MANUALUL

CONSILIERULUI SPIRITUAL CREŞTIN

de Jay E. Adams

PRACTICAREA CONSILIERII NOUTETICE

Cuprins:
Cuvânt înainte
Introducere

PARTEA ÎNTÂI: PERSOANELE

I. Persoanele care participă la consilierea spirituală
Întotdeauna mai mult de doi
Cel puţin trei
II. Duhul Sfânt este persoana principală
Lucrarea Lui este sfinţenia
Toţi creştinii beneficiază de consilierea Lui
III. Consilierul spiritual uman
Cine trebuie să consilieze?
Consilierea spirituală aparţine pastorului
Calificarea pentru consiliere spirituală
Autoritatea în consilierea spirituală
Consilierii spirituali trebuie să dea directive
Personalitatea consilierului spiritual
IV. Consiliatul
Ştii deja multe lucruri
Surse ale cunoaşterii
Nu sunt necesare surprize
Soluţii pentru orice problemă
Ce trebuie să ştie consilierul spiritual
Cum ajută ceea ce ştii dinainte
Consiliaţii se pot schimba

PARTEA A DOUA: PRESUPOZIŢIILE ŞI PRINCIPIILE

V. Presupoziţiile şi principiile fundamentale pentru consiliere spirituală
Un număr limitat de presupoziţii şi principii
Viaţa trebuie să aibă sens
Depresiunea nervoasă
VI. Speranţa
Speranţa de schimbare
Fiecare are nevoie de speranţă
Probleme specifice în care este nevoie de speranţă
Cum să dai speranţă
VII. Rugăciunea: baza pentru consilierea spirituală
VIII. Dinamica reconciliere/disciplină
Cei trei paşi
Scopurile şi beneficiile disciplinei
De unde să începi
Căsătoria, divorţul şi dinamica reconciliere/disciplină
IX. Reconcilierea
O nouă relaţie
Să ierţi şi să uiţi?
Iertarea este acordată întâi, nu simţită
X. Presupoziţiile şi metodologia
 Cunoaştere de expert
Freudianismul
Behaviorismul
Cunoaşterea universală
Rogerianismul
O. Hobart Mowrer
Cunoaşterea divină
O activitate de judecare
O activitate de convingere cu privire la păcat
O activitate de schimbare
O activitate de structurare
XI. Tehnica

PARTEA A TREIA: PRACTICA ŞI PROCESUL

XII. Limbajul consilierii spirituale
Limbajul este important
Confruntă-i pe consiliaţi cu privire la limbajul lor
Eufemisme ucigătoare
XIII. Limbajul emoţiei şi al acţiunii
Simţirea
Atitudinea
Comportarea
XIV. Păcatul este problema
Consilierea spirituală este un război
Optarea pentru viaţa orientată spre dorinţă şi motivată de ea
Consilierea spirituală orientată spre simţiri
Luarea deciziilor
Elemente comune ale păcatului
Elemente exprimate în stiluri individuale
Satan şi asociaţii lui
Simţire şi acţiune
Un caz de Spencer
Sunt importante simţămintele?
Responsabilitate şi păcat
Alienare mintală temporară
Influenţa educaţiei din copilărie
XV. Dragostea în consilierea spirituală
Dragostea este ţelul
Trebuie să te iubeşti întâi pe tine însuţi?
Ce este concepţia despre sine?
Cum abordează dragostea consilierul spiritual
Ce este, de fapt, dragostea?
XVI. Suport, simpatie şi empatie
Idei moderne
Nu este un concept biblic
Suportul este dăunător
Dar simpatia şi empatia?
XVII. Motivaţia pentru schimbare
Fii ceea ce eşti
Implicaţii pentru consiliere
Răsplată/pedeapsă
Alte mijloace de a motiva
Alegerea metodei motivaţionale
XVIII. Efectuarea schimbării biblice
Schimbarea: ţelul
Schimbarea se face greu
 Schimbarea trecutului
Schimbarea tiparelor prezente rămase din trecut
Schimbarea tiparelor de trăire
Nerealizarea unor schimbări care să rămână
Dezobişnuire şi reobişnuire
Eliminarea şi formarea obiceiurilor
XIX. Elemente ale dezobişnuirii şi reobişnuirii
Identificarea tiparelor
Descoperirea alternativei biblice
Structurarea pentru schimbare
Ruperea verigilor din lanţul păcatului
Împotrivirea
Înfrânarea
Ajutor de la altul
Accentuarea întregii relaţii cu Cristos
Evitarea scamatoriilor
Tratarea problemelor care domină viaţa
Practicarea noului tipar
Cazuri de schimbare
Cazul lui Bill şi semafoarele
Cazul lui Benjamin şi ghereta la care se plăteşte taxă pentru utilizarea şoselei
Sumar
XX. Cum să începi
Fă-ţi pubicitate
Cum să stimulezi consilierea spirituală
Centrul de consiliere sau biroul tău?
Po ţi să consiliezi prieteni intimi?
Prima şedinţă
XXI. Ţeluri şi termene
Ceaţa de dimineaţă
Stabilirea ţelurilor şi a obiectivelor
Verificarea eşecului
Ţeluri generale şi proceduri generale pentru şedinţa săptămânală de consiliere spirituală
Probleme de tranziţie
Descoperirea şi discutarea unor date noi
Flexibilitatea
Adaptarea la consiliaţi
XXII. Dedicarea consiliatului
Este discuţia terapeutică?
XXIII. Există vreo problemă?
Sfat sau consiliere spirituală?
XXIV. Două abordări fundamentale
Abordarea intensivă
Abordarea extensivă
XXV. Modalităţi de a colecta date
O activitate vitală
Date periferice
Date de fond
Cere fapte concrete
Luarea de notiţe
Utilizarea notiţelor
Responsabilităţile şi colectarea datelor
Culegerea unor date legitime
XXVI. Punerea întrebărilor
Ce să faci cu problemele din planul general al consilierii
De ce vin oamenii
 Descoperirea tiparelor problematice
Programul zilnic
Sondarea
Ce fel de întrebări trebuie să fie puse
Lasă ca întrebările să decurgă din datele primite
Pune-ţi întrebări ţie însuţi
Cum să tratezi răspunsurile care deviază de la subiect
Cum să tratezi datele false
XXVII. Ajutor prin teme de casă
Oferirea unui ajutor iniţial prin teme de casă
Consiliatul de profesie
XXVIII. O analiză a temei de casă
Teme mici/schimbări mari
Probleme cu un singur filon sau cu mai multe filoane
Tema de casă îl ajută pe consilier
Când consiliatul nu-şi face temele
Restabilirea consiliatului
XXIX. Modalităţi de utilizare a temei de casă
Utilizarea mesei tratativelor
Variaţiuni pe această temă
O listă model
Rezolvarea altor probleme prin teme de casă
Utilizarea modelelor
Rezolvarea problemelor prin modele
Modelele ca temă de casă
Rezidirea încrederii
Un nou început
Programarea
Flexibilitatea
Sumar
XXX. Daruri deosebite
Darurile şi roada Duhului
Principii biblice
Implicaţii pentru consiliere
Sumar
XXXI. Cum să tratezi mânia
Mânia nu este neapărat un păcat
Mânia poate să devină păcat
Descărcarea
Interiorizarea
Cum să tratezi corect mânia
Ajută-i pe consiliaţi să-şi redirecţioneze mânia
XXXII. Cum să tratezi invidia, mocnirea, agitaţia şi autocompătimirea
Invidia
Mocnirea şi autocompătimirea
Cum să schimbi situaţia
Descoperirea existenţei problemei
XXXIII. Cum să ajuţi persoanele deprimate
Ce este în spatele depresiunii?
Evitarea stării de deprimare
Cum poate consilierul spiritual să ajute
Ce poţi să faci cu aşa-numita „deprimare maniacală"?
Cum să oferi ajutor
Cum să nu tratezi cu persoanele deprimate
XXXIV. Cum să-l ajuţi pe „schizofrenic"
Ce este „schizofrenia"?
 Misticii: vizionari sau păcătoşi?
Pierderea somnului
„Schizofrenia catatonică"
XXXV. Rezolvarea dificultăţilor sexuale
În cadrul căsătoriei
Principiile biblice cu privire la relaţiile sexuale
Proceduri generale de consiliere
Sentimentul de vinovăţie cu privire la păcate
Ignoranţa sexuală
Cum să-i ajuţi pe tineri să trateze masturbaţia
Masturbaţia este păcat
Masturbaţia poate fi învinsă
Cum să consiliezi persoane implicate în păcatul homosexualităţii
Tratează-l ca pe un păcat
Ce să faci ca să ajuţi
Structurare totală
XXXVI. Cum să-i ajuţi pe aceia care suferă de frică
Dragostea şi frica
Frica şi pedeapsa
Eliminarea fricii prin dragoste
Frica de consecinţe
Fobiile
Tensiunea şi frica (frica de scenă)
Tensiunea: O chestiune de grad
Cum să distingi obiectele care provoacă frică
XXXVII. Consilierea acelora care se tem că au comis păcatul de neiertat
Ce este acest păcat?
Ce se poate face
XXXVIII. Concluzie

ANEXE
Anexa A
Anexa B
Anexa C
Anexa D
Anexa E
Propunere de buget
Anexa F

MATERIALE AUXILIARE
Material auxiliar 1
Material auxiliar 2
Material auxiliar 3
Material auxiliar 4
Material auxiliar 5
Material auxiliar 6

CUVÂNT ÎNAINTE
Acest volum a fost conceput ca să-şi ia locul alături de Competent to Counsel (Competent pentru a consilia), ca
o completare a acestei cărţi şi nu ca un înlocuitor al ei. Aceste două cărţi pot fi folosite împreună ca manuale
pentru cursuri la colegii sau la seminarii teologice. Consilierii vor găsi că secţiunea de referinţe de la sfârşitul
cărţii le pune la dispoziţie un ajutor imediat pentru a stabili cauzele posibile şi soluţiile biblice pentru
problemele cu care sunt confruntaţi în lucrarea lor zilnică de consiliere. Liste de verificare pentru proceduri,
eşecuri etc., au fost de asemenea incluse pentru a face ca secţiunea de referinţe să aibă mai multă eficienţă. Pe
lângă aceasta, pe parcursul cărţii, cititorul va găsi mostre de diferite materiale de consiliere. Consilierul are
permisiunea de a reproduce aceste materiale, pentru a le folosi în şedinţe de consiliere spirituală.

Doresc să-mi exprim adânca recunoştinţă faţă de Rev. William Varner din Willow Grove, Pennsylvania, pentru
faptul că a alcătuit indexurile de la sfârşitul manualului.

INTRODUCERE
M-am simţit răsplătit atunci când prima ediţie a lucrării mele Competent to Counsel (Competent să consiliezi)
s-a epuizat la patru luni după publicare [1]. Interesul acesta pare să confirme părerea mea că există o sărăcie
recunoscută de material care să încerce în mod serios să se ocupe de datele biblice cu privire la consiliere şi de
problemele umane pe care consilierea spirituală caută să le atenueze. Eu am scris exact cu scopul de a împlini o
astfel de nevoie. Faptul că eu nu sunt singurul care am presupus că pastorii conservatori ar fi interesaţi de o
astfel de carte mi-a fost demonstrat în mod satisfăcător. Am fost surprins totuşi de numărul mare de creştini
laici care au răspuns de asemenea cu interes şi cu preocupare profundă. Acest răspuns mai larg eu îl interpretez
ca pe un mandat de a scrie şi alte volume, care să se ocupe de subiecte pe care nu le-am tratat până acum, de
chestiuni de specialitate şi care să treacă dincolo de cele tratate în primul meu volum. Lucrarea de faţă este una
dintre mai multe lucrări prin care caut să-mi îndeplinesc acest mandat. Am avut tot timpul în minte genul de
cititori care au răspuns cu interes la prima mea lucrare.

Competent to Counsel, deşi conţine multe informaţii practice despre ţelurile, metodele şi procesele consilierii
spirituale, este totuşi o lucrare în mare parte polemică. A fost important să mă lupt cu problema şi locul
consilierii creştine în lumea de astăzi. Desigur, în acel prim volum am tratat foarte puţin despre ceea ce trebuie
făcut pentru a combate forţele cu care este confruntat consilierul creştin. N-a fost decât o primă încercare.
Totuşi, înainte de a mă confrunta cu alţi antagonişti [2], mă simt obligat să fac ceva pentru a împlini nevoia
(adesea exprimată) de a avea un manual care să îi arate consilierului creştin cum trebuie să procedeze, manual
de tipul celui sugerat de profesorul C. Gregg Singer în analiza binevoitoare pe care i-a făcut-o volumului meu
Competent to Counsel [3].

În Manualul consilierului spiritual creştin am încercat să împlinesc această nevoie într-o oarecare măsură. Ştiu
că nu este un manual exhaustiv şi, cu ajutorul Domnului, plănuiesc să mai public şi alte cărţi care să acopere
diferite domenii, mai în detaliu. Am publicat The Big Umbrella: Essays and Addresses on Christian
Counseling (Marea umbrelă: eseuri şi comunicări despre consilierea spirituală creştină) şi Christian Living in
the Home (Trăire creştină în cămin), cărţi care amplifică şi suplimentează ceea ce am încercat să prezint aici.
De asemenea, broşurile Christ and Your Problems (Cristos şi problemele tale), What to Do About Worry (Ce să
faci cu îngrijorarea) şi Godliness through Discipline (Evlavia prin disciplină) stau la dispoziţia celor interesaţi
ca primele dintr-o serie de materiale concepute să îi ajute pe consilierii spirituali creştini în lucrarea de
confruntare noutetică. Broşura Christ and Your Problems le poate fi dată consiliaţilor în prima fază a procesului
de consiliere, deoarece ea a fost concepută cu scopul de a crea condiţiile pentru consiliere eficientă prin
accentuarea speranţei creştine şi a responsabilităţii personale faţă de Dumnezeu. Celelalte două broşuri au
menirea de a-i ajuta pe consilierii spirituali să împlinească nevoile pe care le indică titlurile lor.

În Manualul consilierului spiritual creştin am dezvoltat subiectele pe principiile formulate în prima mea
lucrare, Competent to Counsel, şi pe tot parcursul acestei cărţi am ca bază principiile formulate acolo. Scriind
cartea de faţă am avut tot timpul în minte intenţia mea de a continua în viitor să public materiale care să acopere
domenii specializate din cadrul consilierii biblice [4]. Am încercat deci să nu repet ceea ce am spus înainte şi să
nu mă ocup mai în profunzime de anumite probleme pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau să le tratez în
detaliu în viitor. De aceea, de multe ori, eu am presupus că cititorul are cunoştinţe fundamentale de confruntare
noutetică, aşa cum a fost ea prezentată deja. În timp ce unele chestiuni au fost clarificate sau amplificate, nu m-
am ostenit întotdeauna să dau calificările atente pe care m-am străduit să le exprim exact în lucrarea mea
anterioară. Nu văd nevoia de a picta peste tablou din nou şi de a risca astfel să mânjesc pânza. Dacă, drept
rezultat, uneori argumentele mele vi se par fragile sau aveţi impresia că prea multe lucruri le consider de la sine
înţelese, aceasta se datorează probabil faptului că am încercat să folosesc mişcări îndrăzneţe de pensulă şi culori
vii. La urma urmelor, eu scriu această carte pentru prietenii mei - pentru aceia care au răspuns cu atâta
entuziasm la eforturile mele anterioare. Nu încerc să vând nimic aici - acesta este un manual de instruire
destinat în principal acelora care au cumpărat deja produsul şi vor să-l utilizeze în cel mai eficient mod posibil.
Notele apologetice şi polemice vor fi de aceea absente în mare măsură.

Mă grăbesc să spun, ca să nu mă înţeleagă nimeni greşit, că în „Partea a doua" n-am încercat să epuizez
subiectul, nici în profunzime, nici în aria lui de cuprindere. Am însă convingerea că principiile analizate sunt
vitale şi că subiectele abordate de mine au fost discutate suficient de complet ca să fie utile, dar trebuie să fac
precizarea că principiile sunt oferite mai mult ca sugestii decât ca adevăruri atotcuprinzătoare. Ele sunt, într-un
sens, reprezentative, ilustrative şi (sper eu) informative. Cu aceste explicaţii şi acest minim de orientare, aş vrea
să vă prezint acum...

NOTE
1. Până în prezent, au fost vândute aproximativ 75.000 de exemplare. Traducerea şi tipărirea în germană, sub titlul Befreinde
Seelsorge (Giessen und Basel: Brunnen Verlag GMBH, 1972) a fost bine primită peste ocean. O traducere în limba chineză este acum
în curs de tipărire.

2. De exemplu, întreaga mişcare skineriană behavioristică, care devine atât de răspândită în colegii şi universităţi, sub nume ca
„Modificarea comportamentului" sau „Terapia comportamentului", trebuie să fie analizată în adâncime. Sper ca, într-un volum viitor,
să fac o analiză amplă a acestei mişcări importante, şi să dau în vileag presupunerile ei păgâne că omul este doar un alt animal,
orientat în mod deterministic de gene şi cromozomi, care poate fi învăţat şi îmblânzit prin metode care implică răsplată şi pedeapsă.
Behaviorismul, în ţara aceasta, iniţiat de Watson şi reînviat recent ca reacţie la eşecurile lui Freud şi Rogers, va fi cu atât mai
periculos deoarece, datorită poziţiei sale care se bazează pe laborator, va avea succese de un gen pe care psihanaliştii şi terapia
centrată în jurul clienţilor nu au fost în stare să le producă. Manipularea skineriană este atât de semnificativă încât trebuie să fie
analizată separat.

3. Profesorul Singer a scris: „Cartea aceasta răspunde unei nevoi uriaşe în literatura evanghelică contemporană... Nu pot decât să sper
că profesorul Adams va reproduce şi alte volume în care să aplice aceste principii în detaliu la domeniile şi problemele cu care
părinţii, învăţătorii şi pastorii creştini sunt confruntaţi zilnic atunci când caută să facă voia Domnului" (The Presbyterian Journal,
noiembrie 4, 1970, p. 20).

4. De exemplu, o altă carte, Christian Living in the Home, a fost pusă în circulaţie. Acesta este unul din motivele pentru care
consilierea familială este tratată ilustrativ şi incidental, în loc să aibă un loc central în acest manual. Totuşi, sunt foarte conştient de
nevoia de a face mult mai mult în acest domeniu şi sper să mai public şi alte materiale care să împlinească mari nevoi. The Use of the
Scriptures în Counseling (Utilizarea Scripturilor în consilierea spirituală), The Function of the Church în Counseling (Funcţia
Bisericii în consilierea spirituală). Cases în Counseling (Cazuri de consiliere spirituală), şi Theology and Counseling (Teologie şi
consiliere spirituală) sunt volume care se află acum în diferite stadii de pregătire.

PARTEA ÎNTÂI

PERSOANELE
Capitolul 1
PERSOANELE CARE PARTICIPĂ LA CONSILIEREA
SPIRITUALĂ
Întotdeauna mai mult de doi
În nici un caz nu este de la sine înţeles că persoanele care participă la consilierea spirituală sunt, după cum a
scris Seward Hiltner, „enoriaşul şi pastorul" sau, după cum presupune aproape orice carte de consiliere
spirituală, consilierul şi consiliatul [1]. Nu ridic această problemă cu scopul de a atrage în mod inutil la şedinţa
de consiliere doisprezece sau chiar mai mulţi oameni care să asiste la şedinţă ca o parte a super-egoului
persoanei consiliate [2]. Oricine care a citit cartea mea Competent to Counsel va recunoaşte imediat antipatia
mea totală faţă de o astfel de idee. Şi, cât timp subiectul este încă în discuţie, haideţi să eliminăm imediat ideea
de transfer afectiv, care ar putea fi introdusă proiectând asupra consilierului imaginea sau chipul vreunei
persoane din trecutul sau prezentul celui consiliat [3]. Desigur, trebuie să evităm şi orice idee de determinism
genetic, care i-ar putea face pe părinţi (fie din trecutul imediat sau din trecutul jungian) responsabili pentru
comportarea sau sentimentele consiliatului. Nu, toate aceste încercări de a lărgi grupul implicat în consiliere
spirituală dau eşec, deoarece Scriptura ne învaţă clar că Dumnezeu îl consideră pe fiecare om responsabil
pentru gândurile, cuvintele şi acţiunile sale, indiferent de presiunile şi influenţele exterioare:

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească
răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup" [4].

Toate învinuirile reciproce şi scuzele se vor evapora în ziua aceea în faţa privirii cercetătoare a Aceluia ai cărui
ochi sunt „ca para focului" [5]. Teoriile sofisticate freudiene şi behavioristice, pe care acum ni se pare atât de
convenabil să le socotim plauzibile şi care sunt utilizate pentru a-i justifica pe oameni şi a-i scuti de
responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu, vor fi dovedite ca inutile şi false. În prezenţa Lui, oamenii supuşi
chinurilor sufleteşti se vor mira de naivitatea pe care odată au numit-o sofisticare.

Cel puţin trei

Deci din cine este compus grupul care participă la consiliere? Câte persoane sunt implicate şi cine sunt ele?
Răspunsul creştin este că o consiliere biblică, la fel ca şi disciplinarea (iar consilierea spirituală şi disciplinarea
sunt legate integral una de alta) [6], implică întotdeauna un minim de trei persoane: „Acolo unde sunt doi sau
trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor" [7]. Prin urmare, la consilierea cu adevărat biblică, acolo
unde consilierul şi consiliatul se întâlnesc în Numele lui Isus Cristos, ei pot să se aştepte ca Cristos Însuşi să fie
prezent, ca şi Consilier şef.

NOTE
1. Seward Hiltner, The Counselor in Counseling (Consilierul spiritual în consiliere), Nashville: Abingdon Press, 1952, p, 7. Trebuie
de asemenea să-mi exprim dezacordul faţă de ideea lui Clyde Narramore că „cel mai important element în consiliere este consilierul
însuşi". Clyde Narramore, The Psychology of Counseling (Psihologia consilierii), Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1960,
p. 18. Hiltner vorbeşte despre trei elemente: „enoriaşul”, „pastorul", şi „relaţia" dintre ei. Dumnezeu nu este menţionat în introducere,
care pretinde că explică punctele „fundamentale" ale abordării lui Hiltner şi elementele de bază ale contextului consilierii. Abordarea
descrisă este în esenţă umanistică.

2. Eu resping şi concepţia deterministă cu privire la copil, părinte şi adult, care este susţinută în lucrarea lui Tom Harris I m O.K. -
You re O.K. (Eu sunt bine - tu eşti bine), New York: Harper and Row, 1967. un volum despre psihiatria tranzacţională (a la Eric
Berne). Această prezentare iscusită este pur şi simplu o mască subţire pentru vechiul Id (copil) freudian, Super-ego (părinte) şi Ego
(adult). Berne, iniţiatorul analizei tranzacţionale, a fost un asociat apropiat al lui Erik Erikson, proeminentul neofreudian care
accentuează ego-ul.

3. Pentru comentarii suplimentare privind transferul afectiv şi aspectele lui negative ca unealtă în consiliere, compară cu Competent to
Counsel, p. 100 şi urm, şi p. 207.

4. 2 Corinteni 5:10. Compară de asemenea cu Matei 16:27; Evrei 4:12, 13; 9:27; Coloseni 1:28.

5. Apocalipsa 1:14.

6. De exemplu, vezi Matei 18:16, unde consilierea de către unul sau alţi doi este considerată a fi o parte a stadiului neoficial al acţiunii
disciplinare.

7. Matei 18:20. Acest verset urmează imediat după pasajul despre împăcare (Matei 18:15-17) şi de fapt face parte din el.

Capitolul 2
DUHUL SFÂNT ESTE PERSOANA PRINCIPALĂ
Isus Cristos locuieşte acum în mod invizibil în Biserica Lui, în persoana Duhului Sfânt. Înainte de a-Şi părăsi
ucenicii, Isus i-a asigurat că Tatăl le va trimite „un alt Mângâietor... Duhul adevărului" [1]. Cuvântul grecesc
care este tradus cu „un alt" este un termen specific care înseamnă literal „un altul de acelaşi fel". Timp de trei
ani şi jumătate, ca o împlinire a prorociei lui Isaia că El va fi numit „Sfetnic" (Consilier), Isus i-a călăuzit, i-a
instruit, i-a mustrat, i-a încurajat şi i-a învăţat pe ucenicii Lui [2]. El a fost cu adevărat Consilierul lor. În timpul
lucrării Sale pe pământ, desigur, Isus a consiliat şi pe mulţi alţi indivizi [3].
Când Isus era pe cale de a-i părăsi pe ucenicii Lui, El le-a liniştit cu multă bunătate temerile, informându-i că le
va trimite „un alt" Consilier la fel ca şi El Însuşi, care să stea cu ei şi să-i călăuzească aşa cum făcuse El mai
înainte [4]. Traducerea „Mângâietor" a fost introdusă de Wycliffe. Dar avem motive serioase să traducem
cuvântul grecesc parakletos, atunci când apare în Ioan, cu „avocat" sau un sinonim cum ar fi „consilier" sau
„ajutor" sau „mediator" [5]. El a spus că acest Consilier (Sfetnic) este Duhul Sfânt, Duhul adevărului (adică
Acela care este sursa adevărului şi care conduce la adevăr).

Lucrarea Lui este sfinţenia

Duhul Sfânt este numit sfânt nu numai pentru că El trebuie să fie deosebit de toate celelalte duhuri, şi mai ales
de duhurile necurate, ci şi pentru că El este sursa sfinţeniei [6]. Această idee este accentuată în mod specific în
Romani 1:4, unde, într-o construcţie neobişnuită, El este numit „Duhul sfinţeniei". Sfinţenia copiilor lui
Dumnezeu, care rezultă din sfinţirea lor de către Duhul Sfânt, trebuie să-I fie atribuită în întregime Lui, care
lucrează prin Cuvântul Său [7]. „Roada" Duhului este rezultatul lucrării Lui. Dacă consilierea spirituală este în
esenţă un aspect al lucrării cărui principală lucrare în omul regenerat este să-l sfinţească [8] (vezi şi Ezechiel
36:25-27), trebuie să fie considerat Persoana cea mai importantă în contextul consilierii spirituale. Într-adevăr,
El trebuie să fie văzut ca adevăratul Consilier spiritual. A ignora Duhul Sfânt sau a evita utilizarea Scripturii în
consilierea spirituală este echivalent cu un act de răzvrătire prin care persoana respectivă vrea să-şi manifeste
autonomia. Creştinii nu pot să consilieze fără Duhul Sfânt şi fără Cuvântul Lui, fără ca prin aceasta să
păcătuiască dureros împotriva Lui şi împotriva consiliatului. Orice consiliere care se separă de aceste elemente
este în mod hotărât consiliere necreştină, chiar dacă este numită creştină sau este concepută de un consilier care
este el însuşi creştin dar care a încercat (în mod greşit) să separe credinţa lui creştină de principiile şi tehnicile
pe care le utilizează în consiliere.

Când a anunţat venirea Duhului Sfânt, Domnul Isus le-a spus ucenicilor Lui şi că vor fi trimişi să facă o lucrare
mai mare decât aceea pe care o făcuse El [9]. Lucrarea aceea putea să fie realizată, a spus El, numai dacă El
pleca de la ei şi le trimitea Duhul Sfânt ca să-I ia locul. Duhul urma să le fie consilier în îndeplinirea acestor
lucrări într-un mod în care Isus Însuşi nu putea să fie. Dacă El ar fi continuat să fie prezent cu ei în trup, ar fi
însemnat că lucrarea, pe care ar fi călăuzit-o El, ar fi fost limitată la câţiva oameni care ar fi lucrat într-o singură
zonă. Dar prin faptul că Isus S-a dus la Tatăl şi a trimis Duhul Sfânt invizibil să fie cu ei oriunde ar fi mers în
toată lumea, ei şi toţi ceilalţi creştini puteau beneficia de aceeaşi călăuzire în acelaşi timp, oriunde s-ar fi aflat.
El a promis să fie cu ei, prin Duhul Sfânt, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28:20). În lucrarea aceasta ei
urmau să aibă mare nevoie de călăuzire (vezi Luca 12:11, 12; 21:14. 15). Astfel, plecarea lui Cristos şi venirea
Duhului Sfânt erau pentru binele creştinilor (Ioan 16:7) [10].

Toţi creştinii beneficiază de consilierea Lui

Este adevărat că Duhul Sfânt i-a consiliat pe apostoli într-un mod unic, făcându-i în stare să-şi amintească fără
greşeală cuvintele şi lucrările lui Isus şi ajutându-i să le reproducă în forma unei revelaţii infailibile. Acest gen
unic de consiliere a încetat odată cu încheierea canonului Noului Testament, când scopul ei a fost atins. Totuşi,
lucrarea mai generală de consiliere făcută de Duhul Sfânt a continuat după moartea apostolilor. Într-adevăr, El
foloseşte această revelaţie scrisă când ea este predicată, citită, explicată şi aplicată între membrii Bisericii lui
Cristos, şi astfel Duhul Sfânt îşi continuă astăzi lucrarea de consiliere. El este Cel care îi regenerează şi le dă
credinţă celor aleşi (1 Corinteni 12:3), şi El este Acela care îl face pe credincios în stare să înţeleagă (1
Corinteni 2:9-16) şi să trăiască în concordanţă cu voia lui Dumnezeu revelată în Scripturi. Aceste două scopuri
(mântuirea şi sfinţirea) sunt declarate a fi ţelurile sau lucrurile pentru care este de folos Scriptura (2 Timotei
3:15,16), la fel cum cele două scopuri reunite ale misiunii mondiale sunt evanghelizarea şi edificarea (Matei
28:19,20). Toţi credincioşii adevăraţi primesc botezul (sau „ungerea") Duhului Sfânt atunci când sunt regeneraţi
şi, prin urmare, primesc beneficiul consilierii Sale (1 Ioan 2:20,27). Dar această consiliere a fost înregistrată în
scrierile apostolilor, şi astăzi Duhul Sfânt consiliază Biserica fâcând-o în stare să „audă" ce au să îi spună aceste
scrieri.

NOTE

1. Ioan 14:16,17.
2. Isaia 9:6. Compară cu Isaia 11.2; Zaharia 6:13.

3. Pentru a avea o imagine biblică cu privire la lucrarea de consiliere, este important să studiezi lucrarea lui Isus Cristos. Aş sugera
ideea că El este în mod deosebit prezentat ca şi „Consilier" în Evanghelia lui Ioan, şi confruntări ca acelea din Ioan 2, 3, 4, 9 etc. sunt
exemple specifice ale lucrării de consiliere făcută de Isus. Este instructiv să observăm, deşi nu pot să discut în detaliu problema aici,
că, după câte se pare, Ioan şi-a alcătuit Evanghelia în jurul titlurilor atribuie lui Cristos în Isaia 9:6. Ioan este cel care îi zugrăveşte
drept „Cel Unic" („Minunat" pele în Isaia 9:6, şi „Singurul" monogenes, ceea ce înseamnă „singurul de felul acesta", Ioan 1:14, 18;
3:16 etc. - amândoi aceşti termeni par a vorbi despre unicitatea Lui), drept „Consilier". Ioan 14, 16. 1 Ioan 2:1. drept „Dumnezeu
puternic", Ioan 1:1. 18 etc., „Veşnicul (Ioan 1:1: 8:58) Tată", Ioan 10:30; 33; 14:8, şi „Prinţul Păcii", Ioan 14:27; 16:33. Numai
înţelegând problema în felul acesta putem să explicăm faptul, care altfel ar fi uluitor, că scriitorii Noului Testament au trecut în
întregime cu vederea această profeţie mesianică clară. Speranţa mea este că dintre cei peste o sută de bărbaţi care au fost instruiţi până
acum în consilierea spirituală noutetică, unul sau mai mulţi dintre ei vor întreprinde un studiu al calităţii de Consilier al lui Isus
Cristos. El a fost Consilier spiritual al oamenilor în general şi Consilier spiritual al ucenicilor Lui, într-un mod încă şi mai intim.

4. Funcţia de călăuzitor şi învăţător a consilierului spiritual biblic este văzută clar în Ioan 14:26; 16:13. Metodele Lui de Consilier sunt
descrise în Ioan 16:7-15. Duhul Sfânt, în calitatea Lui de Consilier spiritual, este atât de preocupat de consilierea spirituală prin
învăţare şi călăuzire în adevăr, încât El este numit chiar „Duhul adevărului" (Ioan 14:17).

5. Walter W. Wessel, în Dictionary of Practical Theology (Dicţionar de teologie practică) al lui Baker, (Grand Rapids: Baker Book
House, 1960). p. 30. Cuvintele noutheteo şi nouthesia sunt folosite numai de Pavel. Ioan pare să prefere parakletos, punând accent pe
Persoana care consiliază.

6. „Sfânt" înseamnă „pus deoparte de şi pentru"; adică, „special" sau „unic".

7. Compara cu Ioan 15:3, unde Cristos afirmă că prin Cuvânt curăţă El mlădiţele. Mai mult dccât atât, în rugăciunea Lui pentru
Biserică, El se roagă: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17:17). Vezi nota nr. 6 de mai sus. Vezi, de
asemenea, lucrarea Competent to Counsel, p. 23-25, unde vei găsi o discuţie cu privire la felul cum Duhul foloseşte Cuvântul. Aici
vreau să adaug doar atât: Duhul lucrează de obicei prin diferite mijloace. Creştinul nu comandă Duhul şi nu-L pune în funcţiune în
mod mecanic utilizând adevărul biblic. Deşi Duhul Sfânt a dat adevărul, a adus Biblia în fiinţă şi a ales să lucreze prin ea, El nu este o
forţă sau o maşină. El a pus Biblia, şi nu pe Sine Însuşi, la dispoziţia noastră. Ei este o Persoană care lucrează când şi unde şi cum Îi
place. Nouă ne-a fost dată Biblia. Noi îi cerem Lui Dumnezeu să facă prin Duhul Său ca noi să utilizăm în mod eficace Biblia şi apoi
acţionăm în ascultare de adevărul ei. Rezultatele toate fi aparţin lui Dumnezeu.

8. Competent to Counsel, p. 20, 21, 73-77. În calitate de Duh al sfinţirii, El este Duhul schimbării. Oriunde lucrează Duhul,
schimbarea este inevitabilă.

9. Ioan 14:12. Evident nu este vorba de felul lucrării: lucrarea lor va fi mai mare în ceea ce priveşte extinderea.

10. Dacă ar încerca să evanghelizeze lumea fără mereu prezanta consiliere şi putere a Duhului Sfânt, ar falimenta, pentru că El este
Acela care îi învaţă şi îi ajută să-şi amintească (Ioan 14:26), şi îî călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Acestea şi alte funcţii similare
atribuite Duhului Sfânt, arată că rolul biblic al consilierului spiritual este în esenţă direcţional. Lucrarea de consiliere spirituală pe care
o face Isus prin Duhul Sfânt este normativă pentru toată consilierea spirituală creştină. În calitate de Consilier, Duhul este direcţional
în abordare.

Capitolul 3
CONSILIERUL SPIRITUAL UMAN
Cine trebuie să consilieze?
Deşi fiecare creştin trebuie să devină un consilier spiritual pentru ceilalţi creştini, lucrarea de consiliere
spirituală, ca o chemare specială, îi este încredinţată în mod deosebit pastorului [1].

Din punct de vedere biblic, nu există nici o justificare pentru recunoaşterea existenţei unei discipline separate şi
distincte, numită psihiatrie. În Scripturi sunt prezentate numai trei surse specifice de probleme personale în
trăire: activitatea demonică (în principal, posedarea demonică), păcatul personal şi boala organică. Acestea trei
sunt legate una de alta. Toate posibilităţile sunt cuprinse sub aceste trei titluri, nelăsând loc pentru o a patra:
boala mintală neorganică [2]. Prin urmare, în schema biblică nu există loc pentru psihiatru, ca o poziţie
separată. Această castă care s-a stabilit singură a apărut odată cu lărgirea umbrelei medicale pentru a cuprinde şi
bolile neorganice (noţiune nu prea clară). Un nou practician, în parte medic (o foarte mică parte) şi în parte
preot necreştin [3] (o foarte mare parte), a apărut pentru a servi mulţimea de oameni care înainte fuseseră
consiliaţi de pastori [4], dar acum au fost smulşi de la aceştia şi aşezaţi sub umbrela largă a „bolilor mintale"
[5].
Nu vreau să susţin că ideile moderne cu privire la bolile mintale nu sunt valide. Mulţi alţii au făcut cu mult efect
acest lucru [6]. Mai mult decât atât, eu am citat altundeva o parte din acest material [7]. Aici însă vreau să fac
doar două observaţii: (1) psihiatrul ar trebui să se întoarcă la practicarea medicinei, care este singura lui sferă
legitimă de activitate; (2) pastorul ar trebui să se întoarcă la lucrarea dată lui de Dumnezeu, de la care a fost
înlăturat (şi pe care, în multe cazuri, a abandonat-o prea de bunăvoie).

Este neîndoielnic faptul că psihiatrul poate face mult din punct de vedere medical ca să ajute persoanele care
suferă de pe urma unor probleme de viaţă a căror etiologie este organică. Domeniul acesta este în dezvoltare.
Desigur, înţelegerea influenţei chimiei organismului asupra comportamentului şi emoţiilor este doar la început.
Pastorul creştin s-ar bucura să vadă psihiatria părăsind domeniul neorganic, pentru a deveni ceea ce (în
America, dar nu şi în Europa) ea a pretins în mod fals că este, şi anume o specialitate medicală [8]. Cu alte
cuvinte, funcţia legitimă a psihiatriei este să-i servească pe aceia care suferă de boli organice. Existenţa
psihiatrului este justificată numai atunci când se specializează ca medic, pentru a-i trata pe aceia ale căror
probleme au o etiologie organică. Dar chiar şi atunci este foarte probabil că va fi nevoie de ajutor din ambele
părţi. În timp ce medicul tratează problema fizică, consilierul spiritual creştin trebuie să pedaleze în acelaşi ritm
cu el. În acelaşi fel în care consilierul spiritual lucrează împreună cu un medic care tratează un ulcer, rolul lui
fiind acela de a se ocupa de tiparele de trăire care au dus la apariţia ulcerului, tot aşa s-ar putea să fie nevoie să
lucreze împreună cu un medic care utilizează terapia megavitaminizării. Rolul pastorului este acela de a-l ajuta
pe pacient să schimbe tiparele de trăire păcătoase care s-ar putea să se fi dezvoltat ca urmare a dezechilibrului
chimic. Aceste tipare păcătoase de trăire pot fi relaţii umane deteriorate datorită suspiciunii, închiderii în sine
etc.

Consilierea spirituală aparţine pastorului

Pastorul creştin trebuie să fie gata (şi în stare) să-şi asume întreaga sarcină la care l-a chemat Dumnezeu: aceea
de a trata bărbaţi şi femei care suferă dureri şi nefericiri care îşi au originea în păcate personale [9]. Tema
Scripturilor este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Cristos pentru Biserica Lui, iar răspunsul
Bisericii trebuie să fie dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri (rezumatul Legii). Pastorul este
chemat la slujba specială de a proclama Vestea Bună şi de a le da Cuvântul lui Dumnezeu acelora pe care
Duhul Sfânt îi regenerează. Pe el îl preocupă în mod vital răspunsul de dragoste pe care creştinul îl dă dragostei
lui Dumnezeu. El are chemarea de a fi un pastor/învăţător care conduce cu credincioşie turma lui Dumnezeu pe
cărările dreptăţii şi îi hrăneşte cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Îndatorirea lui este prin
excelenţă aceea de a le da Cuvântul lui Dumnezeu prin predici şi consiliere spirituală, în aşa fel încât oile
obosite, chinuite, flămânde, rătăcitoare să fie păstrate în siguranţă în mijlocul turmei. Cele două funcţii ale lui,
consilierea spirituală şi predicarea, corespund denumirilor de pastor şi învăţător [10]. A spune că pastorul
creştin este consilier spiritual şi predicator prin excelenţă înseamnă a spune că aceste lucrări sunt esenţa funcţiei
şi a slujbei lui în biserică. Aceasta nu exclude faptul că fiecare creştin trebuie să dea multă învăţătură, multe
îndrumări şi să facă consiliere spirituală, după darurile şi chemarea fiecăruia [11].

Toate acestea ridică întrebarea dacă creştinii pot să-şi asume în mod legitim poziţia de consilieri spirituali, ca o
îndatorire şi o chemare pentru toată viaţa, dacă nu sunt ordinaţi pentru lucrarea creştină, întocmai cum toţi
creştinii pot să depună mărturie despre credinţa lor, ceea ce implică o proclamare neoficială a Cuvântului (vezi
Faptele Apostolilor 8:1-4; întreaga biserică a anunţat mesajul Veştii Bune), tot aşa toţi creştinii pot (de fapt
trebuie) să facă consiliere spirituală. Totuşi, nu toţi creştinii au fost puşi deoparte în mod solemn pentru lucrarea
de „a confrunta în mod noutetic pe orice om şi a da învăţătură oricărui om" [12], aşa cum a fost pus deoparte
pastorul creştin. Într-un mod cu totul special el a fost numit şi pus deoparte de către Dumnezeu şi Biserică,
pentru aceste două lucrări de slujire, prin chemarea lui Dumnezeu şi a Bisericii, şi prin punerea mâinilor. Nu
există nici o indicaţie în Scriptură că altcineva în afară de cei care au fost recunoscuţi în mod special trebuie să
ia asupra lor în mod oficial (ca funcţie, lucrare sau chemare de o viaţă) lucrarea de consiliere spirituală sau de
proclamare a Cuvântului. Aceasta înseamnă că persoanele care au chemarea de a face consiliere spirituală
trebuie să se pregătească pentru lucrarea de slujire creştină şi să ceară să fie ordinaţi, deoarece Dumnezeu
descrie chemarea de a fi consilier ca o chemare de a fi pastor.

În ultimii doi ani mi-au scris şi m-au vizitat mulţi tineri creştini care doresc să devină consilieri spirituali de
profesie, dar care nu s-au gândit să facă această lucrare ca pastori, sub egida Bisericii lui Isus Cristos. Am
încercat să le arăt din Scripturi ce spune Dumnezeu despre această problemă. Am subliniat faptul că, cu cât un
consilier spiritual devine mai creştin în lucrarea lui de consiliere, cu atât seamănă mai mult cu un pastor; adică,
activităţile lui sunt exact acelea la care este chemat un pastor care face consiliere spirituală.

Cea mai bună pregătire pentru consilierea spirituală creştină se obţine prin studii serioase la un seminar
teologic, prin care se acumulează cunoştinţe solide biblice şi teologice. Resursele pe care se bazează un
consilier spiritual cu adevărat creştin sunt Cuvântul, Duhul şi Biserica. Există diferenţe majore între pastor şi
consilierul spiritual care lucrează în afara Bisericii. Pastorul are posibilitatea să facă lucrare preventivă prin
predici şi prin alte activităţi pastorale. Consilierul spiritual care lucrează în afara Bisericii nu are posibilitatea să
modeleze o adunare de oameni făcându-i să fie un organism armonios, plin de dragoste, în care persoanele
consiliate să fie asimilate şi de la care acestea pot primi un ajutor substanţial. Şi, poate mai important decât
orice, este faptul că acţiunile de disciplinare, care sunt de cea mai mare importanţă pentru consilierea spirituală
biblică, nu sunt la dispoziţia consilierului spiritual creştin care operează din afara bisericii. De aceea, el optează
numai pentru o parte din toate resursele pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia pastorului creştin; în
consecinţă, el poate să îndeplinească numai o parte din întreaga lucrare pe care trebuie să o facă un consilier
spiritual.

Nu există nici un motiv să credem că un pastor care este în mod deosebit talentat în consilierea spirituală nu
poate să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului făcând lucrarea de consiliere spirituală, poate ca pastor
asociat într-o biserică sau ca membru în comitetul Comunităţilor (a asociaţiilor zonale de biserici) care îi ajută
pe pastorii mai multor biserici dintr-o anumită zonă.

Autoritatea lui Cristos, dată acelora care sunt „mai marii noştri" (Evrei 13:7,17; 1 Tesaloniceni 5:13) [13], nu
trebuie să fie dispreţuită. Consilierul spiritual creştin neordinat, care lucrează în afara bisericii organizate a lui
Cristos, nu a primit şi nu poate să exercite o astfel de autoritate. Totuşi, această autoritate este din multe puncte
de vedere de mare importanţă pentru lucrarea de consiliere spirituală. Şi, pe lângă aceasta, el trebuie să se
confrunte cu faptul că făcând această lucrare singur, nu s-a pus pe el însuşi sub autoritatea lui Dumnezeu,
învestită în Biserica Sa. Toţi consilierii spirituali creştini în devenire trebuie să se gândească la această
problemă şi să-şi ia în serios darurile şi chemarea.

Calificarea pentru consiliere spirituală

Calificarea unui pastor este aceeaşi cu cea a consilierului spiritual. Poate un creştin care n-a fost pus deoparte
(prin ordinare) de biserică pentru acesta lucrare, să-şi asume în mod legitim poziţia pe care Dumnezeu o acordă
pastorului? Aceasta este întrebarea la care trebuie să se gândească el.

Calificarea consilierilor spirituali creştini a fost discutată în altă parte [14]. În rezumat, se poate spune că
aceasta constă din cunoaşterea temeinică şi profundă a Scripturii, din înţelepciune divină şi bunăvoinţă faţă de
alţii [15]. Aceste trei elemente corespund celor trei părţi ale lucrării pe care Scripturile o numesc confruntare
noutetică [16].

Confruntarea noutetică: Calităţi ale consilierului spiritual:

1. Discernerea unei fapte rele la o altă persoană pe
care Dumnezeu o doreşte schimbată.
2. Confruntarea unei persoane cu Cuvântul lui
Dumnezeu cu scopul de a-i schimba atitudinile sau
comportarea.
3. Confruntarea cu o persoană pentru propriul ei bine.
1. Cunoaşterea biblică a voii lui Dumnezeu (Romani
15:14; Coloseni 3:16).
2. Înţelepciune divină în relaţiile cu alţii (Coloseni
3:16).
3. Bunăvoinţă şi preocupare pentru alţi membri ai
Trupului lui Cristos (Romani 15:14).

Din nefericire, unii sunt ordinaţi pentru lucrarea Evangheliei aproape în întregime pe baza trecerii cu bine a
examenului de teologie sistematică şi de organizarea bisericii. În examinările pentru obţinerea certificatului
(diplomei) şi a ordinării, calificarea personală a candidatului este fie ignorată, fie presupusă ca existentă. Totuşi,
calităţile necesare pentru lucrarea de slujire, care sunt enumerate pe listele din Tit şi 1 Timotei, accentuează
calificarea personală chiar şi mai mult decât tăria doctrinară [17]. Este prin urmare neîndoielnic că procesul de
chemare şi ordinare a pastorilor are nevoie să fie examinat din nou. Procesul trebuie să fie dezvoltat în aşa fel
încât, în timp ce examinatorii continuă să pună accentul pe doctrina sănătoasă, ei examinează în aceeaşi măsură
starea personală a omului în general şi, în particular, calificarea lui pentru lucrarea de a-i confrunta pe oameni
în mod noutetic [18].

Pe lângă ceea ce am scris în Competent to Counsel despre cele trei calităţi de bază ale unui consilier spiritual,
trebuie să adaug încă una pe care acestea trei o implică: el trebuie să fie un om al credinţei şi al speranţei. Ca
om al credinţei, el va crede promisiunile lui Dumnezeu. În Scripturi, Dumnezeu promite să-i schimbe pe aceia
care se pocăiesc de păcatele lor şi care trăiesc după poruncile Lui. Ca om al credinţei, el devine şi un om al
speranţei. Fără speranţa, el nu poate comunica speranţa şi încurajarea de care au nevoie mulţi consiliaţi [19]. El
trebuie să fie convins că Biblia este adevărată şi să fie gata şi capabil să îi direcţioneze pe alţii spre promisiunile
ei cu siguranţă şi cu convingere. Aceasta înseamnă că orientarea lui va fi spre soluţiile lui Dumnezeu, nu numai
spre problemele omului.

Autoritatea în consilierea spirituală

Este nevoie de autoritate divină în consilierea spirituală. Numai consilierea spirituală biblică posedă o astfel de
autoritate. Consilierul spiritual, în calitate de om al lui Dumnezeu ordinat, exercită autoritatea deplină pentru
consiliere spirituală pe care Cristos a dat-o Bisericii organizate (1 Tesaloniceni 5:12,13). În măsura în care toţi
creştinii trebuie să consilieze (Coloseni 3:16; Romani 15:14), ei exercită autoritatea pe care le-a conferit-o
Cristos în calitate de sfinţi.

Deoarece folosirea greşită a autorităţii este o sursă de numeroase probleme nu numai în consilierea spirituală, ci
în toate aspectele vieţii (şi desigur consilierul spiritual este preocupat de toate aspectele vieţii), este important să
înţelegem anumite lucruri cu privire la funcţiile şi limitele autorităţii biblice.

Vom începe prin a observa că Scripturile prezintă în contrast două feluri de autoritate: autoritatea lui Dumnezeu
şi autoritatea omului (Faptele Apostolilor 5:29 - ”Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de
oameni"). În exemplul citat, statul acţiona dincolo de autoritatea pe care i-o dăduse Dumnezeu. Nu trebuie
niciodată să se creadă că, deoarece Dumnezeu a dat autoritate bisericii, căminului şi statului, în astfel de situaţii
aceste autorităţi ale lui Dumnezeu sunt în conflict. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al confuziei. Pasajul ne
asigură că conflictul de autoritate nu s-a produs între exercitarea autorităţii lui Dumnezeu cu care a fost
învestită Biserica şi exercitarea autorităţii lui Dumnezeu cu care a fost învestit statul, ci din faptul că
reprezentanţii statului şi-au depăşit autoritatea. Astfel, ei au trecut dincolo de autoritatea legitimă pe care le-a
acordat-o Dumnezeu şi, prin urmare, au acţionat pe baza propriei lor autorităţi (care nu trebuie să fie
recunoscută deloc ca autoritate valabilă). Autoritatea lui Dumnezeu este una singură. Ea este aceeaşi, fie că le
este acordată părinţilor, conducătorilor sau bătrânilor bisericii. Limitele acestei autorităţi sunt prezentate în
Scripturi (de ex. Romani 13:1-7). Principiul expus în Faptele Apostolilor 5:29 este reafirmat într-un alt domeniu
în Efeseni 6:1 - „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri" (observaţi specificaţia „în Domnul"; adică atâta
timp cât părinţii aceia acţionează în limitele autorităţii care le-a fost acordată de Dumnezeu). Este clar deci că
autoritatea lui Dumnezeu este limitată de datele biblice care se găsesc în poruncile lui Dumnezeu.

Consilierii spirituali care exercită autoritatea lui Dumnezeu nu sunt autorităţi în ei înşişi. Deşi ei trebuie să
utilizeze autoritatea învestită în ei de Dumnezeu, ei nu trebuie să depăşească limitele biblice ale acelei
autorităţi. Şi nici nu au dreptul ca prin autoritatea lor să intre în conflict cu autoritatea dată de Dumnezeu
statului sau căminului. Consilierii care îndeamnă la acte ilegale sau care îi învaţă pe copii să nu-şi onoreze
părinţii violează autoritatea lui Dumnezeu, în loc să acţioneze conform ei.

Consilierea noutetică este supusă directivelor date în Biblie şi nu este o lege în ea însăşi. De aceea, ea nu este
nici arbitrară, nici dictatorială. Consilierii noutetici trebuie să înveţe să facă distincţie clară între sfaturile bune
care cred ei că rezultă din principiile biblice şi principiile însele. Pe acestea din urmă („N-ai nici un motiv să
divorţezi; ar fi un păcat!") trebuie să le impună el cu toată autoritatea; pe primele („Să încercăm să organizăm o
masă rotundă cu scopul de a începe să învăţăm cum să spunem adevărul în dragoste") ei trebuie să le prezinte
cu mai multă precauţie. Este posibil ca deducţiile cuiva, din principiile biblice, să fie false. Consilierul spiritual
trebuie să permită întotdeauna ca astfel de deducţii să rămână deschise pentru întrebări şi schimbări din partea
consiliatului, într-un mod în care el nu poate permite ca o poruncă clară a lui Dumnezeu să fie pusă în discuţie.
O masă rotundă pentru discuţii poate să fie utilă, şi poate fi organizată ca rezultat al unor principii biblice, dar
ea nu poate fi poruncită; spunerea adevărului în dragoste trebuie să fie poruncită.

Deoarece Scripturile sunt standardul prin care este cunoscută şi reglementată autoritatea consilierului spiritual,
el nu trebuie să se teamă de ele.

Ca exerciţiu, analizează următoarele propoziţii, pentru a determina care din ele reprezintă folosirea legitimă a
autorităţii consilierii spirituale, şi care reprezintă folosirea nelegitimă a acestei autorităţi. (Scrie-le din nou pe
acelea care sunt greşite, dându-le o formă acceptabilă.)

1. „Mărturiseşte-ţi acest păcat şi lasă-te de el."

2. „Vinde-ţi maşina şi plăteşte-ţi datoria."

3. „Trebuie să studiezi Scripturile şi să te rogi cu regularitate."

4. „În fiecare dimineaţă trebuie să citeşti Biblia jumătate de oră şi să te rogi douăzeci de minute."

5. „O modalitate de a începe să aplici porunca de a-l iubi pe semenul tău este să faci o listă de lucruri care ştii
că-i vor face plăcere şi să faci câte unul din acele lucruri în fiecare zi din săptămâna aceasta,"

6. „Trebuie să rupi relaţia aceea homosexuală astăzi!"

7. „Tranchilizantele nu-ţi vor face bine - nu le mai lua."

8. „Trebuie să te debarasezi de îngrijorare - va trebui să înveţi cum să te concentrezi asupra zilei de azi şi nu
asupra zilei de mâine."

9. „Până la întâlnirea noastră următoare, trebuie să calci toate hainele care ţi-au rămas necălcate de multă
vreme."

10. „Ascultă de porunca lui Dumnezeu, fie că-ţi place, fie că nu-ţi place" [20].

Consilierii spirituali trebuie să dea directive

Deoarece consilierea spirituală este făcută cu autoritate, ea trebuie să fie direcţională. Cuvântul nou-testamental
pentru consiliere spirituală (nouthesia) implică îndrumare biblică. Consilierea spirituală prin darea de îndrumări
era metoda unică în timpurile biblice. Acesta era înţelesul consilierii spirituale în Vechiul Testament, şi în toată
istoria ulterioară a rămas la fel; ea însemna „a da sfaturi sau îndrumări" [21]. Numai în timpurile mai moderne
conceptul de consiliere spirituală a făcut o întoarcere de o sută optzeci de grade, astfel încât pentru unii
cuvântul a ajuns să însemne a asculta în loc de a vorbi. Astăzi auzim despre consilierea spirituală
nedirecţională. Vorbind din punct de vedere biblic, cuvintele acestea reprezintă o contradicţie de termeni.
Dintre toţi termenii pe care Carl Rogers i-ar fi putut alege, această combinaţie este în acelaşi timp cea mai
strategică şi cea mai tragică. Denumirea rogeriană seamănă cu ingenioasa combinaţie din numele sectei care se
autointitulează Ştiinţa creştină, în care termenii respectaţi sunt utilizaţi în mod greşit pentru a desemna exact
opuşii lor [22]. Denumirea rogeriană însă, spre deosebire de cea utilizată de doamna Eddy (întemeietoarea
sectei Ştiinţa creştină), a găsit o atât de largă acceptare încât (împotriva a tot ceea ce a dovedit istoria),
numeroşi oameni inteligenţi de astăzi consideră consilierea spirituală a nu fi direcţionare şi sfătuire. Conceptele
rogeriene ale consilierii spirituale sunt în contradicţie flagrantă cu mărturia unanimă a tuturor datelor biblice cu
privire la consilierea spirituală. Aceasta înseamnă că, pentru a face consiliere spirituală, consilierul spiritual
uman trebuie să cunoască Scriptura şi să dezvolte acele aptitudini prin care el poate să-i confrunte pe ceilalţi cu
îndrumări şi directive şi să o facă dintr-o adâncă preocupare pentru destinul lor.

Personalitatea consilierului spiritual

Dar oare consilierea spirituală direcţională nu necesita un anumit tip de personalitate? A fost ridicată întrebarea:
„Poate orice consilier spiritual să dea direcţie, sau genul de confruntare descris în Competent to Counsel şi în
cartea de faţă se potriveşte numai unui anumit tip de personalitate?" Cu alte cuvinte, metodele de consiliere
spirituală sunt determinate de personalitatea consilierului şi se dezvoltă pentru că se potrivesc personalităţii lui,
sau sunt ele determinate de presupoziţiile fundamentale ale consilierului spiritual? Sau, cu alte cuvinte, tinde
consilierul spiritual să adopte acele presupoziţii care se potrivesc tipului lui fundamental de personalitate? Omul
modelează metoda, sau metoda îl modelează pe om?

Întrebarea este importantă din mai multe motive. Dacă personalitatea este factorul determinant de la baza
diferitelor tipuri de consiliere spirituală, atunci, desigur, presupoziţiile şi metodele de consiliere spirituală
prezentate aici sunt relative şi nu se bazează pe imperative divine. Nu se poate spune despre ele că sunt bazate
sau ghidate după principii biblice clare, iar autoritatea lor distinctă este pierdută. Pe scurt, dacă personalitatea
consilierului spiritual aste factorul determinant pentru tipul de consiliere spirituală pe care alege cineva să-l
practice, atunci volumul de faţă a fost scris în zadar.

Dacă există ceva care trebuie să fie păstrat cu orice preţ, aceea este integritatea Scripturii ca standard autoritar
pentru consilierea spirituală creştină [23]. Toate ideile despre relativitate trebuie să fie abandonate. Consilierea
spirituală trebuie să se bazeze numai pe presupoziţiile biblice, şi acestea sunt în mod obligatoriu aceleaşi pentru
fiecare consilier spiritual creştin. Elementele fundamentale ale metodologiei, în măsura în care ele se dezvoltă
în mod inevitabil din aceste presupoziţii, vor fi şi ele aceleaşi.

Această unitate, în ceea ce pliveşte persoane, principiile şi practică nu exclude varietatea personală care se
dezvoltă din darurile individuale ale fiecărui consilier spiritual [24]. La fel ca şi în predicare, unde în limitele
biblice ale proclamării există stiluri individuale, tot aşa şi în consilierea spirituală fiecare consilier îşi va
dezvolta propriul lui stil. Diferenţele de personalitate sunt în mod clar valide în cadrul acestor limite [25].

Totuşi, fiindcă mesajul lui Dumnezeu poartă în sine propria sa autoritate, consilierul spiritual, la fel ca şi
predicatorul, trebuie să-şi adapteze personalitatea la mesaj, şi nu invers. Autoritatea este a lui Dumnezeu. Deşi
prezentată în diferite stiluri, autoritatea fundamentală a lui Dumnezeu în consilierea spirituală trebuie să fie
evidentă. Orice trăsături ale personalităţii care împiedică mesajul în loc să ajute la transmiterea lui, trebuie să
fie modificate. De aceea l-a schimbat Domnul pe apostolul Petru, făcându-l dintr-un ucenic slab, oscilant şi
temător, un ucenic îndrăzneţ şi fără teamă, care le-a spus autorităţilor: „Trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decât de oameni" (Faptele Apostolilor 5:29) [26]. Cu cât un consilier spiritual administrează cu mai
multă credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât se schimbă el mai mult în conformitate cu Cuvântul lui
Dumnezeu.

Pentru a consilia utilizând metode care sunt potrivite cu presupoziţiile biblice, un viitor consilier spiritual va
descoperi că este necesară o schimbare destul de radicală a personalităţii [27]. Exact această schimbare am
văzut-o noi petrecându-se în vieţile unor studenţi de seminar sau pastori care participă la programul nostru de
instruire pentru consiliere spirituală. Adesea aceştia îşi exprimă aprecierea nu numai pentru schimbările pe care
cursul nostru le-a produs în ei ca pastori, ci şi pentru schimbările care s-au petrecut în viaţa lor personală şi în
căsnicia lor. Oriunde Duhul Domnului se află la lucru, una dintre cele mai clare dovezi ale prezenţei Lui este
personalitatea schimbată. Oamenii pot să se schimbe şi se schimbă în realitate. Petru şi Pavel s-au schimbat; şi
tu poţi să te schimbi. Sfinţire (schimbarea personalităţii în direcţia sfinţeniei) este lucrarea Duhului prin
Cuvântul Lui.

Un student, după prima şedinţă de consiliere spirituală la care a participat el, a afirmat: „N-aş putea niciodată să
le vorbesc oamenilor în felul acesta; pur şi simplu nu sunt capabil s-o fac. N-am nici curajul, nici înclinaţia". A
fost îndemnat să aştepte şi să vadă. În săptămânile următoare a fost absorbit de cursul de consiliere spirituală,
pe care l-a început cu entuziasm şi din care a ieşit complet transformat. Cursul însuşi a produs schimbări care i-
au afectat toată lucrarea ulterioară de pastor.

Pe baza convingerii fundamentale că oamenii se pot schimba atunci când Duhul lucrează în ei, trebuie să
insistăm asupra ideii că fiecare om care a fost chemat de Dumnezeu la lucrarea de slujire a primit darurile
fundamentale necesare pentru lucrarea pastorală şi, prin urmare, poate să practice consilierea noutetică. Darurile
necesare pentru consilierea biblică sunt exact aceleaşi pe care Dumnezeu le cere pentru lucrarea de pastorat. S-
ar putea să fie nevoie de un număr de schimbări pentru ca el să ajungă la competenţă în consilierea spirituală,
dar aceste schimbări pot să fie realizate. La urma urmelor, consilierul spiritual creştin este angajat în lucrarea de
efectuare a schimbării lui Dumnezeu în vieţile copiilor Lui; dacă el nu crede că este posibil ca în propria lui
viaţă să aibă loc schimbări, cum poate el să aştepte să vadă schimbări în vieţile altora? Cum poate el să le ceară
consiliaţilor să se schimbe şi să-i asigure că o astfel de schimbare este posibilă? Şi, invers, omul care a trecut el
însuşi prin schimbări necesare pentru a deveni un adevărat consilier spiritual creştin, va fi plin de speranţă în
ceea ce priveşte schimbarea în vieţile altora şi le va transmite şi lor această încredere. Fiecare om care este
chemat de Dumnezeu la lucrarea de consiliere spirituală biblică experimentează schimbarea în viaţa lui [28].
Exigenţele lucrării sunt prea mari ca să o poată aborda cu propria lui putere. Cerinţele lucrării pun o mare
presiune asupra lui. El nu poate să rămână acelaşi.

NOTE
1. Compară cu The Big Umbrella, capitolele I („Marea umbrelă) şi IV („Tu eşti consilierul spiritual al fratelui tău).

2. Ibid., p. 39-62. Tripla clasificare făcută de Narramore în trup (medicul), spirit (pastorul) şi suflet (psihologul) nu este biblică.
Trihotomia nu este susţinută de apelul superficial la 1 Tesaloniceni 5:23, unde Pavel nu face distincţie între părţile omului, ci pur şi
simplu adaugă cuvânt peste cuvânt pentru a accentua caracterul de întreg. Isus Cristos a făcut acelaşi lucru când a spus să-L iubim
pe Dumnezeu „cu toată inima... cu tot sufletul... cu tot cugetul..." (Marcu 12:30). Scripturile folosesc termenii suflet (pseuche) şi
spirit (pneuma) ca sinonime. Vezi Luca 1:46, 47, unde cei doi termeni sunt utilizaţi în paralel. Vezi Berkhof, Sistematic Theology
(Teologie sistematică), Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Company, 1941, p. 193. 195. Vezi, în mod special, Wm. Hendriksen, New
Testament Commentary (1 Tesaloniceni), nota cu privire la 1 Tesaloniceni 5:23 (Grand Rapids: Baker Book House, 1955), p. 146-
150.

3. Vezi şi Perry London, The Modes and Morals of Psychotherapy (Modele şi morala psihoterapiei), New York: Holt, Rinehart and
Winston, 1964, p. 156 şi următoarele.

4. Înainte de Freud şi Charcot, pastorii erau aceia care scriau cărţi despre subiecte cum este deprimarea (melancolia). „Încă de pe
vremea lui Hipocrat, profesiunea medicală a trebuit să-şi croiască drum luptând spre domeniul bolilor mintale, o zonă pe care şi-au
însuşit-o filozofia şi teologia". The Enciclopedia of Human Behavior (Enciclopedia comportamentului uman), Robert M. Goldenson
(editor), voi. I (Garden City: Doubleday and Company, 1970), p. 670.

5. Cele două scopuri şi metode generale ale psihiatrilor şi pastorilor creştini sunt identice, ele revelând clar suprapunerea: (1)
Amândoi doresc să schimbe comportamentul, emoţiile şi caracterul; (2) amândoi încearcă să facă acest lucru prin schimbări ale
valorilor, atitudinii şi comportamentului. Dumnezeu a încredinţat această sarcină acelora pe care i-a chemat să-şi dedice viaţa
slujirii Cuvântului Lui, şi nu altora.

6. Vezi Perry London, op. cit., „Psihoterapiştii nu sunt de fapt doctori, pentru că oamenii pe care îi tratează ei nu sunt cu adevărat
bolnavi", p. 153.

7. În Competent to Counsel şi The Big Umbrella.

8. Vezi Perry London, op. cit., p. 153-156. Observaţi în special următoarele: „Instruirea medicală şi autorizarea pentru practica
medicală sunt în mare măsură irelevante în ceea ce priveşte corectitudinea practicii medicale...", p. 153; London observă că cerinţa
medicală „a fost adoptată numai după decesul lui Sigmund Freud; el a privit analiza ca pe o chestiune nemedicală, şi a fost în
favoarea instruirii unor analişti „laici", p. 155. Desigur, întorcându-se la aspectele medicale ale problemelor comportamentale,
psihiatrii vor trebui să facă mult mai mult decât au făcut deja pentru că „în privinţa stabilirii unei baze biochimice pentru bolile
mintale progresul se plasează aproape de zero", Andrew Kopkind and James Ridgeway, „The Mental Health Industry" (Industria de
sănătate mintală), Readings in Sociology (Texte de sociologie), 72-73 (Dushkin Pub. Group, Inc.. 1973). p. 114. Deoarece acest lucru
este adevărat, la început, psihiatria medicală va fi limitată la probleme mai grave cum sunt leziunile creierului, tumorile etc.

9. Problema trimiterii la psihiatru este acută. Vezi Competent to Counsel, p. 11, 12, 18, 19, 21, 62, 253, 268, pentru o discuţie mai
detaliată a acestei probleme. Soţia unui pastor a sugerat: „De ce să trimiţi pe cineva la o persoană care nu ştie atât de multe ca tine?
Dacă un dentist nu poate să repare o plombă, de ce să-i fii pacient?" Vezi şi „12 Admissions of Mental Error" (12 recunoaşteri de
eroare mintală), Medical World News, 9 februarie 1973, p. 17 şi următoarele, în care se arată că în 12 cazuri din 12, la mari
instituţii de boli mintale, diagnosticul a fost greşit. Alţi pacienţi din instituţie s-au dovedit a fi mai buni diagnosticieni decât psihiatrii!
Vezi şi Hans Strupp, Psychotherapy: Clinical Research and Theoretical Issues (Psihoterapia: cercetare clinică şi probleme
teoretice), New York: Jason Aronson, Inc., 1973, p. 69, unde vei găsi dovezi ale unor cercetări experimentale de alt fel, care confirmă
acuzaţia că diagnosticul psihiatric se află, după cum spune el, într-o „stare tristă".

10. Vezi Efeseni 4:11; Ezechiel 34; Ieremia 23.

11. Vezi „You Are Your Brother’s Counselor" (Tu eşti consilierul spiritual al fratelui tău), The Big Umbrella, cap. VI.

12. Coloseni 1:28.

13. În 1 Tesaloniceni 5:12,13, prezbiterul ordinat este cel care „cârmuieşte" (adică a primit autoritate de la Isus Cristos asupra
turmei Lui), cel căruia i-a fost dată sarcina de a sfătui (de a se confrunta cu oamenii în mod noutetic) - versetul 12.

14. Competent to Counsel, p. 59 şi următoarele.

15. Vezi Romanii 15:14: Colosoni 3:16.

16. Vezi Competent to Counsel pentru o analiză completă a cuvântului nouthesia şi cele trei elemente ale lui, p. 41-50. Acele trei
elemente pot fi rezumate după cum urmează: (1) schimbarea prin (2) confruntare cuplată cu (3) preocupare. Este interesant că
Strupp observă că există „o sărăcie uimitoare de date empirice în ceea ce priveşte calităţile personale şi tehnice ale unui bun
psihiatru". Hans Strupp, op. cit. p. 57.

17. Tit 1:6-9; 1 Timotei 3:1-7. La fel ca şi Pavel, nu doresc să discreditez marea importanţă a doctrinei sănătoase. Totuşi, nu se
poate nega că accentul astăzi s-a schimbat faţă de cel din Noul Testament. Astăzi accentul se pune mai mult pe doctrină decât pe
caracter.

18. Nu vorbesc aici despre cealaltă latură a lucrării de slujire, care se referă la abilitatea candidatului de a predica şi a învăţa
Cuvântul. Acestea două nu pot fi separate; calităţile ce îl fac pe un om în stare să predice şi cele care-l califică să-i confrunte pe alţii
cu Cuvântul lui Dumnezeu sunt în mod clar legate unele de altele.

19. Vezi The Big Umbrella, „Grief As a Counseling Opportunity" (Durerea ca şi ocazie de consiliere spirituală), p. 63 şi
următoarele.

20. Înainte de a deschide la Anexa F, unde se dă o analiză a acestor zece afirmaţii, încearcă să vezi dacă poţi tu singur să faci
distincţia.

21. Vezi, de exemplu, Isaia 40:13, unde în paralelismul din poezia ebraică direcţionarea este considerată egală cu consilierea
spirituală. Vezi. de asemenea, Competent to Counsel, cap. VI. Consilierii regelui şi consilierul juridic sunt oameni înţelepţi care dau
răspunsuri. Vezi mai ales Isaia 9:6.

22. Combinaţia probabil că nu vine de la Mary Baker Glover Patterson Eddy personal; termeni similari se găsesc în scrierile lui
Phineus Quimby şi Francis Lieber.

23. Într-o prezentare în general favorabilă a lucrării Competent to Counsel, John S. Bostrom afirmă că a folosi Biblia ca manual
pentru „fizica modernă sau pentru geografie sau pentru construcţii navale" este analog cu utilizarea de către mine a Bibliei pentru
satisfacerea nevoilor umane. John S. Bostrom, medic, The Christian Medical Society Journal, toamna, 1971, p. 15. El greşeşte. Biblia
nu a fost sciisă pentru primele domenii menţionate de el, dar este clar că a fost scrisă pentru satisfacerea nevoilor umane. Dr.
Bostrom, prin analogia lui ineptă, arată că el nu a înţeles cea mai importantă idee dintre toate. Biblia nu a fost scrisă ca să se ocupe
de complicata construire de nave, dar cu singuranţă ea ne spune tot ce trebuie să ştim despre relaţiile interpersonale. În Biblie nu
sunt toate informaţiile necesare pentru a şti cum să-L iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Consilierea spirituală se referă direct
la toată complexitatea acestor probleme.

24. Flexibilitatea stilului în limitele impuse de Scripturi este ea însăşi un principiu biblic care bazează pe presupoziţii biblice. Biblia
vorbeştie clar despre faptul că darurile individuale trebuie să fie folosite în lucrarea universală de slujire.

25. Vezi Matei 11:16-19 (Luca 7:31-34). Cristos compară abordarea lui Ioan cu propria Lui abordare. Nici dansul nici tânguirea n-
au mişcat generaţia înrăită. Ioan a fost o voce care a strigat în deşert; Cristos nu Şi-a ridicat vocea pe străzi.

26. Vezi şi Faptele Apostolilor 3:14,15: „Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit şi... aţi omorât pe Domnul vieţii". Îndrăzneala
(Faptele Apostolilor 4:31) şi încrederea (Faptele Apostolilor 4:13) îi caracterizau acum personalitatea, deoarece fusese „cu Isus" şi
deoarece primise Duhul Sfânt.

27. De fapt, toate metodele îl modelează întotdeauna pe om. Ce important este atunci pentru consilierul spiritual creştin să adopte
metode creştine!

28. Nu toate schimbările au loc imediat. Un consilier spiritual nu trebuie să aştepte până devine perfect şi apoi să înceapă să
consilieze; el nu va începe niciodată în cazul acesta. De fapt cele mai mari schimbări se vor produce prin consilierea spirituală.
Când el greşeşte, trebuie să înveţe să admită acest lucru şi să meargă înainte. Acest gen de experienţă duce la creştere prin
repararea greşelii. Un consilier spiritual uman este crezut în parte pentru că este un păcătos răscumpărat. Pentru că şi el este
confruntat cu aceleaşi probleme şi a găsit că Cristos prin Cuvântul Lui îi este suficient, atât pentru a-l păzi de păcat cât şi pentru a-l
elibera de păcat, el poate să ofere speranţă. Dacă el a fost gata să se supună judecăţii Cuvântului, alţii îi vor permite să aducă
această judecată şi în vieţile lor.

Modelarea (ucenicia) este cea mai rapidă cale de a învăţa arta consilierii spirituale. La Centrul de Consiliere Spirituală Creştină din
Hatboro, Pennsylvania, am utilizat cu mult succes această metodă pentru a instrui pastori, timp de şase ani.
 Capitolul 4
CONSILIATUL
Ştii deja multe lucruri
La douăzeci de minute după începerea primei şedinţe de consiliere spirituală, un consiliat a spus cu uimire că
nu-i vine să creadă: „Dumneavoastră ştiţi totul despre mine! De unde ştiţi toate aceste lucruri despre mine, că
doar de-abia ne-am cunoscut?" Când consilierii spirituali noutetici le întreabă pe gospodinele deprimate: „Cum
staţi cu călcatul rufelor?", sau: „Aţi încetat de a le mai face prânzul copiilor?" sau: „N-a început încă mucegaiul
să crească în frigider?", ele reacţionează de obicei la fel ca şi o femeie care a întrebat: „Dumneavoastră ştiţi să
citiţi gândurile oamenilor?" Şi totuşi nu este nimic deosebit în această intuire a comportamentului uman. De
fapt ea este, cum obişnuia să spună Sherlock Holmes, „elementară, dragul meu Watson, elementară".

Pe un panou în aeroportul din Detroit scrie: „Când vezi un om citind ziarul Wall Street Journal, ştii deja o
mulţime de lucruri despre el". Şi înainte ca un consiliat să păşească în cabinetul de consiliere spirituală,
consilierul spiritual creştin ştie deja multe lucruri despre el.

Surse ale cunoaşterii

Există trei surse de informare care stau la dispoziţia consilierului spiritual creştin (prima este principală şi
fundamentală, celelalte două sunt secundare şi derivate) din care poate să extragă datele esenţiale şi pe baza
cărora poate să emită judecăţi, să stabilească ţeluri şi să plănuiască direcţii de acţiune. Aceste surse sunt: (1)
Scripturile, (2) experienţa de consiliere spirituală a lui şi a altora, şi (3) dinamica propriei lui inimi păcătoase
[1].

Scripturile sunt sursa primară şi normativă din care trebuie să fie extrase presupoziţiile şi principiile
consilierului spiritual creştin; celelalte două surse îl vor ajuta să formuleze aceste principii în termenii concreţi
ai vieţii de fiecare zi [2]. Această formulare este vitală pentru o comunicare vibrantă cu consiliatul, care, la
rândul ei, este esenţială pentru eficacitatea consilierii spirituale [3].

Nu sunt necesare surprize

Scripturile însele sugerează principiul care îl încurajează pe consilierul spiritual să utilizeze cele două surse
secundare menţionate mai sus:

„Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească" [3].

Dacă nici un creştin nu este confruntat cu încercări unice în viaţă, şi dacă Pavel îi poate spune bisericii din
Corint (care trăia într-o cu totul altă epocă şi cultură) că ceea ce li s-a întâmplat israeliţilor li se potriveşte şi lor
(vezi v. 6,11), atunci consilierul spiritual poată să fie sigur că nu va fi confruntat cu probleme cu adevărat unice
în consilierea spirituală. Există doar un anumit număr de tipare comune fundamentale de păcat. S-ar putea ca
uneori, fiindcă dintr-un motiv sau altul, nu este în stare să descopere natura ei, problema să-i pară unică. Dar
consilierul spiritual poate fi sigur că de fapt nu este unică. El a mai întâlnit cu siguranţă problema aceea şi la
alţii, şi poate că s-a luptat cu ea el însuşi, într-o formă sau alta. Dificultatea pentru el constă numai în
incapacitatea lui de a recunoaşte şi a identifica problema respectivă. Această incapacitate îşi poate avea originea
în propriul lui eşec, în faptul că persoana consiliată nu a dezvăluit date clare sau adecvate, sau îşi poate avea
originea în amândouă, dar incapacitatea aceasta nu este niciodată rezultatul faptului că consilierul spiritual este
confruntat cu o problemă unică [5]. Consilierul spiritual creştin poate prinde curaj aflând acest adevăr.

Tiparele problemelor pe care le prezintă consiliaţii astăzi pot fi văzute (cel puţin sub formă de germene) în
relatarea despre Adam şi Eva din Grădina Eden. Singurele aspecte unice (care pot să-l deruteze pe consilierul
spiritual) ale problemei consiliatului pot fi găsite în caracteristicile secundare ale problemei, dar nu în problema
însăşi. Caracteristicile secundare superficiale sau de suprafaţă sunt întotdeauna unice în ceea ce priveşte timpul,
locul şi persoanele implicate. Dar când acestea sunt date la o parte şi miezul problemei este scos la vedere, se va
descoperi că ea nu reprezintă (la bază) nimic nou sub soare.

Soluţii pentru orice problemă

La fel cum consilierul spiritual creştin ştie că nu există nici o problemă unică care să nu fi fost menţionată clar
în Scriptură, tot aşa el ştie că există o soluţie biblică pentru fiecare problemă [6]. El ştie, de asemenea, că Isus a
fost ispitit „în toate lucrurile... ca şi noi" şi că El a învins fiecare ispită cu succes, „fără păcat" [7]. Fiindcă Isus a
fost confruntat cu toate problemele fundamentale ale vieţii şi le-a rezolvat, consilierul spiritual ştie că în
lucrarea şi în cuvintele lui Isus, aşa cum sunt ele redate în Scripturi, el poate să descopere soluţiile de care are
nevoie [8]. Într-adevăr, Scriptura spune că Dumnezeu i-a revelat Bisericii Sale toate lucrurile cu privire la viaţă
şi evlavie, şi că Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său în formă scrisă pentru a le da copiilor Lui posibilitatea de a se
angaja în „orice lucrare bună", echipându-i pentru toate exigenţele vieţii [9]. Biblia ne arată deci că Dumnezeu
a asigurat tot ce era necesar pentru nevoile copiilor Lui. Acest lucru este accentuat peste tot prin imaginea
păstorului: de ex., „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic" [10]. Aşa cum arată clar restul
psalmului, păstorul oriental se îngrijea de toate nevoile oilor lui: el le hrănea, le vindeca, le călăuzea, le odihnea
şi le proteja. Pentru a face acest lucru, el era echipat cu un toiag şi o nuia. Pastorul-învăţător, a cărui datorie este
să se ridice la nivelul „Marelui Păstor al oilor", a fost echipat în mod asemănător pentru a îndeplini aceeaşi
lucrare. Şi, de fapt, fiecare credincios poate lua din echipamentul divin în măsura în care îi este necesar pentru a
îndeplini voia lui Dumnezeu [11]. Astfel, aceia care funcţionează în calitate de consilieri spirituali în lucrarea
de păstorire a lui Cristos posedă tot ce le este necesar pentru a duce la îndeplinire lucrarea de păstorire.

Ce trebuie să ştie consilierul spiritual

Ce ştie un consilier spiritual creştin despre consiliaţi înainte ca aceştia să păşească în cabinetul de consiliere?
Foarte multe lucruri. De fapt, deoarece el are Cuvântul scris al lui Dumnezeu, el ştie tot ce are nevoie să ştie
[12]. Singurele întrebări fundamentale la care rămâne să dea el răspuns în timpul consilierii sunt:

1. Care este problema (sau problemele) specifică în cazul acesta? Această întrebare implică faptul că consilierul
doreşte să înţeleagă problema temeinic la toate nivelele [13].

2. Specific, ce principii biblice se aplică în acest caz?

3. Ce trebuie făcut pentru ca aceste principii să fie aplicate la acest caz, pentru a înţelege şi a rezolva
problemele? Aceste trei întrebări implică şi în mod necesar ridică un număr de alte întrebări care vor fi
prezentate în „Partea a III-a" şi care nu pot fi discutate aici.

În rezumat, se poate spune că consilierul caută să afle nu ce problemă necunoscută sau unică ar putea să aibă
consiliatul, ci pe care din multele probleme deja cunoscute nu o poate rezolva el singur.

Este posibil, prin urmare, ca un consilier spiritual creştin să se întâlnească cu consiliatul într-o stare de
încredere plină de smerenie. El ştie că atunci când Dumnezeu îl face capabil să înţeleagă Scripturile şi pe
consiliat, el va putea să dea ajutorul care îi este solicitat. Obstacolul major - şi poate fi un obstacol mare - este
posibilitatea ca el sa nu studieze într-o stare de rugăciune ce spun Scripturile despre oameni şi despre nevoile
lor. Fiecare pastor tânăr trebuie să petreacă mult timp făcând exegeza Bibliei şi, în acelaşi timp, privind la
propria lui iniinn rea şi înşelătoare, când aceasta îi este dezvăluită de Cuvânt. De asemenea, el trebuie să
observe vieţile membrilor bisericii lui în lumina a ceea ce descoperă el în fiecare pasaj. El nu trebuie niciodată
să studieze Scriptura în mod abstract, ci întotdeauna să o citească gândindu-se la sine însuşi şi la ceilalţi oameni
din jurul lui [14]. Deşi am o părere cu totul diferită cu privire la soluţiile problemei propuse de Oates, trebuie
totuşi să fiu de acord cu ei atunci când afirmă: „Exact în aceste puncte pastorului îi este acordată o instruire
minimă cu privire la utilizarea pastorală a Bibliei" [15].

Cum ajută ceea ce ştii dinainte

Sylvia avea douăzeci de ani şi era fiica unor misionari care, de când s-a născut ea, au lucrat tot timpul în Africa.
Acum ei s-au văzut forţaţi să se întoarcă în Statele Unite ca să se îngrijească de Sylvia, care, în timpul celor doi
ani de tratament în Africa şi în America, fusese internată la ospicii de mai multe ori şi fusese diagnosticată în
unanimitate de către mai mulţi psihiatri (creştini şi necreştini) drept schizofrenică. Cu excepţia unor răspunsuri
monosilabice ocazionale (de obicei un da sau un nu), Sylvia nu voia să vorbească [16]. Deoarece practic ea
tăcuse tot timpul acestor doi ani, aproape toţi au presupus că ea a pierdut contactul cu realitatea [17]. Părinţii ei,
disperaţi, când au auzit de Centrul Creştin de Consiliere Spirituală şi Educaţie, au adus-o la consiliere spirituală.
La sfârşitul celei de-a treia săptămâni a fost ruptă tăcerea. După şedinţa aceea, Sylvia a început să vorbească. Şi
ceea ce a spus ea a explicat totul.

Când Sylvia a fost destul de mare ca să meargă la şcoala, părinţii au trimis-o la şcoala misiunii, la peste 560 de
kilometri depărtare. În fiecare an se vedeau doar pentru perioade scurte de timp, şi, cu excepţia concediilor,
situaţia a continuat în felul acesta până când Sylvia a absolvit liceul. Atunci a devenit evidentă pentru prima
dată problema. În toţi acei ani Sylvia părea să fie un copil fericit şi docil; manifestările ei exterioare nu furnizau
nici un motiv pentru a suspecta ceva. Şi totuşi, înăuntrul ei clocotea o amărăciune care, timp de zece ani, a tot
crescut faţă de părinţii ei. A ajuns să aibă resentimente nu numai faţă de părinţi, ci şi faţă de Dumnezeul pe care
îl reprezentau ei doi. Ea era profund nemulţumită de faptul că nu avea o mamă şi un tată la fel ca şi ceilalţi
copii; a ajuns să-şi dea seama că aproape nu-şi cunoştea deloc părinţii şi gândul acesta o înfuria. Dar ea n-a spus
niciodată nimănui nimic. În toţi aceşti ani, supărarea i-a crescut, până când a ajuns la absolvirea şcolii; atunci
resentimentele ei n-au mai putut fi ascunse şi ele au devenit evidente într-o acţiune de răzvrătire ciudată, pe care
psihiatrii au etichetat-o drept „schizofrenie". Deşi avea resentimente faţă de părinţi, îi era totuşi teamă să nu-i
îndepărteze de ea pentru totdeauna, aşa că a refuzat să mai vorbească, de teamă să nu-şi dezvăluie adevăratele
sentimente.

Ruperea tăcerii ei a avut loc în felul următor: când consilierii spirituali au descoperit că Sylvia petrecuse mulţi
ani de privaţiune, departe de părinţi, au făcut cercetări vaste în domeniul acesta. Părinţii au fost cinstiţi şi gata
să ajute. Ei erau convinşi că „făcuseră lucrarea Domnului", şi că aceasta le justifica comportamentul faţă de
copilul lor. În primele două şedinţe, ei au ajuns să vadă că din multe puncte de vedere comportarea lor faţă de
ea fusese păcătoasă. Ei s-au pocăit sincer de aceasta.

Consilierii, presupunând că Sylvia avea contact cu realitatea, i-au adresat comentarii formulate cu grijă,
explicându-i că existau speranţe ca problema să fie rezolvată - indiferent care era acea problemă - şi spunându-i
că dânşii îşi dau seama că viaţa ei, departe de părinţi, a fost greu de suportat, dar că acum ea era femeie în toată
firea şi că dacă nu va învăţa să înfrunte problemele în loc să fugă de ele, ea nu va ajunge niciodată să-şi
cunoască părinţii. Fuga de probleme, au sugerat ei, ar putea în cele din urmă s-o facă să fugă de părinţii ei (şi de
toţi ceilalţi oameni) într-o instituţie de boli mintale. O combinaţie echilibrată de speranţă, avertizare, îndemn şi
încurajare a caracterizat conversaţia aceasta în care Sylvia nu a răspuns aproape nimic [18]. Dar după această
şedinţă, Sylvia a rupt bariera şi le-a vorbit părinţilor (aşa cum fusese îndemnată să facă) despre resentimentele
ei.

Începând de atunci, consilierea a constat din reconciliere şi în structurarea unei noi relaţii menite să-i facă pe
părinţi şi pe copil să facă din nou cunoştinţă unii cu alţii şi să recupereze pe cât posibil timpul pierdut [19]. În
cele din urmă, după un an şi ceva petrecut acasă, timp în care Sylvia şi-a luat o slujbă şi a câştigat o mare parte
din banii necesari pentru studiu, ea s-a dus la un colegiu creştin, unde a devenit o studentă excelentă, obţinând
note bune şi încadrându-se deplin în viaţa şi în activităţile studenţeşti.

Cum a reuşit consilierul spiritual să obţină aceste rezultate atât de repede şi în condiţii în care a fost practic
imposibil să obţină orice informaţii de la Sylvia? Putem să remarcăm două lucruri. Mai întâi, după ce a adunat
puţinele date pe care le-a putut obţine de la Sylvia, consilierul spiritual (în prezenţa Sylviei, presupunând că ea
era capabilă să înţeleagă deplin situaţia) le-a pus întrebări detaliate părinţilor cu privire la circumstanţe. Datele
pe care le-a adunat l-au ajutat să îşi facă o imagine clară care indica un posibil resentiment din partea copilului.
În al doilea rând, el a reuşit să ajungă la această concluzie (şi să-i vorbească direct Sylviei despre ea ca despre o
posibilitate reală), deoarece el ştia din Scripturi că natura păcătoasă a oamenilor răspunde adesea cu
resentimente atunci când o persoană este neglijată în felul acesta. Din discuţiile pe care le avusese cu mulţi
misionari şi cu copiii lor, el ştia că cele mai mari probleme cu care au fost confruntaţi ei sunt (1) despărţirea de
copii şi (2) problemele interpersonale care rezultă din convieţuirea cu alţi misionari, fie în prea mare apropiere,
fie în zone foarte restrânse (mai ales în zone împrejmuite sau situaţii similare). În acest caz, dovezile indicau
clar că era vorba de dificultăţi în primul domeniu, şi nu în al doilea.

În felul acesta, consilierul spiritual creştin, folosind Scripturile în mod practic (ele vorbesc mult despre
resentimente şi amărăciune), s-a bazat pe informaţiile pe care le poseda. Apoi el a discutat cu Sylvia şi cu
părinţii ei concluziile la care a ajuns şi a îndemnat-o să se pocăiască de resentimentele ei dacă concluziile lui
erau corecte.

Se putea ca Sylvia să se fi retras în spatele zidului de tăcere ca o măsură de protecţie, ca să nu-i fie descoperite
sentimentele. Teama de a fi descoperit poate duce la o astfel de comportare atunci când persoana se simte
vinovată cu privire la probleme care n-au fost niciodată lămurite. Autocompătimirea, de asemenea, se putea s-o
fi determinat pe Sylvia să înceapă o viaţă de introspecţie tăcută, în care ea a încercat să construiască o lume
imaginară, care, spera ea, va fi mai plăcută decât lumea reală din jurul ei. Pe măsură ce investigaţia progresa,
totuşi, constelaţia de indicii (date verbale de la părinţi şi date neverbale de la Sylvia [20]) păreau să arate, în
cazul acesta, în direcţia mâniei şi a resentimentului, mai degrabă decât în direcţia depresiunii cauzate fie de
autocompătimire, fie de sentimentele cauzate de vinovăţia pentru anumite greşeli.

Consiliaţii se pot schimba

Nu vreau să repet ceea ce am spus în Competent to Counsel despre schimbare, ci, în discuţia care urmează cu
privire la acest important subiect, voi presupune că cititorului îi este deja familiar acest material [21].

În contrast cu toate poziţiile care neagă posibilitatea unei schimbări semnificative (poziţii care îşi au originea în
concepţii deterministe cu privire la influenţa genetică, socială, sau a mediului) sau care susţin că schimbarea
este posibilă numai după lungi perioade de timp, creştinul afirmă cu bucurie posibilitatea unei schimbări
profunde şi rapide. Acesta este un element crucial pentru consilierul spiritual creştin. O presupunere de bază în
gândirea lui este că există posibilitatea unei schimbări radicale în personalitatea şi în stilul de viaţă al
consiliatului. El crede în convertire şi în puterea de sfinţire a Duhului Sfânt. El crede că este posibil ca un om
care, datorită naturii lui păcătoase, a dezvoltat deprinderi de trăire păcătoase şi a fost învăţat greşit, atât prin
precepte cât şi prin exemple, încă din copilărie, să devină un creştin plin de viaţă, care să posede roada Duhului.
El este sigur că dacă un indian vânător de capete din tribul Auca se poate schimba atât de radical încât îşi
abandonează stilul de viaţă primitiv şi păgân şi este capabil să facă un tur al Statelor Unite şi să depună mărturie
despre credinţa nouă pe care a găsit-o, atunci şi o gospodină dintr-o ţară civilizată, care s-ar putea să fi avut
parte în copilăria ei de mai puţină dragoste şi siguranţă decât ar fi dorit, poate să devină o creştină cu simţul
responsabilităţii. Ea nu este sortită în mod inevitabil să trăiască viaţa unui vânâtor (verbal) de capete, din cauza
a ceea ce părinţii i-au făcut ei! Posibilitatea schimbării nu este limitată la membrii unui trib primitiv. Într-
adevăr, chiar şi în ţara noastră avem oameni care au crescut în medii viciate şi care totuşi au devenit
conducători creştini proeminenţi. În multe cazuri, mediul din care au provenit ei a fost folosit de Dumnezeu ca
un impuls pentru ca aceştia să-L slujească pe El.

Schimbarea este posibilă; această convingere trebuie să rămână un fapt fundamental al consilierii creştine.
Schimbarea radicală, cea mai radicală schimbare cunoscută de om, este descrisă în Scripturi ca o noua naştere
[22]. Utilizarea acestei figuri de stil indică natura radicală a schimbării. Prin expresia aceasta este descris nici
mai mult nici mai puţin decât un început cu totul nou în trăirea vieţii.

Peste tot, Scripturile fie cer schimbarea, fie afirmă posibilitatea schimbării. Deoarece nu toate schimbările sunt
bune, Scripturile au fost scrise ca să dea direcţie acestei schimbări; Duhul Sfânt, Autorul lor suprem, a fost dat
ca să asigure dispoziţia şi puterea de a urma acele direcţii. De aceea, speranţa în consilierea spirituală îi aparţine
în primul rând consilierului spiritual creştin. El ştie că Dumnezeu face lucrarea de schimbare a vieţilor. Fiecare
schimbare pe care o promite Dumnezeu este posibilă. Fiecare calitate pe care Dumnezeu o cere de la copiii lui
răscumpăraţi poate fi realizată. Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie toate resursele de care avem nevoie.

Vârsta nu este o piedică în calea schimbării. Nu voi discuta aici în detaliu această problemă. Voi spune mai
multe despre ea mai târziu. Chestiunea aceasta a fost analizată înir-o broşură intitulată Godliness Through
Discipline (Evlavie prin disciplină) [23]. De aceea voi face doar una sau două observaţii. În providenţa lui
Dumnezeu, persoanele mai în vârstă sunt chemate să se confrunte cu unele dintre cele mai radicale schimbări
din viaţă [24]. Ei sunt cei care, în mod obişnuit, sunt confruntaţi cu pierderea unor prieteni sau a unor fiinţe
dragi lor, cu pierderea sănătăţii, cu pensionarea, şi chiar cu moartea însăşi. Ei sunt cei care trebuie să renunţe la
mai multe deprinderi şi legături. Şi totuşi, trăirea creştină matură nu trebuie să fosilizeze pe nimeni, ci ea
trebuie să ne înveţe cum să trăim ca străini şi călători în această nestatornică lume a schimbării [25]. Cu o
rădăcină robustă înfiptă adânc în neschimbătorul Cristos, omul poate să înveţe să trăiască cu bucurie o viaţă
relativ dezrădăcinată. Schimbarea este ceva ce creştinul trebuie să aştepte, să pretindă de la sine însuşi, şi el
trebuie să înveţe să trăiască cu ea. El ştie că nu există „o cetate stătătoare" [26] aici; cetăţenia lui este în ceruri
[27]. Consilierii spirituali care au această speranţă pot să ia asupra lor sarcina de a consilia cu bucurie şi
optimism. Prin harul lui Dumnezeu, există toate speranţele de schimbare!

