NORME GENERALE DE REDACTARE

A UNEI LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE1

prelucrare și adaptare de pr. asist. Jean NEDELEA

O lucrare științifică trebuie să respecte anumite norme de întocmire a aparatului de

note, a bibliografiei, precum și anumite norme de tehnoredactare. Normele acestea sunt
stabilite de obicei de către cei care solicită lucrarea (editură, comitetul unei publicații
periodice, organizatorii unei conferințe etc.). La Facultatea de Litere din Cluj, spre pildă,
cutuma academică pretinde redactarea cu Times New Roman de 12 pct., spațiat la 1, 5
rânduri pe o pagină cu margini uniforme de 2, 5 cm., cu excepția celei din stânga, de 3 cm.
(aici se leagă lucrarea de obicei).
Normele de întocmire a sistemului de referințe sunt, în general, în funcție de
sistemul ales (francez sau american). Odată stabilit sistemul de referinţe, el trebuie
respectat întocmai de la începutul până la sfârșitul lucrării. Mai nou, redacțiile revistelor
sau editurile stabilesc condițiile de publicare. Condiţiile solicitate, de pildă, de Redacţia
revistei Studii teologice pot fi consultate la adresa:
http://www.studiiteologice.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=24 – 16 februarie 2014

1
Lect. dr. Mihaela URSA, „Cum să redactezi o lucrare ştiinţifică”,
http://mihaelaursa.wordpress.com/universitare/ - 16 februarie 2014.

1
Sistemul european (francez), recomandat tradiţional de Academia Română

A. APARATUL DE N O T E poate fi alcătuit doar din note de subsol /

infrapaginale, respectiv note de final sau şi din note de subsol şi din note de final. În
acest ultim caz, notele de final sunt cele mai importante, notele de subsol rezervându-se
unor comentarii legate de traducere, polisemii etc.
Notele de final pot apărea la sfârşitul lucrării, departajate pe secţiuni marcate prin
titlurile capitolelor în care apar – caz în care numerotaţia nu se reia la fiecare început de
capitol. Dacă cităm în text, în limba română, din lucrări în alte limbi, în traducerea
noastră, vom anunța în nota infrapaginală titlul lucrării în original. Trebuie evitate
traducerile duble, adică citarea lui Olivier Clement, de pildă, după un volum în engleză; se
va folosi fie originalul francez, fie traducerea românească.

ABREVIERI necesare în redactarea notelor:

- prima ocurenţă în note a unui autor, lucrări etc. se dă complet, exact ca în bibliografie
(cu excepția numelui, care se dă în ordinea obişnuită, fără virgulă, după modelul Prenume
Nume), cu menţionarea obligatorie a numărului paginii (p.) sau a paginilor (pp.). De câte
ori apare o referinţă nouă, se dau în notă toate indicaţiile din bibliografie.

Exemplu: Fericitul AUGUSTIN, Mărturisiri, trad. de Nicolae Barbu, ed. a II-a, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 231.

- pentru referințele de pe internet (webografice), prima trimitere se face respectând

tiparul: Prenume, Nume, „Titlul articolului”, www.adresasiteului, data publicării articolului,
accesat ultima dată pe data de xxxx, la URL: http://toata_bara_de_link a paginii, după care următoarele
ocurențe respectă tiparul bibliografic obișnuit.

Exemplu: Andrei PLEŞU, „Condamnarea creştină a anti-comunismului”, în Dilema Veche, 07

Octombrie 2013, http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/condamnarea-crestina-anti-
comunismului, 16 octombrie 2013.

2
- Idem/Id. – înseamnă „acelaşi autor” şi se referă la autorul menţionat în nota imediat
anterioară. Se foloseşte dacă numele autorului este recurent în note consecutive.

Exemplu:

Nota 2:

John MEYENDORFF, Teologia bizantină, ed.a II-a, trad. de pr. prof. univ. dr. Alexandru I. Stan,
Ed. Nemira, Bucureşti, 2011, p. 309.

Nota 3:

IDEM, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, trad. de Angela Pagu, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1995, p. 133.

Nota 4:

IDEM, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, trad. de Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p.
107.

- Ibidem/Ibid. – înseamnă „în acelaşi loc” şi se referă la lucrarea şi pagina menţionate în

nota imediat anterioară; dacă referinţa este aceeaşi lucrare, dar la o pagină diferită, se
menţionează şi noul număr de pagină (Exemplu: Ibidem, p. 34). Pentru că referă la un titlu
de operă, se dă cu caractere cursive (italice). Se foloseşte dacă numele operei este recurent
în note consecutive.

