi metanol, atingându-se uneori grade mari de substituţie, de aproape 1. În timpul reacţiei,
soluţia se gelifică datorită solubilităţii scăzute a derivaţilor de bază Schiff rezultaţi.
Aldehidele pot fi utilizate pentru protejarea grupărilor amino ale chitosanului, permiţând
doar grupelor hidroxil să fie modificate (figura 4.6.1). Astfel, printr-o serie de reacţii se
poate obţine chitina total acilată.

Figura 4.6.1 Obţinerea chitinei total acetilate prin reacţii de

protejare a grupărilor amino

4.7. Alchilarea reductivă

Cea mai bună modalitate de a introduce selectiv grupări alchil sau grupări alchil
substituite la grupele amino ale chitosanului este alchilarea reductivă. Astfel, chitosanul
se tratează cu aldehidă sau cetonă rezultând o imină (bază Schiff) care poate fi uşor
transformată în N-alchil derivat prin reducere cu borohidrură de sodiu sau
cianborohidrură de sodiu. În prezenţă de zaharuri reducătoare (glucoză, galactoză,
lactoză, celobioză) alchilarea reductivă are loc uşor, cu introducerea de grupări zaharidice
în chitosan.
Trebuie aici considerată şi alchilarea reductivă a chitosanului cu salicilaldehidă
sau cu acid ftalaldehidic în scopul creşterii capacităţii de adsorbţie pentru metale
obţinându-se o îmbunătăţire substanţială a chelatizării.

4.8. O-carboximetilarea
Introducerea grupării carboximetil în chitină sau chitosan duce la formarea de
derivaţi anionici. Carboximetilarea chitinei are loc prin tratarea alcali-chitinei cu acid
monocloracetic, reacţia fiind mult facilitată prin utilizarea unui solvent organic adecvat.
Se presupune că reacţia de carboximetilare are loc preferenţial la C-6, după cum s-a
observat din rezultatele analizei structurale a unităţii monomerice obţinute prin hidroliză.
 Chitosanul se poate carboximetila în condiţii asemănătoare dar în acest caz
grupele carboximetil sunt introduse atât la grupele hidroxil cât şi la cele amino cu
formare de N, O-carboximetil chitosan. În cursul reacţiei, N-deacetilarea are loc odată cu
formarea de polimeri, având atât grupe carboxil cât şi amino.

4.9. Copolimerizarea radicalică

Această reacţie de copolimerizare, ce a cunoscut de curând un progres, introduce
noi catene laterale pentru a face posibilă existenţa mai multor aranjamente moleculare
diferite, permiţând apariţia unor noi tipuri de materiale hibride, compuse din polizaharide
naturale şi polimeri sintetici. Proprietăţile produşilor copolimerizării radicalice pot fi uşor
controlate prin caracteristicile catenelor laterale (structura moleculară, lungimea şi
numărul).
Copolimerii radicalici bazaţi pe chitosan şi chitină ar putea avea noi aplicaţii în
anumite domenii precum tratarea apelor, adsorbţia cationilor metalici, medicină,
agricultură, etc.
Poli(etilen glicol)-ul este un polimer unic, care prezintă multiple caracteristici,
inclusiv solubilitate în apă şi solvenţi organici, formează complecşi cu cationi metalici,
are toxicitate scăzută şi o bună biocompatibilitate. De aceea, studiile cele mai numeroase
s-au făcut asupra grefării chitosanului cu PEG, din punctul de vedere al diferitelor
aplicaţii posibile.
La grefarea chitosanului cu polianilină se obţin produşi din care se pot realiza
filme sau fibre, ale căror proprietăţi variază în funcţie de procentul de anilină.
S-a experimentat copolimerizarea grefată la chitină cu metil acrilat, metil
metacrilat, monomeri vinilici (acrilamidă, acid acrilic), cu ajutorul Ce (IV) şi cu stiren
prin gamma-iradiere. Produşii obţinuţi prin copolimerizare cu monomerii vinilici au
demonstrat un comportament la umflare şi solubilizare mult îmbunătăţit, având o
higroscopicitate mult mai mare în comparaţie cu chitina, iar în cazul copolimerizării cu
metil acrilat şi metil metacrilat s-a observat că la un procent de grefare de peste 400%,
umflarea a devenit foarte pronunţată, dând naştere la filme transparente.
 5. Aplicaţii ale chitosanului şi derivaţiilor acestuia