NOTE

1. Sensul textului din Proverbele 27:19 pare a fi că un om poale să cunoască multe despre alţii privind în propria lui inimă. Vezi şi
Keil şi Delitzsch cu privire la acest pasaj.

2. Fără Scripturi, un consilier spiritual este practic neputincios. Scripturile ne învaţă că „inima este nespus de înşelătoare şi de
deznădăjduit de rea" şi ne pun întrebarea „Cine poate s-o cunoască?" (Ieremia 17:9). În versetul 10, Dumnezeu răspunde: ”Eu,
Domnul, cercetez inima şi încerc rărunchii". Fără ceea ce ştie Dumnezeu despre inima înşelătoare a omului, consilierul spiritual se
află într-o dificultate serioasă. Ceea ce cunoaşte Dumnezeu despre inima omului este revelat numai în Scripturi. Inima este înşelătoare
chiar şi atunci când vorbeşte despre sine însăşi. De aceea, dinamica inimii omului, la fel ca şi dinamica consilierii spirituale, trebuie să
fie întotdeauna determinată şi judecată de Scripturi. Ceea ce ne spune El despre inimă, nu este deloc plăcut (Marcu 7:19-23).

3. Consiliaţii reacţionează pozitiv ori de câte ori consilierul spiritual prezintă principiile nu numai ca pe nişte generalizări, ci în
limbajul de fiecare zi. Consilierii spirituali trebuie să facă efortul de a deveni cât se poate de specifici şi de concreţi. Predicarea
eficace şi consilierea spirituală eficace se întâlnesc aici la fel cum se întâlnesc în multe alte puncte. Vezi Jay Adams, Pulpit Speech
(Vorbirea de la amvon), Nutley, N.J.: Prebyterian and Reformed Publishing Company, 1971, p. 17.

4. 1 Corinteni 10:13a. Vezi şi Competent to Counsel, p. 58, 90, 131 şi următoarele, 254, şi Christ and Your Problems (Cristos şi
problemele tale) pentru prezentări mai complete ale acestui verset. Vezi şi 2 Corinteni 1:3,4. Pavel spune: „Dumnezeu... ne mângâie
în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce
se află în vreun necaz".

5. Consilierul spiritual poate să obţină informaţiile de la un consiliat sugerând concret un şir de posibilităţi: „Eu nu prea pot să vă fiu
de vreun ajutor când problema este atât de vagă. Dacă aş şti că avem de-a face cu o problemă specifică, cum ar fi masturbarea,
homosexualitatea sau adulterul (sugestiile acestea trebuie să includă anumite posibilităţi pe care consilierul spiritual doreşte să le
exploreze), am putea să lucrăm direct asupra problemei. De exemplu, dacă masturbarea ar fi problema, atunci..." Adesea, astfel de
sugestii specifice, însoţite de speranţa unei soluţii, vor fi imediat prinse de consiliat. Uneori, când un cuvânt ca „adulter" este
pronunţat mai întâi de consilierul spiritual, consiliatului îi este mai uşor să vorbească despre problemă.

6. Vezi 1 Corinteni 10:13b: „Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu
ispita a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda". Consilierul spiritual poate cu încredere să-l facă pe consiliatul creştin
să aibă speranţă pe baza promisiunii lui Dumnezeu. El poate să spună: „Nu poţi să ai nici o problemă pentru care Dumnezeu să nu
ofere o soluţie în Cuvântul Său. Datoria mea este să înţeleg problema pe care o ai tu, să te ajut să descoperi soluţia lui Dumnezeu
pentru ea şi să te îndemn să faci (cu ajutorul lui Dumnezeu) ceea ce îţi cere El să faci cu privire la problema aceea".

7. Evrei 4:15.

8. Lucrările şi cuvintele lui Cristos nu trebuie să fie limitate la relatările Evangheliilor; întregul Nou Testament prezintă lucrarea Lui
continuă, dusă la îndeplinire în Duhul, pentru şi prin Biserica Sa (vezi Faptele Apostolilor 1:1. În original sunt accentuate cuvintele „a
început", pentru a scoate în evidenţă caracterul continuu al lucrării lui Cristos.) Dumnezeu nu ne-a dat o Biblie în care anumite părţi să
fie scrise cu litere roşii pentru a ieşi în evidenţă. Vezi The Big Umbrella, p. 99.

9. 2 Timotei 3:17. Omul lui Dumnezeu este făcut astfel „desăvârşit" (adică „complet" sau „complet pregătit").

10. Psalmul 23:1.

11. Evrei 13:20.

12. Datele pe care le posedă pastorul creştin cu privire la om şi la păcat sunt impresionante. Chiar şi numai din al treilea capitol al
Genesei, el poate să cunoască tendinţa de a da vina pe alţii, orientarea spre autosatisfacere, mândrie, dorinţă/sentiment, tendinţa de a
se răzvrăti împotriva autorităţii, de a avea sentimente de vinovăţie, de teamă, deprimare, ruşine, tendinţa de a se acoperi, de a se
ascunde şi de a rupe comunicarea.

13. Vezi Competent to Counsel, unde vei găsi o analiză a trei feluri sau aspecte sau nivele de probleme, la paginile 200 şi următoarele.
Nu voi mai repeta aici ceea ce am spus acolo în detaliu.
14. Un creştin nu poate să accepte concepţia terapistului tranzacţionalist Thomas Harris, care a scris: „Adevărul nu este... închis într-o
carte neagră. Adevărul este o sumă mereu crescândă de date pe care noi le observăm că sunt adevărate" (Tom Harris, I m O.K - You re
O.K., op. cit., p. 230.) Adevărul lui Dumnezeu este în Biblie, adică tot ceea ce le este necesar copiilor Lui ca să trăiască vieţi de
sfinţenie. Pe de altă parte, toată lumea este a lui Dumnezeu. Lumea este o minunată carte cu ilustraţii, din care noi putem să învăţăm,
dar nu fără să interpretăm această lume prin Cuvântul scris.

15. Wayne E. Oates, The Bible in Pastoral Care (Biblia în lucrarea pastorului de îngrijire a oamenilor), Grand Rapids: Baker Book
House, 1971, p. 9. Oates face distincţii false între utilizarea pastorală şi nepastorală a Bibliei, dar el este corect atunci când observă că
Biblia a fost predată în multe seminarii teologice în moduri care nu prea pot să-l ajute (ba chiar probabil i-au pus piedici) pe pastor în
lucrarea de slujire de fiecare zi. La Westminster Theological Seminary, din Philadelphia, noi suntem foarte conştienţi de această
problemă şi am dezvoltat modalităţi şi mijloace de a o depăşi.

16. Psihiatrii au spus greşit că ea n-a putut să vorbească.

17. O expresie excesiv de mult utilizată care (dincolo de utilizarea ei pentru a descrie o boală organică) în cele mai multe împrejurări
descrie mai exact punctul de vedere al consilierului spiritual decât starea consiliatului.

18. Ne întrebăm ce s-ar fi realizat prin „ascultarea" rogeriană, atunci când nu era nimic la care să ascultăm.

19. Părinţii Sylviei, de exemplu, au fost îndrumaţi să facă împreună o listă de activităţi în care n-au fost niciodată angajaţi ca familie,
dar pe care le-ar fi plăcut să le facă. Ei au enumerat activităţi ca: vizitarea grădinii zoologice, picnicuri, sărbătorirea zilelor de naştere
etc.

20. Ca, de exemplu, tensiunea musculară pe care o avea ori de câte ori părinţii vorbeau despre despărţire, şi încruntările şi
contorsionările feţei care însoţeau tensiunea musculară. Precizăm că astfel de date indicau şi că Sylvia avea contact cu realitatea şi
înţelegea deplin conversaţia. Pentru mai multe informaţii cu privire la adunarea datelor neverbale în consilierea spirituală, vezi
secţiunea „Date periferice", din capitolul XXV.

21. Vezi Competent to Counsel, mai ales p. 74-77, 171 şi următoarele. Pe parcursul cărţii voi spune mai multe despre schimbările pe
care le efectuează Dumnezeu prin consilierea spirituală care glorifică Cuvântul şi Duhul Lui. Când ne vom ocupa de obiceiuri, metoda
pe care o foloseşte Dumnezeu pentru a efectua schimbarea va fi discutată în detaliu.

22. Ioan 3.

23. Jay Adams, Godliness Through Discipline (Evlavie prin disciplină), Nutley, N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing
Company. 1972, p. 8-9.

24. Vezi comentariile cu privire la speranţă în capitolul IX.

25. Evrei 11:13.

26. Evrei 13:14.

27. Filipeni 3:20. Urcuşurile şi coborâşurile, şi schimbările radicale în viaţă nu sunt prea grele pentru adevăratul slujitor al lui Cristos,
care poate să înveţe să fie mulţumit în orice stare se află (vezi Filipeni 4:11-13).

PARTEA A DOUA:

PRESUPOZIŢIILE ŞI PRINCIPIILE
Capitolul 5
PRESUPOZIŢIILE ŞI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
PENTRU CONSILIERE SPIRITUALĂ
Un număr limitat de presupoziţii şi principii
Există multe presupoziţii şi principii fundamentale ale Scripturii care au legătură cu consilierea spirituală. Într-
adevăr, se poate demonstra că fiecare presupunere sau principiu biblic are legătură fie direct fie indirect cu
vreun aspect din consilierea spirituală. Acest lucru este adevărat pentru că subiectul consilierii este acelaşi cu
acela al Scripturii. Consilierul spiritual trebuie, prin urmare, să cunoască bine Cuvântul lui Dumnezeu.
Instruirea teologică şi biblică este deci cea esenţială pentru pregătirea consilierului spiritual, nu instruirea în
psihologie sau în psihiatrie [1].

Pentru a satisface nevoile umane, care sunt la fel de diverse ca şi principiile de viaţă conţinute în Scripturi,
consilierul spiritual trebuie să posede o cunoaştere profundă şi sistematică a întregului Cuvânt al lui Dumnezeu.
Studiul psihologiei în profunzime, cuplat cu o cunoaştere superficială a datelor biblice, poate duce numai la cele
mai grosolane afirmaţii eronate cu privire la om şi la soluţiile pentru problemele lui [2]. Şi totuşi, aceasta este
pregătirea celor mai mulţi dintre aceia care se autointitulează consilieri spirituali creştini de profesie. Chiar şi în
seminarii se face greşeala de a angaja profesori de consiliere spirituală pastorală a căror singură sau principală
pregătire nu este teologică. Pastorii care cunosc Scripturile trebuie să păşească ei în acest domeniu şi să
dezvolte ei aceste principii biblice; ei nu se pot aştepta ca „profesioniştii", care nu au nici pregătirea, nici (în
multe cazuri) înclinaţia, să facă ei acest lucru.

Aş dori să subliniez acum că în ceea ce priveşte studiul presupoziţiilor şi principiilor care stau la baza practicii,
structura acestei cărţi mă forţează să limitez numărul de principii analizate în acest capitol [3]. Pe baza căror
criterii se poate face o astfel de limitare? În mod arbitrar eu am ales două:

1. Am presupus (fără discuţie) că cititorul cunoaşte multe dintre cele mai fundamentale principii ale credinţei
creştine (de ex., că omul se naşte în păcat, că salvarea este prin har, prin credinţă etc.). Propria mea poziţie
teologică este reformată (teologia calvină). Concepţiile susţinute în mod obişnuit de teologii reformaţi sunt cele
pe care le-am considerat eu ca de la sine înţelese în toată cartea. Cititorul trebuie să cunoască acest lucru
important.

2. Am dezvoltat numai acele presupoziţii şi principii biblice pe care experienţa de consiliere spirituală le-a
dovedit a fi legate în mod vital de consilierea spirituală într-un mod mai direct, deşi s-ar putea să nu fie
recunoscute ca atare.

Limitarea a fost inevitabilă; n-aş fi putut să reproduc în acest capitol un tratat de teologie sistematică. În
conformitate cu acest scop, deci, să ne îndreptăm acum atenţia asupra primei presupoziţii, împreună cu
principiile corolare şi aplicative.

Viaţa trebuie să aibă sens

Spre deosebire de B.F. Skinner, Frankl observă în mod corect că sensul (sau poate un cuvânt mai bun ar fi
„scopul") este fundamental nu numai pentru o viaţă plină şi productivă, ci şi pentru sănătatea şi, în unele cazuri,
pentru continuarea existenţei fiinţei umane [4]. Activităţile de zi cu zi, în care sunt prinşi oamenii, au sens
pentru un timp limitat. Efortul depus în mod profitabil în timpul zilei poate produce un sentiment de satisfacţie
şi de bunăstare la încheierea ei (Eclesiastul 5:12). El poate aduce şi beneficii de scurtă durată, cum ar fi bogăţia,
puterea sau faima. Frankl observă, pe bună dreptate, că omul nu poate să trăiască fără cel puţin astfel de ţeluri şi
scopuri zilnice. Totuşi, aceste rezultate (tocmai pentru că sunt de scurtă durată) nu satisfac foamea omului după
o explicaţie mai completă a sensului vieţii umane. Aici Frankl şi ceilalţi psihiatri exsitenţialişti nu pot oferi
nimic, pentru că ei nu cred în Dumnezeul Bibliei; pentru ei, viitorul este doar un lung tunel întunecat.

În absenţa scopului care ne vine de la Dumnezeu, scopul superficial pe care îl găsesc unii în plăcerile acestei
vieţi, se evaporează repede. Acesta este mesajul tulburător al cărţii Eclesiastul: toate activităţile temporale sunt
lipsite de sens („deşertăciune" sau „goliciune") fără Dumnezeul care dă sens tuturor lucrurilor. Pentru o
perioadă de timp (după cum spune scriitorul), o activitate sau alta părea să aducă scop în viaţa lui, dar, după
profunde meditaţii ulterioare, el ajunge la concluzia că fiecare dintre ele nu este decât deşertăciune. Aceasta
este şi concluzia tristă la care ne conduc existenţialiştii. Dar Solomon trece dincolo de toate acestea: „Încheierea
tuturor învăţăturilor" este frica de Domnul, care este începutul înţelepciunii. Cartea Eclesiastul prezintă în mod
succint, din experienţa cuprinzătoare a autorului ei uman inspirat de Dumnezeu, ceea ce fiecare om descoperă
(uneori prea târziu) în propria lui experienţă limitată.

Contrastul între concepţiile de lungă perspectivă şi cele de scurtă perspectivă cu privire la viaţă apare în mod
frecvent în Scripturi [5]. Totuşi activitatea şi responsabilitatea din prezent nu sunt niciodată neglijate datorită
preocupării pentru viitor. Relatările sumare din Evrei 11 arată clar că sfinţii menţionaţi şi-au câştigat toţi
puterea de a acţiona, cu sens în prezent, tocmai din orientarea lor spre viitor. Principiul biblic este că numai
ţelurile şi scopurile de lungă perspectivă pot să le dea sens celor de scurtă perspectivă. Dumnezeu este Alfa şi
Omega, iar Fiul Său, Isus Cristos, este Acela care este acelaşi ieri, azi, mâine şi întotdeauna. Astfel, toate
scopurile ajung să aibă un sens suprem numai în relaţie cu El. Despărţite de El, acestea sunt doar obiective de
scurtă perspectivă care vin şi pleacă la întâmplare, fără nici o legătură necesară şi deci fără nici un scop suprem.
Într-adevăr, dacă nu există un scop suprem în activităţile de fiecare zi ale omului, atunci nu există de fapt nici
un scop. Numai apelând la un astfel de scop suprem a putut Pavel să apeleze la sclavi să-şi facă lucrul bine:
„...veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Cristos" (Coloseni 3:24). Consilierii
spirituali de astăzi trebuie să le arate acelaşi fapt fundamental oamenilor de afaceri confruntaţi cu probleme şi
gospodinelor deziluzionate şi descurajate

Acest fapt are o semnificaţie deosebită în consilierea spirituală. În primul rând, se poate observa că oamenii
care trăiesc numai pentru scopuri de perspectivă scurtă trăiesc greşit şi până la urmă trebuie să se confrunte cu
prostia unei astfel de orientări în viaţă. Mulţi dintre ei ajung să apeleze la consilierea spirituală tocmai pentru că
au ajuns să vadă că „sensul", în ultimă instanţă fără sens, pe care şi-au bazat viaţa, nu mai are nici un sens
pentru ei. În cele din urmă, ei ajung la punctul în care trebuie să recunoască împreună cu Eclesiastul: „Tot ce
am făcut este deşertăciune". Persoanele care se află în această stare trebuie să fie confruntate cu Evanghelia lui
Isus Cristos. Poate că Duhul lui Cristos le-a adus în disperarea actuală pentru a le aduce în cele din urmă la Isus
Cristos, Prinţul vieţii. Numai în El poate fi găsită posibilitatea de a trăi „din belşug".

Depresiunea nervoasă
Astfel de persoane manifestă frecvent o comportare care îi face pe unii să tragă concluzia că ei suferă de o
„depresiune nervoasă" [6]. Dar ceea ce s-a prăbuşit nu sunt nervii lor, ci temelia vieţii lor şi întreaga lor
concepţie despre viaţă. Deoarece şi-au construit viaţa pe o trăire de zi cu zi pentru succese de scurtă durată, ei s-
au trezit la marginea prăpastiei. Ei au ajuns la un impas semnificativ în viaţă şi nu au fost în stare să învingă
problema, deoarece vieţile lor sunt orientate numai spre atingerea obiectivelor de perspectivă scurtă. Ei au
nevoie de o orientare cu totul nouă. Gândind şi acţionând numai în termeni de perspectivă scurtă, s-ar putea ca
ei să fi mers împleticindu-se de la o experienţă nesatisfăcătoare la alta, dar în nici una nu au găsit împlinire sau
pace. Când vin la consiliere spirituală, s-ar putea să fie descurajaţi, deziluzionaţi şi plini de resentimente.
Soluţiile de perspectivă scurtă pe care s-au bazat (fuga, minciuna, blamarea altora etc.) nu sunt de nici un folos
în rezolvarea problemelor legate de sensul ultim. După ce au epuizat toate resursele cunoscute, ei îşi dau seama
că nu mai au nici o soluţie. Aceşti consiliaţi nu au pierdut contactul cu realitatea; ei nu au realitate în ei înşişi.
Ei au ajuns la capătul puterilor eului lor. Ei nu mai văd nici un loc spre care s-ar putea întoarce: „totul este
deşertăciune". Acţiunea ajunge la un punct mort; ei încetează să mai funcţioneze pentru că nu ştiu cum să
funcţioneze cu sens. În aceasta constă prăbuşirea; omul nu mai are resurse, deoarece în el nu este realitate [7].

Astfel de oameni au nevoie să descopere sensul care se găseşte numai în Isus Cristos. Adeseori acesta este
modul în care providenţa lui Dumnezeu i-a pregătit să primească Evanghelia [8]. Consilierea spirituală
despărţită de prezentarea Evangheliei este nefolositoare [9]. Consiliaţii înşişi văd repede că o astfel de
consiliere nu se adresează nevoilor lor. De multe ori ei trag concluzia că o astfel de consiliere fără Dumnezeu
nu este decât deşertăciune (ceea ce şi este în realitate). Cei care nu apelează la Evanghelie pentru rezolvarea
problemelor vieţii lor descoperă curând că s-au agăţat de un pai; dezamăgirea lor este de multe ori amarnică.

Când astfel de persoane cer ajutor, o fac adesea cu o atitudine care arată că ei speră împotriva oricărei speranţe.
Dorind să spere, pe ei îi îngrozeşte posibilitatea că speranţele lor vor fi trezite (din nou), numai ca să fie apoi
trântiţi (din nou) la pământ. Consilierii spirituali vor găsi că este necesar să restaureze speranţa înainte de a
merge mai departe [10].

Şi consiliaţii creştini pot să piardă din vedere scopurile de perspectivă îndelungată ale Scripturii şi pot să sufere
disperarea şi deziluzia care vin din faptul că omul nu-şi pune încrederea în Dumnezeul tuturor speranţelor.
Acestor credincioşi disperaţi trebuie să li se aducă aminte promisiunile lui Dumnezeu. Păcatul miopiei lor
spirituale trebuie să fie scos în evidenţă, aducând viitorul în perspectiva corectă în relaţie cu prezentul.

NOTE
1. Vezi The Big Umbrella. p. 15-19. unde acest subiect este discutat mai detaliat.

2. Vezi Gary Collins, Search for Reality (În căutarea realităţii). (Wheaton, III.; Key Publishers, 1969), p. 21:
„În primul rând, nici psihologia, nici teologia nu au o concepţie clară cu privire la om". El continuă spunând că
nu există „un punct de vedere biblic cu privire la om". Astfel de afirmaţii revelează o profundă necunoaştere a
istoriei şi a rezultatelor teologiei şi ale exegezei. De secole, concepţia creştină cu privire la om a fost definită în
detaliu. Titlul cărţii lui Collins indică inutilitatea încercării lui de a găsi realitatea în fuziunea eclectică a
teologiei creştine şi a speculaţiei psihologice. În acest proces, în mod inevitabil ajungi să descoperi că ai pornit
în căutarea realităţii; dar fiecare creştin ar trebui să ştie că acestei căutări i-a pus capăt Dumnezeu prin revelarea
Fiului Său, Isus Cristos. De ce trebuie Collins să caute, când are Biblia? Cartea lui Quentin Hyder, The
Christian’s Handbook of Psychiatry (Manualul de psihiatrie al creştinului), (Old Tappan: Fleming H. Revell
Company, 1958), oferă un alt exemplu. Hyder, care este fără îndoială un creştin conservator, tratează totuşi
ideile vechi-testamentale cu privire la boală şi nebunie cu un aer de superioritate îngăduitoare (p. 27) şi îi
permite cititorului să aleagă între crearea omului şi concepţiile evoluţioniste: „Dacă crezi în creaţia specială..."
(p. 40). Nu este de mirare deci că el crede că „multe tulburări mintale pot fi tratate în mod adecvat de psihiatri
care nu au nici o credinţă religioasă", contrar afirmaţiei din Galateni 6:1 (vezi TheBig Umbrella, p. 146-151).

3. Mă grăbesc să ajung la Partea a III-a, care conţine materiale ce constituie esenţa acestei cărţi. Acesta fiind un
manual, şi nu o lucrare teoretică, accentul trebuie să fie cu precădere practic.

4. Chiar şi William Sargent scrie: „Noi trebuie să credem în ceva, să avem un scop în viaţă, oricât de bizară ar
putea să devină viaţa de credinţă acum sau mai târziu" - Battle for the Mind (Bătălie pentru minte), (New York:
Harper and Row, 1959), p. 27. Vezi evaluarea pe care autorul cărţii de faţă i-a făcut-o lui Frankl în The
Enciclopedia of Christianity (Enciclopedia creştinismului), voi. IV (Marshallton, Del.: The National
Foundation for Christian Education, 1972), p. 244-246.

5. Vezi Evrei 11:10, 14-16, 24-26; 12:2, 10, 11; 1 Timotei 4:7-8. Conceptul biblic de credinţă este asociat mai
ales cu trăirea plină de sens acum. pentru că omul trăieşte pentru acea ţară şi cetate eternă care urmează să vină.

6. Nu putem să analizăm aici nefericitul eufemism „colaps nervos". Este suficient să arătăm că nervii nu
colapsează. Pentru date cu privire la istoria acestei terminologii, vezi Jules Masserman, A Psychiatric Odyssey
(O odisee psihiatrică), (New York: Science House, 1971). p. 271 şi următoarele.

7. Oamenii pot să epuizeze resursele şi din alte motive, şi prin urmare „depresiuni nervoase’ pot să apară în alte
contexte (de exemplu, jalea pentru pierderea cuiva drag). Vezi Competent to Counsel. p. 171. şi The Big
Umbrella, p. 86-90.

8. Vezi Competent to Counsel, p. 170 şi următoarele, şi The Big Umbrella. „Grief as a Counseling Opportunity"
(Durerea pentru pierderea celor dragi ca ocazie pentru consiliere spirituală), p. 63-94. Pentru alte comentarii cu
privire la evanghelizare în cadrul consilierii spirituale, vezi The Big Umbrella, p. 95-112.

9. Tratamentul cu şoc (sau terapia electro-convulsivă), administrată frecvent în aceste cazuri, nu constituie
decât încă un remediu steril de scurtă durată. Efectele bune ale şocului nu durează. Uneori aceste şocuri îi fac
pe oameni „mai nervoşi", Wm. Sargent şi Eliot Slater, An Introduction to Physical Methods of Treatment in
Psychiatry (O introducere la metodele fizice de tratament în psihiatrie), (New York: Science House, 1972), p.
63. Există riscul fracturilor, ibid . p. 72. Când au efect pozitiv, tratamentele cu şoc pur şi simplu îl eliberează pe
pacient de presiunile stresului, ştergându-i temporar memoria recentă. Pierderea memoriei face ca această
consiliere spirituală să fie dificilă. Când memoria revine, omul trebuie să se confrunte din nou cu problemele
(care între timp s-ar putea să fi crescut). Tratamentul cu şoc produce convulsii cu un efect „foarte asemănător
cu al unei contuzii uşoare" şi „Trebuie să existe multă precauţie când acest tratament îi este aplicat unei
persoane care are nevoie de o memorie foarte bună în practicarea profesiei sale", ibid., p. 73. Este dificil, dacă
nu chiar imposibil, să fie justificată utilizarea şocurilor. Tratamentele cu şoc sunt, poate, cel mai bun simbol al
încercărilor nereuşite ale psihiatrilor de a rezolva probleme non-temporale cu mijloace temporale de scurtă
perspectivă.
10. Trebuie să spunem mai multe, în continuare, despre speranţă. În acest punct este necesar să facem
deosebirea între cei care suferă de sentimente de amărăciune datorită deprimărilor şi consiliaţii care au ajuns în
faza de „depresiune nervoasă". Ambele tulburări duc la incapacitatea de a funcţiona, şi de aceea pot să fie
confundate. În cazul deprimării, atitudinea consiliatului este: „Ce rost are?" Lui nu-i mai pasă de nimic. Este
plin de sentimente de vinovăţie şi de obicei se bălăceşte în autocompătimire. Într-un colaps (când tipare vechi
au fost rupte), atitudinea consiliatului este: „Ce pot să fac?" Se simte încolţit - nu mai are nici o temelie. Este
derutat şi speriat. El va fi amorţit, poate fără grai şi imobilizat. Resursele lui au eşuat. Lui trebuie să-i fie arătate
adevăratele resurse, care se găsesc în Cristos şi în Cuvântul Lui. În cazul deprimării, soluţia este mărturisirea
păcatului şi reversarea acţiunii, de la iresponsabilitatea recentă la responsabilităţile cunoscute (şi poate asumate
mai înainte). Mesajul fundamental pentru persoana deprimată se găseşte în Apocalipsa 2:4,5. Categoriile aceste
nu se exclud reciproc. Epuizările nervoase pot să ducă la depresiune. Poate că în cele mai multe cazuri de
depresiune nervoasă (dacă nu chiar în toate), există un element de deprimare. Dar nu toţi cei care sunt deprimaţi
suferă de depresiune nervoasă. Aceste distincţii sunt uneori valabile numai pentru accentuare.

Capitolul 6
SPERANŢA
Speranţa de schimbare
Înrudit îndeaproape cu sensul este speranţa. În Scripturi, Dumnezeu vorbeşte despre importanţa speranţei. El
aşează speranţa într-o legătură unică cu dragostea şi cu credinţa în 1 Corinteni 13. Acolo speranţa este pe locul
doi, înaintea ei fiind numai dragostea: „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai
mare dintre ele este dragostea" [1]. Dragostea este cea mai mare, pentru că atunci când credinţa ajunge să vadă
cu ochii ceea ce a crezut şi când speranţa se dizolvă în împlinire, dragostea continuă să trăiască. Totuşi, pentru
prezent, speranţa nu este numai necesară, ci în unele cazuri trebuie să fie clasificată chiar deasupra dragostei. În
1 Tesaloniceni 1:3, de exemplu, Pavel vorbeşte din nou despre acelaşi trio de calităţi; dar în această situaţie
(unde marea nevoie a bisericii din Tesalonic era speranţa), dragostea vine pe locul al doilea: „Lucrarea credinţei
voastre... osteneala dragostei voastre şi... tăria nădejdii". În timp ce credinţa este sursa lucrărilor, şi osteneala îşi
are originea în dragoste, tăria (mai ales în încercare) vine numai din speranţă. Consiliaţii au nevoie disperată de
o astfel de perseverenţă în dificultatea primelor eşecuri şi în stângăcia unor tipare de trăire schimbat. Pentru a
merge mai departe pe calea schimbării, ei trebuie să aibă speranţă.

Speranţa în Scripturi este întotdeauna o aşteptare plină de încredere; cuvântul speranţă nu poartă niciodată în
sine nici măcar conotaţia de nesiguranţă pe care o are termenul nostru românesc (ca de exemplu atunci când
spunem cu precauţie: „Aşa sper"). Nu există nici un ”aşa sper" în conceptul biblic. Când Pavel i-a scris lui Tit
despre speranţa fericită, el l-a îndemnat să privească înainte la „fericita noastră nădejde şi arătarea slavei
marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos". El n-a avut nici un gând de nesiguranţă cu privire la
realitatea acestui eveniment.

Consilierul spiritual trebuie să iubească oamenii. Acesta este unul din motivele pentru care face el consiliere
spirituală. Şi pentru că îi iubeşte pe oameni, el va fi adânc tulburat ori de câte ori va descoperi că un consiliat a
pierdut speranţa. Dar chiar şi această tulburare trebuie să fie echilibrată de speranţă plină de entuziasm. Datoria
lui este întotdeauna să emane optimismul biblic care este întemeiat pe promisiunile lui Dumnezeu. Un consilier
spiritual trebuie să fie, mai presus de toate, un om al speranţei. El însuşi trebuie să creadă ceea ce spune despre
speranţă, căci altfel va comunica exact contrariul. El trebuie să fie pe deplin convins de faptul că Dumnezeu Îşi
împlineşte cu credincioşie promisiunile. Numai aceasta îi va da entuziasmul plin de încredere de care are nevoie
ca să vorbească despre speranţa de schimbare cu convingere şi cu siguranţă. Entuziasmul este într-adevăr
contagios când motivele de entuziasm ale consilierului spiritual sunt biblice. În Romani 15:14, Pavel vorbeşte
despre încurajarea şi despre rezistenţa care izvorăsc din speranţă. Numai o astfel de încurajare biblică îl poate
face în stare pe un om să reziste în sarcina adesea descurajatoare de a-i ajuta pe oamenii păcătoşi să se schimbe
într-o lume pervertită de păcat şi blestemată de Dumnezeu.

Cine are nevoie de speranţă? Aceasta este o întrebare importantă pentru fiecare consilier spiritual. El nu trebuie
numai să fie în stare să răspundă la această întrebare, ci trebuie să şi cunoască motivele biblice ale speranţei în
fiecare situaţie. O mare parte din faza iniţială a consilierii spirituale poate să constea din injectarea speranţei
biblice în aceia care vin la consiliere deznădăjduiţi şi disperaţi. Cunoaşterea felului de consiliaţi care au adesea
nevoie de speranţă trebuie să-l determine pe consilierul spiritual să caute indicii şi să facă cercetări în cazuri în
care speranţa pare a fi o problemă spinoasă. Este important deci să analizăm problema aceasta în oarecare
detaliu.

Fiecare are nevoie de speranţă

Într-un sens, fiecare consiliat are nevoie de speranţă. Păcatul a avut efecte devastatoare şi descurajatoare în
viaţa fiecăruia dintre noi. În viaţa fiecărui creştin vine o vreme când se simte descurajat. Adeseori această
atitudine se deteriorează, transformându-se în păcatul disperării. Consilierii spirituali pot deci să fie siguri că
vor vedea multe din efectele vătămătoare ale păcatului. Îndoiala şi descurajarea, şi uneori disperarea, apar atât
de des împreună cu alte dificultăţi, încât consilierul spiritual trebuie să înveţe cât se poate de repede cum să
trateze şi să învingă aceste probleme care complică situaţia. Până când acestea nu au fost îndepărtate şi nu s-a
făcut loc pentru speranţă, de obicei este inutil să se încerce rezolvarea altor probleme. Nu este de mirare deci că
imediat după cădere, o dată cu pedeapsa şi judecata, Dumnezeu a dat şi speranţă (Geneza 3:15). Prezentând
nenorocirea blestemului, Dumnezeu a promis în acelaşi timp venirea Aceluia care va învinge definitiv păcatul şi
va îndepărta mizeria lui. În timp ce vorbea despre spinii pământului, Dumnezeu a făcut şi prima profeţie cu
privire la Fiul Său, care urma să poarte în propriul Lui trup blestemul spinilor pentru poporul Lui. Ceea ce a
făcut Dumnezeu trebuie să facem şi noi, cei care facem consiliere spirituală în umbra Lui.

În Evanghelie există o dublă speranţă: (1) speranţa cu privire la eschaton (vremea din urmă, viitorul), care este
legată de venirea lui Cristos, de învierea trupului şi de ştergerea păcatului, a durerii şi a lacrimilor. Aceasta,
împreună cu speranţa care o încoronează - prezenţa lui Cristos - este marea speranţă a creştinului. Ea cuprinde
în sine speranţa (aşteptarea) perfecţiunii finale. Dar aceasta nu este totul. Creştinismul nu este doar o
promisiune cu privire la viitor. Creştinii pot beneficia de promisiunile lui Dumnezeu chiar astăzi! (2) Există
speranţa unei noi vieţi din belşug chiar acum. Nenorocirea care provine din trăirea în păcat poate fi îndepărtată.
Credinciosul se poate bucura de pacea, liniştea şi siguranţa plinătăţii lui Cristos Cel viu chiar aici, în viaţa
aceasta. În vremuri de necaz, când păcatul aduce nenorocire în vieţile noastre, noi toţi avem nevoie să ne fie
reamintită speranţa Evangheliei (Coloseni 1:5) [2]. Dar să ne îndreptăm atenţia asupra acelor categorii de
consiliaţi care au nevoie cel mai frecvent de un accent puternic asupra speranţei.

Probleme specifice în care este nevoie de speranţă

Mai întâi, oamenii cu probleme care durează de multă vreme au nevoie de speranţă. Domnul Isus a făcut un
lucru neobişnuit când l-a vindecat pe omul care s-a născut orb (Ioan 9): El a folosit mijloace. A scuipat pe
pământ, a amestecat lutul, l-a aplicat pe ochii omului orb şi i-a spus să se ducă la fântâna din Siloam să se
scalde. Domnul Isus l-a asigurat că dacă face aceste lucruri îşi va recăpăta vederea. A avut Domnul Isus nevoie
să folosească aceste mijloace? A fost puterea Lui limitată în vreun fel? Cu siguranţă nu. Ori de câte ori Domnul
Isus a folosit astfel de mijloace, a făcut-o cu scopul de a-i demonstra ceva fie persoanei care urma să fie
vindecată, fie altora din jurul acelei persoane, fie ambilor. În cazul acesta, Domnul Isus avea de-a face cu un om
care nu văzuse niciodată. El nu văzuse niciodată soarele apunând, un răsărit de soare, faţa unei alte persoane; el
nu văzuse niciodată nimic şi pe nimeni. Dacă îndrăznise vreodată să spere că s-ar putea ca într-o zi să vadă,
probabil că a pierdut de mult această speranţă. La urma urmei, cine a mai auzit ca un om care s-a născut orb să
fie vindecat aşa încât să poată vedea7 De aceea, Domnul îsus, pentru a-i trezi speranţa, i-a aplicat lut pe ochi. Pe
măsura ce lutul devenea tot mai greu şi se întărea în cocoloaşe pe pleoapele lui, speranţa omului a început să
ţâşnească înăuntrul lui. El se gândea: „Dac-aş putea să spăl orbirea de pe ochii mei aşa cum pot să spăl lutul
acesta!" A alergat la fântână, a urmat indicaţiile lui Cristos, şi s-a întors văzând. Oameni ca acesta, ale căror
probleme durează de multă vreme, au nevoie de speranţă. Este evident că Domnul Isus a făcut un lucru
neobişnuit pentru a-i da speranţă unui om care avea o problemă de multă vreme.

În al doilea rând, oamenii cu probleme deosebit de dificile au nevoie de speranţă. Deşi aproape fiecare consiliat
crede că problema lui este cea mai dificilă cu care a fost vreodată confruntat cineva, unele probleme sunt mai
mari decât altele. Unii consiliaţi care recunosc complexitatea extremă a problemei lor, au foarte puţină speranţă
că cineva ar putea vreodată să o descurce. S-ar putea ca ei înşişi să fi încercat (poate chiar adeseori), dar n-au
reuşit sa se elibereze. Astfel de persoane au nevoie să fie asigurate că există speranţă în Cristos [3]. Speranţa
aceasta se întemeiază pe puterea Cuvântului Lui prin care lucrează Duhul Lui (vezi Romani 15:4,13).

Femeia cu scurgere de sânge. care suferise de pe urma multor medici, este un exemplu bun de persoană c»re a
avut nevoie de speranţă din acest motiv. Oamenii care timp de ani de zile s-au consultat în zadar cu psihiatri sau
alţi consilieri spirituali, au nevoie adesea să fie reasiguraţi cu privire la promisiunile biblice.

Juli frecventase diferiţi psihiatri, în ultimii zece ani, dar nu s-a realizat nimic. Când a venit la noi, ea dorea şi nu
dorea o schimbare. Elaborase o modalitate de a-şi rezolva problemele, care era mai puţin decât satisfăcătoare,
dar, credea ea, era mai bine decât cu modalităţile pe care le încercase înainte. De aceea, la început, ea s-a opus
oricărei schimbări care i-ar răsturna corabia vieţii. Corabia ei nu mai era navigabilă, dar ea lua apă mai încet
decât altele şi se menţinea încă la suprafaţă. Deoarece se îndrepta spre naufragiu, corabia aceasta a trebuit să fie
aruncată în aer de consilierul ei spiritual, care i-a arătat din Scripturi că nu putea să continue să-şi croiască drum
prin valurile dificultăţilor minţindu-se şi nici fugind de probleme. El i-a dat speranţă arătându-i soluţia
adevărată în Biblie.

În al treilea rând, oamenii cărora li s-au dat explicaţii false cu privire la problemele lor au nevoie de speranţă.
Aceia cărora li s-a spus că sunt bolnavi, când de fapt nu sunt, trebuie să înţeleagă că la rădăcina problemei lor
nu se află nici o boală ciudată şi incurabilă [4]. Ei trebuie să ajungă să-şi dea seama că au dificultăţi din cauza
păcatului lor. Oameni care au fost etichetaţi de psihiatri sau de alţii drept schizofrenici, catatonici etc., adesea
încep să trăiască în concordanţă cu lipsa totală de speranţă a acelor etichete [5]. Aceşti oameni au nevoie să li se
explice clar care este problema lor reală, aşa încât să le poată fi redată speranţa.

Adeseori este util să li se arate unor astfel de persoane din alte domenii ale propriei lor vieţi în care au rezolvat
cu succes probleme similare, că ei sunt capabili să facă ceea ce le cere Dumnezeu pentru a rezolva problema în
discuţie. Dacă, de exemplu, la lucru sau la scoală au fost menţinute relaţii care reflectă un simţ al
responsabilităţii, acest fel de relaţii pot fi dezvoltate şi acasă. Dacă o persoană poate să-şi controleze
temperamentul în altă parte, ea poate să înveţe să facă lucrul acesta şi acasă.

În al patrulea rând, oamenii care sunt hărţuiţi de frică au nevoie de speranţă [6]. Frica poate să imobilizeze şi
chiar să paralizeze. Ea este o forţă puternică ce poate fi învinsă numai de forţa mai puternică a dragostei [7].

În al cincilea rând, persoanele ale căror speranţe au fost sfărâmate în mod repetat în trecut au nevoie de
speranţă. Ei au avut mereu speranţe mari, dar de fiecare dată au fost dezamăgiţi şi răniţi. În cele din urmă ei au
ajuns nu numai neîncrezători în orice asigurare de speranţă, ci în timp ce doresc să poată spera, ţin de fapt
speranţa la distanţă. Ei fac lucrul acesta de teamă să nu aibă alte dureri şi dezamăgiri. Acestor consiliaţi trebuie
să li se arate baza biblică a speranţei (cum ar fi 1 Corinteni 10:13) [8]. Speranţa a dat greş înainte pentru că a
avut o bază greşită; „Dumnezeu este credincios", şi promisiunile Lui nu rămân niciodată neîmplinite.

În al şaselea rând, sunt aceia care au încercat şi au falimentat. Ei s-ar putea să fie în acelaşi timp atât plini de
speranţă cât şi sceptici. S-ar putea să fie derutaţi şi îngrijoraţi, s-ar putea să fie mânioşi sau să aibă resentimente
adânci faţă de Dumnezeu. Atunci când le sunt arătate motivele eşecului, ei trebuie să fie conduşi spre pocăinţă
pentru atitudinile lor înainte de a merge mai departe. Astfel de persoane pot să fie de două feluri: sunt unii care
au încercat soluţii greşite, şi alţii care au încercat soluţii corecte. Cei din a doua categorie necesită un efort mai
mare. Poate că au recurs la rugăciune. Multe Inventare ale Datelor Personale arată că creştinii recurg la
rugăciune ca la un panaceu pentru problemele lor. Ca răspuns la întrebarea: „Ce ai făcut în legătură cu
problema pe care o ai?", mulţi consiliaţi scriu: „M-am rugat", şi atâta tot. Nu există nici o obiecţie cu privire la
rugăciune; şi dacă este genul corect de rugăciune, nu putem decât s-o încurajăm [9]. Dar când soluţia pentru o
problemă se opreşte la rugăciune, atunci chestiunea trebuie să fie redeschisă. Biblia ne spune să ne rugăm, dar
ea ne dă şi multe alte indicaţii specifice. Când ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele, nu ne aşteptăm ca ea
să ne cadă din cer cu o paraşută. Dumnezeu ar putea să ne trimită pâine în felul acesta (amintiţi-vă de mană),
dar El nu ne-a spus să aşteptăm s-o primim astfel. Dimpotrivă, El ne asigură că acela care nu vrea să muncească
nu trebuie nici să mănânce [10]. Aceasta înseamnă că atunci când ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele,
noi ne rugăm de fapt ca Dumnezeu să ne dea ocazia şi puterea să o câştigăm. Totuşi, în ceea ce priveşte soluţiile
la problemele lor, mulţi consiliaţi par să uite că rugăciunea trebuie să fie urmată de alte acţiuni poruncite în
Biblie [11].
Pe lângă aceste categorii, mai sunt şi aceia care fac ceea ce trebuie, dar renunţă prea uşor. Ei forează până la
prânz, dar apoi renunţă pentru că ia prea mult timp şi e prea cald; la ora unu după-amiază ar fi ajuns la petrol!
Ei forează în nisip până când ajung la stâncă, şi atunci se opresc; a devenit prea dificil. Dacă ar fi forat încă un
metru, ar fi ajuns la puţul ţâşnitor! Speranţa conduce la perseverenţă, care, la rândul ei, îi dă omului răbdarea de
a continua în ciuda întârzierii sau a dificultăţilor (1 Tesaloniceni 1:3).

În al şaptelea rând, oamenii mai în vârstă adesea au nevoie de speranţă. Ei cred uneori că au trecut de punctul
până la care mai era posibilă o schimbare. Lor trebuie să li se arate că Biblia nu pune limite de vârstă sfinţirii.
Dumnezeu, în atotînţeleapta Lui providenţă, a conceput în aşa fel viaţa încât cei vârstnici să trebuiască să treacă
prin unele dintre cele mai mari schimbări. Pierderea ocupaţiei, a sănătăţii, a celor dragi, de pildă, necesită unele
dintre cele mai dramatice schimbări în viaţă. Numai o persoană cu adevărat matură este capabilă să facă faţă
unor schimbări atât de radicale. Maturitatea în Cristos trebuie să-l pregătească şi să-l echipeze pe om pentru
schimbare, nu să-l debiliteze. Dacă omul a învăţat, de-a lungul anilor, cum să trăiască cu schimbările pe care le
aduce Cristos şi cum să se bucure de ele, el va fi mai capabil să facă faţă schimbării decât un copil care are
puţină experienţă de felul acesta. Deci maturitatea în Cristos trebuie ea însăşi să conducă la speranţă [12].
Vârstnicii adesea repetă zicala: „Calul bătrân nu se mai învaţă a merge în buestru". Poate că acest lucru este
valabil pentru caii bătrâni; dar un om bătrân, creat după chipul lui Dumnezeu, poate să le înveţe!

În al optulea rând, persoanele deprimate au nevoie de speranţă. Insistând ca aceştia să-şi reia îndatoririle care n-
au mai fost îndeplinite şi privind cu ei şi la alte acte şi deprinderi păcătoase, până când persoana aceea ajunge la
pocăinţă şi la roadele pocăinţei, speranţa renaşte. Speranţa nu vine niciodată prin autocompătimire. În aceste
cazuri, acţiunea, nu vorba, aduce curând speranţa.

În al nouălea rând, persoanele sinucigaşe au nevoie de speranţă. Ele sunt cu preponderenţă persoane fără nici o
speranţă. Este absolut esenţial ca păcatul acestor persoane să fie tratat cu toată seriozitatea. Speranţa vine atunci
când cineva recunoaşte cât de lipsit de speranţă este consiliatul în situaţia lui actuală [13]. Consilierul spiritual
trebuie mai întâi să arate că şi el este de acord că o astfel de viaţă nu merită să fie trăită. Abia atunci poate el să-
i arate posibilitatea unei vieţi noi şi diferite în Cristos.

În al zecelea rând, persoanele care au trăit experienţe zguduitoare au nevoie de speranţă. Durerea cauzată de (1)
pierderea unei persoane prin moarte, mutare, adulter sau divorţ; (2) pierderea bunurilor materiale sau (3)
pierderea poziţiei (stare socială, funcţie, bunul nume) poate duce la o astfel de nevoie [14]. „Depresiunile
nervoase" constituie un alt exemplu frecvent [15].

În sfârşit (deşi lista nu este exhaustivă), aceia care sunt fără Cristos au nevoie de speranţă. Pentru ei nu există
speranţă fără speranţa Evangheliei, adică speranţa care provine din credinţa în Evanghelie (vezi Romani 8:24)
[16].

Cum să dai speranţă

În toate aceste cazuri, Biblia este mai mult decât suficientă ca să dea astfel de speranţă. De aceea a scris Pavel:
„Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin
mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde" (Romani 15:4). Fără Scripturi nu există nici o bază
pentru speranţă. Dar Scripturile au fost scrise ca să dea speranţă. Consilierii spirituali creştini trebuie, prin
urmare, să accentueze puternic promisiunile lui Dumnezeu care se găsesc în Scripturi, ori de câte ori au de-a
face cu consiliaţi care par să fi pierdut speranţa [17].

O modalitate de a trezi speranţa este să îi iei pe oameni în serios atunci când vorbesc despre păcatul lor. De
multe ori, în prima şedinţă, o mamă va spune ceva de felul acesta: „Cred că n-am prea fost o mamă bună". Sau:
„N-am fost o soţie bună". Consilierii spirituali noutetici iau toate aceste comentarii foarte în serios. Ei consideră
că toate comentariile autodepreciative sunt importante şi întotdeauna fac investigaţii complete asupra lor. Ei
refuză să minimalizeze sau să permită minimalizarea autoevaluării negative a unui consiliat [18]. Aşa că atunci
când un consiliat spune ceva de felul acesta, un consilier spiritual trebuie aproape întotdeauna sa oprească
discuţia şi să spună: „Ceea ce spuneţi dumneavoastră este foarte serios. O creştină trebuie să fie o mamă (sau
soţie) bună. Spuneţi-mi cât de rea soţie (sau mamă) sunteţi".
În astfel de situaţii, probabil va fi dat imediat unul din următoarele două răspunsuri: Dacă femeia a afirmat că ea
nu este o mamă sau o soţie bună, doar pentru a da impresia că este „pioasă", ea va da imediat înapoi, şi va vâsli
în cealaltă direcţie: „Să nu mă înţelegeţi greşit..." În astfel de cazuri, desigur, consilierul spiritual ştie cu ce
situaţie are de-a face - ipocrizie şi nu sinceritate - şi el trebuie să acţioneze în consecinţă. Dar în cele mai multe
cazuri, răspunsul pe care-l va primi va fi recompensator, uneori chiar electrizant: speranţele ei vor renaşte, ea va
începe să vorbească fără reţineri, şi mai mult ca probabili că întreaga poveste va ieşi la suprafaţă imediat.

June era o fată credincioasă, în vârstă de vreo douăzeci de ani, destul de voinică şi foarte deprimată. Pe
inventarul ei de date personale [19] ea scrisese: „Sunt dezgustătoare, proastă, urâtă, rea şi total falimentară".
Când am citit cu voce tare acest inventar în timpul unei şedinţe de consiliere spirituală, mama ei a intervenit
imediat: „Să n-o credeţi. E o fată minunată. A câştigat concursul de şcoală duminicală, a putut să meargă pe
gratis într-o tabără pentru o săptămână" etc. (Am comentat deja în altă parte problemele legate de astfel de
subevaluări [20]). Consilierul spiritual a oprit-o pe mamă destul de brusc şi i-a spus: „Ascultaţi, June ştie despre
viaţa ei mai multe decât ştiţi dumneavoastră sau eu sau oricine altcineva în afară de Dumnezeu, şi dacă June
spune că ea este dezgustătoare, proastă, urâtă, rea şi total falimentară, ea trebuie să aibă nişte motive pentru care
face aceste afirmaţii". Întorcându-se spre June, consilierul spiritual a continuat: „June, spune-ne cât de
dezgustătoare eşti. Spune-ne exact cât de proastă eşti. Spune-ne ce te face aşa de urâtă. Spune-ne despre
lucrurile rele pe care le-ai făcut şi spune-ne, June, ceva despre felul în care ai falimentat". Capul lui June a stat
aplecat în jos toi timpul de când a intrat în cabinet, dar când consilierul spiritual a spus aceste cuvinte, ea şi-a
ridicat ochii spre el ca şi cum ar fi vrut să spună: „Vorbeşte el serios?" Concluzia ei trebuie să fi fost că el
vorbea foarte serios, pentru că ea a început pentru prima oară să vorbească fără reţineri, şi povestea fi a început
să curgă.

Este deci important să-i luăm pe oameni în serios când vorbesc despre păcatele lor. Adeseori un comentariu
autodepreciativ este un balon de încercare, pe care consiliatul îl lansează în aer, ca să vadă ce va face consilierul
spiritual cu el. Este important ca aţa să fie apucată repede, balonul să fie coborât jos şi spart, pentru a vedea ce
este înăuntrul lui.

După un caz de adulter, în mod aproape inevitabil partea nevinovată manifestă o mare ezitare când este vorba
să aibă iarăşi încredere în aceia care a greşit. Şi totuşi, după împăcare, speranţa va veni repede, dacă i se permite
să se dezvolte indirect. Deoarece în trecut cuvântul celui vinovat s-a dovedit a nu fi demn de încredere, cuvântul
lui trebuie să fie susţinut de fapte. Ceea ce nu poate fi comunicat prin vorbe trebuie demonstrat prin acţiune.
Când cel vinovat face acest lucru, micile acţiuni care demonstrează că a avut loc o schimbare indică adevărată
pocăinţă (ele sunt „roade vrednice de pocăinţă"). Cel nevinovat începe repede să recâştige speranţa. Dovezile,
care constau din eforturi depuse în direcţia unui nou început cu Dumnezeu, sunt mai de valoare decât mii de
cuvinte. Prin urmare, consilierii spirituali vor trebui să dea dovadă de înţelepciune şi să dea multe teme concrete
partenerului iertat, în timpul primelor şedinţe în astfel de cazuri, pentru a-i acorda maximum de oportunităţi de
a-şi dovedi sinceritatea pocăinţei mărturisite. Dacă aceste teme cuprind probleme cu ţintă clară, progresul spre
restabilirea încrederii poate fi făcut mai rapid.

Într-un alt fel de context, aprecierea pentru efortul autentic poate de asemenea să încurajeze şi să aprindă
scânteia speranţei. Domnul Isus Cristos a vorbit despre exprimarea aprecierii atunci când a spus că El va zice
„Bine, rob bun şi credincios". (Vezi de asemenea Proverbele 31:28, 29 [21]). Încurajarea prin aprecierea pentru
efectuarea lucrurilor cerute este un mijloc eficace de a da speranţă. A şti că alţii au observat şi că îi interesează
tinde să dea imbold unor eforturi viitoare. În lectura curativă, de exemplu, s-a descoperit că mulţi copii,
indiferent de materialul pe care-l folosesc, nu sunt preocupaţi în nici un fel de faptul că materialul pe care
trebuie să-l citească nu este interesant, atâta timp cât au succes la citit. Aceasta pare să fie o motivaţie
suficientă.

Astfel, primul lucru important este că cei consiliaţii au nevoie de scop, iar al doilea este asemămător cu primul:
consiliaţii au nevoie de speranţă. Fiecare consilier spiritual trebuie să ţină minte aceste două lucruri, mai ales la
începutul unei serii de şedinţe de consiliere spirituală.

NOTE

1. 1 Corinteni 13:13.
2. Speranţa Evangheliei este singura certitudine care nu falimentează. Cultele care fac vindecări, vracii care vindecă prin farmece,
efectele placebo etc., toate demonstrează puterea temporară a speranţei, chiar şi atunci când se bazează pe ceva fals.

3. Luaţi-l, de exemplu, pe inginerul care a fost menţionat în What to Do About Worry (Ce să faci în legătură cu îngrijorarea).
Problemele lui păreau ca o pădure care este prea deasă ca să poţi pătrunde în ea. Învăţând care este calea lui Cristos de a rezolva
problemele - tăind în fiecare zi copacii acelei zile şi lăsând restul pentru mâine - el a putut să-şi croiască drum.

4. Vezi The Big Umbrella, „Is Society Sick?" (Este societatea bolnavă?), cap. II.

5. Etichetarea care nu este biblică este falsă şi, prin urmare, dăunătoare. A-l numi pe un om psihopat, nevrotic, psihonevrotic,
schizofrenic etc., este periculos şi trebuie să evităm să facem acest lucru. Este obligatoriu să ne ţinem strâns de categoriile biblice
atunci când descriem fiinţele umane şi problemele lor. De Bono scrie, pe bună dreptate: „Unităţile de experienţă, pachetele de
informaţii necesită un nume. Odată ce dobândesc un nume. ele sunt fixate şi imuabile, căci o etichetă este utilizabilă numai dacă are
un înţeles invariabil" Edward De Bono, Think New (New York: Avon Books, 1968), p. 112. Strupp scrie că este „un fapt bine
cunoscut că etichetele cu diagnostice sunt de o valoare foarte îndoielnică; ...ele mai mult încurcă decât elucidează", op. cit., p. 69.

6. Vezi, în continuare, cap. 36.

7. Vezi, în continuare, cap. 36.

8. Vezi Christ and Your Problems (Cristos şi problemele tale), p. 11-13.

9. Unii oameni par să nu se gândească niciodată la faptul că nu orice rugăciune este potrivită. Iacov afirmă acest lucru în epistola lui
prin excelenţă practică: „Cereţi şi nu căpătaţi pentru că cereţi rău..." (Iacov 4:3). Rugăciunea este condiţionată (vezi 1 Ioan 3:22; 5:15;
Iacov 5:16; Ioan 14:13, 14).

10. 2 Tesaloniceni 3:10.

11. Vezi The Big Umbrella. p. 92-94. Discuţia singură nu este suficientă şi poate să fie distructivă. Problemele trebuie văzute ca
proiecte, nu ca subiecte. Discutarea problemelor trebuie să aibă drept rezultat programe de acţiune creştină, nu doar opinii.

12. Ceea ce pare să facă schimbarea dificilă pentru cei vârstnici nu este vârsta. Cel mai greu este să fie rupte multele asocieri şi tipare
de trăire legate între ele.

13. Vezi sfârşitul capitolului anterior şi începutul acestui capitol. Persoanele sinucigaşe se văd adesea prinse în ghearele unei dileme.
Ei văd ieşirea din impasul lor ca o problemă de „ori, ori". Adesea, aşa cum le-a arătat Cristos fariseilor (Matei 22:23,33). există şi o a
treia cale (calea lui Dumnezeu). Presupunerile lor fundamentale (nefiind biblice) sunt greşite. Clarificându-le cu Biblia putem să
ajungem cu ei la calea de mijloc.

14. Vezi The Big Umbrella, „Grief As a Counseling Opportunity", cap. III. Speranţa în jale este antidotul pentru disperare. Jalea tinde
să împingă spre disperare, dar speranţa o opreşte, menţinând echilibrul (1 Tesaloniceni 4:13; vezi şi Evrei 6:18,19: speranţa este
ancora care opreşte alunecarea). Observaţi următoarea diagramă:

(SPERANŢA)------legată de------ (JALE)------ţine în frâu tendinţa de a aluneca spre------ (DISPERARE)

15. Vezi ultima secţiune din capitolul precedent.

16. În versiunea King James scrie: „salvat prin speranţă". Pavel a scris literal: „salvat în (sau cu) speranţă". Speranţa vine prin credinţa
în Cristos.

17. A fost scrisă o broşură. Christ and Your Problems (Cristos şi problemele tale), pentru a fi distribuită de consilierii spirituali
noutetici. Acest studiu biblic al textului din 1 Corinteni 10:13 este conceput în aşa fel încât să dea speranţă în timp ce îndeamnă la
responsabilitate personală faţă de Dumnezeu. Această broşură le poate fi înmânată consiliaţilor la sfârşitul primei şedinţe.

18. Iată câteva exemple de minimalizare: „Marina, nu spune asta! Tu eşti o fată buna." „Lucrurile nu stau chiar atât de rău." „Nu uita
că ai atât de multe lucruri pentru care poţi să fii mulţumitoare!" „Nu te dezaprecia atât de mult!" „Uită-te la tot ce ai realizaţi" „Nu
exagera, tu nu ai falimentat." „Încearcă să priveşti la partea luminoasă a lucrurilor."

19. Vezi Competent to Counsel, p. 271-274. Un extras revizuit a fost inclus în Anexa A a acestei cărţi.

20. Competent to Counsel, p. 67, 112 şi următoarele, 140, 142 şi următoarele.

21. Fără îndoială că un motiv pentru efortul continuu al acestei femei de a-şi dezvolta şi folosi darurile a fost încurajarea pe care a
primit-o din partea familiei ei, care şi-a exprimat fără reţineri şi cu voce tare aprecierea. Vezi „A Word to the Wives" (Un cuvânt
pentru soţii), Jay Adams, Christian Living in the Home (Trăirea creştină în cămin). (Nutley, N.J.: Presbyterian and Reformed
Publishing Company, 1972), p. 69-85.
 Capitolul 7
RUGĂCIUNEA: BAZA PENTRU CONSILIEREA
SPIRITUALĂ
Sperăm că nu va fi necesar să argumentăm în favoarea importanţei rugăciunii în lucrarea de consiliere
spirituală. Cei pentru care este scrisă această carte vor recunoaşte imediat cât de importantă este această
rugăciune. Singura lor problemă, ca şi cea a autorului acestei cărţi, va fi să pună în practică această cunoaştere
şi convingere. Puterea şi prezenţa purificatoare a Duhului Sfânt trebuie să fie invocată de consilierul spiritual
uman, atunci când îşi recunoaşte propriile lui păcate şi neputinţe. Totuşi, ne vom ocupa puţin de unele aspecte
ale rugăciunii, şi anume dacă, unde, când, de către cine şi cum poate să fie folosită rugăciunea ca parte a
şedinţei de consiliere spirituală.

Consilierul spiritual trebuie să se pregătească pentru consiliere în mare parte prin rugăciune pentru el însuşi şi
pentru consiliaţi. Rugăciunea poate să se nască natural în timpul citirii notelor din dosar, când consilierul
spiritual se pregăteşte pentru şedinţa următoare. O astfel de rugăciune, combinată cu reflectarea asupra
problemelor consiliatului şi cu soluţiile posibile care pot fi găsite în Scripturi, va fi foarte satisfăcătoare. Când
rugăciunea se naşte din gândire inteligentă şi devine parte a acesteia, atât conţinutul ei cât şi fervoarea ei vor fi
mai mari. Adeseori Dumnezeu foloseşte o astfel de gândire într-o stare de rugăciune pentru a-l ajuta pe
consilierul spiritual să dezvolte planuri rodnice pentru şedinţa următoare.

Un cercetător a scris:

„Observăm, în Iacov 5:16, că rugăciunea omului drept îi este de deosebit folos membrului păcătos [1]."

Este important să observăm că rugăciunea este unul dintre cei trei factori determinanţi în situaţia de consiliere
spirituală presupusă de Iacov. Este deci clar că rugăciunea nu poate să fie considerată tabu în şedinţa de
consiliere spirituală. Aşa cum indică Iacov, rugăciunea însăşi poate să fie elementul esenţial al procesului de
consiliere spirituală. În practică, în împrejurări normale, rugăciunea trebuie să fie făcută cel puţin la încheierea
şedinţei. Alteori, rugăciunea poate fi potrivită în timpul unei şedinţe de consiliere spirituală. Ea poate să fie
rezultatul natural al unei hotărâri sau al unui angajament. Ea poate să fie strigătul aprins al consiliatului care
cere iertare atunci când Cuvântul, care i-a fost prezentat, îl convinge că este păcătos şi că are nevoie de iertare.

Aici însă există un pericol. Consilierul spiritual trebuie să fie sensibil şi să-şi dea seama când a lucrat Duhul
asupra consiliatului şi l-a condus spre rugăciune sau când, pe de altă parte, rugăciunea este doar dorinţa
consilierului spiritual, şi acesta încearcă să-l forţeze pe consiliat să se roage. Aici nu poate fi exercitată nici un
fel de presiune şi nu poate fi tolerată nici o ezitare de a permite rugăciunea atunci când Duhul a folosit Cuvântul
pentru a-l convinge pe consiliat. Rugăciunea şi preocuparea consilierului spiritual în această problemă va
conduce la discernământ spiritual.

Rugăciunea de la sfârşitul fiecărei şedinţe tinde să fie mai puţin ritualistă şi formală decât rugăciunea de la
începutul şedinţei, deoarece ea se poate concentra asupra conţinutului vital al orei precedente. Adeseori, la
începutul şedinţei consiliatul poate să fie atât da agitat, atât de mânios şi atât de supărat încât aproape că nu-şi
mai are locul rugăciunea cu sens în acest punct. Şi totuşi, exact în unele din aceste cazuri rugăciunea este
singurul răspuns pentru moment. Dacă, de exemplu, un consiliat începe cu un comentariu de felul acesta: „Sunt
atât de supărat (furios etc.) încât nu ştiu ce să spun...", atunci consilierul poate să răspundă: „În regulă. Nu-rni
spune mie încă nimic. Hai să-I vorbim mai întâi lui Dumnezeu despre această problemă. Printre alte lucruri Îi
vom cere să scoată resentimentele acestea din inima ta, ca să putem începe să ne ocupăm de problemele
importante despre care îţi este atât de greu să vorbeşti".

Rugăciunea poate fi sugerată ca temă de casă. Nu numai că rugăciunea regulată trebuie să le fie recomandată
tuturor consiliaţilor, dar rugăciunea poate fi prescrisă specific ca parte din soluţia pentru o problemă [2].
Exista cel puţin trei pericole care trebuie să fie evitate în consilierea spirituală, şi acestea sunt legate de abuzul
de rugăciune: (1) bazarea numai pe rugăciune atunci când Scripturile recomandă acţiune; (2) transformarea
rugăciunii într-o şedinţă de autocompătimire.

Adeseori, când întrebarea nr. 2 din inventarul de date personale este: „Ce ai făcut în legătură cu această
problemă?" răspunsul constă din două cuvinte: „M-am rugat". De obicei consilierul spiritual trebuie să arate că
răspunsul biblic este altul. Acesta este ora et labora, adică „roagă-te şi lucrează". Uneori consilierul spiritual
poate să prezinte această idee astfel:

„Dumneavoastră nu vă rugaţi Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, pentru ca apoi să staţi şi
să aşteptaţi ca pâinea să coboare din cer cu o paraşută, nu-i aşa?"

„Nu."

„Ce faceţi atunci?"

„Muncesc pentru ea."

„De ce?"

„Pentru că Scripturile spun undeva că dacă vrei să mănânci, trebuie să lucrezi [3]."

„Exact! În mod obişnuit, Dumnezeu vă răspunde la rugăciune dându-vă sănătate, putere şi ocazii ca să puteţi să
lucraţi; şi nu în vreun alt mod. Nici problema pe care aţi prezentat-o nu poate fi rezolvată numai prin rugăciune.
Va trebui să apelaţi la Biblie ca să vedeţi ce vă spune Dumnezeu că trebuie să faceţi în această problemă."

Cealaltă problemă este mai dificilă. Ne abţinem de la comentarii în acest punct şi îi vom indica cititorului
secţiuni ulterioare în care sunt analizate discuţia în consilierea spirituală şi problema autocompătimirii.

NOTE

1. Daniel R. Meiners, „Prayer and Pastoral Counseling" (Rugăciunea şi consilierea spirituală pastorală),
noiembrie 10, 1971. O lucrare trimestrială nepublicată, pentru un curs de consiliere spirituală pastorală la
Westminster Theological Seminary.

2. De exemplu, o discuţie despre descurajare poate să conducă la o analizare a textului din Luca 18:1, unde
Domnul Isus afirmă că rugăciunea este răspunsul la problemă. Astfel, consiliatului i se poate spune, ca parte a
soluţiei la problema lui, să se roage aşa cum a spus Domnul Isus, ori de câte ori începe să se simtă descurajat.

3. Vezi 2 Tesaloniceni 3:10.

Capitolul 8
DINAMICA RECONCILIERE / DISCIPLINĂ
În continuare, trebuie să analizăm un principiu biblic important care asigură o bază pentru speranţă prin
explicarea clară a dinamicii biblice care duce la schimbare. Principiul poate fi formulat simplu în felul următor:
problemele interpersonale dintre credincioşi trebuie să fie rezolvate. Poate că acest principiu este cel mai bine
exemplificat de dinamica reconciliere/disciplină. Această dinamică este descrisă în Matei 18:15-20. Dinamica
reconciliere/disciplină pune capăt dezordinii din relaţiile dintre credincioşi. Aceasta este totul; Cristos vrea ca
noi să facem tocmai lucrul acesta. Una dintre marile dificultăţi care apar între soţi şi soţii, între părinţi şi copii,
şi între diverşi membri ai unei biserici care au relaţii interpersonale slabe este problema neînţelegerilor
nerezolvate.

Problemele care apar între credincioşi nu trebuie să rămână nerezolvate. Când rămân nerezolvate, puterea se
scurge din biserică, iar membrii bisericii lucrează pentru scopuri contradictorii. Problemele nerezolvate le fac
rău tuturor şi dezonorează Numele lui Cristos. Nu există deci loc în biserică pentru astfel de probleme
nerezolvate. Dumnezeu nu permite să existe probleme nerezolvate; dimpotrivă, El insistă ca orice dificultate
personală care apare să fie rezolvată. Orice intervine între credincioşi trebuie să fie înlăturat. Fiecare
neînţelegere trebuie să fie îndepărtată prin reconciliere [1]. Şi, pentru acest scop, Dumnezeu, cu multă bunătate,
ne-a dat o metodă prin care se realizează acest lucru.

În Matei 5:21-26, Cristos spune că dacă îţi aduci darul la altar şi îţi dai seama că ai făcut ceva împotriva fratelui
tău (sau că el crede că ai făcut), lasă-ţi darul şi mai întâi du-te şi lămureşte problema cu fratele tău [2]. Atunci
(tote, „în momentul acela" - atunci şi numai atunci), continuă El, poţi să te întorci şi să-ţi închei actul de
închinare.

Aceste cuvinte indică limpede că există o urgenţă în necesitatea reconcilierii. Dumnezeu spune „du-te mai
întâi". Într-adevăr, în exemplul pe care ni l-a dat Cristos, reconcilierea are prioritate faţă de închinare. Desigur,
aceasta este una dintre caracteristicile izbitoare ale exemplului ales; folosind un contrast atât de îndrăzneţ, ca
acela dintre reconciliere şi închinare, El a intenţionat să sublinieze importanţa şi prioritatea reconcilierii.
Relaţiile nereconciliate constituie priorităţi de urgenţă care nu pot să fie tratate la întâmplare sau atunci când ai
timp, sau atunci când ţi se dă ocazia.

În Matei 18, este avută în vedere cealaltă faţă a chestiunii: dacă fratele tău a făcut ceva împotriva ta, tot tu
trebuie să mergi la el. Întotdeauna este obligaţia ta să faci prima mişcare (la fel cum este şi a lui); nu ai voie
niciodată să spui: „El ar fi trebuit să vină la mine!" Domnul Isus nu permite acest lucru. Fie că tu ai făcut ceva
împotriva lui, fie că el a făcut ceva împotriva ta, în oricare din aceste cazuri (Matei 5; Matei 18), tu trebuie să te
duci la el. Cristos nu a lăsat portiţe de scăpare; El atacă toate cazurile posibile.

Imaginaţi-vă doi fraţi care au avut o ceartă şi au început să se jignească. Când amândoi se potolesc, în mod
ideal ei ar trebui să se întâlnească la jumătatea drumului, fiecare mergând spre casa celuilalt pentru a căuta
reconcilierea. Cristos spune că amândoi sunt obligaţi să caute reconcilierea, indiferent care dintre ei a greşit.

Cei trei paşi

Reconcilierea este deci răspunsul pentru problemele nerezolvate din relaţiile interpersonale dintre credincioşi.
Dar ce se întâmplă dacă una dintre părţi refuză reconcilierea? Cristos a anticipat această întrebare în Matei 18.
Mai întâi, un frate sau o soră trebuie să meargă la celălalt de unul singur, şi să încerce să lămurească lucrurile
(aceasta poate să însemne mai mult decât o vizită; el trebuie să facă tot ce-i stă în putere pentru a obţine
reconcilierea). Dar dacă epuizează toate mijloacele, dacă încearcă şi iar încearcă, fără nici un rezultat, pentru că
celălalt refuză cu încăpăţânare împăcarea, atunci el trebuie să facă un al doilea pas. Domnul Isus spune că în
astfel de situaţii el trebuie să ia cu el pe încă unul sau doi fraţi şi să meargă să caute din nou reconcilierea.
Aceşti alţi fraţi devin arbitri sau consilieri spirituali care încearcă să îl convingă pe fratele acela să accepte
împăcarea [3]. Ei încearcă să îi aducă pe cei doi din nou laolaltă ajutându-i să-şi pună în ordine relaţia dintre ei
şi, poate, ajutându-i să ajungă la o soluţie a problemei care a fost cauza despărţirii. Şi ei trebuie să lucreze la
aceasta (poate chiar făcând mai multe vizite, dacă este necesar), până când realizează împăcarea sau sunt
convinşi că au făcut tot ce este posibil, dar fără nici un rezultat. Dacă nu au reuşit să aducă împăcarea celor doi,
în acest punct ei devin martori, şi întrega problemă trebuie să fie adusă în mod oficial înaintea bisericii. Atunci
vor fi luate măsuri disciplinare. Biserica (reprezentată de diaconi) caută acum în mod oficial (adică prin
reprezentanţii ei care acţionează în prezenţa şi cu autoritatea lui Cristos cel înviat) să aducă împăcarea. Dar dacă
nici diaconii nu reuşesc să facă acest lucru (după ce au epuizat toate mijloacele), membrul trebuie să fie
excomunicat în mod oficial [4].

În acest punct problema a avansat de la o simplă reconciliere la disciplină oficială. Dar chiar şi disciplina are în
vedere reconcilierea. Excomunicarea nu este un scop în sine ci, cel puţin temporar, este o soluţie pentru
problemă. Se speră că acest act serios îl va aduce la pocăinţă pe cel care a greşit. Dacă fratele sau sora nu vor să
asculte de biserică, el sau ea devine ca un păgân sau ca un vameş (adică este dat afară din biserică, este
excomunicat). Când el devine ca un păgân şi ca un vameş, chiar şi atunci membrii bisericii trebuie să caute să-l
sfătuiască, cu scopul de a-l aduce la pocăinţă. În privinţa aceasta sunt foarte clare comentariile lui Pavel cu
privire la scopul disciplinei bisericeşti din 1 Timotei 1:20; 2 Tesaloniceni 3:14-15; 1 Corinteni 5:5,9,11; 2
Corinteni 2:5-8.
Scopurile şi beneficiile disciplinei
Disciplina trebuie să fie aplicată cu dragoste; ea are scopul de a păstra onoarea Numelui lui Dumnezeu, de a
asigura puritatea bisericii (vezi 1 Corinteni 5:7) şi de a-l corecta şi a-l reconcilia pe cel care a greşit. Dacă nu
sunt prezente toate aceste trei elemente, disciplina nu este biblică. Nu este posibil să cauţi gloria lui Dumnezeu
în disciplină dacă nu ţii cont de scopurile şi metodele Lui. Nu este spre binele bisericii să elimine în mod egoist
oameni cu atitudinea: „Bine că am scăpat de el". Pavel vorbeşte despre marea lui durere cauzată de
excomunicarea unui membru al bisericii. Biserica trebuie să aibă întotdeauna în vedere speranţa şi posibilitatea
reconcilierii unui membru excomunicat. Poate că el este într-adevăr un frate care a greşit. Ei trebuie să se roage
pentru el şi să-l îndemne să se pocăiască şi să se întoarcă în părtăşia bisericii lui Cristos.

Cristos a stabilit dinamica reconciliere/disciplină ca pe două alternative. Consilierea spirituală este deci cealaltă
faţă a disciplinei. Într-un sens, consilierea este atât şi nimic mai mult [5]. Este intrarea în procesul de
reconciliere.

Dinamica reconciliere/disciplină aduce o mare speranţă. Pentru că Dumnezeu a indicat că El nu vrea nici un fel
de probleme nerezolvate în biserică, şi fiindcă El ne-a pus la dispoziţie o dinamică eficace pentru rezolvarea
problemelor în orice împrejurare, este clar că nu este nevoie ca ele să existe. Fiecare problemă poate fi rezolvată
prin metodele lui Dumnezeu.

Disciplina a fost aproape total neglijată, nu numai de către liberali, ci şi de biserica modernă conservatoare [6].
Acesta este un motiv pentru care atât de multe probleme dăunătoare nerezolvate dintre creştini secătuiesc
biserica de putere. Creştinii, ca indivizi, suferă şi ei mult datorită neglijării disciplinei. Trebuie să fie reînviată
disciplina bisericească biblică adecvată.

Luaţi, de exemplu, doi factori semnificativi care lipsesc datorită faptului că păstorii nu exercită disciplina
adecvată asupra turmelor lor: (1) privilegiul de a avea mediere şi consiliere spirituală din partea fraţilor (de care
noi toţi avem nevoie uneori în viaţă) este neglijat. Creştinilor li se permite să se bălăcească singuri în păcatul lor
şi în consecinţele lui ucigătoare. Cele mai multe probleme pot fi rezolvate rapid în faza întâi sau a doua din
procesul de reconciliere, dacă acesta este aplicat în mod riguros. În loc de aceasta însă problemelor li se permite
să progreseze de la rău la mai rău, fără nici o încercare serioasă de a face ceva cu privire la ele. Fiecărui
membru al bisericii lui Cristos i-a fost acordat privilegiul procedurii de reconciliere, de către Isus Cristos, Capul
Bisericii. Totuşi, reprezentanţii Lui din biserici prea adesea i-au privat de acest privilegiu, lucru pentru care
plăteşte scump atât individul cât şi cauza lui Isus Cristos.

(2) De şi mai mare importanţă este faptul că prezenţa lui Cristos este promisă pentru orice împrejurare în care
dinamica reconciliere/disciplină este aplicată în mod adecvat: „Oriunde doi sau trei sunt adunaţi în Numele
Meu, Eu sunt în mijlocul lor" (acest verset nu a fost destinat ca o garanţie pentru mici grupuri de rugăciune).
Isus i-a asigurat pe ucenicii Lui că atunci când ei vor urma cu credincioşie poruncile Lui cu privire la
reconciliere şi disciplină, El va călăuzi şi direcţiona personal cursul evenimentelor [7]. El i-a asigurat de aceasta
pentru că El a ştiut că ei vor şovăi să facă ce le-a spus El. Totuşi, în ciuda asigurărilor Lui clare, oamenii încă
mai refuză să urmeze poruncile Lui.

Un consiliat a spus: „Soţia mea, Wilma, trăieşte cu un alt bărbat. Trăieşte cu el de patru ani. Am făcut tot ce am
putut ca s-o fac să se întoarcă; nu mai e nimic de făcut".

Consilierul spiritual a întrebat: „Te-ai dus la ea, Cliff?" „Desigur," a răspuns el. „Am făcut-o de mai multe ori;
dar ea pur şi simplu nu vrea să vină înapoi. În ciuda a tot ce a făcut ea, eu o iubesc şi o doresc şi sunt gata s-o
iert dacă se pocăieşte şi se întoarce."

Consilierul spiritual a continuat: „Te-ai dus la ea, dar aceasta n-a avut nici un rezultat. Presupun că după aceea
te-ai dus din nou la ea însoţit de unul sau doi oameni din biserica voastră". „Nu, n-am făcut acest lucru," a spus
Cliff.

„Ai afirmat mai înainte că ai făcut tot ce ai putut, dar de fapt n-ai făcut nici măcar al doilea pas. Biblia îţi spune
ce să faci în Matei 18. Wilma mai este încă membră în biserica voastră, aşa că roagă-i pe doi dintre lucrătorii
din biserică să meargă cu tine şi să vorbiţi cu ea. De-abia ai început să faci ceea ce îţi porunceşte Dumnezeu. El
te va binecuvânta cu siguranţă pentru acest lucru şi, cine ştie, poate că îţi va împlini dorinţa."

Este evident că disciplina lăsa de dorit în biserica lui Cliff. Consilierul spiritual l-a îndemnat să persiste până
când va convinge pe unul sau doi să meargă cu el. În cele din urmă, el a reuşit să-i convingă pe doi dintre
diaconi să-l însoţească. Cei trei au avut o discuţie de la inimă la inimă cu Wilma. Ca urmare a acestei discuţii,
ea l-a părăsit pe celălalt bărbat şi s-a întors la Cliff. Timp de patru ani ei au trecut în mod inutil printr-o agonie,
pur şi simplu pentru că Cliff nu a urmat Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur, efectul nu este întotdeauna acelaşi.
Totuşi, dinamica reconciliere/disciplină oferă speranţă. Dumnezeu nu ne-a lăsat fără ajutor. Există o metodă
biblică pentru rezolvarea problemelor între cei care se declară credincioşi - a tuturor problemelor! Dinamica
reconciliere/disciplină este principiul fundamental pe baza căruia trebuie să ne trăim noi vieţile de zi cu zi, în
calitate de păcătoşi care, deşi suntem salvaţi prin harul lui Dumnezeu, continuăm să ne ciocnim în mod
nechibzuit unul de altul

La o conferinţă a pastorilor, a fost menţionat următorul caz:

Un soţ şi o soţie răspândeau bârfe despre comitetul bisericii noastre în toată adunarea şi în alte adunări din
apropiere. Iată ce am făcut: un diacon şi pastorul le-au făcut vizita anuală obişnuită. Cuplul a ridicat problema
pe care o aveau cu comitetul bisericii. A urmat o lungă discuţie. Pastorul şi diaconul au încercat să lămurească o
neînţelegere în legătură cu poziţia comitetului. Această discuţie a început şi s-a sfârşit cu citirea Scripturii şi cu
rugăciune. Le-am spus că dacă i-am jignit cu ceva sau am greşit faţă de ei, ne cerem scuze. Cuplul acela
continuă însă ca să bârfească cu privire la comitetul bisericii şi au o atitudine foarte critică faţă de orice. Ce ar fi
trebuit să facem? Ce mai putem să facem acum?

Se pare că sunt mai multe lucruri care ar fi trebuit să fie făcute altfel. De exemplu, vizita care le-a fost făcută
celor doi era o vizită obişnuită; cu alte cuvinte, nu li s-a făcut o vizită specială. Dacă a fost vorba de bârfă,
trebuia să li se facă o vizită specială, pentru a se discuta în mod specific acea problemă. Problema era deja la un
nivel care implica biserica. Nu era la un nivel particular sau la nivelul la care trebuie să intervină unul sau doi
fraţi. Bârfitorii au adus problema în domeniul public. Bârfa s-a răspândit în adunare şi în alte adunări şi printre
pastori. Problema a atins deja cel mai înalt nivel. De aceea, pastorul şi diaconii au făcut bine că s-au ocupat în
grupul de pastori de această problemă.

Dar felul cum a fost făcută vizita a pus în umbră scopul vizitatorilor. Oamenilor implicaţi în păcatul acela nu li
s-a dat nici un motiv să creadă că erau vizitaţi pentru a se discuta problema bârfei lor. Şi, din câte putem noi să
înţelegem, nu există nici un indiciu că au fost vizitaţi cu acest scop. De fapt, problema legată de comitetul
bisericii nu a fost ridicată de vizitatori, ci de cei doi care au păcătuit. Dar chiar şi atunci, pastorul şi diaconul au
continuat să discute nu despre bârfă, ci dacă comitetul bisericii avea sau nu dreptate. Ei au cedat tentaţiei de a
căuta soluţia cea mai uşoară de a ieşi din această situaţie. S-a făcut o încercare de a clarifica unele neînţelegeri
cu privire la ceea ce făcea de fapt comitetul. Desigur, acest lucru este bun, şi este ceva ce trebuia să fie făcut.
Dar problema principală care trebuia să fie tratată mai întâi nu era neînţelegerea, ci comportarea acestor membri
ai bisericii. Să presupunem că neînţelegerile ar fi fost lămurite. Totuşi, problema bârfei n-ar fi fost abordată. Cât
timp va mai trece până când vor mai fi răspândite şi alte bârfe, şi se vor crea astfel noi probleme?

În locul acestor abordări blânde şi indirecte, trebuie să învăţăm, în astfel de cazuri, să fim conciliatori dar
direcţi. Trebuie să fie aplicată dinamica reconciliere/disciplină. Probabil că pastorul şi diaconul au gândit în
felul următor: „În curând va trebui să le facem acestor doi vizita anuală. Vom aştepta până atunci ca să ne
ocupăm de problema aceasta. Îi vom vizita şi poate că va veni vorba despre acest subiect şi astfel vom putea să-
l discutăm atunci". Vizitatorii ar fi trebuit, dimpotrivă, să-şi concentreze comentariile direct asupra problemei
bârfei. Subiectul legat de comitetul bisericii ar fi trebuit să fie separat de subiectul bârfei. Pastorul şi doi diaconi
ar fi trebuit să programeze o întâlnire specială cu cei doi care au păcătuit şi să-i confrunte în problema bârfei. În
acest caz nu s-ar fi ajuns să fie analizată activitatea comitetului bisericii în loc să fie discutată problema bârfei.
Despre comitetul bisericii s-ar fi putut discuta mai târziu. Acest subiect putea să fie discutat în mod adecvat
numai după ce problema păcatului bârfei ar fi fost rezolvată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea bisericii Lui.
Membrii bârfitori ai bisericii nu puteau să scoată paiul din ochiul comitetului până când nu şi-au scos bârna din
ochiul lor.
Pastorul şi diaconul au fost în defensivă în loc să fie în ofensivă. Ei nu au exercitat autoritatea pe care Cristos a
învestit-o în ei. Desigur, ar fi trebuit să-şi ceară iertare dacă într-adevăr ar fi crezut că i-au jignit în vreun fel pe
cei doi. Totuşi, nu există nici un indiciu că ei ar fi crezut că i-au jignit. Aşa că faptul că ei şi-au cerut iertare
pare nesincer. Dar cel mai important aspect este că nu s-a spus nimic despre bârfă.

Bârfa este un păcat foarte distructiv; pentru gloria lui Dumnezeu şi binele Bisericii Sale, şi pentru beneficiul
celor care au greşit, ar fi trebuit ca această problemă să fie abordată şi rezolvată. Nu este de mirare că aceşti
membri continuă să bârfească; nimeni nu le-a vorbit niciodată despre aceasta. Nu este de mirare că ei au o
atitudine critică faţă de orice. Nimeni nu s-a ocupat de ei. Nu este prea târziu ca lucrul acesta să fie făcut acum.
Dar când reprezentanţii bisericii vor face acest lucru, ei vor avea acum un motiv să-şi ceară iertare: ei trebuie să
se scuze pentru că nu şi-au îndeplinit obligaţia mai repede. În providenţa lui Dumnezeu, care poate să
transforme chiar şi mânia omului într-o laudă la adresa Lui, poate că faptul că ei îşi vor cere iertare pentru că nu
au tratat deschis problema bârfei va fi folosit de Duhul Lui să le înmoaie inimile celor doi care au păcătuit şi să
le pregătească să asculte mustrarea fermă, dar făcută din bunătate.

De unde să începi
Deoarece disciplina a fost atât de mult neglijată în biserică astăzi, de unde poate un pastor să înceapă pentru a
corecta această situaţie? Vă sugerăm în continuare următorul procedeu:

1. Începeţi prin a-i instrui pe diaconi (comitetul bisericii) şi a-i convinge de necesitatea disciplinei.

2. Apoi, predicaţi clar despre acest subiect, arătându-i adunării care este voia lui Dumnezeu.

3. Apoi, începeţi să aplicaţi disciplina biblică în primul incident care apare.

Căsătoria, divorţul şi dinamica reconciliere/disciplină

Ca un exemplu concret al naturii cruciale a dinamicii reconciliere/disciplină, să analizăm problema crescândă a
divorţurilor între credincioşi. Aceasta este o problemă cu care fiecare pastor creştin se va vedea tot mai mult
confruntat. John Murray schiţează mai multe situaţii la sfârşitul cărţii lui intitulate Divorce (Divorţul), ca
modele de abordare a unor cazuri practice [8]. Ele sunt utile dar posibilitatea de a le folosi este limitată. Un
pastor va descoperi repede că există multe situaţii care nu se potrivesc în tiparul acestor modele. Totuşi,
adăugarea a încă unui factor la ceea ce a spus Murray atât de bine despre căsătorie şi divorţ va face ca astfel de
cazuri problematice să poată fi încadrate în acele tipare, şi aceasta va da posibilitatea consilierilor spirituali să
încheie cu succes fiecare caz. Acest factor este dinamica reconciliere/disciplină.

Discuţia începe în 1 Corinteni 7. Murray a făcut o exegeză strălucită a acestui pasaj. Pavel repetă aici ceea ce a
spus Cristos cu privire la doi credincioşi, şi anume că nu există nici un motiv, în afară de adulter, pentru
dizolvarea căsătoriei lor (1 Corinteni 7:10,11). Dar apoi el abordează o altă problemă, despre care Domnul nu a
vorbit direct atunci când a fost pe pământ (versetul 12). Prin inspiraţia Duhului, Cuvântul Domnului cu privire
la acest nou subiect este pe cale de a fi scris de apostolul însuşi. Cuvântul acela se ocupă de problema căsătoriei
unui credincios cu un necredincios. Credinciosul trebuie să continue să trăiască cu cel necredincios dacă acesta
doreşte acest lucru. Totuşi, fiindcă partenerul său a devenit acum credincios, cel necredincios s-ar putea să nu
mai vrea să trăiască cu el. În cazul acesta, spune Pavel, credinciosul nu mai este legat (versetul 15). Murray
argumentează cu succes că aceasta înseamnă că cel credincios este liber de legăturile căsătoriei, că poate să
divorţeze şi să se recăsătorească [9].

Rămâne însă întrebarea ce trebuie făcut atunci când doi oameni care se declară credincioşi nu îşi menţin
căsătoria şi nu are loc reconcilierea. Să spunem că un soţ care se declară credincios refuză să se împace cu soţia
lui. Poate că a şi părăsit-o. Soţia a făcut încercări de împăcare. Dacă ea continuă să insiste asupra împăcării (în
conformitate cu Matei 18), dar nu are succes în confruntările ei personale cu el, ea trebuie să mai ia unul sau doi
credincioşi din biserică cu ea şi să se confrunte împreună cu soţul ei. Să presupunem că ea face acest lucru, şi el
refuză să îi asculte. În cazul acesta, ei i se cere să prezinte problema oficial bisericii, care în cele din urmă poate
să fie obligată, datorită refuzului lui neînduplecat de a accepta reconcilierea, să îl excomunice pentru
nesupunere. Excomunicarea, spune Cristos, îi schimbă statutul în acela de păgân şi vameş, adică el este pus în
afara Bisericii (Matei 18:17). Acum el trebuie să fie tratat ca un păgân sau ca un vameş [10]. Aceasta înseamnă,
de exemplu, că după încercări rezonabile de a-l reconcilia cu biserica şi cu soţia lui, el poate fi dat în judecată (1
Corinteni 6:1-8 le interzice fraţilor să meargă la tribunal unul împotriva celuilalt [11]) pentru divorţ
(bineînţeles, numai dacă cel excomunicat îşi părăseşte partenerul).

Urmând dinamica reconcilierii, sperăm că, în cele mai multe din cazuri, reconcilierea va avea loc [12]. Ori de
câte ori principiile reconcilierii biblice sunt respectate întocmai, disciplina rareori ajunge la cel mai înalt nivel -
excomunicarea. Cele mai multe căsătorii nu numai că pot fi salvate, dar, cu ajutor adecvat, ele pot fi schimbate
radical în bine [13]. Însă în acele puţine cazuri în care reconcilierea este refuzată, credinciosul care o caută nu
este lăsat fără o soluţie. El are de urmat un anumit curs de acţiune, şi dacă se ajunge la excomunicare şi
părăsire, el nu mai este obligat să rămână căsătorit [14]. Acest lucru este valabil numai dacă în timpul întregului
proces de disciplinare partenerul de căsătorie al credinciosului nu a dat nici o dovadă de pocăinţă sau de
credinţă, dacă partenerul acela a fost excomunicat şi dacă el (sau ea) doreşte desfacerea căsătoriei. Respingerea
continuă a ajutorului şi autorităţii lui Cristos şi a Bisericii Lui duce în cele din urmă la excomunicare.

Un membru excomunicat care continuă să nu se pocăiască trebuie să fie considerat şi tratat ca un păgân şi ca un
vameş. El nu dă nici un semn al vreunei lucrări a harului. Când este pus în afara bisericii şi totuşi nu dă nici un
semn că ar fi mântuit, partenerul credincios poate să trateze cu el ca şi cu un necredincios. Aceasta înseamnă că
dacă el îl părăseşte pe cel credincios în aceste împrejurări, acesta din urmă nu mai este legat.

Atunci intră în efect cuvântul din 1 Corinteni 7:21 şi următoarele versete, care se referă la relaţia unui
credincios cu un necredincios. Introducând dinamica reconciliere/disciplină în abordarea problemei căsătorie-
divorţ-recăsătorire, în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri care păreau nerezolvabile, se va putea ajunge la o
soluţie. Cele mai multe cupluri vor ajunge la reconciliere, dar aceia care nu vor să se pocăiască şi să accepte
reconcilierea trebuie să fie disciplinaţi. Oricare ar fi rezultatul, problemele nu vor rămâne nerezolvate [15].

NOTE

1. Oamenii întreabă adesea: „N-ar fi mai bine ca problema să fie dată uitării şi să nu se mai pună noi întrebări, prin care s-ar putea isca
noi necazuri?" Problema se rezumă la aceasta: dacă persoana faţă de care s-a greşit poate sau nu să dea totul uitării. Proverbele 10:12
spune: „Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile". Este clar că nu fiecare supărare şi ofensă trebuie să fie discutată şi
rezolvată. Noi trebuie să învăţăm să uităm şi să trecem cu dragoste peste multe acte lipsite de respect, peste supărări şi jigniri. Cristos
nu vorbeşte despre acestea în Matei 5 şi 18. Acolo (Matei 5:23) El are în vedere un caz în care un frate are ceva împotriva altui frate
(echei ti kata sou) şi unde este necesar să fie recâştigat (Matei 18:15) fratele (ekerdesas). El vorbeşte despre acele greşeli pe care fraţii
găsesc că este dificil să le „acopere". Dacă există posibilitatea ca o problemă să macine pe dinăuntru sau să fie purtată până în ziua
următoare, ea trebuie să fie rezolvată. Sau, ca să ne exprimăm cu alte cuvinte, dacă o ofensă pune un zid între fraţi creştini, atunci
zidul trebuie să fie îndepărtat prin reconciliere. Adică orice duce la apariţia unei stări de nereconciliere între fraţi trebuie să fie
rezolvat.

2. Observaţi termenii Kakei şi echei, care sunt amândoi în poziţie emfatică: „dacă... acolo îţi aduci aminte... lasă-ţi darul acolo," adică
chiar acolo pe loc „înaintea" (emprosthen) altarului.

3. Observaţi că este avută în vedere posibilitatea participării unui sau mai multor consilieri spirituali.

4. Un credincios, ca membru al Bisericii lui Cristos, are dreptul la toate privilegiile şi binecuvântările disciplinei bisericeşti. Nici
individul faţă de care s-a greşit, nici biserica nu are dreptul să nu îi aplice celui care a greşit disciplina neoficială sau oficială. A nu
aplica această disciplină este păcat. Cristos a promis să fie prezent într-un mod deosebit în procesul disciplinei bisericeşti: „Eu voi fi
în mijlocul lor". Excomunicarea nu are niciodată loc pentru comiterea păcatului care a declanşat procesul. Excomunicarea are
întotdeauna loc atunci când cineva respinge autoritatea bisericii lui Cristos; el este excomunicat pentru nesupunere. Un individ nu este
deci excomunicat pentru adulter, ci pentru că nu se pocăieşte şi nu acceptă reconcilierea. Păcatul care a dus la aplicarea disciplinei s-ar
putea să fi fost relativ „mic" în ceea ce priveşte efectele lui, dar la acel păcat este adăugat păcatul enorm de semnificativ de a-L
respinge pe Cristos Însuşi atunci când El cere pocăinţă prin reprezentanţii Lui. Excomunicarea are loc atunci când oamenii se
comportă ca Nabal: „El este aşa de rău încât nimeni nu îndrăzneşte să-i vorbească" (1 Samuel 25:17). După cum spune Cristos: „El nu
vrea să asculte de biserică". Poporul lui Dumnezeu a fost distrus şi Dumnezeu a declarat că nu există nici un remediu, nu din cauza
păcatului lor, ci din cauza refuzului lor de a se pocăi de păcatul lor; atitudinea lor neînduplecată faţă de Dumnezeu (vezi 2 Cronici
36:11-21).

5. Fiindcă disciplina are ca unul din obiective refacerea celui care a greşit, disciplina poate fi privită şi ca o unealtă sau ca un mijloc pe
care în foloseşte Duhul Sfânt pentru a produce schimbarea noutetică. În acest sens, disciplina este o formă de consiliere spirituală;
adică, disciplina are ca scop binele celui care a greşit, încercând să aducă schimbare prin confruntare oficială cu biserica. Este clar că
disciplina şi consilierea spirituală sunt în mod inseparabil întreţesute. Unul din motivele eşecului în consilierea spirituală este
neglijarea aproape totală a disciplinei biblice. A treia fază poate fi considerată consilierea spirituală oficială.