Exemplu:

Nota 2:

John MEYENDORFF, Teologia bizantină, ed.a II-a, trad. de pr. prof. univ. dr. Alexandru I. Stan,
Ed. Nemira, Bucureşti, 2011, p. 309.

Nota 3:

Ibidem, p. 310.

3
 Nota 4:

Ibidem, p. 311.

- op. cit. sau loc. cit., respectiv lucr. cit. – înseamnă „opera citată”, „locul citat”, respectiv
„lucrarea citată”, se dă în cursive pentru că se referă la o operă şi se foloseşte dacă
utilizarea lui Idem, Ibidem nu este posibilă, pentru că între prima ocurenţă a unui autor, cu
opera lui (în nota 2, să spunem), şi ocurenţa a doua a aceluiaşi autor, cu aceeaşi operă (în
nota 5, de pildă), există notele 3 şi 4 la care sunt citate alte lucrări. Utilizarea acestei
trimiteri este posibilă numai dacă bibliografia nu conţine mai multe titluri ale aceluiaşi
autor (caz în care, în loc de op. cit. vom folosi Prenume, Nume, Titlul operei, cu
indicarea paginii).

Exemplu: la nota 2 avem:

Étienne GILSON, Dumnezeu şi filozofia, trad. de Alex Moldovan, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-
Lăpuş, 2005, p. 34;

la notele 3 şi 4 avem trimiteri la alţi autori. Atunci, la nota 5 reţinem doar:

Exemplu: Étienne GILSON, op. cit., p. 47.

Dacă însă la nota 2 avem, de pildă, Étienne GILSON, Dumnezeu şi filozofia, trad. de Alex Moldovan,
Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, p. 34, iar la nota 4 Étienne GILSON, Filozofia în Evul Mediu,

trad. de Ileana Stănescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 569, atunci la nota 8 nu mai putem avea

Étienne GILSON, op. cit., p. 35 (pentru că nu se poate şti la care dintre cele două lucrări ale lui

Gilson, citate anterior, facem referire!), ci vom cita

Exemplu: Étienne GILSON, Dumnezeu şi filozofia, p. 56.

- apud – înseamnă „după” sau „după cum apare la” şi se utilizează pentru citatele
preluate, adică se referă la un autor, operă, pagină citat(e) de un alt autor, operă, pagină,
care se află în bibliografia noastră.

4
 Exemplu: T. RENDTORFF, Ethik, Bd. I, Stuttgart, 1990, p. 62, apud Georgios MANTZARIDIS,
Morala creştină, vol. II, trad. de diac. drd. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 13.

- cf. sau v., respectiv v. şi – înseamnă „confer” sau „vezi”, respectiv „vezi şi”, referă la
lucrarea sau lucrările în care apare argumentul (ideea, conceptul) pe care îl susţinem în
text, cu cuvintele noastre (sau în parafrază, dar nu în citat), acolo unde operăm nota. De
exemplu, într-o lucrare unde susţinem ideea că autorul este o ficţiune, vom marca o notă,
iar în corpul notei vom da cf., urmat de numele unui singur autor, cu titlul operei (după
modelul din bibliografie) unde apare această idee, sau chiar a mai multor autori, cu operele
lor, unde ideea este prezentă. De fapt, cf. introduce câte o mini-bibliografie pe o anumită
temă pe care o atingem în argument. Când folosim cf. menţionarea paginii sau a paginilor
este opţională. Nu se foloseşte cf. pentru a da în notă autorul şi opera din care este extras
un citat din textul nostru. Dacă vrem să dăm referinţele unui citat din text, nota va conţine,
fără altă menţiune, numele, titlul şi restul indicaţiilor din bibliografie, cu numărul paginii
menţionat obligatoriu.

- v. sopra sau v. infra – înseamnă „vezi mai sus” şi „vezi mai jos” şi, utilizate într-o notă,
trimit la nota anterioară, respectiv următoare.

- passim – înseamnă „fără loc precizat, în trecere” şi referă la lucrarea sau lucrările în
care apare argumentul (ideea, conceptul) pe care îl susţinem în text, însemnând că
argumentul nu este precizat la o pagină anume. Nota va conţine indicaţia după modelul
bibliografic, dar în loc de pagină apare passim

- subl. aut. sau s. a., respectiv subl. m. sau s. m. sunt urmate de o liniuţă de despărţire
după care urmează iniţialele celui care face sublinierea şi se dau între paranteze în corpul
textului, unde apare o subliniere în citatul dintr-un autor, operă:

Exemplu: (s. a. – G. M.) pentru autorul Georgios Mantzaridis sau (s. m. – C. X)

pentru comentatorul lui Mantzaridis, Cutare Xulescu

- (sic!) – se dă în corpul textului, dacă trebuie să cităm fragmente care conţin greşeli de
gramatică, de exprimare, anacronisme, inexactităţi recunoscute etc.