Chitosanul şi derivaţii acestuia prezintă numeroase aplicaţii (tabel 5.1) şi (tabel

5.2). Una dintre cele mai spectaculoase utilizări este, probabil, realizarea de sisteme de
eliberare controlată de medicamente, acest domeniu fiind în continuă dezvoltare.
Sistemele de eliberare controlată au apărut ca un contracandidat veritabil la formele
clasice de dozare a medicamentelor, înlăturând astfel, pe cât posibil, dezavantajele
administrării medicametelor sau substanţelor active în formă liberă, şi anume:
 slaba biodisponibilitate;
 controlul limitat asupra vitezei de eliberare a principiului activ;
  necesitatea creşterii concentraţiei iniţiale a substanţei active, de multe ori,
aproape de limita de toxicitate pentru păstrarea efectului terapeutic sau necesitatea
creşterii numărului de administrări.

Tabel 5.1 Principalele aplicaţii ale chitosanului

Realizarea mecanismelor de apărare în plante

Stimularea creşterii plantelor

Agricultură
Acoperirea seminţelor; protecţie împotriva îngheţului.

Eliberare în timp a fertilizatorilor şi nutrienţilor în sol

Limpezirea apei de băut sau din piscine (material de floculare)

Tratamentul apelor Îndepartarea ionilor metalici

şi deşeurilor Reducerea utilizării polimerilor sintetici (polimeri ecologici)

Reducerea mirosurilor

Furnizarea de fibre dietetice (nedigerabil de către om)

Atragerea şi legarea la lipidele din tubul digestiv (reducea

colesterolului)
Alimente şi băuturi
Conservare alimente şi băuturi

Agent de îngroşare şi stabilizare pentru sosuri

Acoperire protectivă, fungistatică şi antibacteriană pentru fructe

Menţinerea hidratării pielii

Tratamentul acneei

Cosmetice şi Îmbunătăţirea supleţei părului

produse de curăţare Reducerea electrictăţii statice a firelor de păr

Tonifierea pielii

Îngrijire orală (pastă de dinţi, gumă de mestecat)

Biofarmaceutice Imunologic, antitumoral

 Realizarea mecanismelor de apărare în plante

Agricultură Hemostatic şi anticoagulant

Vindecare şi bacteriostatic

Sisteme de eliberare controlată de medicamente

Tabel 5.2. Exemple de derivaţi de chitosan cu utilizările lor

UTILIZĂRI
DERIVAT EXEMPLE
PROPUSE
N-acil chitosan Formil, acetil, propionil, butiril, hexanoil, octanoil, -Material textil
decanoil, dodecanoil, tetradecanoil, lauroil, -Materiale
miristoil, palmitoil, stearoil, benzoil, biomedicale
monocloracetil, dicloracetil, trifluoracetil, -Membrane
carbamoil, succinil, acetobenzoil
N-carboxialchil N-carboxibenzil, glicin-glucan, (N-carboxi- Cromatografie
(aril) chitosan metilchitosan), alanin-glucan, fenilalanin-glucan, Colectarea
serin-glucan, acid gluatamic-glucan, metionin- ionilor metalici
glucan, leucin-glucan
N-carboxiacil Derivati de la anhidridele: maleică, itaconică,
chitosan glutarică, ftalică, acetiltiosuccinică, ,ciclohexan,
cis-tetrahidroftalică, difenică, salicilică, trimetilică,
piromelitică)
O-carboxialchil O-carboximetil -Dispozitive de
chitosan O-carboximetil reticulat vâscozitate
-Colectori ai
 ionilor metalici
-Site moleculare