6. Faptul că nu a înţeles şi nu a recunoscut dinamica lui Cristos l-a condus pe Wayne Oates la concluzii caraghioase şi nebiblice cu
privire la disciplină. Într-o dihotomie foarte nebiblică, împrumutată de la K.E. Kirk, el scrie: „Pastorul care foloseşte Biblia ca pe o
carte juridică îşi asumă rolul unui judecător legalist al poporului său. Când face acest lucru, el nu poate decât să-şi asume rolul (sic)
unuia care excomunică, care penalizează". The Bible in Pastoral Care (Biblia în lucrarea pastorală), (Grand Rapids: Baker Book
House, 1971). p. 29. Oates a pierdut din vedere echilibrul dintre reconciliere şi disciplină. Pastorul este cel care excomunică (nu el
singur, desigur) numai după ce a încercat să aducă reconciliere. Într-adevăr, în calitate de excomunicator, el caută totuşi în continuare
să aducă reconcilierea, pentru că reconcilierea este un scop al excomunicării.

7. Într-adevăr, folosirea viitorului pasiv de către Isus în versetul 18 a avut drept scop să le dea curaj credincioşilor care ezită să
utilizeze disciplina bisericească: „orice veţi lega (dezlega)... va fi legat (dezlegat)". Cristos spune că actul pe care îl faci tu pe pământ
nu este decât o reflectare şi un rezultat a ceea ce a fost deja judecat de Dumnezeu în cer. Cuvintele „a lega" şi „a dezlega" erau
termeni obişnuiţi pentru urechile evreilor şi erau folosite ca echivalenţi ai termenilor noştri „a interzice" şi „a permite". Astfel se
interzicea sau se permitea părtăşia cu copiii Domnului.

8. John Murray, Divorce (Divorţul), (Philadelphia: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1961).

9. Dreptul de a se recăsători este inerent în conceptul biblic de divorţ (vezi Deuteronom 24:1-2: „...ea să iasă de la el, să plece, şi va
putea să se mărite după un alt bărbat”. Într-o carte oarecum superfluă, dar totuşi convingătoare, Guy Duty a arătat (1) că în Biblie
ideea de divorţ poartă întotdeauna cu ea dreptul la recăsătorire şi (2) că termenul porneia (imoralitate) în uzajul biblic (ca de exemplu
în Matei 19:9) este utilizat cu un sens mult mai larg decât termenul nostru contemporan. Guy Duty, Divorce and Remarriage
(Divorţul şi recăsătorirea), (Minneapolis: Bethany Fellowship, 1967).

10. Forţa lui hosper este „tratează-l ca pe". William F. Arndt şi F. Wilbur Gingrich (Chicago: The University of Chicago Press, 1951),
p. 908.

11. Acest fapt este important. Judecarea în biserică, care să ducă la excomunicare, trebuie să preceadă întotdeauna orice judecată
civilă, deoarece procesele civile între credincioşi sunt în mod explicit interzise. Aceasta înseamnă că acţiunea pripită este încetinită,
iar procesul care are drept scop reconcilierea nu este numai început, ci el trebuie să-şi urmeze cursul până la sfârşit fără succes înainte
ca procedurile legale să poată începe. Astfel credincioşilor le sunt date oportunităţi ample să se gândească la consecinţele acţiunilor
lor înainte de a întreprinde alte acţiuni care pot să producă noi rele, şi mai mari.

12. Acest lucru este de aşteptat între credincioşi. Vezi Proverbele 14:9.

13. Adesea sudajul este mai puternic decât era metalul înainte de a fi rupt.

14. Adeseori refuzul de a accepta reconcilierea, care duce la excomunicare, se încheie cu separare sau abandonare.

15. Este de importanţă vitală pentru biserică să pronunţe sentinţa oficial, ori de câte ori sunt judecate cazuri disciplinare, chiar şi
atunci când ele au fost rezolvate prin reconciliere. Rezolvarea cazului trebuie să fie înregistrată în procesul verbal al comitetului de
diaconi. Acest lucru este important pentru binele celor implicaţi, aşa încât în anii care vor veni ei să poată să apeleze la declaraţia
bisericii că problema a fost rezolvată satisfăcător.

Capitolul 9
RECONCILIEREA
Reconcilierea este o schimbare a relaţiei dintre două persoane (Dumnezeu şi om; om şi om) care implică cel
puţin trei elemente: (1) mărturisirea păcatului înaintea lui Dumnezeu şi a altora faţă de care s-a greşit; (2)
iertarea dată de Dumnezeu şi de cel faţă de care s-a greşit [1]; (3) stabilirea unei noi relaţii între cel care a greşit
şi Dumnezeu şi între cel care a greşit şi cel faţă de care a greşit. În reconciliere, duşmănia şi alienarea sunt
înlocuite cu pace şi părtăşie [2].

Nu este nevoie să discutăm pe larg acest subiect, deoarece m-am ocupat deja în detaliu de mărturisirea păcatului
şi iertare în cartea Competent to Counsel (vezi mai ales p. 110-124, 220-241). Aici poate că cel mai important
este să abordez două probleme care nu au fost discutate în întregime acolo: mai întâi, ce implică stabilirea unei
noi relaţii; şi în al doilea rând, dacă iertarea trebuie sau nu să fie însoţită de uitare.

O nouă relaţie
Când Dumnezeu îl iartă pe un păcătos care se pocăieşte, El nu se opreşte la atât. Iertarea nu marchează numai
un sfârşit, ea este o linie despărţitoare care constituie şi începutul a ceva nou. Dumnezeu insistă ca problemele
pentru care s-a pocăit o persoană sa fie lămurite. Adică, adevărata pocăinţă va aduce roade potrivite [3].

Roadă implică întotdeauna schimbare. Schimbarea în relaţiile dintre oameni nu duce numai la abandonarea
vechilor căi (dezbrăcare), ci şi la stabilirea unei noi relaţii (îmbrăcare). Noua relaţie se poate dezvolta din
solicitarea (sau oferirea) ajutorului după ce a fost acordată iertarea (vezi Efeseni 4:28,29 şi comentariile din
Competent to Counsel, p. 228 şi următoarele). Dacă nu este stabilită o nouă relaţie bazată pe schimbarea biblică
şi pe ajutorul biblic, atunci este foarte probabil că una sau mai multe din persoanele implicate se vor întoarce la
vechile lor căi. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci se dezvoltă din nou o situaţie din care lipseşte reconcilierea.
Acest gen de eşec are adesea ca rezultat o împăcare superficială. Vechea problemă nu este de fapt niciodată
rezolvată, şi ea devine motivul pentru confruntări, mărturisiri şi iertări continui şi repetate [4]. Răspunsul la
această problemă este preocuparea de a lua măsuri imediate pentru a stabili o nouă relaţie între cel care a greşit
şi cel faţă de care s-a greşit, odată ce a fost acordată iertarea [5].

Să ierţi şi să uiţi?
Când un om îl iartă pe altul, trebuie să aibă loc o schimbare completă în relaţia care urmează. Această
schimbare nu înseamnă totuşi că fiecare trebuie să uite imediat trecutul. Nu există o astfel de poruncă în
Scripturi. Iertarea nu este un tratament de şoc care şterge instantaneu amintirea trecutului recent. Uneori poate
să existe în continuare o oarecare teamă că aceeaşi nelegiuire poate fi comisă iarăşi. Acest lucru poate fi
adevărat mai ales acolo unde a avut loc un păcat sexual, cum ar fi adulterul, homosexualitatea sau incestul. Este
de înţeles şi potrivit ca partea lezată să fie oarecum precaută pentru un timp. Totuşi, în condiţii prielnice, uitarea
(chiar şi a unor păcate aşa de tulburătoare) va avea loc mai repede decât ar fi de aşteptat la început.

Dacă în timp uitarea nu urmează după iertare, consilierul spiritual trebuie să caute motivul [6]. S-ar putea ca el
să descopere, de exemplu, că partea lezată s-a tot gândit la ofensa aceea cu autocompătimire. Acest lucru este în
mod hotărât nebiblic şi nu se potriveşte cu concepţia biblică cu privire la iertare. Iertarea înseamnă a nu te mai
gândi la păcatul care a fost iertat. Iertarea este promisiunea de a nu-i mai aminti celui ce a greşit de greşeala lui,
şi de a nu mai aminti acest lucru altora şi lui însuşi. Continuând să te gândeşti la greşeala aceea, comiţi o violare
a promisiunii pe care ai făcut-o când ai iertat.

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra problemelor legate de procesul de zidire a unei noi relaţii cu persoana
iertată. Adeseori în reconciliere au fost amestecate motive dubioase care pot să pună sub semnul întrebării
realitatea pocăinţei sau a iertării. Întrebarea poate să ia cel puţin două forme: (1) a existat o pocăinţă autentică?
şi (2) a fost acordată iertare cu adevărat? Consilierul spiritual s-ar putea să găsească că este necesar să pună
aceste întrebări direct şi să insiste asupra lor până când primeşte un răspuns.

Când i se face consiliere spirituală celui faţă de care s-a greşit, consilierul spiritual ar putea să descopere că deşi
spune că a iertat, cel căruia i s-a greşit ar vrea să-l facă pe cel care a greşit să mai sufere. El sau ea ar putea să
încerce să realizeze acest lucru prin diferite mijloace subtile. O metodă des folosită este adoptarea unei atitudini
de martir. Simptomele pe care trebuie să le caute consilierul spiritual sunt deprimarea, plânsul,
autocompătimirea etc. El aude afirmaţii de felul: „Deşi încerc să nu fac acest lucru, nu pot să nu mă gândesc tot
timpul la păcatul lui Ion; se pare că nu sunt capabilă să mi-l şterg din minte" [7]. „Ce am făcut ca s-o împing pe
Maria la aceasta?" „De ce mi s-a întâmplat acest lucru tocmai mie?" „Mă tot gândesc cum s-o fi simţit Fred
când s-a culcat cu ea!" Prin astfel de atitudini şi afirmaţii el face ca acela care a greşit şi care a fost în aparenţă
iertat să sufere de-a lungul unei perioade de timp pentru păcatul lui. Aceste atitudini nu seamănă cu harul
adevăratei iertări creştine [8]. Dumnezeu nu a acţionat în felul acesta când ne-a acordat iertare în Isus Cristos.

Iertarea nu înseamnă deci neapărat a uita imediat, dar ea implică o hotărâre de a nu mai aminti problema aceea
din nou [9]. Iertarea biblică implică şi promisiunea de a evita să tot ţii greşeala deasupra capului celui ce a
greşit, promisiunea de a nu mai spune nimănui despre ea şi promisiunea de a nu te mai gândi la ea tu însuţi.
Atunci când o persoană evită astfel de practici în mod conştient şi rugându-se pentru aceasta, ea descoperă că
devine tot mai mult posibil să uite. Acordarea iertării deci nu produce uitare instantanee, dar ea are ca rezultat
promisiunea de a adopta atitudini şi practici care vor duce la uitare.
Pe de altă parte, uitarea este facilitată nu numai de actele şi atitudinile celui faţă de care s-a greşit, ci şi de
voinţa ambelor părţi (şi în mod special de dorinţa celui care a greşit) de a stabili o nouă relaţie (biblică) care va
împiedica acest fel de greşeală în viitor. Din partea vinovatului iertat această voinţă se poate materializa în
faptul că el caută ajutorul celui faţă de care a greşit. Din partea celuilalt trebuie să existe voinţa de a lucra la
stabilirea unei astfel de relaţii noi şi de a se oferi să dea acest fel de ajutor.

Când predomină autocompătimirea, nu se va dezvolta o nouă relaţie. Atunci când nu se caută ajutor pentru
efectuarea schimbării şi când li se permite vechilor comportamente şi vechilor relaţii să continue, părţile
implicate se pun în situaţia de a favoriza repetarea greşelii. Consilierul spiritual trebuie să încurajeze efortul
reciproc de a descoperi şi de a rezolva problemele pe calea lui Dumnezeu. Acest efort este singura modalitate
de a cimenta o nouă relaţie care va face ca ambele părţi implicate să fie capabile să ierte şi să uite greşelile
trecute şi să evite sau să facă faţă unor eşecuri viitoare.

Iertarea este întâi acordată, nu simţită

„Dar să presupunem că simt că nu pot să-l iert pe fratele meu. Trebuie totuşi s-o fac? Dacă aş ierta fără să simt
că iert, nu aş fi un ipocrit?" Obiecţia aceasta este ridicată adesea de credincioşi sinceri care sunt derutaţi de
problema ipocriziei, din cauză că pun semnul egalităţii între ipocrizie şi a acţiona împotriva propriilor
sentimente. Alţii utilizează această scuză în mod ipocrit, deoarece vor să se eschiveze de la datoria dificilă (dar
creştinească) de a acorda iertare.

Dar o înţelegere şi aplicare scrupuloasă a textului din Luca 17 poate să rezolve chestiunea în mod satisfăcător.
În versetul 3, Isus ne avertizează: „Luaţi seama la voi înşivă!" Avertismentul este necesar; există multe căi prin
care se poate greşi în această problemă a acordării iertării. Avertismentul li se adresează multor credincioşi care
cad în capcana raţionalizărilor superficiale prin care încearcă să se eschiveze de la obligaţia de a-şi ierta fraţii.
Isus continuă:

„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l!"

Obligaţiile din Galateni 6:1 şi Matei 18:15 sunt repetate aici. Un frate faţă de care cineva a greşit trebuie să se
apropie de cel vinovat, să caute să-l aducă la pocăinţă şi să se străduiască să aducă împăcarea. Consilierul
spiritual trebuie să explice: „Când altul greşeşte împotriva ta, Dumnezeu spune că aceasta te obligă să-l mustri".
Nu este de mirare că Isus ne-a avertizat să luăm seama la noi înşine. Acesta este un lucru greu, dar nu chiar atât
de greu ca şi ceea ce urmează.

Isus accentuează apoi rezultatele care decurg din pocăinţă, şi nu cauza ei. El afirmă clar că dacă, drept rezultat
al mustrării, credinciosul care a greşit spune că se pocăieşte, fratele faţă de care a greşit trebuie să-l ierte.

Ori de câte ori fac această afirmaţie, mai multe mâini se ridică în sală. Cineva întreabă: „N-ar trebui oare să
aşteptăm să vedem roadele pocăinţei înainte de a ierta?" Altcineva spune: „Dar dacă eu nu simt că vreau să-l
iert?" Un al treilea întreabă: „Vreţi să spuneţi că eu trebuie să-l iert doar pentru că el spune că-i pare rău?"

Isus a cunoscut aceste obiecţii. El le-a dat un răspuns complet în versetul următor. Să analizăm deci acest
verset:

„Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: ‚Îmi
pare rău!’ - să-l ierţi".

Luaţi prima şi a treia întrebare de mai sus - trebuie să acordăm iertare doar pe baza afirmaţiei cuiva că se
pocăieşte, sau trebuie să cerem mai întâi să vedem roade potrivite cu pocăinţa? Cuvintele lui Cristos exclud în
mod clar aşteptarea. Nu poate să apară nici o dovadă clară de schimbare în perioada de timp ipotetică pe care o
sugerează Cristos: de şapte ori în aceeaşi zi! Într-adevăr, dacă un frate face acelaşi lucru de şapte ori în aceeaşi
zi, singura dovadă pe care o putem avea este în întregime negativă [10]. După ce a fost mustrat, s-a pocăit şi a
fost iertat o dată, el a continuat să păcătuiască (poate chiar în acelaşi mod) încă de şase ori. Este cert deci că
Isus nu condiţionează acordarea iertării de comportamentul celui vinovat după ce a fost iertat, ci dă ca bază
pentru acordarea iertării numai mărturia verbală a fratelui: „...de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: ‚Îmi
pare rău’". Faptul că cel vinovat zice, şi nu acţiunile lui ulterioare, trebuie să-l determine pe cel faţă de care s-a
greşit să acorde iertare. Şi... a spus Isus, el trebuie să acorde acea iertare chiar dacă i s-ar cere de şapte ori într-o
singură zi.

„Aceasta-i prea greu," ai putea să obiectezi tu. Ei bine, obiecţia ta este chiar reacţia pe care au avut-o ucenicii la
această poruncă: „Măreşte-ne credinţa!" (versetul 5). „Acest lucru este prea greu pentru noi," s-au plâns ei;
„dacă vrei să iertăm în felul acesta, va trebui să ne dai o credinţă mai mare." Acum putem să înţelegem de ce
Domnul a început discuţia cu un avertisment (versetul 3).

La prima vedere cererea ucenicilor de a li se da o credinţă mai mare pare rezonabilă - şi pioasă. Dar ea nu a
primit un răspuns aprobator din partea Domnului. El a analizat o clipă cererea lor, a dat-o la o parte şi a tratat-o
ca pe o scuză şi nu ca pe o cerere sinceră:

„Şi Domnul a zis: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te
şi sădeşte-te în mare", şi v-ar asculta."

Răspunsul Lui vrea să zică:

„Problema nu este lipsa de credinţă, aşa cum afirmaţi voi. Nu este nevoie de multă credinţă pentru a face lucruri
mari. Chiar şi o credinţă mică (la fel de mică cât un grăunte de muştar) ar putea să facă minuni. Voi nu aveţi
nevoie de mai multă credinţă; voi aveţi pur şi simplu nevoie să aplicaţi credinţa pe care o aveţi şi să încetaţi să
vă mai scuzaţi".

Problema nu este deci o problemă de credinţă; problema este mult mai directă, necomplicată şi simplă. Este o
problemă legată de ascultare. Cristos le-a spus ce să facă şi ei trebuiau să asculte. Parabola servitorului
subliniază acest lucru:

„Cine dintre voi, dacă un rob care ară şi paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: Vino îndată şi şezi la masă?
Nu-i va zice mai degrabă: Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după
aceea vei mânca şi vei bea şi tu?"

Acesta este un cuvânt aspru, dar necesar. Probabil că nu i-a fost uşor robului obosit şi flămând să pregătească o
masă pentru stăpânul lui, când el însuşi era atât de obosit. Sentimentele lui, când savura aroma mâncării pe care
o pregătea, îi spuneau să lase la o parte sarcina dificilă de a-şi hrăni stăpânul şi-l îndemnau să mănânce el însuşi
mâncarea. Dar stăpânul lui îi poruncise să pregătească şi să servească mâncarea, aşa că - oricât era de greu,
oricât de nerăsplătită era sarcina lui (versetul 9), şi împotriva sentimentelor lui - el a făcut ce i s- a poruncit.
Domnul Isus explică:

„Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram
datori să facem" (versetul 10).

Este clar acum că iertarea este o „datorie". Ea este „poruncită". Nu este ipocrizie să-L asculţi pe Domnul şi să
acorzi iertarea în ciuda sentimentelor tale aşa după cum nu este nici pentru rob care pregăteşte şi serveşte
mâncarea în ciuda sentimentelor lui [11]. Şi nu este nici un merit în a-ţi face datoria: rămâi tot un rob netrebnic
(adică faci numai ceea ce ţi se pretinde, nimic mai mult) atunci când îţi faci datoria - chiar dacă s-ar putea să fie
greu să asculţi.

Credinţa şi sentimentele nu intră în discuţie în problema acordării iertării unui frate. Ceea ce trebuie să faci este
să te angajezi la dificila sarcină de a promite să nu mai aminteşti greşeala niciodată. Aceasta este esenţa
acordării iertării. Atunci când o persoană evită în mod sincer să-i amintească fratelui de greşeala lui, când
refuză să o discute cu oricine altcineva şi când şi-o scoate din minte refuzând să se gândească la ea cu
resentimente sau autocompătimire, sentimentele iertării vor însoţi în curând promisiunea şi angajamentul.

Acesta este deci felul în care consilierii spirituali trebuie să li se adreseze consiliaţilor care refuză să ierte. Ei nu
trebuie să fie induşi în eroare de ideea că le lipseşte credinţa, de presupuse sentimente de ipocrizie etc.
Dimpotrivă, la fel ca şi Domnul lor, ei trebuie să taie adânc toate aceste scuze şi să lase dezvelită rădăcina
problemei: neascultarea. Ei nu-l pot ajuta pe consiliat în nici un alt mod.

NOTE

1. Dacă partea faţă de care s-a greşit refuză să ierte, atunci procesul din Matei 18 intră în efect: mai întâi fratele care s-a pocăit de
greşeala lui discută problema cu cel care refuză să-l ierte. În al doilea rând, dacă aceasta dă greş, el ia cu el încă unul sau doi fraţi
şi aşa mai departe. Vezi Luca 17, unde Cristos spune că acordarea iertării faţă de fratele care s-a pocăit este obligatorie.

2. Vezi William Childs Robinson, Baker’s Dictionary of Theology (Dicţionarul de teologie Baker), (Grand Rapids: Baker Book
House, 1960), p. 437, 438.

3. Matei 3:8.

4. Uneori consiliaţii se plâng de incapacitatea de a se ierta pe ei înşişi după ce au primit iertare de la Dumnezeu sau de la alţii.
Dacă, de exemplu, consiliatul a rănit sau a mutilat serios pe cineva într-un acces violent de nervi, el s-ar putea să spună: „Pur şi
simplu nu m-am iertat niciodată pentru această crimă". Totuşi, problema vinovăţiei continue nu este o chestiune care ţine de
incapacitatea cuiva de a se ierta pe sine. A o vedea în felul acesta înseamnă a umbri adevărata problemă şi prin aceasta a nu găsi
cărarea care duce la o soluţie. Adevărata dificultate îşi are de obicei originea în faptul că consiliatul se simte vinovat pentru că el
ştie că, deşi actul nefericit a fost iertat, el este tot acelaşi fel de om care l-a comis. Incidentul este iertat, dar sentimentul de vinovăţie
nu va dispărea cu totul până când el nu va avea certitudinea că acele tipare de viaţă exemplificate prin actul lui violent au fost
distruse. Când tiparele comportamentale au fost schimbate (adică el devine o persoană neviolentă, de exemplu), el nu va mai suferi
durerea cauzată de sentimentele de vinovăţie. S-ar putea ca el să mai simtă durere din când în când pentru actul pe care l-a comis,
dar nu se va mai simţi vinovat. De aceea, consilierii spirituali, când se ocupă de aceia care se plâng de sentimente continue de
vinovăţie, după ce au fost iertaţi pentru comportarea păcătoasă, vor explica sursa acestor sentimente ca fiind nevoia recunoscută de
schimbare fundamentală în viaţă şi îl vor ajuta pe consiliat să înceapă să lucreze la schimbarea tiparelor de trăire care stau la baza
comportamentului lui. Mai târziu voi discuta cum poate folosirea metodei biblice pentru schimbare să soluţioneze problema prin
procesul dublu de dezbrăcare şi îmbrăcare.

5. Este important să-i ajutăm pe consiliaţi să se păzească de orice efecte secundare dăunătoare ale confesiunilor făcute altei
persoane. Stinghereala poate să apară la şedinţele ulterioare, mai ales dacă acestea au loc mai rar, după o oarecare pauză sau
numai din întâmplare. Această stinghereală, deşi s-ar putea să nu fie mai mult decât atât, poate fi interpretată de oricare dintre părţi
ca răceală. Neînţelegerile de felul acesta pot fi evitate urmărind reconcilierea până la capăt, menţinând contact continuu şi regulat,
în care comunicarea deschisă şi efortul unit de a clădi o nouă relaţie duc dincolo de stinghereală, la o prietenie adevărată, la
înţelegere şi la dragoste frăţească în Cristos.

6. Conceptul biblic de iertare şi uitare a fost adesea interpretat greşit. Biblia vorbeşte despre roade potrivite cu pocăinţa. Omul iartă,
dar ei nu uită imediat; dimpotrivă, el îşi aminteşte şi caută roadele sau rezultatele care în cele din urmă însoţesc adevărata pocăinţă.
Este nevoie de timp pentru ca roadele să crească. Când se văd roade, uitarea devine posibilă. Poate că cea mai evidentă roadă şi
care face la fel de mult ca oricare alta pentru a facilita uitarea este dorinţa şi voinţa celui iertat de a dezvolta o nouă relaţie cu acela
care a iertat. Procesul poate fi prezentat sub formă de diagramă în felul următor:

7. Consiliatul poate fi întrebat cum a „încercat". Fie că el nu încearcă ceea ce trebuie (caz în care poate fi instruit cum să se
dezobişnuiască de a se autocompătimi şi a se gândi insistent la ceea ce s-a întâmplat), sau în eventualitatea că el nu a încercat de
fapt, i se poate cere să facă acest lucru. Autocompătimirea şi reflectarea insistentă asupra celor întâmplate trebuie să fie distruse în
faşă.

8. În timp ce Dumnezeu, în providenţa Lui, s-ar putea să vrea să producă consecinţele păcatului în această viaţă, pentru scopurile
Lui pline de înţelepciune (Psalmul 99:8), noi nu avem niciun drept să luăm providenţa în propriile noastre mâini. Totuşi, chiar atunci
când Dumnezeu face acest lucru, El nu intenţionează să-l facă pe păcătosul iertat să sufere. Cristos a suferit pentru el; nici omul şi
nici Dumnezeu nu pot să-i ceară să mai plătească şi el.

9. „Dar," s-ar putea să obiecteze cineva, „când Dumnezeu iartă, El şi uită (vezi Ieremia 31:34)." Totuşi nimeni nu interpretează
afirmaţia aceasta literal. Dumnezeu nu poate să uite. Uitarea în acest pasaj este de fapt un paralelism antropomorfic ebraic pentru
iertare: „Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor." Cele două noţiuni sunt aproape egale în
această referinţă antropomorfică la Dumnezeu, pentru că ele sunt legate de iertarea umană. Adevărata iertare umană duce la uitare.
Când o persoană refuză să mai amintească problema (chiar şi faţă de sine însăşi), ea va uita curând. Când nu putem să uităm, acest
lucru se întâmplă pentru că ne aducem aminte în mod activ. Uitarea cu referire la Dumnezeu poate să însemne nu mai mult decât
voinţa Lui de a „îngropa" problema, de a nu o mai aminti. Vezi de asemenea Isaia 43:25. Acest lucru se cere în iertarea umană. A
ierta înseamnă a „uita" în sensul că persoana aceea a îngropat securea de război. Iertarea este o promisiune de a nu mai aminti
greşeala cuiva. A aminti este folosit în sensul de „a aduce vorba din nou" (vezi 3 Ioan 10). Vezi de asemenea E. J. Young, N.I.C., The
Book of Isaiah, vol. III (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans, 1972), p. 162: „Lucrurile pe care le-ai făcut împotriva voii Mele, nu le voi
mai aminti".

10. Roadei îi trebuie timp ca să crească. Este nevoie şi de îngrijire şi hrănire. Un nordic care priveşte la frunzele verzi lucitoare ale
unui pom citric, s-ar putea să nu ştie ce fel de pom este. Dar dacă aşteaptă suficient timp, el va şti, când vor apărea fructele dacă
acela este un portocal sau un lămâi! După fructele lor îi veţi cunoaşte - această afirmaţie nu are nici o legătură cu adevărul
prezentat în Luca 17.

11. Creştinii confundă ipocrizia cu sentimentele. În fiecare dimineaţă eu mă scol din pat în ciuda sentimentelor mele contrare.
Aceasta nu face ca actul meu să fie ipocrit. Aş fi ipocrit numai dacă mă prefac că-mi face plăcere să mă scol.

Capitolul 10
PRESUPOZIŢIILE ŞI METODOLOGIA
Când analizăm metodologia consilierii spirituale, este important ca mai întâi să vorbim despre locul şi
importanţa metodologiei, apoi să comparăm şi să contrastăm metodele biblice cu unele dintre metodele utilizate
de alţii. Problema care se pune este: Ce metode pot să utilizeze creştinii în consilierea spirituală? Metodologia
consilierii spirituale este atât de integral legată de filozofia consilierii încât (după cum spune Perry London,
care nu are pretenţia că este creştin), dacă vrei să înţelegi ideile fundamentale ale unui sistem, „analiza tehnicii
ajută la înţelegerea acelei discipline mai mult decât orice altă abordare" [1]. Totuşi Baker, scriind într-o revistă
creştină conservatoare, vorbeşte în mod naiv despre „neutralitatea morală" a metodologiei sau a tehnicii [2]!
Prin aceasta, el plasează un aspect al vieţii în afara preocupării lui Dumnezeu.

Problema ia o anumită formă atunci când vorbim despre tehnicile mecanicului care repară un automobil, şi altă
formă atunci când discutăm despre tehnicile „mecanicului" care încearcă să schimbe viaţa şi valorile unei alte
fiinţe umane. Valorile implicate în metodologia mecanicului auto sunt mai indirect legate de metodologie. Sunt
uşor de înţeles scuzele unora că nu pot să vadă imposibilitatea neutralităţii cu privire la tehnicile mecanicului
auto, dar cum poate cineva să vorbească despre „neutralitate morală" atunci când este vorba despre controlul şi
manipularea oamenilor? Desigur, în acest caz importanţa crucială a metodologiei nu poate fi trecută cu vederea.

Metodologia consilierii spirituale, după cum a spus pe bună dreptate London, este „o întrebare morală căreia
terapistul îi dă întotdeauna răspunsul în practică [3]". Într-adevăr, nu poate fi altfel. Ceea ce îi facem noi unui
alt om şi cum îi facem lucrul respectiv este strâns legat de ceea ce credem noi despre omul acela. Dacă
presupunem, împreună cu Skinner, că omul este doar un animal, atunci vom căuta să-l dresăm la fel cum
dresăm câinii, şi o vom face în exact acelaşi fel. Cu alte cuvinte, vom adopta metode potrivite pentru dresarea
animalelor. Dacă folosim metodele lui Skinner, atunci îl vom trata pe om ca şi când ar fi doar un animal. Pe
baza presupoziţiilor lui Skinner, metodele utilizate pentru a instrui un om şi pentru a dresa un şobolan se vor
deosebi numai în măsura în care omul şi cele necesare pentru a avea control asupra lui pot fi considerate mai
complexe. Nu va exista nici o deosebire fundamentală. Dacă noi însă recunoaştem existenţa chipului lui
Dumnezeu în om, această credinţă va determina necesitatea unei metodologii diferite de cea care este utilizată
pentru a dresa un câine. Câinii, de exemplu, nu pot fi chemaţi la pocăinţă şi la credinţa în Isus Cristos; şi nici nu
pot să fie convertiţi şi convinşi de Duhul lui Dumnezeu să trăiască în concordanţă cu Cuvântul Lui [4]. Dar
conform presupoziţiei creştine, toate acestea i se pot aplica omului şi trebuie să i se aplice. Prin urmare,
metodologia creştină este condiţionată radical de credinţele creştine. Creştinii insistă că metodologia de
consiliere spirituală trebuie neapărat să se dezvolte din concepţia biblică despre Dumnezeu, despre om şi despre
creaţie şi să fie totdeauna conformă acesteia.

Tabelul de pe pagina următoare poate fi util pentru a observa relaţia dintre metodologie şi presupoziţii în unele
dintre cele mai proeminente şcoli de consiliere spirituală.

Se va observa că tabelul separă vizibil abordarea biblică a consilierii spirituale de celelalte abordări [5]. Prima
metodă necreştină am iumit-o Cunoaştere de expert iar a doua Cunoaştere generală. A treia abordare (cea
creştină) începe şi se dezvoltă din Cunoaşterea divină. Deosebirile dintre primele două subdiviziuni nu sunt
absolute, desigur, dar ele indică destul de bine orientarea generală a abordărilor metodologice ale diverselor
şcoli de consiliere spirituală.

Cunoaştere de expert
Freudianismul

Prima abordare este adoptată de aceia care cred că consilierea spirituală poate fi făcută numai din perspectiva
cunoaşterii unui expert. Ei susţin că consilierea spirituală trebuie să fie limitată la un cerc restrâns sau la o elită
de tehnocraţi. Oamenii de felul acesta formează caste sau preoţii (necreştine sau creştine) [6]. Sarcina consilierii
spirituale este încredinţată numai preoţilor consilieri. Printre teoreticienii de vârf ai acestei scoli sunt Freud şi
Skinner. Conform acestei abordări, experţii trebuie să facă consiliere spirituală. Numai experţii ştiu cum s-o
facă. Numai ei posedă cunoştinţele adecvate, metodele şi tehnicile adecvate. Lor le aparţine atât cunoaşterea
necesară cât şi măiestria. Restul muritorilor îi privesc cu uimire într-un mod fundamental gnostic [7].

Abordarea Tipul Problema

generală Soluţia
specific omului
Cunoaştere Resocializare făcută de
de expert Freudian Socializare slabă
un expert
Recondiţionară făcută de
Skinnerian Condiţionat de mediu un expert
I. Abordări
Cunoaştere necreştine
generală Rogerian Nu trăieşte la înălţimea Resurse în sine însuşi
potenţialului
Grupuri de
integrare Comportare rea faţă de alţii Resurse în sine şi în grup

Cunoaştere Păcat împotriva lui Resursele Duhului în II. Abordare

divină Creştin Dumnezeu Cuvânt creştină

Figura 1
Metodologia şi presupoziţiile unora dintre principalele modalităţi de abordare a consilierii spirituale

Din cauză că originile problemelor consiliatului sunt văzute ca fiind în esenţă externe - ele sunt rezultatul unor
evenimente care i s-au întâmplat consiliatului - el este considerat a fi la discreţia lor [8]. El este complet
neajutorat fără intervenţia experţilor din exterior. Fiindcă el nu a avut nimic de-a face cu faptul că a ajuns la
ananghie, el nici nu poate să facă nimic ca să iasă din această situaţie. Un semn caracteristic al abordării experte
a consilierii spirituale este utilizarea pe scară largă a jargonului ezoteric şi a tehnicilor instituţionalizate.

Freud a fost cel mai proeminent reprezentant al acestei abordări a consilierii spirituale. După părerea lui Freud,
cea mai mare problemă a omului este socializarea slabă. (În această lucrare termenul socializare va fi folosit
pentru a denumi procesul prin care o fiinţă umană, încă de la începutul vieţii ei, dobândeşte deprinderile,
credinţele şi cunoaşterea acumulată a societăţii lui, prin educaţie şi instruire.) Istoria psihanalitică a consiliatului
tipic va arăta că în trecut acest pacient neajutorat a fost victima altor oameni din societate. El a fost neajutorat
atunci şi este neajutorat şi acum. Este posibil ca el să fi fost aruncat de colo-colo, de pe când era copil. Poate că
o bunică cu o personalitate puternică a stabilit regulile şi ritualurile pe care el a trebuit să le respecte. Poate că a
fost crescut într-o casă de tip victorian. S-ar putea ca credinţele şi practicile bisericii lui să fi fost foarte înguste
şi ca el să fi fost forţat să se mişte între graniţele strâmte ale restricţiilor ei. Aşa că, victimă a uneia sau a mai
multor din aceste presiuni din afară, socializarea consiliatului a fost influenţată de alţii, care au dezvoltat în el o
conştiinţă (sau super-ego) care a fost extrem de strictă. Această conştiinţă este acum în conflict cu dorinţele lui
naturale (Id), iar acest conflict este sursa dificultăţilor lui actuale. Oridecâte ori încalcă una din regulile învăţate,
el se simte vinovat (nu pentru că este vinovat, ci pentru că şi-a încălcat exageratul super-ego sau conştiinţa [9]).
Deoarece lui Id (impulsul natural pentru sex şi pentru agresiune) nu i se permite să ia o formă de exprimare
conştientă, impulsurile trebuie să iasă la iveală pe căi ascunse. Poliţistul furios, care a fost dezvoltat în el de
oamenii din jurul lui, stă la uşa exprimării conştiente cu un baston de cauciuc, gata să împiedice orice impuls Id
să iasă din casă. Ameninţându-le sau lovindu-le cu bastonul, el a reuşit să le gonească înapoi înăuntru. Aşa că
socializarea slabă făcută de alţii - bunica, biserica, alţi oameni - este problema - ei au creat dificultatea.

Acum este nevoie de un expert ca să repare ce au stricat alţii. Prin procesul psihanalizei, expertul face o
expediţie lungă în trecutul consiliatului. El răstoarnă fiecare piatră pentru a descoperi ce viermi stau ascunşi
dedesubt. De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, printr-o astfel de analiză expertul descoperă acele
lucruri cruciale care i s-au întâmplat consiliatului. El devine conştient de multele forţe care au fost dezlănţuite
împotriva lui în timp ce a avut loc procesul de socializare. Aceasta se realizează prin procesul de asociere
liberă, prin analiza viselor şi prin alte metode ezoterice care sunt potrivite presupunerii fundamentale.

Apoi, expertul psihanalitic, transformat acum în psihoterapeut, devine el însuşi (îşi asumă rolul) persoanele
acelea din trecut. El devine autoritatea bisericii, tatăl cel sever, bunica etc. Dar de data aceasta, când el joacă
rolul lor, toate aceste persoane devin foarte binevoitoare, înţelegătoare, şi îngăduitoare - fiind astfel foarte
deosebite de persoanele reale pe care vor să le reprezinte. Astfel terapeutul îl resocializează pe consiliat; dacă
consiliatul va fi ajutat, va spune (din nou): „El a făcut -o pentru mine".

Desigur, numai experţii au dreptul să facă o astfel de lucrare ezoterică. Un pastor obişnuit, de exemplu, n-ar
putea să se implice în această lucrare. Metodele psihoanalizei sunt mult prea complexe şi specializate; ele
necesită ani de instruire unică teoretică şi practică. Nici un pastor nu ar putea să analizeze simbolurile viselor,
să interpreteze asocierea liberă şi să le unească toate acestea în mod eficace. El n-ar putea niciodată să înveţe să
dezvolte şi să practice o relaţie de transfer care să producă resocializarea necesară. Astfel, pastorului i se spune
că persoana consiliată are nevoie de ajutorul unui „specialist". Această expresie este semnul distinctiv al
abordării pe care am numit-o „cunoaştere de expert".

Expertul freudian are rolul de a restructura sistemul de valori al consiliatului. El încearcă să-i reducă conştiinţa
la dimensiuni normale. El doreşte să îndepărteze bastonul poliţistului şi să-l înveţe cum să devină politicos faţă
de impulsurile Id care vor să iasă afară şi să se afirme. În cele din urmă, el învaţă să-şi ducă mâna la pălărie
când le vede ieşind prin uşa din faţă. Este nevoie de un expert pentru a face toate acestea.

Terapeutul freudian utilizează două tehnici de expert care se dezvoltă din diagnosticul expert pe care-l pune el
problemei: psihanaliza şi psihoterapia. El are de asemenea şi un jargon de expert. Freudianismul implică
profesionalism în cel mai înalt grad. De fapt, numai aceia care au fost supuşi ei înşişi la lungi ore de analiză au
permisiunea de a deveni membri ai castei psihanalitice.

Deoarece problema consiliatului îşi are originea în exterior, şi deoarece ea trebuie să fie rezolvată din exterior,
consiliatul însuşi este de fapt pasiv. Presupunerea că un om nu este responsabil pentru starea lui conduce la
ideea că el nu are nici responsabilitatea de a se scoate din starea aceea. Astfel, dacă sunt convinse de dogmele
psihoterapeutului, uneori astfel de persoane nu vor coopera. Aceasta poate conduce la tiranie din partea
expertului, care împotriva voinţei consiliatului îşi depune mărturia de expert pentru a-l încredinţa pe consiliat
unei instituţii de boli mintale [10].

Această abordare se bazează clar pe presupunerea că omul nu este responsabil pentru ceea ce face. Aceasta este
o presupunere fundamental necreştină. În consecinţă, metodele utilizate de expert se dovedesc a fi anticreştine.

De obicei, fiecare poziţie falsă reflectă un element de adevăr [11]. Totuşi, adevărul este distorsionat, întrucât
este reflectat într-o oglindă concavă. Ea aproximează vag adevărul. Şi totuşi nu trebuie să pierdem din vedere
aceste elemente pe măsură ce progresăm, pentru că acestea fac concepţiile necreştine să pară plauzibile şi deci
le fac să fie periculoase. Elementul de adevăr reflectat în freudianism este că oamenii într-adevăr au o influenţă
semnificativă unii asupra altora. Evident că părinţii îi influenţează pe copii, oficialităţile bisericii îi influenţează
pe membri, etc.

Biblia spune multe despre influenţa bună şi rea pe care creştinii o pot exercita asupra altora, şi despre
influenţele pe care alţii le pot exercita asupra lor [12]. Dar diferenţa radicală dintre freudianism şi adevărul lui
Dumnezeu este acesta: Dumnezeu ne ţine răspunzători să facem ceva cu această influenţă. Noi nu ne putem
considera a fi nişte cutii de chibrite care sunt aruncate încoace şi încolo de valurile şi vânturile puternice ale
influenţei. Când un om este sub influenţa altuia, acest lucru se datorează faptului că el a permis să ajungă sau să
rămână sub acea influenţă. Conform Scripturilor, Dumnezeu îi socoteşte pe oameni responsabili pentru felul de
viaţă pe care îl adoptă şi conform căruia trăiesc. Omul trebuie să regândească biblic tot ce a învăţat. El trebuie
să cerceteze toate lucrurile şi să păstreze ceea ce este bun (1 Tesaloniceni 5:21). Dumnezeu aşteaptă de la
creştini să respingă sau să îndepărteze toate influenţele rele.
Să luăm un exemplu. Indiferent în ce fel a fost influenţat, Dumnezeu îl socoteşte pe creştin responsabil să
muncească atunci când poate. Scripturile poruncesc: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce" [13]. Aceste
principiu biblic este aplicabil în situaţii concrete; el poate determina în mare măsură un anumit proces de
consiliere. Următorul caz remarcabil demonstrează cele spuse mai sus.

Roger, un tânăr de douăzeci şi trei de ani, a fost mituit de părinţii lui ca să vină la o şedinţă de consiliere
spirituală [14] (aceasta este o modalitate greşită de a aduce o persoană la consiliere spirituală). Timp de mai
bine de doi ani el vizitase cu regularitate un psihanalist care nu l-a ajutat câtuşi de puţin. Roger a afirmat că
psihiatrul i-a spus că nu ştie care este problema cu el, dar că un lucru este sigur: el este foarte, foarte bolnav.
(Roger a accentuat cu multă grijă cei doi „foarte", pentru a-l impresiona pe consilierul spiritual.) Apoi el a
relatat în continuare că i s-a spus că tratamentul va dura un timp lung, lung de tot (a accentuat şi cuvântul
„lung"). A relatat de asemenea că i s-a spus că nu există nici o garanţie că ceea ce se face pentru el va da
rezultate. Se pare că psihiatrul l-a convins pe acest tânăr bine făcut, cu un trup robust şi o minte sănătoasă, că
este bolnav. Ca urmare el stătea culcat toată ziua, nefăcând nimic în afară de faptul că se uita la televizor. El
pretindea că nu poate să meargă la serviciu sau să facă ceva, deşi singurul motiv pe care-l putea invoca era
faptul că expertul îi spusese că nu poate să muncească. Testele medicale îl declaraseră pe Roger sănătos din
punct de vedere fiziologic, dar în ciuda acestui fapt, el era convins că suferă de o boală mintală gravă. Roger era
sigur că el nu poate să facă nimic ca să schimbe această situaţie. El fusese declarat bolnav de către un expert;
deci numai un expert putea să-l ajute. Dar până în momentul acela expertul nu făcuse nimic altceva decât că
dăduse un diagnostic.

Consilierul spiritual l-a întrebat care este problema. Roger a spus că în cei doi ani de tratament la psihiatru,
acesta n-a putut să descopere care este problema. Şi psihiatrul nu ştie nici acum. A fost întrebat care sunt
simptomele bolii lui mintale. N-a ştiut să spună. Părinţii lui nu ştiau de nici un alt simptom în afară de lene. Mai
mulţi medici n-au putut să descopere nimic altceva. Şi totuşi Roger era convins că va fi nevoie de foarte mult
timp pentru a se descoperi care este problema. La urma urmelor, o problemă atât de adâncă avea nevoie de un
expert! Era clar că nici un consilier spiritual pastor nu putea să-l ajute - aceasta era o lucrare pe care trebuia s-o
facă un profesionist. Dar pastorul care era şi consilier spiritual a îndrăznit să întrebe din nou (insistând asupra
ideii): „Ce sfaturi experte ai primit?" El a început să se bâlbâie: „Păi, să vedeţi..." N-a putut să menţioneze nici
măcar un sfat specific care să-i fi fost dat în toată perioada aceea de doi ani. Singurul rezultat al celor doi ani a
fost sfatul că, întrucât el era atât de bolnav, nu trebuia să-şi asume nici o responsabilitate. Consilierul spiritual a
continuat:

„Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Ai simţit o îmbunătăţire semnificativă ca rezultat al acestor doi ani de
consultaţii şi odihnă?"

„Nu," a răspuns el, „nu sunt mai bine. Situaţia este exact aceeaşi, sau poate puţin mai rea."

Consilierul spiritual a urmărit ideea mai departe (fără nici un rezultat): „Ascultă, ai mers timp de doi ani la acest
expert care recunoaşte că nu ştie ce e cu tine. Până acum n-ai primit nici un sfat expert, şi spui că n-a fost nici o
schimbare. Nu începi să pui sub semnul întrebării competenţa acestui expert? N-ai vrea să încercăm noi să te
ajutăm?"

„O, nu, mulţumesc," a răspuns Roger. „Ştiu că aveţi intenţii bune, dar, vedeţi dumneavoastră, eu am nevoie de
ajutorul unui expert!"

Roger era prins în capcană de ideea aceasta că are nevoie de un expert. Era clar că existau toate motivele pentru
a crede că acest tânăr nu era bolnav. El avea putere şi abilitate fizică. Consilierul spiritual a sugerat (zadarnic):

„Chiar dacă eşti puţin derutat şi ai dificultăţi în a-ţi clarifica gândurile, de ce să nu te scoli de pe canapea şi să
nu încerci să faci câte ceva?"

Consilierul spiritual pastoral a cutezat să spună: „Presupun că uneori te simţi vinovat pentru că trăieşti pe
socoteala părinţilor, nu-i aşa? N-ai putea cel puţin să faci câteva lucruri simple prin casă? Poate că în scurt timp
ai putea chiar să îţi iei o jumătate de normă undeva - să distribui ziare, sau să sapi şanţuri; la urma urmelor
medicii spun că din punct de vedere fizic stai foarte bine."
„Nu," a răspuns el, „psihiatrul meu mi-a spus că sunt prea bolnav ca să lucrez. Sufăr de o boală mintală."

Tot timpul discuţiei, el a folosit termenul favorit al expertului: boală mintală. În cele din urmă, consilierul
spiritual l-a oprit: „Stai o clipă. Vrei să spui că ai o problemă organică?"

„Nu, nu este nici o problemă organică," a răspuns el.

„Nu ai nici o leziune pe creier?"

„Exact, n-am nici o leziune pe creier."

Consilierul spiritual a explicat: „Eu ştiu ce este o boală mintală atunci când discutăm despre leziuni ale
creierului. De exemplu, dacă ţi-aş face cărare în păr cu o rangă, ai avea o boală mintală; nu există nici o îndoială
cu privire la aceasta. Dar întrebarea este, ce vrei tu să spui când vorbeşti despre boală mintală; ce înţelegi tu de
fapt prin boală mintală?"

El a răspuns: „Mă refer la minte."

Consilierul spiritual a sondat mai adânc: „Prin minte tu înţelegi ceva fiziologic?"

„Nu, nimic fiziologic."

„S-o fi furişat vreo insectă în vreo parte a corpului tău şi te-a făcut să fii bolnav?"

„Nu."

„Atunci ce este bolnav?"

„Mintea mea."

„Dar nu bolnavă organic?"

„Nu."

„Şi ce te-a îmbolnăvit?"

„O boală."

„A fost o boală organică, o boală cauzată de un virus, o tulburare funcţională sau te-ai rănit?"

„Nu."

Desigur, el avea dreptate. Nu poţi să răneşti neorganicul, iar viruşii nu pot să cauzeze boli neorganice. Aşa că
consilierul spiritual a remarcat sarcastic: „Problema ta trebuie să fie deci rezultatul unei cauze neorganice
necunoscute, care afectează o parte neorganică din tine şi a cauzat o misterioasă boală neorganică."

„Exact," a aprobat el cu toată seriozitatea, neînţelegând deloc sarcasmul consilierului spiritual. „Aţi înţeles
exact."

Adevărata problemă a lui Roger era credinţa oarbă în expert. Expertul a explicat problema în termeni de
specialitate (jargon) şi a calificat-o drept problemă psihiatrică. Roger nu era responsabil pentru problema pe
care o avea; la urma urmelor, el era bolnav! El a spus: „Nu mă simt deloc vinovat pentru faptul că nu lucrez;
sunt bolnav şi nu pot să fac nimic cu privire la aceasta." El era bolnav, aşa că n-avea nici o responsabilitate. El a
spus: „Alţi oameni m-au îmbolnăvit". Mama lui era şi ea în cabinet. Consilierul spiritual a întrebat: „Tu şi
psihiatrul tău aţi descoperit cine te-a îmbolnăvit?" El a dat semne de nervozitate şi, privind spre mama lui, s-a
eschivat să dea un răspuns. Era evident că fusese învăţat să dea vina pe părinţii lui. El a spus: „Despre acest
subiect discut cu psihiatrul meu. Nu vreau să intru în această chestiune aici; dumneavoastră n-aţi înţelege [15]!

Acest caz ilustrează într-un mod extraordinar care sunt neajunsurile abordării pe care noi am numit-o
„cunoaştere de expert". Dacă omul nu este responsabil, ci are o boală mintală provocată de alţii, atunci
îndemnul lui Pavel de a munci (sau altfel să nu mănânci) se adresează unor urechi surde. Mare parte din
dependenţa de astăzi a mii de oameni de ajutorările sociale izvorăşte din presupuneri freudiene eronate.

Behaviorismul

Să aruncăm acum o privire asupra altei abordări care se încadrează tot în categoria „cunoaştere de expert". B.F.
Skinner şi şcoala de modificare a comportamentului constituie celălalt exemplu foarte proeminent de astăzi.
Behavioriştii („behavior" înseamnă „comportament") susţin că ei sunt dedicaţi utilizării cunoştinţelor ştiinţifice
empirice [16]. Această dedicare este deosebită din multe puncte de vedere de aceea a expertului freudian.
Skinner nu stă în fotoliu analizând vise; el merge în laborator şi face experimente cu porumbei şi cu şoareci. În
populara lui carte Beyond Freedom ond Dignity (Dincolo de libertate şi de demnitate), el repetă visul unui
Walden II utopic, în care ştiinţa va produce o societate în care nu vor mai exista problieme. Războiul va fi
desfiinţat, la fel ca şi celelalte probleme sociale, prin aplicarea analizei ştiinţifice la controlul comportamentului
uman.

După cum spune Skinner, este timpul să demitologizăm psihologia. Prea multă vreme concepte mitologice ca
minte, atitudini, libertate, demnitate etc., au împiedicat progresul. O analiză cu adevărat ştiinţifică a omului
recunoaşte numai existenţa a ceea ce poate fi observat şi măsurat, adică comportamentul. Nu există nimic
altceva. Omul este un animal, cel mai dezvoltat care există. Evoluţia organică este dinamica prin care a apărut
omul; scopul este supravieţuirea, iar selecţia naturală este procesul. Deci principala preocupare a lui Skinner
este legată de turmă. Pur şi simplu omul este produsul mediului său. El a fost creat de mediu, este dependent de
el, şi dacă am cunoaşte toate circumstanţele (poate în curând le vom cunoaşte) am vedea că el este strict
determinat de mediu. Omul nu este liber în nici unul din sensurile cuvântului. Toate acestea pot fi traduse în
termeni freudieni şi înseamnă cam acelaşi lucru. În timp ce Freud îl vede pe consiliat ca lipsit de orice
responsabilitate şi îi consideră pe alţii responsabili (socializarea greşită este problema), Skinner ar spune că
omul nu este responsabil pentru că un animal determinat de mediu nu poate fi socotit răspunzător (mediul este
cauza comportamentului uman). Pentru Skinner chiar a vorbi despre responsabilitate este nonsens. Soluţia
freudiană pentru probleme este a-l supune pe consiliat unei analize pentru a determina cine ce i-a făcut şi, pe
baza descoperirilor, a-l resocializa. Soluţia skinneriană este să descoperi ştiinţific circumstanţele legate de
comportarea „deficitară" (toate judecăţile de valoare fac parte din mitologie), şi pe baza datelor să rearanjezi
circumstanţele mediului pentru a reprograma reacţiile consiliatului. Aceasta se face prin răsplată şi prin
pedeapsă.

Desigur, este nevoie de un expert pentru a manipula omul şi mediul său. Expertul poate să-l înveţe (instruiască)
cum să utilizeze condiţionarea eficace. Labirintul şi cutia lui Skinner de mărimea unui om şi toate cele necesare
pentru realizarea acestui lucru necesită un grad înalt de competenţă. Într-adevăr, lui Skinner i-ar plăcea să vadă
nu numai consilierea spirituală, ci şi guvernul, educaţia etc (fiecare fază din activitatea umană), controlate de un
grup mic de tehnocraţi. Aceasta este soluţia lui pentru problemele lumii.

Există un element de adevăr care este palid reflectat şi de skinnerianism. Mediul are mare influenţă asupra
omului. Este adevărat că unele schimbări în mediu pot fi utile în consilierea spirituală. Răsplata şi pedeapsa
sunt concepte biblice; Biblia abundă în îndemnuri şi legi care depind de dinamica răsplată/pedeapsă. Totuşi,
între a spune aceasta şi a accepta presupoziţiile sau metodele lui Skinner este o distanţă ca de la cer la pământ.

Când Dobson, de exemplu, recomandă, în numele creştinismului, metode strict behavioristice pentru creşterea
copiilor, el confundă în mod grav anumite lucruri foarte distincte şi şterge linii care trebuie întotdeauna să fie
trasate foarte clar [17]. Capitularea lui aproape totală în faţa behaviorismului este învăluită în termeni creştini,
dar de fapt introduce un sistem tot atât de lipsit de Dumnezeu în căminul creştin, în timp ce afirmă că acest
sistem este o reacţie creştină la permisivitate. În metodele lui Dobson nu există loc pentru confruntarea
noutetică [18]. Răsplata şi pedeapsa ocupă un loc proeminent (mai ales răsplata), şi este accentuată nevoia de
structură. Dar abordarea lui Dobson este rece şi fără Dumnezeu. Ea se concentrează asupra manipulării, dar nu
spune nimic despre confruntarea biblică. Este foarte evidentă absenţa utilizării Scripturii din această disciplină
aplicată copiilor, la fel ca şi absenţa convertirii, a pocăinţei, a lucrării Duhului Sfânt şi a sfinţirii. Prin contrast,
Efeseni 6:4 accentuează atât disciplina (prin răsplată şi pedeapsă) cât şi confruntarea noutetică („mustrarea şi
învăţătura Domnului") [19]. Persuasiunea biblică, convingerea de păcat şi dedicarea personală sunt ignorate.
Ele nu trebuie să fie ignorate.

Deşi în skinnerianism există un element de adevăr (nevoia de o structură disciplinată care să conţină răsplată şi
pedeapsă), acesta însă apare doar ca o reflectare vagă şi deformată a poziţiei biblice. Chipul lui Dumnezeu în
om, care este o fiinţă creată (omul nu este văzut ca produsul selecţiei evoluţioniste a mediului), este principala
presupoziţie pe care este bazată abordarea biblică. Presupoziţia este diametral opusă concepţiei skinneriene,
conform căreia omul nu este decât un animal. De aceea, creştinii trebuie să folosească alte metode care să se
potrivească cu această importantă presupoziţie. Ei nu au voie să manipuleze oamenii, aşa cum recomandă
Skinner (sau Dobson). Răsplătirea şi pedepsirea oamenilor care poartă chipul lui Dumnezeu (inclusiv adevărata
dreptate, cunoaştere şi sfinţenie) sunt văzute în contextul responsabilităţii omului faţă de Dumnezeu, pe baza
legii lui Dumnezeu, care este Standardul, şi sunt condiţionate de structura eternă de răsplată-pedeapsă a lui
Dumnezeu. Omul este socotit responsabil şi capabil de demnitate, pentru că în Cristos el poate să reflecte chipul
divin.

Există, desigur, o parte a omului care este asemănătoare cu un animal. Oamenii şi animalele trăiesc în acelaşi
mediu, respiră acelaşi aer şi au aceleaşi funcţii fizice. Dar relaţia omului cu Dumnezeu, susţinută prin limbaj,
conştiinţă etc., este aceea care îl distinge de animale şi care deschide o prăpastie imensă între om şi orice
altceva din mediul său.

Omul este la fel de lipsit de valoare ca orice alt animal, după presupoziţiile lui Skinner. El poate deci să fie
folosit de experţi după bunul lor plac. Behavioriştii ne spun că ei pot să producă aproape orice fel de om doresc,
începând cu manipularea genetică şi apoi producând elementele dorite ale mediului. Dacă ar fi cum vor ei,
oamenii ar fi crescuţi în turme ca vitele [20]. Singura problemă este aceasta: când doi skinnerieni discută
încercând să decidă ce fel de cârnaţi vor ei să iasă din maşina de tocat carne, nu pot să ajungă la nici o decizie.
Nu există nici o valoare, nici un standard; totul este relativ. Numai creştinii pot să spună ce trebuie să fie un om,
pentru că numai ei au Standardul în Cuvântul scris şi viu al lui Dumnezeu.

Cunoaşterea universală
Rogerianismul

Să privim acum la a doua categorie, cunoaşterea generală. Să luăm din nou câteva exemple proeminente. Să
începem cu Carl Rogers [21]. Contrar ideii care susţine necesitatea expertului, Rogers susţine că nu este nevoie
de nici un expert. Acesta este unul din motivele pentru care atât de mulţi pastori şi lucrători sociali au adoptat
metodologia rogeriană. Este simplă, uşor de învăţat, puţin riscantă şi este utilizabilă imediat. Acceptarea ei pe
scară largă a fost încurajată de tot felul de oameni. Haim Ginott le-o predă părinţilor într-o formă populară
modificată; Seward Hiltner le-o predă pastorilor. Expertul poate să lucreze mai bine decât alţii, dar aproape
oricine poate să devină expert în timp [22].

Teoria (şi terapia) rogeriană se bazează pe ideea că toţi oamenii au cunoştinţe şi resurse adecvate pentru a-şi
rezolva problemele. Aceasta, fireşte, oferă o perspectivă optimistă consilierilor spirituali. Chiar şi consiliatul
însuşi are astfel de cunoştinţe. Presupunerea fundamentală este că persoanele cu probleme nerezolvate pur şi
simplu nu trăiesc la înălţimea potenţialului lor. Soluţiile pentru toate problemele lor, se află latente, înăuntrul
lor. Ei au potenţialul de a face binele. De fapt, Rogers crede că în esenţa lui omul este bun, nu rău. Resursele
adecvate sunt acolo zidite în el. Sarcina este de a face contact cu ele, de a pune în funcţiune puterea [23].

Terapeutul (sau consiliatul) petrece timp cu un client cu scopul de a-l ajuta să se ajute singur. Terapeutul este un
catalizator. El asistă la fel ca o moaşă (ca să folosesc figura de stil a lui B.F. Skinner) la naşterea soluţiei.
Consiliatul, prin acest proces, este el însuşi capabil să vină cu răspunsurile. Deoarece resursele pentru
rezolvarea problemelor se află în consiliat, nu există nevoia unui sfat din partea unui expert din afară.
Dificultatea a fost, de la început, o problemă interioară, şi ea poate fi rezolvată tot dinăuntru. Nici un standard
cu autoritate din afară nu-i poate fi impus consiliatului. Nici un Cuvânt cu autoritate nu poate fi rostit de
consilier, în calitatea lui de reprezentant al Celui care a făcut standardul. Nu este nevoie de predicator [24].
Consilierul spiritual scoate de la consiliat toate răspunsurile care se află înăuntrul lui. Dacă consiliatul îşi
priveşte problemele suficient de mult timp, dacă le vede suficient de clar, şi dacă are sentimente suficient de
adânci cu privire la ele, atunci el le poate rezolva singur. Consilierul spiritual devine deci un perete sau o
oglindă de pe care resursele proprii ale consiliatului sunt reflectate înapoi spre el. Prin acest proces de
reflectare, consiliatul ajunge în timp să vadă dimensiunile problemei şi care este de fapt soluţia problemei.
Cuvintele consiliatului sunt reformulate, prezentate mai concis sau repetate cu cuvinte similare şi totuşi diferite,
pentru a-l ajuta să-şi clarifice propriile gânduri. Rogerienii cred în abordarea care are la bază cunoaşterea
generală datorită dedicării ei fundamentale faţă de ideea că fiecare om are resursele în el însuşi [25]. Există deci
o credinţă fundamentală în bunătatea şi autonomia omului. În concepţia consilierilor rogerieni, Dumnezeu nu
este necesar (de fapt El este socotit un Intrus).

Există un element de adevăr reflectat în ceea ce face Rogers. Elementul de adevăr se află în reacţia lui faţă de
expertul care consideră că omul nu este responsabil pentru comportamentul lui. Rogers vrea un om responsabil;
totuşi, el n-a reuşit să postuleze un om responsabil prin declararea omului ca independent de Dumnezeu. Când
omul nu este responsabil faţă de Dumnezeu şi este socotit responsabil numai faţă de sine însuşi,
responsabilitatea este înghiţită de anarhie. Omul este în totalitate responsabil înaintea lui Dumnezeu. Creştinii
ered că Dumnezeu este suveran şi că îşi face voia Lui în om; totuşi omul trebuie să-şi folosească agenţia lui
umană care i-a fost dată de Dumnezeu în subordonare faţă de providenţa lui Dumnezeu. Şi când îşi folosesc
agenţia umană, creştinii îşi recunosc totala dependenţă de resursele lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate să-l
regenereze pe om, să-l instruiască şi să-l împuternicească cu Duhul Lui prin Scripturi.

Omul este responsabil, dar el are responsabilitatea de a utiliza acele mijloace valide poruncite şi puse la
dispoziţia lui de Dumnezeu. Printre acestea se numără consilierii spirituali care dau direcţie utilizând
confruntarea noutetică. Personalitatea umană nu este violată de programul şi de planul lui Dumnezeu.
Dumnezeu pune la dispoziţia consiliatului resursele care sunt dincolo de limitele lui, în Cuvântul Lui, prin
Duhul Lui, prin intermediul diferitelor canale ale harului (ajutor).

Atâta doar se poate spune despre elementul adevărului. Omul are într-adevăr resurse pe care le poate utiliza, dar
ele cu siguranţă nu sunt toate în el însuşi. Ideea că Dumnezeu nu este necesar, că Duhul nu este necesar, că
Scripturile nu sunt necesare, că ajutorul altor creştini cu daruri care le-au fost date pentru edificarea reciprocă a
întregii biserici nu este necesar, îşi are originea direct în antropologia rogeriană. Concepţia lui că omul conţine
în sine toate resursele nu poate duce la nici o altă concluzie. Abordarea lui trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

O. Hobart Mowrer

Să privim acum la concepţiile lui Mowrer, care se potrivesc de asemenea în categoria cunoaştere generală.
Mowrer vede problema oarecum diferit. În loc să considere că problemele omului îşi au originea în faptul că el
nu trăieşte la nivelul potenţialului său, el crede că acestea îşi au originea în comportamentul rău al omului.
Comportamentul rău este, după Mowrer, acel comportament prin care sunt afectaţi negativ alţi oameni, felul de
comportament care face ca o persoană să se ciocnească cap în cap cu alte persoane din societate. Când face
astfel de lucruri, omul se simte vinovat pentru că el nu se ridică la înălţimea propriilor lui standarde. Ceea ce are
el nevoie să înveţe este cum să-şi mărturisească vinovăţia şi să-şi repare şi să-şi ispăşească „păcatele"
(înţelegând prin aceasta greşelile făcute pe orizontală faţă de o altă persoană [26]). Mowrer utilizează cuvinte ca
religie, păcat, şi vinovăţie, dar el le goleşte de sens biblic şi apoi le umple cu un conţinut umanist. Creştinii
trebuie să devină conştienţi de acest fapt. Când Mowrer vorbeşte despre comportament rău, de exemplu, el nu
înţelege prin aceasta un comportament care violează legea lui Dumnezeu. La el nu poate fi găsit conceptul de
răzvrătire împotriva unui Dumnezeu sfânt sau de păcat împotriva Lui. Comportamentul rău înseamnă doar că i-
a făcut rău unui alt individ.

Recent, Mowrer a început să meargă în direcţia unui tip modificat de grup de confruntare. Se practică contactul
fizic şi emoţional. Este încurajată exprimarea emoţiilor. Aceasta este o schimbare marcantă faţă de practica din
trecut ă lui Mowrer. Încă nu se ştie în ce alte direcţii vor merge lucrurile în viitor.

Mowrer crede că comportamentul rău (violarea propriei conştiinţe prin faptul că îi face rău unei alte persoane)
este motivul pentru care omul se simte vinovat. Ei consideră că este vorba de un sentiment de vinovăţie
autentică, nu de vinovăţie falsă. Sentimentul de vinovăţie poate fi îndepărtat dacă cel vinovat îşi mărturiseşte
greşeala persoanei faţă de care a greşit şi se angajează să repare greşeala. Mărturisirea, repararea şi ispăşirea
sunt strict orizontale; ele au dimensiuni numai de la om la om. Ispăşirea nu se face prin Cristos (la fel ca şi
Bonhoeffer, Mowrer numeşte harul creştin „har ieftin"); ea se realizează prin suferinţa produsă de mărturisire şi
de reparare.

Dar fiindcă el nu are un Mântuitor, Mowrer este la fel ca şi preotul care în fiecare zi aduce aceeaşi jertfă ce nu
poate niciodată să ia păcatul. El trebuie să aducă ispăşire după ispăşire. Natura păcătoasă în sine nu este
nicodată iertată; - numai păcatele ca acte sunt iertate. În consecinţă, consiliaţii nu pot niciodată să fie satisfăcuţi
şi să aibă pace în ceea ce priveşte păcatul. Mowrer nu ştie nimic despre jertfa făcută o dată pentru totdeauna pe
cruce, după care Cristos S-a aşezat jos. Lucrarea Lui a fost deplină, finală şi completă, dar grupele de integrare
ale lui Mowrer nu sunt conştiente de acest fapt [27]. Mowrer, preotul care nu crede în divin, stă în picioare
zilnic şi face ispăşiri. El nu se poate aşeza niciodată. Neliniştea personală a lui Mowrer şi cea a consiliaţilor lui
îşi are originea în acest fapt. Pentru el, există anumite resurse în consiliatul însuşi, şi există resurse şi în alţi
oameni. El are nevoie de iertare de la alţii; şi ei au nevoie de iertare de la el. Astfel, Mowrer, la fel ca şi Rogers,
vede potenţialul de a rezolva problemele înăuntrul omului, dar în contrast cu Rogers, el găseşte resursele în
grup, nu în individul singur.

Mowrer obişnuia să numească metoda sa „terapie de integritate"; dar acum el a eliminat şi ultimele urme de
terminologie medicală şi în prezent el numeşte acest curent „grupuri de integritate". Cuvântul care apare în
ambele expresii, „integritate", subliniază nevoia de integrare cu sine şi unii cu alţii. Ea implică onestitate,
deschidere şi mărturisire de bunăvoie atunci când este nevoie. Deschiderea (care este dureroasă şi implică
ispăşire) îl face şi pe consilierul spiritual să îşi împărtăşească propriile experienţe dureroase cu consiliaţii.
Mowrer numeşte această acţiune „relatarea propriei istorii". Este foarte dureros pentru Mowrer să relateze
propria lui istorie [28], dar el crede că suportarea durerii ajută la eliminarea sentimentului de vinovăţie.

Metoda lui Mowrer are cam acelaşi efect ca şi cea a individului care îşi dădea cu capul de perete pentru că se
simţea atât de bine atunci când înceta. Nu spun acest lucru în mod sarcastic; este o situaţie tragică. Eforturile
zilnice ale lui Mowrer de a ispăşi nu satisfac. Nu există ispăşire în ele. Încercarea este foarte patetică. Oamenii
care au „absolvit" şedinţele în grup organizate de el, rămân legaţi de grupul acela. Ei revizitează grupul. Ei par
a căuta ceva. Unul dintre ei a spus: „Cred că mai trebuie să fie ceva". Ei au trecut peste câteva din hopurile
vieţii cu grupul. S-au întors la tovarăşii lor de viaţă sau au restituit ceea ce au delapidat, dar ceva le lipseşte.
Există un gol, aşa că ei se întorc mereu, sperând să găsească acel ceva. Gustul schimbării nu a făcut decât să le
stârnească apetitul pentru o schimbare adevărată. Dar Mowrer nu le oferă schimbarea pe care o poate face
Dumnezeu. Ceea ce le lipseşte lor, fără ca să ştie, este adevărata iertare, o dată pentru totdeauna, prin singura
ispăşire suficientă, moartea lui Isus Cristos. Lor le lipseşte schimbarea radicală pe care Biblia o numeşte naştere
din nou.

Mowrer susţine că grupul deţine răspunsurile; ele trebuie să fie împărtăşite. Fiecare individ are unele răspunsuri
şi, prin urmare, fiecare poate să-l ajute pe altul în vreun fel. Împreună, punându-şi laolaltă resursele, fiecare
poate fi ajutat mult mai mult decât dacă ar fi singur. Prin intermediul grupului, fiecare se poate întoarce înapoi
în colectivitate cu ceilalţi.

Există o oarecare reflectare a adevărului în concepţia lui Mowrer, perceput foarte vag. Dumnezeu ne-a făcut
creaturi sociale; avem nevoie unii de alţii. „Nu este bine ca omul să fie singur" - de aceea nu trebuie să părăsim
adunarea noastră. Când ne adunăm, trebuie s-o facem cu scopul de a ne edifica reciproc, „ca să ne îndemnăm la
dragoste şi la fapte bune" şi „să ne îndemnăm unii pe alţii" [29]. Dar grupele de integrare autoispăşitoare nu pot
niciodată să facă acest lucru - adevărata societate există numai în comunitatea răscumpărată a lui Dumnezeu -
Biserica lui Isus Cristos.

Grupele de terapie, grupele de confruntare, grupele T, grupele de sensibilitate sau oricum aţi vrea să le numiţi
(numele sunt nesigure şi nedefinite), par toate să adopte metode de abordare „ajută-te singur" [30]. Expertul
poate să ajute la declanşarea procesului, dar prin procesul acesta care se desfăşoară în grup, care constă din
acţiune imediată întreprinsă chiar de cei implicaţi, ei învaţă să se debaraseze de complexe şi inhibiţii şi să
devină cu adevărat liberi. După teoria lui Rogers, consiliatul o face singur, cu puţină asistenţă din partea unui
consilier ce seamănă cu un perete spre care consiliatul îşi aruncă ideile, iar ele ricoşează înapoi. După teoria lui
Mowrer, consilierul o face el însuşi împreună cu consiliaţii, care o fac şi ei înşişi şi care fac presiuni asupra lui
să o facă în modul stabilit de ei.

În alte grupe de cunoaştere generală, în care consiliaţii acţionează ei înşişi, veţi găsi un amestec de activităţi
asemănătoare celor propuse de Mowrer, şi tot felul de alte lucruri. Este imposibil să trecem în revistă aici aceste
grupe [31]. Putem doar să menţionăm câteva dintre problemele cu care sunt confruntaţi creştinii la astfel de
adunări. Oricare grup poate avea una, mai multe sau toate caracteristicile următoare. O idee frecventă este că
deoarece consiliaţii au ajuns la necaz din cauza unei deficienţe comportamentale de adaptare în societate, ei
trebuie să se întoarcă la colectivitate pentru a-şi rezolva problemele. Grupul este considerat a fi cel mai bun tip
de societate în care cineva poate să-şi facă reintrarea. Un număr de oameni cu deficienţe comportamentale de
adaptare se adună laolaltă pentru a născoci împreună răspunsurile corecte la problemele vieţii. Apoi ei par a se
simţi în siguranţă să iasă din grup şi să se întoarcă în societatea obişnuită. Deoarece în multe din aceste grupuri
„ajută-te singur" şi „fă-o tu însuţi" sunt ideile de bază, metoda de bază devine adunarea laolaltă şi împărtăşirea.
Se împărtăşesc multe; „deschiderea" este adesea un cuvânt-cheie. Adesea deschiderea înseamnă că va rezulta o
şedinţă în care toţi îi vor determina pe ceilalţi să se deschidă. „Vom fi deschişi" şi „Ne vom deschide unii pe
alţii" sunt expresii aprope sinonime pentru unii. S-ar putea ca un membru al grupului să înceapă astfel:

„De multă vreme doresc să-mi descarc sufletul de multe lucruri. Dificultatea constă în faptul că eu niciodată n-
am fost cu adevărat deschis faţă de alţi oameni. Niciodată nu le-am spus oamenilor ce cred eu cu adevărat.
Niciodată nu i-am spus şefului meu ce cred despre el; niciodată nu i-am spus soţiei mele ce cred despre ea, dar
în acest grup am de gând să încep să le spun oamenilor ce gândesc eu, şi apoi poate am să fiu în stare să mă
întorc înapoi şi să-i spun şefului şi soţiei mele. Cel puţin aici voi face un început". (Probabil că el nu se va duce
niciodată la soţia lui, să-i spună ce gândeşte; s-ar putea să meargă la şeful lui.) În grup, el începe să le spună
oamenilor ce gândeşte el de fapt despre ei, desfăcându-i în bucăţi în mod sistematic, începând cu urechile.
Pentru propriul lui beneficiu (egoist), el abuzează de o altă persoană. Nu este nimic creştin în aceasta. (Cu
privire la această idee, citeşte cu atenţie Romani 15:1,2,3; Filipeni 2:1-7.) El îi desface în bucăţi în mod
sistematic pe ceilalţi membrii ai grupului; până la sfârşitul şedinţei, măruntaiele lor sunt împrăştiate prin toată
camera. Atunci este rândul lor să opereze asupra lui. În curând vor fi măruntaie peste tot. Acesta este un fel de
grup, un grup de tăiere în bucăţele (dacă vrei să foloseşti un nume exact pe care în realitate nu-l foloseşte
nimeni).

Există şi alte feluri de grupuri, de exemplu, grupul de tipul „poţi să mă întreci?" În acest grup consiliaţii îşi
împărtăşesc experienţele unii cu alţii. Un membru povesteşte despre cuceririle lui sexuale, şi apoi un altul zice:
„Da, dar ar trebui să auzi despre experienţa mea". Este adevărat că ei nu se exprimă chiar în acest limbaj, dar
cam la aceasta se rezumă şedinţa. O persoană, plecând dintr-un astfel de grup a remarcat: „A fost mai grozav
decât un film pornografic!"

Apoi mai sunt şi alte feluri de grupuri. Ele au grijă să nu fie atât de vulgare. Într-un tip de grup, membrii se
întâlnesc ca să discute despre alţi oameni. S-ar putea ca grupul să nu-şi definească ţelurile în felul acesta. S-ar
putea să nu se spună nimic despre faptul că se discută despre alţi oameni; s-ar putea ca grupul să-şi facă
publicitate prezentându-se ca un grup în care se fac confesiuni sau ca un grup în cadrul căruia se rezolvă
probleme. Dar după scurtă vreme acesta este modul în care se prezintă lucrurile.

Să presupunem că un grup de studenţi creştini stau în jurul unei mese, într-o şedinţă de terapie în grup, pentru a
face „confesiuni", pentru a „împărtăşi" sau pentru a „deveni mai deschişi". Foarte curând ei încep să discute
despre părinţii lor. „Am o mulţime de complexe; cred că multe dintre ele îşi au rădăcinile în viaţa mea de acasă.
Daţi-mi voie să vă spun despre felul în care tatăl meu...", spune unul dintre ei. „Da, şi eu. Problema mea este că
părinţii mei nu mai ştiu ce se petrece în societate; chiar luna trecută, mama mea..." Şi aşa mai departe. Altul şi
apoi altul aderă la această discuţie, şi foarte curând părinţii fiecărei familii sunt sfâşiaţi în bucăţi, în cadrul a
ceea ce s-a dovedit a fi o şedinţă de defăimare sau de calomniere. Oare membrii acestui grup şi-au „cinstit" taţii
şi mamele?

Sau poate că un grup de soţii se întâlneşte pentru a discuta uneie probleme obişnuite, dar curând ele îşi discută
în detaliu soţii. Un grup de creştini de la biserică ar putea să se adune ca să îl discute pe pastor sau pe diaconii
bisericii. În loc să discute despre ei înşişi şi despre propriile lor probleme, oamenii păcătoşi au tendinţa de a-şi
îndrepta atenţia asupra altora, care nu sunt prezenţi, şi care ar fi sursa problemelor lor. Este atât de uşor să dai
vina pe alţii; la urma urmelor acest procedeu are o istorie lungă - îşi are originea tocmai în grădina Eden.
Relaţia personală a unei persoane din afară cu consiliatul este discutată public, fără ca persoana aceea să ştie, şi
fără să i se dea ocazia să lămurească neînţelegerile sau să dea un echilibru judecăţilor nedrepte. Numele şi
acţiunile acestei persoane sunt discutate într-un mod intim de către un grup de oameni care nu ştiu nimic despre
ea, şi nu au nici un drept să ştie ceva despre ea. Adeseori discuţia este instigată de o persoană plină de
resentimente care, în conformitate cu Matei 18, ar fi trebuit să meargă direct la soţ sau la părinte sau la pastor
pentru a căuta împăcarea.

Nu toate grupurile sunt greşite; nu toate grupurile sunt implicate în astfel de abuzuri. Creştinii trebuie să
dezvolte utilizarea corectă a grupurilor, după normele biblice. Eu am încercat să scot în evidenţă pericolele pe
care le prezintă multe grupuri de astăzi, dar grupurile în sine nu sunt greşite. Există un element de adevăr
reflectat vag de multe din ideile care circulă printre membrii acestor grupuri. De exemplu, noi toţi trebuie să
acţionăm în grupuri; nu le putem evita. Probabil că tu ai acţionat în mai multe grupuri astăzi. Sunt grupuri acasă
(familia este un grup), la biserică (ea însăşi este un grup), la societatea tinerilor (un grup puternic) etc. Dar
grupurile trebuie să aibă reguli şi limite. Există norme biblice pentru grupuri [32]. Una din aceste norme spune
că creştinii nu trebuie să vorbească în mod negativ cu alţi oameni despre aceia care nu sunt în grup. Dimpotrivă,
ei sunt învăţaţi să le vorbească în particular acestor persoane despre diferentele lor de opinii. Matei 18:15-17
este foarte clar cu privire la aceasta [33].

Grupurile sunt esenţiale pentru asimilarea noilor convertiţi, pentru studiu, pentru împărtăşirea lucrurilor bune,
pentru încurajare reciprocă, pentru învăţătură şi pentru multe alte scopuri legitime din punct de vedere biblic.
Este bine ca un grup de femei creştine să se adune şi să discute despre propriile lor deficienţe în calitate de
mame, şi să facă schimb de idei cu privire la cum pot să devină mame mai bune. Dar aceasta nu este deloc
acelaşi lucru cu o întâlnire a aceloraşi femei pentru a-şi discuta în mod negativ soţii. Grupurile acestea trebuie
să fie foarte ferme în a nu lăsa discuţiile să degenereze.

Cunoaşterea divină
Nu este nevoie să spunem multe lucruri cu privire la subiectul enunţat în titlu, deoarece, într-un sens, întreaga
carte se ocupă de această temă. Creştinul trebuie să înceapă cu o temelie creştină şi să zidească pe ea o
metodologie creştină care se bazează pe această temelie şi este conformă ei. În harul universal al lui Dumnezeu,
necredincioşii nimeresc anumite aspecte ale adevărului din creaţia făcută de Dumnezeu. Dar ei întotdeauna
deformează aceste aspecte prin păcatul lor şi datorită poziţiei lor necreştine faţă de viaţă. Dar de pe poziţia
strategică a temeliei lui biblice, consilierul spiritual creştin poate să observe, să evalueze şi să adopte adevărul
reflectat în mod vag de către necredincios, atâta timp cât face acest lucru într-un mod conform cu principiile şi
metodologia biblică. El însă nu trebuie să devină eclectic. Aceasta înseamnă că el nu poate să înceapă şi de la
celălalt capăt. El nu poate să înceapă în mod pragmatic, aducând laolaltă toate metodele care par că vor avea
efect, fie că este vorba de o canapea, de o oglindă sau de o cameră care să fie suficient de mare pentru un grup
[34].

Dezvoltarea unei metodologii biblice cere deosebită grijă; va fi nevoie de mult timp şi de mult efort pentru a
construi această temelie în mod adecvat. Nimeni nu are o temelie sau o metodologie care să fie în totalitate
biblică. O astfel de lucrare este de-abia la început. Şi temelia mea are în ea bârne care sunt putrede, sau unele
lipsesc. Cititorul trebuie să fie atent unde calcă. S-ar putea să existe scânduri în care cuiele să fie bătute în sus.
Dar de un lucru sunt sigur: există un număr de bârne biblice care sunt fixate în mod solid. În prezent măsor şi
tai altele. Dar ca să le pot bate bine în cuie, şi alţi creştini trebuie să pună mâna pe ciocane şi pe cuie şi să mă
ajute. Pe temelia presupoziţiilor biblice trebuie să fie zidită o metodologie mai completă care să îşi aibă originea
în ele şi care să li se potrivească în fiecare punct. Metodologia trebuie să fie orientată biblic şi să rămână în
limitele principiilor biblice. După ce ai construit o platformă ca aceasta, poţi să stai pe ea, să priveşti în jur la
ceea ce se întâmplă în altă parte, şi poţi să alegi şi să adaptezi din această perspectivă orice bulgăre de metal
brut pe care un necredincios (în harul universal al lui Dumnezeu) l-a scos din pământ.

Dar acesta este un punct de vedere foarte diferit de cel al eclecticului care începe cu premisa că nu există
materiale biblice fundamentale şi structurale din care să construiască un sistem biblic. Eclecticul încearcă în
mod pragmatic să ia ceea ce este mai bun din toate lucrurile şi să le lipească într-un mozaic. Noi, în calitate de
creştini, nu putem să facem acest lucru, pentru că în loc să spunem că nimeni nu are nimic, noi trebuie să
spunem că Dumnezeu ne-a dat totul. Aceasta este caracteristica distinctivă a abordării care are la bază
cunoaşterea divină. Scriptura ne declară în mod clar: „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa
şi evlavia" (2 Petru 1:3); remarcaţi: tot.

Mai există un pasaj semnificativ care accentuează şi mai puternic adevărul: 2 Timotei 3:15-17. Aceste versete
sunt bine cunoscute pentru învăţătura lor despre caracterul inspirat al Bibliei. Ele nu discută de fapt în mod
direct chestiunea inspiraţiei. Inspiraţia este menţionată numai în trecere, căci nu ea este ideea principală a
pasajului. Aceasta face ca învăţătura lui Pavel despre inspiraţie să fie cu atât mai puternică, deoarece consideră
că această doctrină este un lucru de la sine înţeles şi face aluzie la ea, fără să considere că este necesar să o
discute. Inspiraţia divină a fost în mod clar o presupoziţie nedisputată a Bisericii primare, pe care se puteau
baza alte idei (aşa cum facem şi noi). Astfel de referiri degajate fac ca acest lucru să fie sigur.

Scopul principal al lui Pavel a fost să vorbească despre utilitatea Scripturilor. Pavel spune că din moment ce
Dumnezeu a inspirat Scripturile, ele sunt prin urmare utile; el n-a spus invers (şi anume că ele sunt utile şi, prin
urmare, inspirate). Dumnezeu a inspirat Scripturile, care sunt Cuvântul Său. Termenul „inspirat" înseamnă
însuflat de Dumnezeu. Scrierile Sfinte sunt Cuvântul Său, ca şi cum Dumnezeu le-ar fi pronunţat fizic şi audibil
prin respiraţia Lui.

Deoarece Scripturile sunt revelaţia lui Dumnezeu dată omului, ele sunt utile (sau profitabile) pentru lucrătorul
creştin [35] ca să-l echipeze pentru învăţătură, mustrare, îndreptare şi disciplinare pe calea dreptăţii. Întregul
proces de consiliere spirituală, care include resursele şi metodologia care trebuie să fie folosite, este fie
prezentat direct, fie subînţeles în acest pasaj. Structurarea unei persoane prin instruire disciplinată pentru a
umbla pe calea dreptăţii, este precedată de trei activităţi importante de consiliere spirituală, fiecare dintre ele
implicând utilizarea Sfintelor Scripturi.

Pentru început, Pavel afirmă că Scripturile sunt sfinte (sau unice [36]). Pentru că ele sunt în mod special sau în
mod unic ale lui Dumnezeu, ele posedă o putere unică, puterea de a conduce păcătoşi neconvertiţi la salvarea
prin credinţa în Cristos. Apoi, aceia care au experimentat această salvare au puterea să facă patru lucruri: (1) să
înveţe (adică să stabilească normele pentru credinţă şi viaţă); (2) să mustre (adică să-i dojenească în mod
eficace pe creştinii care greşesc, astfel încât dojana să îi convingă că au greşit [37]); (3) să îndrepte
(epanorthosin înseamnă „a îndrepta din nou". După ce ne convinge că suntem păcătoşi, Scripturile ne ridică din
nou, îndreptându-ne pentru a umbla pe calea sfinţeniei. Ele rănesc, dezrădăcinează şi rup păcatul din viaţa
noastră prin mustrare; ele leagă, plantează sămânţa, şi construiesc temelia pentru dreptate, corectându-ne [38]);
(4) să dea înţelepciune în dreptate (Scripturile continuă să lucreze cu noi, structurându-ne vieţile printr-o
disciplină zilnică al cărei scop este evlavia; vezi 1 Timotei 4:7 [39]).

O activitate de judecare
Aceste patru acţiuni ale Scripturilor, administrate nu numai prin predicare, ci şi prin proclamare individuală în
cadrul consilierii spirituale (vezi Coloseni 1:28), prezintă clar cele patru activităţi de bază pe care le implică
consilierea spirituală biblică. Există o activitate de judecare nu pe baza greşită, păcătoasă a prejudecăţii, a
mândriei etc., care este avută în vedere în Matei 7:1-5, ci pe baza normelor şi standardelor biblice, în scopul
binefăcător al confruntării noutetice, care are întotdeauna în vedere binele consiliatului, şi care îl determină pe
consilierul spiritual să îl trateze pe consiliat ca şi cum ar face parte din familia lui [40]. Multe probleme sunt
discutate astăzi cu aprindere. De exemplu, mulţi creştini nu sunt siguri dacă homosexualitatea este o boală sau
un păcat. Creştinul biblic nu are nici o dificultate în a judeca această problemă; Biblia numeşte
homosexualitatea păcat. Aceasta rezolvă problema pentru creştin.

O activitate de convingere cu privire la păcat

Mai există şi o activitate de convingere cu privire la păcat. Nu orice consiliat spune de îndată ce a venit la
consiliere spirituală: „Mă aflu aici pentru că sunt un criminal", aşa cum a spus o femeie care purta povara
vinovăţiei pentru un avort. Această activitate de convingere cu privire la păcat trebuie să fie desfăşurată ori de
câte ori consiliatul este fie inconştient de păcatul lui, fie într-o stare de nepocăinţă. Utilizarea Cuvântului pentru
a-i aduce pe oameni la pocăinţă este în mare măsură neglijată. Mulţi consiliaţi vin numai pentru a obţine
uşurare de consecinţele unei trăiri păcătoase; ei nu se gândesc la Dumnezeul sfânt faţă de care au greşit prin
faptul că au călcat voia Lui. Ei trebuie să fie aduşi la starea în care să fie convinşi că au păcătuit, nu numai să-şi
recunoască nefericirea. Adevărata uşurare, la fel ca şi adevărata fericire, este întotdeauna un produs secundar;
ea nu poate fi găsită dacă este căutată în mod direct. Fiecare consiliat, pentru a putea fi ajutat, trebuie să vină
căutând „mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui", sau trebuie să fie adus la starea aceasta de lucrarea
prin care Duhul Sfânt îl convinge că a păcătuit (Ioan 16:8), folosind Cuvântul Său.

O activitate de schimbare
Există o activitate de schimbare. Scripturile au fost date nu numai pentru a stabili tiparul perfect de trăire care a
fost realizat numai în Cristos, ci în plus ele recunosc imperfecţiunile creştinului şi, într-o modalitate extrem de
practică, ele oferă cele necesare pentru refacerea lui. Biblia ne arată clar şi perseverent ce să facă cineva care a
căzut în păcat, cum pot fi înfrânte obiceiuri sau deprinderi dăunătoare şi cum pol fi învinse eşecurile şi
slăbiciunile. Deoarece au un caracter atât de practic, Scripturile insistă să ne arate cum eşuează oamenii în a-L
sluji pe Dumnezeu şi să ne spună ce să facă pentru a corecta acest eşec. În această privinţă, ele accentuează
noţiuni ca reconcilierea, restituirea, îmbrăcarea cu deprinderi noi etc. Scripturile nu ne arată numai păcatele
noastre, ci ne spun şi cum să ne eliberăm de ele. Astfel, după ce ne conving că am păcătuit, Scripturile ne pun
iar pe picioare, pe calea dreptăţii, ne orientează în direcţia corectă şi ne dau imbold. Ele fac toate acestea în mod
foarte specific. Generalizările nu sunt suficiente. Consilierii spirituali trebuie să înveţe să utilizeze Biblia în
mod practic, aşa cum vrea Dumnezeu să fie folosită [41].

O activitate de structurare
Mai are loc şi o activitate de structurare. Dumnezeu ştie că fără o disciplinare aspră şi dureroasă (paideon) noi
vom continua să ne rătăcim de la calea dreptăţii. De aceea ne-a poruncit El să studiem Biblia cu regularitate şi
să lucrăm regulat cu Cuvântul, pentru ca să fim disciplinaţi de el în mod continuu. Mai târziu va trebui să spun
mult mai multe despre acest subiect [42].

Pavel rezumă apoi toate acestea spunând că omul lui Dumnezeu (administratorul Cuvântului Lui) este
desăvârşit şi bine echipat pentru orice lucrare bună. Cuvântul folosit este termenul care descria eforturile depuse
pentru a echipa o corabie în aşa fel încât orice situaţie critică s-ar ivi în călătoria ei, ea să aibă echipamentul
necesar pentru a-i face faţă. Proprietarul corăbiei încerca să prevadă dinainte orice problemă posibilă şi regla
mecanismele în aşa fel încât să facă faţă. Pavel spune, deci, că nu există nici o situaţie care să necesite
consiliere spirituală pentru care omul lui Dumnezeu să nu fie echipat în mod adecvat de Scripturi. În Biblie sunt
toate răspunsurile de care el şi consiliatul au nevoie pentru a urmări cele patru activităţi cuprinzătoare
menţionate mai sus. Nu este nevoie de eclectism. Pasajul acesta ne spune că toate lucrurile de care avem nevoie
atât ca temelie fundamentală cât şi ca structură pentru a-i ajuta pe alţii şi pe noi înşine ne-au fost date deja.

Tu, în calitate de consilier creştin, ai resursele. Resursele nu se află în expertul din afară, resursele nu se află în
consiliat, şi nici în noi înşine; resursele sunt în Dumnezeu. Toate resursele sunt în Dumnezeu. Acesta este
răspunsul Bibliei şi, de aceea, acesta trebuie să fie punctul de vedere al creştinului. Dumnezeul tuturor
resurselor ni le-a dat nouă pe toate pe deplin în Cuvântul Său.

În această carte se află principii care se ocupă de fiecare problemă a vieţii. Nu le cunoaştem pe toate, desigur;
nu le avem pe toate puse laolaltă. Un motiv este că creştinii nu au lucrat în această direcţie aşa cum ar fi trebuit.
Dimpotrivă, există o tendinţă tragică de a adăuga tot felul de lucruri la Biblie. Este timpul să ne apucăm de
dificila sarcină de a studia Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a utiliza resursele cunoaşterii divine. Este timpul ca
noi să ne punem inimile, minţile şi talentele la lucru şi să facem exegeza Scripturilor, nu numai teoretic, ci şi
pastoral. De asemenea este nevoie să privim bine la lumea din jurul nostru în lumina Bibliei, pentru a descoperi
care este din punct de vedere biblic relaţia dintre aceste două. Noi trebuie să cunoaştem problemele omului, şi
trebuie să găsim răspunsurile lui Dumnezeu.

NOTE

1. Perry London, The Modes and Morals of Psychotherapy (Modele şi morala psihoterapiei) New York: Holt, Rinehart and Winston,
1964, p. 32.
2. Vezi Dwight B. Baker, „Psychology and Christianity: Getting to Know You" (Psihologia şi creştinismul: cum ajungi să te cunoşti),
în revista Eternity, aprilie 1970. p. 58.

3. Ibid., p. 10.

4. Câinii nu fac nici experimente pe oameni şi nu publică rezultatele experimentelor în reviste de ştiinţă.

5. În esenţă, creştinul crede că există numai două abordări: abordarea creştină şi abordarea necreştină. Primele două abordări de pe
tabel sunt doar subdiviziuni ale abordării necreştine. Antiteza fundamentală dintre poziţia creştină şi toate celelalte poziţii este
marcată prin spaţiul liber de pe tabel.

6. Vezi denumirea folosită de London: „preot necreştin", op. cit., p. 156 şi următoarele. Aşa cum subliniază De Bono, „experţii nu se
grăbesc să sară afară din gropile care le asigură statutul de experţi, şi să înceapă să sape în altă parte... aşa că experţii pot fi găsiţi de
obicei fericiţi pe fundul celor mai adânci gropi, adesea atât de adânci încât se pare că nu are nici un rost să-i faci să privească în jur".
Edward De Bono, Think New (Înnoieşte-ţi gândirea), New York: Avon Publishing Co., 1968, p. 48. Experţii au investiţii mari şi
angajamente adânci; de multe ori li se pare greu să accepte provocarea de a privi dincolo de domeniul cu care sunt obişnuiţi.

7. Vezi comentariile lui E. Fuller Torrey cu privire la vraci şi la psihiatrie, în The Big Umbrella, p. 108. Freud însuşi a spus
următoarele: „Noi facem un pact unul cu altul. Egoul bolnav al pacientului ne promite cea mai totală candoare, adică ne promite să
pună la dispoziţia noastră tot materialul pe care-l poate oferi felul cum se vede el pe sine; noi, pe de altă parte, îl asigurăm de cea mai
strictă discreţie şi punem în slujba lui experienţa noastră în domeniul interpretării materialului care a fost influenţat de inconştient.
Cunoştinţele noastre vor compensa ignoranţa lui, şi vor da din nou stâpânire egoului lui asupra sferelor de activitate pierdute ale vieţii
lui mintale. Acest pact constituie situaţia analitică" (italicele îmi parţin). Sigmund Freud, New Introductory Lectures on
Psychoanalysis (Noi prelegeri introductive asupra psihanalizei), New York: W.W. Norton and Company, Inc., 1933, p. 212.