B. B I B L I O G R A F I A se întocmeşte alfabetic (numerotată sau nu), după iniţiala

5
numelui autorilor, după modelul: Nume, Prenume, Titlul cărții, Editura, Locul, Anul. În
cazul articolelor și studiilor publicate în reviste sau volume colective, se menționează în
plus și paginile.

Exemplu: STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2002.

Menţionarea ediţiilor ulterioare ale unei cărţi se introduce între titlul lucrării şi editură.

Exemplu: STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe,

ed. a II-a, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2002.

Mai nou însă, ediţiile ulterioare ale unei cărţi se menţionează cu cifra mică corespunzătoare
ediţiei plasată sus în fața sau în spatele anului apariţiei.

Exemplu: STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2002².

- titlul cărţii se scrie cu litere cursive (italice), despărţindu-se prin virgulă atât de numele
autorului, cât şi de indicaţiile de editare;

- în cazul antologiilor sau al volumelor colective, enciclopediilor, dicționarelor, numele

antologatorului este urmat, între paranteze, de indicaţia (ed.) sau (coord.), dacă este un
singur editor/coordonator, sau (eds.), (coord.), dacă sunt mai mulţi;

Exemplu: ICĂ jr., Ioan., MARANI, Germano (eds.), Gândirea socială a Bisercii,
Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

6
- titlurile de publicații periodice (reviste şi ziare) se dau în italice, iar titlurile articolelor
din periodice sau din culegeri şi antologii de texte se dau cu caractere normale, între
ghilimele, menționându-se însă și paginile;

Exemplu: NISTEA, Pr. Iulian, „Internetul: tendinţe şi pastoraţie”, în Studii

teologice, 4/2010, pp. 85-92.

SAU:

Exemplu: PLEŞU, Andrei, „Educaţia religioasă”, în Dilema Veche, 3 mai 2008, p. 6.

SAU:

Exemplu: SOLOVIOV, Vladimir, „Din discursurile în memoria lui Dostoievski”,

în Marele Inchizitor. Dostoievski – lecturi teologice, trad. de Leonte Ivanov, Ed.
Polirom, Iaşi, 1997, pp. 43-56.

În lucrările mai ample (teze de licență, master, doctorat), BIBLIOGRAFIA poate fi

grupată astfel:

I. IZVOARE

1. Biblia – în ediții și traduceri diferite;

2. Sfinții Părinți – citați în ordine alfabetică, cu titulatura de sfinți! (căci au

dobândit sfințenia cu multă nevoință, iar reverența în fața sfinților de geniu și a
geniilor sfinte e un act de bunăcuviință!);

Exemplu:

 Sfântul AMBROZIE cel Mare, Tâlcuiri la Facere, vol. I, trad. de

Andreea Stănciulescu, Ed. Eguemnița, Galați, 2007.

 Sfântul IOAN Gură de Aur, Comentariu la Iov, trad. și note de Laura

Enache, Ed. Docxologia, Iași, 2012.

7
  Sfântul VASILE cel Mare, Scrieri dogmatice și exegetice, trad. de
Ierom. Policarp Pârvulescu și Pr. Dumitru Fecioru, în Colecția Părinți și
Scriitori Bisericești 4, serie nouă, Ed. Basilica, București, 2011.

3. Autorul care face obiectul studiului. Dacă scriem, spre pildă, o monografie
(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Părintele Cleopa, Părintele Benedict Ghiuș etc.)
sau o monografie tematică, dar la un autor (Antropologia Părintelui Dumitru
Stăniloae, Hristologia în teologia lui Hans Urs von Balthasar etc.), atunci
screrile autorilor aleși se constituie în izvoare ale lucrării noastre. De exemplu,
dacă am ales să tratăm Eclesiologia Părintelui Dumitru Stăniloae, atunci opera
Părintelui devine izvor al lucrării noastre și vom nota la I. IZVOARE / 1.
Biblia; 2. Sfinții Părinți și 3. Opera/Lucrări/Scrieri ale Părintelui Dumitru
Stăniloae.

II. LITERATURĂ secundară, care ar putea conține:

1. Dicționare, Enciclopedii

2. Cărți

3. Studii și articole