Chelaţi ai De paladiu, cupru, argint, iod -Catalizatori,

ionilor metalici -Fotografie,
-Produse de
sănătate,
-Insecticide
Răşini Copolimeri de chitosan cu metilmetacrilat, -Textile
semisintetice poli(uree-uretan), poli(amidoesteri), anhidridă
de chitosan acrilamid-maleică
Complecşi Glucani de chitosan din diferite organisme -Floculare şi
polizaharidici Alchil chitină, benzil chitină, hidroxibutil chitină, chelarea
cianoetil chitosan, glutaraldehidă chitosan -Purificarea
complex acid linoleic-chitosan proteazelor
uracil-chitosan, teofilin-chitosan -Dializă şi
săruri de chitosan cu acizi polizaharidici filtrare
chitosan-streptomicin -Enzimologie
complex chitosan-acid 2-amino-2,6 diamino- -Imobilizarea
heptanoic enzimelor
-Aditivi
alimentari

5.1 Sisteme de eliberare pe bază de chitosan

Fiind biocompatibil, netoxic, stabil, sterilizabil şi biodegradabil, chitosanul
prezintă proprietăţi ca excipient demne de luat în seamă; în plus, acesta are anumite
caracteristici extrem de valoroase, care îi cresc versatilitatea în domeniile biomedical
(tabel 5.1.1) şi biotehnologic, precum: imunostimularea, activarea macrofagelor,
mucoadezvitatea, activitatea antimicrobiană, etc. Mai mult, chitosanul poate fi prelucrat
sub diverse forme, şi anume: hidrogeluri, xerogeluri, pudre, filme, tablete, capsule,
microsfere, microparticule, nanofibre, fibre textile sau compozite anorganice (tabel
5.1.1).
 Chitosanul este, astăzi este un protagonist veritabil în domenii avansate, fiind, de
exemplu, un vector non-viral performant pentru terapia genică.
În ultimele două decenii s-a luat în considerare posibilitatea de a utiliza chitosanul
în eliberarea controlată de medicamente, datorită multiplelor sale proprietăţi menţionate
anterior.
Biodisponibilitatea medicamentelor s-a îmbunătăţit în ultimii ani datorită utilizării
formelor dozate mucoadezive. Prin prelungirea timpului de remanenţă a carrier-ilor la
situsul de absorbţie, se poate ajunge la o biodisponibilitate mai bună şi o eliberare
susţinută.

Tabel 3.4. Principalale proprietăţi ale chitosanului în funcţie de aplicaţiile biomedicale