8. Tema victimei este proeminentă. Vezi Competent to Counsel, p. xvii, 9, 33.

9. Vezi discuţia despre vinovăţia falsă şi reală, în Competent to Counsel, p. 14 şi următoarele.

10. Vezi Thomas Szasz, The Manufacture of Madness (Manufactura de nebunie), New York: Harper and Row, 1970; şi Ronald
Leifer, In the Nome of Mental Health (În numele sănătăţii mintale), New York: Science House, 1969.

11. Învăţăturile false fie că sunt învăţături ale unor secte ca mormonismul, fie că sunt sisteme păgâne de consiliere spirituală, câştigă
teren acaparând acele domenii care au fost neglijate de Biserică. În loc să ne grăbim să adoptăm concepţiile şi metodele unor astfel de
grupuri, ar trebui să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru disciplina pe care a dat-o El şi să ne întoarcem la Scriptură, singura sursă
adecvată pentru tot ceea ce este necesar pentru trăire şi evlavie. Terapia în grup, de exemplu, a arătat nevoia de a accentua
comuniunea şi părtăşia între creştini. Rezolvarea problemei însă nu constă în a aduce terapia de integrare sau analiza tranzacţională
sau grupele de confruntare în biserică; dimpotrivă, ea constă în cercetarea Scripturii cu credincioşie, pentru a descoperi ce spune
Dumnezeu despre grupuri, începând cu pasaje cum este Evrei 10:24-25.

12. De exemplu, Proverbele 13:20; 28:7; 29:3; 1 Corinteni 15:33.

13. 2 Tesaloniceni 3:10.

14. „Dacă vii, atunci îţi dăm voie să..."

15. Problema lui Roger era iatrogenică (generată de tratament). Experienţa confirmă faptul că psihiatrii şi alţi consilieri spirituali
adeseori adaugă noi dimensiuni la problemele consiliaţilor. Consilierii spirituali trebuie să fie conştienţi de această posibilitate şi să fie
pregătiţi (atunci când este posibil) să-i facă faţă. Akhilanada relatează un alt fel de caz: Tânărul în cauză a fost indus în eroare de către
psihanaliză: „Felul cum au interpretat psihiatrii problema lui, l-a distrus pe acest om. El s-a înspăimântat când a fost făcut să creadă că
încă se mai agaţă de deprinderi şi moduri de viaţă din copilărie". Swami Akhilananda, Mental Health and Hindu Psychology
(Sănătatea mintală şi psihologia hindusă), Boston: Branden Press, 1951, p. 95.

16. Sfinţii-patroni ai lui Skinner sunt Francis Bacon şi J.B. Watson. Dependenţa puternică a lui Skinner de acesta din urmă poate fi
văzută citind excelenta negare a behaviorismuhii watsonian în articolul „Does the Behaviorist Have a Mind?” (Are behavioristul
minte?), de William Hallock Johnson, articol apărut în The Princeton Theological Review, vol. 25, ianuarie 1927, no. 1, p. 40-58.
Articolul este foarte oportun, ca o replică tăioasă dată nu numai lui Watson, ci şi lui Skinner, mulţi ani mai târziu. În ultima vreme s-
au făcut progrese mari în tehnologie, dar cu siguranţă nu şi în filozofia fundamentală.

17. Vezi James Dobson, Dare to Discipline (Îndrăzneşte să disciplinezi), Wheaton: Tyndale House, 1970. Vezi The Big Umbrella, p,
130, 131.

18. Efeseni 6:4 insistă nu numai asupra unei discipline severe („cresteţi-i"), ci şi asupra confruntării noutetice („mustrarea"). Vezi
Christian Living in the Home (Trăirea creştină în cămin), p. 103 şi următoarele. Aceia care sunt adepţii controlului prin manipulare nu
recunosc locul pe care îl ocupă în gândirea biblică aducerea copilului la credinţa în Cristos şi apoi călăuzirea lui pentru a-şi însuşi
Cuvântul lui Dumnezeu ca Standard. Convingerea personală pare să fie uitată sau ignorată. Alţii par să creadă că mijloacele fizice de
disciplinare vor face tot ceea ce este necesar. Totuşi, Proverbele 29:15 este în acord cu Efeseni 6:4, atunci când cuplează nuiaua cu
mustrarea. „Mustrare" în acest text înseamnă ”discutarea" problemei.

Aderenţa strictă la educaţia skinneriană, dacă ar fi posibilă (din fericire, omul, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, reacţionează
negativ la un astfel de tratament), l-ar învăţa pe om să trăiască la fel ca un animal. El ar căuta întotdeauna să evite suferinţa şi să
dobândească plăcere. Aceasta este o concepţie total amorală despre viaţă şi este opusă ideii creştine de luare a unei hotărâri (Evrei
11:24-26). Rezultatul este comportare animalică sau criminală: evită orice necaz; caută să obţii orice satisfacţii imediate ce îţi stau la
dispoziţie. Numai răscumpărarea şi conformarea la un Standard (Cuvântul lui Dumnezeu) poate educa un om care să fie moral şi
plăcut lui Dumnezeu.

19. Nu trebuie să considerăm că skinnerianismul este deficitar, în sensul că ar avea nevoie de încă un element. El este deficitar pentru
că se bazează pe presupoziţii greşite. Behaviorismul skinnerian nu poate fi îmbunătăţit adăugându-i confruntarea noutetică. Atât
răsplata cât şi pedeapsa sunt concepute într-un mod necreştin, fiind considerate elemente ale procesului evoluţionist prin care
animalele sunt selectate şi dresate.

20. Se presupune că aceia care nu se conformează standardelor acelora care deţin controlul vor fi eliminaţi. Vezi Philip Edgecomb
Hughes, The Control of Human Life (Controlul vieţii umane). Philadelphia: Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1971).

21. Vezi secţiunea despre rogerianism din Competent to Counsel, p. 78-100.

22. Vezi Charles F. Kemp, Learning about Pastoral Care, Nashville: Abingdon Press, 1970, p. 112.

23. Michael Beldoch scrie: „Mişcarea care crede în potenţialul uman susţine că omul este în esenţa lui bun şi că el are nevoie numai
de climatul şi de solul potrivit în care să înflorească". The Intellectual Digest (Materiale informative pentru intelectuali), octombrie
1971, p. 87.

24. Vezi analiza făcută de autorul acestei cărţi lucrării lui Harold I. Haas, Pastoral Counseling with People in Distress (Consilierea
pastorală a oamenilor care suferă), St. Louis: Concordia Publishing House, 1970, în care Haas face distincţie între calitatea de pastor
şi cea de consilier spiritual a pastorului şi arată că după concepţia rogeriană pastorul trebuie să înceteze să mai fie pastor atunci când
îndeplineşte rolul de consilier spiritual. Westminster Theological Journal, mai 1972, p. 253-255.

25. Rogers cel de mai târziu, care a propovăduit metoda de educare „Encounter and Sensitivity" (Confruntare şi sensibilitate), care
este o popularizare a behaviorismului, este totalmente fidel acestei presupoziţii.

26. Mowrer nu crede în păcatul împotriva lui Dumnezeu, deoarece el nu crede în existenţa unui Dumnezeu personal.

27. Vezi Evrei 7:27; 9:25; 10:1, 3, 11-14, 18.

28. Mowrer simte atât de mult nevoie de a face acest lucru încât l-a făcut chiar şi în scris; vezi O. Hobart Mowrer. Abnormal
Reactions or Actions (Reacţii sau acţiuni anormale), Dubuque: Wm. C. Brown Co., 1966.

29. Geneza 2:18; Evrei 10:24, 25.

30. Vezi „Group Therapy or Slander?" (Terapie în grup sau calomniere?). The Big Umbrella, p. 237-246.

31. Descrieri clare ale multor grupuri principale veţi găsi în lucrarea lui Jane Howard, Please Touch (Te rog, atinge). New York: Dell
Publishing Co., Inc., 1971. Puncte de vedere cu privire la diferiţi conducători de grupuri veţi găsi în lucrarea lui Arthur Burton,
Encounter (Confruntare), San Francisco: Jossey-Bass Publishers, 1970.

32. Vezi 1 Corinteni 12-14, unde Pavel porunceşte cu grijă activităţile pe care biserica trebuie să le aibă ca grup.

33. Vezi de asemenea Iacov 4:11: „Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor!" Cuvântul Katalaleo înseamnă a calomnia sau a defăima
pe cineva. Avea sensul de a vorbi împotriva cuiva în spatele acelei persoane.

34. Când Bruce Narramore scrie: „Combinând ideile practice ale psihologiei moderne cu adevărurile eterne ale Bibliei, avem o
abordare solidă şi echilibrată a problemelor părintelui modern" (Help! I’m a Parent. Grand Rapids: Zondervan publishing House,
1972, p. 7), el exprimă un punct de vedere eclectic. Biblia nu trebuie să fie „echilibrată" de psihologia modernă. Şi nici nu se poate să
combinăm Biblia cu psihologia pentru a crea o abordare echilibrată. Dumnezeu ne prezintă abordarea Lui în Scripturi. Principiile
abordării Lui sunt revelate clar în Cuvântul Lui. Pe baza acestor principii (şi nu în combinaţie cu principiile rogeriene, freudiene sau
skinneriene), consilierul spiritual poate descoperi că vreun aspect al metodologiei necreştine ar putea aminti, ilustra sau amplifica în
vreun fel un principiu biblic. Dar principiul trebuie să fie biblic. Pornind de la o temelie biblică, pe care a fost construită o casă a
metodologiei biblice, consilierul spiritual creştin poate să vadă peisajul din jur. Dar el nu trebuie să-şi construiască temelia sau casa
din materiale necreştine.

35. „Pentru ca omul lui Dumnezeu să fie... destoinic" (versetul 17). În Epistolele lui către Timotei, Pavel i se adresează lui Timotei ca
unui om al lui Dumnezeu, în loc să-i menţioneze poziţia de pastor: 1 Timotei 6:11. Vezi de asemenea utilizarea acestei expresii în 2
Împăraţi 1:9, 11, 13; 4:7, 9, 16 etc. Se află în pregătire o serie de patru prelegeri intitulate „The Use of Scriptures in Counseling"
(Utilizarea Scripturilor în consilierea spirituală) care vor fi prezentate ca prelegeri Griffith Thomas la Dallas Theological Seminary, în
toamna anului 1973. Aceste prelegeri vor fi publicate mai întâi în Bibliotheca Sacra, iar apoi, în formă revizuită şi adăugită, vor fi
publicate (cu ajutorul lui Dumnezeu) sub forma unei cărţi în următorii doi ani. Pentru acest motiv, în volumul de faţă, discutarea
acestui subiect vital va fi minimă.

36. Termenul neobişnuit hieros, tradus „sfânt”, desemnează ceva care este într-un mod special asociat cu Dumnezeu. Astfel,
Scripturile nu sunt numai puse deoparte (hagios), ci sunt puse deoparte în mod special. Ele sunt în mod special şi unic ale lui
Dumnezeu, lucru care nu se poate spune despre nici o altă scriere.

37. Elegmon este un termen legal care înseamnă mai mult decât mustrare. El este folosit cu privire la judecarea cu succes a unui caz,
judecare ce duce la condamnarea celui vinovat. Vezi Ioan 16:8. Acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la a informa
conştiinţa creştinului, ci el devine şi sabia Duhului, care acţionează asupra conştiinţei şi îl face pe om să simtă că este vinovat şi că
merită condamnarea. Conştiinţa este abilitatea dată de Dumnezeu omului de a-şi evalua propriile acţiuni (Romani 2:15) şi de a
răspunde emoţional la această evaluare. Din punct de vedere funcţional, în Scriptură conştiinţa (syneidesis - „o cunoaştere împreună")
este văzută ca autoevaluare în trei feluri: (1) Ca şi capacitate de autojudecare (ca în Romani 2:15); ea este deci abilitatea de a te evalua
şi de a te scuza sau acuza. (2) Ca şi regula sau standardul după care este făcută evaluarea. (Vezi Romani 14 şi 1 Corinteni 8, mai ales
versetele 10 şi 12.) Unele conştiinţe sunt „slabe", adică slab informate. Trebuie să interiorizăm Scripturile (să le scriem pe inima
noastră), făcându-le astfel regula de conştiinţă după care ne evaluăm atitudinile şi comportamentul. (3) Ca şi efecte ale evaluării.
Acest lucru este accentuat în acele pasaje în care ni se spune că cineva are o conştiinţă „bună" sau „curată" (sau, prin contrast, o
conştiinţă „rea") (de exemplu, în 1 Timotei 1:5, 19; 3:9; 2 Timotei 1:3; Evrei 13:18; 1 Petru 3:16,21). Ca rezultat, sunt activate reacţii
fiziologice plăcute sau neplăcute (viscerale sau de alt fel). Vezi Proverbele 20:9,27. Cele trei aspecte ale conştiinţei sunt analoge cu
cele trei etape ale procesului de judecare a unui caz în faţa legii. Conştiinţa reprezintă în acelaşi timp avocaţii, juriul şi judecătorul.
Conştiinţa discută cazul (acuzând, în calitate de procuror, şi scuzând, în calitate de avocat al apărării), hotărăşte vinovăţia sau
nevinovăţia (în calitate de juriu) după lege şi pronunţă verdictul (în calitate de judecător); apoi pune în aplicare pedeapsa. Este deci
bine justificată utilizarea terminologiei juridice în Scripturi, în legătură cu astfel de procese. Când păcătuim şi conştiinţele noastre
evaluează atitudinile sau actele noastre drept păcătoase, ele activează reacţii viscerale sau alte reacţii fizice neplăcute pentru a ne
avertiza să încetăm să mai păcătuim şi să ne pocăim. Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne pocăim, să ne mărturisim păcatele şi să ne
împăcăm cu El. Comportamentul nostru viitor trebuie să fie schimbat de Duhul Sfânt, pentru a deveni conform cu Cuvântul lui
Dumnezeu. Conştiinţa evaluează că acest curs de acţiune este potrivit şi slăbeşte reacţiile fizice neplăcute. Utilizarea unor pilule, a
alcoolului sau a altor droguri pentru a uşura durerea, pentru a anestezia creierul sau pentru a îneca amintirile, este o soluţie total
greşită, la care se recurge pe scară largă astăzi. Soluţia nu trebuie să constea dintr-un atac asupra sistemului nervos, deoarece
senzaţiile fizice neplăcute nu sunt rezultatul unei „probleme emoţionale" (emoţiile funcţionează foarte bine), ci ele sunt rezultatul unei
probleme de comportament.

38. Vezi Ieremia 1:10.

39. Vezi şi broşura Godliness Through Discipline (Evlavie prin disciplină). Această broşură a fost scrisă cu scopul de a fi utilizată de
consilierii spirituali pentru a încuraja trăirea biblică, disciplinată a consiliaţilor.

40. Judecarea motivaţiilor este interzisă („Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă," 1 Samuel 16:7);
judecarea acţiunilor este recomandată: „Îi veţi cunoaşte după roadele lor" (Matei 7:16); „Judecaţi după dreptate" (Ioan 7:24).

41. Prea multe predici şi prea multe consilieri spirituale sunt generale, şi nu specifice. Platitudinile nu schimbă vieţi. Este destul de
uşor să se ajungă la un acord cu privire a scopurile nobile; problema apare atunci când este vorba să fie dezvoltate modalităţi şi
mijloace biblice pentru atingerea acestor scopuri. Consilierea spirituală trebuie să se concentreze asupra scopurilor şi a mijlocelor prin
care acestea vor fi atinse. Prea mare accent se pune la ora actuală pe explicarea stării şi a cauzelor ei.

42. Vezi şi Godliness Through Discipline, p. 12-14.

Capitolul 11
TEHNICA
Înainte de a trece de la studiul presupoziţiilor şi ai principiilor fundamentale pentru consilierea spirituală biblică
la o analiză a practicii consilierii spirituale, care implică procese în care trebuie să fie utilizate anumite tehnici,
pare a fi necesar să aruncăm o scurtă privire asupra chestiunii tehnicii în sine. Uneori creştinilor le este greu să
accepte chiar şi ideea de tehnică. Şi aceasta nu numai în problema consilierii spirituale, ci şi în cea a predicării,
a învăţării sau a altor domenii în care dobândirea şi utilizarea unor deprinderi pentru dezvoltarea unor daruri
joacă un rol dominant. Este foarte important ca creştinii să înţeleagă că anumite dificultăţi legitime legate de
tehnică nu sunt de fapt dificultăţi ale tehnicii însăşi; dimpotrivă, aceste dificultăţi sunt un rezultat al utilizării
tehnicii separat de puterea Duhului Sfânt. Problema aceasta apare cel mai frecvent sub două forme: (1)
încercarea de a face consiliere spirituală cu puterea proprie, fără Duhul Sfânt; (2) încercarea de a utiliza tehnici
care sunt contrare principiilor înregistrate de Duhul Sfânt în Scripturi. Unii creştini zeloşi confundă utilizarea
tehnicii cu abuzul de tehnică şi, ca rezultat, resping în totalitate utilizarea tehnicii. Aceasta este o greşeală
tragică.
Duhul Sfânt nu încurajează utilizarea unei tehnici dezordonate şi neglijente în confruntarea cu alţii. Dibăcia este
adeseori accentuată în Scripturi. De exemplu, Pavel a avertizat: „Luaţi seama deci, să umblaţi cu băgare de
seamă" (Efeseni 5:15); „Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei de afară... Vorbirea voastră să fie totdeauna cu
har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia" (Coloseni 4:5-6). Pavel însuşi a cerut ca credincioşii
să se roage pentru el, pentru ca să-şi prezinte mesajul cu claritate (Coloseni 4:4). Toate aceste afirmaţii pun
accentul mai mult sau mai puţin pe tehnică, dar o tehnică utilizată în mod adecvat sub controlul Duhului lui
Dumnezeu. Pe Pavel nu-l interesa numai ce trebuia făcut, ci şi felul cum trebuia făcut (cum să umble şi să
vorbească).

Tehnica este, ca să ne exprimăm simplu, o deprindere [1]. Unii oameni pun în mod greşit semnul egalităţii între
tehnică şi utilizarea trucurilor. Dar nu există nici o legătură necesară între trucuri şi tehnici. Tehnicile pot să
aibă caracter de truc, desigur, dar nu neapărat. Toate trucurile sunt tehnici (ceea ce înseamnă pur şi simplu că
ele sunt tehnici nebiblice), dar nu toate tehnicile sunt trucuri. Duhul Sfânt lucrează prin tehnici biblice, nu prin
trucuri. O tehnică biblică este o tehnică poruncită în Scripturi (vezi Coloseni 4:5, 6 mai sus), recomandată în
Scripturi (vezi 3 Ioan 5,6) sau care rezultă dintr-un principiu biblic.

Nu există consiliere spirituală fără tehnică. Nu poţi evita tehnica; în momentul în care îţi deschizi gura, foloseşti
o tehnică. Tehnica pe care o foloseşti în consilierea spirituală poate să fie conştientă sau inconştientă, în creştere
sau stagnantă, biblică sau nebiblică etc. Singura întrebare vitală pe care trebuie să ţi-o pui este dacă tehnica este
bună (biblică) sau rea (nebiblică). Un lucru este sigur: oricând cineva consiliază pe altcineva, persoana care face
consilierea utilizează o tehnică. Să ne îndreptăm deci atenţia spre practica şi procesul consilierii spirituale. Prea
adesea cărţile de consiliere spirituală nu au analizat problema şi nevoile consilierului spiritual în mod practic
[2]. Din această cauză, cea mai mare secţiune din cartea de faţă se ocupă de această problemă. Selecţia
materialelor s-a bazat în mare parte pe măsura în care problemele şi situaţiile le sunt familiare pastorilor
obişnuiţi şi altor consilieri spirituali. Adică, au fost accentuate problemele care apar în mod obişnuit, şi nu
dificultăţile excepţionale.

NOTE

1. Cuvântul grecesc techne (din care a fost derivat cuvântul tehnică) înseamnă „deprindere” sau „meserie", care este practicarea unei
deprinderi; vezi Faptele Apostolilor 18:3; Apocalipsn 18:22. Vezi şi Psalmul 78:72.

2. În fiecare domeniu este nevoie foarte mare de materiale biblice care să accentueze cum trebuie să fie trăită viaţa creştină şi cum
trebuie să fie făcută lucrarea creştină, într-un context biblic care se bazează ferm pe Cuvântul lui Dumnezeu. Este uşor să faci ca tot
felul de persoane să cadă de acord cu privire la scopuri şi idealuri nobile, dar când se ajunge la discutarea căilor şi mijloacelor, aceste
persoane falimentează total sau se despart repede din cauza unor diferenţe de vederi. Fiindcă este mai uşor să se discute ţeluri
abstracte şi să se scrie despre platitudini pioase, chestiunile practice au fost serios neglijate.

PARTEA A TREIA

PRACTICA ŞI PROCESUL
Capitolul 12
LIMBAJUL CONSILIERII SPIRITUALE
Limbajul este important
Limbajul poate uneori să fie decisiv; el poate să ducă la succes sau la faliment în consilierea spirituală. Cu
ajutorul limbajului gândim şi vorbim noi. Noi folosim limbajul nu numai pentru a comunica cu alţii, ci şi pentru
a vorbi cu noi înşine [1]. Ceea ce le spunem altora, şi mai ales ceea ce ne spunem nouă înşine, cu timpul
ajungem să credem [2]. Acest lucru este adevărat mai ales atunci când repetăm de mai multe ori ceea ce avem
de spus. Cuvintele şi expresiile care sunt repetate în mod constant ajută la inducerea unor atitudini, şi devin ele
însele parte a unui tipar de gândire care s-ar putea să trebuiască să fie spart pentru a se ajunge la eficacitate în
consilierea spirituală. De aceea este important pentru consilierul spiritual să înveţe să recunoască exact ce spun
consiliaţii, mai ales atunci când ei folosesc în mod repetat acelaşi cuvânt sau aceeaşi afirmaţie. Repetiţia în
conversaţia cu voce tare indică de obicei existenţa unei atitudini sau a unei credinţe de care consilierul spiritual
trebuie să se ocupe înainte de a continua consilierea spirituală. Acest lucru este vital atunci când limbajul care
este repetat constituie o scuză.

Am comentat în altă parte, pe larg, utilizarea expresiei „nu pot", expresie care ne dă un exemplu sugestiv de
felul cum un consiliat poate să fixeze un concept nebiblic în tiparul lui de gândire şi de acţiune, aşa încât acesta
să determine în mod obişnuit felul cum va acţiona el în anumite împrejurări [3]. Un consiliat poate să-şi spună
atât de des că el nu poate să facă cutare sau cutare lucru, încât în curând va ajunge să creadă că într-adevăr nu
poate. Acelaşi lucru se poate întâmpla în cazul unei frici care nu are o cauză reală. Până când gândul acela nu
este corectat printr-o evaluare biblică a puterii lui Dumnezeu, a darurilor consiliatului şi a împrejurărilor, nu
prea există speranţă că poate avea loc o acţiune biblică constructivă.

Desigur, nu este nici posibil şi nici de dorit să eliminăm toate metaforele, eufemismele sau alte forme de limbaj
figurat; fiecare dintre acestea îşi are utilitatea preţioasă, legitimă şi importantă în consilierea spirituală. Totuşi,
cititorul va observa în această carte că ori de câte ori am socotit că este important să fac acest lucru, am
substituit limbajul figurat cu cel literal, pentru a înlătura orice neînţelegere pe care limbajul mai puţin literal ar
fi putut să o cauzeze [4].

Să luăm un alt exemplu: utilizarea imprecisă a cuvântului tensiune. Nu rareori îi auzim pe consiliaţi dând vina
pentru acţiunile lor pe „situaţia încordată (sub tensiune)" sau vorbind despre „tensiunea dintre mine şi Maria".
Ca limbaj cotidian neliteral, acest fel de exprimare este permis. Dar într-o şedinţă de consiliere spirituală, când
se discută starea lucrurilor din viaţa consiliatului cu scopul de a o corecta, astfel de expresii pot să fie foarte
periculoase. Poţi să vorbeşti despre soarele care apune atunci când stai culcat pe o plajă, dar ar fi foarte
neînţelept să te exprimi în felul acesta la o lecţie de astronomie. Tot astfel, în consilierea spirituală, când
consilierul încearcă să înţeleagă, să definească şi să rezolve probleme legate de un subiect cum este tensiunea, o
astfel de exprimare nu poate fi tolerată. Realitatea simplă este că tensiunea nu este într-o situaţie; şi tensiunea
nu este nici între consiliat şi Maria. Dacă expresiile de mai sus sunt înţelese ca un limbaj figurat, ele sunt
acceptabile; de obicei însă nu sunt înţelese în felul acesta.

Dacă tensiunea ar fi în situaţii sau între oameni, atunci în multe cazuri nu s-ar putea face nimic pentru
îndepărtarea tensiunii; în general procedurile pentru îndepărtarea tensiunii ar fi foarte diferite de cele pe care le
vom prezenta noi. Dacă interpretăm literal conceptul figurat, se ridică întrebări ciudate. Cum poate fi relaxată o
situaţie sau spaţiul dintre două persoane? Prezentarea greşită a problemei nu poate decât să ducă la disperare
dacă este acceptată.

Consiliaţilor trebuie să li se arate că tensiunea pe care sunt preocupaţi să o atenueze există numai în muşchi;
literal, cuvântul tensiune descrie o stare a muşchilor numită contracţie. Tensiunea este deci întotdeauna în
consiliat, nu într-o situaţie între el şi altcineva. Dacă tensiunea este în muşchi, atunci consiliatul ştie că soluţia
pentru problema lui este să înveţe cum să se controleze. Când el descoperă calea lui Dumnezeu de a controla
tensiunea musculară, el va putea să se ocupe de problema tensiunii cu speranţă şi simţind responsabilitatea
personală.

A vorbi despre tensiunea dintre oameni sau despre tensiunea dintr-o anumită situaţie, în loc de a vorbi despre
tensiunea din muşchi, înseamnă a produce confuzie inutilă [5]. Limbajul este vag, imprecis şi eteric. Drept
rezultat, el tinde să împingă soluţiile într-o sferă la care nu se poate ajunge. Dar dacă vorbim despre tensiunea
din muşchi, problema devine foarte tangibilă. Nu poate exista nici o scuză pentru neglijarea tensiunii atunci
când cineva îşi dă seama că tensiunea este reacţia lui fizică la o problemă dificilă. Limbajul utilizat poate fi deci
adesea un factor decisiv în a-l ajuta pe consiliat să-şi rezolve problemele pe calea lui Dumnezeu.

Confruntă-i pe consiliaţi cu privire la limbajul lor

Ori de câte ori limbajul metaforic sau de alt fel devine o piedică în calea gândirii şi a acţiunii corecte,
consilierul trebuie să-l confrunte pe consiliat direct cu această problemă, să-i explice faptele şi să corecteze
gândirea şi vorbirea eronată care stau la baza problemei. Poţi vedea, prin urmare, ce important este să faci din
cuvinte un subiect de discuţie. Evident, consilierii spirituali nu trebuie să facă caz de fiecare cuvânt sau expresie
care este utilizată imprecis. Dar ei trebuie să caute acele cuvinte şi idei care exprimă atitudini, credinţe sau
opinii greşite care pot să împiedice consilierea spirituală. Am observat deja că acestea sunt adesea repetate ca
nişte şabloane şi că sunt folosite mai ales ca scuze.

Isus a folosit uneori metoda aceasta de a confrunta pe o persoană cu limbajul pe care-l folosea persoana aceea.
Când tânărul bogat I-a spus „bunule învăţător...", Isus l-a avertizat în legătură cu felul cum folosea el cuvântul
„bun". În vocabularul tânărului bogat, termenul acesta era asociat cu o conformare exterioară superficială la
Lege, pe baza căreia el se considera pe sine însuşi şi Îl considera şi pe Isus bun. Isus i-a arătat tânărului bogat că
(1) în conformitate cu sensul adânc al Legii lui Dumnezeu el nu era bun, şi că (2) el trebuia să fie pregătit să-L
recunoască pe Isus ca Dumnezeu sau, în caz contrar, să nu-L numească nici pe El bun.

Ori de câte ori consilierea spirituală este blocată, este înţelept să analizăm cu atenţie ce se întâmplă cu limbajul.
Consilierea poate să eşueze din mai multe cauze, dar adeseori este bine să se înceapă cu un inventar al
limbajului consiliatului. Începe să notezi cuvintele şi expresiile care se repetă în timpul primei şedinţe, şi
observă dacă ele sunt utilizate frecvent şi după aceea. Poate că indiciile cele mai bune pentru a descoperi ce
împiedică progresul consilierii spirituale sunt cuvintele şi clişeele care se repetă frecvent în vocabularul
consiliatului [6]. Fii deosebit de atent pentru a depista mai ales expresii care pot să fie problematice, ca acelea
notate mai jos. Aceasta nu este o listă exhaustivă, dar expresiile acestea servesc de mostre pentru tipurile de
scuze şi de gândire neclară care pot fi găsite frecvent în limbajul consiliaţilor. Lista include şi unele răspunsuri
care au fost folosite cu eficacitate de consilierii spirituali pentru a contesta acest fel de utilizare abuzivă a
limbajului.

Remarci tipice ale consiliatului
1. „Nu pot!"
2. „Am făcut tot ce am putut."
3. „Am încercat, dar n-a avut efect.”
4. „Am făcut cât am putut mai bine.”
5. „Nimeni nu mă crede, etc."
6. „Niciodată n-aş putea să fac acest lucru."
7. „Dacă aş avea timp aş face-o.”
8. „Nu mă învinovăţiţi pe mine.”
9. „Nu mă întrebaţi pe mine..."
10. „Presupun că aşa este."
11. „Ştiţi cum e..."
12. „Dar m-am rugat pentru acest lucru."
Răspunsuri tipice ale consilierului care pot fi
utilizate
1. „Vreţi să spuneţi că nu puteţi sau că nu vreţi?" sau
„Dumnezeu spune că puteţi."
2. „Tot? Aţi făcut...?"
3. „Aţi încercat într-adevăr? De câte ori? Cât timp? În
ce fel? Cât de consecvent?" (Cere detalii: „Exact ce aţi
făcut?")
4. „Sunteţi sigur? Spuneţi-mi exact ce aţi făcut" sau
„Nu uitaţi că cel mai bine este ceea ce spune
Dumnezeu să faceţi. Aţi făcut dumneavoastră...?"
5. „Nu puteţi să vă amintiţi nici o persoană care vă
crede? Poate că sunt mai multe?" sau „Eu vă cred."
6. „Niciodată este un timp foarte lung. Cât timp credeţi
că v-ar trebui ca să învăţaţi să faceţi acest lucru? Dacă
vă gândiţi bine, veţi descoperi că aţi învăţat să faceţi
un număr de lucruri care sunt la fel de dificile ca şi
acesta, sau chiar mai dificile. De exemplu..."
7. „Aveţi timp. Noi toţi avem 24 de ore în fiecare zi;
totul depinde de felul cum vă împărţiţi timpul. Haideţi
să facem împreună un program care să-I dea onoare lui
Dumnezeu."
8. „Vreţi să spuneţi că dumneavoastră nu aveţi o
responsabilitate? Dumnezeu spune..."
9. „Ba da, vă întreb pe dumneavoastră. Cine altcineva
ar putea şti? Eu sunt sigur că dumneavoastră
cunoaşteţi răspunsul. Gândiţi-vă bine; eu vă voi ajuta
punându-vă încă numai câteva întrebări legate de
aceasta, şi poate că vom putea să găsim răspunsul.”
10. „Presupuneţi sau credeţi că aşa este?"
11. „Nu, nu ştiu; puteţi să-mi explicaţi mai detaliat?"
12. „Foarte bine! Dar apoi ce aţi făcut?" sau „V-aţi
rugat ca Dumnezeu să va ajute să descoperiţi ce spune
Cuvântul Lui că trebuie să faceţi cu privire la această
problemă?" sau „Spuneţi-mi exact cum v-aţi rugat."
13. „Am ajuns la capătul resurselor."
14. „Am nevoie..."
15. „Eu fac parte din categoria oamenilor care trebuie
să..."
16 „Aşa sunt eu."
17. „Este imposibil."
18. „Pot să ridic tot felul (prea multe) de obiecţii
împotriva acestui lucru."
19. „Un câine bătrân nu mai poate fi dresat."
20. „Nu va da niciodată nici un rezultat."
21. „Nu-l voi ierta niciodată."
22. „Nu fac nimic pe jumătate.”
23. „Totul (toată lumea) este împotriva mea..."
24. „Cum simţiţi dvs. despre…”
13. „Care capăt? Poate că de-abia acum începeţi
pentru prima oară să vă confruntaţi cu problema p«
care o aveţi"
14. „Este chiar o nevoie sau doar o dorinţă (sau un
obicei)?”
15. „Da, sunt sigur că faceţi parte din categoria aceea;
dar Cristos vrea să deveniţi un alt fel de om."
16. „Fără îndoială, dar Dumnezeu spune că vă puteţi
schimba."
17. „Ceea ce vreţi desigur să spuneţi este că e foarte
dificil."
18. „Aţi putea să numiţi şase sau şapte dintre ele, ca
să-mi pot da seama la ce vă referiţi şi să determin de
ce este nevoie pentru a vă răspunde la aceste obiecţii?"
19. „Poate că această zicală este adevărată - dar
dumneavoastră nu sunteţi câine. Dvs. aţi fost creat
după chipul şi asemănarea Dumnezeului viu! El vă
cunoaşte şi vă porunceşte să vă schimbaţi."
20. „Este metoda lui Dumnezeu, şi ea dă întotdeauna
rezultate atunci când oamenii renunţă la această
atitudine."
21. „Dacă sunteţi un copil al lui Dumnezeu, aşa cum
pretindeţi, îl veţi ierta. Veţi trăi împreună cu el în
veşnicie; de ce să nu-l iertaţi şi să începeţi să vă
obişnuiţi să trăiţi cu el acum?"
22. „Sunteţi sigur? Nu vă puteţi aminti de nici un lucru
pe care-l faceţi pe jumătate? De exemplu, ce puteţi să-
mi spuneţi despre.. ?"
23. „Greşiţi. Dacă sunteţi creştini, Biblia vă spune
exact contrariul: Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine
va fi împotriva noastră?" (Romani 8:31)"
24. „Pot să vă spun ce gândesc sau vreţi doar să discut
emoţiile mele cu privire la acest lucru?"

Eufemisme ucigătoare
Expresii ca „probleme emoţionale" sunt eufemisme. Nimeni nu are probleme emoţionale; nu există aşa ceva.
Cuvintele acestea sunt strict eufemistice. Dacă ai urmărit evoluţia expresiilor folosite pentru a denumi pungile
pentru vomitat din avioane, ai învăţa ce este un eufemism. Studiul unei astfel de terminologii este de fapt un
studiu al eufemismelor. La început, pe aceste pungi scria „pentru vomitat", şi probabil că cei mai mulţi oameni
vomitau pentru că aşa scria pe pungă, nu pentru vreun alt motiv. Expresia a fost mai târziu schimbată, şi pe
pungi s-a scris: „pentru rău de aer", dar cuvintele acestea aveau şi ele puternice efecte secundare. Un eufemism
care a apărut mai târziu şi care încă mai poate fi găsit în anumite avioane spune: „pentru tulburări cauzate de
mişcare". Pe cele mai recente pungi nu este scris nici un cuvânt; pe unele sunt desene simple, nesemnificative.

Studiul unor expresii cum sunt „problemă emoţională", „boală mintală", etc., ne oferă un studiu şi mai serios al
eufemismelor. De obicei, când cineva se plânge de dificultăţi emoţionale, nu este nimic în neregulă cu emoţiile
lui (adică nu există nici o deteriorare neurologică, glandulară, sau vasculară) [7]. Când un consiliat deprimat
spune că el are o problemă emoţională, consilierul spiritual trebuie să-i spună: „Nu, nu aveţi nici o problemă
emoţională; emoţiile dumneavoastră funcţionează foarte bine. Uitaţi-vă ce deprimat (neliniştit etc.) sunteţi.
Dumneavoastră nu aveţi o problemă emoţională, ca şi cum emoţiile v-ar fi fost tulburate sau ca şi cum ele ar fi
imature (un alt eufemism), ci o altă cauză a declanşat aceste emoţii neplăcute. Pentru a putea să ajungeţi să vă
controlaţi emoţiile, trebuie să pătrundeţi până la baza problemei, şi în multe cazuri la baza emoţiilor neplăcute
se află păcatul".
Consilierii spirituali creştini nu au voie să folosească eufemisme atunci când se ocupă de păcat [8]. Atunci când
consiliatul are un fel de trăire care nu este după principiile, lui Dumnezeu, problema lui nu este „imaturitatea
emoţională". Comportamentul consiliatului este greşit; nu este nimic în neregulă cu emoţiile lui. Este adevărat
că conştiinţa lui, adică abilitatea lui de a emite judecăţi cu privire la propriul lui comportament (pe care îl acuză
sau îl scuză [9]), poate declanşa tot felul de emoţii plăcute sau neplăcute. Comportamentul păcătos duce la
experienţe emoţionale neplăcute. Dar eliberarea de aceste emoţii neplăcute nu se face prin atacarea emoţiilor, ci
prin schimbarea comportamentului (pocăinţa pentru comportamentul greşit). Motivul pocăinţei nu poate să fie
numai obţinerea eliberării. Omul trebuie să se pocăiască pentru că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Problema
este comportamentală, nu emoţională.

Este rău că acest eufemism derutant, „problemă emoţională", este atât de frecvent utilizat de creştini. El este
acceptat pe scară largă şi este utilizat sub diferite forme: dificultăţi emoţionale, probleme emoţionale,
imaturitate emoţională şi boală emoţională [10]. Evident că emoţiile nu se maturizează. Una dintre cele mai
nefericite combinaţii pe care am văzut-o vreodată a apărut recent într-o publicaţie, şi este opera unui creştin
care este psihiatru. El vorbeşte despre „emoţii deteriorate" [11].

Sursa problemelor unui om, în cazurile în care există tulburări anorganice de felul celor despre care am vorbit,
nu este deci o deteriorare emoţională sau o disfuncţie, ci ea se află în spatele reacţiilor viscerale neplăcute de
care consiliatul doreşte să se elibereze. Aceste emoţii sunt răspunsuri organice fizice care sunt în mare măsură
involuntare şi sunt declanşate de comportament, de gânduri şi de atitudini [12]. Problema nu este emoţională, ci
pre-emoţională. Emoţia este declanşată de (1) gândirea şi/sau acţiunea conştientă imediată, sau (2) tipare de
deprinderi inconştiente, care duc la reacţii emoţionale automate. Soluţia nu constă în atacarea directă a
emoţiilor (prin droguri, alcool, incizii ale lobilor frontali etc.), ci în smulgerea din rădăcină a cauzei răspunsului
emoţional [13]. Dacă există un act de comportament sau un gând legat direct de emoţia nedorită, atunci de
acestea trebuie să ne ocupăm în mod concret. Dacă reacţia emoţională a apărut ca rezultat al unei deprinderi
bine dezvoltate de a reacţiona în mod păcătos, fără a mai fi nevoie de gândire conştientă pentru a declanşa acea
reacţie, atunci soluţia constă în a găsi acea deprindere şi a-l dezobişnui pe consiliat de ea prin lucrarea de
sfinţire a Duhului, prin mijlocirea Cuvântului Său. Deprinderea trebuie să fie eliminată şi înlocuită cu una
biblică.

Deoarece emoţiile joacă un rol atât de important în consilierea spirituală şi deoarece există multă confuzie cu
privire la acest subiect, va fi util să analizăm limbajul emoţiei şi al acţiunii.

NOTE

1. Limbajul este o caracteristică a lui Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit, şi creaţia a avut loc. Dumnezeu a vorbit din nou în Cuvântul
viu, şi a apărut o nouă creaţie. Cuvântul lui Dumnezeu apare în forma Scripturilor (scrieri de cuvinte). Limbajul este un dar important
de la Dumnezeu. Prin el noi putem descoperi ce cere Dumnezeu de la noi şi ce a făcut El pentru noi în Cristos, ca urmare a faptului că
noi nu am făcut ceea ce ne-a cerut El. Omul se aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că şi el vorbeşte. Limbajul i-a fost dat numai
omului la creaţie, şi în mare măsură prin el omul este unic printre creaturile lui Dumnezeu. Prin limbaj, omul este capabil să aibă
relaţii pline de sens cu Dumnezeu şi cu alţi oameni. Limbajul a făcut să fie posibilă gândirea organizată, interpretativă. Prin cuvântul
lui Satan, omul a păcătuit. Prin Cuvântul viu şi scris al lui Dumnezeu, omul este mântuit. Conceptul de cuvânt are un loc central în
Scripturi. Dabar, termenul evreiesc pentru „cuvânt", are mai multă greutate decât echivalentul lui din limba engleză (şi în română,
n.tr.). El se referă atât la cuvânt cât şi la lucrul pe care îl numeşte. Puterea unui nume este frecvent menţionată în Biblie (vezi Faptele
Apostolilor 4:10,12,17,18,30). Observaţi de asemenea cum sunt schimbate numele. Petru, Avraam, Saul şi, aici în Faptele apostolilor
4:36, Barnaba, au primit nume noi care să sugereze anumite fapte legate de persoanele lor. Limbajul are putere mai mare decât
recunoaşte omul modern. El poate avea putere de acţiune; el dă formă faptului pe care îl descrie şi astfel cauzează producerea lui. În
unele situaţii, acest lucru poate fi adevărat cu privire la oameni care au fost încadraţi în anumite categorii psihiatrice. De aceea,
consilierii spirituali trebuie să studieze Cuvântul şi cuvintele. Ei trebuie să înveţe să observe efectul cuvintelor consiliatului asupra
altora (cuvinte enervante, încurajatoare, înjositoare; vezi Proverbele 15:1,23; cuvintele pot fi bombe sau medicamente), cât şi efectul
lor asupra consiliatului însuşi. Observaţi preocuparea lui Dumnezeu pentru vorbire din Efeseni 4:25-33. Chrisitan Living in the Home
(Trăirea creştină în cămin), „Communication Comes First" (Comunicarea este pe primul loc).

2. Observaţi în special Romani 1:21b, 22, unde se pare că este avut în vedere acest proces. După cele scrise în Psalmul 14:1, vorbirea
omului cu sine însuşi poate să corupă comportarea lui exterioară. Proverbele 18:20 subliniază faptul că noi ne hrănim pe noi înşine
(nu numai pe alţii) cu cuvintele pe care le spunem.

3. Competent to Counsel, p. 131 şi următoarele; vezi de asemenea Christ and Your Problems (Cristos şi problemele tale).
4. Unele dintre cele mai greşite utilizări ale limbajului figurat apar în literatura de consiliere spirituală şi în cea de psihiatrie. Acestea
au cauzat multe greutăţi şi confuzii. Acceptarea aproape universală a expresiei „boală mintală", în sens literal şi nu figurat, este
probabil exemplul cel mai proeminent. Vezi The Big Umbrella, p. 39-61.

5. De exemplu: „Tensiunea este observată în relaţiile noastre interpersonale şi intersociale. Ea se extinde în toată societatea, unde
există întră două minţi sau între multe minţi". Swami Akhilananda, op. cit., p. 80, 81; observaţi în special prepoziţiile în şi între.

6. De asemenea, observaţi tendinţa de a exagera. „A fost un truc urât şi murdar," a spus un consiliat care s-a convins pe sine însuşi că
aşa a fost doar din cauză că vocabularul lui de fiecare zi este bogat în astfel de termeni. Consilierul spiritual a analizat acuzaţia cuvânt
cu cuvânt raportând-o la ceea ce s-a întâmplat, iar la urmă amândoi au fost de acord că problema îşi avea originea doar într-o diferenţă
de opinie. La fel ca şi în cazul acesta, consilierul spiritual trebuie să fie atent să depisteze nu numai exagerările, ci şi judecarea
motivaţiilor (Matei 7:1), care o însoţesc adeseori. Multe persoane au învăţat să folosească un vocabular de criză când vorbesc despre
iritaţii minore. Când totul este descris ca o „tragedie", consilierul spiritual trebuie să atragă atenţia asupra vocabularului: „Doamnă
Ionescu, sunt toate aceste incidente, într-adevăr, tragedii, sau le-am putea numi pe cele mai multe dintre ele, să zicem neplăceri?"
Consilierii spirituali trebuie să-i ajute pe consiliaţi să înveţe să-şi raporteze limbajul la realitate. Exagerarea poate izvorî din mai multe
surse: distorsionări perceptuale, interesul faţă de sine, experienţă limitată. Persoanele care au tendinţa de a se interioriza, de a se
închide în sine, de a fi preocupate de ele însele şi de a rupe legătura cu alţii, de obicei, exagerează în parte datorită mediului lor închis.
Dacă nu se vor strădui să-şi extindă interesele şi contactele, ei vor continua să acorde importanţă exagerată unor probleme mărunte.
Când consilierul spiritual suspectează că aceasta este o problemă, el poate să-i dea consiliatului ca temă să deseneze o „hartă" a lumii
lui, pe care să noteze principalele persoane, locuri şi lucruri care fac parte din această lume a lui. Consiliatul va fi probabil surprins de
micimea preocupărilor şi a intereselor lui. De asemenea, fii atent la expresii ca: „Mi-e silă de ea; el e o pacoste; nu pot să înghit
oameni ca el; ce bătaie de cap îmi dă ea!" Uneori utilizarea acestui fel de limbaj a trecut din sfera metaforei şi a devenit realitate.

7. Este ciudat faptul că eufemismul „problemă emoţională" este folosit pentru a denumi probleme care nu au o bază organică. Şi
totuşi, emoţia este organică. A spune despre cineva că are o problemă emoţională înseamnă, literal, a afirma că acea persoană suferă
de o tulburare organică.

8. Exemple tipice de astfel de eufemisme sunt „alcoolism” (termen din care se subînţelege că persoana consiliată nu este responsabilă
pentru starea ei) în loc de „beţie". Hoţii sunt numiţi adeseori „cleptomani", cu acelaşi subînţeles (vezi Efeseni 4:28) Utilizarea unor
termeni tehnici ca schizofrenie, cleptomanie, depresie maniacală etc., este destul de problematică. Acest fel de terminologie nebiblică
poartă în sine conotaţii nedorite şi, pe de altă parte, tinde să denatureze şi să micşoreze greutatea adevărului creştin. Este imposibil să
punem vinul nou creştin în multe din aceste burdufuri vechi. Ori de câte ori există posibilitatea de a pierde ceva din acest adevăr
creştin sau de a adăuga ceva la el prin utilizarea unor termeni vechi, este probabil mai înţelept să formulăm noi termeni sau să utilizăm
un limbaj netehnic.

9. Romani 2:15.

10. Ceea ce se are în vedere în cele mai multe cazuri sunt deprinderile de a reacţiona emoţional în mod păcătos.

11. Quentin Hyder, The Christian’s Handbook of Psychiatry (Manualul de psihiatria al creştinului), (Old Tappan: Fleming H. Revell
Co.), p. 69. Hyder vorbeşte tot eufemistic despre „tulburări ale emoţiilor sau sentimentelor", p. 97. Bruce Narramore scrie: „Acest
lucru este nesănătos din punct de vedere emoţional" şi „Dar emoţiile noastre strigă cu glas tare...” El vorbeşte de asemenea despre
„creştere emoţională". Help! I’m a Parent (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1972), p. 18, 45. O broşură scrisă de un
creştin bine cunoscut care este şi psiholog este intitulată Damaged Emotions (Emoţii deteriorate). Wesner Fallow vorbeşte despre
„reeducarea" emoţiilor. The Case Method in Pastoral and Lay Education (Metoda cazului în educaţia pastorală şi laică),
(Philadelphia: Westminster Press, 1963), p. 38.

12. Uneori se face distincţie între emoţional şi fizic, iar emoţionalul este prezentat în contrast cu fizicul. Este important să înţelegem
natura fizică a emoţiilor ca stări ale trupului determinate de gânduri şi atitudini. Simţirea este fizică; ea exprimă felul cum percepem
noi starea noastră trupească la un moment dat (în mod plăcut sau neplăcut). Schindler scrie: „O emoţie, departe de a fi un fel de lucru
abstract, este o stare tangibilă pe care o poţi observa uşor în trup". John Schindler, How to Live 365 Days a Year (Cum să trăieşti 365
de zile pe an). (Greenwich: Fawcett Publications Inc., 1954), p. xiii.

13. Vezi Competent to Counsel, p. 93, 103.

Capitolul 13
LIMBAJUL EMOŢIEI ŞI AL ACŢIUNII
Am comentat deja despre importanţa limbajului în consilierea spirituală. Poate că niciunde în întregul domeniu
al consilierii spirituale nu este această chestiune mai pertinentă decât cu referire la limbajul emoţiei şi al
acţiunii. Trebuie să se facă distincţie între termenii atitudine, simţire şi comportament. Este uşor ca aceşti
termeni să fie confundaţi unul cu altul, pentru că sensurile lor converg sau se suprapun în anumite puncte şi
pentru că ei sunt în esenţa lor înrudiţi. În această carte se face distincţie între aceşti termeni în felul următor:
Simţirea
Cuvântul simţire se referă la perceperea unei stări fizice ca plăcută sau neplăcută („mă simt rău; mă simt obosit;
mă simt fericit"). Este adevărat că simţirile pot să fie de diferite feluri sau intensităţi, dar în esenţă există două
categorii în care ele pot fi încadrate: bune sau rele. Reacţiile viscerale, musculare, galvanice sau alte feluri de
reacţii emoţionale ale corpului sunt reacţii la judecăţi făcute cu privire la mediul înconjurător şi la propria ta
persoană. Aceste judecăţi declanşează reacţii chimice în organism, care au scopul de a orienta organismul într-o
anume direcţie, pentru a face faţă unei situaţii specifice. Această orientare a organismului stă la baza simţirii.

Când un rogerian spune în timp ce meditează: „Tu simţi că trebuie făcut cutare sau cutare lucru", sau: „Tu simţi
că acest lucru este adevărat", el face confuzie serioasă între cuvinte şi sensuri şi tulbură apele [1]. O astfel de
poluare a limbajului trebuie să fie combătută. Datorită orientării lui fundamentale spre simţiri, el reduce
gândurile, părerile, credinţele, convingereile şi atitudinile la simţire. Noi nu-l putem urma în această gravă
eroare.

Când un consiliat se plânge: „Mă simt inferior (sau prost, sau incapabil)", este important să i se arate că
exprimarea lui nu este în întregime corectă. Nimeni nu se simte inferior, prost sau incapabil. Consiliatul nu
exprimă un sentiment, ci o judecată, sau o atitudine, sau o convingere, sau o credinţă despre sine însuşi. El
spune de fapt: „Eu sunt inferior, prost sau incapabil". Pe baza acestei judecăţi, el se poate simţi trist, sau
vinovat, sau supărat, sau jenat, sau deprimat etc. El se simte trist (sau supărat etc) datorită concluziei la care a
ajuns cu privire la propriul lui comportament, cu privire la propriile lui atitudini, caracter sau capacităţi. El nu
poate să se simtă inferior, pentru că inferioritatea nu este o emoţie.

Toate acestea au implicaţii largi. Aici nu putem să menţionăm decât una sau două dintre ele. Dacă inferioritatea
(sau prostia - „Mă simt prost", sau incapacitatea - „Mă simt incapabil") este o simţire, nu prea există multe
speranţe de a o schimba. Dacă inferioritatea este o autojudecare a propriului comportament, caracter etc., care a
declanşat emoţii neplăcute, atunci există speranţa de a schimba sentimentele de tristeţe, de jenă etc., prin
schimbarea comportamentului. Dacă propoziţia „Eu sunt inferior" este (pe bună dreptate) considerată a fi o
judecată, atunci consilierul spiritual poate să exploreze motivele pentru care consiliatul a ajuns la această
concluzie. Consilierul spiritual poate să întrebe: „Ce motive aveţi ca să afirmaţi că sunteţi incapabil?" Sau poate
şi mai direct: „Trebuie să aveţi motive serioase pentru care aţi ajuns la această concluzie; spuneţi-mi în ce fel
sunteţi incapabil". Dacă motivele sunt reale, răspunsul la problemă constă în producerea unei schimbări
înăuntrul consiliatului. Simţirile nu sunt atât de direct legate de motive cum sunt judecăţile.

Problema de multe ori apare la nivelul siguranţei mântuirii. Consiliaţii pot să spună: „Dar eu nu mă simt
mântuit". O astfel de afirmaţie este uşor de înţeles, deoarece convingerea că eşti mântuit nu este o emoţie;
siguranţa nu este o simţire. Omul poate să simtă frică sau tristeţe sau mânie etc., datorită faptului că se îndoieşte
de mântuire, sau el poate să se simtă exaltat sau plin de pace datorită siguranţei mântuirii, dar el nu poate să se
simtă mântuit sau nemântuit. Mântuirea nu este o stare emoţională, ci o relaţie cu Dumnezeu care afectează
emoţiile, cu siguranţă, dar ea nu este în ea însăşi o simţire.

De multe ori, pentru găsirea soluţiei la problema cuiva, este esenţial să se facă distincţie între emoţie şi
convingerea sau judecata care o declanşează. În cazul siguranţei mântuirii, siguranţa depinde în primul rând de
promisiunile pe care ni le dă Dumnezeu în Cuvântul Său, de dependenţa persoanei de Cristos (credinţa produsă
de mărturia pe care o depune Duhul Sfânt cu privire la acel Cuvânt), şi de dovezile mântuirii din viaţa acelei
persoane. Uneori judecata se face pe baza unor criterii inferioare acestor criterii biblice. Dacă criteriile sunt
deficitare, şi judecata va fi greşită, iar starea emoţională pe care o declanşează această autojudecare va fi
neplăcută. De exemplu, gândiţi-vă la problema complicată şi ciclică a bazării siguranţei mântuirii pe o simţire
(simţirea mântuirii). În primul rând, sentimentul negativ poate să izvorască dintr-o sursă complet diferită (lipsă
de somn, sentimente de vinovăţie pentru unele eşecuri avute la locul de muncă etc.). Dacă această simţire este
interpretată, dintr-un motiv sau altul, ca dovadă că el nu este convertit, atunci acea judecată (emisă pe baza
greşită a simţirii) declanşează şi alte reacţii emoţionale negative, care aduc ad infinitum noi „dovezi" că
persoana este neconvertită.

Modalitatea fundamentală de a rupe acest cerc vicios este aceea prin care consiliatul este ajutat să înţeleagă
criteriile biblice ale siguranţei mântuirii şi să emită judecăţi pe baza acestor criterii.
Adeseori, nu promisiunile lui Dumnezeu sunt puse la îndoială, şi nici chiar dacă persoana consiliată a crezut cu
adevărat (deşi există posibilitatea ca ea să se încurce în acest labirint mai târziu); dimpotrivă, consiliatul va
descoperi că lipsa lui de siguranţă în problema mântuirii îşi are originea în lipsa de dovezi că viaţa lui ar fi
schimbată.

Am presupus, până la acest punct, că lipsa siguranţei mântuirii nu a fost rezultatul unei stări de neconvertire, ci
că ea a apărut la un adevărat credincios în mare măsură datorită faptului că el se orientează pe baza simţirii [2].
Este posibil, desigur, ca persoana consiliată să nu fie convertită. Această eventualitate trebuie întotdeauna să fie
luată în considerare de către consilierul spiritual, ca o posibilitate autentică. Consilierul spiritual trebuie să-l ia
foarte în serios pe consiliat când ridică această problemă şi el trebuie să investigheze cu meticulozitate
posibilitatea inexistenţei convertirii. Este bine ca el să amâne pronunţarea unei concluzii atunci când există
motive serioase de îndoială.

În cele mai multe cazuri, după această discuţie, consilierul spiritual va da dovadă de înţelepciune dacă va trece
direct la analizarea vieţii consiliatului. De obicei, însăşi investigarea unei trăiri păcătoase va aduce la lumină
răspunsul dorit. Dacă persoana consiliată dezvăluie un număr de trăiri păcătoase, dacă le mărturiseşte lui
Dumnezeu şi cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu începe să se conformeze Scripturilor, de multe ori chiar acest
proces aduce siguranţa de care are el nevoie. Pe de altă parte, deoarece omul neconvertit nu este capabil să facă
ceea ce îi cere Dumnezeu, consilierea nu poate să meargă pe linia conformării la cerinţele Scripturii.
Răzvrătirea, lipsa de putere, neînţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu - una sau mai multe din aceste reacţii vor
apare aproape în mod inevitabil dacă o persoană neconvertită va face o încercare serioasă să se conformeze la
cerinţele Bibliei. În acest punct, consiliatul neconvertit trebuie să fie confruntat din nou cu Evanghelia [3]. Un
lucru este sigur, şi anume că simţurile autentice despre mântuire (acelea care izvorăsc din convingerea că omul
este mântuit) vor apare numai dintr-o judecată bazată în mod corect pe temelia biblică a siguranţei mântuirii.
Temelia aceasta nu este ea însăşi o simţire; simţirea este fructul mântuirii. Ea izvorăşte din siguranţa mântuirii
şi măreşte această siguranţă. Dar siguranţa însăşi are o temelie mai obiectivă.

Atitudinea
O atitudine este acea combinaţie de presupoziţii, credinţe, convingeri şi păreri care compun poziţia obişnuită a
unui om la un moment dat faţă de un obiect, faţă de o persoană sau faţă de un act [4]. Este un tipar de gândire
care influenţează puternic comportamentul [5]. În consilierea spirituală, atitudinile pot fi atacate şi schimbate
mai direct decât simţurile, care, în cele mai multe cazuri, pot fi modificate numai indirect prin schimbare de
atitudine şi de acţiune (comportament). Acest lucru este important, deoarece atitudinile adeseori stau în calea
rezolvării problemelor. Atitudinile negative pot prejudeca o persoană împotriva alteia, făcând astfel imposibilă
comunicarea eficace şi rezolvarea problemelor. Uneori atitudinile care declanşează amărăciune, ură, mânie sau
teamă faţă de o altă persoană trebuie să fie îndepărtate înainte ca rezolvarea acestor probleme să fie posibilă.
Datorită faptului că în scrierile şi în tehnicile unor consilieri spirituali se confundă simţirile cu atitudinile s-au
dezvoltat abordări greşite ale consilierii spirituale. Atitudinile implică de obicei deprinderi de gândire,
modalităţi obişnuite de a gândi. Schimbarea atitudinii, la fel ca şi schimbarea tiparelor comportamentale,
necesită schimbări ale unor deprinderi pe baza dinamicii biblice cu privire la înlăturare/dobândire
(îmbrăcare/dezbrăcare).

Comportamentul
În ceea ce priveşte comportamentul, trebuie să se facă distincţie între sensul lui mai restrâns şi sensul global
mai larg în care îl utilizează mulţi behaviorişti. Mai ales skinnerienii califică drept comportament toate
activităţile corpului, chiar şi activităţile sau funcţiile nervilor sau glandelor. În cartea de faţă, noi facem
distincţie între astfel de funcţii fizice şi comportament, deşi recunoaştem legătura apropiată dintre funcţiile
fizice şi atitudini şi acţiuni. Skinner categoriseşte drept comportament atât atitudinile (comportamentul
creierului şi al măduvei spinării) cât şi simţirile (comportamentul glandelor, al organelor interne etc.). Acest
pan-behaviorism trebuie să fie respins, deoarece el nu recunoaşte imaginea morală şi cognitivă a lui Dumnezeu
în om. Termenul comportament este cel mai bine utilizat atunci când descrie acele activităţi ale unei persoane în
totalitatea ei (nu ale unei glande) care pot fi judecate după legea lui Dumnezeu. Comportamentul este conduită
responsabilă. Behavioriştii (la fel ca şi Skinner) adeseori neagă total conceptul de responsabilitate. Această
negare este rezultatul direct a ceea ce Lazarus numeşte „jocul animalelor" [6]. Skinner crede că omul este doar
un animal; el este, după Skinner, un animal complex, dar totuşi nimic mai mult decât un animal. Omul nu are
nici valoare nici demnitate. Atitudinile şi acţiunile lui nu sunt decât reacţii condiţionate la mediu. Totul este
cuprins în noţiunea de comportament. Prin contrast, conceptul biblic de comportament este mai restrâns.

NOTE

1. Acest fel de limbaj a pătruns destul de mult în societate. Ascultă cu atenţie la limbajul utilizat în acest punct, pentru a descoperi cât
de mult este folosit leit-motivul simţirilor. De exemplu, în mişcarea lui Rogers, care susţine potenţialul uman, „există exact această
concepţie că simţirea şi exprimarea, şi nu gândirea, sunt soluţiile la suferinţele omului". Beldoch, Intellectual Digest, octombrie 1971,
p. 87. Mulţi oameni, când pun o întrebare, spun: „Ce simţi tu că trebuie să facem...?" Pentru a sublinia subtilităţile limbii în acest
punct, consilierul spiritual poate să răspundă: „Aş putea să îţi împărtăşesc o idee sau o opinie, în loc să vorbim numai despre simţiri?"

2. În mod obişnuit, persoanele neconvertite nu sunt profund preocupate de această problemă.

3. În consilierea spirituală, consilierul poate să admită că profesiunea de credinţă a consiliatului este autentică (dacă se conformează
standardelor biblice) până când consiliatul începe să dea dovadă că este neconvertit.

4. Atitudinile tipice faţă de o problemă pot fi descoperite în următoarele răspunsuri: „Nu ştiu ce să fac". „Nu este nici o problemă".
„Nu-mi pasă". „Nu pot s-o fac". „Dar n-am mai procedat în felul acesta niciodată".

5. Odată ce se dezvoltă un tipar de gândire, din el poate să apară un întreg mod de viaţă, în care este posibilă o interpretare total
greşită a realităţii care se propagă singură.

6. Arnold A. Lazarus, Behavior Therapy and Beyond (Terapia comportamentală şi dincolo de ea), (New York: McGraw-Hill Book
Co., 1971), p. 6.

Capitolul 14
PĂCATUL ESTE PROBLEMA
Consilierea spirituală este un război
N-ar mai trebui să fie necesar să li se reamintească consilierilor spirituali creştini că ei au fost chemaţi să lupte
împotriva lumii, împotriva cărnii şi împotriva diavolului. Sarcina lor implică nu numai o bătălie cu carnea şi
sângele (şi această parte a lucrării lor este destul de mare), ci şi o luptă împotriva forţelor supranaturale ale
întunerecului (Efeseni 6:12)

Prin urmare, consilierea spirituală trebuie să fie înţeleasă şi desfăşurată ca o bătălie spirituală. Atunci când
consiliază, consilierul spiritual trebuie să se considere un soldat al lui Cristos angajat într-un război spiritual.
Pentru acest război el are nevoie de „toată armura lui Dumnezeu". Consilierilor necredincioşi nu numai că le
lipseşte acest fel de echipament, dar sunt evident în totală necunoştinţă de această situaţie. De fapt, deoarece ei
sunt soldaţi în armata lui Satan, ei sunt în tabăra cealaltă şi nu pot să îi elibereze pe consiliaţii credincioşi din
strânsoarea lui Satan [1].

Inamicul trebuie să fie înfrânt în toate formele lui diferite de manifestare. Consilierii spirituali trebuie să fie
atenţi şi să nu-i permită să profite de situaţii (2 Corinteni 2:11) sau să-i dea ocazia să câştige teren (Efeseni
4:27). O modalitate de a ne păzi de astfel de incursiuni ale celui rău este, aşa cum a arătat Pavel, să devenim
conştienţi de tacticile lui („Nu suntem în neştiinţă despre planurile lui" - 2 Corinteni 2:11). Pentru aceasta este
nevoie să ne străduim să cunoaştem şi să înţelegem punctul de vedere biblic cu privire la locul şi metodele lui
Satan. Consilierii spirituali trebuie să ajungă să cunoască elementele fundamentale ale păcatului. Aceste
elemente fundamentale sunt evidente în relatarea primului păcat, în Geneza 3. De aceea, considerăm că este
necesar să examinăm din nou istorisirea căderii, pentru a înţelege unele dintre problemele legate de păcat şi de
consecinţele lui.

Optarea pentru o viaţă orientată spre dorinţă şi motivată de ea

În esenţă, cauza primului păcat a fost următoarea: Adam şi Eva au optat pentru satisfacerea dorinţei lor, în loc
să opteze pentru ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Diavolul a apelat la „pofta firii pământeşti, pofta ochilor
şi lăudăroşia vieţii" (compară 1 Ioan 2:16 cu Geneza 3:6). Împotriva acestora stătea porunca lui Dumnezeu: „Să
nu mănânci". Opţiunile date lor sunt aceleaşi cu care suntem noi confruntaţi astăzi. Ele reflectă două moralităţi
distincte, două religii antitetice şi două moduri de viaţă diferite. Una spune: „Voi trăi cum îmi spun simţurile" -
cealaltă spune: „Voi trăi cum îmi spune Dumnezeu". Acest lucru a fost exprimat succint de un consiliat: „O
urăsc şi o lovesc!" Când Adam a păcătuit, el a abandonat viaţa de dragoste orientată spre ascultarea de poruncă,
pentru viaţa de poftă orientată spre simţuri. Nu există decât aceste două moduri de viaţă: viaţa de păcat,
motivată de simţuri şi orientată spre sine, şi viaţa de sfinţenie, motivată de poruncile lui Dumnezeu şi orientată
spre Dumnezeu [2].

Trăirea orientată după simţuri şi nu după poruncile lui Dumnezeu este o piedică fundamentală în calea evlaviei
şi este un factor cu care fiecare consilier spiritual creştin trebuie să înveţe să se confrunte. Este un vicleşug al
lui Satan să-i ispitească pe oameni să creadă că ei nu pot să facă ceea ce le cere Dumnezeu deoarece ei nu simt
înclinarea să o facă, sau că ei trebuie să facă ceea ce se simt înclinaţi să facă şi că nu pot să nu facă astfel.

Adeseori argumentul ia forme subtile, care la început par plauzibile sau chiar pioase. De exemplu, un soţ şi o
soţie pot să spună: „Credem că n-a mai rămas nimic în căsnicia noastră - nu mai este dragoste, nu mai sunt
sentimente, nu mai este nimic", şi să spere că consilierul spiritual creştin va admite că divorţul este admisibil pe
alte baze decât cele biblice. Ei speră că dacă pot să-l facă să fie de acord cu divorţul, nu vor mai avea mustrări
de conştiinţă pentru ceea ce ei au hotărât deja să facă. În zadar caută ei balsam în Galaad. În loc să îi aprobe,
consilierul spiritual noutetic va răspunde: „Îmi pare rău să aud acest lucru. Cred că va trebui să vă mărturisiţi
păcatul şi apoi să învăţaţi cum să vă iubiţi unul pe altul". La aceasta, cei doi reacţionează de obicei cu totală
uimire.

„Dar," protestează ei, „v-am spus că nu mai simţim nimic unul pentru altul."

„Înţeleg, dar acest lucru este irelevant; Dumnezeu spune că trebuie să vă iubiţi unul pe altul. Dacă învăţaţi să
acceptaţi acest lucru, simţirile de dragoste vor veni. Dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi; ea începe cu
trăirea în ascultare."

„Ce? Vreţi să spuneţi că noi trebuie să încercăm să ne iubim unul pe altul în ciuda tuturor simţirilor noastre?"

„Exact!"

„Dar n-ar fi aceasta ipocrizie?"

„Nu, aceasta ar fi ascultare de Dumnezeu, care a poruncit: Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Cristos
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5:25). Joe, Dumnezeu spune că tu ai responsabilitatea de a o iubi
pe Phyllis; dragostea începe cu soţul, a cărui dragoste trebuie să reflecte dragostea lui Cristos (1 Ioan 4:19)."

„O, eu n-aş putea s-o iubesc în felul acesta!"

„Atunci începe la un nivel mai jos. Cristos a poruncit: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei
22:39). După cum spune Pavel, ea este semenul tău cel mai apropiat; trebuie să trăieşti cu ea (Efeseni 5:28-31)."

„Nu cred că aş putea să fac nici acest lucru."

„În acest caz vom începe la cel mai jos nivel: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Matei 5:44)! Vezi, tu nu ai scăpare;
Dumnezeu porunceşte dragoste, chiar şi faţă de un duşman. Voi doi trebuie să vă pocăiţi de păcatul vostru şi, cu
ajutorul lui Dumnezeu să învăţaţi să vă iubiţi unul pe altul, chiar şi dacă începeţi prin a vă iubi ca duşmani."

„Dar cum pot eu să iubesc un duşman?"

„Aşa cum am spus, dragostea nu înseamnă să simţi ceva mai întâi. Hollywood-ul şi televizorul ne-au învăţat
această falsă doctrină. Creştinii trebuie să o respingă. Dragostea nu înseamnă a primi, ci a da: Atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu (Ioan 3:16); M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine
(Galateni 2:20); şi nu uita Efeseni 5:25, pe care l-am citat mai înainte. Când înveţi să dai de la tine - din timpul
tău, din banii tăi, din preocupările tale - vei simţi până la urmă ceea ce nu simţi acum. Dar pentru ca această
simţire să fie durabilă, ea trebuie să fie fructul şi nu rădăcina dragostei. Când investeşti destul de mult din tine
însuţi în altcineva, vei ajunge să simţi tot ce vrei pentru acea persoană: Unde este comoara voastră, acolo va fi
şi inima voastră (Matei 6:21). Cuvântul „inimă" aici se referă la întreaga fiinţă a omului, inclusiv la simţirile
lui."

„Poate, dar mie tot mi se pare că ar fi un act ipocrit."

„Nu, niciodată nu eşti ipocrit când asculţi de Dumnezeu. Dacă crezi că eşti ipocrit, înseamnă că ai căzut în
capcana diavolului. În fiecare dimineaţă - în ciuda simţirilor mele (care toate mă îndeamnă să îmi trag plapuma
peste cap şi să dorm mai departe) - mă scol. Mă face aceasta un ipocrit?"

„Cred că nu."

„Atunci ce mă poate face ipocrit?"

„Presupun că aţi fi ipocrit dacă v-aţi lăuda ce mult vă place să vă sculaţi dimineaţa."

„Exact! Dacă, aşa cum porunceşte Scriptura, îi dai ceva în mod concret duşmanului tău (un pahar cu apă rece
sau ceva de mâncare când el este flămând sau însetat), adică dacă te îngrijeşti de nevoile lui, chiar dacă la
început nu simţi că vrei s-o faci, te face aceasta ipocrit?"

„Păi... cred că nu."

„Atunci ce te-ar face ipocrit?"

„Dacă aş spune că am simţit că vreau s-o fac."

„Exact. Vezi deci că nu este deloc ipocrizie să te străduieşti să iubeşti. Aceasta este minciuna lui Satan, care
vrea ca tu să îţi justifici dorinţa de a nu da altuia de la tine folosind ca scuză ideea că ascultarea de Dumnezeu
neînsoţită de simţire este ipocrizie."

Consilierea spirituală orientată spre simţiri

Consilierea spirituală orientată spre simţiri (şi mare parte din consilierea spirituală actuală are o astfel de
orientare [3]) face jocul lui Satan, care a pus mâna pe primul bărbat şi pe prima femeie prin intermediul
dorinţei. A-i încuraja pe consiliaţi să asculte de propriile lor simţiri în loc să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu
înseamnă a fi de partea lui Satan, a agrava problema originară şi a stârni complicaţii care rezultă din
continuarea unui comportament păcătos. Înseamnă a favoriza problema şi cauzele ei, în loc să favorizăm
soluţia. Consilierul spiritual trebuie, dimpotrivă, să insiste ca şi Pavel: „Păcatul să nu mai domnească în trupul
vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui" (Romani 6:12). Ce i-ar fi spus lui Esau un consilier spiritual
orientat spre simţiri (Geneza 25:27; Evrei 12:16)?

Haim Ginott, ale cărui scrieri despre creşterea copiilor au ajuns să aibă mare succes datorită dibăciei cu care a
folosit tehnicile rogeriene, pune mare accent pe simţiri. El îi învaţă pe părinţi să se concentreze asupra
simţirilor. Dar, oricât de plauzibile par sugestiile lui Ginott la început, se poate vedea că ele falimentează ori de
câte ori există o problemă de rezolvat. Recunoaşterea faptului că „lucrurile merg rău" îşi poate avea locul în
educarea copiilor, dar a te concentra asupra simţirilor copilului poate însemna o evadare prin care părintele
încearcă să evite problema şi astfel nu-şi învaţă copilul cum să se confrunte cu problema şi să o rezolve. De
multe ori metoda lui Ginott îl lasă pe copil să jongleze cu opţiunile în aer [4].

Luarea deciziilor
Cele două stiluri de viaţă trebuie să-i fie prezentate consiliatului în mod antitetic. O modalitate de a face acest
lucru este înmânându-i un formular pentru luarea deciziilor, pe care să îl completeze [5].

LUAREA DE DECIZII CREŞTINE

(Citeşte Evrei 11:24-27 înainte de a lua decizia)

Sunt două căi posibile:

Luarea de decizii orientată spre poruncile lui Dumnezeu începe cu întrebarea:
„Ce vrea Dumnezeu?"
Scrie răspunsul tău:
Optează pentru suferinţă în prezent, ca să dobândească plăceri de lungă durată.
Notează-le pe amândouă:
Luarea de decizii orientată spre dorinţă începe cu întrebarea:
„Ce vreau eu?"
Scrie răspunsul tău:
Optează pentru plăcere în prezent şi uită de suferinţa de lungă durată.
Notează-le pe amândouă:
La fel ca şi Moise, ai şi tu ocazia de a decide să-L alegi pe Cristos. Scrie decizia ta:

Acest formular urmăreşte să scoată în evidenţă antiteza dintre luarea de decizii bazate pe Biblie şi luarea de
decizii pe baza propriei dorinţe (care de atâtea ori este în conflict cu Scriptura).

Se mai pot spune multe despre luarea deciziilor. O chestiune importantă de menţionat este o ramificaţie a
principiului menţionat mai sus. Consiliaţii trebuie să fie avertizaţi să nu acţioneze din disperare. Dacă un
consiliat este sigur că un curs al acţiunii este biblic, el poate să acţioneze; dacă nu este sigur, niciodată să nu
acţioneze doar fiindcă aşa simte [6] (vezi Romani 14:23). Iar când a fost luată o decizie pe bază biblică,
consiliatul trebuie să fie îndemnat să nu se abată de la ea atunci când lucrurile nu merg bine - indiferent cum se
simte el. Creştinii iau mai multe decizii greşite din cauza unor simţiri trecătoare decât din orice alt motiv (şi
renunţă la decizii bune din acelaşi motiv). Simţirile oscilează, ele suie pe culmi şi coboară în prăpăstii. De
multe ori, simţirile generate de alte cauze ajung să se interfereze cu o decizie şi să schimbe viziunea omului.
Numai trăirea pe baza poruncilor lui Dumnezeu (chiar în ciuda simţirilor) poate da stabilitate vieţii. Culmile şi
prăpăstiile devin tot mai mari, pe măsură ce li se permite să devină forţa motivatoare a vieţii [7]; totuşi, pe de
altă parte, ele tind să se niveleze atunci când viaţa începe să fie orientată după poruncile lui Dumnezeu.

Elemente comune ale păcatului

Toate elementele comune ale păcatului rezultă dintr-o viaţă orientată spre dorinţă. O analiză a capitolului 3 din
Geneza dezvăluie câteva din elementele comune ale păcatului şi arată că:

1. Adam şi Eva au păcătuit pentru că au respins Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este important dacă respingerea a
izvorât din răzvrătire ostentativă sau din lipsă de credinţă. Orice respingere a Cuvântului lui Dumnezeu, oricare
ar fi motivul ei, este în ultimă instanţă o respingere a lui Dumnezeu Însuşi.

2. Această respingere a avut consecinţe grave, atât în afara omului cât şi înăuntrul lui. În afară, rezultatul a fost
judecata lui Dumnezeu, expulzarea din grădină, blestemul pământului şi degradarea relaţiilor interpersonale
dintre om şi soţia lui. Înăuntrul omului, natura lui a fost coruptă - cu toate consecinţele dezastruoase care rezultă
din aceasta - şi o conştiinţă încărcată s-a simţit în toate reacţiile emoţionale dureroase pe care ea le-a declanşat.
Toate aceste rezultate au devenit ele însele ocazii de noi păcate. Omul a început să simtă complexităţile unei
trăiri pline de încâlcituri. Păcatul a adus complicaţii vieţii [8].

3. Omul a început să fugă, să se ascundă şi să evite, să se acopere. Cel rău fuge chiar când nu-l urmăreşte
nimeni. Consiliaţii mai fac şi astăzi acest lucru într-o mie de feluri. Poate că materialele din care îşi ţes ei astăzi
hainele să fie mai sofisticate, dar consilierul spiritual creştin ştie cum să se uite după frunzele de smochin. El
vede de asemenea nenumărate tipare de evitare. Poate că acum consiliatul se ascunde în dosul
intelectualismului şi nu în dosul pomilor; dar dacă nu este străpuns de pocăinţă, el se ascunde. Consilierii
spirituali creştini trebuie să ştie cum să-i izgonească pe fiii lui Adam afară din păduri. Oamenii încă mai fug de
Dumnezeu.

4. Omul a început să dea vina pe altcineva. Adam a spus: „Femeia pe care mi-ai dat-o, ea..." Eva a declarat:
„Şarpele, el..." Aproape orice soţ şi orice soţie a căror căsnicie este în criză recurg la acest procedeu de a da
vina pe alţii [9]. Ei vor da vina unul pe altul, pe împrejurări, pe rude etc. În ultimă instanţă, ei ajung să dea vina
pe Dumnezeu. Consilierul spiritual creştin trebuie să înveţe pe consiliaţi a stabili care sunt responsabilităţile pe
care le au faţă de Dumnezeu şi unul faţă de altul.

Aceste elemente comune ale păcatului şi încercările păcătoase de a evita consecinţele păcatului, zugrăvesc un
tablou abject al omului. Omul îl respinge pe Dumnezeu, devine nenorocit înaintea lui Dumnezeu din cauza
vinovăţiei lui, fuge de Dumnezeu şi apoi (ca să le pună vârf la toate) dă vina pe Dumnezeu pentru propriul lui
păcat! Aceasta este adeseori chiar starea în care consilierul îl întâlneşte prima dată pe consiliat. Fără îndoială că
lucrarea de a consilia oameni păcătoşi este formidabilă!

Elemente exprimate în stiluri individuale

Sub varietatea de stiluri ale păcatului, există trăsături comune. Păcatul deci, în toate dimensiunile lui, este în
mod clar problema cu care consilierul spiritual trebuie să se lupte. Dimensiunile secundare - variaţiile
elementelor comune - sunt cele care fac consilierea spirituală atât de dificilă. Deşi toţi oamenii se nasc păcătoşi
şi se angajează în aceleaşi practici şi proceduri păcătoase, fiecare dintre ei îşi dezvoltă stilul propriu de a
păcătui. Stilurile (care sunt combinaţii de păcate şi proceduri) sunt specifice fiecărui individ; dar la baza acestor
stiluri se află elementele comune. Sarcina consilierului spiritual este să descopere aceste trăsături comune la
baza manifestărilor lor individuale. Cum poate el să facă acest lucru?

Să începem prin a analiza două cazuri. Madeline a început să aibă mari probleme cu durerile de cap. Nu există
nici un indiciu că durerile de cap ar fi cauzate de altceva decât de tensiune; ele sunt de natură musculară [10].
Durerile de cap sunt reale, ele creează supărări considerabile şi uneori o debilitează în mod serios (persoana este
incapabilă să se concentreze asupra muncii pe care o face, să se bucure de activităţi etc.).

Phyllis are probleme cu diareea din când în când [11]. Uneori diareea devine atât de severă încât Phyllis nu
poate să iasă din casă sau să participe la activităţi ale familiei. Medicii nu pot să găsească nici o cauză organică
a acestei boli.

Efectele (durerea de cap şi diareea) sunt destul de diferite. Dar cauza şi rezultatele acestor probleme pot să fie
identice. În ambele cazuri folosirea formularelor DTP [12] (Descoperirea tiparelor problematice) şi a datelor
esenţiale [13] obţinute prin chestionare a indicat că declanşarea diareei şi a durerilor de cap preceda în mod
uniform situaţii de stres pe care persoanele consiliate doreau să le evite. Stilul de „evadare" (fugă sau evitare)
era diferit în fiecare caz, dar elementul fundamental era acelaşi. Concentrându-se asupra cauzei problemei (care
a fost stabilită observând atitudinile faţă de oameni şi problemele asociate cu declanşarea durerilor de cap şi a
diareei), împreună cu o analiză a efectelor şi a rezultatelor ei (evitarea responsabilităţii, a unor situaţii şi a unor
persoane etc.), consilierul a putut să detecteze şi să trateze problema comună care era la baza fiecărui caz.

Desigur, consilierul spiritual trebuie să fie atent şi să nu vadă similarităţi acolo unde ele nu există. Este atât de
uşor să vezi, în cazul de astăzi, aceeaşi factori care au operat în cazul tratat de tine cu atâta succes săptămâna
trecută. Prin rugăciune, atenţie riguroasă, reevaluare continuă, regulată şi printr-o constantă conştientă cu
privire la pericol, consilierii spirituali pot să evite această greşeală şi să se ferească de a cădea în această
capcană. Un consilier spiritual bun recunoaşte posibilitatea existenţei a nenumărate variaţiuni pe aceeaşi temă,
dar el ştie şi că sunt anumite trăsături comune pe care trebuie să le caute.

De aceea, când consilierul spiritual creştin citeşte Biblia, el trebuie să caute temele care se repetă. Diferitele
liste biblice de păcate [14], la fel ca şi cele Zece Porunci, ne pun la dispoziţie date clare pentru a descoperi
practicile păcătoase comune. Pe lângă aceasta, consilierul spiritual va vedea mereu apărând aceleaşi tipare, atât
în vremurile biblice cât şi în viaţa modernă. El trebuie să le observe şi să-şi facă o listă de probleme pe care să o
îmbogăţească mereu. În dreptul problemelor trebuie să noteze pasajele biblice corespunzătoare şi cazurile de
consiliere spirituală din propria lui experienţă în care a avut de tratat problemele respective [15].
Satan şi asociaţii lui
Pentru a înţelege natura bătăliei în care este angajat, consilierul spiritual trebuie să studieze datele biblice cu
privire la cel rău şi la forţele lui.

Pentru început, el trebuie să recunoască faptul că, în calitate de soldat al lui Cristos, el este în tabăra
câştigătoare, chiar dacă aparenţele indică contrariul. Duşmanul a fost deja înfrânt. Cristos l-a pus pe fugă prin
moartea Lui jertfitoare, prin învierea Lui în trup şi prin înălţarea Lui în putere şi în glorie. De la evenimentul
crucii, starea lui Satan este descrisă după cum urmează:

El este „legat": Marcu 3:27; Luca 11:20; Apocalipsa 20 [16].

Puterea lui este restrânsă şi este limitată: 2 Tesaloniceni 2:6 şi următoarele.

El nu are putere asupra credincioşilor: Evrei 2:14.

El este înfrânt, dezarmat şi făcut de ocară: Coloseni 2:15; Apocalipsa 12:7 şi următoarele; Marcu 3:27.

El a căzut şi a fost aruncat jos: Luca 10:18; Apocalipsa 12:9.

Împărăţia lui a fost înlocuită de Împărăţia lui Dumnezeu: Daniel 7; Luca 11:20.

El a avut un timp scurt de activitate plină de furie în primul secol, activitate care a încetat: Apocalipsa 12:12.

El a fost zdrobit sub picioarele primilor creştini: Romani 16:20.

El a pierdut autoritatea asupra creştinilor: Coloseni 1:13.

El a fost judecat: Ioan 16:11.

El nu poate să atingă pe un creştin: 1 Ioan 5:18.

Lucrările lui au fost distruse: 1 Ioan 3:8.

El nu mai are nimic: Ioan 14:30.

El trebuie să fugă atunci când cineva îi opune rezistenţă: Iacov 4:7.

Desigur, Satan este viu, dar el n-o duce bine pe planeta pământ!

Demonii lui au fost de asemenea aruncaţi afară, au fost supuşi autorităţii creştinilor, au fost înfrânţi de ei, legaţi
în lanţuri etc. (vezi Matei 10-12; Marcu 1:27; 6:7; Luca 9:1; 10:19; 1 Ioan 4:4; Iuda 6; Apocalipsa 12:9 etc.) Pe
scurt, datele sunt copleşitoare. Pasajele menţionate şi multe altele arată clar că consilierul spiritual creştin,
atunci când consiliază pe un creştin, face o lucrare care are cei mai mulţi sorţi de izbândă, indiferent ce par să
indice semnele exterioare. Satan este cu adevărat un inamic învins. Puterea lui asupra necredincioşilor este încă
mare: „...toată lumea zace în cel rău" (1 Ioan 5:19); el poate să îi ia captivi după cum voieşte (2 Timotei 2:26).
Totuşi, aceste lucruri nu mai sunt valabile cu privire la cel credincios. Astfel, credinciosul poate, prin harul
(ajutorul) lui Dumnezeu, să învingă răul, şi este îndemnat cu putere să facă acest lucru (Romani 12:21).

Nu fără motiv am scris eu deci următoarele despre posesiunea demonică în The Big Umbrella:

„Pavel a spus că o activitate demonică extensivă va caracteriza ultimele zile ale epocii Vechiului Testament (1
Timotei 4:1). Despre aceeaşi perioadă a prezis Ioan că furia lui Satan se va intensifica pentru că el a fost aruncat
jos pe pământ (Apocalipsa 12:13). Avem motive să credem că acest lucru s-a împlinit în perioada de
suprapunere cu care se ocupă cartea Apocalipsa. Există de asemenea motive să credem că atunci când Satan a
fost legat (Apocalipsa 20) şi zdrobit (Romani 16:20) de venirea deplină a Împărăţiei, această scurtă perioadă
intermediară a fost scurtată. Această scurtare sau restrângere (2 Tesaloniceni 2) a puterii şi influenţei satanice a
implicat în mod necesar încetarea practică a unei astfel de activităţi a forţelor demonice. Aceasta explică
incidenţa rară, dacă nu chiar absenţa totală a posesiunii demonice în vremea noastră. Este posibil, desigur, ca
activitatea demonică să fie încă în proces de scurtare pe măsură ce Evanghelia pătrunde în noi zone ale lumii,
neevanghelizate anterior.

Este semnificativ faptul că la sfârşitul erei mileniale (care se întinde de la înălţarea lui Cristos până la un punct
aproape de a doua Lui venire) Satan va fi eliberat ca să „înşele" neamurile din nou aşa cum a făcut în toată
epoca Vechiului Testament (vezi Apocalipsa 20). În timpul actualei perioade, „a neamurilor", Imperiul lui
Dumnezeu continuă să se întindă (ca o piatră care creşte şi devine munte) în toată lumea, astfel că oameni din
fiecare seminţie, de fiecare limbă şi din fiecare naţiune vor ajunge să facă parte din Imperiul Lui. Privind
înainte la aceste vremuri, Zaharia a prezis că duhurile necurate vor fi îndepărtate (Zaharia 13:2). Actuala
restricţie despre care Pavel declară că îi va fi impusă lui Satan (2 Tesaloniceni 2:1-22; în special versetele 9-
22), interzice înşelarea în masă prin activitate demonică directă. Şi totuşi Pavel, la fel ca şi Ioan (Apocalipsa
20), a prezis că această restricţie va fi ridicată chiar înainte de întoarcerea lui Cristos, ceea ce va duce la o altă
scurtă perioadă de influenţă demonică intensă (compară de asemenea Apocalipsa 16:14 cu 2 Tesaloniceni 2:9-
12 şi Apocalipsa 20:7-10), care poate fi caracterizată prin noi incidente de posedare demonică. Orarul
escatologic şi natura actualei ere mileniale explică de ce Biserica modernă nu este confruntată cu posedarea
demonică sub forma unui fenomen contemporan zilnic obişnuit [17]."

Şi:

„Nu există nici un motiv biblic să credem că posedarea (sau oprimarea) demonică poate să apară în viaţa unui
creştin. Prezenţa simultană a Duhului Sfânt, care locuieşte în fiecare copil adevărat al lui Dumnezeu, şi a „unui
duh necurat" este imposibilă. Acest lucru este clar din antiteza totală sub forma căreia sunt prezentate acestea
două în Marcu 3:20-30. Şi aici (3:30), Isus ne avertizează că este o blasfemie de neiertat să atribui unui demon
lucrarea Duhului Sfânt.

Aceasta şi celelalte consideraţii cu privire la încetarea activităţii demonice, menţionate mai înainte, au implicaţii
importante pentru consilierul spiritual creştin. Din ce în ce mai des eşecul în consilierea spirituală este atribuit
posedării demonice. În lumina escatologici teologice biblice, ni se pare că cei care se refugiază în explicaţia
comportamentului bizar ca fiind posesiune demonică nu au dovezi biblice pentru aceasta. Consilierii spirituali,
în epoca actuală, au toate motivele să creadă că problemele cu care sunt confruntaţi în consilierea spirituală nu
au drept cauză posedarea demonică.

În mai multe cazuri, am văzut cum incompetenţa în domeniul consilierii spirituale a fost scuzată recurgându-se
la diagnosticul de posedare demonică, uneori cu efecte devastatoare. Dacă, de exemplu, problemele cuiva sunt
rezultatul propriului lui comportament păcătos, şi el este calificat drept posedat de un duh rău, acele probleme
pot fi complicate şi nu rezolvate prin eforturile de a scoate demonul. Nu numai că astfel de eforturi vor eşua,
ducând adesea la deznădejde şi la disperare, dar ele vor şi abate atenţia de la responsabilitatea consiliatului. El
va fi văzut ca o victimă neajutorată, şi nu ca un păcătos vinovat. Rezultatele îl vor face să fie şi mai tare
înrădăcinat în tiparele lui păcătoase de trăire, iar neputinţa consilierilor spirituali, care sunt reduşi la rugăciune
fără nici un rezultat şi la milă, va duce la o deprimare şi mai adâncă şi chiar la disperare. Se pare că este vital
pentru consilierea spirituală biblică să presupunem că un consiliat nu este sub o astfel de influenţă demonică
[18]."

Concomitent cu valul de interes pentru ocultism, creştinii, influenţaţi de timpul în care trăiesc, au început să fie
preocupaţi de activitatea demonică. O femeie, adânc îngrijorată, a afirmat că trebuie să fie scoşi demonii din
copilul ei în vârstă de câteva luni. Ceea ce-i dădea convingerea că acest copil era demonizat era faptul că el
plângea foarte mult! Consiliaţi creştini, care înainte ar fi fost preocupaţi de siguranţa mântuirii lor sau de faptul
că ar fi comis păcatul de neiertat, acum susţin că sunt posedaţi sau oprimaţi [19] de un demon. La fel ca şi
celelalte două scuze („Nu poate nimeni să aştepte de la mine să trăiesc aşa cum vrea Dumnezeu dacă nu sunt cu
adevărat creştin" şi „Dacă am comis păcatul de neiertat, atunci nu mai este speranţă pentru mine; aşa că pot să
trăiesc cum vreau"), posedarea sau oprimarea demonică reprezintă o scuză la îndemână pentru evadarea de la
responsabilitatea personală („Demonul m-a făcut să comit acest act." Un consiliat a spus: „Demonul a întins
mâna şi a tras de volan.") Toate aceste trei atitudini nu numai că-i asigură consiliatului o mare libertate în ceea
ce priveşte comportamentul, în timp ce reduc din responsabilitatea lui personală, dar ele duc şi la excese de
introspecţie. Bălăcirea pentru o perioadă de timp oricât de scurtă în mlaştinile adâncirii în sine poate să îl
convingă pe un om de adevărul unui lucru care s-ar putea să fi fost la început doar o bănuială, o teamă, o
interpretare greşită sau o scuză convenabilă. În scurt timp, lucrul acela poate să devină un element dominant în
jurul căruia consiliatul îşi zideşte viaţa. Pentru a vedea cum să tratezi cu consiliaţii prinşi în plasa unor astfel de
tipare păcătoase, vezi secţiunea „Consilierea acelora care se tem că au comis păcatul de neiertat" (capitolul 37).
Metodologia pentru tratarea acestei probleme şi mijloacele utilizate în consilierea acelora care au ajuns la o
interpretare greşită a posedării demonice sunt în esenţă aceleaşi.

Consilierii spirituali trebuie să ştie de asemenea că: „Armele cu care luptăm noi nu sunt arme ale cărnii, ci sunt
arme puternice de la Dumnezeu pentru distrugerea de fortăreţe. Noi distrugem speculaţii şi orice lucru semeţ
înălţat împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi noi aducem fiecare gând la ascultarea de Dumnezeu şi suntem
gata să pedepsim orice neascultare ori de câte ori ascultarea nu este totală".

Astfel, echipamentul pe care Dumnezeu i l-a dat consilierului spiritual este adecvat atât pentru evanghelizare
(pentru a lua prizonieri din armatele lui Satan), cât şi pentru edificare (pentru a pedepsi orice neascultare a
acestor prizonieri). Nu lipseşte nimic. Inamicul este puternic, dar atotputernicul Consilier, sub conducerea
căruia slujeşte consilierul spiritual creştin, l-a subjugat. Cuvintele din măreţul imn religios al lui Luther, O
puternică fortăreaţă, exprimă exact acest fapt: „Un mic cuvânt îl va doborî”.

Simţire şi acţiune
Discutarea problemei care face obiectul consilierii spirituale în termenii a două moduri de viaţă [20], cu cele
două orientări ale lor şi cele două motivaţii ale vieţii (dorinţa sau ascultarea), duce la problema relaţiei dintre
simţire şi acţiune. Am discutat această problemă într-o oarecare măsură în Competent to Counsel, şi nu voi mai
repeta aici ceea ce am spus acolo. Dar câteva comentarii suplimentare ar putea să se dovedească a fi utile. Poate
că următoarele extrase din Ichabod Spencer vor pune problema în adevărata ei persepectivă.

Următoarea „schiţă" (Spencer utilizează acest cuvânt pentru „studiul unui caz") se ocupă de problema simţirii şi
a comportării din punctul de vedere al unui creştin conservator. Această schiţă este şi un exemplu de consiliere
pastorală de un anumit fel, făcută de un predicator prezbiterian înainte ca lucrarea creştină să ajungă aproape de
capitulare în faţa psihiatriei. În lucrarea lui, Sketches (Schiţe), care a apărut în două serii, Spencer discută o
mare varietate de probleme şi cum le-a tratat el. Sunt multe idei bune în lucrarea lui Spencer, deşi ea este
depăşită. În schiţa lui, printre alte lucruri, Spencer a observat pe bună dreptate:

1. Că simţirile sunt în mare măsură involuntare („Inima ta nu va simţi când vei vrea tu").

2. Nu există nici o poruncă biblică prin care să ni se ceară să simţim („Biblia niciodată nu îţi spune că trebuie să
simţi, ci doar că trebuie să te pocăieşti şi să crezi").

