Lacul

de Mihai Emiescu

Argumentarea apartenenței la genul liric

Genul liric este genul literar în care autorul își exprimă propriile
gânduri, idei, sentimente prin intermediul eului liric și al procedeelor
artistice.
În opinia mea, poezia Lacul, de Mihai Eminescu, aparține
genului liric, întrunind trăsăturile specifice acestuia: sentimente,
gânduri, idei exprimate în mod direct, prezența eului liric,
expresivitatea textului și elemente de versificație.
În primul rând, prin intermediul monologului liric poetul își
dezvăluie în mod direct sentimentele și emoțile puternice determinate
întâlnirea cu ființa iubită. Trăirile interioare sunt surprinse în diferite
momente, începând cu așteptarea și nerăbdarea cu care tânărul
îndrăgostit își așteaptă iubita (''Și eu trec de-a lung de maluri / Parc-
ascult si parc-astept / Ea din trestii să răsară / Și să-mi cadă lin pe
piept''), continuând cu visul de iubire al poetului și terminând cu
tristețea și singuratatea provocate de absența fetei („Dar nu vine...
Singuratic / În zadar suspin și sufăr”.
Sentimentele profunde sunt corelate cu farmecul naturii, cuprinsă și
ea de emoția îndrăgostitului (lacul tresare „în cercuri albe”,
„cutremură o barcă”, vântul foșnește „lin” în trestii).
Subiectivitatea discursului liric este evidențiată prin utilizarea
mărcilor lexico-gramaticale specifice eului liric: pronume și verbe
la persoana I: eu, trec, ascult, astept, să-mi cadă, să scap, sufăr.
Verbele la persoana I, plural („Să sărim”, „să plutim”) semnifică ideea
de cuplu.
În al doilea rând, expresivitatea textului este realizatã cu
ajutorul figurilor de stil și al imaginilor artistice: epitete cromatice
(„lacul albastru”, „nuferi galbeni”, „cercuri albe”), personificări („Lacul
codrilor albastru / Tresărind ... / El cutremură o barcă”, „Îngânați de
glas de ape”), repetiții („Parc-ascult și parc-aștept”), inversiuni
(„blânda lună”, „unduioasa ape sune”), enumerații ( ”Și să scap din
mână cârma/ Și lopețile să-mi scape”).
Aceste figuri de stil de stil creează imagini artistice vizuale ( „Lacul
codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă”), auditive („Vântu-n trestii
lin foșnească”, „Parc-ascult”, „unduioasa apă sune”) și dinamice
(„tresărind”, „să cutremure”,„să sărim”, „să plutim”) ce descriu cadrul
natural feeric în care urma să aibă loc întâlnirea.

Pe de altă parte, elementele de versificație (rima încrucișată,

ritmul iambic și măsura versurilor de 8 silabe) conferă textului o
muzicalitate aparte, în concordanță cu conținutul liric.
În concluzie, poezia „Lacul”, de Mihai Eminescu, aparține
genului liric, întrunind trăsăturile specifice acestuia.