ale sale

Potenţiale aplicaţii biomedicale Caracteristici principale

Suturi chirurgicale Biocompatibilitate

Implanturi dentare Biodegradabilitate

Piele artificială Posibiltate de reînnoire

Reconstrucţie osoasă Formare de filme

Lentile de contact corneale Agent de hidratare

Eliberare controlată de
Nontoxicitate, toleranţă biologică
medicamente

Încapsulare de materiale active Hidrolizare de către lizozim

Proprietăţi de vindecare a rănilor

Eficient împotriva bacteriilor, viruşilor şi

fungilor
Întrucât chitosanul este mult mai uşor de procesat decât chitina din care provine,
există numeroase sisteme descrise în literatură, utilizate, în principal, în domeniul
biomedical. Totuşi, trebuie menţionat faptul că, stabilitatea acestor materiale pe bază de
chitosan este mai scazută, datorită caracterului său mai hidrofil şi a sensibilităţii la pH.
Numeroase tehnici (modificări chimice) sunt utilizate pentru controlarea proprietăţilor
chimice şi mecanice ale sistemelor pe bază de chitosan.
Polimerii biodegradabili precum chitosanul trebuie reticulaţi pentru a ajunge la
performanţa de a modula proprietăţile lor generale şi de a le imprima o bună stabilitate în
timp. Pentru a reticula chitosanul au fost utilizaţi anumiţi reactanţi precum aldehida
glutarică, tripolifosfatul, etilen glicolul, diglicileterul şi diizocianatul. Există studii care
au demonstrat ca agenţii de reticulare sunt mai mult sau mai puţin citotoxici, putând,
astfel, scade drastic biocompatibilitatea sistemelor de eliberare. Astfel, este de dorit ca
reticulantul utilizat în aplicaţii biomedicale să prezinte slabă toxicitate şi să formeze
produşi reticulaţi biocompatibili şi stabili.
Aplicaţiile în eliberare controlată de medicamente includ administrarea orală,
nazală şi transdermală, implanturile şi terapia genică. Administrarea la nivelul
mucoaselor a medicamentelor este discutată, în prezent, din ce în ce mai mult.
Mucoadezivitatea chitosanului şi a derivaţilor policationici este recunoscută şi s-a dovedit
a îmbunătăţi adsorbţia medicamentelor, în special la pH neutru; clorura de N-trimetil
chitosan interacţionează cu membranele celulare încărcate negativ, iar n-Lauril-
carboximetil chitosan este un polimer amfifil, care formează micele ce solubilizează
medicamentul taxol, facându-l mai eficient din punct de vedere terapeutic şi mai puţin
toxic. Acest tip de derivat de chitosan este în general utilizat ca vehicul pentru
medicamentele hidrofobe antitumorale.

5.2. Hidrogeluri pe bază de chitosan

Hidrogelurile sunt, în general, formate prin reticularea covalentă a polimerilor
hidrofili liniari, rezultând o reţea capabilă să absoarbă apa, rămânând totuşi insolubilă.
Amestecurile polimerice heterogene pot fi utilizate, de asemenea, pentru formarea de
hidrogeluri, fără a necesita un proces de reticulare covalentă.
Hidrogelurile de chitosan sunt, în principiu, reticulate covalent. Agenţii de
reticulare, precum glutaraldehida sau glioxalul sunt utilizaţi în mod obişnuit în prepararea
hidrogelurilor pe bază de chitosan.
Hidrogelurile pe bază de chitosan, sensibile la pH se pot utiliza în eliberare
controlată, specifică situsurilor, în regiuni specifice ale tractului gastrointestinal.
Chitosanul prezintă activitate antiacidă şi antiulceroasă, prevenind astfel iritarea
mucoasei gastrice. De asemenea, matricile de chitosan se pare că “plutesc “,umflându-se
gradual în mediul de acid gastric. Aceste hidrogeluri se obţin în general, din chitosan cu
masa moleculară mică. Eliberarea medicamentelor din hidrogeluri depinde de structura
lor sau de proprietăţile chimice ale acestora, ca răspuns la pH.
Amestecurile de geluri de chitosan reticulat necovalent pot fi preparate din
complecşi polielectrolitici de chitosan şi alţi polimeri, precum carageneanul sau xantanul.
La amestecarea a doi polielectroliţi cu încărcare electrică opusă într-o soluţie apoasă, se
formează un complex polielectrolitic prin atracţie electrostatică. Complecşii
polielectrolitici sunt, de altfel, materiale puternic hidrofile, care formează sisteme cu
umflare puternică în apă.
Chitosanul a fost utilizat pentru a prepara diverşi complecşi polielectrolitici cu
polianioni naturali, ca alginatul, carboximetil celuloza, sulfatul de dextran, carboximetil-
dextranul, heparina, pectina, colagenul şi xantanul.
Sistemele alginat/chitosan şi-au găsit aplicaţii în vindecarea rănilor şi în ingineria
ţesutului osos. Una dintre acela mai interesante aplicaţii este, probabil, cimentul pe bază
de fosfat de calciu, care se autoîntăreşte, utilizat pentru reparaţie osoasă.