3. Că simţirile izvorăsc din comportament („El a putut să simtă când braţele tatălui l-au cuprins" - „Eu cred că
dacă o sărmană creatură se va întorce spre Dumnezeu în Numele lui Isus, ea va învăţa să simtă ca niciodată
înainte") [21].

Un studiu atent al acestei schiţe interesante demonstrează (într-un mod care astăzi pare bizar) dinamica
fundamentală care există între simţire şi acţiune. Pentru mai multe informaţii cu privire la principiul
fundamental că simţirile decurg din acţiune şi din atitudini, vezi Competent to Counsel, mai ales paginile 87-97.

Un caz de Spencer [22]

„De la începutul primăverii şi până târziu toamna, un om foarte liniştit şi meditativ obişnuia să mă caute, ca să
discute cu mine gândurile şi neliniştile lui legate de religie. La început părea să aibă numai gânduri, dar ele s-au
transformat treptat în nelinişti [23]. A început prin a pune întrebări despre teorii sau doctrine, în aparenţă fără
intenţia de a aplica adevărul la el însuşi. El avea unele puncte pe care le găsea greu de înţeles şi pe care dorea să
i le explic, iar apoi găsea alte puncte dificile; treptat, caracterul acestora s-a schimbat, de la întrebări abstracte,
la întrebări legate de aplicarea adevărului. De la început, am încercat să-l conduc spre aplicaţia personală; dar
au trecut luni fără ca el să pară că-şi dă seama de păcatul lui sau că este îngrijorat pentru starea lui.

Dar a ajuns şi la aceasta - şi după multe lupte care s-au dat în mintea lui, care mi se părea mie că îl conduc spre
credinţa în mântuire pe baza meritului personal, el a abandonat această idee; mi-a spus: „Am ajuns la
convingerea că păcătoşii sunt mântuiţi, nu pe baza bunătăţii lor, ci pentru că ei sunt iertaţi datorită lui Isus
Cristos. Credinţa în El este singura cale".

După aceasta, am mai conversat cu el de mai multe ori, şi mi se părea că nu este departe de Împărăţia lui
Dumnezeu; dar am fost de multe ori dazamăgit, pentru că se întorcea mereu la mine tot atât de tulburat şi tot
atât de lipsit de credinţă ca şi înainte. Mereu, mereu i-am răspuns la toate întrebările, învăţându-l din Scripturi;
i-am prezentat toate doctrinele adevărului, promisiunile şi liniile călăuzitoare divine, păcatul şi mântuirea; dar
totul a fost în zadar. Devenise foarte solemn, şi părea a fi total sincer şi foarte serios. Biblia a devenit obiectul
lui de studiu constant - era un om al rugăciunii; lua parte la toate serviciile religioase cu un interes evident -
părea să fie profund conştient de păcatul lui şi de pericolul în care se afla. Dar el nu avea nici o speranţă în
Cristos [24].

În cele din urmă, i-am spus într-o seară: „Nu ştiu, dragă domnule, ce ţi se mai poate spune. Ţi-am spus tot ce
ştiu. Ţi-am prezentat starea ta de păcătos pierdut, expus pedepsei drepte a Legii lui Dumnezeu, şi ţi-am arătat că
inima ta este înstrăinată de Dumnezeu; ţi-am arătat oferta gratuită de răscumpărare în Cristos; şi datoria ta
imediată de a te pocăi de păcat, de a renunţa la lume şi de a-I da lui Dumnezeu inima ta; şi că sursa ajutorului
tău prin puterea Duhului Sfânt îţi este asigurată, dacă îl „primeşti" pe Cristos: toate aceste lucruri ţi-au devenit
la fel de familiare ca şi obiectele din gospodăria ta. Ce altceva mai pot să-ţi spun? Nu ştiu ce mai este de spus.
Nu-ţi pot citi în inimă. Dumnezeu poate, şi tu poţi cu ajutorul Lui. Unele lucruri pe care mi le-ai spus m-au
făcut să cred că eşti creştin, dar altele mi-au distrus această speranţă. Acum vreau să pun pe inima ta această
întrebare: dacă nu eşti creştin, ce te împiedică să devii?"

S-a gândit o clipă şi apoi a zis:

„Nu pot să simt!"

„De ce nu mi-ai spus acest lucru înainte?"

„Niciodată nu m-am gândit la el"

„De unde ştii că aceasta te împiedică să devii creştin?"

„Nu văd nici o altă piedică. Dar sunt sigur că nu mă voi întoarce niciodată la Dumnezeu dacă nu pot să simt mai
mult decât simt acum. Dar aceasta este greşeala mea. Ştiu că dumneavoastră nu mă puteţi ajuta".

„Nu, nu pot; şi nici tu nu te poţi ajuta singur. Inima ta va simţi când îi vei comanda tu." [25]

„Ce pot să fac în acest caz?" a spus el, cu mare nelinişte.

„Vino la Cristos acum. Încrede-te în El. Renunţă la lumea care îţi este atât de dragă. Pocăieşte-te, pentru ca
nelegiuirea să nu te distrugă."

Părea uluit, supărat, jignit; şi cu un ton nerăbdător, aşa cum nu l-am mai auzit niciodată, mi-a răspuns:

„Este imposibil. Vreau să simt ca să ajung la aceasta; şi eu nu pot să simt!" [26]

„Ascultă-mă, domnule," i-am spus eu, „şi ia bine aminte la ce-ţi spun. Am să-ţi prezint mai multe puncte:

1. Biblia nu-ţi spune niciodată că trebuie să simţi, ci că trebuie să te pocăieşti şi să crezi [27].
2. Afirmaţia ta că nu poţi să „simţi" este doar o scuză [28], prin care inima ta rea justifică faptul că tu nu vii la
Cristos acum.

3. Afirmaţia ta că nu poţi să simţi este doar afirmaţia unui spirit care se auto-justifică. (S-a ridicat în picioare şi
m-a privit cu uimire.)

„Cum aşa?" a spus el.

„Pentru că tu te aştepţi ca sentimentul pe care-l doreşti să te facă acceptabil înaintea lui Dumnezeu, să îţi dea o
stare adecvată pentru a veni la El sau să te facă în stare de a veni." [29]

„Da, să mă facă în stare," a spus el [30].

„Aceasta este autoîndreptăţire, care ia forma autojustificării pentru că nu vii, sau a bazării pe tine însuţi dacă
încerci să vii. Acesta este legalism, şi nu acceptarea unui creştinism prin har. Nu poţi să fii salvat prin Lege.

4. Afirmaţia ta că nu poţi să simţi este limbajul celei mai profunde ignoranţe. Nu ţi-ar servi la nimic să simţi. Şi
diavolii simt. Şi duhurile pierdute simt.

5. Afirmaţia ta că nu poţi să simţi tinde să te conducă spre o religie falsă - o religie a unui simţământ de
autoîndreptăţire. Religia este o datorie."

„Dar, domnule," a spus el, „există simţire în religie."

„Dar, domnule," am spus eu, există datorie în religie; şi care dintre ele are prioritate [31]? Ar trebui să simţi: ar
trebui să-L iubeşti pe Dumnezeu; şi să fii îngrozit de faptul că eşti un păcătos atât de lipsit de simţire."

„Ştiu că sunt un păcătos; dar nu simt nici o încredere să mă întorc la Dumnezeu care să mă atragă spre El."

„Tu eşti la fel ca fiul risipitor din Luca 15, când s-a gândit să-i spună tatălui lui să-l facă „ca pe unul din argaţii"
lui. Sărman nebun! Să-i spună aşa ceva tatălui lui? Chiar şi numai gândul acesta este o calomnie la adresa inimii
tatălui. Dar fiul nu s-a gândit la aceasta. Sărman nebun! El n-a ştiut să gândească altfel. Şi tu eşti un nebun mai
mare decât el. El s-a dus acasă. Şi acolo unde şi-a întâlnit tatăl şi-a regăsit şi inima. El a putut să „simtă" atunci
când braţele tatălui l-au cuprins, şi a simţit bătăile puternice ale inimii tatălui lui. Fă ce a făcut el. Du-te acasă şi
vei simţi dacă n-ai simţit niciodată până acum. Vei muri de foame acolo unde te afli acum; „roşcovele" tale nu
te vor salva."

În timp ce spuneam aceste lucruri, el şi-a lăsat capul în jos, şi-a coborât privirea în podea şi a stat ca o statuie de
piatră. L-am lăsat să se gândească. A stat aşa câteva minute lungi. Apoi, întorcându-se deodată spre mine, mi-a
întins mâna şi a spus:

„Vă sunt foarte îndatorat; noapte bună." L-am lăsat să plece.

Cam la o lună după aceasta, l-am întâlnit mergând singur cu căruţa, şi a insistat să ocup loc lângă el, pentru că
avea ceva să-mi spună. De îndată ce m-am aşezat în căruţă, mi-a spus:

„Inima omului este cel mai mare mister din lume; este inexplicabilă şi se contrazice singură; este absurdă. Omul
este o ghicitoare. Cine şi-ar putea imagina că atunci când un păcătos doreşte într-adevăr să-şi simtă păcatele mai
mult şi doreşte să aibă dragostea lui Cristos în inima lui, aceasta se datoreşte faptului că el nu este gata să
renunţe la lume. El spune (aşa cum v-am spus şi eu în ultima seară) că nu poate să simtă, aceasta fiind o scuză
pentru faptul că el nu vrea să renunţe la lume. Am descoperit că de îndată ce am fost gata să „merg acasă", cum
v-aţi exprimat dumneavoastră, drumul a devenit destul de clar.

„Ai fost împiedicat mult timp de lipsa de simţire?"

„Nu; niciodată nu mă gândisem la ea înainte de seara aceea. Mi-a venit ca din senin; şi apoi, tocmai când mă
gândeam că această lipsă de simţire este un bun argument în favoarea mea, aţi sfărâmat-o în bucăţi."

„Poţi să „simţi" acum?"

„O, da; nu mai am nici o problemă în privinţa aceasta. Am descoperit că dacă o creatură sărmană se întoarce la
Dumnezeu, în Numele lui Isus, ea învaţă să simtă aşa cum nu a simţit niciodată înainte."

Păcătoşii care nu vor să renunţe la lume şi care au nevoie de o scuză pentru nereligiozitatea lor exclamă: „Nu
pot să simt."

Spencer a pus această problemă în adevărata ei perspectivă. Omul simte acele senzaţii care însoţesc gândul că el
este mântuit atunci când este mântuit. El simte acele senzaţii pe care noi le numim durere, ruşine, teamă şi
convingere cu privire la păcat, atunci când se pocăieşte cu adevărat. Păcătoşii întotdeauna răstălmăcesc
lucrurile. Dar regula biblică este clară: studentul simte combinaţia de senzaţii pe care noi o numim „încredere"
când dă un examen, dacă ştie că este pregătit pentru acel examen. La sfârşitul zilei, omul care a lucrat cu spor
este obosit dar satisfăcut (Eclesiastul 5:12: „Dulce este somnul lucrătorului"); la sfârşitul unei zile de lenevie
sau de îngrijorare, omul se simte obosit şi nesatisfăcut. El trebuie să facă ceea ce „aduce satisfacţie", cum
spunem noi. Ori de câte ori Marta înşela la şcoală, ea avea sentimente de vinovăţie, care în cazul ei erau atât de
puternice încât vomita. Diagrama de mai jos indică acest proces.

Sunt importante simţămintele?

Consilierii spirituali creştini insistă asupra ascultării de poruncile lui Dumnezeu, în contrast cu supunerea faţă
de propriile simţiri, nu pentru că pe ei nu îi preocupă durerea umană sau pentru că ei glorifică supremaţia
voinţei intelectului din om asupra emoţiilor lui, conform unei scheme demodate sau psihologiei universitare.
Dimpotrivă, ei fac acest lucru, în primul rând, pentru că Dumnezeu îl cere şi, în al doilea rând, pentru că ei ştiu
că numai în acest mod se poate ajunge la simţămintele adecvate de pace şi de bucurie [32].

Prin urmare, este total incorect să presupunem (aşa cum fac unii) că consilierii spirituali creştini sunt indiferenţi
şi necompătimitori pentru că ei nu se concentrează asupra simţirilor. Se întâmplă exact contrariul. Ei nu se
concentrează asupra simţirilor tocmai pentru că îi preocupă starea oamenilor. Ei ştiu că atunci când se
concentrează asupra atitudinilor şi acţiunilor, simţirile adecvate vor urma. Pentru că simţămintele nu pot fi
supuse unor modificări permanente (decât poate prin operaţii chirurgicale) în nici un alt fel, consilierii spirituali
se concentrează asupra trăirii unui nou stil de viaţă care, pentru simplul motiv că oamenii devin complet
schimbaţi, înseamnă viaţă plină de simţiri noi [33].

Responsabilitate şi păcat
Unora le este greu să recunoască faptul că păcatul personal este rădăcina şi cauza celor mai multe dintre
problemele zilnice care fac obiectul consilierii spirituale. Acest lucru este în mod deosebit adevărat într-o epocă
adânc cufundată în freudianism. Dacă rogerianismul ne-a învăţat să dăm prioritate simţirilor, freudianismul a
declarat că este legitim să dăm vina pe alţii. Mai recent, skinnerianismul a ajuns să fie cunoscut pentru faptul că
se opune chiar conceptului de responsabilitate în sine. Dacă, prin urmare, în activităţile obişnuite este greu
pentru unii să vadă locul responsabilităţii personale, acest lucru devine şi mai dificil pentru ei atunci când
analizează cazuri speciale.

Consilierul spiritual creştin trebuie să fie ferm în acest punct şi să insiste asupra responsabilităţii umane. Pentru
a înţelege care pot să fie dimensiunile unor astfel de probleme, să analizăm două categorii care sunt foarte
încărcate emoţional: alienarea mintală temporară şi influenţa educaţiei din copilărie.

Alienarea mintală temporară

Există oare alienare mintală temporară? Când un om îşi iese din minţi, mai este el responsabil pentru acţiunile
lui? Unii factori fiziologici pot să ducă la alienare mintală temporară. Un om îşi poate ieşi din minţi dintr-o
lovitură la cap, dintr-o reacţie toxică la un medicament etc. Timp de două zile un copil şi-a pierdut toate
simţurile ca rezultat al unei reacţii foarte rare la un medicament obişnuit pentru tuse. Există deci cazuri de
alienare mintală temporară în care consiliatul nu poate fi considerat răspunzător pentru comportamentul lui.

Totuşi, în multe situaţii (probabil în majoritatea) în care oamenii vorbesc despre alienare mintală temporară
(prin care ei înţeleg pierderea autocontrolului), împrejurările sunt total diferite de cele descrise mai sus. Deci,
întrebarea serioasă dacă o persoană este responsabilă sau nu devine mai problematică. Oare un om care îl ucide
pe altul într-o criză de furie poartă sau nu responsabilitatea pentru actul comis?

Poate că o analogie ne va ajuta să ajungem la un răspuns. Imaginativă o situaţie în care proprietarul unei case a
adunat în pivniţa lui cârpe îmbibate cu ulei, deşi ştia tot timpul că acestea pot să cauzeze un incendiu. În ciuda
cunoaşterii acestui lucru şi a avertismentelor repetate, el a continuat să acumuleze aceste cârpe până când au
ajuns să fie grămezi de cârpe în toată pivniţa. Le-a îngrămădit din ce în ce mai aproape de horn. În cele din
urmă, într-o zi cârpele iau foc şi încep să ardă. În pivniţă porneşte un foc pe care-i este imposibil să-l
stăpânească sau să-l stingă.

Trebuie să fie considerat acest om răspunzător? Ar putea cineva să obiecteze în mod serios că din moment ce el
n-a putut să ţină sub control focul el nu este răspunzător? Desigur că nu! Este clar că omul acesta este
răspunzător pentru ceea ce s-a întâmplat. De-a lungul unei perioade de timp el a creat condiţiile pentru acest
foc. Şi pentru a schimba ilustraţia cu una biblică, putem să spunem că el a cules în cele din urmă numai ceea ce
a semănat. În mod similar, oamenii care în permanenţă trăiesc în mod păcătos şi acţionează în mod păcătos îşi
umplu pivniţa cu cârpe uleioase. Când într-o zi acestea vor lua foc, ei nu se vor putea scuza pentru lipsa de
control (adesea autentică) ce apare în acele împrejurări.

Alienarea mintală temporară (cea de tip neorganic) nu poate deci să fie despărţită de cauzele ei care îşi au
rădăcinile în comportamentul păcătos.

A nu recunoaşte responsabilitatea în astfel de cazuri, la fel ca şi în altele, înseamnă a elimina speranţa. Singura
bază adecvată pentru consiliere spirituală este recunoaşterea de către consilierul spiritual a acestei
responsabilităţi [34]. După ce focurile au fost stinse şi situaţia este din nou sub control, consiliatul trebuie să se
confrunte cu efectele acţiunilor lui, să se pocăiască şi să le rectifice în măsura în care acest lucru este posibil.
Prin harul lui Dumnezeu, el trebuie să fie învăţat şi cum să se debaraseze de cârpele uleioase în viitor.

Influenţa educaţiei din copilărie

„Dar," ar putea să argumenteze cineva, „cum poţi să-l consideri responsabil pe un copil de patru ani pentru
stilul de viaţă pe care îl dezvoltă sub influenţele puternice din copilărie? De exemplu, nu îl dezavantajează
pentru toată viaţa faptul că părinţii lui îl maltratează?" Oare maltratarea nu îl face pe un copil să devieze de la
tiparele normale de viaţă în aşa fel încât să devină anormal? Parte din răspunsul la întrebarea cu privire la
efectele permanente ale maltratării extreme a copiilor se găseşte fără îndoială în maltratarea fizică (organică),
care afectează atât de des viaţa de mai târziu. Maltratarea poate să ia şi forma „spălării creierului", care combină
factori organici şi psihologici. Şi în acest caz, acolo unde au loc vătămări organice, efectele pot să fie
permanente.

Deşi recunoaştem că orice discuţie cu privire la responsabilitatea din copilărie produce în unii emoţii
nejustificate, noi trebuie să avem îndrăzneala de a afirma faptul biblic că Dumnezeu îi consideră pe copii
răspunzători pentru păcat chiar din prima zi a vieţii lor. „Din fire" (adică acel depozit corupt cu care se nasc) ei
sunt declaraţi „copii ai mâniei" (Efeseni 2:3b). Pe lângă aceasta, ei exprimă această natură păcătoasă trăind „în
poftele firii... pământeşti" şi făcând „voile firii pământeşti şi ale gândurilor" lor. Poate că este greu să măsurăm
gradul în care Dumnezeu îl consideră pe un copil răspunzător, dar faptul că El îl consideră răspunzător este
sigur. David a spus: „În păcat m-a zămislit mama mea" (Psalmul 51:5). În altă parte el a scris: „Cei răi sunt
stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor" (Psalmul
58:3). Faptul că există mortalitate infantilă într-o lume în care Dumnezeu a spus că plata păcatului este moartea,
dă substanţă acestei doctrine a culpabilităţii copiilor mici înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt consideraţi vinovaţi de
păcat (din cauza păcatului lui Adam - vezi Romani 3:23; cap. 5) şi pângăriţi de păcat. Natura lor coruptă se
exprimă de la naştere (vezi pasajele de mai sus) în acte de reală nelegiuire. Deci nu poate să existe nici o
îndoială cu privire la aceasta; Dumnezeu îi consideră pe copii responsabili pentru păcatul lor.

Întrebarea nu este deci dacă stilul păcătos de viaţă, pe care îl dezvoltă copiii cu naturi păcătoase ca reacţie la
influenţe păcătoase sau chiar la acte de maltratare, este greşit sau nu. El este greşit. Păcatul este păcat fie că
păcătosul este tânăr, fie că este bătrân. Şi nici nu se pune problema dacă copiii sunt răspunzători pentru păcat.
Ei sunt răspunzători. Însuşi faptul că copiii nu sunt consideraţi neutri din punct de vedere moral înaintea lui
Dumnezeu înseamnă că ei au responsabilitatea de a reacţiona în mod adecvat la situaţiile în care se află la orice
vârstă dată. În calitate de păcătoşi nerăscumpăraţi, copiii nu vor reacţiona aşa cum trebuie. Pentru aceasta ei
sunt responsabili. Pe măsură ce înaintează în vârstă, creşte şi responsabilitatea lor, odată cu capacitatea de a
reacţiona (evident că un copil de trei luni şi unul de trei ani vor trata viaţa în două moduri distincte). Şi
neutilizarea capacităţilor lor (vorbire, mobilitate) în mod adecvat măreşte de asemenea sfera culpabilităţii lor.
Pe măsură ce cresc capacităţile lor, nu creşte numai capacitatea de a asculta, ci şi capacitate de a reacţiona în
mod păcătos. De aceea, în orice moment dat din viaţă, copilul are responsabilitatea de a face tot ceea ce trebuie
să fie capabil să facă la vârstă lui [35]. Este de asemenea adevărat că la oricare punct dat, copilul neconvertit va
eşua. Eşecul lui nu este altceva decât păcat.

Pe deasupra, pe măsură ce responsabilitatea copilului pentru viaţa lui se lărgeşte, iar responsabilitatea părinţilor
şi a profesorilor se micşorează, el devine tot mai responsabil, până la aceea că trebuie să reevalueze şi să
abandoneze acele tipare păcătoase pe care le-a dezvoltat el însuşi şi pe acelea care au fost dezvoltate în viaţa lui
de alţii.

Creştinii nu acceptă concepţiile deterministe ale psihologilor şi psihiatrilor care cred că socializarea timpurie
sau condiţionarea timpurie făcută de mediu stabileşte în aşa fel cursul vieţii lui încât tot comportamentul viitor
al copilului este practic determinat de acele forţe [36]. În timp ce Scripturile recunosc locul important al
deprinderii şi descriu cu exactitate lupta grea pentru eliminarea deprinderilor vechi păcătoase, ele ne dau totuşi
şi asigurarea că prin Cuvânt şi prin Duhul Sfânt sunt posibile schimbări radicale în orice moment în viaţă şi
indiferent de cadrul în care s-a dezvoltat persoana respectivă. Există speranţă de mare schimbare în Evanghelia
lui Isus Cristos. De aceea, când un copil devine creştin, el trebuie să fie învăţat că multe din lucrurile pe care le-
a învăţat anterior trebuie să fie schimbate. Modul păcătos de viaţă dinainte, dezvoltat de alţii şi de el însuşi,
trebuie să fie înlocuit cu modalităţi de trăire după voia lui Dumnezeu.

Astăzi se vorbeşte mult despre prevenire. Desigur, părinţii care trăiesc după voia lui Dumnezeu pot să
structureze de la început modalităţi de trăire care să micşoreze nevoia ulterioară de schimbare radicală în
comportament. Dar prevenirea nu poate niciodată să înlocuiască convertirea şi nu va putea niciodată să înlăture
nevoia de corectare, deoarece copiii se nasc păcătoşi, sunt crescuţi de păcătoşi şi sunt influenţaţi de păcătoşi.
Întotdeauna va fi mare nevoie de lucrarea remediatoare a consilierii spirituale.

Prin urmare, una dintre sarcinile cruciale ale consilierului spiritual va fi să îi convingă pe consiliaţi că în Cristos
există o bază biblică pentru speranţă şi pentru schimbare semnificativă. Deprinderile modului anterior de trăire
pot fi modificate [37]. Trebuie acum să ne îndreptăm atenţia asupra acestui subiect.

NOTE

1. Nu că Dumnezeu, în uimitoarea Lui providenţă, nu foloseşte uneori persoane nemântuite pentru a face tocmai acest lucru şi făcând
astfel ca mânia omului să-L laude pe El. Dar, în calitate de creştini credincioşi, responsabilitatea noastră este să apelăm la consilieri
spirituali creştini, şi nu să-L punem pe Dumnezeu la încercare (Galateni 6:1). Vezi The Big Umbrella, p. 146-155.

2. Cele două modalităţi sunt diametral opuse şi îl forţează pe om să aleagă între ele. Pe tot parcursul zilei, viaţa omului constă din
multe alegeri de acest fel. Cele două stiluri de viaţă sunt caracterizate prin poftă sau prin dragoste. Ele sunt orientate spre dorinţele
consiliatului şi motivate de ele, sau sunt orientate spre poruncile lui Dumnezeu şi motivate de acestea. Ele recunosc două surse
distincte de autoritate: eul şi Biblia. Ele se concentrează asupra unor scopuri distincte: plăcere temporară; bucurie eternă. Ele recunosc
doi stăpâni: pe Satan sau pe Dumnezeu. Ele oferă două modalităţi diferite de a trata problemele vieţii: una recurge la fugă, acoperire,
minciună şi dă vina pe alţii; cealaltă insistă asupra înfruntării, mărturisirii, respectării adevărului şi asumării responsabilităţii
personale. Fiecare din ele îşi are rezultatele proprii: captivitatea haosului în viaţa aceasta şi pierdere eternă, sau libertatea structurii şi
bucurie eternă. Una a fost calea aşa-numitului Iluminism, cealaltă a fost calea Reformei. Până recent, prima dintre ele era prezentă în
cultura occidentală, dar a doua era poziţia „oficială" a celor mai multe dintre instituţiile societăţii şi ale culturii. O reversare are acum
loc în ceea ce se numeşte apariţia noii moralităţi. Această moralitate nu este nouă. Ceea ce este nou este că fostul mod de viaţă
hedonist înlocuieşte modul de viaţă după voia lui Dumnezeu, devenind poziţia oficială a lumii occidentale.
3. Vezi Competent to Counsel, p. 93 şi următoarele. Vezi de asemenea: „Nu ideile însele sunt factorii importanţi în determinarea
conţinutului mintal al pacientului sau al felului cum se comportă el, ci efectele care sunt ataşate acelor idei. Acesta este un prim
principiu al fiecărei forme de psihoterapie utilizată astăzi (sublinierea îmi aparţine)." Robert M. Goldenson, The Enciclopedia of
Human Behavior (Enciclopedia comportamentului uman), (Garden City: Doubleday and Co., 1970), vol. I, p. 39. Chiar şi în romano-
catolicism orientarea rogeriană spre simţiri a avut un puternic impact. Pastorul Michael P. Sullivan, de la Marriage Encounter, îi
îndeamnă pe soţi şi pe soţii, la centrul lor, „să nu încerce să rezolve problemele". Ei trebuie doar să discute simţirile pe care le au unul
faţă de altul etc. „Sentimentele nu sunt nici bune nici rele; ele doar există," a spus el. The Bulletin, aprilie 1973, p. 16.

Nu trebuie să credem că Dumnezeu se opune plăcerii şi simţirilor plăcute; cu siguranţă că nu! La dreapta Lui sunt plăceri eterne. Dar
observaţi că plăcerile lui Dumnezeu (1) vin de la El, (2) sunt durabile. Modul hedonist de viaţă falimentează în aceste două puncte.
Sursa adevăratei plăceri, natura ei şi mijloacele prin care poate fi atinsă sunt toate necunoscute în afara lui Cristos. Trebuie să ne
opunem hedonismului pentru că în ultimă instanţă el distruge orice posibilitate de a ajunge la plăcere durabilă.

4. Ginott nu oferă nici un standard absolut pentru luarea deciziilor, deoarece el nu îşi bazează metodele de educare a copiilor pe
Scripturi. Ginott prezintă vag un aspect al adevărului. Accentuând respectul pentru copil, el se apropie puţin de conceptul chipului lui
Dumnezeu în om. Dar, după ce se apropie de el, se îndepărtează de implicaţiile lui în ceea ce priveşte suveranitatea lui Dumnezeu
asupra acestei lumi prin faptul că nu dă învăţătură biblică cu priviră la luarea deciziilor.

5. Cumpărătorul acestei cărţi are permisiunea de a reproduce acest formular în orice cantitate, pentru utilizare personală sau
profesională.

6. Vezi The Big Umbrella, p. 90.

7. Aşa încât unii intră într-un aşa-numit ciclu de deprimare maniacă.

8. Câteodată consilirii spirituali creştini sunt dojeniţi cu următorul argument: „Dar e prea simplu" sau „Sună simplist". Răspunsul pe
care consilierul spiritual trebuie să-i dea la o astfel de remarcă este că o stare după voia lui Dumnezeu întotdeauna descurcă lucrurile,
face viaţa mai simplă şi astfel îi permite omului să se bucure şi să aprecieze în mod adecvat infinita diversitate a vieţii din creaţia
uimitoare a lui Dumnezeu.

9. Totuşi, uneori chiar reamintirea acestui lucru poate să-i fie utilă consiliatului. Situaţia lui este rea, dar nu mai rea decât a altora care,
prin harul lui Dumnezeu, au găsit iertarea şi o viaţă nouă. Sunt momente când consiliatului trebuie să i se spună că şi alţii au fost
jenaţi, şi alţii au avut simţiri păcătoase etc.

10. Durerile de cap persistente, în special acelea care apar cu frecvenţă şi intensitate tot mai mare, pot să indice existenţa unei tumori
pe creier şi trebuie să fie investigate medical. Pe consilieri trebuie să îl intereseze întotdeauna posibilitatea unei cauze fiziologice.
Durerile de cap cauzate de tensiune pot să apară în creştetul capului. Edmund Jacobson, You Must Relax (Trebuie să te relaxezi),
(Garden City: Blue Ribbon Books, 1946), p. 126. Ele se manifestă prin tensiune la ceafă. William Barry Furlong, „Headache Hunters"
(Vânătorii de dureri de cap), Today’e Health, martie 1971, p. 69. Este important de ştiut că numai doi la sută din durerile de cap
repetate au bază organică”, spune dr. Seymour Diamond, preşedintele Asociaţiei Americane pentru Studierea Durerii de Cap, Steve
Maurata, „New Help for the Headache that Won’t Go Away" (Noi soluţii pentru durerea de cap care nu trece), Family Health,
februarie 1973, p. 55. Unele dureri de cap sunt cauzate de mâncare sau de viruşi. Ibid, p. 56.

11. Diareea este adesea rezultatul declanşării unor emoţii neplăcute.

12. Explicat mai târziu, în capitolul 36.

13. Explicat mai târziu, în capitolul 25.

14. Vezi Exodul 20; Galateni 5:19-21; 1 Corinteni 6:9-10; Apocalipsa 21:8; Romani 13:13, Marcu 7:21 23; 1 Timotei 4:1-5; 2
Timotei 3:1-7.

15. Vezi materialul de referinţă nr. 2, în care este prezentat un formular pe care îl poţi folosi. Lista poate fi păstrată în acest volum.

16. Vezi Jay Adams, The Time Is at Hand (Timpul este la îndemână), (Nutley N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing Company,
1970), pentru o discuţie mai detaliată a acestui text şi a altora enumerate sub el.

17. Jay Adams, The Big Umbrella, p. 117, 118.

18. Ibid., p. 120-121.

19. Pentru o discuţie mai detaliată a acestei distincţii false, vezi ibid., p. 119, 120.

20. Adesea această antiteză este exprimată în Scripturi (Psalmul 1 - calea îngustă şi calea lată; cei doi stăpâni etc. Observă în special
Coloseni 1:21 alienaţi şi ostilii în minte şi în fapte) şi în literatura creştină (vezi Didache). De aceea consilierea spirituală creştină
constă din a-i ajuta pe consiliaţi să se dezbrace de modul vechi de viaţă şi să se îmbrace cu modul de trăire după voia lui Dumnezeu
(Efeseni 4).

21. Cu privire la acest punct, vezi Competent to Counsel, p. 93 şi următoarele. Nu poţi să stai şi să aştepţi simţirile adecvate înainte de
a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să asculţi indiferent ce simţi. Adeseori acţiunea duce la simţiri adecvate (vezi Proverbele
15:30; 17:22).

22. Ichabod Spencer, A Pastor’s Sketches (Schiţele unui pastor), seria a doua (New York: M.W. Dodd, Publisher, 1861), p. 180-185.

23. Preocuparea pentru anxietate nu are origine recentă. În anul 1361, un pastor prezbiterian s-a ocupat de această chestiune. În Matei
6:24-34, Filipeni 4:4-9; şi 1 Petru 5:7, Cristos, Pavel şi Petru se ocupă de această chestiune.

24. Observă nevoia de speranţă recunoscută de Spencer.

25. O idee crucială a lui Spencer.

26. Eroarea fundamentală a persoanelor orientate spre simţiri este că ele cred (în mod greşit) că nu pot sau că nu trebuie să facă ceea
ce la început simt că ar vrea să facă.

27. Un răspuns absolut fundamental.

28. Poate că Spencer a fost puţin prea dur aici; există posibilitatea ca persoana consiliată să înţeleagă într-adevăr greşit acest lucru.
Totuşi, el l-a cunoscut pe omul acela şi, spre deosebire de noi, avea multe indicii neverbale.

29. Problema tuturor preparaţioniştilor.

30. Observă iarăşi eroarea fundamentală a consiliatului orientat spre simţiri: „Trebuie să simt pentru ca să fac."

31. Chestiunea crucială.

32. Cristos, nu Satan, dă pace şi bucurie (Ioan 14:27; 15:11). Pentru ca oamenii să aibă viaţa din belşug atât aici cât şi dincolo, ei
trebuie să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Atunci, toate celelalte le vor fi date pe deasupra.

33. Durerea este reală. Dar faptul că ne concentrăm asupra ei o face ţi mai mare. Dacă un om se gândeşte la inima lui, el poate să-şi
creeze prin aceasta palpitaţii; dacă se concentrează asupra unui loc de pe braţ, poate să-şi cauzeze durere. Concentrarea asupra durerii
îi dă adeseori consiliatului ocazia de a începe să-şi utilizeze durerea pentru a-i manipula pe alţii. Dacă durerea aduce cu sine acest fel
secundar de răsplătire (faptul că persoana obţine ceea ce doreşte), atunci este probabil că atât frecvenţa cât şi intensitatea durerii va
creşte. Vezi John Schneider, op. cit., p. 41-43.

34. Nu există speranţă de schimbare fără responsabilitate. Furia (mânia necontrolată), de exemplu, poate fi oprită. Mai târziu, vom
discuta în detaliu metoda biblică de a trata mânia. Deocamdată citeşte Proverbele 29:11.

35. Aceasta înseamnă că copilul este ţinut responsabil să facă ceea ce ar fi făcut un copil fără păcat dacă n-ar fi avut loc căderea.
„Responsabilitatea omului depăşeşte mult abilitatea lui," a scris R.B. Kuiper într-o excelentă analiză clară a acestei idei. The Bible
Tells Us So (Biblia ne spune aşa), (London: The Banner of Truth Trust, 1968), p. 47. Kuiper are de asemenea comentarii interesante
cu privire la handicapurile fizice şi mintale, p. 48, 49.

36. Ei nici nu-i învaţă pe copii să-şi deteste şi să-şi insulte părinţii pentru presupusa lor vină de a fi făcut din copii ceea ce sunt astăzi,
aşa cum fac unii psihiatri. Părinţii îşi au vina lor; copiii şi-o au pe-a lor. Ei nu pot da vina unii pe alţii pentru propriile eşecuri.
Deoarece fiecare îşi are propria responsabilitate, nu sunt încurajate înstrăinările dintre părinţi şi copii. Un pastor a relatat că un
membru al bisericii sale a fost sfătuit de un psihiatru să urineze pe mormântul tatălui lui! Nici un consilier spiritual biblic nu poate să
încurajeze un astfel de sfat.

37. Neadoptarea acestei poziţii biblice duce la îndepărtarea speranţei şi a posibilităţii de a face consiliere spirituală cu succes. Poziţia
lui Adler, „Noi trebuie să înţelegem că ei sunt victime ale unei dezvoltări greşite a cărei consecinţă nefericită este că atitudinea lor faţă
de viaţă este de asemenea greşită", ne lasă doar perspectiva de a fi „foarte modeşti" în „felul cum îi judecăm pe semenii noştri şi, mai
presus de toate... nu ne permite niciodată să emitem vreo judecată morală.” Alfred Adler, Understanding Human Nature (înţelegerea
naturii umane), (New York: Greenberg, 1946), p. 159. Ideea de victimă, dominantă în multe tipuri de consiliere, înlătură speranţa.
Singurul răspuns la aceasta este apariţia unui binefăcător nevăzut. Responsabilitatea este singurul drum sigur spre speranţă.

Capitolul 15
DRAGOSTEA ÎN CONSILIEREA SPIRITUALĂ
Dragostea este ţelul
Dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semenul nostru constituie suma a ceea ce cere Dumnezeu de la creştin.
Omul care iubeşte nu are nevoie de consiliere spirituală. Dragostea cimentează relaţiile între Dumnezeu şi om şi
între om şi om. În timp ce dragostea atrage, teama respinge. Dacă dragostea dă, pofta înşfacă. Ceea ce dragostea
zideşte, ura distruge. Dragostea face să înflorească comunicarea; resentimentul o face să se ofilească. Dragostea
este răspunsul ultim la toate problemele vieţii de care se ocupă consilierul spiritual creştin. Prin urmare,
dragostea este ţelul.

Sub acest titlu, am scris în Competent to Counsel:

„Care sunt ţelurile consilierii noutetice? În 1 Timotei 1:5, Pavel spune următoarele: Ţinta poruncii este
dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută. Expresia cu
autoritate poate fi adăugată la această traducere: Ţinta poruncii cu autoritate este dragostea. Cuvântul din
original (parangelia) este mai mult decât o simplă poruncă; este o poruncă impusă cu autoritate. Autoritatea lui
Dumnezeu este subînţeleasă. Scopul predicării şi al consilierii spirituale este să dezvolte dragostea pentru
Dumnezeu şi dragostea pentru semenul nostru, pe care Dumnezeu o porunceşte. Isus a rezumat respectarea
Legii în cuvântul dragoste. Orice concepţie despre autoritate antitetică dragostei este neconformă Scripturii.

Dar chiar dragostea este problema omului. Cum poate omul păcătos să iubească? De la căderea în păcat, prin
care păcatul lui Adam a dus la o conştiinţă vinovată, la ipocrizie şi la îndoială, oamenilor naturali le-a fost
imposibil să-şi ţină inimile curate, conştiinţele nepătate sau credinţa lor lipsită de ipocrizie. Toţi se nasc cu o
natură păcătoasă pervertită care anulează orice astfel de posibilitate. Şi totuşi dragostea depinde chiar de aceste
calităţi. De aceea Pavel a arătat că dragostea este condiţionată de soluţia la aceste probleme (observă expresia
„care vine", adică „care izvorăşte din"). Instruirea plină de autoritate de la Dumnezeu, efectuată prin
administrarea Cuvântului Lui, prezentat în public (de la amvon) sau în particular (prin consiliere spirituală),
este mijlocul prin care Duhul Sfânt produce dragoste în credincios.

Scopul care reprezintă cheia de boltă a predicării şi a consilierii spirituale este gloria lui Dumnezeu. Dar
dedesubtul acestui minunat curcubeu este dragostea. O definiţie simplă a dragostei este: împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu. Dragostea este o relaţie responsabilă cu Dumnezeu şi cu oamenii. Dragostea este o relaţie
condiţionată de responsabilitate, adică de respectarea responsabilă a poruncilor lui Dumnezeu. Lucrarea de
predicare şi de consiliere spirituală, atunci când este binecuvântată de Duhul Sfânt, îl face pe om capabil prin
Evanghelie şi prin Cuvântul sanctificator al lui Dumnezeu să aibă o inimă curată, o conştiinţă liniştită şi să se
încreadă în Dumnezeu în mod sincer. Aşa că ţelul consilierii spirituale noutetice este prezentat clar în Scripturi:
să îi aducă pe oameni în situaţia de a se conforma cu dragoste Legii lui Dumnezeu [1]".

Trebuie să te iubeşti întâi pe tine însuţi?

Când Cristos a spus că toată Legea poate fi rezumată în două porunci (dragostea pentru Dumnezeu şi.dragostea
pentru semenul nostrun [2]), intenţia Lui a fost să spună atât şi nimic mai mult. Totuşi, unii creştini (înclinaţi
spre psihologizare) şi unii psihiatri creştini nu sunt mulţumiţi cu aceasta; ei adaugă (şi acest lucru este
periculos) o a treia poruncă: iubeşte-te pe tine însuţi [3]. Ei susţin că dacă un om nu învaţă mai întâi să se
iubească pe sine însuşi în mod adecvat, el nu va învăţa niciodată să-şi iubească semenul, pentru că Cristos
(citând Leviticul 19:18) porunceşte clar: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".

La început acest argument pare oarecum plauzibil. Cum pot eu să iubesc pe altcineva, dacă nu ştiu cum să mă
iubesc pe mine însumi? Dacă eu cred (în mod greşit) că un anumit lucru este de dorit, fără ca eu să-l fi
experimentat, voi dori poate să-l îndemn pe semenul meu să-l încerce pentru propriul lui beneficiu. Şi lucrul
acela s-ar putea să-i facă doar rău. Dar toată această argumentare nu-şi are rostul. Scripturile, şi nu experienţa
noastră personală, ne spun ce este dragostea pentru semenul nostru. Nu poţi să greşeşti în dragostea ta pentru
semenul tău dacă îl iubeşti după principiile biblice.

Când Cristos i-a cerut creştinului să-şi iubească semenul ca pe sine însuşi, El n-a vrut să spună că aceasta îl
obligă să facă pentru semenul lui exact ceea ce face pentru sine însuşi. Dimpotrivă, Cristos nu a pus accentul pe
conţinutul dragostei, ci (aşa cum este pus şi în prima poruncă) pe intensitatea sau pe devotamentul dragostei, pe
cantitatea şi calitatea preocupării pline de dragoste pe care o are un om pentru semenul lui. Cuvintele „ca pe
tine însuţi" sunt paralele cu expresia „din toată inima ta" din porunca de a-L iubi pe Dumnezeu. În ambele
porunci, accentul nu este pus pe conţinutul dragostei (care se găseşte în cele Zece Porunci), ci pe căldura şi pe
autenticitatea ei.

Dar dincolo de aceste consideraţii, decisiv este faptul că Cristos distinge doar două porunci (versetul 40). Dacă
El ar fi intenţionat să scoată în evidenţă o a treia poruncă (mai ales când una din celelalte două era dependentă
de ea) [4], El n-ar fi putut s-o facă folosind limbajul pe care îl utilizează în acest pasaj. O astfel de psihologizare
a pasajului şterge mesajul lui clar şi îi schimbă în mod serios accentul. Psihologizarea duce de obicei la
speculaţii interminabile cu privire la chestiuni legate de „conceptul de sine" etc., care nu îşi au originea în
Scriptură, aşa cum s-a presupus, ci în idei preconcepute care au fost forţate asupra textului Scripturii [5]. Prin
urmare, este incorect şi periculos să facem caz de o idee de care Cristos nu a făcut caz deloc (şi pe care El a
exclus-o de fapt în mod clar prin faptul că a folosit cuvântul limitator două). Acest lucru este cu deosebire
dăunător deoarece aici este vorba de o problemă absolut fundamentală, şi anume, rezumatul Legii lui
Dumnezeu.

Sunt gata să merg un pas mai departe şi să spun că ideea că omul trebuie să înveţe să se iubească pe sine însuşi
este falsă din punct de vedere biblic (excepţie făcând poate doar cazul când este folosită cu valoare retorică). Eu
nu obiectez doar că Matei 22:34-40 nu ne învaţă că dragostea de sine este baza pentru dragostea faţă de semeni;
obiecţia mea este mai fundamentală. Conceptul de dragoste de sine, adoptat de psihologizatorii Scripturii, este
contrar principiului exprimat şi repetat în toată Biblia într-o formă sau alta: şi anume că respectul de sine şi ceea
ce primeşte omul pentru sine însuşi este produsul secundar a ceea ce dă el cu dragoste altcuiva. „Este mai bine
să dai decât să primeşti", „Cine îşi pierde viaţa o va câştiga" şi „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" - toate acestea reprezintă temele statornice ale
Scripturii. Dragostea de sine nu este niciunde poruncită sau lăudată.

Scripturile pleacă de la baza că oamenii se iubesc deja pe ei înşişi încă mai mult decât trebuie. Aceasta este
ideea care stă la baza cuvintelor din Leviticul 19:18 [6]. Oamenii au tendinţa de a-i defăima pe alţii şi de a le
purta pică (19:18). Ei nu-şi fac aceste lucruri lor înşişi, ci, dimpotrivă, au tendinţa de a-şi acorda circumstanţe
atenuante. Şi, de fapt, ei găsesc că este posibil să se iubească pe ei înşişi şi atunci când ştiu (mai bine decât ştiu
despre oricine altcineva) cât sunt de puţin vrednici de dragoste. Dragostea de sine este o dragoste care „acoperă
o mulţime de păcate". Isus vrea să spună deci că un creştin trebuie să aibă o dragoste la fel de intensă pentru
alţii, ca şi cea pe care a dezvoltat-o pentru el însuşi. Creştinul trebuie să înveţe să treacă peste greşelile altuia la
fel cum trece peste ale lui. Şi la fel trebuie să le acorde altora circumstanţe atenuante, la fel cum îşi acordă lui
însuşi.

Gândul acesta apare şi în Efeseni 5:28-29, unde Pavel îi îndeamnă pe bărbaţi să îşi iubească soţiile la fel cum îşi
iubesc trupurile lor. Pavel nu a vrut să spună că soţii trebuie mai întâi să înveţe cum să-şi iubească propriile lor
trupuri, înainte de a putea să-şi iubească soţiile. Nu! Pavel presupune (la fel cum presupune şi Cristos) că
oamenii deja se iubesc pe ei înşişi. De fapt, el exprimă clar această presupunere: „Nimeni nu şi-a urât vreodată
trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag". Cele două pasaje aparţin aceleiaşi categorii de argumente. Cristos
spune de fapt: fă-i bine semenului tău (sau soţiei tale) cu acelaşi devotament şi cu acelaşi zel de care dai dovadă
atunci când îţi faci bine ţie însuţi. Pavel spune: iubeşte-ţi soţia cum îţi iubeşti propriul tău trup.

Ce este concepţia despre sine? [7]

Omul care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii lui nu va avea probleme cu „concepţia despre sine" (ceea ce
gândeşte el despre el însuşi). El va fi un om recunoscător şi plin de umilinţă, care îl va lăuda pe Dumnezeu
pentru lucrarea Duhului Sfânt în el. El va fi mulţumitor pentru că a fost ales şi a făcut în stare să arate în viaţa
lui roada de dragoste a Duhului Sfânt.

Astăzi sunt foarte răspândite ideile cu privire la importanţa unei concepţii pozitive faţă de sine, a identităţii şi
respectului faţă de sine. Teoreticienii, care înţeleg greşit calea biblică a lui Cristos, insistă fără încetare asupra
ideii că omul nu poate să-i iubească pe alţii până când nu ajunge mai întâi să se iubească pe sine. El trebuie să
aibă o concepţie adecvată despre sine înainte de a putea să aibă impact asupra altora. Astfel, mare parte din
consilierea spirituală modernă se concentrează asupra realizării unei imagini pozitive cu privire la sine, ca o
condiţie obligatorie pentru realizarea tuturor celorlalte lucruri:
„O autoevaluare realistă, o deplină autoacceptare şi respectul de sine sunt considerate drept pietre de temelie ale
unei ajustări sănătoase" [8].

Erickson interpretează Reforma în termenii „crizei de identitate" a lui Luther. Au fost concepute teste de
personaliate „pentru a determina cum se vede individul pe el însuşi - adică tiparele de atitudini pe care le are
sau le dobândeşte faţă de valorile sale, ţelurile sale, abilităţile sale şi faţă de valoarea personală" [9].

Şi oriîncotro ne-am îndrepta astăzi, chiar şi în cercurile creştine [10], auzim mereu vorbindu-se de nevoia ca eul
să fie mai puternic.

Cum trebuie să vadă un consilier spiritual creştin aceste chstiuni? Mai întâi, pentru ca un om să trăiască în pace,
el trebuie să găsească singura identitate din viaţa lui care are valoare: aceea de copil al lui Dumnezeu. Când el
ştie că a fost regenerat de Duhul lui Dumnezeu, că este membru al familiei lui Dumnezeu, că este iertat pentru
toate păcatele, că este socotit la fel de sfânt ca şi Isus Cristos prin identificarea cu El şi este destinat unei
moşteniri veşnice în prezenţa lui Dumnezeu, aceasta este identitate destulă pentru orice om! O astfel de
identitate le-a fost dată gratuit acelora care sunt în Cristos (vezi 1 Ioan 3:1: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat
Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem"). Duhul Sfânt a fost dat ca să asigure această identitate:
„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării"
(Efeseni 4:30). O pecete dădea siguranţă şi identifica. Pentru creştin, criza de identitate s-a sfârşit. În Cristos,
care este înţelepciunea lui, îndreptăţirea lui, puterea lui şi sfinţirea lui (vezi 1 Corinteni 1:30), creştinul are toată
puterea de care are nevoie. El poate să declare împreună cu Pavel: „Pot totul în Cristos, care mă întăreşte"
(Filipeni 4:13).

Dar ce se întâmplă cu lucrurile încă nerealizate în viaţa creştinului şi care, prin procesul de sfinţire, trebuie să
fie adăugate la cele realizate deja? Trebuie să spunem două lucruri. Mai întâi, în procesul de sfinţire, omul nu
caută mai multă putere personală a eului. În calitate de mlădiţă, creştinul îşi primeşte toată puterea de la Viţă.
Este adevărat că el devine mai puternic şi mai plin de încredere pe măsură ce creşte prin har; dar încrederea lui
nu este în el însuşi. Concepţia credinciosului despre sine însuşi nu se concentrează asupra a ceea ce este el în el
însuşi, ci asupra a ceea ce a devenit el în Cristos: „Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în
Isus Cristos, Domnul nostru" (Romani 6:11). Aceasta este o idee total străină gândirii psihiatrilor. Ei nu-şi pot
imagina cum poate cineva să-şi găsească propria valoare în Altul. O analiză a concepţiei creştine poate să îi
conducă pe teoreticienii necredincioşi, care sunt orbi faţă de irealităţile creştine (1 Corinteni 2), numai la
concluzia că doctrina creştină a concepţiei despre sine este nesănătoasă. Creştinul se consideră lipsit de orice
valoare fără Cristos; el este doar vrednic de moarte (după cum spune Romani 6:11). Toată valoarea lui şi
respectul lui faţă de sine îşi are baza în relaţia lui cu Altcineva. Valoarea lui depinde în totalitate de Cristos.
Analiştii necredincioşi pot doar să tragă concluzia că această învăţătură este nesănătoasa (1) pentru că
accentuează lipsa de valoare a păcătosului, care duce la pocăinţă şi (2) pentru că face din creştin o persoană
total dependentă [11]. Creştinii ştiu cât de bine este aşa, dar nu se vor strădui să explice logica biblică acelora
care nu au ochi de văzut şi urechi de auzit.

În al doilea rând, creştinul nu caută valoarea personală ca pe un scop în sine, pentru că el ştie că o astfel de
căutare este zadarnică. Dimpotrivă, el ştie că aceasta, la fel ca şi orice câştig personal, este un produs secundar:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra"
(Matei 6:33) [12]. În mod invariabil, în ordinea pe care a aşezat-o Dumnezeu în toate lucrurile, este aşa cum
spune catehismul: când Îl glorificăm pe Dumnezeu, ne bucurăm de El pe vecie. Scripturile formulează această
idee în felul următor: „Este mai ferice să dai decât să primeşti" (Faptele Apostolilor 20:35).

Vorbind mai direct despre acest subiect, Cristos a declarat: „Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va
pierde viaţa pentru Mine o va câştiga" (Matei 10:39). Este clar că acela care îşi caută identitatea în el însuşi sau
în alţi oameni nu va găsi niciodată ceea ce caută. Identitatea poate fi găsită numai prin abandonarea propriilor
dorinţe şi prin voinţa de a-L urma pe Cristcs. Identitatea se găseşte în El; în renunţarea la toate lucrurile de
dragul Lui. Niciunde altundeva nu poate fi găsită o identitate care să satisfacă.

Astfel, dragostea de sine nu este un scop legitim din punct de vedere biblic. Omul poate să fie satisfăcut de şi
însuşi [13] numai când se află într-o relaţia adecvată cu Cristos, având o conştiinţă curată înaintea lui
Dumnezeu şi înaintea oameniior [14].
Cum abordează dragostea consilierul spiritual
Acest capitol a subliniat că este important să înţelegem că Dumnezeu nu îi cere omului să se iubească pe sine
sau să aibă o concepţie înaltă despre sine pentru ca să poată să-L iubească pe Dumnezeu şi pe semenul lui. De
ce am accentuat acest lucru? Este aceasta doar o bătălie nimicitoare între unii teologi şi unii psihologi creştini?
Nu. Deşi problema aceasta este încărcată de semnificaţii teologice, nu acesta a fost motivul principal pentru
care i-am acordat atâta spaţiu aici. Discuţia de faţă este motivată (1) de necesitatea unei interpretări corecte a
Scripturii şi (2) de caracterul crucial al înţelegerii corecte a acestui subiect de către consilierul spiritual creştin.

Consilierii spirituali care psihologizează Scripturile cu privire la această problemă, descoperă în mod invariabil
că aceasta nu-i duce nicăieri. Aceşti consilieri spirituali caută să găsească modalităţi de a întări eul consiliatului,
dar nu reuşesc să facă acest lucru. Mult timp şi multă energie sunt risipite în acest efort inutil. Este la fel de
neroditor ca şi urmărirea fericirii, pe care omul nu o găseşte niciodată atunci când o caută. La fel ca şi fericirea,
satisfacţia cu privire la sine este doar un produs secundar. Dacă acest principiu biblic este recunoscut şi dacă se
acţionează în conformitate cu el, pot fi economisite multe ore din timpul de consiliere spirituală. Nu este nici
necesar şi nici justificat biblic ca un consilier spiritual să încerce să schimbe direct concepţia consiliatului
despre sine sau să îi dezvolte respectul de sine. Şi nici nu este posibil. Consilierii spirituali trebuie să treacă
direct la pasul următor, şi să se ocupe de pocăinţă [15].

Pocăinţa, aşa cum am văzut, culminează întotdeuna cu schimbarea comportamentului. Aici este fondul
problemei. Aceia care încearcă să întărească eul, să dea un nou sens identităţii sau să îndulcească concepţia
consiliatului despre sine, fac aceasta pe baza presupunerii că el este în stare să facă ceea ce îi cere Dumnezeu,
fără o astfel de schimbare. Şi, pe lângă aceasta, ei presupun că imaginea pe care o are consiliatul cu privire la
sine poate fi schimbată fără să fie schimbat eul. Dar ei nu pot să-şi sprijine aceste presupuneri nici cu învăţături,
nici cu exemple biblice. De aceea, ei nu găsesc nici un fel de îndrumări biblice pentru atingerea acestor ţeluri.

Biblia, contrar presupoziţiilor psihologizatorilor, insistă asupra procedurii inverse: omul trebuie să asculte de
Dumnezeu indiferent de imaginea pe care o are cu privire la sine. El nu se poate scuza susţinând că nu are
puterea necesară pentru a asculta. Numai prin ascultare poate el să ajungă la satisfacţie lăuntrică. Dacă cineva
spune că se simte inadecvat, probabil că se simte astfel pentru că este inadecvat! El nu trebuie să fie convins că
nu este adecvat pentru ca prin aceasta să ajungă să facă lucruri adecvate; el trebuie să înceapă să le facă dacă
vrea să se simtă adecvat [16].

Nu puterea eului duce la comportament după voia lui Dumnezeu, ci comportamentul după voia lui Dumnezeu
este singura sursă din care un om poate extrage o concepţie satisfăcătoare despre sine. Dar pentru că un
comportament după voia lui Dumnezeu implică întotdeauna căutarea mai întâi a Împărăţiei şi a dreptăţii Lui
(niciodată cu scopul de a i se adăuga toate celelalte lucruri la urmă), pericolul hedonismului latent învăluit în
concepţia opusă acesteia este evitat.

Odată ce comportamentul după voia lui Dumnezeu duce la satisfacţie, aceasta din urmă îl încurajează pe
consiliat să asculte şi în continuare. Dar procesul trebuie să înceapă cu ascultare. Acest mod de abordare a
problemei nu este numai biblic [17], ci putem să vedem şi logica lui, deoarece este zadarnic să îi spunem unui
consiliat că trebuie să aibă o concepţie mai înaltă despre sine, când nu-i oferim nici o raţiune concretă şi nici un
mijloc concret pentru a face acest lucru. Pe de altă parte, creştinul ascultător are o conştiinţă curată bazată pe o
viaţă după voia lui Dumnezeu, din care se naşte un sentiment de satisfacţie. Este o prostie (ca să nu mai vorbim
de descurajarea pe care o produce) să îl îndemnăm pe consiliat să acţioneze direct pentru a-şi dezvolta o altă
concepţie despre sine. El nu poate să facă acest lucru cu succes dacă nu se schimbă el însuşi. În Cristos
întotdeauna găsim puterea de a asculta; de unde altundeva îşi poate dobândi cineva puterea (sau dreptul) de a-şi
schimba concepţia despre sine însuşi decât din ascultare?

„Dar ce se întâmplă în cazul unui copil care a fost dispreţuit în repetate rânduri de părinţii lui; căruia i s-a spus
într-o mie de feluri că nu e bun de nimic; care este criticat şi condamnat tot timpul?" Principiul nu se schimbă,
ci rămâne acelaşi. Dacă el crede ceea ce i se spune, atunci el este o persoană slabă care îşi face autoevaluarea
după ceea ce îi spun alţii. Şi aici este un punct în care consilierul spiritual trebuie să îl ajute să se schimbe. Atâta
timp cât nu se schimbă, el se vede pe bună dreptate ca o persoană slabă care nu ştie să reacţioneze aşa cum
trebuie atunci când alţii abuzează de el. Să presupunem că aceasta sau răzvrătirea sunt reacţiile cele mai
probabile ale copilului păcătos la un astfel de tratament; să presupunem chiar că una din aceste două reacţii va
apărea în fiecare caz. Aceasta totuşi nu îl scuză şi nici nu îl ajută pe copil sau pe adultul care se va dezvolta din
el (dacă nu se schimbă) şi care va da întotdeauna vina pe alţii. Undeva pe parcursul vieţii lui, el trebuie să fie
confruntat cu reacţiile lui greşite, să i se arate care sunt principiile lui Dumnezeu pentru rezolvarea acestor
cazuri de maltratare a copiilor, şi să fie ajutat să aplice în viaţa lui aceste principii. El nu poate să aibă nici un
succes în viaţă dacă va da întotdeauna vina pe alţii pentru comportamentul lui deficitar.

Cu cât copilui este confruntat mai devreme cu aceste probleme, cu atât mai bine pentru toţi cei interesaţi. De
aceea, cea mai mare simpatie şi cel mai mare ajutor pe care un consilier spiritual (fie că este învăţător de şcoală
duminicală, lucrător cu tineretul, pastor etc.) le poate da unui copil este să se concentreze nu asupra a ceea ce
alţii i-au făcut sau îi fac (probabil că nici o măsură imediată nu poate fi luată în această privinţă), ci asupra
modului în care Dumnezeu aşteaptă ca el să reacţioneze la aceatea [18]. În aceasta rezidă speranţa de schimbare
care în acelaşi timp Îl va onora pe Dumnezeu şi (ca produs secundar) va schimba concepţia copilului despre
sine.

Ce este, de fapt, dragostea?

Concepţiile Hollywood-ului şi ale revistelor pornografice despre dragoste, căsătorie şi noncăsătorie s-au
infiltrat în societatea noastră. Aceste filozofii intră repede în căminele noastre într-o mie de feluri. Hollywood-
ul, chiar de la începuturile lui, a propagat o filozofie păgână cu privire la dragoste. Această filozofie susţine că
dragostea este o întâmplare. Dragostea nu este ceva pentru care să trebuiască să depui vreun efort; ea „se
întâmplă" pur şi simplu. Dragostea iese deplin formată din capul Afroditei. Ea este acel gen de lucru care fie că
există, fie că nu există. Ea nu este ceva care se dezvoltă, nu este ceva care creşte, nu este ceva ce se realizează
prin strădanie, ea nu are nici o legătură cu gândirea şi cu siguranţă nu poţi să vrei să iubeşti. Dragostea este pur
şi simplu o întâmplare. Şi când se întâmplă, se întâmplă în aşa fel încât ştii că s-a întâmplat! Te înnebuneşte,
auzi muzică, vezi lumini minunate sau aproape că ai halucinaţii. O astfel de dragoste pare minunată la început,
dar ce se întâmplă când toate acestea nu se mai întâmplă? Ce se întâmplă când s-a terminat cu întâmplarea? Ce
se întâmplă când sunetele pe care le auzi se transformă în cacofonii, iar culorile devin cenuşii? Ce se întâmplă
când sentimentul moare, când tăciunii se răcesc, iar luminile se sting? Ce se întâmplă cu o căsnicie de tipul
Hollywood, bazată pe simţiri, când cei doi încep să experimenteze caracterul fluctuant al simţirii? Ce se
întâmplă când unul dintre cei doi începe să dezvolte simţiri pentru altcineva? Când ceva începe să se întâmple
cu secretara la serviciu, când ceva începe să se întâmple cu bărbatul din casa vecină; este acesta semnalul că
trebuie să aibă loc o schimbare? Dacă dragostea este o întâmplare, ce altceva ai putea să aştepţi atunci când alte
lucruri încep să se întâmple? În filozofia pornografică, dragoste înseamnă a lua; înseamnă a lua tot ce poţi de la
o altă persoană, a o folosi pe cealaltă persoană ca pe un obiect al dragostei, înseamnă a apuca şi a ţine şi a te
satisface abuzând de altcineva [19]. Şi când a terminat cu persoana aceea, ea este considerată uzată. Atâta-i tot.
Când nu mai există nectar în floare, albina trebuie să zboare la floarea următoare, şi apoi la următoarea şi aşa
mai departe. Şi Hollywood-ul a propagat această idee, nu numai prin filme, ci şi prin felul în care atât de multe
dintre stelele de cinema au devenit notorii pentru zborurile lor din floare în floare. Dacă mama trebuie să se
îmbrace ca stelele, să-şi aranjeze părul ca şi stelele şi să se macheze ca stelele, de ce să nu-şi agaţe şi căsnicia de
o stea?

Reclamele fac presiuni asupra noastră în alte feluri. Publicitatea îşi are propriul ei cod etic, care stă la baza
tuturor practicilor ei comerciale. Poţi să citeşti despre aceste lucruri într-o carte de Ernest Dichter, The Strategy
of Desire (Strategia dorinţei) [20]. Mare parte din publicitate se bazează pe filozofia hedonistă. Cercetători ai
motivaţiei, cum este Dichter, susţin că noi trebuie să devenim hedonişti sută la sută. Dichter crede că ar fi de
dorit să acceptăm această filozofie fără rezerve şi să urmărim în mod deschis plăcerea ca ţel în viaţă. Dar el îşi
dă seama că hedonismul este încă o pilulă destul de amară pentru ca oamenii să o înghită în mod deschis, aşa că
el o deghizează superficial; atâta doar cât să „justifice" căutarea plăcerii. Atunci el şi cu cei de teapa lui revarsă
cu generozitate valori hedoniste în urechile, ochii, nările noastre, şi prin orice altă poartă. Hedonismul ne
inundă în reviste, pe panourile de reclame, la televiziune şi în ziare. Ori încotro ne întoarcem, publicitatea
revarsă asupra noastră concepţia hedonistă despre viaţă.

Corespunzător celor două filozofii fundamentale ale vieţii, hedonismul şi teismul biblic, există două concepţii
despre dragoste. Desigur, toţi sunt pentru dragoste. Hipiştii sunt pentru dragoste, eticiştii situaţionişti sunt
pentru dragoste, adepţii lui Hari Krishna sunt pentru dragoste, creştinii sunt pentru dragoste. Dar şi cu privire la
dragoste, ca şi cu privire la cer, este adevărată zicala că „nu toţi cei ce vorbesc despre ea o au".

Ce este atunci dragostea biblică?

Pavel arată clar ce este dragostea. Dragostea este dăruire - dăruire din tine însuţi altuia. Dragostea nu înseamnă
a primi, aşa cum spune lumea astăzi. Ea nu este simţire şi dorinţă; ea nu este ceva asupra căreia nu avem
control. Dragostea este ceva ce un om face pentru altul. Nimeni nu iubeşte abstract. Dragostea este o atitudine
care are drept rezultat ceva ce se întâmplă în mod real, tangibil. Observă că Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe
Sine pentru ea (Efeseni 5:25). Ioan 3:16 spune. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui
Fiu". În Galateni 2:20 citim: „M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine". Dacă duşmanul tău este flămând,
dă-i ceva de mâncare. Dacă duşmanul tău este setos, dă-i să bea. Fă-le bine acelora care abuzează de tine în
mod dispreţuitor. Dragostea nu este în primul rând un sentiment, ci o dăruire din tine însuţi altuia. Sentimentele
vor urma după aceasta.

Hollywood-ul a denaturat dragostea, ecranele de televiziune o denaturează, muzica o denaturează. Peste tot
astăzi dragostea este considerată o întâmplare. Ea se întâmplă pur şi simplu. „N-am putut să mă abţin," a spus
tânărul care, împreună cu prietena lui, a intrat în încurcătură pe bancheta din spate a automobilului lui „N-am
putut să mă abţin." Acest tânăr este orientat spre simţiri, dar nu spre dragoste. El este motivat de dorinţă, dar nu
de dragoste. Adevărata dragoste poate fi ţinută întotdeauna sub control. Ea este poruncită. Cristos îţi porunceşte
să-ţi iubeşti duşmanii. Dar nu poţi să stai numai şi să aştepţi să-ţi vină un sentiment bun pentru duşmanul tău.
Nu aşa se întâmplă lucrurile. Dar dacă-i dai ceva de mâncare unui duşman, sau dacă-i dai ceva de băut, în
curând ceva se va întâmplă cu simţirile tale. Când investeşti din tine însuţi în altcineva, începi să simţi altfel
faţă de el. Acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Simţirile trebuie să se bazeze pe ceva solid.
Simţirile care se dezvoltă din dăruire sunt autentice şi durabile. Dar simţirile ca bază a dragostei sunt instabile.
Când se întâmplă să apară o astfel de dragoste neautentică, ce se va întâmplă când „întâmplarea nu se mai
întâmplă"? Pe simţiri nu te poţi baza; ele sunt puternice într-o zi, şi slabe în ziua următoare. Simţirile nu sunt
întotdeauna sub control, dar adevărata dragoste este. Biblia porunceşte: „Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău
cu toată inima ta, cu toată mintea ta, cu tot trupul tău şi cu toată puterea ta; iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine
însuţi; şi iubeşte-i pe duşmanii tăi".

Acolo unde nu este dragoste într-un cămin, este vina soţului. În principal responsabilitatea dragostei într-un
cămin nu cade asupra soţiei (deşi şi ea trebuie desigur să arate dragoste), ci asupra soţului. Soţul trebuie să-şi
iubească soţia cum Îşi iubeşte Cristos Biserica. Ascultă ce spune 1 Ioan 4:19: „Noi Îl iubim" (adică Biserica; nu
uita că soţia reflectă Biserica); „Noi Îl iubim (Biserica Îl iubeşte) pentru că El ne-a iubit întâi". Aşa a început
dragostea pentru Cristos. Nu pentru că Biserica era atât de iubitoare şi atât de vrednică de a fi iubită, încât
Cristos n-a putut să n-o iubească; dimpotrivă, pe când noi eram încă duşmani, eram încă păcătoşi, eram încă
răzvrătiţi, creaturi netrebnice şi dezgustătoare în ochii Lui, Isus ne-a iubit mai întâi - şi Şi-a dat viaţa pentru noi!
El a privit la noi cu dragoste în ciuda tuturor acestor lucruri, şi a hotărât să ne dea dragostea Lui. El ne-a ales
din dragoste pentru noi, fără să existe nimic în noi care să ne facă vrednici de iubit.

Dacă dragostea s-a răcit într-o familie, consilierul spiritual trebuie să-l îndemne pe soţ să acţioneze. El trebuie
să-l îndemne să imite dragostea lui Isus Cristos pentru Biserica Lui, accentuând responsabilitatea lui de a iniţia
dragostea. Consilierul spiritual nu trebuie să-i permită soţului să se scuze: „Nu pot s-o iubesc pentru că ea nu
mă iubeşte pe mine". Dimpotrivă, trebuie să-i spună: „Isus ne-a iubit când noi nu aveam dragoste pentru El. Tu
eşti capul familiei tale. Dumnezeu consideră că este responsabilitatea ta să introduci dragostea în căminul
vostru. Cel puţin tu poţi să-ţi arăţi dragostea. Trebuie să începi prin a da. Trebuie să dai din timpul tău, din
interesele tale, din banii tăi, din tine însuţi. Haide să facem un plan pentru ca în fiecare zi din săptămâna aceasta
să faci ceva specific (concret) pentru soţia ta. Este posibil ca soţia ta să nu-ţi răspundă cu dragoste, indiferent
cât de mult i-ai da. Dar indiferent de reacţia ei, poate să existe dragoste în căminul vostru. Dragostea ta pentru
ea poate să impregneze totul. Dacă viaţa noastră de căsnicie este rece şi sterilă, tu ai responsabilitatea principală
de a schimba situaţia. În Efeseni 5, nu i se spune soţiei să-şi iubească soţul. Ei i se spune să se supună. Soţului i
se spune să-şi iubească soţia. Ai o sarcină dificilă. Dar pentru a-L onora pe Cristos şi pentru a reflecta dragostea
Lui, nu trebuie să eşuezi".
Faptul că soţul are responsabilitatea de a menţine dragostea în cămin nu o scuteşte pe soţie de a iubi. Dacă soţul
n-o iubeşte, consilierul spiritual trebuie să-i spună: „Cu toate acestea, tu trebuie să-i arăţi dragoste".

Consilierii spirituali găsesc în 1 Corinteni 13 cea mai clară explicaţie a relaţiei responsabile a unuia faţă de
altul, numită dragoste. Aici se găsesc detalii cu privire la dragoste, care sunt deosebit de preţioase pentru
consilierea spirituală. Fiecare consilier spiritual trebuie să se familiarizeze bine cu diferitele aplicaţii posibile
ale fiecărei funcţii a dragostei pe care a notat-o Pavel. El trebuie să ştie să îi arate soţului gelos (sau soţiei
geloase) că dragostea cere schimbare. El trebuie să îl înveţe pe cel gelos să îi acorde celuilalt toată încrederea.
Pentru aceia care îşi pierd cumpătul şi se înfurie uşor, există mai multe cuvinte importante în versetele 4, 5, 67.
Egoismul este exclus (versetul 5) etc.

Marea diferenţă între perioada Vechiului Testament şi cea a Noului Testament în ceea ce priveşte dragostea este
că în Cristos avem un exemplu viu, fără păcat şi perfect a ceea ce înseamnă dragostea pe care o cere Dumnezeu.
De aceea spune Ioan că vechea poruncă a lui Dumnezeu de a iubi este nouă (compară 1 Ioan 2:7 cu Ioan 13:34).
El Şi-a demonstrat dragostea lui Isus Cristos, şi le-a cerut ucenicilor Lui să iubească la fel ca şi El (vezi şi
Filipeni 2; Efeseni 4:32; 5:25).

Prin urmare, dragostea poate fi poruncită (Luca 6:27 şi urm.; Efeseni 5:25) şi învăţată (Tit 2:3-4). Dragostea nu
vine de la sine, ea trebuie învăţată [21]. Dar fiindcă ea este roada Duhului, creştinii pot să fie siguri că va trebui
ca Duhul Sfânt să lucreze în vieţile lor pentru ca ei să înveţe să iubească. Duhul lucrează prin ascultare de
Scripturi şi prin rugăciune.

NOTE

1. Competent to Counsel, p. 54, 55.

2. Vezi Matei 22:34-40.

3. Ideea a devenit foarte răspândită. Observă conceptul în scrieri bine cunoscute cum sunt: Eugenia Price, Find Out Yourself
(Descoperă-te pe tine însuţi), (Grand Rapids: Zondervan), p. 28, 29; Richard Peace, Lerning to Love Ourselves (Să învăţăm să ne
iubim pe noi înşine), (Downers Grove: Intervarsity Press, 1970). Notează de asemenea R. Lofton Hudson, „Love Yourself" (Iubeşte-te
pe tine însuţi), în J. Allan Peterson, editor, The Marriage Affair (Aventura căsniciei), (Wheaton: Tyndale House Publishers, 1971), p.
47-49. Este întotdeauna periculos să adăugăm la Cuvântul lui Dumnezeu; şi acest lucru este adevărat în mod deosebit atunci când este
vorba de o chestiune atât de importantă cum este rezumatul Legii.

4. Dacă ascultarea de a doua poruncă este dependentă de îndeplinirea cerinţelor unei a treia porunci, atunci aceasta din urmă este mai
mare decât primele două. Dar vezi Marcu 12:31b: „Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta".

5. Vezi, de exemplu, Harold Nelson, „Do You Love Yourself?" (Te iubeşti tu pe tine însuţi?), Eternity, februarie 1970. p. 22, unde
autorul pune în mod greşit semnul egalităţii între dragostea de sine şi ideea lui Carl Rogers de „concepţie pozitivă despre sine".

6. Observă, de exemplu, contrastul cu ura faţă de fratele tău (versetul 17).

7. Discuţiile despre „eu" adeseori buimăcesc minţile consiliaţilor. Ei se încurtă în întrebări de felul: „Care este adevăratul meu eu?
Este cel lăuntric sau cel exterior? Cine sunt eu? Ce sunt eu cu adevărat?" Beldoch exprimă lucrul acesta în felul următor: „Este ca şi
cum ei ar crede că mai există un eu care se ascunde în tufele faţadei sociale; o greblare psihică rapidă şi iată, cel timid este
descoperit". Intellectual Digest, octombrie 1971, p. 88. În afară de cazul în care există probleme organice de percepţie fizică induse
chimic, când omul se simte de parcă el este separat de trup, astfel de discuţii nu au nici un sens. Ele nu sunt biblice. Adevăratul eu este
acela pe care îl ştii tu şi Dumnezeu: „Propriul tău eu îl vezi în inima ta" (Proverbele 27:19b, traducerea T.E.V.).

8. Robert M. Goldenson, The Enciclopedia of Human Behavior (Enciclopedia comportării umane), vol. II. op. cit., p. 1180. O
autoevaluare realistă este bună, dar ea este imposibilă pentru aceia care nu se ghidează după Biblie. Autoacceptarea este posibilă
numai în Cristos, în care Dumnezeu acceptă păcătoşi iertaţi. Şi totuşi, o autoevaluare realistă poate duce numai la neacceptsrea
propriei persoane şi la hotărârea că trebuie să se pocăiască şi să se schimbe.

9. Ibid.

10. Vezi Frank Cheavens, Creative Parenthood (Paternitate creatoare), (Waco: Word Books, 1971), p. 58.

11. Ca atare este diametral opusă accentului pe care îl pune Carl Rogers pe autonomia personală. Vezi Rogers, On Becoming a Person
(Cum să devii o persoană), (Boston: Houghton-Mifflin, 1961), p. 256-258, unde vei găsi comentarii cu privire la conceptul de eu.

12. Vezi şi Romani 8:32.

13. Niciodată pe deplin în această viaţă, deoarece nu ajungem la perfecţiune aici.

14. Conştiinţă este acea capacitate evaluatoare care face ca trupul unui om să reacţioneze cu senzaţii pe care noi le interpretăm drept
satisfacţie sau lipsă de satisfacţie. Ea poate să declanşeze simţăminte de vinovăţie, ruşine, jenă, durere, remuşcare şi opusele lor.

15. „Acceptarea" este opusul pocăinţei. Noi suntem acceptaţi şi îi acceptăm pe alţi credincioşi numai în Cristos (Romani 12-14).

16. Nu uita, consiliaţii nu se „simt" realmente inadecvaţi. Ei pot să se simtă trişti, deprimaţi, nefericiţi, vinovaţi, ruşinaţi etc., dar când
spun că se simt inadecvaţi, ei vor să spună de fapt că ei socotesc că sunt inadecvaţi. Nu este înţelept să minimalizăm importanţa unor
astfel de autojudecări negative. Consilierii spirituali trebuie să se gândească întotdeauna bine la subînţelesurile expresiilor - de ex.:
„Nu am încredere" înseamnă de multe ori „Eu sunt o persoană în care nu se poate avea încredere". „Am o durere de cap" adesea
înseamnă „Durerea de cap mă stăpâneşte" (dar uneori un consiliat poate într-adevăr să aibă o durere de cap, pentru propriile lui
interese!).

17. Competent to Counsel, p. 93 şi urm.

18. Pasajele din Romani 12 şi 1 Petru sunt deosebit de utile pentru o astfel de consiliere spirituală.

19. Revistele pornografice pun accentul pe sex, desigur; dar filozofia lor se extinde la toate relaţiile umane. Viaţa orientată spre eu şi
spre dorinţă se bazează pe ideea păcătoasă că este mai ferice să primeşti decât să dai.

20. Ernest Dichter, The Strategy of Desire (Strategia dorinţei), (Garden City Doubleday, 1960). Observă cum se potriveşte concepţia
lui Dichter cu viaţa orientată pre dorinţă. El promovează o abordare comerciala care stârneşte interesul persoanelor păcătoase, despre
care el recunoaşte (pe bună dreptate) că sunt motivate de dorinţă şi simţire. El vrea ca până la urmă să facă hedonismul legitim; până
atunci el îi va pune o învelitoare subţire sub forma unui raţionament, pentru a-l acoperi. Abordarea comercială a lui Dichter este
similară cu modul în care a apelat Satan la Eva în grădină.

21. Dragostea este concretă, nu abstractă. Ea înseamnă a-i sluji pe alţii, aşa cum a făcut Cristos când le-a spălat picioarele ucenicilor
Lui. Înseamnă să îi dai un pahar cu apă rece unui duşman atunci când acesta este însetat. Şi pentru că este contretă dragostea poate fi
învăţată.

Capitolul 16
SUPORT, SIMPATIE ŞI EMPATIE
Idei moderne
Înrudite cu concepţiile moderne despre dragoste sunt şi ideile la fel de nerezonabile cu privire la suport,
simpatie şi empatie susţinute de mulţi consilieri spirituali. Este larg răspândită ideea că o consiliere pastorală
(mai ales când este vorba despre persoane care au probleme serioase) trebuie să asigure un suport [1]. Totuşi,
această concepţie, aşa cum este ea prezentată public, este antitetică întregii concepţii biblice despre schimbare.
Cuvântul „suport", aşa cum este el folosit de consilierii spirituali şi de psihiatri, nu exprimă un concept biblic.
Mângâierea, încurajarea, învăţătura şi toate lucrurile specifice pe care un consilier pastoral trebuie să le facă
atunci când cineva trece printr-o perioadă de durere, de exemplu, reprezintă mult mai mult decât un simplu
suport care este înţeles pur şi simplu ca a sta alături [2]. Nu de suport este nevoie, ci ca pastorul consilier să se
lupte el însuşi cu problema şi să-l ajute pe consiliat să se confrunte cu ea în termeni biblici, ajutându-l în acelaşi
timp să o rezolve după voia lui Dumnezeu. Chiar şi un studiu superficial al Bibliei ar trebui să reveleze acest
lucru.

Cu toate acestea, rolul pastorului este adesea conceput ca fiind în principal să asigure un suport. Vorbind din
punct de vedere biblic, activităţile de consiliere spirituală ale pastorului trec mult dincolo de un simplu suport.
Suportul nu este suficient. Ba mai mult, este necesar să dezaprobăm conceptul psihologic modern de suport.
Dacă prin suport înţelegem a încuraja pe cineva să continue să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, a consola şi
altele de felul acesta, atunci nu avem nici o dificultate în a accepta ideea; există multe texte în Scripturi care îl
stimulează pe pastor să se angajeze în astfel de activităţi [3]. Dar nu la aceasta se gândesc scriitorii moderni
atunci când folosesc acest termen. Dimpotrivă, ei consideră că suportul este prezenţa pasivă, nonactivă a
consilierului spiritual, care prin simpla lui prezenţă dovedeşte acceptare şi empatie (empatia este transferul de
stare afectivă a unei persoane asupra alteia, n.tr.) [4]. De exemplu, Carroll Wise a scris:
„Întrebarea care li se pune adesea pastorilor, „Ce îi spui unei persoane în cutare sau cutare situaţie?", ar trebui
să fie schimbată în: „Ce pot eu să fiu pentru o persoană într-o astfel de situaţie?" [5]

În altă parte Wise a explicat:

„Prin suport noi nu înţelegem o încercare de a ajunge la simţămintele ei sau de a interpreta simţămintele ei.
Dimpotrivă, el trebuie s-o lase să vorbească cât vrea ea.

El trebuie să asculte fără să încerce să reflecte simţăminte sau să le interpreteze. Ascultând-o, el poate s-o
asigure de interesul lui şi s-o încurajeze, fără să arate dacă crede sau nu că ceea ce spune ea despre soţul ei este
adevărat" [6].

Earl H. Ferguson a exprimat lucrul acesta în felul următor: „Băiatul acesta are nevoie de suportul pastorului şi
de tratament psihiatric... Tânărul are nevoie de suportul pastorului lui înainte de tratament, în timpul
tratamentului şi după tratament; dar tratamentul în acest caz trebuie să fie făcut de psihiatru" [7].

Articolul despre suport din The Encyclopedia of Human Behavior (Enciclopedia comportamentului uman)
defineşte suportul ca „tratament menit să întărească acele capacităţi defensive existente şi să atenueze suferinţa
prin tehnici care operează la nivel conştient (sublinierea îmi aparţine)" [8]. Wise accentuează pasivitatea
consilierului spiritual, Ferguson neputinţa lui, iar Enciclopedia accentuează atitudinea de aprobare intenţionată
(sau implicită) pe care o are consilierul faţă de actualele reacţii ale consiliatului.

Nu este un concept biblic

Biblia nu vorbeşte nimic despre suport, aşa cum este el conceput de scriitorii moderni. Putem să afirmăm fără
teamă că acest fel de suport este un concept nebiblic şi, prin urmare, este potrivit să tragem concluzia că această
activitate (definită în felul acesta) fie că nu asigură suport autentic pentru consiliaţi, fie că sfârşeşte prin a fi un
suport pentru atitudini şi activităţi păcătoase. Chiar şi numai puţină reflectare asupra acestui concept arată cât
de mult se îndepărtează ideea psihiatrică de idealul biblic.

Mai întâi, consilierii spirituali creştini nu trebuie niciodată să acorde suport unui comportament păcătos [9].
Dacă un consiliat nu tratează o problemă după voia lui Dumnezeu, el nu are nevoie de suport pentru reacţiile lui
greşite (sau pentru lipsa lui de reacţii), ci de confruntare noutetică. În confruntarea noutetică, consilierul
spiritual scoate în evidenţă principiile biblice şi, prin discuţii pline de bunăvoinţă care să reflecte grija
consilierului pentru consiliat, consilierul spiritual caută să îl conducă pe consiliat la pocăinţă, la credinţă şi la
speranţă. Ţelul consilierii este schimbarea. Ori de câte ori Duhul Sfânt binecuvâniează Cuvântul Lui în felul
acesta, consiliatul poate nu numai să abandoneze metodele greşite şi ineficace cu care a tratat problemele vieţii,
dar poate şi să le înlocuiască cu soluţiile lui Dumnezeu. Indiferent ce altceva ar face un consilier spiritual, el
trebuie să evite cu orice preţ orice sugestie că ar sprijini modalităţi de tratare a problemelor vieţii care nu îşi au
originea în Dumnezeu. El pur şi simplu nu poate, prin suportul pe care îl acordă, să „întărească acea capacitate
defensivă existentă", dacă aceasta este contrară poruncilor biblice.

În al doilea rând, suportul este dăunător pentru că nu recunoaşte numai, ci şi aprobă neputinţa consiliatului de a-
şi rezolva problemele. Suportul oferit de consilierul spiritual sugerează că nu există răspunsuri mai bune la
problemele consiliatului decât acelea pe care le-a descoperit el însuşi, chiar dacă acestea s-au dovedit a fi
ineficace. Faptul că şi-a dat seama de acest lucru l-a făcut probabil să ceară ajutor. Dar, pe scurt, suportul nu
este ajutor. Consiliatului nu i se dă nici un ajutor. Dimpotrivă, suportul este oferit în locul ajutorului. El este o
alternativă pentru ajutor. Şi pentru că lucrurile stau în felul acesta, creştinul trebuie să recunoască faptul că
suportul oferit în locul îndrumării din Cuvântul lui Dumnezeu Îl prezintă pe Cristos ca pe un Mântuitor
neputincios, care nu are soluţii mai bune decât consiliatul însuşi pentru problemele vieţii.

În al treilea rând, nu există nici o indicaţie în Scriptură că slujitorul Cuvântului trebuie să stea deoparte pasiv,
fiind prezent dar nefăcând şi nespunând nimic. Vă puteţi imagina un Mântuitor pasiv sau un apostol Pavel
pasiv?
O profesoară de la o şcoală creştină îi acordase suport (după cum spunea ea) Violetei, o adolescentă dintr-una
din clasele ei, care (se pare) suferea din cauza unor necazuri în familie. Această fată venea adesea la şcoală
deprimată şi cu resentimente adânci. Profesoara îi dădea mereu ocazia să se descarce şi să spună ce are pe
inimă. Profesoara a crezut că o va ajuta stând alături de ea ca o prietenă. Dar un neajuns evident al acestei
abordări este că ea sugerează că reacţiile comportamentale păcătoase ale elevei faţă de tratamentul rău de acasă
sunt acceptabile. Suportul a încurajat păcatul ei, a participat la păcatul ei şi în felul acesta a făcut ca păcatul ei
să fie trecut cu vederea în loc s-o confrunte pe elevă cu acest păcat. În mod involuntar, profesoara a încurajat
autocompătimirea şi resentimentele elevei. Suportul, după cum observă Hastings, duce la „validare
consensuală" (adică la aprobarea vederilor şi/sau a comportamentului consiliatului). Aceasta este ceea ce
Enciclopedia numeşte întărirea capacităţilor defensive existente.

De asemenea, profesoara nu şi-a dat seama că distruge speranţa elevei ei. Deşi intenţiile ei erau bune, simpatia
pe care i-a arătat-o elevei fără să-i dea vreun sfat, fără s-o mustre şi fără să-i dea direcţie i-a comunicat elevei un
singur lucru: „Tu acţionezi cât poţi de bine într-o situaţie grea, şi eu nu pot să-ţi sugerez un curs de acţiune mai
bun". În mod involuntar, profesoara a învăţat-o pe elevă că Cristos nu poate s-o ajute şi că ea trebuie să
continue să devină tot mai descurajată şi mai plină de resentimente. Acest comportament al profesoarei nu a
ajutat-o pe elevă în nici un mod pozitiv; dimpotrivă, el avea tendinţa de a distruge speranţa ei. De fapt, lucrul de
care Violeta avea cea mai mare nevoie era să i se arate că păcătuieşte reacţionând cu disperare şi cu
resentimente. Confruntarea consiliatului cu comportamentul lui greşit (şi nu suportul acordat acestui
comportament) aduce speranţă - ea sugerează posibilitatea unei schimbări şi cere o schimbare a situaţiei şi
indică faptul că Dumnezeu nu este neputincios. Poate că fata aceasta ar putea să schimbe comportamentul
celorlalţi de acasă, dar ea însăşi putea să se schimbe radical. Schimbările din Violeta ar duce în mod inevitabil
la unele schimbări în familie. Pocăinţa ar determina-o pe Violeta să înveţe şi să dezvolte noi recţii creştineşti la
faptele rele ale altora. Orice alt ajutor care-i este acordat este necreştinesc.

Suportul este dăunător

Suportul, aşa cum este el conceput de aceia care nu înţeleg poziţia biblică, dăunează mai degrabă decât ajută,
pentru că nu este biblic. Suportul sugerează lipsă de speranţă; el îi indică persoanei consiliate că consilierul
spiritual este intimidat de problemă; mesajul comunicat este acesta: „Ştiu că nu există o soluţie pentru nevoia ta,
dar eu te iubesc şi voi încerca să sufăr împreună cu tine." Dar suportul înţeles în felul acesta este imposibil
pentru un consilier spiritual care crede în promisiunile lui Dumnezeu. Să luăm de exemplu 1 Corinteni 10:13
[10].

„Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios,
nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca
s-o puteţi răbda".

Pasaje menţionate anterior, cum sunt 2 Timotei 3:17:

„...pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună",

şi 2 Petru 1:3:

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia", indică clar faptul că Dumnezeu nu îl lasă
niciodată pe creştin fără acces la resurse adecvate. Dumnezeu, prin Cuvântul şi prin Duhul Lui, ne-a pus la
dispoziţie suficient ajutor ca să voim şi să facem ceea ce trebuie să fie făcut în orice împrejurare din viaţă.
Dacă, prin urmare, un consiliat nu acţionează aşa cum cere Dumnezeu, vina pentru falimentul lui stă pe propriii
lui umeri. El nu poate să dea vina pe Dumnezeu sau pe împrejurări. De aceea, suportul este o negare a puterii şi
a promisiunilor lui Dumnezeu.

Dar simpatia şi empatia?

Dar care este situaţia cu simpatia şi cu empatia? Oare suportul nu arată empatie? De fapt nu arată. Nu poţi să ai
empatie pentru altul până când nu te lupţi cu problema cu care se luptă el. Este un lucru să stai alături de o
persoană (să acorzi suport) atunci când aceasta suferă şi se luptă, şi s-o asiguri că simţi cu ea; este cu totul
altceva să îţi sufleci mânecile şi să începi să te lupţi alături de ea. Cel mai bun mod de a-i arăta empatie unui
şofer a cărui maşină a rămas blocată pe şosea este să-l ajuţi s-o pornească, nu să-l îmbărbătezi spunându-i că
„înţelegi" sau că „simţi" necazul lui [11]. Când faci ceva concret ca să-l ajuţi, nu trebuie să-l asiguri de
sentimentele tale; el va şti că îţi pasă de el. Şi în consilierea spirituală situaţia este aceeaşi. În Scriptură,
dragostea este întotdeauna activă, niciodată pasivă [12]. Nu mai este nevoie să-i spui consiliatului că te
preocupă situaţia în care se află el atunci când consiliatul vede că te lupţi să analizezi circumstanţele şi îl ajuţi
să găsească soluţiile biblice pentru problemele lui. Este îndoielnic că acela care stă pasiv alături de consiliat ca
să-i acorde suport va deveni vreodată ceva mai mult decât un spectator, în ciuda protestelor prea frecvente şi
prea sonore că lucrurile nu stau aşa. Cuvintele lui Iacov par să nu fie tocmai nepotrivite pentru această situaţie:

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace,
încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?" (sublinierile îmi aparţin)
[13].

La fel ca şi în celelalte domenii ale vieţii, şi în consilierea spirituală „credinţa fără fapte este moartă". Suportul,
aşa cum este el definit şi practicat de mulţi consilieri spirituali, este mort. Şi, din nefericire, ca rezultat, mesajul
pe care acest gen de suport îl comunică persoanei consiliate este că Dumnezeul consilierului spiritual este mort.

Pilda samariteanului milostiv (Luca 10) este clară. Samariteanul nu a simţit numai compasiune (versetul 33)
pentru omul care a căzut între tâlhari, ci a şi acţionat în conformitate cu acea compasiune (versetele 34, 35).
Isus a subliniat ideea: „Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele...?" (versetul 36).
Răspunsul nu putea să fie decât: „Cel ce şi-a făcut milă cu el" (versetul 37).

Soluţia biblică pentru problemele vieţii este schimbarea; scopurile mai puţin înalte şi insipide nu sunt
acceptabile. Spre această soluţie ne vom îndrepta acum atenţia.

NOTE

1. De exemplu, Gary Collins scrie: „Un conducător din biserică, mai ales pastorul, dă adeseori suport şi încurajare în vremuri de
nevoie". Oamenii pe care el îi numeşte „ologi psihici", cum sunt alcoolicii, au nevoie deosebită de suport. Gary Collins, Effective
Counseling (Consilierea spirituală eficace), (Carol Stream: Creation House, 1972), p. 55. Quentin Hyder, în cartea lui The
Christian’s Handbook of Psychiatry, op. cit., vede suportul ca pe o tehnică temporară valoroasă. Din fericire, el vorbeşte despre
suport cu competenţă şi sugerează că suportul are ţeluri limitate.

2. Vezi „Grief As a Counseling Opportunity". The Big Umbrella. op. cit., p. 63-94.

3. Totuşi, „suportul", chiar şi în acest sens netehnic, nu este nici pasiv, nici nedirecţional. Încurajarea sau mângâierea pot să conţină
învăţătură, confruntare sau chiar mustrare (vezi 1 Tesaloniceni 4:13,18; Evrei 10:24, 25; 12:12,13). Un consilier spiritual poate
astfel să acorde suport unui consiliat care este angajat activ în rezolvarea problemelor lui după principiile lui Dumnezeu, dar el nu
poate să aprobe faptul că consiliatul nu a făcut acest lucru în trecut sau că nu îl face în prezent. „Suportul" lui Dumnezeu este activ:
„Domnul sprijineşte pe toţi cei ce cad, şi îndreaptă pe cei încovoiaţi" (Psalmul 145:14).

4. Daniel Day Williams spune că „acceptarea nu este o preluare pasivă a problemelor altcuiva, ci un act deliberat şi constructiv de
autoidentificare". The Minister and the Care of Souls (Pastorul şi îngrijirea sufletelor), (New York: Harper and Brothers, Pub.,
1961), p. 77. Pentru mai multe comentarii despre acceptare, vezi Competent to Counsel, p. 83 şi urm. Înrudit cu ideea de acceptare
este conceptul de suport ca „validare consensuală". Aceasta înseamnă că alţii (consilierul spiritual, membrii unui grup de terapie
etc.) sunt de acord cu consiliatul şi suportă un punct de vedere care a fost condamnat de un superior, de societate etc. Vezi Michael
F. Hastings, „Pastoral Counseling for Ego-support" (Consilierea pastorală pentru suportul eului), Medical Bulletin of the U.S. Army,
Europe, vol. 28, no. 10, octombrie 1971, p. 287, 288. Este interesant faptul că acest studiu arată că persoana consiliată identifică
suportul cu acceptarea sau cu aprobarea.

5. Carroll A. Wise, The Meaning of Pastoral Care (Sensul îngrijirii pastorale), (New York: Harper and Row, 1966), p. 76.

6. Carroll A. Wise, Cryer şi Vayhinger, Casebook in Pastoral Counseling (Cazuri de consiliere pastorală), (New York: Abingdon
Press, 1962), p, 195.

7. Ibid., p. 198, 199.

8. Robert M. Goldenson, The Enciclopedia of Human Behavior (Enciclopedia comportamentului uman), vol. II (Garden City:
Doubleday and Company, 1970), p. 1281. Aici suportul este iarăşi văzut ca acord (aprobare sau acceptare), deoarece efectul lui este
întărirea unui tipar de reacţie existent.
9. Contrar unor proteste, psihoterapeuţii definesc acceptarea în moduri care indică aprobarea comportamentului păcătos. Vezi
următoarele: „Atitudinea lui este respectuoasă, exprimă acceptare, este neevaluatoare, necondamnantă, necritică". Hans H. Strupp,
Psychotherapy: Clinical, Research and Theoretical Issues (Psihoterapia: clinică, cercetare şi probleme teoretice), (New York: Jason
Aronson, Inc., 1973), p. 38.

10. Pentru o analiză mai detaliată a acestui verset, vezi Christ and Your Problems, op. cit.

11. Empatia provine numai din pătrunderea în problemă aşa încât să devină problema ta: „Inima îşi cunoaşte necazurile, şi nici un
străin nu se poate amesteca în bucuria ei" (Proverbele 14:10). Ea este exprimată în mod corect în acţiuni utile şi este comunicată
prin implicare activă; ea nu poate fi căutată (şi găsită) ca un scop în sine, ci trebuie să fie văzută ca un produs secundar. În articolul
lui Hans Knight „A New Hospital Focus: Helping to Ease the Burden of the Dying" (O nouă preocupare a spitalelor: să uşureze
povara muribunzilor), pastorul Lynwood Swanson este citat spunând: „Am simţit ce mi-ai spus... Am împărtăşit povara ta cu tine".
Knight spune: „El n-a vorbit despre religie şi despre mila lui Dumnezeu. Dacă s-a rugat vreodată, nu a făcut-o acum". The Bulletin,
aprilie 1, 1973, p. 1, 10. Singura modalitate reală de a-l ajuta pe un muribund este să-i împărtăşeşti Evanghelia lui Cristos!

12. Vezi, de exemplu, pasajele menţionate anterior: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat..." (Ioan 3:16); „M-a iubit şi S-a
dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Galateni 2:20); „...a iubit Cristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Galateni 5:25).

13. Iacov 2:15,16.

Capitolul 17
MOTIVAŢIA PENTRU SCHIMBARE
Atât de adesea consiliaţilor le lipseşte motivaţia. Pierderea speranţei, lipsa de răbdare şi dificultatea de a face
schimbări duc la lipsa de motivaţie. Eşecuri păcătoase de tot felul contribuie la această problemă. Pentru a
realiza schimbarea, consilierul spiritual creştin trebuie prin urmare să se familiarizeze cu principiile biblice cu
privire la motivaţie.

Fii ceea ce eşti

Elementul fundamental al conceptului nou-testamental de motivaţie este să devii ceea ce eşti. Într-un sens real,
noi nu suntem numai fiinţe umane, ci şi devenim umane. Viaţa creştină nu este statică: este o viaţă de
schimbare. Creştinul este un pelerin şi un străin care este în mişcare. El călătoreşte spre cetatea cerească. El n-a
ajuns încă la ea. Schimbarea este esenţială pentru sfinţirea lui, care este procesul de dezbrăcare de căile
păcătoase ale vieţii şi de îmbrăcare cu cele după voia lui Dumnezeu. Dar o astfel de schimbare este dificilă - nu
este uşor să spui „nu" eului (dezbrăcarea) şi „da" lui Isus (îmbrăcarea) [1]. Această negare a eului (literal, a
spune „nu" propriilor căi pentru a-l putea urma pe Isus) este descrisă ca „luarea crucii". Crucea a fost un
instrument al morţii. Sfinţirea cere crucificarea zilnică a propriilor dorinţa. Acesta este un lucru greu. Pavel a
descris această luptă pentru a creşte în Romani 7:14-25. Deşi victoriile în luptă sunt posibile prin Cristos
(versetul 25), ele nu vin uşor şi nu vin fără bătălii zilnice care implică acest sacrificiu de sine.

Orice schimbare este greu de înfăptuit, şi trebuie să existe o motivaţie puternică pentru realizarea ei. Fiindcă
schimbarea are loc numai treptat şi îndurând totul cu răbdare, trebuie să existe speranţă [2]. Spre ce sursă de
motivaţie se poate îndrepta consilierul spiritual pentru a-i da consiliatului speranţă şi pentru a-l determina să
întreprindă şi să menţină o acţiune biblică?

În ultimă instanţă, consiliatul trebuie să fie orientat spre Cristos. Datorită lui Cristos şi „îndurărilor" Lui, fiecare
credincios poate fi îndemnat la o trăire sfântă (vezi Romani 12:1). Dar, mai specific, există vreo modalitate de a
face ca acele îndurări răscumpărătoare să îi vorbească direct unui consiliat creştin?

Răspunsul la această întrebare se găseşte în Efeseni 4:1 şi urm. şi în pasajul paralel din Coloseni. După o
discuţie remarcabilă de trei capitole a îndurărilor lui Cristos faţă de ai Săi, exprimate în plănuirea şi în
înfăptuirea răscumpărării pentru ei, Pavel face tranziţia la a doua jumătate a epistolei, în care îi îndeamnă pe
credincioşi la o trăire creştină cu următoarele cuvinte:

„Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi
primit-o".
Modul de argumentare al lui Pavel este clar. Datorită chemării sale înalte în Cristos, credinciosul trebuie să
trăiască într-un mod diferit. El trebuie să trăiască o viaţă vrednică de chemarea lui, şi viaţa aceasta este o viaţă
care reflectă viaţa lui Cristos. În Coloseni 3:8-12, Pavel spune lucrul acesta în felul următor: deoarece în Cristos
(în virtutea unirii tale cu El, în care El a împlinit în mod perfect toată legea lui Dumnezeu pentru tine), tu ai pus
deja deoparte vechiul tău mod de viaţă şi „te-ai îmbrăcat" cu altul, plăcut lui Dumnezeu, trebuie acum să faci
acest lucru şi în mod practic. Adică, trebuie să devii (în trăirea ta de fiecare zi) ceea ce eşti (în Cristos) [3].

Înalta chemare a creştinului, dată lui în Cristos, prin care el trebuie să se socotească mort faţă de păcat şi viu
faţă de Dumnezeu [4], este ea însăşi o motivaţie puternică pentru o trăire sfântă. Îmbrăcarea uniformei este ea
însăşi un factor puternic pe care Duhul Sfânt îl utilizează pentru a produce schimbarea. Gândeşte-te la
următoarea analogie: când un om este ordinat şi greutatea funcţiei de pastor este pusă pe umerii lui, acest fapt în
sine acţionează cu putere pentru a-i schimba viaţa. Abia atunci începe el pentru prima oară să trăiască viaţa ca
un păstor-episcop [5]. Faptul că deţine acea poziţie şi responsabilităţile pe care le are îi influenţează trăirea în
fiecare zi. În mod similar, Scripturile îi dau imbold credinciosului să fie ceea ce Dumnezeu a declarat că el este
în Cristos.

Implicaţii pentru consiliere

Consilierii spirituali, la fel ca şi apostolul Pavel, trebuie să le prezinte consiliaţilor atât posibilităţile cât şi
cerinţele vieţii creştine: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus
Cristos, Domnul nostru" (Romani 6:11). Când un om se evaluează singur aşa cum este el evaluat de Dumnezeu
(când se consideră mort faţă de păcat şi viu faţă de Dumnezeu), atunci va lua naştere în el atât speranţa cât şi
simţământul că are potenţialul pentru o schimbare radicală. El vede că nu mai este înrobit de păcat. În Cristos el
a murit faţă de acel vechi mod de viaţă de robie, şi a înviat la o viaţă nouă pe care o poate trăi pentru Dumnezeu
(Romani 6:9,10). Parte din sarcina consilierului spiritual este să îi ajute pe consiliaţii creştini care sunt
descurajaţi şi înfrânţi să vadă cine sunt ei. Consilierii spirituali trebuie să-i ajute pe consiliaţi să se vadă aşa cum
îi vede Dumnezeu: perfecţi acum şi înviaţi la o viaţă nouă în Cristos. Ei trebuie să îi facă pe consiliaţi să se
bazeze pe logica divină care agumentează:

„Noi deci prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat
din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă" (Romani 6:4).

Consilierul spiritual va descoperi nu numai că este necesar să-l asigure pe credincios că există mari posibilităţi
de schimbare, ci va descoperi că uneori este necesar să pună sub semnul întrebării realitatea credinţei unui
consiliat care neagă cu tenacitate o astfel de posibilitate. Creştinii autentici recunosc mai devreme sau mai
târziu posibilităţile de schimbare radicală în Cristos; creştinii falşi nu pot să le recunoască.

Îndemnurile lui Pavel de a fi ceea ce suntem au sens şi potenţial numai pentru aceia care sunt deja ceea ce pot fi
[6]. Numai aceia care se pot „considera" în mod legitim morţi faţă de păcat, vii faţă de Dumnezeu, înviaţi cu
Cristos şi în Cristos ştiu ce trebuie să devină. Ba mai mult, numai astfel de persoane, care în virtutea relaţiei lor
cu Cristos cel viu (care locuieşte în ei prin persoana Duhului Sfânt) au puterea de a deveni ceea ce sunt. De
aceea evanghelizarea este o condiţie prealabilă a consilierii spirituale a necredincioşilor.

Este greşit să ne gândim la actuala existenţă imperfectă ca la o situaţie mai reală, iar la starea perfectă pe care o
avem în Cristos să ne gândim doar ca la idealul spre care trebuie să creştem. Perfecţiunea este mai reală pentru
creştin decât imperfecţiunea, deoarece starea adecvată ultimă şi eternă a fiecărui creştin este o stare de
perfecţiune. Nu poate exista nici o nesiguranţă cu privire la aceasta, deoarece starea eternă fără păcat a fiecărui
credincios a fost asigurată prin lucrarea lui Dumnezeu în Cristos şi în Duhul Sfânt. Actualele imperfecţiuni sunt
nenaturale şi temporare. Prin urmare, ele sunt, în acest sens, mai puţin reale decât perfecţiunea eternă obţinută
în Cristos, deoarece, spre deosebire de acea perfecţiune, imperfecţiunile vor trece în mod inevitabil. De fapt,
ceea ce este imperfect şi păcătos deja dispare [7]; în ultimă instanţă, imperfecţiunile vor trebui să-i cedeze
complet locul perfecţiunii.

A afirma că eternul este mai real nu înseamnă a nega realitatea actualei situaţii; amândouă sunt reale pentru
creştin, dar în această viaţă el trăieşte un gen unic de viaţă - o viaţă trăită în lumina siguranţei realităţii viitoare
care i-a fost procurată de Domnul lui. Problema în consilierea spirituală constă în a-i determina pe consiliaţii
creştini să recunoască deplin realitatea glorioasă a moştenirii eterne. Ca rezultat, prezentul va fi puternic
condiţionat de viitor. Această mare speranţă şi siguranţă oferă motivaţia fundamentală pentru a face ca
prezentul să se apropie de realitatea viitorului şi să aproximeze tot mai mult realitatea viitorului.

Răsplată/pedeapsă
Îndurările lui Dumnezeu s-au manifestat în înalta chemare a creştinului care poartă Numele lui Cristos şi care,
în virtutea unirii lui cu Cristos, a devenit un fiu înviat al Dumnezeului viu. Aceasta trebuie să constituie o înaltă
motivaţie în consilierea spirituală. Toţi consilierii spirituali trebuie să exploreze şi să utilizeze multiplele
implicaţii ale acestui fapt. Dar în îndurarea Lui plină de dragoste, Tatăl a hotărât să-i motiveze pe copiii Lui şi
cu ajutorul răsplăţilor şi al pedepselor.

Să luăm ca exemplu domeniul familiar al disciplinării copiilor. Este bine cunoscut faptul că în cartea Proverbele
Dumnezeu porunceşte să fie utilizată „nuiaua". Fără îndoială că aceasta este forma cea mai umană de pedepsire.
Administrată rapid, imediat după ce a fost comisă infracţiunea, pedeapsa corporală permite părintelui şi
copilului să se împace imediat după aceea. Pedepsele de durată („N-ai voie să mergi cu bicicleta o săptămână")
seamănă mai mult a tortură; ele par a nu se mai termina. Copilul este chinuit. El a căzut în dizgraţie, iar părinţii
trebuie să rămână „certaţi" cu el. Nuiaua rezolvă problema repede şi eficace, şi asigură posibilitatea reîmpăcării
[8].

Pe de altă parte, părinţii creştini recunosc cu greu importanţa răsplătirii (a stimulentului). Acest lucru n-ar trebui
să fie adevărat cu privire la creştini. Dumnezeu Însuşi, când a instituit porunca dată copiilor („cinsteşte pe tatăl
tău şi pe mama ta"), a anexat la ea şi promisiunea unei răsplăţi: „pentru ca să trăieşti multe zile în ţara pe care
ţi-o dă Domnul Dumnezeu". Este adevărat că promisiunea implică şi o ameninţare („Dacă nu vei face lucrul
acesta nu vei trăi mult"), dar porunca trebuie să fie văzută în primul rând din perspectiva ei pozitivă. Acest
lucru reiese clar din observaţia pe care o face Pavel în Efeseni 6:2, unde el atrage atenţia asupra faptului că
aceasta aste „cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă".

Deoarece Dumnezeu ne învaţă prin propriul Lui exemplu că copiii nu trebuie să fie motivaţi nu numai prin
pedeapsă, ci şi prin răsplată, părinţii creştini ar trebui să preia această învăţătură.

Unii părinţi, care par a crede că ei ştiu mai mult decât Dumnezeu, obiectează imediat când este vorba despre
utilizarea oricărei răsplăţi ca factor motivator. Ei o numesc „mituire". Consilierul spiritual creştin trebuie să le
arate că ei pot să aibă dreptate când aduc această acuzaţie, dar numai în unele cazuri. Răsplăţile pot fi folosite
greşit pentru a răsplăti pe un copil pentru un lucru pe care este capabil şi obligat să îl facă, şi care nu indică nici
un fel de realizare. Trebuie întotdeauna să ne opunem răsplăţilor ca mituiri. Dar răsplăţile ca stimulente,
răsplăţile ca ţeluri de atins pentru realizarea unor scopuri dorite, fac parte integrantă din fiecare societate şi sunt
de fapt proprii chiar ţesăturii vieţii [9]. Răsplăţile iau sute de forme: bărbatul care taie iarba din faţa casei cu
perseverenţă până la transpiraţie are până la urmă satisfacţia (răsplata) că vede un gazon bine îngrijit; copilul
care îşi face cu conştiinciozitate temele primeşte nu numai răsplăţile imediate care vin din partea profesorilor în
fiecare zi, ci şi satisfacţiile ultime pe care le au aceia care promovează o clasă cu note bune. Răsplăţile,
tangibile şi intangibile, fac parte din structura vieţii. Dumnezeu răsplăteşte (Evrei 11:6 [10]); chiar şi predicarea
Evangheliei cu credincioşie este răsplătită (1 Corinteni 3:8,14). Faptul că se abuzează uneori de răsplăţi nu este
un motiv pentru a refuza folosirea lor. Conceptul de răsplată este biblic [11].

Cum se poate face distincţie între utilizarea corectă şi utilizarea abuzivă a răsplăţii? O regulă bună pe care
consilierii spirituali trebuie să le-o transmită consiliaţilor care au dubii în această privinţă este că răsplăţile
trebuie să fie acordate pentru o realizare autentică, şi nu pentru un lucru pe care persoana aceea a învăţat deja
să-l facă. Să luăm următorul exemplu de răsplată care motivează o realizare:

„Bill, îţi voi cumpăra trompeta nouă pe care o doreşti după ce vei demonstra că ai învăţat să exersezi cu cea
veche regulat, fără să mai trebuiască să-ţi aduc aminte, iar profesorul tău îmi va spune că progresezi
consecvent".

Iată şi un exemplu de abuz de răsplată:

„Mary, dacă tu şi Tom veniţi acasă la timp de la următoarele cinci întâlniri ale voastre, am să-ţi cumpăr rochia
pe care o doreşti" [12].

Este important ca consilierul spiritual să observe diferenţa dintre concepţia biblică despre răsplată/pedeapsă în
domeniul motivaţiei, şi concepţia skinneriană (behavioristă). La skinnerieni, răsplăţile şi pedepsele sunt
utilizate ca manipulări legate de mediul ambiant, pentru a-l dresa pe copil sau pe adult în acelaşi fel în care este
dresat un câine sau un şobolan. Nu există nici o deosebire de metodă sau de scop. Mai întâi, nu există loc pentru
confruntarea personală cu Cuvântul lui Dumnezeu; în al doilea rând, nu există nici o ocazie de a-l convinge pe
consiliat de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu sau de a-l încuraja să se bazeze pe puterea Duhului Sfânt pentru
realizarea schimbărilor necesare; în al treilea rând, nu există o scară de valori care să servească drept bază
ultimă pentru cântărirea sau măsurarea răsplăţilor şi pedepselor. Cu privire la acest ultim punct, descoperim că
diferenţa dintre manipularea behavioristă, care este bazată pe răsplăţi şi pedepse cu efect scurt, şi concepţia
creştină este la fel de mare ca diferenţa dintre zi şi noapte. Creştinii văd întreaga problemă în lumina situaţiei
răsplăţii şi pedepsei eterne, aşa cum a fost ea revelată în Scriptură. Creştinul trebuie să adopte punctul de vedere
din Evrei 11 şi să-l aplice la viaţa lui actuală. Prin urmare, răsplăţile şi pedepsele de astăzi sunt condiţionate şi
puternic influenţate de structura eternă a răsplăţilor şi pedepselor.

Alte mijloace de a motiva

Mai mult decât atât, răsplata/pedeapsa nu trebuie să fie singurul (poate nici chiar principalul) factor
motivaţional din viaţa cuiva. Aşa cum am observat deja, „îndurările lui Cristos" manifestate în răscumpărare şi
în înalta chemare a credinciosului stau alături de răsplăţi şi pedepse ca factori motivatori. Mai pot fi menţionaţi
şi alţi factori. De aceea, consilierul spiritual creştin nu are un repertoar motivaţional limitat, cum are
behavioristul.

Pe lângă cei trei factori motivaţionali de mai sus, luaţi în considerare şi cuvintele lui Petru:

1. „Fiţi supuşi... pentru Domnul..." (1 Petru 2:13).

2. „...pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu..." (1 Petru 2:19).
3. „...aveţi de suferit pentru dreptate..." (1 Petru 3:14).

Toate aceste pasaje par să apeleze la ceva mai mult decât la răsplată şi la pedeapsă. Ele trec dincolo de acestea
şi par să accentueze faptul că există consideraţii mai mari (nu neapărat mai înalte) de care creştinul poate să fie
motivat. Consilierul poate să-i ceară creştinului să trăiască după dreptate nu numai de teama pierderii sau
gândindu-se la câştig, nu numai pentru ceea ce a făcut Cristos pentru el şi ce a devenit el, ci, dincolo de acestea,
pentru simplul motiv de a-I face plăcere lui Dumnezeu - pentru Numele lui Dumnezeu. Aşa se pare că a gândit
Pavel când a scris:

„De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului" (Romani 13:5).

Şi de asemenea când i-a sfătuit pe sclavi:

„Ascultaţi în toate lucrurile de stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să
placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul... Voi slujiţi Domnului Cristos"
(Coloseni 3:22, 24).

În timp ce Pavel, la fel ca şi Petru, l-a îndemnat pe creştin să acţioneze din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru
onoarea Numelui Lui, el niciodată nu a desconsiderat alţi factori motivaţionali [13]. El n-a spus: „Trebuie să
încetaţi să vă supuneţi de frica pedepsei" în Romani 13:5. Dimpotrivă, el a inclus pedeapsa ca factor legitim,
dar nu neapărat ca singurul factor motivator. În timp ce a adăugat un alt factor („îndemnul cugetului"), el a avut
grijă să nu-l elimine pe primul. Când prezintă înalta chemare de a-L servi pe Domnul Cristos, în Coloseni 3:22-
24, el scoate în evidenţă şi răsplata promisă a moştenirii. Este clar că cele două nu sunt incompatibile. Deci
consilierul spiritual creştin va urma învăţăturile biblice şi exemplul biblic, utilizând toate formele legitime de
motivaţie. El nu este limitat numai la una, aşa cum sunt aceia care aderă la concepţii nebiblice.
Poate că este bine să adăugăm aici încă un mijloc de a motiva (acesta însă nu epuizează nicidecum posibilităţile
motivaţionale biblice). Modelul, sau încurajarea prin exemplu, reprezintă o sursă bogată de apel motivaţional.
Logica funcţionează în felul următor: „Dacă el poate... pot şi eu". Acesta este elementul fundamental al unor
pasaje, cum este de exemplu 1 Corinteni 10:13 [14]. Modelul motivează din perspectiva posibilităţii de
realizare [15].

Datorită corelaţiei dintre toate comportamentele, modelul personal devine un factor motivaţional important.
Modelul este o persoană în totalitatea ei. Ceea ce face persoana aceea, ea face ca o persoană în totalitatea ei,
acţionând într-un context al vieţii. De aceea, în comportamentul modelului, omul poate să vadă cum poate fi
aplicată în viaţă o anumită practică poruncită [16].

În discuţie, este util să analizăm o practică. Dar o astfel de analiză poate implica un anumit grad de
abstractizare. Aceasta este adeseori necesară pentru a înţelege practica. Totuşi, un comportament dat, mai ales
dacă implică un anumit grad de îndemânare, poate fi pus în practică numai dacă este văzut pus în practică de
altcineva. Astfel, pentru un consiliat, poate fi de cea mai mare importanţă ca un consilier spiritual să-i relateze o
experienţă (modelul poate fi un actor într-o istorisire bine povestită), sau să-i dea ca temă să urmărească pe
altcineva realizând lucrul respectiv în viaţă (în consilierea spirituală premaritală un diacon poate vizita o
pereche tânără pentru a ţine cu ei o închinare familială), sau să-l pună să joace un rol (ca exerciţiu într-o şedinţă
de consiliere spirituală [17]). Când posibilitatea de realizare poate fi demonstrată, consiliaţii vor fi mult mai
înclinaţi să reacţioneze pozitiv.

Alegerea metodei motivaţionale

Cum hotărăşte un consilier spiritual ce metodologie motivaţională să utilizeze într-un caz dat? Răspunsul
cuprinde două aspecte. În primul rând, nu este întotdeauna nevoie ca el să decidă între diferitele modalităţi şi
mijloace de a-i motiva pe consiliaţi. Adică, o opţiune nu le exclude neapărat pe celelalte. Pot fi folosite toate
mijloacele biblice şi, aşa cum am văzut, pot fi folosite mai multe mijloace pentru realizarea aceleiaşi motivaţii.
Un studiu atent al capitolului 13 din Evrei dezvăluie o abordare a motivaţiei care este puternică şi care conţine
mai mulţi factori [18]. În al doilea rând, când consilierul spiritual selectează unul sau mai multe mijloace
biblice, preferându-le altora, el poate face acest lucru din următoarele consideraţii:

a. Dacă datele pe care le deţine consilierul spiritual au arătat că un mijloc a fost cel mai eficace pentru a-l
motiva pe consiliat în trecut, probabil el ar trebui să opteze pentru acesta. Este foarte probabil că un astfel de
mijloc va deveni izvorul principal de motivaţie. Desigur că mijlocul trebuie să fie legitim din punct de vedere
biblic.

b. Consilierul spiritual trebuie să-l îndemne pe consiliat să ia în considerare şi alte motive pentru a acţiona, ori
de câte ori acest lucru este necesar.

c. Motivaţia care este orientată spre eu trebuie să fie atacată şi schimbată într-o motivaţie orientată spre alţii
(pentru Numele lui Dumnezeu şi binele semenului tău) [19]. Această schimbare ar putea să necesite confruntare
care să ducă la pocăinţă. Teama transformată în dragoste (1 Ioan 4:18) este un bun exemplu.

În consilierea spirituală, motivaţia nu poate să fie evitată. Ea poate doar să fie ignorată. A o ignora înseamnă fie
a motiva în mod deficitar şi ignorant, fie a motiva într-un mod nebiblic. Oricare din aceste rezultate îl fac
vinovat pe consilierul spiritual creştin. Pentru o analiză mai detaliată a acestei chestiuni importante (mai ales în
legătură cu etica motivaţiei), vezi lucrarea mea Pulpit Speech, p. 81-97.

NOTE

1. Matei 16:24.

2. În Scriptură, speranţa întotdeauna înseamnă aşteptare plină de încredere; ea nu implică niciodată o atitudine de îndoială. Strupp
scrie: „Ceea ce face ca sarcina terapeutului să fie atât de enorm de dificilă este opoziţia inconştientă tenace a pacientului de a se
dezvăţa de tipare greşite şi de a învăţa tipare noi, mai puţin conflictuale. Problema fundamentală... este căutarea procedurilor optime
pentru realizarea unor modificări de durată în structura personalităţii pacientului". Op. cit., p. 36. Speranţa creştinului este că acele
„proceduri optime" pot fi găsite în Cuvântul lui Cristos. Pentru aceia care s-au încrezut şi au urmat Cuvântul, „căutarea" s-a terminat.
3. Vezi versetele 8-10: „lăsaţi-vă... întrucât v-aţi dezbrăcat".

4. Romani 6:11

5. Episcopos: „supraveghetor". Cuvintele episcop şi prezbiter sunt folosite în Scriptură cu referire la aceeaşi funcţie (vezi Faptele
Apostolilor 20:17, 28, unde „prezbiterii" sunt numiţi episcopoi, ceea ce înseamnă „episcopi" sau „supraveghetori"; în Tit 1:5, 7,
cuvintele „prezbiter" şi „episcop" sunt iarăşi folosite ca sinonime). Termenul prezbiter („matur") vorbeşte despre calităţile pastorului;
termenul episcop („supraveghetor") vorbeşte despre lucrarea lui.

6. 1 Corinteni 7:21b.

7. Pentru mai multe comentarii detaliate, vezi „Discipline With Dignity” (Disciplină cu demnitate), Christian Living in the Home, op.
cit.

8. Dumnezeu îi pedepseşte pe copiii Lui (Evrei 12:4-11). Deşi poate că nuiaua esie văzută ca fundamentală pentru disciplină, aste
important să nu limităm disciplinarea la utilizarea nuielei. În mod obişnuit, atât nuiaua cât şi mustrarea trebuie să fie folosite
(Proverbele 29:15; vezi şi Efeseni 6:4, unde disciplina şi confruntarea noutetică sunt folosite împreună). Vezi Proverbele 17:10, unde
avem un exemplu de disciplinare prin mustrare în contrast cu utilizarea nuielei: „O mustrare pătrunde mai mult pe omul priceput,
decât o sută de lovituri pe cel nebun". Vezi şi Isaia 66:4: „De aceea şi Eu voi alege ce este spre nefericirea lor, şi voi aduce peste ei
lucrurile de care se tem".

9. O femeie care întârzia ori de câte ori se pregătea să meargă undeva, şi care a dorit să se schimbe, a exersat trei seri la rând
îmbrăcarea la timp. Soţul i-a promis că va ieşi cu ea în oraş în seara a patra. Amândoi au fost satisfăcuţi că au putut să meargă în oraş
exact la patru zile după şedinţa de consiliere spirituală. Acest stimulent imediat a ajutat-o să realizeze importantul ţel al trăirii
responsabile.

10. Literal, „Dumnezeu este un răsplătitor" (misthapodotes). Dacă Dumnezeu este un răsplătitor, şi noi putem să fim.

11. Cuvântul „răsplată" apare de 101 ori. Vezi pasaje ca: Romani 14:12; 1 Corinteni 3:14; 9:16-27; 2 Corinteni 5:10; Filipeni 4:1; 1
Tesaloniceni 2:14; 2 Timotei 4:8; Iacov 1: 12; 1 Petru 5:4; Apocalipsa 2:10; 3:11. Observă de asemenea cum un pasaj ca Evrei 13
accentuează efectul combinat al răsplăţii şi al pedepsei ca factori motivaţionali (vezi v. 2, 3, 4, 5, 11, 14, 16, 17, 18, 22). Vezi şi marea
semnificaţie a răsplăţii în Evrei 12:2, unde scriitorul explică cum „pentru bucuria care-I era pusă înainte, (Isus) a suferit crucea" (cei
care au cea mai mare autoritate în domeniul studiului Bibliei sunt de acord că în acest verset anti trebuie să fie tradus „pentru" şi nu
„în loc de").

12. Dinamica răspaltă/pedeapsă poate fi aplicată la sarcinile zilnice. La Rehobeth Mission Christian Boarding School în New Mexico,
fetele lucrează la spălătorie o oră pe zi (de luni până vineri). Ceea ce nu este terminat până vineri, trebuie să fie făcut sâmbătă, când
fetele ar fi libere să se joace dacă spălarea le-ar fi terminată. Rareori însă lucrează ele sâmbătă.

13. Este important să observăm că până şi în Coloseni 3:22-24 ei accentuează răsplata: „...ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata
moştenirii" (v. 24). În Scriptură răsplata nu este niciodată considerată un motiv nevrednic. La sfârşitul vieţii sale, Pavel privea înainte
spre răsplata lui (2 Timotei 4:8). Eroii credinţei au fost puternic motivaţi de răsplată (Evrei 11:6,10,26).

14. Vezi Christ and Your Problems (Cristos şi problemele tale), op. cit.

15. Vezi de asemenea Evrei 13:7,8.

16. Vezi remarcile cu privire la disciplinare şi modele în Competent to Counsel, p. 177 şi urm., şi The Big Umbrella, p. 249 şi urm.

17. Vezi Competent to Counsel, p. 110 şi urm., 178.

18. Vezi mai ales versetele 2, 3, 4, 5, 11, 14,16, 17, 18, 19, 22. Observă cum sunt presărate atât motive negative cât şi pozitive.

19. Toate scopurile secundare sau de termen scurt trebuie însă să fie condiţionate de scopul suprem de a-L onora pe Dumnezeu. Gloria
Lui, ca produsul ultim al oricăror obiective, trebuie să fie ţinută consiliatului în obiectiv în permanenţă.

Capitolul 18
EFECTUAREA SCHIMBĂRII BIBLICE
Schimbarea: Ţelul
Schimbarea biblică este ţelul consilierii spirituale. Dar schimbarea se realizează greu. Nederhood se referă în
mod clar la titlul unui articol al lui Amitai Etzioni intitulat „Human Beings Are Not So Easy to Change After
All" (Şi totuşi nu este atât de uşor să schimbi fiinţele umane). În acest articol, Etzioni citează falimentele în „a-i
aduce pe copiii care provin din medii dezavantajate la situaţia de a se conforma standardelor", „indică faptul că
instruirea şoferilor a redus oarecum procentajul accidentelor, dar numai cu preţul a 88.000 de dolari pentru
fiecare viaţă salvată" şi alte informaţii similare [1]. Ieremia a subliniat dificultatea de a modifica un tipar de
trăire bine stabilit:

„Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa aţi putea voi să faceţi
binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?" (sublinierea îmi aparţine) [2].

Calvin, în comentariul său, observă că acest pasaj a fost interpretat greşit ca referindu-se la natura păcătoasă cu
care se nasc oamenii. Această interpretare mai este încă răspândită. Calvin insistă însă că acest pasaj trebuie să
fie înţeles ca o descriere „a obiceiului dobândit prin practică îndelungată". O exegeză atentă a pasajului
dovedeşte că el are dreptate. În altă parte, Ieremia prezintă aceeaşi idee în alt fel:

„Ţi-am vorbit când îţi mergea bine - dar tu ziceai: Nu pot s-ascult! Aşa ai lucrat din tinereţea ta şi n-ai ascultat
glasul Meu" (Ieremia 22:21).

Schimbarea se face greu

Consilierii spirituali trebuie să fie realişti cu privire la lucrarea la care au fost chemaţi. Deşi în Cristos există o
bază autentică pentru a spera în schimbare, aşa cum am văzut, această schimbare se realizează greu. Copiilor
care au învăţat să trântească uşile le este foarte greu să reînveţe procesul de a le închide [3]; tinerii căsătoriţi
trebuie să îşi adapteze obiceiurile anterioare, pentru a construi un al treilea mod de viaţă care va fi deosebit de
cele două moduri de viaţă pe care le-au dus ei mai înainte [4]; persoanele în vârstă care îşi pierd partenerul de
viaţă descoperă că schimbarea este inevitabilă, dar nu este uşoară.

Schimbarea deci este necesară, dar este greu de realizat. Unul dintre motivele majore pentru care creştinii
falimentează este că ei fie că nu vor să se schimbe, fie că nu ştiu cum să realizeze acele schimbări pe care le
cere Dumnezeu de la ei pentru ca să poată să înfrunte vicisitudinile vieţii.

Consilierii spirituali nu trebuie să fie surprinşi deci când consiliaţii protestează: „Nu mă voi schimba niciodată",
sau: „Cred că aşa sunt eu", sau cu alte cuvinte de felul acesta. Consiliaţii confundă în continuu tiparele
comportamentale dobândite cu natura moştenită (physis). Consilierii spirituali pot să ia ca pe o regulă faptul că
orice calitate a vieţii, atitudine a minţii sau activitate pe care Dumnezeu o cere de la om pot fi dobândite prin
Domnul Isus Cristos. Astfel, ori de câte ori un consiliat protestează: „Dar eu pur şi simplu nu am răbdare", şi
prin aceasta vrea să spună că aşa s-a născut el şi nu se mai poate face nimic, consilierul spiritual trebuie să
riposteze şi să insiste că răbdarea poate fi dobândită, deoarece Scriptura o enumeră ca pe o roadă a Duhului.

Deşi este adevărat că nu toate darurile Duhului pot fi dobândite de toţi creştinii, pentru că El le distribuie cui
vrea şi în cantităţile pe care El le consideră potrivite (1 Corinteni 12:4-11; Efeseni 4:7), toate lucrurile din
Galateni 5 despre care se spune că sunt roada Duhului, sunt la dispoziţia fiecărui creştin.

Schimbarea trecutului
Unele persoane se concentrează asupra trecutului. Atâta timp cât fac acest lucru, nu va fi posibilă schimbarea,
deoarece nimeni nu poate să schimbe trecutul. Nu de trecut trebuie să ne ocupăm; de fapt trecutul nici nu mai
există. Nu trecutul consiliatului trebuie schimbat; consiliatul însuşi, aşa cum este el acum, trebuie să se schimbe
[5]. Consilierii spirituali trebuie să-i ajute pe consiliaţi să-şi întoarcă atenţia de la trecut spre efectele lui asupra
prezentului. Consilierul spiritual trebuie să-i explice consiliatului că trecutul este prezent în tiparele de trăire ale
consiliatului

Însuşi şi în efectele actuale ale activităţilor trecute. Aşa cum nu se schimbă aceia care se concentrează cu
îngrijorare asupra viitorului (care nu există) [6], tot aşa şi aceia care îşi concentrează energiile şi îngrijorarea
asupra trecutului (care nu există) găsesc că nu sunt capabili să facă adaptările necesare.
De trecut ne putem ocupa în prezent numai prin iertare, prin reparare, prin reconciliere şi prin alte schimbări
care trebuie să fie făcute astăzi. Consilierii spirituali nu trebuie deci să se lase prinşi în capcana pânzei de
păianjen a frământării, a sentimentelor de vinovăţie, a autocompătimirii, a descurajării şi a regretelor în care
unii consiliaţi au fost prinşi. Dacă şi ei sunt prinşi în încâlcitura speculaţiilor cu privire la ce s-ar fi întâmplat
dacă lucrurile ar fi fost altfel, ei nu-i vor putea ajuta pe consiliaţi să se elibereze.

Sarcina consilierului spiritual creştin este ca, dimpotrivă, să cheme la pocăinţă, care este o chemare la
schimbare - o schimbare a minţii care duce la schimbarea vieţii [7]. Pocăinţa diferă de părerea de rău pentru
trecut. Părerea de rău însoţeşte adevărata pocăinţă, dar nu trebuie niciodată să fie identificată cu ea. Lui Esau i-a
părut rău pentru consecinţele finale ale păcatului lui, dar el nu s-a pocăit cu adevărat (Evrei 12:16,17). Pe de
altă parte, „când întristarea (părerea de rău, în traducerea englezească) este după voia lui Dumnezeu, aduce o
pocăinţă care duce la mântuire" (2 Corinteni 7:10). Când are loc adevărată pocăinţă, Duhul Sfânt întotdeauna
efectuează schimbarea. Pavel a vorbit despre aceasta când a spus că le-a predicat neevreilor cu speranţa că ei se
vor pocăi şi se vor întoarce la Dumnezeu, făcând fapte vrednice de pocăinţă (Faptele Apostolilor 26:20). Astfel,
adevăratul consilier spiritual îi cere consiliatului să nu stăruiască asupra trecutului, ci să se ocupe acum de
vinovăţia prezentă şi de celelalte efecte ale trecutului, aşa încât trecutul să poată fi iertat şi îngropat şi, uitând ce
este în urmă, consiliatul poate fi ajutat să se îndrepte spre ceea ce este înainte (Filipeni 3:13,14).

Schimbarea tiparelor prezente rămase din trecut

Poate că trecutul este prezent în consiliat mai ales în personalitatea lui, în atitudinile lui şi prin modul lui de
viaţă. Personalitatea este suma totală a tot ceea ce este o persoană prin natură şi prin formare (1) - physis, adică
natură moştenită şi (2) - obiceiuri dobândite. În timp ce physis este genetic şi în mare parte neschimbabil, un om
poate să schimbe radical modul în care îşi utilizează natura. Temperamentul, de exemplu, poate fi atribuit unei
trăsături date (s-ar putea ca în Ion să existe trăsătura moştenită a persistenţei). Dar cum se dezvoltă
temperamentul lui şi cum este el folosit (pe de o parte Ion poate dezvolta din această trăsătură încăpăţânare,
îndărătnicie etc., în timp ce, pe de altă parte, Duhul lui Dumnezeu poate să dezvolte din ea răbdare şi rezistenţă)
este responsabilitatea lui Ion înaintea lui Dumnezeu. Aşa că persoana consiliată este responsabilă în felul acesta
chiar şi pentru physis (natura ei moştenită).

Este vital ca fiecare consilier spiritual să înţeleagă această problemă, deoarece atât de mulţi consiliaţi susţin (ca
scuză, din descurajare sau fiindcă au concepţii greşite despre responsabilitate) că ei (sau alţii) nu pot să facă
nimic în ceea ce priveşte atitudinile sau comportamentul lor, spunând că aşa sunt ei pur şi simplu [8]. De
exemplu, un consiliat credea că modul în care şedea fiul lui era ereditar. Un alt părinte a atribuit în mod greşit
naturii intonaţiile vocii. Ambele erau comportamente dobândite prin imitaţie. Adeseori consiliaţii au nevoie de
învăţătură clară în această problemă, înainte de a putea fi pus în practică un program de schimbare.

În rezumat deci, consilierul însuşi trebuie să creadă şi să suţină cu tărie că schimbarea este posibilă în Cristos.
El trebuie să insiste că orice schimbare pe care o cere Dumnezeu de la creştin este posibilă. Vârsta nu este un
obstacol de nebiruit, ereditatea nu poate elimina responsabilitatea, iar prezenţa unui stil de viaţă bine
înrădăcinat nu este un obstacol prea mare pentru harul lui Dumnezeu. Scriptura dă speranţa necesară, direcţii şi
ţeluri; Duhul Sfânt pune la îndemână puterea, iar disciplina creştină este metoda.

Schimbarea tiparelor de trăire

Discutând despre trecut, am văzut cum stilurile şi tiparele de viaţă stabilite prin deprindere pot să devină atât de
mult parte din personalitatea şi din comportamentul cuiva încât el poate să le confunde cu trăsăturile ereditare.
Expresia „a doua natură" este foarte sugestivă în această privinţă. Consiliaţii pot, aşa cum a spus Ieremia, să se
deprindă cu moduri de trăire păcătoase atât de mult încât (într-un sens) ei se simt confortabili cu ele. Ei au
învăţat să comită cu uşurinţă acte păcătoase, adesea în mod inconştient. Când este vorba de schimbarea unor
astfel de tipare, adeseori consilierii spirituali care nu cunosc metodele biblice cred că au efectuat schimbarea,
dar descoperă în timp că vechile tipare ies iar la suprafaţă. Cum pot ei să fie siguri că schimbarea va deveni
permanentă şi că nu este numai temporară?

Nerealizarea unor schimbări care să rămână

Tiparul repetitiv păcat-mărturisire-iertare, păcat-mărturisire-iertare, care le este atât de bine cunoscut
consilierilor spirituali şi consiliaţilor, este tot atât de mult un factor de descurajare şi eşec în consilierea
spirituală ca orice alt factor. De ce oare hotărârile luate în cadrul consilierii spirituale, urmând exemplul
hotărârilor care se iau în noaptea de anul nou, de atâtea ori nu duc la nici o realizare practică? De ce atât de des
schimbarea este temporară? Şi ce se poate face cu privire la această problemă?

Să răspundem la această întrebare cu o altă întrebare (luată dintr-o glumă de copii):

„Când un pas nu este un pas?"

„Când este o trecătoare."

N-am folosit gluma aceasta pentru valoarea ei umoristică (foarte îndoielnică), ci fiindcă ea poate să devină o
paradigmă utilă pentru discuţia care urmează. Să punem din nou întrebarea şi să răspundem la ea, cu o uşoară
schimbare:

„Când un pas nu este un pas?"

„Când este altceva."

Când ne gândim la schimbare, datele biblice indică următorul lucru: schimbarea nu are loc atunci când apar
anumite schimbări, ci numai atunci când are loc o schimbare. Schimbarea unei activităţi nu este acelaşi lucru cu
schimbarea unei persoane. Schimbarea unei activităţi poate implica acţiuni susţinute sporadic şi temporar de
anumite condiţii; schimbarea persoanei implică dezvoltarea unui tipar ca parte a ţesăturii vieţii persoanei care
produce acele acţiuni indiferent de condiţii.

Să luăm un exemplu sau două ca să clarificăm acest concept. Puneţi întrebarea din nou, lăsând spaţii punctate:

„Când un ________________ nu este un______________________?"

Spaţiile punctate pot fi completate cu problema consiliatului. De exemplu, întrebarea poate să apară în felul
următor:

„Când un mincinos nu este un mincinos?" sau

„Când un hoţ nu este un hoţ?"

Care sunt răspunsurile? Trebuie ele să sune în felul următor:

„Când încetează să mai mintă";

„Când încetează să mai fure"?

Nu, nicidecum nu. Nu există nici o asigurare că un hoţ care nu mai fură a încetat să mai fie hoţ. Tot ceea ce
indică încetarea furatului este că pentru moment sau în prezent el nu fură. Poate că tot ceea ce înseamnă aceasta
este că din punct de vedere strategic nu este înţelept ca el să fure acum. Sau poate să însemne că el a luat
hotărârea bună de a nu mai fura; dar ceea ce va face el când va avea probleme financiare, este o cu totul altă
chestiune. Cu alte cuvinte, deoarece hoţii nu fură tot timpul, mincinoşii nu mint tot timpul şi beţivii nu sunt
întotdeauna beţi, încetarea acestor activităţi nu este (în ea însăşi) un indiciu că a avut loc o schimbare
permanentă. Dacă numai atât a avut loc, atunci consilierul spiritual creştin trebuie să tragă concluzia că au avut
loc schimbări, nu schimbarea, şi el poate să prezică cu certitudine falimentul viitor la care am făcut aluzie în
primul paragraf al acestui capitol.

De ce deci răspunsurile date mai sus nu sunt corecte? Ele pur şi simplu nu se conformează paradigmei pe care
ne-a dat-o răspunsul revizuit:

„Când el este altceva."

Dezobişnuire şi reobişnuire
Să analizăm baza biblică a acestei structuri şi principiile biblice care stau la baza acestor afirmaţii. În Efeseni 4,
Pavel se ocupă direct de problema schimbării. Aşa cum am observat în altă parte, el discută nevoia unor noi
relaţii eficiente între credincioşi; unitatea este esenţială. Dar pentru aceasta este nevoie de schimbarea vieţilor.
Spre deosebire însă de unii pastori conservatori de astăzi, Pavel nu îndeamnă doar la schimbare, ci şi explică
cum poate fi efectuată schimbarea.

Vom sări peste prima parte a capitolului, şi vom începe cu versetul 17, în care Pavel accentuează necesitatea
unei astfel de schimbări:

„Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii..."

Acesta este un imperativ cât se poate de puternic. Cuvintele „şi mărturisesc eu în Domnul" subliniază nevoia,
întăresc accentul şi arată că nu există nici un dubiu cu privire la această chestiune. Suntem îndemnaţi să ne
schimbăm: „...să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii". „Cândva aţi trăit aşa, când eraţi păgâni (adică
necredincioşi), dar acum, după ce aţi devenit creştini, umblarea voastră (modul în care vă desfăşuraţi activităţile
zilnice, stilul de viaţă) trebuie să se schimbe."

Observaţi cât de clar vorbeşte Pavel despre faptul că schimbarea este mai mult decât o încetare a unor acţiuni
împotriva cărora se pot ridica obiecţii; el cere o schimbare autentică; o schimbare înăuntrul persoanei, nu numai
în acţiunile ei. Există speranţă în această privinţă, pentru că Dumnezeu aşteaptă schimbarea copiilor Lui. Şi
dacă El o aşteaptă, această schimbare trebuie să fie posibilă; şi dacă este posibilă, Cel care o porunceşte trebuie
să ne fi pus la dispoziţie şi modalităţile şi mijloacele pentru a o realiza.

Vom trece şi peste versetele 17b-21, făcând numai un comentariu sau două. Ceea ce Pavel descrie în acele
versete drept stil de viaţă păgân este de fapt o viaţă concentrată asupra eului, pe care noi am numit-o viaţă
orientată spre dorinţă şi motivată de dorinţă. Acest lucru iese în evidenţă mai ales în versetul 19b: „...s-au dedat
la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie"; iar în versetul 22: „după poftele înşelătoare".
Observaţi că este vorba despre schimbarea unui mod de viaţă, şi nu numai a unor activităţi din acest fel de viaţă.
Pavel numeşte acest mod de viaţă „trăire" (v. 17), un mod de viaţă practicat la care s-au dedat (v. 19), felul de
viaţă din trecut şi „omul cel vechi" (v. 22). Când vorbeşte despre schimbare, el o prezintă ca şi cum persoana
aceea trebuie să devină „un om nou" (v. 24), un om cu o minte înnoită (v. 23), neprihănit şi sfânt (v. 24). Un om
ca şi Isus Cristos. Aceste schimbări provin, spune el, din adevăr (v. 24b). Schimbarea este o schimbare în om; el
este înnoit prin schimbarea întregului lui stil de viaţă. Noul stil trebuie să se conformeze chipului lui Cristos,
aşa încât în noul lui mod de viaţă, creştinul să-L reflecte cu adevărat pe Dumnezeu. Nimic mai puţin decât atât
nu va fi suficient.

Acesta este cadrul pentru modul cum trebuie să se efectueze schimbarea, care este descris în versetele 22-24, şi
a cărui înţelegere este vitală pentru fiecare consilier spiritual. Factorul cheie aici este că Pavel nu spune numai
să ne „dezbrăcăm" de omul vechi (adică de vechiul stil de viaţă), ci şi să ne „îmbrăcăm" cu omul nou (adică cu
stilul de viaţă creştin).

Schimbarea este un proces care constă din doi factori. Aceşti doi factori trebuie să fie întotdeauna prezenţi
pentru a realiza o schimbare autentică. Dezbrăcarea nu va fi permanentă fără îmbrăcare. Îmbrăcarea este
ipocrită şi temporară dacă nu este însoţită de dezbrăcare.

Să ne întoarcem deci la mincinos şi la hoţ. Pune din nou întrebarea:

„Când un mincinos nu este un mincinos?"

„Când este altceva."

Foarte bine, dar ce altceva? Când încetează să mai mintă, ce trebuie să înceapă să facă? Cu ce spune Biblia că
trebuie să fie înlocuită minciuna? (Acesta este genul de întrebări pe care consilierul spiritual trebuie să le pună
şi să răspundă la ele încontinuu.) Ce spune Pavel? Să privim la versetul 25:
„De aceea (el aplică acum principiile schimbării) lăsaţi-vă de minciună (dezbrăcare); fiecare din voi să spună
aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora (îmbrăcare)". Iată deci răspunsul.

„Când un mincinos nu este un mincinos?" „Când a devenit un om care spune adevărul." Dar dacă n-a fost
„reprogramat" sau reobişnuit, atunci se va întâmpla că în situaţii deficile, când e obosit, sau bolnav sau sub
presiune, hotărârea bună a consiliatului şi încetarea temporară a minciunii nu va dura. El se va întoarce la
modul lui anterior de viaţă, pentru că el este încă programat să facă acest lucru. Vechile tipare ale obiceiurilor
păcătoase nu au fost înlocuite cu altele noi. Până când nu se întâmpla acest lucru, el va rămâne vulnerabil la
recidivă păcătoasă. Dezobişnuirea este posibilă numai dacă se realizează reobişnuirea. Consiliatul trebuie să fie
transformat. Noile tipare trebuie să devină dominante. Spre acestea trebuie să înveţe el să se îndrepte
întotdeauna când trece prin perioade de stres.

Să mai repetăm o dată întrebarea: „Când un hoţ nu este hoţ?"

Când încetează să mai fure? Nu. Să privim la versetul 28: „Cine fura să nu mai fure (dezbrăcare); ci mai
degrabă să lucreze cu mâinile la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit (îmbrăcare)". Un hoţ este tot hoţ dacă
doar a încetat să mai fure. El este pur şi simplu un hoţ care în momentul de faţă nu fură. Sub presiune, există
posibilitatea să recidiveze. Dar dacă după ce s-a pocăit îşi găseşte un serviciu, lucrează din greu să îşi câştige
banii cinstit şi învaţă binecuvântarea dărniciei, el nu mai este hoţ. Un hoţ nu mai este hoţ atunci când devine un
om harnic care dăruieşte. El se dezobişnuieste de furat numai atunci când se obişnuieşte să muncească din greu
şi să împartă cu alţii ceea ce are.

Acest proces compus din doi factori apare în toată Scriptura. În acest capitol, de exemplu, observaţi ce spune
Pavel despre mânie (v. 26, 27):

dezbracă: resentimentul (mânia care ţine mai multă vreme);

îmbracă: rezolvarea zilnică a problemelor (mânia să fie lăsată să motiveze adoptarea de soluţii biblice).

Să vedem ce spune el despre vorbire (v. 29):

dezbracă: cuvinte stricate care îi insultă pe alţii;

îmbracă: cuvinte care îi zidesc pe alţii.

El cere ca în locul exprimării verbale şi fizice a amărăciunii, a mâniei, a furiei, a vociferării, a defăimării şi a
răutăţii să fie pusă bunătatea iertătoare (v. 31,32).

Cei doi factori apar în Epistola lui Petru:

„Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară / dimpotrivă, binecuvântaţi" (1 Petru 3:9); şi în Ioan:
„Preaiubitule, nu urma răul / ci binele" (3 Ioan 11);

în Evrei:

„Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei / ci să ne îndemnăm unii pe alţii" (Evrei 10:25); şi în multe
alte locuri [9]. Lucrările cărnii trebuie să fie înlocuite cu roada Duhului (Galateni 5). Calea celui fără
Dumnezeu trebuie să facă loc căii lui Dumnezeu (Psalmul 1).

Metoda lui Cristos de ucenicizare [10], în care ucenicul trebuie să devină ca şi stăpânul lui (Luca 6:40), implică
acest proces cu doi factori:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea (dezbrăcare) şi să Mă urmeze
(îmbrăcare)" (Matei 16:24).

Noul stil de viaţă al ucenicilor lui Cristos se dobândeşte murind faţă de sine (punând eul să moară pe cruce) şi /
trăind pentru Dumnezeu (urmându-L pe Cristos). Această viaţă a început prin întoarcere de la idoli / spre viul şi
adevăratul Dumnezeu (1 Tesaloniceni 1:9). Sfinţirea continuă pe măsură ce credinciosul se întoarce zilnic de la
păcat / spre dreptate [11].

Eliminarea şi formarea obiceiurilor

Un mod de viaţă este un mod obişnuit de a trăi. Dumnezeu i-a dat omului o capacitate minunată pe care noi o
numim obicei. Ori de câte ori cineva face un anumit lucru o perioadă destul de lungă de timp, lucrul acela
devine parte din el. Consilierii spirituali trebuie să nu uite că fiecare consiliat (la fel ca şi ei înşişi) este pe deplin
dotat cu această capacitate. Uneori însă, consilierii spirituali trebuie să le explice consiliaţilor dinamica
obiceiului. Când fac acest lucru, s-ar putea să fie necesar să accentueze faptul că este greu să fie schimbate
obiceiurile, pentru că am ajuns să ne simţim bine cu ele, şi pentru că ele au devenit reacţii inconştiente. Un
consilier spiritual a exprimat lucrul acesta în felul următor: „Vasile, să luăm un exemplu: când te-ai sculat azi-
dimineaţă, ai încălţat mai întâi pantoful drept sau pantoful stâng? Hei, ţi-a trebuit un minut ca să răspunzi la
această întrebare, nu-i aşa? Poate că încă nici nu ştii ce să-mi răspunzi. Nici nu te mai gândeşti cu ce începi; pur
şi simplu o faci. Tu nu-ţi spui în mod conştient: „Acum am să-mi încalţ pantofii - voi începe cu piciorul drept".
Nu te gândeşti de loc la aceasta. O faci pur şi simplu fără să te gândeşti la ceea ce faci. Te scoli dimineaţa şi faci
în mod inconştient ceea ce ai făcut în sute de alte dimineţi. Probabil că nici nu ştii care braţ îl introduci în
mâneca cămăşii mai întâi, sau sute de alte detalii. Nu ni se mai pare necesar să ne gândim la detalii. Aceasta
este capacitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ia un alt exemplu: gândeşte-te la ocazia când pentru prima dată
te-ai aşezat la volanul unui automobil. Ce experienţă înfricoşătoare a fost aceea. Ai stat acolo şi te-ai gândit:
„Iată un volan (părea de zece ori mai mare decât era în realitate), şi iată un schimbător de viteză şi un panou
complex şi pedalele în partea de jos. Trebuie să învăţ cum să le folosesc şi să le coordonez pe toate acestea! Şi
în acelaş timp trebuie să fiu atent la liniile de pe mijlocul şoselei şi la semnele de pe marginea drumului, şi la
pietoni şi la maşini şi... Cum voi reuşi să fac toate acestea?" Îţi poţi amintii de vremea aceea? Dar acum - acum
ce faci? La miezul nopţii, într-o noapte fără lună, te aşezi în scaunul maşinii în timp ce altcineva se aşează în
scaunul de lângă tine. Cu îndemânare introduci cheia în contact fără să zgârii tabloul de bord, porneşti motorul,
muţi schimbătorul de viteză, apeşi pe acceleraţie, dai înapoi, ieşind în stradă, şi apoi porneşti la drum, iar în tot
timpul acesta discuţi cu aprindere vreo idee obscură a calvinismului! Ce ispravă uimitoare ai făcut, dacă te
gândeşti bine! Gândeşte-te, deci. Ai învăţat să practici un comportament foarte complex în mod inconştient.
Gândeşte-te la ceea ce au învăţat să facă piloţii de astronave în acelaşi fel. Cum ai învăţat tu? Cum au învăţat
ei? Prin practică, prin practică disciplinată. Tu ai condus maşina un timp destul de lung pentru ca această
conducere să devină parte din tine. Ea a devenit pentru tine o a doua natură. Despre acest lucru a vorbit Pavel
atunci când a scris: „Caută să fii evlavios" (1 Timotei 4:7; în limba engleză acest verset sună astfel:
„Disciplinează-te ca să fii evlavios", n. tr.). Aşa se stabileşte un stil de viaţă şi se trăieşte în conformitate cu el -
prin obiceiuri."

Scriitorul Epistolei către evrei (Evrei 5:13 şi următoarele) vorbeşte clar despre această problemă. Acolo el îi
dojeneşte pe creştinii evrei pentru că, deşi au primit atâta învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu, ei n-au profitat
de pe urma ei. Motivul pentru care n-au profitat este că nu au utilizat această învăţătură, în consecinţă, atunci
când ar fi trebuit ca ei să fi devenit învăţători, ei tot mai aveau nevoie să fie învăţaţi. El spune că oricine care
„nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre îndreptăţire, căci este un prunc" (v. 13). El
continuă: „Dar hrana tare (carnea şi cartofii) este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins,
prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul". Iată deci explicaţia. Practicarea evlaviei duce la viaţa de
evlavie. Ea face ca evlavia să devină „naturală". Dacă practici ceea ce îţi spune Dumnezeu să faci, viaţa de
ascultare va deveni parte din tine. Nu există o cale simplă, rapidă şi uşoară pentru realizarea unei evlavii
instantanee [12]. „Dar", vei protesta tu, „eu nu par a fi în stare să fac acest lucru." Protestul nu are validitate,
pentru că tu ai făcut deja acest lucru. Ai praticat şi ai învăţat ceva; ai dezvoltat unele tipare inconştiente. În
calitatea ta de fiinţă umană înclinată spre păcat, ai practicat acte păcătoase care au devenit parte din tine, la fel
cum au devenit parte din fiecare dintre noi. Nu există nici o îndoială cu privire la faptul că ai capacitatea de a-ţi
forma obiceiuri. Problema este că ai utilizat această capacitate pentru scopuri greşite. Capacitatea de a forma
obiceiuri operează în ambele direcţii. Nu poţi să eviţi obiceiurile în viaţă, pentru că aşa te-a făcut Dumnezeu. El
ţi-a dat abilitatea de a trăi o viaţă care nu cere gândire conştientă pentru fiecare acţiune sau reacţie. Este o mare
binecuvântare că Dumnezeu te-a făcut în felul acesta. Ar fi de nesuportat ca de fiecare dată când faci ceva să fie
necesar să te gândeşti în mod conştient la ceea ce faci. Imaginează-ţi că în fiecare dimineaţă ai spune: „Să
vedem, cum să mă spăl pe dinţi? Mai întâi trebuie să iau tubul cu pastă de dinţi şi să îl rulez de la capăt etc.
etc". Este un mare beneficiu că nu trebuie să te gândeşti în mod conştient la tot ceea ce faci, pentru că altfel s-ar
face miezul nopţii până ai ajunge la micul dejun.

Dar practica în sine este neutră; ea poate să acţioneze în favoarea ta sau în defavoarea ta, ca o binecuvântare sau
ca un blestem, aceasta depinzând de ceea ce practici. Ceea ce introduci în viaţa ta are importanţă - la fel cum au
importanţă datele care sunt introduse într-un computer. Computerul nu este mai bun decât datele cu care
operează. Produsul final este bun sau rău, după cum este materialul brut care a fost introdus în el. La fel este şi
cu capacitatea de a forma obiceiuri. În 2 Petru 2:14, Petru vorbeşte despre oameni care „au inima deprinsă la
lăcomie". Cuvântul „deprinsă" este acelaşi cu cel folosit de Pavel (gymnazo), din care provine cuvântul
gimnastica. O inimă care a exersat lăcomia este o inimă care a practicat lăcomia până când aceasta a devenit un
obicei. Fără să se mai gândească în mod conştient la ea, o astfel de persoană se comportă „în mod automat" cu
lăcomie în diferite spaţii în care este prezentă ispita.

Fiindcă Dumnezeu i-a făcut pe consiliaţi cu capacitatea de a trăi conform obiceiurilor, consilierii spirituali
trebuie să ia în considerare obiceiul atunci când încearcă să-i ajute pe consiliaţi să se schimbe. Ei trebuie să-i
ajute în mod conştient să-şi analizeze bine stilul de viaţă. Ei trebuie să-i ajute să devină conştienţi de tiparele
vieţii lor printr-o examinare atentă a reacţiilor lor inconştiente. Inconştientul trebuie să devină din nou
conştient. Pe măsură ce devin conştienţi de tiparele lor de trăire, ei trebuie să le evalueze în lumina Cuvântului
lui Dumnezeu. S-ar putea ca persoana consiliată să continue să practice în viaţa ei de adult ceea ce a învăţat în
copilărie. Consilierul spiritual trebuie să-l ajute să analizeze tipar cu tipar şi să determine cu privire la fiecare
dintre ele dacă s-a dezvoltat prin practicarea voii lui Dumnezeu sau ca o reacţie păcătoasă. Există o singură cale
de a deveni o persoană după voia lui Dumnezeu, de a-ţi orienta viaţa spre evlavie, şi aceasta este evaluarea
fiecărui tipar în parte. Vechile căi păcătoase, pe măsură ce sunt descoperite, trebuie să fie înlocuite cu tipare noi
din Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este înţelesul trăirii disciplinate. Disciplina cere mai întâi autoexaminare,
apoi ea înseamnă crucificarea vechilor căi păcătoase (să spui „nu" în fiecare zi) şi, în sfârşit, ea implică practică
în a-L urma pe Isus Cristos în moduri noi, prin călăuzirea şi prin puterea pe care Duhul Sfânt ne-o pune la
dispoziţie prin Cuvântul Lui. Calea biblică spre evlavie nu este nici uşoară şi nici simplă, dar este calea
temeinică.

Un consiliat se întreba dacă acest fel de schimbare era posibil. El a întrebat: „Poate un om de cincizeci de ani să
se schimbe?" A pus întrebarea cu toată seriozitatea. Iar consilierul spiritual, care avea patruzeci şi doi de ani, s-a
gândit: „Oare nu mai sunt decât opt ani până când voi fi pus într-o cutie de conservă şi congelat?" Atunci
consilierul spiritual i-a vorbit despre acele figurine care erau la modă pe vremuri, şi care erau legate cu o aţă şi
aveau un dispozitiv cu ajutorul căruia figurina era făcută să se ridice şi să coboare odată cu aţa. „Recent a
revenit moda acestor figurine. La cei patruzeci şi doi de ani ai mei îmi amintesc foarte viu epoca glorioasă a
primelor figurine de acest fel de când eram copil. În acele vremuri compania producătoare de astfel de figurine
avea o campanie publicitară mult mai bună şi produse mai de calitate. Astăzi ei oferă o figurină de plastic cu o
tijă metalică în centru. Tija metalică nu asigură suficientă fricţiune pentru aţă, şi aceasta alunecă, vechile
figurine aveau o tijă de lemn şi erau şi ele de lemn. Compania producătoare obişnuia pe vremuri să organizeze
concursuri de manevrare a acestor figurine la magazinul din colţul străzii. La fiecare magazin venea un
reprezentant al companiei producătoare. El ne arăta toate trucurile cele mai noi: în jurul lumii, spaghetele,
legănarea copilul în leagăn, plimbatul câinelui etc. Dacă exersai suficient de mult, puteai să înveţi să arunci
figurina în afară sau în jos, sau în sus sau în jurul tău; puteai s-o învârţi deasupra capului tău, pe sub picior -
aproape în orice mod voiai.

Uitasem cu totul de aceste figurine până în urmă cu un an, când într-o zi unul din copiii mei a venit acasă cu
câteva figurine de felul acesta. Dar el nu ştia ce să facă cu ele! Fiul meu se juca cu figurina ca o fată!
„Groaznic!" m-am gândit eu. „Copilul meu nu ştie ce să facă cu figurina. Nu mai există reprezentanţi ai fabricii
producătoare; nu are cine să-l înveţe. Nu pot să-l las să procedeze în felul acesta cu figurina; cred că va trebui
să-l învăţ eu însumi." Mi se părea că nu mai pusesem mâna pe o astfel de figurină de cel puţin o sută cincizeci
de ani. Aşa că am ridicat figurina şi i-am arătat fiului meu cum să lege un nod pentru ca aţa să-i stea pe deget.
(El nu ştia nici măcar pe ce deget s-o pună.) Aşa că i-am pus-o eu pe deget, şi după ce am cântărit-o în mână o
dată sau de două ori, am rotit-o în jos cu forţă... şi figurina a adormit. Ochii copilului meu s-au făcut mari ca
nişte farfurii. El nici nu ştia că figurina poate să şi doarmă. Am exersat de mai multe ori ca să prind bine modul
de funcţionare al acestui produs inferior făcut din metal şi plastic. În curând, am început să-mi amintesc vechile
tipare. Chiar şi cu acest produs inferior, n-a trecut mult timp până când am fost în stare să fac toate vechile
trucuri pe care obişnuisem să le fac cândva. Am crescut cu trei metri în ochii copiilor! După numai câteva
încercări, vechile deprinderi dobândite mi-au revenit".

Apoi consilierul spiritual a continuat: „M-ai întrebat cum poate să se schimbe un om de cincizeci de ani? Poate
schimbarea să se petreacă în tine? Poţi tu să fii cu adevărat altfel? Poţi tu, la această vreme târzie din viaţa ta să
faci o schimbare şi să începi să trăieşti o viaţă care este într-adevăr după voia lui Dumnezeu? Răspunsul meu
este pozitiv! Când aveam zece ani am învăţat cum să mă joc cu acele figurine, iar acum, cu mulţi ani mai târziu,
am putut să pun mâna pe o figurină şi am descoperit că încă mai aveam vechile deprinderi. Întrebarea nu este
dacă un om de cincizeci de ani poate să se schimbe; adevărata întrebare este dacă cineva poate să se schimbe
odată ce a învăţat un lucru, iar acesta a devenit o obişnuinţă? Când nu aveam decât zece ani, am învăţat un lucru
pe care nu l-am mai uitat, deşi nu m-am mai jucat cu o figurină de atunci. Poate că tu nu ai mai mers cu
bicicleta de mulţi ani, şi totuşi ştii că poţi să mergi cu bicicleta. Probabil că nu-ţi vor trebui mai mult de cinci
minute să te obişnuieşti din nou cu ea. Îţi vei aminti imediat. Întrebarea deci nu este dacă un om de cincizeci de
ani poate învăţa căi noi; întrebarea este poate cineva - chiar şi un copil de zece ani - să se schimbe odată ce a
învăţat un lucru greşit? Atunci când o practică devine atât de mult parte dintr-un copil încât ea rămâne în el,
fără a mai fi întărită, timp de treizeci de ani, poate chiar şi el să se schimbe? Răspunsul la toate acestea este că
orice schimbare se face greu, dar orice schimbare pe care o cere Dumnezeu este posibilă. Prin harul lui
Dumnezeu tu poţi să te schimbi."

Când consilierul spiritual îşi ia în primire sarcina, el ştie că el şi consiliatul nu trebuie să facă totul singuri.
Consilierul spiritual poate să-l asigure pe consiliat: Dumnezeu este acela care lucrează în tine (Filipeni 2:13).
Toată sfinţenia, toată dreptatea, toată evlavia este roada Duhului (Galateni 5:22,23). Numai puterea Duhului
Sfânt poate să înlocuiască obiceiuri păcătoase cu obiceiuri sfinte, la un copil de zece ani sau la un om de
cincizeci de ani. Dumnezeu nu a spus niciodată că atunci când o persoană ajunge la patruzeci sau cincizeci sau
optzeci de ani ea devine incapabilă de a se mai schimba. Uitaţi-vă la ceea ce a făcut Avraam când era om în
vârstă. Uitaţi-vă la uluitoarele schimbări pe care Dumnezeu i le-a cerut la bătrâneţe. Vârstă aduce cu sine
experienţa de schimbare şi aceasta ajută, aşa cum am văzut deja atunci când am discutat despre speranţă. Duhul
Sfânt poate să-l schimbe pe orice creştin, şi o face.

Creştinilor nu trebuie să le fie teamă de schimbare. Ei trebuie să creadă în schimbare atâta timp cât ea este
orientată spre Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de continuă schimbare. În Scripturi ea este numită
„umblare", nu odihnă. Creştinii nu pot niciodată să spună (în viaţa aceasta): „Am ajuns la ţintă". Ei nu trebuie
să gândească: „Nu mai am nimic de învăţat din Cuvântul lui Dumnezeu, nimic de pus în practică mâine, nici un
fel de deprinderi de dezvoltat, nici un păcat de eliminat". Când Cristos a spus: „Dacă voieşte cineva să vină
după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze" (Luca 9:23), El a pus capăt
acestui fel de gândire. El a prezentat viaţa creştină ca pe o luptă zilnică de a ne schimba. Consiliatul poate să se
schimbe dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Desigur că dacă Duhul Sfânt nu locuieşte în el, nu există o
astfel de speranţă.

Consilierii spirituali trebuie să fie conştienţi de faptul că mulţi creştini se dai bătuţi. Ei vor schimbarea prea
repede. Ceea ce vor ei de fapt este să se schimbe fără lupta zilnică. Uneori se dau bătuţi când ajung în pragul
succesului. Ei se opresc înainte de a primi schimbarea. De obicei este nevoie de cel puţin trei săptămâni de efort
zilnic adecvat pentru ca un om să se simtă confortabil îndeplinind o nouă practică. Şi mai trebuie să treacă încă
trei săptămâni până când practica aceea devine parte din persoana respectivă. Şi totuşi, mulţi creştini nu
perseverează nici măcar trei zile. Dacă nu li se oferă un succes instantaneu, ei se descurajează. Ei vor să aibă
acum ceea ce doresc, şi dacă nu primesc lucrul acela acum, ei renunţă.

De multe ori consiliaţii au nevoie de încurajare. S-ar putea ca un exemplu de felul celui de mai jos să fie util
[13]. Consilierul spiritual poate să spună: „Gândeşte-te la problema aceasta o clipă. Îţi aduci aminte când ai
învăţat să patinezi? Ce s-a întâmplat prima dată când ai ieşit pe gheaţă? Ştii bine ce s-a întâmplat. Ai căzut şi te-
ai udat. Şi acest lucru s-a întâmplat de fiecare dată când te-ai ridicat şi ai încercat din nou. Nimeni nu învaţă să
patineze fără să cadă mai întâi. Şt stând acolo şi îngheţând a trebuit să iei o hotărâre: „Voi continua să încerc,
sau este mai bine să renunţ la ideea de a învăţa să patinez?" Poate că ai renunţat după primul sau al doilea eşec
şi n-ai mai învăţat niciodată să patinezi. Mulţi oameni iau această hotărâre acolo, pe loc. Ei nu consideră că
merită să treacă prin stânjeneala, stângăcia, necazul şi teama pe care le implică învăţarea patinajului. Dar alţii
continuă în ciuda tuturor acestor lucruri. Ei se ridică, se scutură şi pornesc din nou - zum bang! zum bang! zum
bang! apoi... zzzzzzum bang. Ceva începe să se întâmple. Înainte de a-ţi da seama de ceea ce se întâmplă te
trezeşti că mergi zzzzzzzzzzzum bang, zzzzzzzzzzzzzzzzzum bang şi apoi zzzzzz... Dacă exersezi suficient de
mult, patinajul nu va mai fi o problemă; apoi te va preocupa cum să faci ca pucul să ajungă în plasă. Există un
moment în care începe o activitate, iar apoi ea devine parte din tine, dar numai după ce ai practicat-o suficientă
vreme".

Poate că consiliatul nu reuşeşte la început să schimbe un obicei. Poate că de fiecare dată când a încercat a făcut
zum bang! Să presupunem că s-a udat. Este aceste un motiv pentru a renunţa? Cu siguranţă că nu; căderea este
parte din procesul de învăţare a patinajului (sau şi dragostei, sau a mărturisirii). Să presupunem că i-a fost greu
să citească Scripturile şi să se roage zilnic; acesta este un motiv pentru a depune şi mai mult efort, nu pentru a
renunţa.

Este posibil ca el să nu fi reuşit să-şi îndeplinească obiectivele propuse pe termen scurt. Poate că va fi nevoie să
spună: „Astăzi voi face cutare lucru, apoi săptămâna aceasta voi face cutare lucru, iar apoi/peste trei săptămâni
voi face cutare lucru". Dacă el patinează în fiecare zi timp de trei săptămâni la rând, el probabil va deveni
patinator. Dacă vrea cu adevărat să fie după voia lui Dumnezeu, el trebuie să stea pe gheaţă. Nu trebuie să lase
ca hainele ude să-l descurajeze. Dacă este gata să accepte să se ude, în curând va avea mult mai puţine căzături!
Mult mai curând decât s-ar aştepta.

Săptămână după săptămână, consilierii spirituali întâlnesc un anume faliment care ocupă un loc proeminent
între creştini: este o lipsă a calităţii pe care Biblia o numeşte îndelungă răbdare. Poate că rezistenţa este cheia
pentru a ajunge la evlavie prin disciplină. Nimeni nu învaţă să patineze, să folosească o figurină, să încheie
nasturii de la cămaşă sau să conducă un automobil dacă nu persistă suficient timp pentru a ajunge să poată face
lucrul respectiv. El învaţă exercitând îndelungă răbdare în ciuda eşecurilor, suportând situaţiile stânjenitoare,
până când comportamentul dorit devine parte din el. El se antrenează prin practică să facă ceea ce doreşte să
înveţe să facă. Dumnezeu spune că acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la evlavie.

Accentul pe care Biblia îl pune pe efortul uman nu trebuie să fie înţeles greşit; noi vorbim despre un efort
motivat de har, nu despre lucrarea cărnii. Efortul fără Duhul Sfânt nu produce evlavia. Numai prin puterea
Duhului Sfânt poate cineva să reziste. Prin propriul său efort omul poate să persiste pentru a învăţa cum să
schieze, dar nu va persista în urmărirea evlaviei. Creştinul face fapte bune pentru că Duhul Sfânt lucrează mai
întâi în el.

Lucrarea Duhului Sfânt nu este mistică. Activitatea Duhului Sfânt a fost adesea văzută într-un mod neclar şi
derutant. Nu există nici un motiv pentru această lipsă de claritate. Duhul Sfânt însuşi ne-a spus clar cum
lucrează El. El spune în Scripturi că în mod obişnuit El lucrează prin Scripturi. Biblia este cartea Duhului Sfânt.
El a inspirat-o. El i-a determinat pe autorii ei să scrie fiecare cuvânt minunat pe care îl citim acolo. Aceasta este
cartea Lui; unealta ascuţită cu care îşi face El lucrarea. El nu a produs cartea ca să spună apoi că ea poate fi
pusă la o parte şi uitată. Evlavia nu vine prin osmoză. Ideile şi eforturile umane nu o vor produce niciodată. Nu
există nici o cale mai uşoară spre evlavie. Ea necesită întotdeauna studiul într-o stare de rugăciune şi ascultarea
de Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul a lucrat din greu să-i ridice şi să-i modeleze pe acei oameni ca să scrie cartea Lui în mod corespunzător.
Sub providenţa Lui, ei şi-au folosit vocabularul şi stilul pentru a reda acele situaţii din viaţă pe care El le-a cerut
să le redea. Astfel ei au putut să scrie o carte exact aşa cum a vrut El, o carte care să împlinească nevoile
noastre. El a fost foarte atent ca nici un cuvânt neadevărat să nu fie scris; în cartea Lui nu sunt erori. Această
carte este în întregime adevărată şi fără greşeală; ea este Cuvântul demn de încredere al lui Dumnezeu. După ce
Duhul Sfânt a depus tot acest efort pentru scrierea Bibliei, nu mai putem să credem că El va sfinţi pe cineva pe
loc, fără intermediul Bibliei. Duhul Sfânt nu lucrează în felul acesta. El lucrează prin Cuvântul Lui. Aşa că,
pentru a-l ajuta pe un consiliat să se disciplineze ca să ducă o viaţă de evlavie, consilierul spiritual trebuie să
insiste asupra unui factor esenţial: studierea regulată a Cuvântului lui Dumnezeu.

Tiparele unei vieţi de evlavie se dezvoltă şi ajung să fie parte integrantă din noi prin ascultare de bunăvoie,
persistentă şi cu rugăciune de cerinţele Scripturii [14]. Când citim despre aceste cerinţe, trebuie să-I cerem lui
Dumnezeu ca prin harul Său să ne ajute să trăim conform lor. El ne-a dat Duhul Sfânt cu acest scop. Cuvântul
har are mai multe înţelesuri în Biblie, unul dintre ele fiind ajutor. Duhul Sfânt dă ajutor atunci când cei care
cred în el citesc Cuvântul Lui şi apoi, prin credinţă, fac ceea ce le spune El. El nu promite să-i întărească dacă ei
nu procedează în felul acesta; puterea vine adesea în timp ce credinciosul acţionează.

În 2 Timotei 3:17, Pavel menţionează patru lucruri pe care Scripturile le fac pentru credincios. Mai întâi, ele îl
învaţă ce cere Dumnezeu de la el. În al doilea rând, ele îl conving că este păcătos, arătându-i în ce fel el nu a
împlinit ceea ce cere Dumnezeu de la el. În al treilea rând, ele îl îndreptă din nou. Şi, în sfârşit, Scripturile îi dau
înţelepciune (mai corect, îl instruiesc sau îl disciplinează) în dreptate. Acest al patrulea beneficiu pe care-l avem
de la Biblie înseamnă o instruire structurată în a practica dreptatea. Folosirea zilnică a Bibliei ne disciplinează.
Noi avem nevoie de o trăire disciplinată, structurată după principiile biblice.

Numai structurarea aduce libertate. Disciplina aduce libertate. Oamenii au fost condiţionaţi să creadă exact
contrariul. Ei cred că libertatea vine numai atunci când dăm la o parte structura şi disciplina.

Libertatea vine prin lege, nu în afara legii. Când este un tren liber? Este el liber atunci când sare de pe linii şi o
ia peste câmp? Nu. Trenul este liber numai atunci când este obligat să stea pe linii. Numai atunci merge el lin şi
cu eficacitate, pentru că aşa l-a conceput inventatorul lui să funcţioneze. El trebuie să fie pe linii pentru a putea
să meargă aşa cum trebuie. Şi consiliaţii trebuie să stea pe linii. Liniile lui Dumnezeu să găsesc în Cuvântul lui
Dumnezeu. În lumea rotundă a lui Dumnezeu, consiliatul nu poate să ducă o viaţă pătrată şi să fie fericit;
întotdeauna colţurile îi vor fi tăiate. Viaţa orientată spre poruncile lui Dumnezeu şi motivată de ele trebuie să
aibă o anumită structură; structura aceea poate fi găsită în Biblie. Conformarea la această structură prin harul lui
Dumnezeu îi face pe creştini în stare să se schimbe, să se dezbrace de păcat şi să se îmbrace în dreptate, şi astfel
să devină oameni după voia lui Dumnezeu.

Acesta este deci răspunsul biblic pe care trebuie să-l dea consilierul spiritual: citeşte cu regularitate Scripturile,
roagă-te şi fă ce-ţi spun ele, respectând planul pe care ţi-l dau ele, indiferent ce simţi tu cu privire la acele
lucruri.

Ultimul factor ne aduce la ceea ce pare a fi cea mai mare problemă dintre toate: consiliaţii se dau bătuţi pentru
că ei nu simt că vor să facă din nou un anumit lucru. Consilierii spirituali trebuie să le spună consiliaţilor:
„Probabil că n-ai simţit că vrei să te scoli azi-dimineaţă. Dar a trebuit să te scoli în ciuda sentimentelor tale.
După ce te-ai sculat şi te-ai mişcat puţin prin casă, începi să te simţi altfel, şi eşti bucuros că ai acţionat în ciuda
simţămintelor tale. Începând cu acea primă decizie de a te scula, tot restul zilei este plin de decizii similare care
trebuie să fie luate pe baza ascultării de Dumnezeu, şi nu pe baza capitulării în faţa simţămintelor negative".

Sunt multe lucruri pe care oamenii simt că nu vor să le facă. Dar există numai două moduri de a trăi. Aceste
două moduri de viaţă reflectă două feluri de religie şi două feluri de moralitate. Una din aceste două religii şi
moralităţi spune: „Voi trăi conform simţămintelor". Cealaltă religie şi moralitate spune: „Voi trăi aşa cum
spune Dumnezeu". Când omul a păcătuit, el a abandonat viaţa orientată spre poruncile lui Dumnezeu, care era o
viaţă de dragoste, şi a adoptat viaţa orientată spre simţăminte, care era o viaţă de pofte. Există numai două feluri
de viaţă: viaţa de păcat motivată de simţuri şi orientată spre eu, şi viaţa de sfinţenie motivată de poruncile lui
Dumnezeu şi orientată spre evlavie. Trăirea conform simţămintelor noastre este cea mai mare piedică în calea
evlaviei. Viaţa de evlavie, orientată spre poruncile lui Dumnezeu, izvorăşte numai din structura şi din disciplina
biblică.

Am văzut, prin urmare, că eliminarea unui obicei este o acţiune care include două părţi şi care necesită
persistenţă în dezbrăcarea de ceea ce este vechi şi îmbrăcarea noului, care trebuie să fie făcute regulat şi într-un
mod structurat. Dezobişnuirea implică şi reobişnuire. Când un consiliat întoarce spatele căilor lui vechi, el
trebuie în acelaşi timp să se întoarcă cu faţa spre căile noi ale lui Dumnezeu. Dacă nu face acest lucru, el poate
să se întoarcă de la căile lui vechi spre ceva la fel de rău sau poate chiar mai rău. Dacă noua cale este vagă şi
neclară, el poate să oscileze între mai multe lucruri, devenind derutat şi exasperat în loc să dezvolte noi căi
biblice de trăire. Procesul deci trebuie să-i fie clar consilierului spiritual şi prin el şi consiliatului.

Următoarea schemă poate fi folosită pentru a stabili clar natura dublă a schimbării biblice pentru consiliat [15].

Schimbarea... este un proces care constă din doi factori

Dezobişnuirea Reobişnuirea
(Enumeră obiceiurile de eliminat) (Enumeră obiceiurile de adoptat)

Figura 2

Consiliaţii, împreună cu consilierii lor spirituali, trebuie să identifice cât se poate de repede şi să pună pe listă
pe coloana din stânga tipare de obiceiuri păcătoase despre care Dumnezeu spune în Scripturi că credinciosul
trebuie să se dezbrace de ele. Tiparele biblice corespunzătoare cu care credinciosul trebuie să se îmbrace vor fi
enumerate pe coloana din dreapta. Identificarea de la început a acestora poate clarifica de ce fel de muncă
trebuie depusă şi îi ţine pe toţi cei implicaţi pe direcţia bună [16].

Am văzut că un consiliat nu mai este hoţ atunci când se „îmbracă" cu un mod drept de viaţă, în care cinstea este
singura metodă de câştig. Adică el nu încetează să mai fie hoţ atunci când încetează să mai fure. Dacă tot stilul
lui de viaţă mai este încă programat să fure, el este încă - în caracterul lui - un hoţ, chiar dacă (în momentul de
faţă) el nu mai fură. El nu s-a dezobişnuit de furat pentru că nu s-a reobişnuit cu altceva. Dacă el nu va fi
reprogramat de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, când presiunile vieţii vor fi mari, el va reacţiona la
ele conform singurelor tipare pe care le cunoaşte. De aceea Pavel insistă nu numai că hoţul trebuie să înceteze
să mai fure, ci şi că el trebuie să înveţe să trăiască un alt fel de viaţă care constă din (1) muncă pentru câştigarea
banilor şi (2) dărnicie faţă de săraci. Până când nu a dezvoltat o viaţă caracterizată prin muncă şi dăruire, din
punctul de vedere al caracterului, el este tot hoţ [17].

Întoarcerea la caracter va fi mai mult decât o întoarcere temporară în anumite situaţii. Cazurile pe care le
tratează consilierii spirituali pot manifesta descurajare, durere şi de multe ori alţi factori negativi care fac să fie
cu atât mai greu pentru consiliat să se schimbe. Situaţia poate uneori să prezinte condiţii similare acelora care
au existat atunci când duhul necurat s-a întors în casa curăţită împreună cu alte şapte duhuri necurate (Matei
12:45). Prin urmare, cheia schimbării este recunoaşterea naturii duble a acestui proces. Acum trebuie să vedem
cum poate fi produsă această schimbare.

NOTE

1. Joel Nederhood, „The Irresistible Force and Immovable Objects" (Forţa irezistibilă şi obiectele neschimbătoare), The Radio Pulpit,
vol. 17, no. 10, October, 1972, p. 31, 32.

2. Ieremia 13:23. „Deprinşi" înseamnă aici literal „învăţaţi la rău".

3. Se întâmplă că observaţia care i se face copilului după ce a trântit uşa, deşi este mai uşor de făcut este mai puţin eficientă decât
metoda mai dificilă (este mai dificilă pentru că ea implică acţiune şi nu reacţie) de a-i reaminti copilului cum să închidă uşa când el se
pregăteşte să iasă pe uşă.

4. Vezi Christian Living in the Home, unde vei găsi ajutor în această problemă. Aşa cum ştie fiecare părinte, s-ar putea să fie nevoie
de un efort unit de a elimina chiar şi obiceiuri mărunte cum ar fi rosul unghiilor, legănatul pe scaun etc.

5. Este de asemenea important să observăm că atunci când un consiliat se plânge că el ar fi altfel dacă situaţia ar fi alta, adevărul clar
este că singura cale de a schimba situaţia este ca el să-şi schimbe comportamentul în situaţia aceea (de ex. 1 Petru 3:1 şi urm.). Când
consiliaţii îşi schimbă comportamentul, schimbarea conduce la o schimbare (1) a situaţiei, (2) a atitudinilor, (3) a celorlalţi oameni.

6. Vezi What to Do About Worry (Ce să faci cu privire la îngrijorare).

7. Metanoia înseamnă literal „un gând ulterior".

8. Consilierii spirituali pot să dea următoarea replică: „Eu nu contest faptul că aşa eşti tu, dar, prin harul lui Dumnezeu, tu nu trebuie
să rămâi aşa pentru tot restul vieţii tale. Dumnezeu poate să te schimbe astăzi.
9. Vezi, ca exemple, 1 Petru 1:14, 15; 2:11, 12; 3:9; 4:2; 5:2; 5:3, 5, 6; Romani 12:16, 21; 13:12; 14:17; 15:1-2; Galateni 5:16,19
şi.urm., 22 şi urm.; 6:3,4,8. Consilierul trebuie să-şi întocmească propria lui listă de obiceiuri care trebuie eliminate şi obiceiuri care
trebuie adoptate, pentru a o utiliza în cadrul consilierii spirituale. Vezi „Materialul auxiliar nr. 3" de la sfârşitul acestui manual.

10. Vezi The Big Umbrella, p. 249 şi urm.

11. Un gândac a căzut pe spate, şi dă din picioare neajutorat. De ce fel de schimbare are el nevoie? „Are nevoie să fie răsturnat" vei
răspunde tu. Foarte bine, vom face acest lucru. L-am răsturnat şi acum totul pare să fie iarăşi în ordine. Gândacul poate să se mişte şi...
stai o clipă! Ia uite ce se întâmplă! Gândacul iar se înclină în aceeaşi direcţie. Iată că iar s-a răsturnat pe spate. N-a fost suficient că l-
am aşezat pe picioarele lui - el trebuie să înveţe să-şi schimbe şi cursul vieţii.

12. E.J. Young în comentariile sale cu privire la Isaia 1:10-17, ne vorbeşte într-un mod care ne poate fi de ajutor despre cum să
învăţăm un nou mod de viaţă. În Isaia 1:10-17 ni se vorbeşte despre „dezbrăcare" (v. 16) şi „îmbrăcare" (v.17) prin învăţare. Young
spune: „Oamenii aveau nevoie să fie învăţaţi. Pentru ei, a face binele era ceva nou, ceva ce trebuia învăţat... Naţiunea trebuie să fie
deprinsă să facă binele tot aşa cum în prezent este deprinsă să facă răul". E.J. Young, The New International Commentary: The Book
of Isaiah (Noul comentariu internaţional: cartea lui Isaia), vol. I, (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1972), p. 73.

13. Mare parte din materialul de faţă este repetat în broşura Godliness Through Discipline (Evlavia prin disciplină) care a fost
concepută pentru a fi utilizată în consilierea spirituală pentru a da mai multă putere eforturilor consilierului spiritual.

14. Este greu de înţeles cum pot credincioşii care fac consiliere spirituală să realizeze schimbările pe care le vrea Dumnezeu fără să
utilizeze Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, consilierii spirituali trebuie să insiste întotdeuna asupra stabilirii obiceiului de a studia
Biblia zilnic.

15. Acord permisiune celui ce cumpără această carte să reproducă acest formular în orice cantitate pentru utilizare personală sau
profesională.

16. Există întotdeuna pericolul de a identifica problemele şi soluţiile prea repede. Consilierii spirituali trebuie să se simtă liberi să
revizuiască şi să schimbe formularele după cum este necesar. Dacă ei descoperă însă că acest lucru se întâmplă adesea în multe din
cazurile pe care le tratează, ei trebuie să înveţe să ia astfel de decizii ceva mai târziu.

17. Deşi, desigur, s-ar putea ca el să fie un hoţ iertat.

Capitolul 19
ELEMENTE ALE DEZOBIŞNUIRII ŞI REOBIŞNUIRII
Să presupunem că persoana consiliată a luat hotărârea fundamentală de a se schimba şi că ea înţelege că este
nevoie atât să se „dezbrace" de vechile obiceiuri, cât şi să se „îmbrace" cu altele noi; ce urmează după aceasta?
Adică, cum procedează consilierul spiritual pentru a-l dezobişnui şi a-l reobişnui pe consiliat? O cale de a privi
la această problemă este să ne gândim la paşii sau elementele implicate în aceste procese.

Există cel puţin şapte elemente care pot fi definite separat şi care sunt implicate în schimbarea făcută după
principiile biblice. Aceste elemente nu pot fi privite ca fiind nişte paşi succesivi, deoarece cele mai multe dintre
ele trebuie să fie introduse în procesul de consiliere spirituală şi să fie urmărite simultan. Elementele sunt
următoarele:

1. Identificarea practicii (tiparului) de care trebuie să se dezobişnuiască (să se dezbrace).

2. Descoperirea alternativei biblice.
3. Structurarea întregii situaţii în aşa fel încât să poată avea loc schimbarea.
4. Ruperea unor verigi din lanţul păcatului.
5. Obţinerea ajutorului altora.
6. Accentuarea întregii relaţii cu Cristos.
7. Practicarea noului tipar.

Identificarea tiparelor
Cele trei probleme fundamentale pe care le implică un obicei pot fi rezumate prin expresia care spune că
obiceiul a devenit „a doua natură". Aceasta înseamnă că:
(1) Consiliatul a ajuns să se simtă confortabil practicând obiceiul respectiv. El nu se mai simte stângaci sau
rigid atunci când îl practică.

(2) Consiliatul reacţionează în mod automat la anumite situaţii date (sau stimuli), reacţiile lui fiind un obicei.

(3) Consiliatul se angajează în practica respectivă (sau cel puţin începe să se angajeze) fără să se gândească în
mod conştient la ceea ce face sau fără să ia o decizie conştientă de a acţiona într-un anumit fel.

Astfel, pentru consiliat este important să devină deplin conştient de natura, frecvenţa şi ocazia (sau ocaziile)
care declanşează manifestarea unui obicei. Dacă nu ştie exact ce face, el nu va şti cum să corecteze obiceiul
respectiv. Dacă, de exemplu, el crede că o anumită expresie a feţei lui transmite un mesaj de dragoste şi de
atenţie, în timp ce alţii, care văd acea expresie, o interpretează drept plictiseală şi lipsă de interes, faptul acesta
trebuie să-i devină clar consiliatului. Pe lângă clarificarea faptului în sine, consiliatul va trebui să devină capabil
să identifice expresia feţei lui atât din punct de vedere vizual cât şi chinestetic. Când expresia aceea apare pe
faţa lui, el va avea nevoie de cineva (consilierul spiritual, soţia lui, un prieten) care să-i atragă mai întâi atenţia
asupra ei, aşa încât el să devină conştient de ea şi să înveţe să identifice expresia cu exactitate. Indiferent dacă
obiceiul constă din ceva simplu, aşa cum este o expresie a feţei, sau un ton al vocii, sau dacă el are legătură cu o
atitudine sau cu un anume act de comportament, consiliatul va trebui să ştie exact care este obiceiul care trebuie
să fie înlocuit.

Ajutorul altcuiva poate să-i fie util (cel puţin în primele faze ale eforturilor sale) în a stabili frecvenţa cu care se
angajează în practică respectivă. De multe ori el nu este conştient de aceasta, crezând că problema este mult mai
mică decât este în realitate. Deoarece practica a devenit inconştientă, consiliatul ar putea să nici nu recunoască
cele mai multe din ocaziile în care apare ea, dacă o altă persoană nu îi atrage mereu atenţia asupra ei. Frecvenţa
apariţiei acestor practici poate fi stabilită folosind cu conştiinciozitate formularul cu titlul Descoperirea tiparelor
rele (DTR) [1].

Descoperirea frecvenţei acestor practici este importantă din mai multe motive. Mai întâi, pentru că a afla cât de
frecvent visează cu ochii deschişi şi se lasă pradă autocompătimirii în loc să-şi vadă de treburile zilnice, devine
pentru consiliat un factor motivator pentru a căuta schimbarea. În al doilea rând, determinarea frecvenţei îl ajută
pe consiliat să determine natura problemei pe care încearcă să o depăşească; numai atunci devine el conştient de
gravitatea (sau de lipsa gravităţii) problemei. În felul acesta, problema poate fi văzută într-o perspectivă corectă
şi i se poate acorda prioritatea adecvată.

În al treilea rând, frecvenţa unei practici îi permite consiliatului să determine dacă este sau nu angajat într-o
practică ce îi domină viaţa (despre aceasta vom avea mai multe de spus mai târziu în acest capitol), şi dacă, prin
urmare, eliminarea acelei practici va necesita şi întărirea majorităţii celorlalte domenii ale vieţii lui. Dacă
tiparul acela a afectat fiecare dintre aceste domenii, şi aceste domenii la rândul lor au afectat acest tipar, s-ar
putea să trebuiască să se acţioneze şi asupra altor tipare în mod simultan. În sfârşit, consiliatul trebuie să
stabilească ocaziile care declanşează practica respectivă. Dacă nu face acest lucru, el nu va putea niciodată să
întreprindă al treilea pas: ruperea lanţului de reacţii la prima lui verigă.

Ajutorul altora, plus utilizarea atentă a formularului DTR sunt două auxiliare foarte utile pentru a-l face pe
consiliat conştient de împrejurările în care se angajează în practica păcătoasă de care trebuie să se dezbrace.
Formularul DTR, prin faptul că îl obligă pe consiliat să noteze, să zicem, izbucniri de mânie şi ocaziile care le
provoacă dimineaţa, după-masa şi seara, nu numai că îl ajută să devină conştient de adevărata frecvenţă a
problemei, dar îl ajută şi să stabilească dacă îşi pierde controlul întotdeauna ca reacţie faţă de un anumit stimul,
dacă tiparul acela apare ca reacţie la două sau trei feluri de stimuli sau dacă este o reacţie generalizată faţă de
orice nemulţumire sau neplăcere în viaţă. Dacă ştie că reacţia are loc numai la anumiţi stimuli, consilierul
spiritual îl va ajuta pe consiliat la structurarea unui anumit fel de program pentru a rezolva problemele. Dacă
tiparul este generalizat, va fi nevoie de o cu totul altă structurare. De exemplu, examinarea izbucnirilor de
mânie legate de prezenţa unei anumite vecine poate (prin chestionare) să ducă la descoperirea unui sentiment de
gelozie şi de teamă că soţul femeii consiliate ar avea anumite sentimente romantice pentru această vecină.