5.3. Sisteme particulate pe bază de chitosan

Sistemele particulate pot fi clasificate în diverse moduri, în funcţie de
dimensiunea acestora, modalitatea de înglobare sau eliberare a substanţelor active, etc.
Dacă luăm în considerare mărimea particulelor, putem observa existenţa a mai multe
tipuri de sisteme:

 Microcapsule (1000 – 100.000 nm)

 Emulsii (200 – 30.000 nm)

 Microsfere(200 – 30.000 nm)

 Lipozomi multilamelari (200 – 3500 nm)

 Nanocapsule (50 – 800 nm)

  Lipozomi unilamelari (25 – 200 nm)

 Nanoparticule (25 – 800 nm)

Diversitatea metodelor de preparare a sistemelor particulate determină varietatea

caracteristicilor de dimensiune, proprietăţilor de suprafaţă, compoziţiei, morfologiei
precum şi a capacităţii de umflare, de retenţie şi de eliberare a principiului activ.
Metodele de preparare a sistemelor particulate pot fi rezumate astfel:
 Metode chimice:
- Polimerizare, pornind de la un monomer
- din polimeri preformaţi
 Metode fizice (prepararea particulelor prin acest procedeu se realizează doar
din polimeri preformaţi).
Nanoparticule de chitosan- sisteme de eliberare controlată oftalmică
Chitosanul este solubil la pH acid, formând geluri; natura bioadezivă a
chitosanului poate fi atribuită interacţiilor ionice cu componentele membranei mucoase.
Chitosanul este capabil de a promova absorbţia transmucoasă a medicamentelor polare cu
moleculă mică, inclusiv peptide, inducând o deschidere a joncţiunilor strânse a
membranei celulare.
Datorită proprietăţilor elastice, hidrogelulrile de chitosan sunt mult mai bine
acceptate pentru eliberarea oftalmică; suspensiile sau unguentele, gelurile oftalmice pe
bază de chitosan îmbunătăţesc adeziunea la mucină, care acoperă conjunctiva şi suprafaţa
corneană, cresc timpii de rezidenţă precorneană, scăzând eliminarea sistemică a
medicamentului de către fluxul lacrimal.
Pe lângă faptul că este un component major al sistemelor de eliberare controlată,
chitosanul prezintă activitate antimicrobiană „per se” şi de vindecare a rănilor. Aceste
efecte pot fi benefice pentru tratamentul unor boli oculare (tabel 5.3.1). Ideea utilizării
chitosanului la vindecarea rănilor oculare a venit în urma recunoaşterii accelerării
procesului de vindecare care îl au produşii de degradare ai chitosanului şi a succesului
chitosanului ca agent hemostatic în grefele vasculare poroase. Mai precis, s-a sperat că
acest polizaharid să joace un rol activ, potenţând migraţia keratocitelor, determinând
astfel, o sintetizare mai rapidă de colagen, în scopul vindecării corneene.
 Tabel 5.3.1 Forme ale chitosanului investigate în domeniul oftalmic
Forme ale Aplicaţii Medicamentul
chitosanului încorporat
Lentile de contact Vindecarea rănilor cornene -
Soluţie Vindecarea rănilor cornene -
Soluţie ‘’dry eye’’ -
Soluţie Retenţie prelungită Tobramicin
Lipozomi acoperiţi Îmbunătăţirea retenţiei corneene Marker
Nanocapsule Îmbunătăţirea pentrării corneene Indometacin
acoperite
Nanocapsule Îmbunătăţirea /prelungirea retenţiei Marker
acoperite
Microsfere Îmbunătăţirea penetrării corneene Aciclovir
Microsfere Îmbunătăţirea penetrării corneene Ofloxacin