Desigur, această problemă particularizată trebuie să fie rezolvată altfel decât problema unui consiliat care este
iritat de oricine, în orice împrejurări şi de orice care se opune ca lucrurile să fie aşa cum vrea el. În primul
exemplu trebuie să se acţioneze asupra relaţiilor interpersonale dintre soţ şi soţie, în timp ce în al doilea,
consiliatul trebuie să se pocăiască de mândria şi de egoismul lui, şi această pocăinţă trebuie să ducă la umilinţă
şi la angajarea într-o lucrare în care consiliatul să-i slujească pe alţii.

Rosul unghiilor şi beţia sunt obiceiuri al căror caracter este diferit unul de altul, deoarece efectele beţiei tind să
domine întreaga viaţă a persoanei (viaţa socială, economică, familială, sănătatea etc.), în timp ce rosul unghiilor
nu are astfel de efecte. Dar studierea împrejurărilor care le declanşează are importanţă egală în ambele cazuri,
pentru a descoperi cum pot să fie rezolvate amândouă aceste probleme. Dacă formularul DTR arată că fiecare
criză de autocompătimire duce în mod invariabil la sticla cu alcool, şi că fiecare discuţie în contradictoriu duce
cu siguranţă la rosul unghiilor, în principiu, soluţia pentru flecare dintre aceste probleme este aceeaşi.

Astfel, primul element vital în procesul de dezobişnuire/reobişnuire este ca atât consilierul spiritual cât şi
consiliatul să devină conştienţi de natura exactă, frecvenţa şi ocaziile asociate cu tiparul de atitudine sau
comportament care trebuie să fie eliminat. Utilizarea formularului DTR şi ajutorul unor persoane care să îi
atragă atenţia consiliatului asupra obiceiurilor care trebuie eliminate, sunt foarte utile în această privinţă [2].

Descoperirea alternativei biblice

Am văzut că schimbarea biblică este un proces compus din doi factori, care necesită îmbrăcarea unor noi tipare
în locul celor vechi. Deoarece am expus deja această problemă, nu mai este nevoie să spunem prea multe despre
ea aici. Însă consilierii spirituali trebuie să dobândească priceperea de a-i ajuta pe consiliaţi să găsească
alternativele biblice. În altă parte i-am sugerat consilierului spiritual să utilizeze „Materialul auxiliar nr. 3"
pentru a-şi face propria lui listă de versete pe care le utilizează cel mai frecvent.

Dar versetele însele nu sunt tot ce este necesar. Consilierii spirituali trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a
transforma principiile Scripturii în aplicaţii concrete la situaţii specifice de viaţă. Un pastor, discutând această
chestiune, a explicat cum a învins obiceiul rău de a murmura, înlocuindu-l cu rugăciune de mulţumire. El a spus
că şi-a făcut obiceiul foarte dăunător de a se plânge cu cuvintele: „O, bună!" ori de câte ori lucrurile nu mergeau
cum voia el. El ştia că această atitudine a fost greşită, pentru că el credea ceea ce spune Romani 8:28. Aşa că el
s-a hotărât să înlocuiască plângerea aceasta cu laudă, şi aceasta l-a ajutat să-şi schimbe atitudinea faţă de
providenţa lui Dumnezeu. Aşa că în loc să se mai plângă, el a hotărât să spună: „O, bună... este credincioşia
Domnului!"

Numele unui vapor din Pensacola, Florida, era Insteadof (în loc de). Se pare că proprietarii au hotărât ca, în loc
să cheltuiască bani sau timp pe alte lucruri, să cumpere acest vapor. Aceasta este sarcina consilierului spiritual:
să cunoască (şi să devină tot mai familiar cu) alternativele biblice (în loc de...). Există o practică, un tipar sau un
obicei adecvat care poate să înlocuiască fiecare practică, tipar sau obicei inadecvat. Consilierii spirituali trebuie
să citească Scripturile în aşa fel încât să recunoască pasajele care indică alternativele adecvate. Ar putea să-i fie
de ajutor utilizarea unei Biblii pentru consiliere spirituală, în care aceste pasaje sunt marcate. O modalitate de a
face acest lucru este să utilizeze o liniuţă oblică (/) pentru a despărţii ceea ce trebuie eliminat de ceea ce trebuie
adoptat, după cum urmează [3]:

„Să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. / Ci da al vostru să fie da, şi nu să
fie nu" (Iacov 5:12). „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi
nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! / Ci îşi găseşte plăcerea în legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la
legea Lui!" (Psalmul 1:1-2).

Structurarea pentru schimbare

Structura vieţii este esenţială pentru efectuarea dublei schimbări pe care o discutăm. Structura vieţii îl ajută pe
consiliat atât să se dezbrace de vechile obiceiuri, cât şi să se îmbrace cu altele noi. Când un consiliat se roagă cu
credinţă şi cere putere ca să se schimbe, credinţa lui trebuie să se manifeste în fapte care sunt conforme cu
rugăciunea lui. Dacă se roagă pentru a fi eliberat de obiceiul de a fuma, el trebuie să se abţină a mai cumpăra
ţigări. Dacă vrea să scape de o gândire impură, el trebuie să ardă revistele imorale. Dacă vrea să scape de un
temperament nestăpânit, el trebuie să abandoneze tovărăşia altora care au aceeaşi problemă ca şi el (Proverbele
14:17; 22:24,25) [4]. Astfel structura activităţilor, a împrejurărilor, şi a asocierilor consiliatului, trebuie să fie
conformă cu dorinţa lui exprimată de a se dezbrăca de o practică păcătoasă şi să îl ajute la realizarea acestui
lucru.

Deoarece schimbarea este compusă din doi factori, este la fel de important ca el să-şi structureze viaţa pentru
noua practică pe care vrea să o dezvolte. Dacă vrea să înveţe cum să îşi rezolve imediat problemele, în loc să
lase ca resentimentele să se adune, el trebuie să stabilească o oră din zi în care să clarifice problemele cu ceilalţi
membri ai familiei lui. Dacă doreşte să-şi dezvolte obiceiul de a studia Biblia şi de a se ruga cu regularitate, el
trebuie să planifice timp pentru studiul biblic şi rugăciune şi, dacă este necesar, să pună un bilet care să-i aducă
aminte într-un loc în care să-l vadă în fiecare zi. Dacă doreşte să-şi facă noi prieteni credincioşi care să-i poată
fi modele pozitive de comportament, el trebuie să devină membru al unei biserici creştine vii şi sănătoase, şi să
participe la serviciile ei cu regularitate. Astfel consiliatul trebuie să-şi rearanjeze mediul, persoanele cu care se
asociază, programul zilnic, activităţile sau orice alte lucruri din viaţa lui care pot să devină ocazii pentru păcat,
aşa încât acestea să devină factori care facilitează învăţarea stilului nou de viaţă după principiile lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că el trebuie să îşi structureze viaţa în aşa fel încât să elimine piedicile din calea noului stil de
viaţă şi să adauge factori care facilitează acest nou stil de viaţă; în acelaşi timp să adopte factori care împiedică
vechiul lui stil de viaţă şi să elimine factorii care l-au facilitat. Următorul formular ajută la identificarea acestor
factori:

Ruperea verigilor din lanţul păcatului [5]

Mulţi consiliaţi se gândesc la schimbare numai în termenii schimbării situaţiei în toată amploarea ei. Când se
gândesc în felul acesta, ei se descurajează. O femeie poate să-şi dea seama că a pierdut complet controlul şi că
urlă şi ţipă la copiii ei. Dar ea n-a ajuns la această stare deodată; au fost mai multe etape. Deşi mânia poate fi
pusă sub control chiar şi atunci când a atins un punct culminant, este mult mai uşor să rupem prima verigă din
lanţul evenimentelor (sau etapelor) care au dus la acest punct. Din acest motiv este bine ca un consilier spiritual
să descompună o activitate în etapele sau verigile ei componente [6]. Când Scripturile vorbesc despre stăpânirea
de sine, ele se referă chiar la acest lucru:

„Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteţi" (Proverbele
17:14).

„Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia" (Proverbele 15:1)

„Nebunul îşi arată patima, dar înţeleptul o stăpâneşte" (Proverbele 29:11).

Există întotdeauna cel puţin două puncte în care o acţiune poate fi oprită:

1. În punctul în care persoana i se poate împotrivi.

2. În punctul în care persoana se poate înfrâna.

PIEDICI ŞI FACTORI CARE FACILITEAZĂ

Pentru vechiul mod de viaţă sfânt Pentru noul mod de viaţă păcătos

Adaugă: Elimină:

E
 D

F
A Elimină: Adaugă:
C
T
O
R
I

C
A
R
E

F
A
C
I
L
I
T
E
A
Z
Ă

Împotrivirea
Creierul omului îi dă posibilitatea să îşi amâne reacţiile şi să aleagă o direcţie de acţiune. Animalele fără creier
reacţionează imediat, prin reflex. Omul, făcut după chipul lui Dumnezeu ca o făptură cu simţul responsabilităţii,
nu este aşa. Datorită acestui fapt, există posibilitatea ca omul să se împotrivească direcţiilor păcătoase de
acţiune şi să le respingă. Când Isus a fost confruntat cu cele trei ispitiri pe munte, de fiecare dată El a primit în
mintea Lui gândul acţiunii greşite, dar, prin sfinţenie, El a respins fiecare sugestie, citând motivul biblic pentru
fiecare respingere.

Isus, rupând prima verigă, a fost în stare să evite făurirea unui lanţ al păcatului. El a fost în stare să se
împotrivească deciziei greşite şi să o aleagă pe cea bună datorită faptului că a cunoscut voia lui Dumnezeu
exprimată în Scripturi. Acest proces este cunoscut în Biblie ca împotrivire: „Împotriviţi-vă diavolului şi el va
fugi de la voi" (Iacov 4:7). O parte din datoria consilierului spiritual este deci să îl ajute pe consiliat să afle din
Scripturi care este voia lui Dumnezeu cu privire la încercările pe care le-a tratat în mod greşit în trecut. Chiar şi
Isus S-a bazat pe Scripturi pentru a primi putere. Duhul a fost cu El, dar Duhul nu a lucrat în mod mistic.
Dimpotrivă, Duhul a folosit Cuvântul Său pentru a-L fortifica pe Cristos împotriva ispitei. Învăţarea acestui
lucru nu trebuie să rămână la nivel teoretic, ci ea trebuie să fie aplicată practic (vezi Coloseni 1:9-10). Când
intelectul cuiva s-a deprins prin practică să discearnă între bine şi rău (Evrei 5:14), persoana aceea va fi în stare
să ia decizii bune bazate pe Biblie şi astfel să rupă lanţul păcatului de la prima lui verigă. Ţelul este deci
acţiunea biblică, în locul reacţiei păcătoase, dobândirea controlului pe baza Scripturii, nu pe baza situaţiei.

Gândiţi-vă la cazul lui Phyllis. Phyllis a vrut să elimine obiceiul păcătos de a se închide în sine ori de câte ori
nu-i plăcea ceva ce soţul ei, Bratt, făcea sau spunea. Ea şi-a dat seama că această atitudine a ei ducea la
autocompătimire, resentimente şi uneori la deprimare. Consilierul ei spiritual i-a sugerat: „Phyllis, nu trebuie să
permiţi ca acest proces distructiv, această reacţie în lanţ, să înceapă. Haide să încercăm să îl distrugem din faşă.
Trebuie să înveţi să te împotriveşti ispitei după principiile lui Dumnezeu". Au studiat împreună Efeseni 4,
Coloseni 3 şi alte pasaje în care este abordată problema ei şi au ajuns la concluzia că Dumnezeu spune că ea va
trebui să solicite ajutorul soţului ei cu privire la problemele care o deranjează, şi să nu se mai închidă în sine
(vezi Efeseni 4:25,29). Atât Phyllis cât şi Bratt au fost de acord să acţioneze pentru rezolvarea problemei lor.
Phyllis a fost sfătuită ca ori de câte ori simte că ar vrea să se închidă în sine, să-i spună lui Bratt imediat: „Bratt,
sunt ispitită să mă închid în mine însămi, dar nu trebuie să permit ca soarele să apună peste mânia mea; vrei să
stăm de vorbă chiar acum?" El s-a angajat că va sta de vorbă cu ea şi a promis să o ajute să rezolve problema pe
loc. Iar dacă Phyllis va începe totuşi să se închidă în sine fără să-i spună nimic soţului ei, Bratt însuşi trebuia să
o provoace la o discuţie chiar în momentul când îşi dădea seama de aceasta.

De multe ori, eliminarea unor tipare distructive care accelerează păcatul implică structurarea şi dezvoltarea unor
reacţii noi. Proverbele 15:1, „Un răspuns blând potoleşte mânia", sugerează acest lucru. În diagrama de mai jos
veţi găsi tiparul reacţiei descendente a soţului şi soţiei care nu respectă această poruncă biblică:

Când fiecare dintre ei pune cărbuni pe focul neînţelegerii, relaţia dintre ei se deteriorează, prăpastia dintre ei se
adânceşte, şi întreaga situaţie alunecă în deznădejde. Este un tipar în care mânia încurajează mânia. Proverbele
15:1 ne îndeamnă să liniştim mânia printr-o reacţie blândă (în loc să reacţionăm cu asprime) [7]:

Înfrânarea
Deşi împotrivirea este reacţia pe care fiecare consiliat ar trebui s-o înveţe şi s-o dezvolte, deoarece numai ea îl
poate împiedica să păcătuiască, consilierul spiritual trebuie totuşi să-l înveţe ce să facă atunci când nu reuşeşte
să se împotrivească ispitei. Atunci intră în acţiune înfrânarea. Consiliatul nu va reuşi întotdeauna să respingă
reacţia păcătoasă. Uneori, înainte de a-şi da seama ce se întâmplă [8], va începe să ardă în el mânia faţă de o
altă persoană, iar aceasta va duce la gânduri păcătoase de răzbunare. S-ar putea ca numai atunci să-şi dea el
seama că în inima lui tâşneşte mânia. Ce poate el să facă? Dacă a păcătuit în inima lui, în nici un caz nu este
necesar să lase ca acest păcat să-şi continue calea şi să ajungă să se concretizeze într-o acţiune exterioară. El
poate fi înfrânat şi înăbuşit, în aşa fel încât consiliatul creştin să poată să dobândească stăpânirea de sine pe care
Duhul Sfânt o dezvoltă în credincioşi [9]. În multe cazuri stăpânirea de sine se dezvoltă prin astfel de încercări,
în care credinciosul „exersează" stăpânirea de sine (2 Petru 1.10b).

Cum se aplică această înfrânare? Ce înseamnă ea în situaţii practice? Iată câteva versete care discută această
problemă:

„Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele este un om chibzuit" (Proverbele
10:19; vezi de asemenea 21:23;13:3).

„Cine îşi înfrânează vorbele cunoaşte ştiinţa, şi cine are duhul potolit este un om priceput" (Proverbele 17:27;
vezi de asemenea Iacov 1:19).

„Inima celui neprihănit se gândeşte ce să răspundă, dar gura celor răi împroaşcă răutăţi" (Proverbele 15:28).

A te gândi înainte de a acţiona sau de a vorbi este un element esenţial în înfrânarea răului. Dacă un om nu poate
vorbi calm, el trebuie să aştepte până se calmează, şi apoi să vorbească. Este de asemenea important ca el să
cugete cum să răspundă.

Dacă un om a păcătuit în inima lui, el trebuie mai întâi să ceară iertarea lui Dumnezeu; apoi, după ce a făcut
acest lucru, el poate să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru rezolvarea situaţiei după principiile biblice. Timpul
necesar pentru aceasta este adesea folosit de Dumnezeu pentru a calma sentimentele înfierbântate.

Să luăm un alt exemplu. Problema lui Jane este autocompătimirea. Înainte de a-şi da seama că se
autocompătimeşte, ea se trezeşte că a alunecat într-o stare de panică. Deodată îşi dă seama că a devenit
deprimată, supărată şi că nutreşte resentimente. Ce poate ea să facă în acest punct?
Asaf s-a găsit într-o situaţie similară, pe care o descrie în Psalmul 73. El spune: „Era să-mi alunece paşii". El a
fost aproape gata să dea frâu liber unei acţiuni păcătoase, expresie a gândurilor lui lăuntrice păcătoase (vezi v.
16). Invidia şi autocompătimirea aproape că au pus stăpânire pe el (v. 22). Dar, prin învăţătura dată în casa lui
Dumnezeu (versetul 17 şi următoarele), el a fost în stare să se elibereze de această problemă. „Sfatul" lui
Dumnezeu (v. 24) l-a călăuzit în rezolvarea problemei şi îl va feri de ea în viitor. Sfatul lui David este similar:

„Nu te mânia pe cei răi..."

„Încrede-te în Domnul şi fă binele..."

„Nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău" (Psalmul 37:1,3,8).

Reiese clar din toate aceste texte că soluţia este să apelezi la Cuvântul lui Dumnezeu de îndată ce îţi dai seama
că ai alunecat în gânduri sau atitudini păcătoase. De obicei, emoţiile pe care le stârnesc acestea îl fac pe om
conştient de această alunecare. Cuvântul îl convinge pe om că a greşit (iar greşeala trebuie să-I fie mărturisită
lui Dumnezeu) şi apoi îl călăuzeşte pentru a reacţiona în mod adecvat. Oricare ar fi problema, există o reacţie
biblică la ea. Consiliatul va trebui să caute în Scripturi alternativa biblică. Înfrânarea înseamnă deci a
recunoaşte păcatul, a cere iertare pentru păcat şi a căuta ajutor pentru a nu mai păcătui. Înfrânare înseamnă să
faci ceea ce îţi spune Dumnezeu, în loc să permiţi ca răul să se manifeste într-o acţiune exterioară. În loc să
acţionezi în mod păcătos, trebuie să îţi pui în practică imediat responsabilităţile. Autocompătimirea s-ar putea
să trebuiască să fie înlocuită cu sacrificiu de sine. Gândurile de răzbunare vor trebui să fie înlocuite cu căutarea
unor căi de a le face bine altora. Înfrânarea înseamnă că în loc să stai şi să te îngrijorezi cu privire la ceea ce s-
ar putea să se întâmple mâine, va trebui să te ridici şi să începi să îţi îndeplineşti rezponsabilităţile de astăzi.
Omul egocentrist, care face din ţânţar armăsar din cauza preocupării lui exagerate pentru tot ceea ce îl priveşte
pe el, s-ar putea să trebuiască să îşi schimbe modul de viaţă în aşa fel încât preocupările lui să se concentreze
asupra altora (vezi Filipeni 2).

În concluzie, este important să recunoaştem că există cel puţin două puncte în care lanţul păcatului poate fi rupt:
(1) să îl prevenim, sau, odată început, (2) să îl retezăm. Cu cât mai frecvent prevenim păcatul, cu atât mai rar va
fi nevoie să îl retezăm; şi cu cât îl retezăm mai frecvent cu atât mai curând vom putea să îl prevenim în
totalitate.

Ajutor de la altul
Aşa cum am arătat în mod insistent, este dificil să se facă o schimbare; este dificil pentru un bărbat de cincizeci
de ani şi este dificil şi pentru un copil. Odată ce un tipar comportamental a devenit obicei, el a devenit parte din
natura acelei persoane. Aşa cum spunem noi, a devenit a doua natură. Obiceiurile sunt o binecuvântare sau un
blestem, aceasta depinzând de natura obiceiului respectiv. Suntem binecuvântaţi pentru că nu trebuie să ne
gândim ce să facem în fiecare dimineaţă când ne spălăm pe dinţi sau ne încheiem cămaşa. Aceste acţiuni zilnice
le facem acum în mod automat (adică fără să ne gândim în mod conştient cum să le facem), pentru că ele au
devenit o obişnuinţă. Şi tot fără să ne gândim reacţionăm cu mânie, ne închidem în noi înşine, interiorizăm
resentimente etc., conform tiparelor păcătoase de trăire pe care le-am dezvoltat. Noi toţi ştim ce blestem sunt
astfel de obiceiuri.

Unui copil trebuie să-i reamintim să-şi aşeze frumos şosetele atunci când se descalţă seara, dacă vrem ca el să
îşi însuşească acest obicei bun. Când începe să facă acest lucru singur, cuvintele de apreciere îi dau un imbold.
La fel este şi cu adulţii care încearcă să înlocuiască o reacţie păcătoasă cu una biblică, plăcută lui Dumnezeu; şi
ei au nevoie de multe ori să li se reamintească şi să fie încurajaţi. Adulţii creştini cred uneori că este o lezare a
demnităţii lor să accepte un astfel de ajutor. De obicei aceia care nu acceptă ajutorul altora (al unui prieten, al
unui membru al familiei etc.) o sfârşesc rău. Adesea mândria este motivul obiecţiei [10]. Două versete sunt utile
în această chestiune: 1 Corinteni 10:12 - „Cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă", şi Proverbele
16:18 - ”Mândria merge înaintea pieirii". Scripturile accentuează încontinuu nevoia de ajutor reciproc. Un
exerciţiu bun pentru orice consilier spiritual este să studieze utilizarea expresiei „unii pe alţii" în Noul
Testament. Pentru început, el poate să îl îndrume pe consiliat să studieze Evrei 10:24, 25.
Mary îşi făcuse obiceiul de a-l întrerupe pe soţul ei ori de câte ori ei vorbea la telefon. Ea a vrut să se elibereze
de acest obicei care a dus la certuri frecvente între ei. Dar ea a descoperit că avea nevoie de ajutor, pentru că s-a
trezit întrerupându-l înainte de a-şi da seama ce face. Peter, soţul ei, a conceput un afiş, pe care îl ţinea într-un
sertar lângă telefon.

Ori de câte ori utiliza telefonul, el scotea indicatorul din sertar şi îl aşeza la vedere pe birou (vezi indicatorul
mai jos). Nu după multă vreme, Mary s-a eliberat de acest obicei. Cooperarea soţului a făcut-o în stare ca în
câteva săptămâni să rezolve problema care cauzase iritaţie şi necazuri între ei timp de mulţi ani.

Te rog nu întrerupe.
Nu uita, draga mea,
că te străduieşti să te eliberezi de această problemă.
Mulţumesc!

Un astfel de ajutor este la îndemâna oricărei persoane care doreşte într-adevăr să găsească soluţii eficiente
pentru problemele pe care le are. Creştinii de pretutindeni sunt îndemnaţi să se ajute unul pe altul. Nici un om
care Îl cunoaşte pe Cristos şi care doreşte să se „dezbrace” de „omul vechi” cu izbucnirile de temperament, cu
poftele, cu minciunile lui etc., nu trebuie să stea fără ajutor. Dacă este gata să îşi facă de cunoscut scopul şi să
ceară ajutor; îl va găsi între copiii lui Dumnezeu.

Oamenii care se ceartă pentru că unul dintre ei a strâns tubul de pastă de dinţi la mijloc, sau pentru că luminile
au fost lăsate aprinse, sau pentru că uşile la dulap au fost lăsate deschise etc., dau dovadă de mai multe lucruri:

1. Problema lor este probabil mai mare decât chestiunea specifică pentru care se ceartă (sau chestiunile).
Intensitatea emoţiilor declanşate este mult mai mare decât ar fi potrivit pentru chestiunea respectivă. De obicei,
sunt o mulţime de alte probleme acumulate, care exercită presiune emoţională. Resentimentele şi amărăciunea
sunt adeseori dezvăluite de emoţiile mult prea intense care însoţesc o neînţelegere pe o temă minoră.

2. Ei nu caută soluţii pentru problemele lor; ceea ce îi preocupă este să susţină un punct de vedere, să
dovedească faptul că au dreptate în timp ce celălalt greşeşte etc. Ori de câte ori oamenii caută cu adevărat
soluţii şi îşi canalizează energia în această direcţie, la fel ca şi Peter şi Mary, ei vor putea să conceapă modalităţi
şi mijloace de a se ajuta unul pe altul. Atunci schimbarea vine rapid. Deci consilierii spirituali trebuie să fie
conştienţi de faptul că nu întotdeauna cooperarea aparentă este cooperare autentică şi ajutor. Şi cooperarea nu
va deveni autentică dacă înainte de a se încerca rezolvarea problemei ce cauzează neînţelegerea, nu sunt
rezolvate problemele mai profunde ale relaţiei dintre cei doi.

Oamenii nu caută soluţii pentru conflictele personale dacă nu s-au pocăit mai întâi de păcatele lor. Ei trebuie să
fie aduşi în starea de a se pocăi înaintea lui Dumnezeu pentru atitudinile lor neiertătoare şi să fie conduşi spre
reconciliere. Pocăinţa duce la „roade" adecvate. Din pocăinţă (literal „schimbarea minţii") se dezvoltă o viaţă
schimbată. Persoanele care se pocăiesc acceptă imediat orice ajutor pe care îl pot primi.

De multe ori consilierii spirituali trebuie să instruiască persoanele bine intenţionate dar slab informate cum să
ajute pe altcineva. De exemplu, dacă persoana care ajută este exagerat de înţelegătoare (şi în felul acesta nu este
cu adevărat înţelegătoare în cel mai profund sens al cuvântului) şi îi permite consiliatului să greşească fără să-i
atragă atenţia asupra greşelii, ea mai mult strică decât ajută. Pentru ca persoana consiliată să primească ajutorul
adecvat, este înţelept ca fiecare consilier spiritual să explice exact ce fel de ajutor trebuie să fie dat, cine poate
să dea acest ajutor şi cum trebuie dat ajutorul [11]. Consilierul spiritual va trebui de asemenea să arate care sunt
pericolele posibile pentru cel care dă ajutorul. Persoana care ajută va trebui să fie prevenită cu privire la aceste
pericole şi instruită cum să le evite. S-ar putea să fie nevoie de instrucţiuni specifice scrise. Ajutorul este
important, dar şi mai important este ca ceea ce se face să ajute într-adevăr, şi nu să agraveze situaţia. Cicălirea
nu ajută; atenţionarea ajută. Aprecierea ajută; subestimarea sau falsele asigurări că totul este în ordine nu ajută.
Consilierii spirituali vor descoperi că timpul folosit pentru a se asigura că ajutorul dat este adecvat este un timp
bine investit şi, în perspectivă, un timp economisit. Este important ca atunci când sunt verificate aplicaţiile pe
care consiliatul trebuie să le facă acasă, să fie verificat şi modul în care a fost dat ajutorul promis. Şi aici este
obligatoriu să se obţină informaţii specifice. (Întrebă: Cât de des? Cât de consecvent? Când? În ce fel? Etc.)
Accentuarea întregii relaţii cu Cristos
Evitarea scamatoriilor

Deoarece în consilierea spirituală mare parte din timp trebuie să fie consacrată (pe bună dreptate) stabilirii
detaliilor schimbărilor concrete şi specifice şi aspectelor schimbărilor care trebuie să aibă loc, consiliaţii s-ar
putea să fie înclinaţi să se concentreze asupra schimbării şi să uite faptul fundamental că întreaga schimbare are
drept scop să Îi facă plăcere lui Dumnezeu şi să ajungă la o trăire care să Îl onoreze pe Isus Cristos, Fiul Său.
Pădurea poate să fie cu uşurinţă neglijată datorită faptului că ne ocupăm de copaci. De aceea, consilierii
spirituali nu trebuie niciodată să permită ca tehnicile de lucru să devină scamatorii.

Cum poate fi evitat acest rău? În primul rând, consilierii spirituali trebuie să-i avertizeze pe consiliaţi de acest
pericol. Adeseori, ei vor fi în situaţi de a spune ceva de felul următor: „Fred, nu trebuie să faci această
schimbare în primul rând pentru a o aduce înapoi pe soţia ta; trebuie să faci schimbarea pentru că aşa spune
Dumnezeu, indiferent dacă soţia ta se întoarce sau nu".

Dar în afară de avertismente, pot fi luate şi anumite măsuri. (1) Ori de câte ori este necesară consiliere spirituală
de lungă durată, consilierul spiritual nu trebuie să discute numai problema prezentată, ci întreaga viaţă a
consiliatului. Consiliatul este o persoană întreagă, şi într-o oarecare măsură (mai mult sau mai puţin), problema
în discuţie va avea legătură şi cu alte domenii ale vieţii. (2) Trebuie să fie încurajată citirea regulată a Bibliei,
rugăciunea şi părtăşia cu copiii lui Dumnezeu. Disciplina pe care o dă studiul biblic regulat, rugăciunea,
părtăşia şi lucrarea în biserică este esenţială pentru creştere şi formează nu numai baza adecvată pentru
îndeplinirea unor îndatoriri specifice, ci asigură şi hrana necesară pentru o trăire creştină sănătoasă. Ba mai
mult, ori de câte ori aceste activităţi adecvate sunt duse la îndeplinire în mod regulat, toate domeniile vieţii sunt
întărite, iar domeniul specific avut în vedere în timpul consilierii spirituale nu va lua proporţii.

Prea adeseori toată viaţa unui om poate fi centrată în jurul unei probleme. Prea adeseori consiliaţii se
concentrează asupra lor înşişi şi devin intropsectivi în mod morbid şi idolatru, în loc să-şi centreze toate
preocupările în jurul lui Cristos. Este deci esenţial să se insiste ca atenţia să fie mereu concentrată asupra
acestor elemente vitale atunci când se are în vedere întărirea omului în întregimea lui şi stabilirea unei
perspective corecte în ceea ce priveşte relaţiile omului cu Dumnezeu şi cu semenii lui. Consilierii care nu
accentuează necesitatea acestor elemente s-ar putea să se întrebe de ce consilierea spirituală însăşi poate fi o
ocazie de eşec sau de înlesnire a eşecului.

De aceea este înţelept ca la începutul consilierii spirituale (în prima sau a doua şedinţă) să se acorde atenţie
acestor chestiuni. Ridică problema şi ia-ţi timp să explici că este nevoie de consecvenţă în aceste chestiuni. La
început, tema de casă care i se dă consiliatului constă din a începe să citească Biblia zilnic, să se roage şi/sau să
participe la serviciile de închinăciune ale unei biserici creştine biblice. Uneori ghiduri pentru închinăciune
zilnică, cum este Today (Astăzi) îi sunt date consiliatului [12]. Uneori s-a dovedit a fi util să i se dea
consiliatului o porţiune din Scriptură (Evanghelia lui Ioan, pentru necredincioşi, şi cartea Proverbele, pentru
credincioşi).

Rugăciunea şi studiul biblic de dimineaţă vor fi încurajate pentru a accentua utilitatea Scripturilor în viaţă.
Consilierul spiritual sugerează: „Dacă citeşti o porţiune în fiecare dimineaţă şi determini ce schimbare
intenţionează să facă Dumnezeu în tine prin textul acela, poţi să porţi cu tine toată ziua cuvintele acelea şi să
cauţi, rugându-te, să trăieşti conform lor". Aceasta înseamnă că dacă persoana consiliată citeşte: „Răspunde la
rău cu binecuvântare", ea va trebui să-L roage pe Dumnezeu să o ajute să facă acest lucru în timpul zilei acasă,
la şcoală sau la serviciu.

Tratarea problemelor care domină viaţa

Este deosebit de important pentru consilierii spirituali să îşi dea seama de faptul că dacă se concentrează asupra
problemei pe care o prezintă acesta, în aşa fel încât exclude sau minimalizează atenţia acordată celorlalte tipare
de trăire ale consiliatului, se poate ajunge cu uşurinţă la falimentul consilierii spirituale. Acest lucru se întâmplă
mai ales atunci când consilierul spiritual se ocupă de un consiliat care are o problemă ce îi domină viaţa. Un
exemplu tipic de problemă care domină viaţa este cea la care s-a referit Iacov când a vorbit despre „un om
nehotărât" care este „nestatornic în toate căile sale" (Iacov 1:8). Nu se poate avea încredere în el în nici un
domeniu al vieţii. Şi problema lui nu poate fi tratată numai ocupându-ne de îndoială. Ea afectează fiecare
domeniu al vieţii lui (vezi şi Iacov 2:10; 3:2,5,16; 4:8; 5:14; 16).

Într-o oarecare măsură, toate problemele afectează omul în totalitatea lui, deoarece el este o persoană întreagă.
De asemenea, toate aspectele vieţii lui au efect asupra problemei pe care o prezintă el. Dar acest adevăr are
importanţă deosebită atunci când ne ocupăm de anumite probleme care au tendinţa de a afecta (sau de a fi
afectate de) toate domeniile vieţii cuiva. Acestea sunt stilurile de viaţă pe care Pavel le menţionează în mod
specific în 1 Corinteni 5:11; 6:9,10, şi pe care Ioan le menţionează în Apocalipsa 22:15. Când un om (în calitate
de om, ca persoană în totalitatea ei) poate fi etichetat drept beţiv, homosexual, dependent de droguri etc., el are
o problemă care îi domină viaţa. El nu mai este doar un om, ci Biblia vorbeşte despre el ca despre un anume fel
de om (beţiv, mincinos, cu două feţe etc.); adică, el este un om caracterizat şi dominat de problema specifică
după care i s-a dat numele. Biblia le dă nume celor care au probleme ce le domină viaţa.

Deoarece întreaga lui viaţă este afectată de problema aceea şi viaţa lui afectează la rândul ei problema, omul
care are o problemă ce-i domină viaţa descoperă că, în cadrul consilierii spirituale, întreaga lui viaţă trebuie să
fie revizuită. Toate domeniile vieţii lui au nevoie de schimbare. Un beţiv dezvoltă tipare păcătoase de trăire în
relaţiile cu familia, iresponsabilitate faţă de serviciu, biserică, semeni etc. Sănătatea îi este de obicei afectată de
asemenea. Prin urmare, este necesară o restructurare totală. Beţia duce la relaţii rele în familie; pe de altă parte,
necazurile din familie pot să-l facă pe beţiv să fugă la sticlă. Astfel, o problemă ce domină viaţa este o problemă
care se menţine într-un cerc vicios.

Ori de câte ori problema unui consiliat se dovedeşte a fi un păcat mare care îi domină viaţa, el poate să creadă
în mod eronat că are de rezolvat o singură problemă. Este posibil chiar ca el să îşi piardă răbdarea atunci când
consilierul spiritual încearcă să analizeze şi alte aspecte din viaţa lui. „De ce nu vă ocupaţi de problemă? De ce
toată această preocupare de prisos pentru relaţiile de familie, muncă, sănătate?" s-ar putea să întrebe el. Dar, în
astfel de cazuri, problema nu se poate să nu afecteze toate celelalte aspecte ale vieţii lui. Efectele ei s-au
revărsat fără îndoială în relaţiile lui cu alţi oameni, în viaţa lui de căsnicie, în munca lui, în aspectele fizice şi
financiare ale vieţii lui. Ori de câte ori are probleme la serviciu, el îi caută pe prietenii lui homosexuali pentru a
găsi o satisfacere imediată. Când se dedă la păcatul homosexualităţii, sentimentul de vinovăţie îi afectează în
mod negativ munca. Problema şi problemele din fiecare domeniu al vieţii au tendinţa de a se întreţine unele pe
altele. Trăirea structurată sau disciplinată este trăirea care se conformează poruncilor lui Dumnezeu. Ţelul este
o viaţă de dragoste. Dar o astfel de viaţă necesită structurarea deplină a întregii persoane. Atât consiliaţii cât şi
consilierii spirituali trebuie să nu se mulţumească cu nimic mai puţin decât cu structurarea totală conform legii
lui Dumnezeu.

Diagrama de mai jos arată problema şi indică soluţia lui Dumnezeu.

Restructurarea totală înseamnă a trata problema în raport cu toate domeniile vieţii. Problema afectează (şi este
afectată de) toate domeniile vieţii, şi ori de câte ori toate domeniile sunt în relaţie corectă cu Dumnezeu, linia
întreruptă devine linie continuă, iar problema se dizolvă. Săgeata A-B indică modul în care problema afectează
fiecare domeniu al vieţii şi invers. Beţia, de exemplu, duce la o şubrezire a sănătăţii. O sănătate şubredă, la
rândul ei, poate duce la descurajare şi la beţie.

Desigur, nu numai păcatele care domină viaţa duc la nevoia de consiliere spirituală totală. Pentru a vedea cum
pot tiparele de iresponsabilitate generală să ducă la aceleaşi efecte ca şi păcatele care domină viaţa, vezi
Competent to Counsel, p. 153, 156.

Consilierea totală ia în serios porunca de a fi plini de Duh (Efeseni 5:18). În contextul acestui verset, expresia
aceasta este folosită în contrast cu un păcat care domină viaţa: beţia („Nu vă îmbătaţi de vin... Dimpotrivă, fiţi
plini de Duh"). Apostolul porunceşte ca astfel de păcate să fie înlocuite cu umplerea cu Duhul Sfânt (ceea ce
înseamnă că trebuie să lăsăm ca vieţile noastre să fie dominate şi controlate de Duhul Sfânt). În Scripturi, „a fi
plin de" frică, bucurie sau durere înseamnă a fi atât de afectat de acestea încât ele să-ţi domine şi să-ţi
controleze viaţa.
În consilierea spirituală, structurarea totală este deci încercarea de a lua în serios această poruncă. Îndatorirea
consilierului spiritual este să-l încurajeze pe consiliat să caute dominaţia lui Dumnezeu în toate domeniile vieţii
lui, aceasta trebuind să înlocuiască păcatul care-i domină viaţa. Este insuficient să se concentreze numai asupra
păcatului sau asupra problemei. Adică trebuie să fie clar faptul că problema nu este băutul, ci beţia (un stil de
viaţă care afectează întreaga viaţă a omului). În astfel de cazuri, consiliatul trebuie să se „îmbrace" cu un nou
mod de viaţă, ale cărui detalii pot fi stabilite numai făcându-se o evaluare totală a stilului de viaţă al
consiliatului, şi înlocuind în fiecare domeniu al vieţii toate acele activităţi păcătoase care au fost angrenate în
păcatul ce îi domina viaţa.

Practicarea noului tipar

Tiparele nu apar automat. Ele devin parte din viaţa omului prin practică. Iotam „a ajuns puternic pentru că şi-a
urmat necurmat căile înaintea Domnului, Dumnezeului său" (2 Cronici 27:6). Căile urmate sau stabilite sunt
rezultatul unei astfel de practici. Sfinţenia nu vine instantaneu.

De ce oare consiliaţii adeseori falimentează în încercarea lor de a deveni sfinţi? Ei doresc un lucru bun; şi
totuşi, rareori îl realizează. Desigur, există anumite motive pentru care ei eşuează. La baza eşecului stă păcatul.
Dar aici vreau să scot în evidenţă un motiv major (sau poate motivul major) pentru care mecanismele nu se
angrenează aşa cum ar trebui. Care este problema? Nu există evlavie care să apară instantaneu. Astăzi există
budincă ce se face instantaneu, cafea, chiar şi case care sunt aduse de maşini şi trebuie doar să fie plasate pe
fundaţie. Şi consiliaţii vor evlavie instantanee. Ei vor ceva care să le dea trei paşi simpli spre evlavie, paşi pe
care să-i poată face vinerea viitoare şi să devină imediat evlavioşi. Ei vor ca consilierul spiritual să pronunţe
nişte cuvinte magice, să-i stropească cu un praf fermecat sau să fluture Biblia deasupra lor şi schimbarea să se
petreacă pe loc. Necazul este că evlavia nu se realizează în felul acesta.

Biblia arată foarte clar cum se realizează evlavia. Pavel i-a scris lui Timotei despre evlavie. În prima Epistolă pe
care i-a scris-o acestui tânăr lucrător creştin în formare, Pavel a spus că, în contrast cu toate căile care vor
falimenta (menţionate în prima parte a versetului), Timotei trebuie să se disciplineze pentru a deveni evlavios (1
Timotei 4:7). Disciplina este secretul evlaviei.

Cuvântul „disciplină" a dispărut din minţile, gurile şi de la amvoanele culturii noastre. Societatea modernă nu
mai prea ştie ce este disciplina. Totuşi, fără disciplină nu se poate ajunge la evlavie; disciplina este cărarea
concepută de Dumnezeu pentru a se ajunge la evlavie. Consilierul spiritual trebuie, prin urmare, să înveţe cum
să-l ajute pe consiliat să se disciplineze cu scopul de a ajunge la evlavie.

Primul lucru pe care trebuie să-l observăm este că evlavia nu este facultativă. Consiliaţii trebuie să fie convinşi
de acest fapt. Cuvintele lui Pavel constituie o poruncă divină de a ne disciplina pentru acest scop. Dumnezeu îi
vrea pe copiii Lui evlavioşi. În alte locuri, El porunceşte acelaşi lucru. El spune, de exemplu: „Fiţi sfinţi, aşa
cum şi Eu sunt sfânt" şi „Fiţi desăvârşiţi, aşa cum şi Eu sunt desăvârşit". Este cert că nu vom ajunge la
desăvârşire în viaţa aceasta (1 Ioan 1:8), dar evlavia desăvârşită trebuie să fie ţelul pentru atingerea căruia
fiecare credincios trebuie să se disciplineze şi spre care trebuie să se îndrepte în fiecare zi. Aceasta înseamnă să
devenim în fiecare zi mai asemănători cu Dumnezeu Însuşi. Un om evlavios duce o viaţă care Îl reflectă pe
Dumnezeu. Evlavia este ţelul vieţii creştine; credinciosului trebuie să i se arate cum să fie pe placul lui
Dumnezeu fiind, gândind, făcând spunând şi simţind ceea ce doreşte Dumnezeu.

Observaţi că Dumnezeu cere credincioşilor să se disciplineze pentru a ajunge la evlavie. Cuvântul din original
înseamnă „a fi orientat spre evlavie". Întreaga viaţă a credinciosului trebuie să fie disciplinată (adică structurată,
aranjată, organizată şi condusă zi de zi) pentru a ajunge la evlavie. Tot ce se întâmplă trebuie să fie folosit
pentru a contribui cu ceva la atingerea acestui ţel. De luni până sâmbătă, şi nu numai duminica, consiliatului
trebuie să i se arate cum să se mişte spre acest ţel, încă un pas, sau încă doi paşi, sau încă zece paşi. El va
deveni mai asemănător lui Dumnezeu doar datorită lucrurilor pe care le-a făcut, le-a gândit şi le-a spus în
fiecare zi.

Când viaţa este orientată spre evlavie (sau concentrată asupra evlaviei), ţelul va fi în gândul credinciosului tot
timpul. Consilierul spiritual trebuie să-l instruiască pe consiliat să gândească la lucru, acasă sau la şcoală:
„Trebuie să Îl reflect pe Dumnezeu în lucrarea aceasta". Desigur, există momente când este descurajat, sau
obosit, sau când se supără aşa de tare încât pierde din vedere ţelul acesta. S-ar putea chiar să să răzvrătească
împotriva acestei idei. Dar dacă este un credincios autentic, izvorul lui nu va seca niciodată; adânc în inima lui,
dorinţa se va întoarce încetul cu încetul, şi el se va trezi spunându-şi: „Asta-i ce-mi doresc". Este adevărat că
credinciosul flămânzeşte şi însetează după dreptate. De aceea, consilierii spirituali nu trebuie să se dea bătuţi
prea repede.

Când Pavel a scris: „Eşti o făptură nouă; toate lucrurile s-au făcut noi", el a avut în vedere acest lucru: că Duhul
Sfânt i-a orientat deja pe credincioşi spre Dumnezeu şi spre sfinţenia Lui, dând o nouă focalizare întregii vieţi.
Dar aceasta nu îi face în mod automat evlavioşi. Datorită lucrării lui Cristos, ei sunt socotiţi desăvârşiţi înaintea
lui Dumnezeu, dar în realitate ei sunt încă departe de acest ţel. Totuşi, noua viaţă în Cristos este orientată spre
evlavie; de aceea uneori credinciosul o doreşte cu înfocare.

Problema este că deşi orientarea fundamentală este nouă, multe practici de zi cu zi nu au fost încă orientate spre
evlavie. „Omul vechi" (căile vechi de trăire) este încă un tovarăş nedorit. Un motiv pentru care hotărârile bune
ale consiliatului nu au fost încă realizate în practică este că el nu a învăţat cum să se disciplineze pentru a
ajunge la evlavie. Îndatorirea consilierului spiritual este să îl îndemne şi să îl ajute să realizeze acest lucru.

„Cum pot să mă disciplinez?", s-ar putea să întrebe consiliatul cu insistenţă. Mai întâi, consilierul spiritual
trebuie să arate că termenul disciplină specifică în mod clar că evlavia nu se poate obţine pe loc. Ea nu se poate
realiza ca budinca instantanee. Evlavia nu vine în felul acesta. Disciplina înseamnă muncă; înseamnă efort
susţinut în fiecare zi. Cuvântul pe care l-a utilizat Pavel este acela din care derivă cuvântul nostru „gimnastică".
Este un termen care se referă la atletism. Un atlet devine expert numai după ani de exersare din greu. Nu există
atleţi instantanei. Este nevoie de ani de exerciţii regulate pentru a realiza măiestria atletică.

Nici un ridicător de greutăţi începător nu poate să pună: „Iată o greutate foarte mare. Eu n-am mai ridicat
greutăţi în viaţa mea, dar aceasta pare a fi cea mai mare. Voi încerca să o ridic". Dacă va face acest lucru, s-ar
putea să-şi rupă spatele. Nu poate să procedeze în felul acesta. El trebuie să înceapă cu o greutate mică în prima
săptămână, apoi treptat, de-a lungul lunilor şi anilor, poate să adauge altele, din ca în ce mai grele. El trebuie să
muncească progresiv până să ajungă la cea mai grea dintre ele. Şi nici nu poate să spună: „În săptămână aceasta
voi ridica greutăţi timp de cinci ore vineri, iar apoi nu voi mai încerca timp de şase săptămâni". Atleţii
exersează cu regularitate, de obicei în fiecare zi, cel puţin o scurtă perioadă de timp. Ei lucrează zilnic, zi după
zi, până când ceea ce fac devine „natural" (adică a doua natură) pentru ei.

Aşa procedează un atlet. Şi toate acestea sunt subînţelese în termenul pe care îl utilizează Pavel aici. Efortul
zilnic continuu este un element esenţial al disciplinei creştine.

Disciplina, concepută astfel, este un element care lipseşte din Biserica creştină de astăzi. Este timpul, prin
urmare, ca fiecare consilier spiritual să recunoască faptul că Dumnezeu cere disciplină prin practicarea
constantă a ascultării de voia Lui revelată şi astfel să-şi antreneze consiliaţii să urmărească evlavia.

Vorbind în termeni practici, ce implică aceasta? În Luca 9:23, Isus le porunceşte ucenicilor Lui: „Dacă voieşte
cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze". Prin lepădare El
nu vrea să spună aici că noi trebuie să ne lepădăm de ceva. Nu este vorba aici că trebuie să facem penitenţă.
„De Paşti voi înceta să mai mestec gumă," spune penitentul. Exact acest lucru nu este avut în vedere aici.
Dimpotrivă, Isus a insistat ca creştinii să se lepede de eul dinăuntrul lor. Prin „eu" El vrea să spună vechile
dorinţe, vechile căi, vechile practici, vechile obiceiuri care au fost dobândite înainte de convertire. Ele au
devenit atât de mult o parte a trăirii de zi cu zi încât au devenit o a doua natură. Oamenii s-au născut păcătoşi,
dar a fost nevoie de timp pentru a dezvolta stilul particular de a păcătui al fiecărui om. Viaţa veche a
consiliatului era disciplinată în direcţia lipsei de evlavie. De aceea spune Pavel că el trebuie să se lepede zilnic
de eul lui (literal, să spună „nu" eului).

Nevoia de a se lepăda zilnic de eu indică prezenţa unei bătălii de zi cu zi înăuntrul creştinului. El trebuie „să-şi
ia crucea" ca pe un instrument al morţii, pe care să-şi răstignească eul în fiecare zi. Am văzut că luarea crucii nu
înseamnă purtarea unei poveri grele. Ea nu este îndurarea unei încercări („Cred că crucea mea este soţia mea",
spun unii). Nu acest lucru este avut în vedere aici. A lua crucea înseamnă a merge la locul morţii, înseamnă a
omor vechile tipare de trăire ale omului vechi.
Dar acest lucru nu este suficient. Am văzut că ori de câte ori Dumnezeu spune să ne „dezbrăcăm", El spune şi
să ne „îmbrăcăm". Deci, credinciosul trebuie, de asemenea, să caute să-L „urmeze" pe Isus în fiecare zi. Acesta
este înţelesul poruncii prin care ni se spune să ne disciplinăm pentru a ajunge la evlavie. Înseamnă că noi
trebuie să continuăm să spunem „nu" eului şi să-I spunem „da" lui Cristos în fiecare zi, până când unul câte
unul fiecare din vechile obiceiuri este înlocuit cu unul nou. Înseamnă că, printr-un efort zilnic de a-L urma pe
Fiul lui Dumnezeu, credinciosul va descoperi în timp că este mai „natural" să facă acest lucru decât să nu-l facă.
Duhul Sfânt îi dă astfel putere credinciosului să se dezbrace de omul vechi şi să se îmbrace cu omul nou.

Căile noi reflectă adevărata dreptate şi sfinţenie care este în Isus Cristos. Chipul lui Dumnezeu în noi a fost
deformat de căderea în păcat, dar prin acest proces de sfinţire, el începe să se arate din nou, puţin câte puţin, în
viaţa creştinului, aşa cum a fost la origine în viaţa lui Adam. Aceasta este disciplina în vederea realizării
evlaviei. Evlavie, în ultimă analiză, înseamnă să devenim din nou, prin harul lui Dumnezeu, ca şi El.

Nu există nici o îndoială că mare parte din consilierea spirituală falimentează din cauza neglijării disciplinei. În
2 Timotei 3:16, consilierul spiritual trebuie să observe faptul că Pavel spune că Scripturile nu îi pun la
dispoziţie numai cele necesare pentru a-l învăţa pe consiliat ce cere Dumnezeu de la el, cele necesare pentru a-l
convinge pe consiliat că este păcătos, şi ajutorul esenţial pentru a-l corecta, ci ele îi pun la dispoziţie şi acele
elemente care îl fac în stare să îl antreneze pe consiliat în sfinţenie. Nu este suficient să ştii ce cere Dumnezeu
de la tine, să ştii că nu ai reuşit să faci ceea ce îţi cere El şi să ştii cum să te reabilitezi când nu îndeplineşti
cerinţele lui Dumnezeu. Este de cea mai mare importanţă să înveţi să trăieşti în aşa fel încât să nu mai revii la
vechile căi păcătoase. Antrenarea în sfinţenie nu trebuie, prin urmare, să fie neglijată.

Cazuri de schimbare
Cum se întâmplă toate acestea în practică? Cum pot fi aplicate aceste principii la cazuri specifice? Cele două
cazuri similare care urmează ilustrează câteva dintre elementele fundamentale cele mai simple ale schimbării
biblice. Să sperăm că tocmai datorită simplităţii lor, principiile vor fi cât se poate de clare [13].

Cazul lui Bill şi semafoarele

De îndată ce a învăţat să conducă maşina, Bill a descoperit că avea sentimente contradictorii cu privire la
şoferit. În timp ce îi plăcea să conducă maşina pe autostrăzi, ori de câte ori era forţat să conducă pe drumuri cu
circulaţie mare simţea o puternică tensiune şi avea dureri de cap. Şi acest lucru se întâmplă mai ales în acele
zone în care erau multe semafoare care nu se sincronizau. Chiar de când a început să conducă, Bill şi-a făcut
prostul obicei de a încerca să treacă înainte de a se aprinde lumina roşie. De câte ori nu reuşea, aştepta cu
nerăbdare schimbarea culorii, ţinând cu încordare de volan. Legăna maşina înainte şi înapoi, încercând să
grăbească aprinderea luminii verzi. În ultimii ani, a început să le vorbească semafoarelor, certându-le pentru
faptul că nu cooperau cu el; dacă un şofer din faţa lui nu pornea imediat de pe loc când se aprindea lumina
verde, Bill îşi făcea dezgustul auzit la mare distanţă, nu numai ţipând la şoferul respectiv, ci şi claxonând cu
putere. În cele din urmă, Bill a ajuns să urască în aşa măsură semafoarele, încât indiferent dacă erau pe roşu sau
pe verde, el devenea încordat şi mânios (de multe ori fără să-şi dea seama de ce) ori de câte ori conducea
maşina într-o zonă cu multe semafoare.

În cele din urmă, când s-a mutat de la ţară într-o zonă urbană, Bill a devenit conştient în mod acut că trebuie să
facă ceva în legătură cu această problemă. De când s-a mutat, a început să-i displacă tot mai mult să conducă
maşina, iar tensiunea şi durerile de cap apăreau zilnic. Acum, în mod regulat, ajungea la serviciu nervos şi
încordat; când ajungea acasă seara, era aproape întotdeauna iritat şi supărat. Relaţiile interpersonale sufereau pe
ambele fronturi. În acel moment a cerut ajutor. În aproximativ cinci săptămâni, nu numai că a depăşit problema,
dar pe lângă aceasta, a şi învăţat să îi placă să conducă acolo unde circulaţia este intensă şi (mai ales) să aştepte
cu nerăbdare luminile roşii. Cum s-a realizat acest lucru?

Procedeul a fost următorul: Mai întâi, în cadrul consilierii spirituale Bill a hotărât să-şi schimbe sentimentele cu
privire la semafoare, deoarece atitudinea şi comportamentul lui nu erau potrivite pentru un creştin. El s-a pocăit
cu adevărat de această atitudine; aceasta l-a făcut să vrea să se schimbe. Consilierul lui spiritual l-a încurajat nu
numai să înceteze de a mai fi nerăbdător, ci şi să utilizeze semafoarele pentru un scop bun. În loc să le
considere bariere, ei au hotărât împreună să Îi ceară lui Dumnezeu să le transforme în binecuvântări. În loc să
devină încordat şi agitat la fiecare lumină roşie, el a hotărât să le considere pauze de relaxare pentru care trebuie
să-I mulţumească lui Dumnezeu. El trebuia să înveţe să aştepte cu bucurie semafoarele, ca pe o ocazie de a se
odihni pe drum, să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru ele, să-şi lase mâninile să-i cadă liber în poală, să se
lase pe spate, să zâmbească şi să se relaxeze. Pe bordul maşinii el a pus un cartonaş cu următoarele cuvinte:

Nu uita...
în
pauzele de relaxare
mulţumeşte-I lui Dumnezeu,
zâmbeşte şi relaxează-te!

La început, Bill şi-a dat seama de multe ori că alunecă înapoi în vechile tipare, dar de fiecare dată cartonaşul îi
aducea aminte. Aşa că el se ruga, mulţumea şi se relaxa. Curând, relaxarea a devenit regula şi nu excepţia. În
scurt timp, condusul maşinii într-o zonă urbană nu a devenit numai tolerabil, ci de-a dreptul o plăcere,
semafoarele dându-i cea mai mare satisfacţie.

Sunt posibile multe variaţiuni pe tema aceasta. În loc să ţipăm la şoferii care nu conduc bine şi să facem să ne
crească tensiunea din cauza lipsei lor de consideraţie şi a greşelilor lor, astfel de incidente pot să devină
profitabile dacă învăţăm să le considerăm oportunităţi de a practica tehnici de conducere preventivă şi de a arăta
politeţe, dragoste şi grijă creştinească. Cheia în fiecare situaţie este recunoaşterea faptului că un obicei păcătos
nu trebuie numai să fie întrerupt şi eliminat, ci şi că el trebuie să fie înlocuit cu o reacţie potrivită (biblică). Într-
adevăr, aşa cum am văzut, singura modalitate de a elimina o reacţie devenită obicei, faţă de împrejurări ce se
repetă în mod inevitabil, este să o înlocuim cu alta. Bill nu a putut să înceteze pur şi simplu să mai reacţioneze
la semafoare; el a trebuit să-şi dezvolte o nouă reacţie, deoarece era imposibil să nu reacţioneze într-un fel.
Eliminarea singură nu stinge un tipar de reacţie greşită. Dacă Bill ar fi optat pentru procesul necreştin de
afirmare negativă, el ar fi putut să îşi repete fără încetare: „Nu mă voi mai lăsa enervat de semafoare". Ar fi
avut şanse ca în curând să se audă repetând acele cuvinte cu mânie. N-ar fi trecut mult timp până când ar fi
abandonat încercarea aceasta, găsind-o inutilă. Era nevoie de ceva mai mult decât de negare.

Cazul lui Benjamin şi ghereta la care se plăteşte taxă pentru utilizarea

şoselei
Pentru Benjamin, fiecare gheretă la care se plăteşte taxă pentru utilizarea şoselei a devenit un simbol al înaltului
cost al vieţii pe care îi ura (şi el trebuia să meargă pe drumuri cu plată când se ducea la serviciu în fiecare zi).
Oricât de jovial s-ar fi simţit el dimineaţa când pleca da acasă, un sentiment de disperare şi descurajare punea
întotdeauna stăpânire pe el de îndată ce vedea ghereta la care trebuia să plătească taxa pentru utilizarea şoselei.
Fiind creştin, el ştia că acest lucru esta rău. La fel ca şi Bill, el a depăşit această problemă prin rugăciune şi
luând hotărârea ca prin harul lui Dumnezeu să transforme fiecare gheretă într-un moment de înălţare
sufletească. În scurt timp, în loc să se mai posomorască, el a învăţat să aştepte cu bucurie gheretele de pe sosea.
Cum a realizat acest lucru?

În loc să se concentreze asupra banilor pe care trebuia să-i plătească la gheretă, Benjamin a hotărât să se
intereseze de persoanele cărora le plătea. În scurt timp, el a învăţat să se bucure de fiecare conversaţie scurtă cu
singurele fiinţe umane cu care avea ocazia să vorbească în timp ce conducea. El a ajuns să-i cunoască bine pe
doi sau trei din funcţionarii din gherete, şi răspunsurile lor pline de voie bună îi făceau deosebită plăcere. Se
gândea la sutele de persoane care treceau pe acolo în mod impersonal, fără să se gândească deloc la fiinţa
umană care prelua monedele de la ei. Curând a ajuns să aibă o autentică compasiune pentru funcţionarii din
aceste gherete şi era foarte încântat când ei răspundeau cu surprindere şi evidentă apreciere la saluturile lui
zilnice. În fiecare zi se gândea tot mai mult la aceşti funcţionari, la ceea ce putea să le spună, şi cum să le
mărturisească despre Cristos. Chiar se ruga pentru ei când se apropia de gharetă. Nu după mult timp, tabloul
iniţial a fost reversat în întregime. Până în momentul de fată, Benjamin nu le-a mărturisit încă acelor oameni
despre Cristos, dar el caută acum broşuri sau tractate potrivite, pe care să le înmâneze acestora pentru început
Ce diferenţă!
Sumar
Faptele instructive din aceste două cazuri sunt: (1) Că schimbarea rapidă este posibilă atunci când un consiliat
devine conştient de păcatul lui, se pocăieşte şi hotărăşte să se schimbe. (2) Că o activitate potrivită, substituită
în mod deliberat celei greşite printr-o practică disciplinată, a grăbit schimbarea şi a făcut-o permanentă. Nu a
fost o simplă „dezbrăcare", ci şi o „îmbrăcare". Semafoarele şi gheretele au continuat să apară în calea celor doi
zilnic, dar felul în care Bill şi Benjamin au învăţat să reacţioneze faţă de ele a fost exact opus reacţiei dinainte.
(3) Fiindcă ei au acţionat diferit faţă de problemă, în curând au ajuns să aibă şi sentimente diferite faţă de ea.
Mă îndoiesc că ei ar fi putut să hotărască să-şi schimbe sentimentele, fără să înlocuiască vechea atitudine cu una
nouă. Acesta este un motiv pentru care Dumnezeu insistă asupra acţiunii pozitive („îmbrăcare") cât şi asupra
acţiunii negative („dezbrăcare"). (4) Schimbarea a necesitat disciplină. Ei au continuat până când noua practică
a devenit automată. Odată ce schimbarea a avut loc, reacţia „naturală" (confortabilă, inconştientă) faţă de
semafor sau faţă de gheretă a devenit plăcută. Schimbarea în sentimente a fost un indiciu (aşa cum este ea de
obicei) că a avut loc o schimbare permanentă în tiparul de trăire.

NOTE

1. Vezi capitolul 26.

2. Adesea conştienta este o piedică adecvată. Consiliaţii, completând formularul DTR, raportează adesea că această îndatorire a dus o
descreştere remarcabilă a comportamentului nedorit.

3. Alţii preferă să marcheze cu plus (+) şi minus (-). Orice sistem ar adopta, consilierul spiritual va descoperi că disciplina pe care o
impune căutarea şi marcarea pasajelor îl va face foarte conştient de alternativele biblice.

4. Vezi şi 1 Corinteni 15:33.

5. Cumpărătorul acestei cărţi are permisiunea de a reproduce acest formular în orice cantitate pentru utilizare personală şi
profesională.

6. Astfel, dacă este utilizat un formular DTR. pot fi identificaţi factorii declanşatori. Cunoaşterea acestora nu va ajuta numai la
restructurare, ci şi la împotrivire. Dacă unei femei îi vine greu să-şi stăpânească nervii în timpul perioadelor lunare, ea poate să ţină o
evidenţă exactă şi să plănuiască (în măsura în care acest lucru este posibil) să evite activităţile stresante în perioada aceea (de
exemplu, acela nu este un timp potrivit pentru a invita rude care să stea la ea o săptămână).

7. Vezi, de asemenea, Proverbele 26:21. Aceeaşi dinamică este valabilă şi în cazul bârfirii (şi a ascultării bârfelor). după cum indică
porunca din Proverbele 26:20 şi 26:21. Pentru ca bârfa să se dezvolte este nevoie de doi. Când este pus în faţa bârfei şi defăimării, cel
căruia îi sunt adresate trebuie să înveţe să refuze să asculte. El poate să spună: „Chestiunea aceasta pare prea serioasă ca să mi-o spui
mie; cred că ar trebui să discuţi direct cu Sue despre acesta problemă". Vezi, de asemenea, excelentele comentarii ale lui Hendricksen
despre sofronizo în Tit 2:4, în care el observă accentul care se pune în Cuvânt pe „înfrânare" ca factor esenţial în instruirea creştină.
Wm. Hendricksen, Commentary on I-II Timothy and Titus (Comentariu asupra lui 1 şi 2 Timotei şi Tit) Grans Rapids: Baker Book
House, 1957), p. 380.

8. Nu uita, o trăsătură foarte importantă a obiceiurilor este modul în esenţă inconştient în care omul începe să reacţioneze la o situaţie
dată. În consecinţă, deşi el este răspunzător pentru reacţia lui, el poate să descopere de multe ori că a trecut de punctul de împotrivire
şi că a păcătuit în inima lui înainte de a deveni conştient de comportamentul lui păcătos.

9. În Galateni 5:23, ultima roadă a Duhului menţionată este stăpânirea de sine. Petru vorbeşte despre această calitate în a doua lui
Epistolă (2 Petru 1:6) ca despre o importantă adăugire la cunoaştere. El accentuează, de asemenea, importanţa practică a stăpânirii de
sine, care îl ajută pe creştin să devină util şi roditor (1:8) şi avertizează că vor fi consecinţe negative atunci când unui om îi lipseşte
această calitate (1:9). Aceasta este şi o calitate necesară unui episcop (Tit 1:8).

10. Aşa-numitul perfecţionism adeseori nu este mai mult decât mândrie intensă. În alte cazuri este vorba de diversionism,
îndepărtându-i pe alţii de un domeniu în care el a eşuat din cauza păcatului. Astfel de cerinţe mari impuse altora (mai ales atunci când
implică suspectarea altora) pot să indice chiar prezenţa păcatului de felul celui suspectat la alţii.

11. Vezi Competent to Counsel, pentru informaţii suplimentare cu privire la persoanele care pot să dea ajutoare, p. 214-247.

12. Publicată de Back to God Hour. Poate fi obţinută de la 10858 South Michigan Ave, Chicago, Illinois. 60628.

13. Cazuri exemplificând alte cazuri particulare vor apărea mai târziu în locurile potrivite.
 Capitolul 20
CUM SĂ ÎNCEPI
Fă-ţi publicitate
Cum îşi începe un pastor tânăr lucrarea de consiliere spirituală? Dacă convingerile lui sunt biblice, dacă are
pregătirea adecvată şi este suficient de competent, primul lucru pe care un pastor trebuie să-l întreprindă este să-
şi facă publicitate. Este trist că acest lucru este necesar, dar fiindcă mulţi pastori şi-au declinat responsabilitatea
de a face consiliere spirituală sau şi-au dovedit incompetenţa în acest domeniu, multe biserici nu ştiu ce să
aştepte de la un pastor nou, dacă acesta nu le spune. Un pastor tânăr, datorită lipsei de experienţă, s-ar putea să
descopere că este inevitabil să aştepte un timp [1]. Indiferent dacă e tânăr sau bătrân, dacă nu este bine cunoscut
dinainte, un pastor nou îşi va da seama că trebuie să aştepte un timp până când poate să înceapă să facă în mod
serios consiliere spirituală. În acea perioadă de aşteptare, biserica îl va evalua. S-ar putea ca membrii bisericii să
vrea să-i analizeze temeinic maturitatea, echilibrul, felul cum înţelege Scripturile şi modul în care se poartă cu
oamenii, înainte de a apela la el pentru consiliere spirituală. Această precauţie iniţială nu este numai normală, ci
şi bună (vezi 1 Timotei 4:12b). Dacă însă după o perioadă rezonabilă de timp el tot nu face consiliere spirituală,
ceva nu este în ordine şi lucrul acela trebuie să fie corectat. Din faptul că membrii bisericii nu cer consiliere
spirituală, pastorul nu are voie să tragă concluzia că în această lume de păcat, cu consecinţele ei triste, el a dat
din întâmplare peste o adunare de sfinţi care sunt doar la un pas de glorificare.

Să ne întoarcem la publicitate. Prin publicitate eu înţeleg că pastorul trebuie nu numai să fie un exemplu, ci şi să
le spună membrilor bisericii că vrea şi că este capabil să îi ajute. El poate să facă acest lucru direct sau indirect.
Deoarece publicitatea indirectă este preferabilă celei directe, să începem cu ea.

Publicitatea indirectă (mărturisesc că folosesc cuvântul „publicitate" cu unele rezerve din cauza conotaţiilor
negative pe care le-a dobândit) poate fi făcută la început în mare parte prin predici. Ori de câte ori subiectele
alese de predicator, aplicaţiile textelor din Scriptură şi ilustraţiile sugestive utilizate de el sunt relevante pentru
adunare, pastorul va descoperi că (în afară de cazul când există o problemă specială) oamenii vor începe să
apeleze la el ca să-i ajute. Ce face ca o predică să fie relevantă? Mai presus de toate, predica ce sună
convingător este aceea care împlineşte nevoile umane prin Cuvântul lui Dumnezeu, la nivelul la care oamenii
înşişi se luptă cu aceste nevoi. Ea coboară abstractul la nivelul concretului. Ascultătorii reacţionează vibrând la
astfel de predici. După ce aude o astfel de predică, un credincios nu pleacă de la biserică simţind doar că a
acumulat noi informaţii. El îşi spune: „Pastorul mă cunoaşte; cunoaşte problemele cu care sunt confruntat".
Ilustraţiile scoase din experienţe care sunt tipice pentru viaţa şi luptele de zi cu zi ale adunării sunt de cea mai
mare importanţă.

Când membrii adunării sunt convinşi că pastorul le cunoaşte problemele, ei vor cere ajutorul lui. După ce a
ajutat pa câţiva oameni să-şi depăşească problemele după principiile lui Dumnezeu, vestea despre aceasta se va
răspândi. Atunci oamenii vor veni la el, de multe ori în masă. Nevoia de publicitate s-ar putea să fie de scurtă
durată în astfel de cazuri. Consiliaţii satisfăcuţi vor face publicitate pentru pastor din acel moment [2]!

Dacă membrii unei adunări ezită în mod exagerat să ceară consiliere spirituală, ca răspuns la publicitatea
indirectă, aceasta s-ar putea să se datoreze unor împrejurări deosebite care contribuie la rezerva membrilor
acelei adunări. Poate că în trecut adunarea aceea a avut pastori care au falimentat în domeniul consilierii
spirituale. S-ar putea ca aceştia să fi distrus încrederea adunării prin practici de consiliere spirituală prosteşti sau
ineficiente. Poate că vreunul din acei pastori nu a păstrat caracterul confidenţial al informaţiilor primite. Poate
că un pastor anterior i-a făcut avansuri unei femei din adunare. Sau poate că s-a practicat o consiliere spirituală
în grup pe principii nebiblice [3]. Cine poate să enumere toate modalităţile diferite în care o adunare a devenit
prudentă sau deziluzionată de consilierea pastorală? Ce poate să facă un pastor în astfel de împrejurări pentru a
schimba situaţia? Cum poate el să le arate oamenilor că noi nu trebuie să încetăm să mai mâncăm vreodată doar
pentru că o mâncare a fost o dată otrăvită?

Există mai multe lucruri pe care pastorul poate să le facă. Mai întâi el poate să aştepte şi să se roage. Dumnezeu
poate să-i trimită un caz pentru consiliere spirituală în ciuda problemelor anterioare. Când oamenii sunt
disperaţi, ei dau la o parte toată rezerva şi precauţia. Este absolut posibil ca dând suficient ajutor pastoral într-un
astfel de caz, barierele să fie rupte şi oamenii să vină la el. Sau este posibil ca un caz sau două din afara adunării
să dea consilierii spirituale din adunare impulsul necesar.

În al doilea rând, pastorul poate începe să-şi facă publicitate mai direct. În buletinul bisericii el poate să scrie o
serie de articole despre probleme tipice pe care le au de înfruntat copiii lui Dumnezeu şi să-şi dezvăluie dorinţa
de a-i ajuta prin consiliere spirituală pastorală. Dacă pastorul este capabil să demonstreze o înţelegere autentică
a nevoilor lor şi le oferă ajutor sincer, articolele acelea s-ar putea să aibă efectul dorit. El poate să scrie chiar şi
despre locul consilierii spirituale în lucrarea de slujire a pastorului creştin, utilizând Coloseni 1:28, Faptele
Apostolilor 20:31 etc. Aceste pasaje indică în mod deosebit faptul că fiecare creştin are nevoie, la un moment
dat, de consiliere spirituală personală [4].

O campanie de publicitate poate să ducă la un eşec total, poate să declanşeze comentarii despre prejudecăţile
sau temerile legate de consilierea spirituală, care s-au dezvoltat în timp în adunarea respectivă, sau ea poate să
fie convingătoare. Dacă se va ajunge la acest din urmă rezultat, înseamnă că publicitatea a dat posibilitatea de a
se descoperi şi corecta toate neînţelegerile cu privire la consilierea spirituală. Campania de publicitate poate să
scoată la iveală informaţiile necesare pentru a linişti temerile sau pentru a elimina prejudecăţile. Dacă rezultatul
campaniei de publicitate este falimentar, atunci pastorul trebuie să ia alte măsuri [5].

Un alt mod de a provoca o reacţie din partea adunării este să anunţi o serie de predici pe teme care îi vor
încuraja pe cei care trec prin dificultăţi să ceară ajutor. Pastorul poate să menţioneze că este gata să stea de
vorbă în particular cu oamenii despre oricare din problemele din predicile lui care au provocat nedumerire sau
au revelat o nevoie. Această idee poate fi accentuată în buletinul săptămânal al bisericii din săptămâna când
sunt ţinute predicile respective. O serie de predici despre viaţa de familie, căsătorie, relaţiile personale ale
creştinului, comunicarea în familie sau disciplina biblică aplicată copiilor, dacă sunt dezvoltate cu grijă şi
principiile biblice sunt aplicate în mod concret la problemele de viaţă, pot fi un catalizator care să înlesnească
consilierea spirituală. Dar, daţi-mi voie să accentuez faptul că aceste predici trebuie să fie prezentate şi aplicate
la nivelul la care trăiesc membrii adunării. Aceasta va avea cu siguranţă efect. Dacă însă predicile sunt
abstracte, predicatorul poate să facă mai mult rău decât bine. Adunarea poate să ajungă la concluzia că el este
un teoretician într-un turn de fildeş, care n-ar putea niciodată să-i ajute, deoarece el lasă impresia că nu cunoaşte
nimic din viaţa reală.

Cum să stimulezi consilierea spirituală

Multe alte lucruri pot fi făcute pentru a încuraja consilierea spirituală. Nu pot să le enumăr pe toate aici; este
nevoie de creativitate biblică, calculată pentru a împlini nevoile unei situaţii specifice. Daţi-mi voie, de aceea,
să vă dau numai următoarea sugestie. Când pleacă din biserică duminica, oamenii au prostul obicei de a-i spune
pastorului care stă la uşă, numeroase lucruri despre ei înşişi. Pe unii pastori îi deranjează acest obicei, dar ar fi
bine să îşi schimbe atitudinea faţă de această problemă. Obiceiul acesta, oricât ar fi el de rău, poate fi
transformat într-un avantaj. El îi oferă pastorului o ocazie excelentă pentru a începe să organizeze şedinţe de
consiliere spirituală chiar de la începutul lucrării lui într-o biserică. Să presupunem că atunci când pleacă de la
biserică, Bill îţi spune: „Frate pastor, aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre ceva". Imediat pastorul
trebuie să-şi scoată agenda din buzunar, să caute primul loc liber în agendă şi cu creionul pregătit pentru scris să
răspundă: „Poţi să treci pe la biroul meu, când te întorci în drum spre casă de la serviciu, marţi la ora 4:30?"
Noul pastor nu trebuie să se ofere să discute problema la telefon. El nu trebuie nici să se ofere să-i facă o vizită
fratelui respectiv. El trebuie să considere ca un lucru de la sine înţeles faptul că membrii bisericii lui vor vrea să
discute cu el în intimitatea biroului lui. Chiar dacă problema lui Bill nu este mare şi nu va necesita mai mult de
o vizită, pastorul va începe astfel să-l obişnuiască cu ideea de a veni la biroul lui pentru a discuta problemele.

După două sau trei vizite folositoare, în care s-au rezolvat astfel de probleme mai puţin serioase, va fi mai uşor
şi foarte natural pentru Bill să vină la pastor cu o problemă mai personală. Într-adevăr, o problemă mai mică
duce de obicei la discutarea unei probleme mai mari, în atmosfera prietenoasă, liniştită şi utilă a biroului
pastorului. Dacă pastorul va gândi şi va acţiona în aşa fel încât să arate importanţa pe care o acordă el biroului
lui, şi ceilalţi oameni vor face la fel. Dacă problema este prea banală pentru a justifica o vizită a lui Bill la
biroul pastorului, şi dacă problema poate fi discutată la telefon, Bill este cel care trebuie să spună acest lucru.
Nu este nimic rău în a sugera ca discuţia să aibă loc la birou. În felul acesta se face cel puţin publicitate
indirectă, care s-ar putea să dea roade mai târziu cu Bill sau cu altcineva.
Nici un pastor nu poate să ajungă, pe baza Noului Testament şi a doctrinei creştine a păcatului, aşa cum este ea
prezentată în Scripturi, la concluzia că biserica aceea nu are probleme. Dimpotrivă, el trebuie să presupună că
între membrii adunării lui există multe probleme nerezolvate. Învăţătura biblică despre păcatul din viaţa
credinciosului şi despre nevoia de schimbare este prea clară ca să fie înţeleasă greşit. Dacă un pastor nu este
consultat frecvent de mulţi membrii din biserica lui, el poate să fie sigur că aceasta nu se datorează faptului că
ei nu au nevoie de consultaţii. De aceea, pe el trebuie să-l preocupe faptul că membrii bisericii nu apelează la el
pentru ajutor, şi trebuie să se străduiască să descopere ce îi împiedică să facă acest lucru. Prin harul lui
Dumnezeu, el trebuie apoi să facă tot ce-i stă în putinţă să corecteze situaţia. El trebuie să amestece în oală în
aşa fel încât boabele să se ridice la suprafaţă.

Centrul de consiliere sau biroul tău?

Uneori pastorii afirmă că dacă operează în cadrul unui centru de consiliere spirituală, în loc să o facă în biroul
pastoral, au multe avantaje. Eu, ca unul care am procedat în ambele feluri, pot să vă spun că nu este aşa.
Pastorul are mai multe avantaje decât consilierul spiritual dintr-un centru de consiliere. Centrului îi lipsesc
multe şi poate fi o situaţie foarte artificială. Poate te întrebi cum pot să afirm acest lucru şi te îndoieşti că pot să-
mi susţin cu dovezi afirmaţia. Dă-mi voie să încerc.

Prin comparaţie cu cei care fac consiliere spirituală într-un context pastoral, resursele consilierului care
operează în cadrul unui centru sunt jalnic de sărăcăcioase. În primul rând, consilierul spiritual care operează
într-un centru de consiliere nu ştie nimic dinainte despre consiliat. Este adevărat că el ştie multe în general, aşa
cum am afirmat mai înainte. Dar aproape toate informaţiile specifice care sunt adunate cu privire la consiliat
trebuie să fie obţinute rapid de la el sau de la alţii apropiaţi lui, în prima şedinţă, când el vine la consiliere în
condiţii de stres. Aprecierea pe care o face un consilier dintr-un centru nu poate să izvorască dintr-o asociere
îndelungată cu consiliatul şi din observarea lui din aproape în multe împrejurări ale vieţii. Astfel de aprecieri
vor fi lipsite de profunzime şi maturitate.

Uneori una dintre problemele cele mai mari pe care le are consilierul dintr-un centru este posibilitatea de a-şi
face o imagine corectă cu privire la consiliat. El îşi face această imagine pe baza unor concluzii provizorii, le
revizuieşte şi le reevaluează pe măsură ce îi sunt puse la dispoziţie informaţii noi şi mai bune. Primele impresii
de cele mai multe ori sunt greşite. Pastorii, pe de altă parte, cunosc dinainte multe detalii din diferite surse, cele
mai importante fiind cele obţinute prin observaţii şi relaţii personale. În consecinţă, pastorul se poate concentra
imediat asupra datelor noi care au creat necesitatea consilierii spirituale. El nu trebuie să irosească minute şi ore
preţioase pentru a-l evalua pe consiliat şi pentru a face aprecieri preliminare şi aprecieri revizuite cu privire la
personalitatea lui etc. [6]. Consilierul care operează în cadrul unui centru trebuie să aloce o mare parte din
timpul său acestei activităţi, pe lângă faptul că are de examinat datele legate direct de problema în discuţie.
Astfel, pastorul are un avantaj net care îi dă posibilitatea de a grăbi nemăsurat de mult consilierea spirituală.
Este posibil ca acest unic factor să reducă cu trei sau patru numărul total de şedinţe.

„Stai o clipă," vei spune tu, „nu este întotdeauna un avantaj să cunoşti persoana. De-a lungul unei perioade de
timp, poţi să-i evaluezi greşit pe consiliat şi aceasta poate să dăuneze consilierii spirituale. Şi apoi, nu este o
problemă să cunoşti pe cineva prea bine?" Aş dori să nu discut încă această a doua obiecţie. Cu privire la prima
vreau doar să spun că orice pastor bun reevaluează întotdeauna. Unui om care are o opinie subiectivă despre un
altul şi aderă la ea cu insistenţă, în ciuda dovezilor contrare, îi lipseşte un ingredient necesar pentru a putea să
facă o lucrare pastorală de calitate. Acest fel de om nu este doar un consilier spiritual slab, el este şi un pastor
slab în general. Dacă unui consilier care operează în cadrul unui centru i se cere flexibilitate şi mişcare, acelaşi
lucru i se cere şi consilierului spiritual pastoral. Marea diferenţă dintre cei doi este că iniţial pastorul are cu mult
mai multe informaţii de diferite feluri pe care poate să-şi bazeze nu numai aprecierile, ci şi reevaluările [7].

Consilierul spiritual care operează în cadrul unui centru află multe lucruri în grabă. El nu poate să afle tot ce ar
dori să ştie în timpul care îi este alocat; şi nici nu poate să afle vreodată suficient pentru a face aprecieri absolut
exacte. Unele din aprecierile lui vor fi aproape întotdeauna aproximative. Consilierul care operează în cadrul
unui centru îl vede pe consiliat numai la necaz. Ei nu l-a văzut cu pace în suflet, în timp de bucurie, sau într-un
entuziasm aprins; el îl cunoaşte numai ca şi consiliat. El poate să facă numai generalizări aproximative cu
privire la felul cum se raportează consiliatul la multe din celelalte domenii importante din viaţa lui, cât simţ al
responsabilităţii a dovedit în viaţa bisericii etc. În cazul pastorului însă, înainte ca persoana consiliată să treacă
pragul biroului său, el este deja în posesia celor mai multe dintre aceste date.

Consilierul care operează într-un centru trebuie să-i câştige încrederea consiliatului şi să înveţe să îl cunoască
pe consiliat ca persoană. Cu alte cuvinte, nu numai pastorul ştie deja o mulţime de lucruri, ci şi consiliatul ştie
mult mai multe despre pastor. El are deja o oarecare încredere în pastor, altfel n-ar fi venit să-i ceară ajutorul. El
nu va trebui să-şi irosească timpul cu riposte sau parări iniţiale pentru a-l evalua pe consilierul spiritual.
Pastorul nu trebuie să se ocupe de problema câştigării încrederii în primele şedinţe, aşa cum face adeseori
consilierul dintr-un centru. De la început, tot timpul pastorului poate fi dedicat analizării problemei care a creat
nevoia pentru şedinţa de consiliere spirituală. Acesta este poate cel mai mare avantaj pe care îl are el. Pastorii
buni, datorită faptului că au stabilit relaţii bune cu membrii turmei lor, pot să se concentreze de la început
asupra problemei, în loc să petreacă o mare parte din timpul de consiliere spirituală lucrând la relaţiile
interpersonale [8].

Evident, în ceea ce priveşte informaţiile iniţiale, pastorul este avantajat în comparaţie cu consilierul spiritual
care nu este pastor. Dar aceasta nu este în nici un caz totul. Gândiţi-vă la următorul fapt important: în
consilierea care se face la un centru de consiliere se pune prea puţin suflet. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl
poate face un consilier spiritual dintr-un centru este să spună: „Dacă nu vrei să cooperezi, sunt alţi oameni care
aşteaptă şi care ar dori să-ţi ia locul". Dar o astfel de atitudine cu siguranţă nu este adecvată. În centrul nostru,
noi întotdeauna încercăm să îl implicăm pe pastor sau adunarea, atunci când situaţia este de aşa natură încât
acest lucru este necesar, ca de exemplu atunci când este vorba despre disciplina bisericească. Dar pastorul are
puterea şi posibilitatea de a folosi disciplina bisericească imediat, pentru a-şi întări consilierea spirituală.
Centrul nostru din Hatboro are mai mult scop instructiv: noi îi instruim pe pastori cum să facă consiliere
spirituală şi nu-i încurajăm să îi trimită pe membrii bisericii lor [9] la alţi consilieri spirituali. În aceste condiţii,
noi facem tot ce ne stă în putinţă. Noi am descoperit că este absolut necesar ca în timpul instruirii să interpretăm
ceea ce facem în termeni pastorali. Când facem acest lucru, iese mereu în evidenţă superioritatea situaţiei
pastorului, în contrast cu cea a consilierului dintr-un centru de consiliere spirituală.

Şi, în ultimă instanţă, numai pastorul este pe deplin echipat pentru a face această lucrare. El poate să facă mai
bine tot ceea ce putem noi să facem la centru; şi poate să facă încă mult mai multe. El are resursele necesare.
Acestea includ, în primul rând, cunoaşterea imediată a consiliatului la un spectru larg de nivele. El are puterea
şi ajutorul disciplinei bisericeşti. El poate să solicite ajutorul diaconilor şi poate să utilizeze într-o mulţime de
feluri părtăşia reconciliatoare a întregii biserici căreia îi aparţine consiliatul [10]. Ultimul factor pe care tocmai
l-am menţionat este foarte important. Pastorul are de asemenea posibilitatea de a-şi modela şi organiza biserica,
făcând din ea o forţă pastorală eficientă, prin predici, călăuzire şi slujindu-i pe toţi membrii ei. Aici se găseşte o
sursă într-adevăr inepuizabilă de potenţial.

Dacă un consiliat refuză să facă voia lui Dumnezeu, cel mai bun lucru pe care poate centrul de consiliere să-l
facă este să-l trimită acasă şi, dacă este necesar, să-l informeze pe pastorul lui. Dar dacă pastorul face
consilierea spirituală, el poate să spună: „John, tu te afli în grija acestei biserici prin comitetul ei de diaconi. Ei
trebuie să-I dea socoteală lui Dumnezeu pentru tine şi pentru felul cum s-au îngrijit de tine (Evrei 13:17). Tu
trebuie să te supui autorităţii pe care Isus Cristos a învestit-o în ei". Astfel pastorul poate să utilizeze, în
consilierea spirituală, toate binecuvântările şi presiunile legitime ale grijii pe care biserica trebuie să i-o poarte
consiliatului.

Când un om se declară credincios şi devine un membru al unei adunări care ia Cina Domnului, el promite de
obicei să se supună în Domnul conducerii bisericii şi, în caz că este găsit deficitar în ceea ce priveşte doctrina
sau viaţa, să se supună disciplinei bisericii. El face acest angajament înaintea lui Dumnezeu şi înaintea bisericii.
Angajamentul acesta nu trebuie să fie luat cu uşurătate. El este baza necesară pentru mare parte din consilierea
spirituală; fără el, unele cazuri nu pot fi rezolvate cu succes. Deci numai pastorul poate să facă consilierea
spirituală completă. Într-un centru, consilierea spirituală nu poate niciodată să fie mai mult decât parţială.

Poţi să consiliezi prieteni intimi?

„Dar," s-ar putea să obiectezi tu, „dacă ascult detaliile intime ale problemelor membrilor bisericii mele, îi voi
pierde ca prieteni şi poate şi ca membri ai bisericii". Obiecţia că poţi deveni prea apropiat de cineva este uşor de
înţeles [11]. Dar ea nu are validitate. Uneori este mai uşor (dacă consilierea spirituală este văzută numai din
această perspectivă) să consiliezi un străin cu care nu ai avut nici un contact anterior şi cu care nu vei avea nici
un contact în viitor. Este posibil ca această situaţie să fie mai uşoară şi pentru consiliat. Totuşi, fiecare creştin
trebuie să înveţe cum să trateze exact acest fel de relaţii interpersonale. Chiar faptul acesta este unul dintre
motivele pentru care consiliaţii găsesc că este necesar să ceară consiliere spirituală! Dacă consilierul spiritual
nu este capabil să facă el însuşi faţă acestei probleme, cum poate el să îl ajute pe consiliat să depăşească
dificultăţile legate de relaţii interpersonale apropiate?

Consiliatul trebuie să fie făcut să înţeleagă că toţi credincioşii au probleme şi că fiecare credincios are nevoie la
un moment dat de ajutorul altui credincios [12]. El trebuie sa înveţe să accepte cu recunoştinţă sfatul altuia, ca
un ajutor dat lui de Dumnezeu, şi să nu înceapă cu animozitate relaţia cu acela care vrea să îl ajute. Pastorul
trebuie să fie gata să preia această sarcină care, trebuie să recunoaştem, că este dificilă. Dacă nu face acest
lucru, el nu va avea autoritatea să îşi îndemne consiliaţii să facă faţă relaţiilor interpersonale dificile.

Pastorul care vrea într-adevăr să fie pastor (adică păstor) trebuie să înveţe cum să se implice profund în vieţile
oilor lui; nu se poate altfel. El trebuie să înveţe să se bucure cu cei ce se bucură şi să plângă cu cei ce plâng
[13]. În descrierea Bunului Pastor din Ioan 10:3-5, este subliniată tocmai această apropiere din relaţia dintre
Păstor şi oi. Atunci când oile ştiu că ajutorul le vine de la cineva care le iubeşte suficient de mult ca să-şi dea
viaţa pentru ele (dacă este necesar), pastorul nu va pierde nici membri nici prieteni, ci, dimpotrivă legăturile vor
deveni mai puternice datorită intimităţii consilierii spirituale. Apropierea leagă atunci când este sinceră. Când
oile ştiu că păstorul simte cu ei şi se luptă cu problemele lor, ele răspund pozitiv. Se poate face o distincţie clară
între consilierea spirituală făcută din dragoste pe de o parte, şi invadarea intimităţii şi experimentul ştiinţific
făcute de un profesionist pe de altă parte.

O astfel de înţelegere a preocupării profunde a pastorului nu este un rezultat al asigurărilor lui verbale ca îl
preocupă starea oamenilor lui, ci ea este mai degrabă un rezultat al sesizării (uneori inconştiente) a acestui fapt.
Oile cunosc dragostea unui păstor atunci când sunt ajutate în mod substanţial de el, adică atunci când el le
slujeşte în mod autentic, împlinind o nevoie a lor. Un păstor care de-a lungul unei perioade de timp le-a ajutat
frecvent să-şi rezolve problemele mai mici după principiile lui Dumnezeu, nu are nevoie să le spună că le
iubeşte. Şi nici oile nu vor vrea să îl îndepărteze de ele pe consilierul care a devenit un prieten atât de preţios.
Teama de a pierde oi este mai mult teamă decât realitate.

În această privinţă, este grăitor faptul că mulţi dintre aceia pe care i-am consiliat de-a lungul anilor la centrul de
consiliere spirituală păstrează contactul cu noi (trimiţându-ne câte o vedere, o fotografie a unui nou-născut, un
anunţ matrimonial etc.). Pare evident faptul că ei s-au apropiat de consilierul spiritual, şi nu s-au înstrăinat de el,
nici chiar în contextul mai puţin intim şi de scurtă durată al consilierii făcute în centrul de consiliere spirituală.

Adevărul este că consilierea spirituală biblică cimentează relaţiile, nu le deteriorează [14]. Din când în când, un
consilier spiritual va pierde un „prieten" sau un membru al bisericii ca urmare a consilierii spirituale, datorită
faptului că persoana aceea a refuzat să-şi îndeplinească responsabilităţile pe care le are faţă de Dumnezeu;
trebuie să ne pară rău că se întâmplă şi acest lucru, dar nu se poate face nimic într-o astfel de situaţie. Totuşi,
acest lucru se întâmplă numai ca o excepţie. Dacă însă consilierul spiritual îi îndepărtează mereu pe alţii de el,
putem să tragem concluzia că genul de consiliere spirituală pe care o face el nu este conformă cu standardul
biblic. În calitate de pastor, el a falimentat. Problema nu este o prea mare apropiere, ci falimentul lui ca şi pastor
şi consilier spiritual.

Poate că falimentul, într-un astfel de caz, îşi are originea tocmai în absenţa elementelor noutetice din consilierea
spirituală. Consilierul spiritual poate ezită să utilizeze Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este plină de putere; ea
este mai ascuţită decât o sabie cu două tăişuri! Sau poate că el evită confruntarea necesară. Poate că el ştie ce
trebuie să facă şi să spună, dar se dă înapoi de la îndatorirea lui. Sau poate că pastorul nu are cu adevărat pe
inimă binele consiliatului. Poate că el îşi face pur şi simplu slujba (care pentru el poate fi înspământătoare,
umanistă sau dezgustătoare), fără vreo implicare afectivă. Atitudinile de genul acesta sunt imediat sesizate de
toţi cei interesaţi. Fără îndoială, aceste atitudini sunt cauza multor înstrăinări. Ori de câte ori un consilier
spiritual începe consilierea, fiind atât de neliniştit că ar putea să piardă un membru sau un prieten încât lasă ca
frica să domine situaţia, el riscă să-l înstrăineze pe consiliat prin aceasta. Neliniştea lui poate fi interpretată
greşit de către consiliat drept lipsă de preocupare. Sau dacă consilierul spiritual devine ineficace, datorită
faptului că permite ca teama să-l împiedice să intre în domenii ale vieţii consiliatului care ar putea fi cruciale
pentru găsirea unei soluţii la problema lui, el îl poate îndepărta pe consiliat. Şovăiala dăunează nu numai
consilierii spirituale, ci ea poate să devină o sursă de iritaţie în relaţiile viitoare cu persoana respectivă. Dacă un
consilier spiritual găseşte că se află la ananghie în această privinţă, singura lui scăpare este să se pocăiască, să-I
ceară lui Dumnezeu putere şi să-i explice consiliatului care este problema, să-i ceară iertare şi apoi să continue
să lucreze, de data aceasta pornind de la o bază corectă [15].

Faptul că consilierul spiritual trebuie să-şi cunoască oile în mod intim pentru a le ajuta este atât gloria cât şi
riscul păstoririi. Există deci un pericol? Desigur, dar lucrarea creştină şi întreaga viaţă creştină este riscantă.
Cine a spus că va fi altfel?

Să nu credeţi cumva că relaţiile cu pastorii se strică şi se pierd membri numai din cauza intimităţii. Fiecare
consilier spiritual care lucrează pentru împlinirea nevoilor oilor care au plecat dintr-o altă turmă cunoaşte
dezmăgirea acută şi resentimentele exprimate de oameni care şi-au evaluat pastorii şi i-au găsit deficitari.
Uneori, desigur, este datoria pastorului să-i îndemne să se întoarcă şi să se împace cu pastorii lor [16]. Eu cred
că dacă s-ar cunoaşte adevărul, s-ar constata că pastorii pierd mai des membri şi prieteni din cauză că nu
rezolvă direct şi definitiv problemele membrilor bisericii, decât din cauză că le fac consiliere spirituală biblică.
Faptul că ei nu rezolvă direct şi definitiv aceste probleme are mai multe cauze posibile: incompetenţa, teama, o
filozofie de consiliere spirituală greşită etc. Dar oricare ar fi cauza, puteţi fi siguri că Dumnezeu îl va îndruma şi
binecuvânta pe păstorul care se străduieşte să-şi conducă turma călăuzindu-se după Cuvântul Său.

Prima şedinţă
Prima şedinţă este deosebit de importantă. În cadrul ei sunt stabilite direcţiile fundamentale şi se formează
atitudinile, deciziile şi relaţiile iniţiale, atât în ceea ce-l priveşte pe consilier, cât şi în ceea ce-i priveşte pe
consiliaţi. Notiţele pe care le ia consilierul spiritual în prima şedinţă (şi poate şi în a doua) de obicei vor fi
diferite de cele de mai jos. Ele vor fi mult mai bogate în informaţii, conţinând în principal (1) date faptice
detaliate, (2) bănuieli sau concluzii iniţiale temporare, (3) o listă completă de domenii care trebuie să fie
explorate şi (4) multe citate din ce a spus consiliatul. O examinare a unor astfel de notiţe poate să explice cel
mai bine ce se întâmplă în timpul acestei şedinţe.

În afară de faptul că va aduna aceste date, consilierul spiritual va trebui să realizeze mai multe lucruri:

1. El va trebui să îşi preia poziţia de conducere în cadrul consilierii spirituale, şi să îl determine pe consiliat să-
şi ia anumite angajamente.

2. El va trebui ca încă de la început să-şi centreze consilierea spirituală în jurul lui Isus Cristos şi a Cuvântului
Lui.