Nanoparticule Îmbunătăţirea / prelungirea retenţiei Ciclosporin

Nanoparticule Îmbunătăţirea / prelungirea retenţiei Marker

Chitosanul ocupă astfel un loc important în medicina modernă, în utilizarea,

cercetarea şi dezvoltarea de noi sisteme de eliberare retard pe baza acestui polimer.
 Bibliografie
K. Kurita In:. Applications of chitin and chitosan, edited by Goosen MFA,
Lancaster, PA: Technomic Publishing, 1997, p.103.
I.F. Uchegbu, Erodible solid hydrogels for delivery of biologically active
materials, Patent WO 00/14155, 2000.
R.A.A. Muzzarelli, in: Chitin and Chitosan edited by G. Skjak-Braek, T.
Anthonsen, P. Sandford, Elsiever Applied Science, Londres, 1989, p. 87–99.
C.M. Elson, Covalently linked N,O-carboxymethylchitosan and uses thereof,
Patent US 5888988, 2000.
T. Ouchi, H. Nishizawa, Y. Ohya, Polymer 39 : 5171–5175 (1998).
R.A.A. Muzzarelli, Natural chelating polymers; alginic acid, chitin and
chitosan Oxford: Pergamon Press, 1973, p.254.
W. Neugebauer, R.E. Williams, J.-R. Barbier, R. Brzeninski, G. Willick. Int J
Peptide Protein Res. 47:269 (1996).
I. Genta, P. Perugini, F. Pavanetto, T. Modena, B. Conti, R.A.A Muzzarelli in
Chitin and chitinases, edited by P. Jollès & R. A. A. Muzzarelli, Basel: Birkhauser Verlag,
1999, p. 305–313,
R. A. A. Muzzarelli, Carbohydrate Polymers. 76 (2): 167-182 (2009).
Y. Yuan, B. M. Chestnutt, W. O. Haggard, J. D. Bumgardner, R. A. A. Muzzarelli,
In Chitin and chitosan in biomaterial science, edited by R. Jayakumar & A. Prabaharan,
Trivandrum, India: Research Signpost, 2008.
 L. Illum, S. Davis, In Polysaccharides. Structural diversity and functional
versatility (2d ed), edited by S. Dumitriu, Marcel Dekker Publ., New York, 2005, p. 643–
660.
J. Cho, M.-C. Heuzey, A. Begin, J. P. Carreau, Gelation study of chitosan/b-
glycerophosphate solutions by rheological measurements, In Proceedings of the XIVth
international congress on rheology (FB09). Seoul, Korea (2004).
C., Mireles, M., Martino, J., Bouzas, J. A. Torres, In Advances in Chitin and
chitosan edited by CJ Brine, PA Sandford, JP Zikakis, Elsevier Applied Science, London,
1992, p. 506–515.
F. Chelat, M. Tabrizian, S. Dumitriu, E. Chornet, P. Magny, C. H
S. Dumitriu, P. Magny, D. Montane, P. F Vidal, E. Chornet, J Bioact Compat Pol.
9:184–209 (1994).
S. Dumitriu, E. Chornet, In Chitin enzymology (Vol. 2), edited by R. A. A.
Muzzarelli, Atec Edizioni, Italy, (1996), p. 543–564.
S. Dumitriu, E. Chornet, Adv. Drug Deliv. Rev. 31: 223–246 (1998).
S. Dumitriu, E. Chornet. in Chitin Enzymology, 2: 527–542 (2000).
M. Ito, Y. Matahira, K. Sakai, Publ. Nippon Kichin, Kitosan Gakkai, Kichin,
Kitosan Kenkyu 4:142–143 (1998).
A.R. El Zein, F. Dabbarh, C. Chaput, In Chitosan in pharmacy and chemistry,
edited by R.A.A. Muzzarelli, C. Muzzarelli, ATEC, Grottammare, Italy (2002), p. 365–
370.
K. Obara, M. Ishihara, Y. Ozeki, T. Ishizuka, T. Hayashi, S. Nakamura, Y. Saito,
H. Yura, T. Matsui, H. Hattori, B. Takase, M. Ishihara, M. Kikuchi, T. Maehara, J.
Control. Release.110(1):79-89 (2005).
H. T. Ta, C. R. Dass, D. E. Dunstan, J. Control. Release. 126 (3): 205-216, (2008).
S. Ramanathan, L. H. Block, J. Control. Release.70 (1-2): 109-123 (2001).
H. T. Ta, C. R. Dass, I. Larson, P. F.M. Choong, D. E. Dunstan, Biomater.30 (21):
3605-3613 (2009).
H. T. Ta, C. R. Dass, I. Larson, P. F.M. Choong, D. E. Dunstan, Biomater.30 (27):
4815-4823 (2009).