3. Va trebui să determine (dacă este posibil) dacă consiliatul este realmente convertit. Dacă există îndoieli
serioase cu privire la acest lucru, va trebui (1) să-i prezinte Evanghelia sau (2) să creeze condiţii care să ducă la
prezentarea Evangheliei cât mai curând posibil.

4. Va trebui să stabilească un timp de citire regulată a Bibliei şi rugăciune, dacă nu există deja.

4. Va trebui să dea speranţă. Despre acest lucru am discutat deja mult.

5. Va trebui să rezolve unele probleme iniţiale [17], sau să ia nişte măsuri iniţiale pentru rezolvarea acestor
probleme.

7. Va trebui să se concentreze asupra soluţiilor pentru unele probleme.

8. Va trebui să dea teme de casă concepute în aşa fel încât să ducă la succes cât mai curând posibil şi să dea
uşurare ca rezultat al acţiunii biblice.
9. Va trebui să facă o listă cu ajutoarele necesare şi posibile pe care le pot da alţii şi să stabilească proceduri
prin care să determine pe alte persoane implicate în situaţia respectivă să vină la şedinţele de consiliere
spirituală.

10. Dacă este posibil, va trebui să determine care este problema principală (sau problemele principale).

Sarcina consilierului spiritual de a împărţi timpul şedinţei pentru atingerea acestor scopuri este dificilă,
deoarece el îşi va da seama că pentru a atinge unele din aceste scopuri va trebui să le neglijeze pe altele. În
fiecare caz, priorităţile trebuie să domine. Dacă, de exemplu, speranţa este nevoia cea mai vitală, poate că
jumătate (sau mai mult) din şedinţă trebuie să-i fie dedicată ei.

Tendinţa consilierilor spirituali lipsiţi de experienţă este să petreacă tot timpul adunând date. Aceasta este
adesea o greşeală serioasă în care se poate cădea foarte uşor. Pentru consilierul spiritual, cel mai confortabil
procedeu pentru a ajunge să cunoască situaţia este să fie relativ pasiv şi să-şi petreacă cea mai mare parte a
timpului punând întrebări şi ascultându-l pe consiliat. Însă acesta poate să fie în acelaşi timp şi cel mai puţin
productiv procedeu. Când lucrul de care este nevoie este speranţa, pe consiliat nu-l va ajuta faptul că poate să-şi
spună povestea încă o dată. Consilierii spirituali nu trebuie să cedeze ispitei de a se limita la adunarea de date
[18].

Adunarea datelor este esenţială, dar este şi activitatea care poate fi amânată cel mai uşor. Dacă o mare parte din
timp trebuie să fie folosită pentru altceva şi consilierul spiritual nu a adunat toate datele pe care ar fi vrut să le
auune, el poate să corecteze situaţia imediat cerându-i consiliatului (ca temă de casă) să scrie restul
informaţiilor pe scurt pentru şedinţa viitoare.

Prin urmare, trebuie să se acorde atenţie celor mai cruciale chestiuni. Acestea pot fi:

Pocăinţa
Insuflarea speranţei
Colectarea datelor
Determinarea agendei de lucru şi renegocierea
Rezolvarea problemelor (mal ales în situaţiile de criză)
Angajamentul de a trata cu seriozitate consilierea spirituală
Evanghelizarea
Explicaţii cu priviră la felul în care soţul/soţia poate fi determinat să vină, sau explicaţii cu privire la alte lucruri
Căutarea şi acordarea iertării

Totuşi, aproape în fiecare caz, consilierul spiritual va face multe lucruri în prima şedinţă, punând în acelaşi timp
accentul acolo unde este necesar.

Uneori consilierul spiritual va găsi că este necesar să-i spună consiliatului că mai sunt multe de făcut, şi chiar
să-i explice ce ar fi vrut el să facă dacă ar fi avut mai mult timp. Stabilirea agendei de lucru pentru şedinţa
următoare în felul acesta (1) îi dă curaj consiliatului să vină la a doua şedinţă; (2) îl ajută pe consiliat să vadă că
mai sunt multe de făcut; (3) îl ajută pe consiliat să vadă că consilierul spiritual (a) are un plan şi un program, (b)
lucrează temeinic şi nu grăbeşte lucrurile pentru a termina cu ele, (c) dă dovadă de preocupare prin faptul că
explică ce face, când şi de ce.

Folosirea unei coloane pentru agenda de lucru în evidenţa săptămânală a consilierii spirituale dă posibilitatea
consilierului şi consiliatului să ţină evidenţa lucrărilor neterminate şi să le transfere în şedinţele următoare.
Dacă consilierul spiritual îi aduce la cunoştinţă consiliatului că pune pe agenda de lucru astfet de chestiuni,
consiliatul (1) va aprecia luarea de notiţe şi (2) va avea mai multă încredere şi se va simţi mai confortabil cu
ritmul consilierului spiritual, şi nu va încerca să discute fiecare chestiune imediat, de teamă că va uita de ea.

Uneori consilierul spiritual va nota anumite lucruri pe agendă pentru că el consideră că cel consiliat nu este încă
gata să trateze problema respectivă, până când nu sunt rezolvate alte probleme.
Consilierii spirituali trebuie să fie foarte atenţi să înceapă bine, deoarece prima şedinţă este crucială. Totuşi,
chiar şi eşecuri ale primei şedinţe pot fi corectate în şedinţele ulterioare. Dar este important cu toate acestea să
avem un început bun.

NOTE

1. El nu trebuie să-i permită nimănui să-i „dispreţuiască" tinereţea (1 Timotei 4:12). El poate să contracareze această tendinţă
obişnuită (cupă cum spune Pavel) demonstrând prin propria lui trăire chibzuită şi evlavioasă, ajutată de predici utile venite îa timpul
potrivit, că este capabil să rezolve problemele vieţii după principiile lui Dumnezeu.

2. Vezi în această privinţă Marcu 3:10; 7:36; Luca 5:14,15. În aslfel de cazuri ar putea fi necesar să-i instruim pe diaconi ca să poată
participa la lucrarea de consiliere spirituală.

3. Vezi The Big Umbrella, op. cit., „Group Therapy or Slander?" (Terapie în grup sau defăimare?), unde vei găsi o analiză a unora
dintre aceste abuzuri care au loc în cadrul proceselor de terapie în grup, p. 237-246. În orice caz, ori de câte ori un pastor descoperă că
s-a făcut un rău (în cadrul consilierii spirituale sau în alt context) el trebuie să caute să descopere dacă răul a fost îndreptat. Dacă nu a
fost îndreptat, este posibil ca Dumnezeu să nu mai dea binecuvântare în acea adunare până când răul acela nu a fost corectat. Vezi
Apocalipsa 2-3, unde este vorba despre preocuparea lui Cristos pentru starea spirituală a bisericilor.

4. Pentru o analiză mai detaliată a acestei idei, citeşte The Big Umbrella, „You Are Your Brother’s Counselor" (Tu eşti consilierul
spiritual al fratelui tău), p. 123-156.

5. Desigur, în toată această discuţie, eu presupun că pastorul însuşi nu este cauza problemei. El trebuie să se gândească bine dacă nu
cumva ceva din scurta lui lucrare de slujire a îndepărtat adunarea de el. Dacă el suspectează că s-ar putea să fi făcut vreo greşeală,
trebuie să se ducă la diaconi, să le spună despre problemă şi să le ceară să-i spună şi ei ce ştiu despre problema aceea. El poate să
folosească comitetul de diaconi pentru a afla dacă există şi alte motive care au făcut ca adunarea să aibă reţineri în ceea ce priveşte
consilierea spirituală.

6. Desigur, el trebuie să fie întotdeauna pregătit să reevalueze; informaţiile pe care le primeşte în timpul consilierii spirituale sunt de
mare importanţă. Concluziile anterioare cu privire la membrii bisericii trebuie să fie revizuite.

7. Pastorul trebuie întotdeauna să studieze şi să încerce să înţeleagă pe fiecare membru al bisericii lui. Studiul acesta începe când
pastorul îşi începe lucrarea în biserică, nu când un membru apelează la el pentru consiliere spirituală.

8. Desigur, pastorii sunt chemaţi practic să opereze la fel ca şi consilierii spirituali dintr-un centru de consiliere atunci când persoane
din afara bisericii lor le solicită ajutorul. Importanţa timpului alocat stabilirii relaţiilor a fost accentuată în mod exagerat de consilierii
spirituali orientaţi spre sentimente. Relaţiile sunt stabilite cel mai bine atunci când apar ca un produs secundar, şi nu când se caută
direct stabilirea lor. Consilierul spiritual stabileşte relaţiile cel mai bine prin sfaturile lui şi prin efortul pe care îl face încercând să
înţeleagă şi să ia măsuri iniţiale pentru rezolvarea problemei, atunci când conduce o şedinţă de consiliere spirituală după principiile
biblice.

9. Când un pastor trimite oameni la centrul nostru de consiliere spirituală, noi îi îndemnăm să vină la cursul nostru de instruire a
pastorilor. Dacă pastorul respectiv urmează acest curs, el nu mai trimite oameni la noi - şi aceasta este situaţia pe care o dorim noi!
Centrul nostru există cu scopul de a elimina necesitatea existenţei lui.

10. Nu am pretenţia că fac mai mult decât să menţionez în mod sugestiv unele dintre modalităţile în care o biserică locală poate să-l
ajute pe pastor în lucrarea lui de consiliere spirituală. Pentru început, pot fi utilizate diferitele clase existente, grupele de studiu sau
activităţile din programul bisericii ca ajutoare pentru dezvoltarea şi menţinerea unor tipare specifice în viaţa consiliatului. Persoanele
cu resurse specifice pot fi solicitate să împărtăşească cu alţii beneficiile darurilor lor. De exemplu, un soţ şi o soţie pot să invite la
masă consiliaţi care au nevoie să înveţe cum să organizeze închinăciunea în familie, şi să le demonstreze cum fac ei acest lucru.

11. Mărturisesc fără nici o reţinere că cea mai dificilă consiliere spirituală este aceea pe care le-o acord prietenilor mei; întotdeauna
încep cu frică şi cutremur. Am fost însă în stare să păstrez aceste prietenii şi să întăresc aceste relaţii aproape fără nici o excepţie.

12. Vezi The Big Umbrella, „You Are Your Brother’s Counselor", p. 123-156.

13. Romani 12:15; vezi şi 2 Corinteni 11:29: „Cine este slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine este în păcat şi eu să nu ard?" Aceste cuvinte
exprimă clar preocuparea pastorală şi dezvăluie inima de pastor a lui Pavel.

14. Faptul că îşi spun adevărul unul altuia le dă membrilor posibilitatea de a funcţiona mai strânşi laolaltă şi devine mijlocul pentru
stabilirea unor relaţii strânse (vezi Efeseni 4:25). Scripturile sunt clare în această privinţă. Pe aceasta trebuie să se bazeze încrederea
consilierului spiritual.

15. Nu este rău să fii sincer de la început cu privire la această problemă. Atunci consiliatul poate să interpreteze mai corect lupta
consilierului spiritual.
16. Uneori este important ca şi fostul pastor să fie solicitat să vină la consiliere, astfel încât problemele dintre ei să fie rezolvate.

17. Acestea pot să fie mici, dar importante. Mari schimbări în atitudine pot să izvorască din mici schimbări în acţiune. Chiar şi
eforturile mici pot să reverseze direcţii de orientare şi să stabilească noi tipare. Prima şedinţă trebuie să includă întotdeauna, fără nici o
excepţie, o temă de casă, indiferent cât de mică este tema. Un soţ şi o soţie care sunt în război unul cu altul (şi care acum se pocăiesc),
de exemplu, pot să primească tema de a petrece săptămâna făcând tot ce pot unul pentru altul. Fiecare dintre ei poate să ţină o
evidenţă a tuturor eforturilor generoase pe care le-a observat şi să exprime aprecierea pentru ceea ce a făcut celălalt. Aceste prime
încercări de a arăta dragoste pot să reverseze o direcţie de orientare păcătoasă din trecut.

18. Eşecul duce la problema începerii cu o şedinţă în care au loc numai discuţii (vezi mai departe secţiunea despre tema de casă). Vezi
de asemenea, Jay Adams, „Talk is Not Cheap" (Vorbele nu sunt ieftine), Nouthetic Confrontation, vol. 1, iarna 1973, p. 2. Acest
articol este citat în întregime în capitolul 22 al acestei cărţi.

Capitolul 21
ŢELURI ŞI TERMENE
Ceaţa de dimineaţă
În ciuda tuturor lucrurilor pe care le cunoaşte despre consilierea spirituală, inclusiv chestiuni cum sunt
presupoziţiile biblice fundamentale pe care le-a adoptat, tehnici şi metode bazate pe Biblie şi pe înţelegerea
procesului de consiliere spirituală, consilierul spiritual s-ar putea să constate că începuturile unei noi serii de
şedinţe de consiliere spirituală seamănă uneori cu a conduce maşina prin ceaţă.

Când conduci maşina prin ceaţă, chiar dacă eşti sigur de destinaţie, chiar dacă ştii de pe hartă unde trebuie să
coteşti, chiar dacă cunoşti ieşirile de pe şosea, chiar dacă ştii exact unde vrei să mergi şi cum să ajungi acolo,
din cauza ceţei nu vezi decât o bucată scurtă de drum înaintea ta. Anumite puncte de reper pe care te aştepţi să
le vezi pot să apară atât de brusc înaintea ta încât poţi să treci fără să-ţi dai seama de locurile unde trebuia să
coteşti sau de locul în care trebuia să ieşi de pe şosea. Apoi, tot atât de brusc ceaţa se poate ridica, permiţându-ţi
să vezi înaintea ta la distanţă de mile şi să ai o perspectivă a întregii zone, toate corelaţiile din cadrul ei fiind
foarte vizibile.

În timpul ceţei de dimineaţă al consilierii spirituale, deşi s-ar putea să fie dificil pentru consilierul spiritual să
vadă înainte, dacă el respectă principiile biblice şi utilizează metodele biblice, prin credinţă el trebuie să aibă
convingerea că merge pe drumul bun şi în direcţia corectă. Dar conducerea maşinii (consilierea spirituală) în
ceaţă este mai dificilă, ea necesită un grad înalt de concentrare şi atenţie deplină. Când ceaţa începe să se ridice,
iar problema ca întreg devine mai clară, eforturile intense necesare în primele faze ale consilierii spirituale pot
fi slăbite într-o oarecare măsură. Nu vreau să spun că consilierul spiritual are dreptul să scadă vreodată calitatea
muncii lui, dar acum munca de înaltă calitate s-ar putea să necesite mai puţin efort, dându-i posibilitatea
consiliatului să facă el însuşi din ce în ce mai mult din munca ce trebuie făcută. Maşina trebuie să fie condusă
întotdeauna cu atenţie, dar când se conduce în ceaţă este nevoie de calităţi speciale cum sunt siguranţa, atenţia
deosebită şi grija, şi răbdarea. Trebuie să fie remarcat orice indiciu. Prea mulţi consilieri spirituali renunţă
înainte ca soarele să risipească ceaţa. Consilierul spiritual trebuie să înveţe să se încreadă în promisiunile lui
Dumnezeu şi, pe baza acestora, să meragă cu încredere şi precauţie înainte. Ceaţa se va risipi. Ţelurile şi
obiectivele bine definite sunt esenţiale consilierul spiritualul în primele minute sau ore de consiliere spirituală.

Stabilirea ţelurilor şi obiectivelor

Consilierul spiritual trebuie să stabilească ţeluri şi obiective. El poate să înceapă prin a-l asigura pe consiliat:
„Nu există nici un motiv pentru care această problemă să nu poată fi rezolvată. Toate problemele pot fi
rezolvate atunci când sunt tratate după principiile lui Dumnezeu. Trebuie să ne aşteptăm să vedem repede o
schimbare autentică; de fapt, nu există nici un motiv pentru care nu am putea să vedem o oarecare schimbare
chiar astăzi" [1].

Consilierul spiritual trebuie să stabilească ţeluri pentru el însuşi şi pentru consiliat. Aceste ţeluri nu sunt
rezultatul negocierilor dintre cei doi şi al compromisului la care au ajuns ei; ţelurile trebuie să fie stabilite pe
baza Cuvântului lui Dumnezeu. Ţelurile sunt foarte importante. Consilierul spiritual care nu are nici un ţel, de
obicei nu realizează nimic. Când lucrează cu credincioşi, consilierii spirituali trebuie sd se aştepte să vadă
schimbări substanţiale în situaţia respectivă [2]. Aceasta face parte din speranţa consilierului spiritual creştin.
Pe deasupra, schimbarea trebuie să aibă loc curând. Dumnezeu vorbeşte în astfel de termeni. De exemplu, într-o
situaţie de urgenţă, El spune: „Respinge-l pe omul răzvrătit după prima şi a doua confruntare noutetică
(sublinierea îmi aparţine)". Dumnezeu nu se aşteaptă ca lucrarea de consiliere spirituală să continue la infinit în
astfel de cazuri, fără să se ia măsuri disciplinare. Dacă persoanelor răzvrătite li se permite să-şi continue
activităţile, întreaga adunare poate fi distrusă. Atunci când un astfel de om nu dă dovadă de nici o reacţie
pozitivă faţă de Scriptură, este necesară acţiunea disciplinară. Dar când consiliaţii cooperează în mod activ,
regula este că până în a şasea săptămână consilierul spiritual trebuie să se aştepte ca toate problemele mari să fi
fost puse în discuţie. Până atunci, trebuie să fie conceput un plan de tratare a celor mai multe dintre aceste
probleme, situaţia trebuie să fie reversată şi trebuie să existe un oarecare progres evident.

Verificarea eşecului
Dacă cele de mai sus nu au loc, consilierul spiritual trebuie să încerce să descopere ce împiedică consilierea
spirituală să progreseze. S-ar putea să fie necesar să-şi pună întrebări de felul următor: Ce nu este în ordine?
Ştiu eu? Fac eu o lucrare adecvată? Dacă nu fac o lucrare adecvată, unde (specific) greşesc? Cooperează
consiliatul cu adevărat? Are el speranţă? Greşim amândoi? Care sunt faptele în acest caz? Am eu toate datele?
Am omis vreun domeniu? Ce s-a întâmplat până acum? Încotro ne îndreptăm? Sunt ţelurile mele clare?
Analizează cu atenţie fiecare aspect al consilierii spirituale. Examinează tema de casă care a fost dată. A fost ea
destul de concretă? A fost bine făcută? A fost făcută în întregime? I s-a pretins consiliatului să-şi facă tema, sau
i s-a permis să-şi dezvolte obiceiul de a fi superficial? Examinează şi datele: Ai toate datele specifice necesare?
Întreabă-te: Am căutat eu să descopăr şi să rezolv problemele după principiile lui Dumnezeu, sau mi-am
petrecut tot timpul ascultând? Am încheiat eu fiecare şedinţă prezentând soluţiile lui Dumnezeu, sau mi-am
permis să închei şedinţele fără să fac acest lucru? Am fost eu de acord cu consiliatul că situaţia este
deznădăjduită, sau am insistat că Dumnezeu are un răspuns pentru problema lui? Am evitat să numesc păcatul
„păcat"? M-am ocupat de generalităţi, sau de fapte concrete şi specifice?

Desigur, în opt sau zece săptămâni, consilierea spirituală trebuie să fie bine pornită pe calea găsirii soluţiilor
pentru probleme specifice. Deci un motiv pentru care se stabilesc ţeluri este că prin ele se evaluează progresul.

Consilierii spirituali trebuie de asemenea să stabilească termene, pe care să le poată comunica persoanelor
consiliate. Desigur, nu există niciodată un termen final pentru pastor în sensul că el ar putea să înceteze să-şi
mai păstorească turma. Dar trebuie să fie stabilite ţeluri care să aibă în vedere rezolvarea unor probleme
concrete.

Dacă consilierul spiritual organizează şedinţe de consiliere spirituală fără ţeluri, nu va avea rezultate concrete.
Dar dacă el le organizează în aşa fel încât să aibă în vedere rezolvarea unor probleme concrete, va avea
rezultate concrete. Viaţa este trăită concret şi schimbarea are loc în mod concret. Dacă, de exemplu, un soţ şi o
soţie spun că viaţa lor de căsnicie se destramă şi că ei sunt pe punctul de a divorţa, consilierul spiritual este
obligat să fie concret. Mai întâi, el trebuie să se ocupe de divorţul la care se gândesc cei doi, să-i convingă că
Dumnezeu nu le permite credincioşilor să facă acest lucru şi să-i asigure că Dumnezeu poate să schimbe radical
căsnicia lor. Apoi el trebuie să se ocupe de probleme concrete care ameninţă această căsnicie. Este deci vital ca
acela care face consiliere spirituală să fie capabil să-şi prezinte obiectivele clar de la început şi de fiecare dată
când abordează o nouă problemă pe parcurs.

Obiectivele sunt deci de două feluri: generale şi concrete. Obiectivele generale ghidează şi direcţionează
consilierea spirituală în general. Când sunt consiliaţi credincioşii, există doar trei obiective majore; primul este
fundamental şi suprem, iar celelalte două contribuie la realizarea primului: (1) să I se dea onoare lui Dumnezeu;
(2) să fie întărită Biserica lui Cristos; şi (3) să-l ajute pe consiliat întărindu-l în credinţă. Când un necredincios
vine la consiliere spirituală, la obiectivele de mai sus trebuie adăugată şi evanghelizarea ca o condiţie necesară
[3].

Ţelurile concrete trebuie să fie stabilite pe baza răspunsului pe care consilierul spiritual îl dă la următoarea
întrebare: „Ce anume doresc eu pentru consiliatul acesta (ce doresc pentru momentul de faţă şi ce doresc pentru
mai târziu)?" Aceste ţeluri pot fi mai multe la număr şi s-ar putea să fie nevoie să fie revizuite şi reformulate pe
măsură ce consilierea spirituală avansează. Noi date s-ar putea să impună o reevaluare. Cu toate acestea, unele
ţeluri concrete trebuie întotdeauna să fie în mintea consilierului spiritual. Când începe, ar fi înţelept din partea
lui să scrie în caietul pentru evidenţa consilierii spirituale fiecare ţel şi obiectiv concret în câte o singură
propoziţie. În felul acesta, se va menţine pe linie şi nu va permite să fie abătut de la principalele probleme [4].

Ţeluri şi proceduri generale pentru şedinţa săptămânală de consiliere spirituală

Trei elemente fundamentale care ar trebui să facă parte în mod obişnuit din fiecare şedinţă sunt: (1) rezolvarea
problemelor de tranziţie; (2) descoperirea şi discutarea noilor date; şi (3) hotărârea consiliatului de a adera la
noile credinţe biblice, la decizii biblice şi/sau la noul comportament biblic.

Probleme de tranziţie
Expresia „probleme de tranziţie" se referă la ceea ce pe agenda de lucru a unei şedinţe poate fi notat la rubrica
chestiuni neterminate. În mod obişnuit, la începutul unei şedinţe, consilierul spiritual îi cere consiliatului să-i
predea caietul de teme de casă. Apoi sunt trecute în revistă temele, felul cum le-a efectuat consiliatul şi
rezultatele obţinute. Temele din săptămâna anterioară sunt discutate împreună cu implicaţiile lor, noile
complicaţii care s-ar putea să se fi ivit şi toate datele noi care s-ar putea să apară. Aceste chestiuni neterminate
asigură, ca elemente de tranziţie, continuitatea dintre şedinţa trecută şi cea actuală.

Consilierul spiritual caută în mod obişnuit să discute aceste probleme de tranziţie temeinic dar fără prelungiri
inutile, pentru ca să poată să treacă mai departe la noi testări şi discuţii, şi apoi, în cele din urmă, să ajungă la o
hotărâre din partea consiliatului să progreseze în direcţia apropierii de Isus Cristos. Dacă nu apar nici un fel de
complicaţii în legătură cu această analiză a temei de casă, de obicei, consilierul spiritual poate, în cinci sau zece
minute, să treacă mai departe la discutarea unui material nou. Este însă neînţelept din partea lui să treacă mai
departe dacă tema de casă pune probleme serioase. Aceste probleme apar de obicei sub două forme: (1)
neefectuarea temei de casă sau (2) complicaţii care s-au ivit ca urmare a faptului că persoana consiliată a făcut
ceea ce i s-a cerut. În cele mai multe cazuri, este important ca toate problemele, întrebările sau complicaţiile să
fie rezolvate chiar atunci pe loc. Aceasta implică de obicei efectuarea temei de casă care n-a fost efectuată.
Totuşi, în unele cazuri, ca de exemplu atunci când consilierul nu este sigur că e bine să fie abordată problema
temei neefectuate şi să fie rezolvată pe loc, ar fi mai bine ca acesta să sugereze că în ceea ce priveşte tema
respectivă, el şi consiliatul au ajuns la un impas temporar. El poate să-şi exprime nemulţumirea, să-l asigure pe
consiliat de importanţa efectuării temei respective, dar trebuie să afirme că este gata să pună pentru o vreme
problema aceea la o parte, şi cu părere de rău să îşi îndrepte atenţie spre o altă problemă. În toate acestea,
atitudinea consilierului spiritual trebuie să fie plină de speranţă, şi să considere că persoana consiliată va fi de
acord în cele din urmă să facă ceea ce i s-a cerut.

În spiritul acesta, el merge pur şi simplu mai departe. În mod obişnuit, el nu trebuie să meargă mai departe dacă
persoana consiliată nu a dat deja dovadă de progres în efectuarea altor teme. Cu siguranţă, acesta nu trebuie să
fie modul în care începe consilierea spirituală; dacă prima sau a doua temă (sau amândouă) nu este efectuată şi
consilierul spiritual nu insistă asupra efectuării ei, înseamnă că persoana consiliată a preluat conducerea şi
aceasta va împiedica progresul consilierii spirituale [5]. Felul cum rezolvă consilierul spiritual această problemă
poate determina succesul sau eşecul consilierii. Cedarea, în cazul neefectuării primelor teme, stabileşte, aproape
în mod inevitabil, un tipar care va duce la eşecul consilierii spirituale.

De aceea, este important ca primele teme să fie simple, clare, uşoare şi realizabile, aşa încât astfel de impasuri
să nu apară până când nu au fost stabilite tipare de cooperare şi succes, care să ducă la schimbare. De multe ori
succesul de la început nu numai că anticipează dar şi ajută la îndepărtarea acestor impedimente din calea
progresului. Multe teme importante sunt simple, aşa că acest lucru este uşor de făcut [6].

Ori de câte ori consilierul spiritual ştie că trebuie să dea o temă care va întâmpina probabil rezistenţă sau va
duce la eşec, este înţelept să mai dea şi una sau două teme care să poată fi realizate mai uşor şi care să aibă
şanse să fie efectuate cu succes. Acestea trebuie să fie teme adevărate, nu doar lucrări care să-l ţină ocupat. Este
bine să se înregistreze un progres de la o şedinţă la alta, indiferent cât de mic ar fi el. Temele suplimentare pot
să dea un imbold speranţei, chiar şi atunci când de altfel eşecul este clar [7].
Desigur, nu este niciodată înţelept ca o chestiune să fie pusă în umbră prin adăugarea altor teme atunci când
este necesar ca acea chestiune să fie dezbătută de consilier şi de consiliat. În astfel de cazuri, s-ar putea ca
persoana consiliată să se concentreze asupra acestor teme auxiliare şi să petreacă atâta timp făcându-le, încât să
le folosească drept scuză pentru faptul că nu a făcut tema controversată.

Descoperirea şi discutarea unor date noi

Uneori problemele de tranziţie pot să aducă mult material nou care s-ar putea să ocupe mare parte din timpul
şedinţei de consiliere. Consilierii spirituali vor trebui să noteze pe coloana agendei de lucru din Foile de
evidenţă săptămânală a consilierii spirituale chestiunile care trebuie să mai fie discutate atunci când consiliatul
raportează rezultatele lucrării lui din timpul săptămânii. Rareori există vreo şedinţă în care nu mai este nimic de
spus despre temă; de obicei mai este câte ceva de spus, chiar dacă ar fi vorba numai de a-l lăuda pe consiliat
pentru lucrarea lui şi de a scoate în evidenţă motivul biblic care stă la baza acestui succes. Uneori este important
să rezumăm şi/sau să explicăm mai deplin ce s-a întâmplat şi de ce au fost rezultate bune, pentru ca, în felul
acesta, să întărească şi să consolideze ceea ce s-a câştigat în timpul săptămânii.

Pe lângă materialele de tranziţie, consilierul ar putea să dorească să cerceteze domenii care n-au fost încă
explorate. Despre acest lucru vom vorbi mai mult în altă parte, într-o secţiune cu titlul „Culegerea datelor", dar
este important să discutăm mai întâi culegerea datelor, cel puţin atât încât să observăm existenţa celor două
abordări pe care le avem la dispoziţie.

Flexibilitatea
Este necesar să stabilim scopuri concrete pentru fiecare şedinţă de consiliere spirituală. De multe ori, acestea
vor fi determinate pe baza unor date obţinute la şedinţe anterioare. Consilierul spiritual trebuie să vină la fiecare
şedinţă cu ţeluri concrete în minte şi cu o agendă de lucru care să permită adăugarea sau modificarea ţelurilor
pe măsură ce şedinţa avansează. Adică, el trebuie să permită şi să planifice o anumită flexibilitate în limitele
cadrului de bază şi în limitele ţelurilor generale ale consilierii spirituale.

Când un consilier spiritual începe o şedinţă, el trebuie să meargă înainte în conformitate cu ţelurile generale şi
specifice pe care le are în minte. După ce cere tema de casă şi citeşte prima temă, el poate să înceapă discuţia
întrebând: „Cum a mers?" Răspunsul pe care-l va primi poate, în mare măsură, să determine dacă ţelurile
concrete prestabilite pentru această şedinţă pot să fie toate atinse. Să presupunem că el primeşte un răspuns
foarte negativ care indică faptul că tema de casă nu a fost făcută (sau poate consiliatul nici nu a încercat s-o
facă): „Nu m-am dus să vorbesc cu profesorul despre notele mele". Dacă ţelurile concrete ale consilierului
spiritual pentru şedinţa aceasta au fost concepute în aşa fel încât să ducă consilierea spirituală dincolo de
discuţia cu profesorul în care consiliatul trebuia să mărturisească faptul că nu a lucrat serios în clasă şi să ceară
ajutor ca să recupereze timpul pierdut, atunci consilierul spiritual va descoperi că acest răspuns negativ îl va
determina să renunţe cel puţin deocamdată la acest ţel. El va trebui să se concentreze în schimb asupra eşecului
consiliatului şi asupra măsurilor care trebuie să fie luate în legătură cu acest eşec (în legătură cu aceasta, vezi
capitolul 27). Este deci evident că flexibilitatea rămâne esenţială pentru progres.

Când se fac astfel de schimbări ale scopului concret stabilit pentru o şedinţă de consiliere spirituală, schimbarea
scopurilor trebuie întotdeauna să-i fie clară consilierului spiritual şi uneori ea trebuie să-i fie lămurită
consiliatului: „Astăzi am vrut să fac cutare şi cutare lucru, dar faptul că tu nu ţi-ai făcut tema săptămâna trecută
ne va ţine pe loc". O astfel de observaţie poate (1) să ajute în problema motivaţiei, (2) să explice de ce progresul
este împiedicat, (3) să dea speranţă şi (4) să arate a cui este responsabilitatea.

Ţelurile pot fi schimbate şi pentru alte motive, nu numai atunci în cazul unui eşec. Un progres mai mare decât
cel aşteptat („O, ai făcut din proprie iniţiativă lucrul acesta - foarte bine, eu plănuisem să abordăm această
problemă astăzim [8]”), noi date importante („Soţia mea a avut un accident de maşină joia trecută"), noi
modalităţi de a înţelege problemele, constatarea că două sau mai multe linii separate de gândire sau de acţiune
au un punct comun care duce la o concluzie neaşteptată, toate acestea - şi cine ştie câţi alţi factori - pot necesita
schimbarea planurilor şi a scopurilor.
Ce rost are atunci să planificăm dacă planificarea poate fi supusă schimbării? Avem dreptul să punem o astfel
de întrebare. Consilierul spiritual care planifică deţine controlul asupra discuţiei; cel care nu planifică pierde
controlul total. Dacă, pe de o parte, unele planuri trebuie să fie amânate sau schimbate, pe de altă parte, rareori
vor fi ele eliminate total. Este posibil ca ele să fie utile mai târziu. Ele pot să devină, într-o formă modificată,
baza pentru alte planuri. În al doilea rând, dacă nu există un plan şi un scop, nu există nimic concret care să fie
schimbat. Numai acela care are un plan poate să producă o schimbare.

Dacă consilierea spirituală nu are nici o structură de la început până la sfârşit, dacă nu există ţeluri şi obiective,
nu avem cum să măsurăm progresul nici în domeniul gândirii, nici în cel al acţiunii. Un om nu poate să ajungă
la convingerea că concluziile lui anterioare au fost greşite, dacă nu a avut nici un fel de concluzii. Nu poate să
aibă loc nici o schimbare importantă în progresul consilierii spirituale, pentru că nu există nici un progres. Cu
alte cuvinte, flexibilitatea se deosebeşte de haos prin faptul că consilierul spiritual flexibil are planuri şi scopuri
pe care le poate revizui sau amâna, şi are şi planuri şi scopuri noi pe care le poate introduce sau dezvolta;
consilierul spiritual haotic nu le are nici pe unele, nici pe altele. Fără plan şi scop, consilierul spiritual nu poate
să înceapă, să continue, să progreseze, să determine starea prezentă sau să ştie când să încheie.

Să ne îndreptăm deci atenţia asupra subiectului următor:

Adaptarea la consiliaţi
„Trebuie să-i tratezi pe toţi oamenii la fel?" Desigur că nu. Isus s-a ocupat de fiecare om în mod diferit; şi
totuşi, într-un alt sens, El i-a tratat pe toţi la fel. Cristos Însuşi este singura soluţie pentru problemele fiecărui
om, dar fiecare om trebuie să ajungă să-L cunoască în mod individual. Pavel s-a adaptat la tot felul de persoane,
dar le-a prezentat acelaşi mesaj tuturor. El s-a făcut „tuturor totul" (1 Corinteni 9:22) pentru ca să poată câştiga
pentru Cristos oameni de toate felurile. Ceea ce este valabil în evanghelizare în ceea ce priveşte adaptarea, este
valabil şi în consilierea spirituală [9].

„Ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu această bună creştină care este soţia mea?" a întrebat Fred sarcastic.
„Şi-a făcut bagajele şi mi-a spus că se duce acasă la mama ei," a strigat Fred la telefon, încercând să-mi explice
situaţia. „Fred, dă-mi-o pe ea la telefon, te rog," a răspuns pastorul. „Da?" a spus Margaret cu asprime.
„Margaret, n-ai să-l părăseşti pe Fred! Pavel spune în 1 Corinteni 7 că nu poţi să-l părăseşti, chiar dacă Fred
este nemântuit. Dumnezeu are un răspuns pentru problema ta, şi vom găsi acest răspuns împreună. Nu-l vei
câştiga în felul acesta pe Fred. Dar poate că Dumnezeu, în providenţa Lui, va folosi şi această situaţie grea
pentru a-l mântui. Despachetează-ţi bagajele de îndată ce pui jos telefonul, şi apoi veniţi imediat amândoi la
biroul meu; va trebui să plec la o înmormântare peste o oră."

Când cei doi au sosit, pastorul nu a încercat să-i prezinte lui Fred Evanghelia. Fred nu avea starea sufletească
potrivită pentru a asculta Evanghelia, iar pastorul nu avea oricum timp să-i prezinte mesajul Evangheliei în mod
adecvat. În acea primă şedinţă, scurtă şi încărcată de tensiune, pastorul nu avea decât un ţel imediat: să-i
determine pe Fred şi pe Margaret să-i promită că îi vor permite să facă consiliere spirituală cu ei în următoarele
câteva săptămâni. În sfârşit, a reuşit să obţină promisiunea lor după ce a făcut-o pe Margaret să-l asigure că va
abandona ideea de a-l părăsi pe soţul ei. Apoi pastorul a plecat la înmormântare, după ce a stabilit ora pentru
prima şedinţă organizată de consiliere spirituală, care urma să aibă loc chiar în seara aceea. Această şedinţă
neplanificată a reprezentat un succes atât din punctul de vedere al evanghelizării, cât şi din punctul de vedere al
consilierii spirituale; ea n-a fost în nici un caz un eşec. Când s-au întâlnit din nou în seara aceea, condiţiile
pentru a-l confrunta pe Fred cu Evanghelia au fost mult mai favorabile.

Isus Cristos niciodată nu a confruntat doi oameni cu Evanghelia în acelaşi fel. În Ioan 3, El i-a vorbit direct lui
Nicodim, la prima lor întâlnire, despre nevoia ca el personal să fie regenerat. Felul acesta de abordare li se poate
părea prea brusc unora care cred că există un singur mod de abordare (de obicei progresiv) care trebuie să fie
folosit în fiecare caz. Nfcodim a venit la Isus ca un reprezentatnt al fariseilor („Între farisei era un om cu
numele Nicodim"), dar Isus i-a vorbit despre nevoia lui personală. Nicodim s-a interesat de puterea lui Isus de a
face minuni; Isus însă i-a vorbit despre incapacitatea lui de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. A fost, într-
adevăr, o abordare bruscă. Şi totuşi, în capitolul următor, Isus o confruntă, într-un mod cu totul diferit, pe
femeia samariteancă cu mesajul Evangheliei. El vorbeşte mai întâi despre fântâni, frânghii şi găleţi, despre
munţi şi soţi, despre apă şi viaţă. El a condus-o treptat pe femia aceasta la El. Mai întâi ea L-a văzut ca
învăţător, apoi ca profet şi în cele din urmă ca Mesia. În Ioan [9], Isus a făcut mai întâi puţin nămol pentru a-i
da speranţă omului născut orb. Orbul a gândit: „Dacă aş putea să-mi îndepărtez orbirea aşa cum pot să spăl
nămolul acesta de pe pleoapele mele!" Apoi Isus i-a spus: „Dute şi spală-te". El a făcut ce i s-a spus, şi s-a
întors văzând. Atâta a fost tot - nu s-a mai întâmplat nimic la întâlnirea aceea dintre ei doi. Omul a plecat acasă.
Când a fost ameninţat cu excomunicarea, el a susţinut cu tărie că tot ce s-a întâmplat a fost vindecarea lui („Eu
una ştiu..."). Mai târziu, Isus l-a găsit şi i-a vorbit despre orbirea inimilor oamenilor şi despre ceea ce poate El
să facă pentru a deschide ochii sufletului. Nu există două cazuri identice.

În consilierea spirituală, la fel ca în toate contactele umane, consilierul spiritual trebuie să înveţe să se adapteze
situaţiei. Aceasta înseamnă că el trebuie să înveţe cum să trateze cu diferite feluri de oameni, în tot felul de
împrejurări. Totuşi, nu există probleme unice; şi toţi oamenii, în virtutea faptului că Adam a fost creat după
chipul lui Dumnezeu, au destule lucruri în comun pentru a ne permite să facem măcar unele generalizări
aproximative cu privire la ceea ce trebuie să căutăm când facem consiliere spirituală şi cum trebuie să-i
abordăm pe oameni.

NOTE

1. Biblia nu spune nicăieri că schimbarea trebuie să aibă loc după un timp de aşteptare. Isus nu le-a cerut oamenilor să aştepte. El s-a
aşteptat ca schimbarea să aibă loc imediat şi a făcut schimbarea imediat. Desigur, nu se poate schimba totul deodată, dar ceva se poate
schimba ca rezultat al fiecărei şedinţe, inclusiv al primei. Există o soluţie pentru fiecare problemă nerezolvată; aceasta este
convingerea creştină care rezultă din 1 Corinteni 10:13 şi 2 Timotei 3:16,17. Soluţia nu poate fi găsită schimbând împrejurările, ci ea
poate fi descoperită în noi modalităţi biblice de a ne raporta la ele. O schimbare care este întotdeauna posibilă este schimbarea care are
loc în consiliat.

2. Când este vorba de necredincioşi, consilierul spiritual nu trebuie să se aştepte să vadă schimbări importante până când consiliatului
nu îi este prezentată Evanghelia.

3. Vezi The Big Umbrella, „Evangelism and Counseling" (Evanghelizare şi consiliere spirituală), unde vei găsi o analiză mai detaliată
a acestui subiect.

4. Aceste ţeluri concrete nu trebuie niciodată să devină cămăşi de forţă. Ele trebuie să fie revizuite şi reformulate ori de câte ori datele
indică faptul că a apărut o nouă problemă sau una veche a luat noi dimensiuni. La încheierea consilierii spirituale, fiecare ţel trebuie să
fie verificat pentru a se vedea dacă a fost atins.

5. Desigur, dacă persoana consiliată poate să-i demonstreze consilierului spiritual că acesta îi cere să facă ceva care nu are bază
biblică, sau că tema a fost într-adevâr prea mare în volum sau prea avansată, consilierul spiritual trebuie să fie gata să schimbe tema
(nu să renunţe la ea), aşa încât să fie conformă cu Scripturile şi realizabilă. În astfel de cazuri, consilierul spiritual trebuie să îl laude
pur şi simplu pe consiliat pentru obiecţia lui şi să meargă mai departe.

6. Vezi ultima secţiune din capitolul 28, unde sunt prezentate teme tipice.

7. Aminteşte-ţi de Proverbele 13:12: „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă". Uneori
este nevoie de timp pentru ca anumite lucruri să progreseze sau să se clarifice, aşa încât consilierul spiritual va trebui să lase timp între
şedinţe, uneori chiar două, trei sau patru săptămâni.

8. În astfel de cazuri, caută să obţii informaţii concrete cu detalii, ca să te asiguri că persoana consiliată a făcut exact ce a trebuit să
facă. În caz contrar, încercări greşite de a face un lucru bun pot să ducă la probleme serioase şi la descurajare profundă.

9. Vezi The Big Umbrella, „Evangelism in Counseling", p. 95-112, unde vei găsi o corelare şi mai directă a celor două.

Capitolul 22
ANGAJAMENTUL CONSILIATULUI
Niciodată nu este bine să discutăm numai despre probleme. Toate discuţiile care au loc în cadrul consilierii
spirituale trebuie să fie orientate spre soluţii biblice. De aceea este esenţial să direcţionăm întreaga şedinţă spre
punctul ei culminant - momentul în care consiliatul se angajează să-şi facă temele pentru săptămâna viitoare.

După ce informaţiile sunt înţelese într-un mod nou care necesită acţiune, după ce a avut loc o discuţie biblică ce
s-a încheiat cu stabilirea unor lucrări care trebuie să fie făcute sau ca rezultat al vreunei alte forme de
descoperire, consilierul spiritual trebuie să scrie care este tema, să i-o explice consiliatului, să obţină
angajamentul lui că o va efectua prin harul lui Dumnezeu, şi, după ce a făcut toate acestea, să încheie şedinţa cu
rugăciune [1]. Acesta este punctul spre care trebuie să fie orientată întreaga şedinţă [2].

Desigur, în timpul fiecărei şedinţe pot să fie aduse în discuţie mai multe subiecte. Fiecare discuţie poate să fie
încheiată prin formularea în scris a unei teme de casă. La sfârşitul şedinţei, consilierul spiritual va trebui să
recitească şi să revizuiască toate temele înainte de a pronunţa rugăciunea finală. Este bine de asemenea ca el să
arate pe scurt corelaţiile dintre aceste teme, şi să demonstreze, acolo unde este posibil, cum toate lucrările care
trebuie să fie făcute sunt parte dintr-un întreg şi de ce efectuarea lor într-o anumită ordine poate să aibă
importanţă („Trebuie să-ţi spun deschis, Bill, că nu văd cum ai putea să începi să vorbeşti cu Mary despre
aceasta până când nu recunoşti mai întâi că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi până când nu cauţi iertarea
Lui prin pocăinţă"). S-ar putea să fie nevoie ca acela care face consiliere spirituală să arate cum o temă depinde
de alta şi că deci prima temă poartă în sine o anumită urgenţă şi prioritate („John, după ce ai calculat suma de
bani pe care o deţii şi suma datoriilor pe care le ai, abia atunci tu şi Linda puteţi să începeţi să vă stabiliţi un
buget şi să determinaţi ce este necesitate şi ce nu este").

Este important să orientăm întreaga şedinţă de consiliere spirituală spre un punct culminant care să fie
reprezentat de angajamentul consiliatului de a se schimba conform principiilor biblice. Aceasta poate fi o
schimbare în cunoaştere, în credinţă sau în acţiune. Aproaoe întotdeauna primele două forme de schimbare vor
duce la a treia, pe aceea este important să analizăm problema discuţiei în cadrul consilierii spirituale. Pentru
unii, consilierea este discuţie de dragul discuţiei. Ei consideră că discuţia este folositoare în sine. Eu mă
îndoiesc de validitatea unei astfel de concepţii. Există însă multe dovezi care sprijină concepţia că discuţia care
nu este orientată spre soluţii biblice şi care nu are drept rezultat soluţii biblice pentru problemele ridicate este
una dintre cele mai distructive forţe dintre toate.

Este discuţia terapeutică?

Clyde Narramore a omis cel mai important fapt despre discuţie atunci când a analizat acest subiect în cartea lui
The Psychology of Counseling (Psihologia consilierii spirituale) [3]. Narramore consideră că discuţia este
„terapeutică". Discuţia este considerată utilă pentru clarificare, pentru descărcare emoţională, şi este văzută ca
având valoare terapeutică în şi prin ea însăşi. Acest mod de a înţelege discuţia în cadrul consilierii spirituale
poate să ducă la consecinţe primejdios de distructive. Nu există nici un motiv pentru a considera că discuţia are
valoare în sine. Şi nici Biblia nu recomandă discuţia singură ca pe o unealtă de valoare numai pentru scopuri
cum sunt clarificarea sau descărcarea emoţională. Dimpotrivă, există puternice avertismente biblice împotriva
unor astfel de idei [4]. Poziţia lui Narramore tinde să-i încurajeze pe consilierii spirituali să adopte o concepţie
foarte superficială cu privire la consilierea spirituală.

Pentru că discuţia în sine poate adesea să aducă uşurare, se pare că el a ajuns la concluzia că ea este prin urmare
terapeutică. Dar pentru că această concluzie se bazează pe o înţelegere inadecvată a problemei, ea este atât
superficială cât şi inducătoare în eroare. Este adevărat că discutarea problemelor poate să aducă uşurare. Dar
această uşurare este în mod frecvent temporară [5]. Însă, după o perioadă scurtă de timp, discuţiile de genul
acesta pot să dea naştere la probleme mult mai serioase [6]. Narramore nu vede că discuţia singură de obicei nu
reduce, ci în mod normal amplifică problema consiliatului. Cu privire la aceasta, citeşte Proverbele 14:23 şi
Eclesiastul 5:7.

Discuţia, în şi prin sine, de obicei, nu face mai mult decât să readucă în atenţia consiliatului problema. Este
adevărat că în acest proces el s-ar puteasă găsească uşurare temporară. Timp de cinci minute, cinci ore sau chiar
cinci zile, el poate să se simtă mai bine datorită faptului că şi-a spus necazul. Dar brusc, la o oarecare perioadă
de timp după aceea, el îşi vine în fire şi recunoaşte că de fapt nu a realizat nimic cu toate discuţiile. Problema
este încă prezentă (poate că situaţia s-a deteriorat chiar); prin discuţii, el a ajuns să aprecieze altfel dificultăţile
pe care le are de înfruntat (ceea ce, în şi prin sine, nu este deloc încurajator), şi i se pare evident că acum trebuie
să tragă concluzia că nu prea există nici o speranţă de a ajunge la o soluţie, deoarece „consilierul spiritual" nu a
oferit nici o soluţie. Tot ce a reuşit consilierul să facă a fost să amplifice problema consiliatului (şi disperarea
care rezultă din ea) prin faptul că a „clarificat" situaţia; înainte consiliatul nu a văzut niciodată atât de clar toate
ramificaţiile dilemei lui. Discuţia în sine nu este deci mai mult decât ruperea cojii de pe rană şi studierea rănii
sângerânde. Ea poate să infecteze rana, dar nu poate să aibă valoare „terapeutică"! [7]
Articolul de mai jos, care repetă mai pe larg cele spuse mai sus, a apărut în a treia ediţie a revistei Nouthetic
Confrontation (Confruntare noutetică) [8].

Patru greşeli fatale

Articolul de faţă este primul dintr-o serie intitulată Patru greşeli fatale. Consilierii spirituali nu numai că
trebuie să evite aceste greşeli frecvente, dar când ele apar, el trebuie să ştie cum să corecteze situaţia. În contrast
cu fiecare greşeală, există un important principiu de consiliere spirituală care trebuie respectat.

Confruntarea noutetică (nouthesia) implică discuţii. Nici un consilier spiritual, indiferent care este punctul lui
de vedere, nu trebuie, prin urmare, să minimalizeze importanţa discuţiei. Chiar şi freudienii şi rogerienii văd în
discuţie elementul de bază al consilierii. Dar conceptul lor de discuţie din psihoanaliză şi din consilierea
reflexivă este orientat în mare parte în direcţie greşită şi, de aceea, are prea puţină legătură cu ceea ce Biblia
numeşte „consiliere" (împărtăşirea Cuvântului lui Dumnezeu cu altcineva). Dar, din nefericire, circulă ideea că
o formă de consiliere care se bazează pe discuţii - numai discuţii, neînsoţite de acţiune - poate fi utilă şi că (în
cel mai rău caz) nu poate dăuna. Presupunerea că discuţia singură este suficientă pentru consilierea spirituală nu
este biblică. Pe deasupra, poţi să fii sigur că în consilierea spirituală discuţia neînsoţită de acţiune va dăuna.
„Dar, ai putea obiecta tu, discuţia în cadrul consilierii spirituale aduce de multe ori uşurare. Gândeşte-te, de
exemplu, la concepţia lui Haim Ginott cu privire la discutarea sentimentelor. Oare aceasta nu ajută?" Nu, nu
ajută. Deficienţa gravă a acestei proceduri este că se mulţumeşte cu uşurarea temporară pe care o aduce
discutarea unei probleme. Totuşi, astfel de discuţii falimentează în întregime, deoarece ele se concentrează
numai asupra problemei, şi nu asupra soluţia. Faptul că vorbeşti cu un psihiatru, cu mama ta sau cu un prieten
despre problemele tale te eliberează într-adevăr de tensiunile şi stresurile care te deranjează pe moment. Dar nu
se realizează nimic mai mult. Peste cinci minute, cinci ore sau cinci zile îţi vei da seama că problema ta nu este
rezolvată, că nu s-a făcut nimic pentru rezolvarea ei şi că tot ce ai realizat prin discuţii a fost că te-ai uşurat
emoţional pentru o vreme. Discuţiile pot să dăuneze în mod grav. Uşurarea temporară, fie că este obţinută prin
consumul de tranchilizante, prin alcool sau prin discuţii poate să îndepărteze tensiunea exact în momentul când
consiliatul ar trebui să se confrunte cu problema pe care o are. Stresul şi tensiunea indică adeseori gravitatea
unei situaţii şi nevoia de a se lua o decizie şi de a acţiona. Discuţia care se concentrează numai asupra
problemei - încercând s-o înţeleagă, s-o clarifice etc. - poate să împiedice într-un mod periculos o acţiune
hotărâtă.

Pe deasupra, discuţiile care se concentrează numai asupra problemei pot să ducă la sinucidere. Să presupunem
că Bill a încercat tot ce i-a stat în putinţă ca să-şi rezolve problema şi că, în loc să ajungă la o rezolvare, soluţiile
găsite de el l-au dus într-un punct din care nu mai vede nici o ieşire. El vine la consilierul spiritual sperând ca
acesta să-l ajute să determine ce are de făcut; el vine la tine, care eşti consilier spiritual creştin, căutând soluţia
pe care o dă Dumnezeu. Să presupunem că tu discuţi despre problema lui şi că îl ajuţi într-adevăr să vadă care
sunt dimensiunile ei, iar apoi îl laşi fără nici o soluţie. Poate că el a simţit o uşurare temporară (poate că a şi
comentat despre faptul că se simte mult mai bine - atenţie la un astfel de comentariu - un sentiment care are o
temelie solidă se naşte din speranţa autentică ce îşi are originea în descoperirea soluţiei lui Dumnezeu) şi poate
crede că a fost ajutat. Fără îndoială, vei fi şocat să afli peste două zile că Bill a încercat să-şi ia viaţa. N-ar trebui
să fii şocat.

Ce s-a întâmplat? Bill s-a dus acasă simţindu-se mai bine; capacul a fost ridicat de pe oala sub presiune şi el a
putut să arunce o privire la ceea ce fierbea înăuntru. Dar capacul a fost pus la loc şi presiunea a crescut din nou.
De ce? Pentru că consilierul spiritual a analizat cu succes problema lui Bill şi l-a făcut s-o înţeleagă pe deplin.
Cum este posibil ca aceasta să dăuneze? Din cel puţin trei motive: consilierul spiritual a pus capacul înapoi, dar
nu a stins focul. Să schimbăm metafora şi să privim la această problemă în alt fel. Mai întâi, atunci când
consilierul spiritual al lui Bill a rupt coaja de pe rană şi şi-a vârât degetul în rana sângerândă (adică atunci când
a discutat problema), el nu a făcut ceea ce face chirurgul, care te răneşte cu scopul de a te vindeca. Este
adevărat că consilierul spiritual a crezut că rana se va vindeca. Dar cum ar putea să se vindece? Tot ce a făcut el
a fost să sondeze rana, făcând-o astfel să doară şi mai tare. Spre deosebire de chirurg, acţiunea consilierului
spiritual nu a îndepărtat cancerul. Ceea ce a făcut el a readus în atenţie toate vechile probleme, în toată
deznădejdea lor.
În al doilea rând, deoarece consilierul spiritual nu a oferit nici o soluţie biblică (sau măcar un prim pas spre ea)
pentru problemă, Bill a tras concluzia că nu există nici o soluţie. Consilierul spiritual fiind creştin, Bill s-a
aşteptat (pe bună dreptate) ca acesta să-i arate soluţia lui Dumnezeu. Când a văzut că nu-i este arătată soluţia lui
Dumnezeu, Bill a tras concluzia (greşită) că Dumnezeu nu are nici o soluţie pentru problema lui. În al treilea
rând, prin faptul că l-a ajutat să-şi vadă mai clar problema, consilierul spiritual a amplificat problema lui Bill
(adică Bill avea acum motive şi mai mari de îngrijorare). Când şi-a venit în fire a doua zi, Bill şi-a dat seama că
ei n-au făcut decât să discute problema - că nimic n-a fost făcut pentru soluţionarea ei. Totuşi, un lucru s-a
întâmplat: Bill ştia că problema lui era dificilă, dar acum, după ce el şi consilierul spiritual au analizat-o, el a
văzut tot felul de noi aspecte ale problemei care trecuseră neobservate mai înainte. Anterior, problema păruse
mare - acum părea enormă - atât de uriaşă încât Bill a ajuns la concluzia că nu mai era nici o speranţă.

Este evident deci că terapia prin discuţii nu este inofensivă, aşa cum ar putea să creadă unii. Ea ar putea să-l
coste pe consiliat viaţa! Consilierul spiritual creştin trebuie să discute atunci când face consiliere spirituală, dar
nu să discute în exclusivitate. Când procedează aşa, el îi ia consiliatului speranţa, Îl reprezintă în mod greşit pe
Dumnezeu şi riscul să creeze cadrul pentru sinucidere.

Discuţiile trebuie să fie combinate cu acţiune biblică. Este nevoie de discuţii care se concentrează nu asupra
problemelor, ci asupra soluţiilor lui Dumnezeu. Nici unul dintre oamenii care s-au întâlnit cu Isus Cristos nu au
mai fost aceiaşi când s-au despărţit de El. Isus le-a pretins tuturor celor ce L-au întâlnit să se schimbe. Nu este
nevoie de luni şi nici chiar de săptămâni pentru schimbare. Deşi noile tipare comportamentale (care constituie
un nou fel de viaţă - Efeseni 4:22) au nevoie de timp pentru a se înrădăcina, primele schimbări (sau cel puţin
primii paşi spre astfel de schimbări) pot fi făcute imediat. Fiecare consiliat poate (şi trebuie) să se schimbe după
fiecare şedinţă de consiliere spirituală. Acesta este motivul pentru care, la încheierea fiecărei şedinţe, consilierul
spiritual trebuie să-l conducă pe consiliat spre înţelegerea soluţiei biblice pentru problema lui (sau cel puţin
pentru un aspect al ei). Împreună, ei trebuie să stabilească de comun acord un plan biblic de acţiune şi să
încheie şedinţa cu rugăciune în care consiliatul să se angajeze să se supună voii lui Dumnezeu şi să ia măsuri
concrete pentru a schimba situaţia.

Discută deci; discută atât cât trebuie să discuţi, dar lasă ca discuţia să se mişte întotdeauna de la problemele
omului spre soluţiile lui Dumnezeu.

Un consilier spiritual are următoarea lozincă sub sticla de pe biroul lui:

NICIODATĂ NU DISCUTA NUMAI DESPRE PROBLEME –

ÎNTOTDEAUNA DISCUTĂ ÎN AŞA FEL ÎNCÂT
SĂ AJUNGI LA SOLUŢIILE LUI DUMNEZEU!

Deoarece este important să-i ajutăm pe consiliaţi să găsească soluţiile lui Dumnezeu, consilierii spirituali nu
numai că trebuie să cunoască temeinic Cuvântul lui Dumnezeu şi cum să-l folosească în mod practic, ci ei
trebuie să înveţe şi cum să descopere faptele legate de problemele pentru care trebuie să găsească soluţii biblice.
Aceasta necesită o înţelegere a importantului proces de colectare a datelor.

NOTE

1. De obicei, pentru a evita discuţiile ulterioare (care aproape întotdeauna sunt neproductive), consilierul spiritual se va ridica după
rugăciunea de încheiere, îi va întinde mâna consiliatului imediat după ce amândoi se ridică şi îi va spune „la revedere" în timp ce se
îndrepată spre uşă ca s-o deschidă.

2. Angajamentul începe mai întâi prin consimţământul consiliatului (consiliaţilor) de a se întâlni în mod regulat la o anumită oră în
biroul pastorului. Uneori pastorul va trebui (sau, în unele cazuri, o va face intenţionat) să planifice şedinţele la ore care îl costă pe
consiliat. Dar când un consiliat trebuie să-şi ia liber de la serviciu, şcoală etc. (aşa cum face când trebuie să meargă la dentist, la
psihiatru sau la medic) el (1) dă dovadă de dedicare autentică; (2) este prin aceasta mai puternic motivat; (3) îl respectă mai mult pe
consiliat şi şedinţa de consiliere spirituală (ceea ce este gratuit este adeseori considerat fără valoare). Consilierii spirituali vor trebui să
judece cu înţelepciune dacă să-l pună pe consiliat într-o astfel de situaţie sau nu. Uneori lipsa de timp va determina o astfel de
hotărâre; alteori poate că prima şedinţă (sau primele şedinţe) va trebui să aibă loc în felul acesta, până când se va găsi o oră
convenabilă.

3. Clyde Narramore, The Psychology of Counseling (Grand Rapids: Zondervan Publishing Co., 1960), p. 44, 45.
4. Vezi Ezechiel 33:3-33; Iacov 1:22,23; Luca 10:36,37. Observaţi de asemenea contrastul dintre vorbele goale şi putere (1 Corinteni
4:20). Această distincţie este valabilă pentru întreaga lucrare de slujire creştină, inclusiv pentru consiliere. Vezi de asemenea
Proverbele 14:23: „Oriunde se munceşte este şi câştig, dar oriunde numai se vorbeşte, este lipsă".

5. Beldoch, într-un articol din The Intellectual Digest, octombrie 1971, p. 85-88, observă că grupele de confruntare pun accentul pe
„sentimente şi exprimare" într-un mod antiintelectual. Dar el sugerează că „sentimentul singur îl privează pe om de cel mai unic
atribut al lui (gândirea)". El continuă: „Tendinţa aceasta este necinstită prin faptul că ea încearcă să reducă lupta inevitabil de
complexă şi continuă a vieţii la o descărcare emoţională momentană şi ruptă de raţiune", care duce la o adâncă „dezamăgire, care
izvorăşte chiar din lipsa unor rezultate". Orientarea exclusivă spre discuţie şi sentimente îi dezamăgeşte întotdeauna pe cei care au
probleme serioase.

6. Contrastul dintre discuţii (cu sine însuşi sau cu alţii) şi acţiune poate fi ilustrat urmărind cursul speranţei şi al descurajării, aşa cum
au fost ele experimentate de un consilier spiritual pe parcursul unei serii de şedinţe de consiliere spirituală.

Numai discuţii Discuţii/acţiune

1. Consilierul spiritual se loveşte de o dificultate
2. Consilierul spiritual se simte descurajat
3. Consilierul spiritual îşi discută descurajarea cu soţia (îşi
ventilează sentimentele)
4. Consilierul spiritual se simte mai bine
5. Consilierul spiritual se simte tot mai rău pe măsură ce se
apropie şedinţa următoare (nu are nici un plan nou şi este
conştient de acest lucru)
6. Consilierul spiritual meditează şi se roagă, dar devine tot mai
descurajat
7. Consilierului spiritual îi este groază de şedinţa următoare
8. Consilierul falimentează în şedinţa următoare (nu are chef să
consilieze; nu are nici o nouă direcţie în care să meargă; îi
comunică negativism consiliatului)
9. Consilierul spiritual este şi mai descurajat; el abandonează
cazul (sau consilierea spirituală)
1. Consilierul spiritual se loveşte de o dificultate
2. Consilierul spiritual se simte descurajat
3. Consilierul discută cu un alt consilier spiritual cum să rezolve
problema şi amândoi cercetează Scripturile
4. Consilierul spiritual se simte mai bine
5. Consilierul spiritual se simte neliniştit pe măsură ce se apropie
şedinţa următoare (dar are un plan nou şi este conştient de acest
lucru)
6. Consilierul spiritual plănuieşte şi se roagă; se simte liniştit
7. Consilierul spiritual este nerăbdător să încerce noul plan
8. Consilierul spiritual are succes (este plin de încredere; noul
plan reuşeşte)
9. Consilierul spiritual este plin de optimism; este nerăbdător să
ducă cazul la bun sfârşit (şi să preia alte cazuri)

7. Cu privire la acest subiect, vezi The Big Umbrella, p. 92, 93, 201, 202.

8. O revistă editată de Rev. John Bettler şi publicată de Christian Counseling and Educational Foundation, cu care autorul cărţii de
faţă este asociat.

Capitolul 23
EXISTĂ VREO PROBLEMĂ?
Înainte de a ne ocupa de colectarea datelor, să ne gândim la situaţia cu care este confruntat uneori consiliatul,
atunci când numai unul dintre cei implicaţi recunoaşte că există o problemă. De fapt, aceasta este prima
informaţie importantă dezvăluită. Din când în când, fiecare consilier spiritual este confruntat cu o situaţie în
care, o soţie, să-i zicem Phyllis, l-a târât practic pe soţul ei (Howard) în biroul de consiliere spirituală. Ea
explică ceea ce ea consideră că este o problemă gravă care a intervenit între ei (pentru discuţia noastră de acum
nu are importanţă care este problema respectivă). Când soţia încheie, consilierul spiritual poate să se întoarcă
spre Howard şi să-l întrebe: „Poţi să-mi spui mai multe lucruri despre această situaţie, din punctul tău de
vedere?" Consilierul spiritual ar putea să primească răspuns (după ce a ascultat plângerea lui Phyllis) care să i
se pară incredibil:

„Apreciez interesul dumneavoastră, frate pastor, şi eu ştiu că Phyllis se supără din când în când, dar nu cred că
avem într-adevăr o problemă".

„Deci tu nu vezi nici o problemă?"

„Nu, pastore; de fapt, am venit aici numai ca să-i dau ei satisfacţie. Noi nu avem nevoie de consiliere spirituală.
Sper că o veţi ajuta să vadă acest lucru."

„Dar, Howard, ar putea să continue consilierul spiritual, Phyllis spune că ea nu mai este sigură că tu o iubeşti;
nu crezi că afirmaţia ei merită să fie investigată?"
„Nu, pastore, nu cred; eu o iubesc pe Phyllis şi ea ştie acest lucru. Nu există nici o problemă între noi.”

„Tot te mai îndoieşti de dragostea lui, Phyllis?"

„Da, mă îndoiesc, pastore; nimic nu merge bine în căsnicia noastră. Cred că dacă nu îndreptăm lucrurile cât mai
curând, vom ajunge la dezastru."

În acest punct poate că unii consilieri spirituali vor fi derutaţi, neştiind ce să facă mai departe. O modalitate de a
continua ar fi următoarea. Pastorul poate să explice:

„Evident că fiecare dintre voi prezintă o cu totul altă părere despre cum merge căsnicia voastră. Phyllis, tu vezi
posibilitatea unui dezastru iminent, în timp ce tu Howard eşti convins că nu se întâmplă nimic suficient de
serios ca să aveţi nevoie de consiliere spirituală. Aţi vrea să auziţi o a treia opinie?"

Phyllis: „Da, ce credeţi dumneavoastră?"

Howard: „Sigur, daţi-i drumul, dar nu văd despre ce aţi putea vorbi."

„Ei bine, nu ştiu sigur cât de mari sunt celelalte probleme ale voastre, şi nu ştiu nici dacă o iubeşti pe Phyllis
sau nu (Howard, va fi nevoie să mai stăm de vorbă pentru a analiza aceste chestiuni), dar un lucru e clar ca şi
cristalul pentru mine - şi anume că voi aveţi o problemă, şi încă una foarte periculoasă, dar care nu a fost
menţionată de nici unul dintre voi."

Phyllis şi Howard: „Despre ce este vorba?"

Pastorul: „Voi aveţi o problemă serioasă de comunicare. Dacă voi doi nu puteţi să discutaţi şi să stabiliţi
împreună starea căsniciei voastre, înseamnă că voi suferiţi de o imposibiliate gravă de a comunica. Nu ştiu dacă
aceasta este singura voastră problemă sau nu [1], dar mi se pare că este evident faptul că aceasta este o
problemă de proporţii destul de mari ca să necesite consiliere spirituală urgentă. Propun să începem cu aceasta
şi să vedem ce se întâmplă [2]".

Ce poate duce la o astfel de nepotrivire de gândire? Uneori una dintre părţile implicate (adeseori bărbatul, ca în
cazul acesta) din mândrie, teamă, jenă etc., va încerca să evite consilierea spirituală, deşi ştie foarte bine că sunt
probleme serioase nerezolvate. De obicei, utilizând procedeul sugerat mai sus, poţi să-l determini să facă ceea
ce ştie că trebuie să facă.

Alteori însă sunt doar diferenţe de opinie. Dacă un soţ (sau o soţie) este foarte insensibil la nevoile celuilalt, el
(sau ea) poate să creadă în mod sincer, până în ceasul al unsprezecelea, că nu există nici o problemă. Aceasta se
poate întâmplă în special dacă Howard a crescut într-o familie în care mama şi tatăl lui se certau mereu, şi
acesta a fost pentru ei un mod de viaţă. Dar ei nu s-au gândit niciodată să se despartă. Dacă Phyllis, pe de altă
parte, a crescut într-o familie în care o ceartă în public sau o dispută aprinsă erau semnul unui dezastru iminent,
ea şi Howard pot foarte uşor să interpreteze acelaşi eveniment în mod diferit.

Adevărata lor problemă într-un astfel de caz este că ei nu au recunoscut niciodată acest fapt şi nu l-au rezolvat.
Cei doi nu au ajuns la un mod de viaţă mai bun, care să fie diferit de cele două pe care le-au cunoscut în
familiile în care au crescut. S-ar putea ca amândoi să mai încerce încă să trăiască conform unor tipare trecute
care nu mai au aplicabilitate (de obicei acest lucru se întâmplă în mai multe domenii, nu numai în acesta; de
aceea, înainte de a încheia consilierea spirituală, este indicat să se facă sondări extensive în toate domeniile
vieţii). În fiecare din aceste cazuri este nevoie de consiliere spirituală.

Este vital să facem distincţie între tipul de situaţii pe care tocmai l-am descris şi altele în care nu sunt de fapt
probleme mari. Rareori se întâmplă ca persoanele care au relativ puţine probleme să apeleze la un consilier
spiritual; în cele mai multe cazuri astfel de oameni duc vieţi creştineşti fericite şi rodnice, bucurându-se de
familiile lor şi fiind absorbiţi în lucrul Domnului, iar ideea că ar putea să aibă nevoie de consiliere spirituală
este cât se poate de departe de minţile lor. Persoanele de felul acesta pot să continue să se bucure atâta timp cât
îşi amintesc versetul din Scriptură: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă" (1 Corinteni
10:12).

Sfat sau consiliere spirituală?

Totuşi, câteodată persoane care au o viaţă bună încep să se îngrijoreze (poate fără nici un temei) cu privire la
vreun aspect al vieţii lor. Poate că este vorba despre finanţe sau despre o chestiune legată de creşterea spirituală
a copiilor lor etc. Sau poate că au căzut într-un păcat sau au dat de vreo problemă de care le este greu să se
elibereze. În astfel de cazuri, este necesar un sfat, dar de cele mai multe ori nu este nevoie de consiliere
spirituală extensivă. Poate una sau două şedinţe, sau un cuvânt scurt de sfătuire va fi tot ce este necesar. Un
cuvânt de încurajare, reamintirea lucrurilor pe care le cere Dumnezeu de la noi sau o mustrare făcută cu
dragoste este tot ce are nevoie persoana aceea. Datorită temeliei pe care este clădită viaţa lui şi datorită
angajamentului lui ferm de a respecta Cuvântul lui Dumnezeu, acest fel de consiliat imediat va reacţiona pozitiv
la sfatul primit. Nu este necesar ca sfătuirea să fie transformată într-un proces de consiliere spirituală în astfel
de cazuri. Dacă am face acest lucru ar însemna să ne punem în calea adevăratei pocăinţe şi creşteri spirituale a
consiliatului. Este indicată rugăciunea după una sau două şedinţe scurte şi din când în când o întrebare despre
mersul lucrurilor („Toate sunt în ordine?"). Consilierii spirituali trebuie să aibă grijă să nu amplifice problemele
pentru consiliaţi, găsind dificultăţi acolo unde de fapt nu există nici o dificultate.

NOTE

1. De obicei nu este. Comunicarea deficitară va duce la alte probleme care îşi au originea în interpretări greşite etc. Pe de altă parte,
când alte probleme continuă să rămână nerezolvate, ele duc aproape întotdeauna la o întrerupere a comunicării. Probabil că ambele s-
au întâmplat în acest caz, şi una a ajutat la dezvoltarea celeilalte, într-o spirală ciclică descendentă. (Vezi Competent to Counsel, p.
144-148.)

2. În acest caz, pastorul va trebui să le ceară lui Phyllis şi Howard să facă împreună o listă cu problemele pe care le au. Din nefericire,
consilierea spirituală superficială nu reuşeşte să vadă cât de serioase pot fi problemele de comunicare din familie. Michael Sullivan,
preot augustinian care conduce în cadrul bisericii romano-catolice un program de ajutorare a căsniciilor cu probleme, spune: „Dacă
aveţi o căsnicie reuşită sau doar o problemă legată de comunicare, veniţi" (sublinierea îmi aparţine. „Priest Tunes Couples into Great
Marriages" (Un preot ajută cuplurile să aibă căsnicii minunate), The Sunday Bulletin, aprilie 1, 1973, sec. 1, p. 16.

Capitolul 24
DOUĂ ABORDĂRI FUNDAMENTALE
Abordarea colectării de date în consilierea spirituală poate să urmeze una din următoarele linii generale: ea
poate să fie (1) extensivă sau intensivă.

Abordarea intensivă
Mai întâi, un consilier spiritual poate să cerceteze o problemă centrală în profunzime, extinzând ramificaţiile ei
diferite la multe sau chiar la toate celelalte probleme. Aceasta o voi numi abordarea intensivă. Această abordare
este uneori utilă atunci când există domenii cu privire la care consiliatul pare să fie extrem de sensibil. Poate din
sondaje făcute într-un domeniu, consilierul spiritual va descoperi că persoana consiliată ezită sau refuză să
vorbească despre anumite chestiuni. Când consiliatul ezită să să discute o problemă direct, consilierii nu trebuie
să se simtă blocat.

Nu este întotdeauna necesar să intri în casă prin uşa din faţă. De multe ori consiliatul poate să-l conducă treptat
spre înţelegerea faptului că problema cu privire la care el păstrează tăcere este atât de intim corelată cu o altă
problemă pe care este nerăbdător s-o discute încât, pentru a o rezolva pe aceasta din urmă este nevoie să fie
abordată şi prima. Astfel, de multe ori este posibil să ajungem la problemele din alte domenii intrând prin uşa
din spate. Adu-ţi întotdeauna aminte că există cel puţin două intrări pentru fiecare problemă.

În predicile lui, Donald Grey Barnhouse a utilizat cu eficacitate abordarea intensivă. Ani de zile el a predicat
întreaga Biblie, trecând prin toate doctrinele (nu întotdeauna în mod corect) pornind de la Epistola către romani.
Prin trimiteri, prin analizarea unor elemente de cadru esenţiale, prin explicarea altor pasaje în raport cu porţiune
din Romani din care predica, el a demonstrat că metoda intensivă este un mijloc de a deschide spaţiul nelimitat
al întregului domeniu al adevărului creştin. N-ar trebui să le fie prea greu consilierilor spirituali să transfere
metoda intensivă din domeniul predicării în cel al consilierii spirituale.

Un avantaj al abordării intensive este faptul că deschide posibilitatea de a obţine succes rapid, făcând schimbări
importante într-un domeniu. Dacă se poate realiza un succes rapid şi important într-un domeniu, nu numai că se
naşte repede speranţa, dar consilierul spiritual poate să şi arate cum, în mod analog, acelaşi principiu biblic care
a făcut posibil acest succes poate fi aplicat la alte domenii din viaţa consiliatului. Aici ar fi utile unele
comentarii cu privire la tratarea mai întâi a problemelor cu un singur filon [1].

Poate că aţi vrea să vă dau un exemplu care să ilustreze abordarea intensivă. Probabil că vă interesează să vedeţi
cum poate fi ea extinsă şi în alte domenii. Cazul care urmează demonstrează o modalitate în care se poate
realiza aceasta.

Consilierul spiritual a avut o bănuială serioasă că Frank, un student necăsătorit, era angajat în păcatul
homosexual. A fost greu pentru Frank să recunoască acest lucru, şi el a reacţionat negativ la primele întrebări
directe, de rutină, cu privire la homosexualitate. Lui îi era teamă de consecinţele posibile ale mărturisirii
păcatului lui, şi cu multă vreme în urmă învăţase să îşi acopere păcatul ducând o viaţă dublă, de minciuni. Deşi
el căuta de fapt ajutor, sub presiunea fricii, el s-a reîntors la singurul tipar pe care îl cunoştea atât de bine:
minciuna. Consilierul spiritual a fost conştient de faptul că cei mai mulţi homosexuali sunt în acelaşi timp şi
mincinoşi iscusiţi; pentru a-şi continua păcatul, ei găsesc de obicei că este necesar să-şi dezvolte arta de a minţi
până la rafinament, iar în acest proces ei devin de multe ori actori excelenţi. Prin urmare, consilierul spiritual nu
s-a lăsat convins de răspunsul în aparenţă inocent. Prea multe alte date periferice păreau să indice contrariul. De
aceea el a hotărât să intre prin uşa din spate. El a început o altă abordare a terenului de aterizare. El a observat
remuşcarea adâncă a lui Frank cauzată de o ceartă pe care a avut-o recent cu părinţii lui. Consilierul spiritual a
început deci să concentreze întrebările şi discuţia asupra relaţiilor lui Frank cu părinţii lui. Acolo a găsit teren
fertil.

Frank era nerăbdător să se împace cu părinţii lui şi dorea cu disperare să fie ajutat. Consilierul spiritual s-a
concentrat asupra acestei relaţii. El a condus discuţia spre punctul din trecut în care relaţia începuse să se strice,
a pus întrebări cu privire la problemele care apăruseră, a discutat modul în care Frank îi rănise pe părinţii lui, a
investigat tiparele greşite care se dezvoltaseră în relaţiile între Frank şi ei, şi apoi a ajuns la cearta care i-a
determinat pe părinţii lui să-l dea afară din casă. A început să pară evident că exista o problemă serioasă care nu
fusese menţionată încă. În situaţia în care viaţa lui era sondată cu atenţie, Frank nu a putut să spună o poveste
plauzibilă care să justifice ruperea relaţiilor, fără să reveleze problema homosexualităţii, care era în centrul
neînţelegerii dintre el şi părinţii lui. Când s-a ajuns la sondarea legată de această ultimă întrebare, Frank a
încercat să dea înapoi. Consilierul spiritual ştia că ajunsese la inima problemei. Consilierul spiritual i-a explicat
că dacă nu primeşte toate datele nu poate să-l ajute să se împace cu părinţii lui. Consilierul spiritual a spus:
„Este clar că lipsesc nişte informaţii foarte importante". Frank a ezitat; el ştia că ruptura dintre el şi părinţii lui a
intervenit datorită faptului că părinţii lui au descoperit relaţiile lui homosexuale. El nu voia să menţioneze acest
fapt, dar dorea foarte mult să se împace cu părinţii lui. Consilierul spiritual a insistat: „Frank, eu trebuie să
cunosc toate faptele legate de cearta aceea serioasă, dacă vrei să te ajut. Ce ai făcut rău? " Acum exista o
motivaţie mai puternică pentru a spune adevărul, motivaţie suficient de puternică ca să învingă frica. Pentru a
putea afla cum să ajungă la împăcare cu părinţii lui, Frank a recunoscut problema homosexualităţii. Acesta este
un exemplu care ilustrează ce înseamnă să fie folosită o abordare indirectă sau intensivă pentru a ajunge la alte
probleme.

Un consiliat este o persoană întreagă. Într-un sens, tot ce face el are o oarecare legătură cu toate celelalte
domenii din viaţa lui. Consilierii spirituali trebuie să aibă în minte întotdeauna acest important fapt. Deci nu
este prea dificil ca prin practică un consilier spiritual să-şi dezvolte abilitatea de a ajunge la o chestiune
folosindu-se de alta.

Metoda intensivă poate fi utilă nu numai pentru a scoate la iveală date suspectate care nu pot fi obţinute prin
mijloace mai directe, dar în cazuri în care consilierul spiritual cunoaşte puţin din adevărata extindere a
problemelor consiliatului sau a domeniilor în care acestea ar putea să existe, o sondare cu adevărat intensivă a
unei singure probleme cunoscute, cu ramificaţiile ei din fiecare domeniu al vieţii consiliatului, va duce adeseori
mai direct la datele necunoscute.

Dacă pentru un motiv sau altul consilierul spiritual poate să scoată la lumină numai o problemă cu care să
înceapă, se pare că ar fi indicată o abordare intensivă. Acest lucru este valabil chiar şi atunci când problema
pare mică sau lipsită de importanţă. Atenţia intensivă concentrată iniţial asupra acelei probleme poate duce la
descoperirea a cel puţin încă uneia (de obicei însă vor apare mai multe). În astfel de cazuri, consilierul spiritual
va trebui apoi să-şi îndrepte atenţia asupra acestei a doua probleme nou descoperite care atunci când este
sondată şi tratată intensiv, va conduce probabil la altă problemă şi tot aşa până când toate problemele
consiliatului vor fi aduse la suprafaţă. Tema de casă, legată de domeniul asupra căruia a avut concentrarea
intensivă, va indica de asemenea alte tipare păcătoase fundamentale care duc la eşec [2].

Abordarea extensivă
În abordarea extensivă, consilierul spiritual foloseşte puşca cu două ţevi, şi nu pistolul. El atacă deodată toată
gama problemelor vieţii. El se interesează rapid (dar temeinic) de relaţiile consiliatului cu Dumnezeu, cu
biserica, de conştiinciozitatea cu care citeşte Scripturile, se roagă, slujeşte în lucrarea creştină, le mărturiseşte
altora despre Cristos. El întreabă despre relaţiile consiliatului cu alţii, cu soţia lui (sau cu soţul), cu tatăl şi cu
mama lui şi cu alte persoane importante din viaţa lui. El se interesează despre munca consiliatului (sau despre
studiile lui), despre viaţa lui fizică (gimnastică, dietă, somn, abuzuri fizice sau boală etc.), situaţia lui
economică, relaţiile lui cu legea (impozite) etc., etc. În timp ce cutreieră prin aceste domenii şi prin altele, el
ţine o evidenţă atentă a reacţiilor (notând atât datele esenţiale cât şi pe cele periferice), punând întrebări care se
nasc din reacţiile consiliatului, dar fără să se împotmolească într-un domeniu anume. Făcând acest lucru, el ia
notiţe cu atenţie, punând pe agenda lui date despre toate domeniile pe care mai târziu va dori să le investigheze
intensiv. El trebuie să acorde o atenţie deosebită datelor periferice care indică o sensibilitate deosebită într-un
domeniu dat (reacţii fizice pline de nervozitate, tensiune neobişnuită, bâlbâială, surpriză, stinghereală, regret,
eschivare etc.).

Tema de casă la această şedinţă poate fi de asemenea orientată spre o verificare generală şi umplerea golurilor
rămase în şedinţa de consiliere spirituală. Pentru unii va fi util să le fie dată o temă de felul celei de mai jos:

1. „Fă o listă cu toate domeniile problematice din viaţa ta pe care nu le-am atins astăzi"- sau

2. „Notează în detalii care crezi că sunt cele mai importante fapte legate de cele trei domenii pe care le-am
discutat numai pe scurt astăzi:

Relaţii sexuale
Probleme părinteşti
Buget." [3]

Acestea şi alte teme de casă potrivite îi dau posibilitatea consilierului spiritual să cerceteze terenul dificultăţilor
probabile, dându-i în acelaşi timp posibilitatea de a se concentra cât se poate de repede asupra domeniilor cheie
de dificultate.

Astfel, trebuie să fie evident că în timp ce una din aceste două abordări poate părea mai bună într-un caz dat, şi
s-ar putea să nu fie necesară decât utilizarea uneia, utilizarea uneia dintre ele nu exclude în nici un caz utilizarea
celeilalte. Consilierul spiritual va descoperi că se mişcă înainte şi înapoi între cele două abordări, după cum o
cere direcţia discuţiei. Totuşi, este important să ştim că există două abordări. Acest lucru este util atunci când
un consilier spiritual încearcă să folosească una din ele şi dă greş. În nici un caz nu a epuizat prin aceasta toate
resursele. El poate să treacă acum la cealaltă abordare. Dacă are succes cu ea, consiliatul devine mai relaxat,
astfel încât consilierul spiritual poate să încerce din nou (cu succes) abordarea care a dat greş anterior [4].

NOTE
1. Într-un articol interesant, „Make Your Marriage a Love Affair" (Fă din căsnicia ta o aventură de dragoste), Joyce Brothers face
următoarea observaţie corectă: „...cei mai mulţi oameni nu au nici cea mai vagă idee despre consecinţele cuprinzătoare ale unei
singure schimbări de comportament", Reader’s Digest, martie 1973, p. 81.

2. Vezi secţiunea despre tema de casă din capitolul 28 şi în continuare. Neefectuarea temei de casă referitoare la problema aflată în
discuţie poate scoate la lumină impedimente în calea progresului în domenii care nu sunt în discuţie.

3. Aceste domenii trebuie să fie selectate conform cu ceea ce pare a fi date esenţiale şi/sau periferice. Vezi capitolul următor.

4. Vezi secţiunea „Sondarea" din capitolul 26.

Capitolul 25
MODALITĂŢI DE A COLECTA DATE
O activitate vitală
Una dintre tehnicile vitale pentru o consiliere spirituală eficace este priceperea de a colecta date. În consilierea
spirituală biblică, colectarea datelor este o activitate importantă. Spre deosebire de rogerieni, consilierii
spirituali creştini sunt profund preocupaţi de problema datelor [1]. Ei ştiu că acestea sunt necesare pentru a
rezolva problemele consiliatului.

Datele periferice
Un consilier spiritual poate să adune date în două moduri fundamentale: (1) direct şi (2) indirect. Colectarea
datelor se bazează pe comunicare. Un om comunică în principal în două feluri: neverbal şi verbal. Există două
feluri de date în consilierea spirituală, care corespund în mare acestor două metode: datele de fond şi datele
periferice [2]. Unele date sunt furnizate direct de consilierul spiritual, de obicei, prin cuvintele rostite de el. Dar
alte date importante pot fi colectate prin observaţii [3]. Uneori datele periferice sunt tot atât de importante ca şi
datele de fond (sau chiar mai importante). Datele periferice pot fi extrase nu numai din indicii vizuale şi
auditive, ci şi din indicii tactile (de ex. o mână rece şi umedă indică anxietate sau teamă) sau olfactive (de ex.,
mirosul de alcool).

Poate că persoanele consiliate sunt un soţ şi o soţie care au venit, spun ei, ca să găsească o cale de a da vitalitate
căsniciei lor. Consilierul spiritual trebuie să fie profund interesat de ceea ce spun ei. Dar dacă consilierul
spiritual ascultă numai la ceea ce spun ei, s-ar putea să găsească prea puţine lucruri pe baza cărora să continue
[4]. S-ar putea ca ei să-şi prezinte problema în mod eufemistic; în realitate, lucrurile stau foarte rău, dar lor le
este jenă să afirme acest lucru. Dacă ascultă la ceea ce Jane îi spune soţului ei, consilierul spiritual s-ar putea să
ajungă la concluzia că ea este o soţie supusă, o soţie model. Dar dacă atunci când ea spune: „Da, dragă",
consilierul spiritual prinde nota dulceag-caustică din vocea ei, el va şti că ea este răzvrătită şi stăpânită de
resentimente. La acest punct, datele periferice sunt mult mai importante decât cuvintele ei [5]. Ea i s-a adresat
cu „dragă" - acesta este un termen care exprimă dragoste. Felul cum a pronunţat ea aceste cuvinte a dezvăluit o
atitudine atât de ostilă încât ea a fost gata să pervertească limbajul dragostei şi al devotamentului.

Un consilier spiritual cu spirit de observaţie observă felul cum se uită Sam la părinţii lui ori de câte ori aceştia
aduc vorba despre prietenii lui. Consilierul va trage următoarea concluzie provizorie: „Bănuiesc că în acest
domeniu voi găsi probleme serioase". El notează cuvântul „prieteni" pe coloana cu agenda de lucru din
Evidenţa spătămânală a consilierii spirituale [6], şi de îndată ce i se pare potrivit, începe să sondeze domeniul
acesta. De asemenea, nu se poate ca el să nu observe că Sally pare a face totul pentru a-l împiedica pe soţul ei
să aducă vorba despre relaţiile lor cu mama lui. Ori de câte ori se pare că vine vorba despre acest subiect, ea
intervine imediat încercând să disperseze intensitatea momentului sau să devieze discuţia spre un subiect mai
inofensiv. Datele periferice indică în mod clar că acesta este un alt punct dureros.

Fiecare consilier spiritual trebuie să înveţe să privească şi să asculte (şi să-şi folosească şi celelalte simţuri) în
aşa fel încât să descopere datele periferice [7]. El trebuie să privească cu atenţie la haine şi la aspectul exterior.
Schimbări în aceste domenii pot să dea indicii pozitive sau negative cu privire la direcţia în care merge
consilierea spirituală. El trebuie să fie atent la stânjeneală, nervozitate, tensiune, ruşine, ezitare, redirecţionarea
conversaţiei, aspectul exterior, îmbrăcăminte etc. Aceste semne pot să indice şi felul cum progresează
consilierea spirituală; schimbările în datele periferice pot, uneori, să fie cei mai semnificativi indicatori ai
progresului sau regresului. Datele periferice sunt adesea foarte evidente atunci când consiliatul se gândeşte cum
să răspundă la o întrebare sau când ascultă pe o a treia persoană vorbind. Faptul că este conştient de importanţa
datelor periferice şi obişnuinţa de a le nota şi utiliza vor dezvolta capacitatea consilierului spiritual de a colecta
date mai repede [8].

Date de fond
Cealaltă formă de colectare a datelor se bazează în primul rând pe punerea de întrebări. Consilierul spiritual
trebuie să înveţe cum să pună întrebări şi cum să sondeze răspunsurile pe care le primeşte pentru a extrage
informaţiile de care are nevoie pentru a înţelege problemele consiliatului şi a-l ajuta. Aceste informaţii au fost
numite date de fond pentru că de obicei (dar nu întotdeauna) ele sunt mai substanţiale şi mai concrete decât
datele periferice.

Când începe să colecteze datele de fond [9], consilierul spiritual poate să spună ceva de felul acesta:

„Trebuie să facem un plan pe baza Scripturii, care te va ajuta să-ţi rezolvi problemele după principiile lui
Dumnezeu. Dar mai întâi am nevoie de date detaliate şi exacte cu care să lucrez. Pe măsură ce organizăm
datele, putem să începem să schiţăm un plan".

Consilierul spiritual poate apoi să deschidă la ultima pagină a Inventarului de date personale (I.D.P.- vezi
Anexa A) şi să citească cu voce tare răspunsul consiliatului la întrebarea nr. 1: „Ce problemă ai?"[10]. Dacă
consiliatul a scris ca răspuns: „Se pare că nu sunt în stare să ţin un serviciu mai mult de două sau trei
săptămâni", discuţia care urmează se va concentra asupra datelor care vor indica acele caracteristici care în timp
vor dezvălui tiparul sau tiparele păcătoase care stau la baza problemei. Desigur, în unele cazuri, la rădăcina
problemei poate fi o boală organică. Consilierul spiritual va mai pune unele întrebări (dacă consiliatul nu se
oferă voluntar să dea acele informaţii) care îl vor ajuta să descopere sursa problemei organice. Dacă nu este
vorba despre o boală organică, atunci consilierul spiritual va căuta să vadă dacă nu cumva consiliatul nu şi-a
făcut datoria la serviciu, dacă nu cumva incompetenţa sau lipsa de pricepere este cauza, sau dacă la baza
problemei nu este o deficienţă în relaţiile cu ceilalţi oameni, sau evitarea serviciilor care corespund talentelor şi
capacităţii consiliatului, sau referinţele proaste primite de el (sau mai multe dintre acestea la un loc). Dacă
descoperă, de exemplu, că relaţiile deficitare cu ceilalţi oameni ar putea fi o explicaţie posibilă, consilierul
spiritual va trebui să sondeze în mod intensiv până când descoperă care anume este tiparul problematic din
relaţiile cu ceilalţi oameni care cauzează necazul. Identificarea acestuia poate să-l ajute pe consilierul spiritual
să facă un plan biblic pentru a-l ajuta pe consiliat prin pocăinţă, speranţă şi efort biblic să se schimbe, să-şi
găsească un serviciu şi să-l păstreze.

Pentru colectarea datelor s-ar putea să fie necesare mai multe şedinţe şi s-ar putea să fie nevoie de o deliberare
serioasă atât din partea consilierului spiritual cât şi din cea a consiliatului [11]. Uneori consilierul spiritual va
trebui să dea teme de casă care să fie concepute în aşa fel încât să scoată la iveală astfel de date. O parte din
tema de casă, pentru cazul citat mai sus, poate fi căutarea unui serviciu. Apoi consilierea spirituală se poate
concentra asupra stabilirii de noi relaţii cu şeful şi cu ceilalţi angajaţi [12]. S-ar putea să fie necesară ţinerea
unei evidenţe zilnice cu privire la ceea ce se întâmplă la serviciu [13]. Aceasta poate să necesite timp. În unele
cazuri, consilierea spirituală regulată poate fi întreruptă până când consiliatul a obţinut un serviciu. Această
întrerupere este indicată ori de câte ori nu mai apar date importante. În alte cazuri, în care pot să fie mai multe
probleme legate una de alta, consilierul s-ar putea să găsească necesar să continue consilierea spirituală până
când consiliatul obţine serviciul, pentru a-l încuraja şi a-l îndruma cum să găsească de lucru. Unele trăsături ale
personalităţii pot să fie atât de evidente încât consilierul poate să înceapă să lucreze la acestea în timp ce
aşteaptă noi date pe care numai serviciul le poate furniza. Consiliatul ar putea să nu fie gata să găsească sau să
păstreze un serviciu până când nu s-a făcut ceva în legătură cu aceste trăsături ale personalităţii lui.

Cere date concrete

Adeseori unele persoane, îngrijorate şi tulburate de necazul lor, spun la început o poveste tragică ce abundă în
dileme de nerezolvat. John şi-a pierdut serviciul; el spune că notele de plată s-au adunat grămadă, iar creditorii
îi bat la uşă. El este sigur că este în pericolul de a-şi pierde casa, că maşina îi va fi luată înapoi de banca de la
care a împrumutat bani ca s-o cumpere şi, ca să le pună capac la toate, el a devenit atât de deprimat încât nu
poate să plece de acasă ca să-şi caute un serviciu. Ce se poate face? Consilierul spiritual i-a spus lui John că
Dumnezeu are un răspuns; că există o soluţie pentru fiecare problemă; şi că tot ce este de făcut este să o
găsească şi să facă ceea ce spune Dumnezeu.

Înainte de a merge mai departe, consilierul spiritual a hotărât să colecteze toate datele importante. El a pus
întrebări specifice: „Care este suma exactă pe care o datorezi?" John nu ştia. O temă de casă care îi cerea să
pună toate datoriile pe hârtie a dezvăluit faptul că situaţia lui financiară nu era nici pe departe aşa de rea cum o
credea John. Consilierul spiritual ă întrebat: „Ce a spus fiecare creditor?" Din nou, John nu şi-a adus aminte.
„Au venit ei chiar la uşa ta?" „Nu," a recunoscut John, „a fost doar un mod figurat de a vă prezenta situaţia
mea." Tema care i-a fost dată a fost să ia legătura cu fiecare companie la care avea datorii şi să afle care era
situaţia exactă.

Făcându-şi temele date de consilierul spiritual, John a descoperit, spre surprinderea lui, că situaţia era foarte
diferită de cum şi-a imaginat-o el. Companiile faţă de care era dator nu-i cereau plata pe loc şi erau dispuse să
facă aranjamente pentru piaţa datoriilor în rate. Consilierul spiritual l-a întrebat: „Ce ai făcut, concret, pentru a
rezolva problema?" John a recunoscut că nu a făcut practic nimic. El irosise timp şi energie îngrijorându-se de
situaţia lui, în loc să caute o soluţie de ieşire din ea. Când consilierul spiritual şi John au început să analizeze
situaţia bunurilor pe care le poseda John în raport cu datoriile lui, ei au văzut imediat că vânzarea uneia dintre
cele trei maşini ale lui John (o maşină de care el nu avea nevoie) i-ar furniza suma necesară pentru a-l plăti pe
creditorul care punea cele mai mari presiuni asupra lui. Şi, ca un punct culminant al tuturor acestor lucruri, de
îndată ce John a început să acţioneze pentru rezolvarea problemelor lui, a dispărut şi starea lui de deprimare.
Când John a început să-şi caute serviciu [14] (lucru pe care nu-l făcuse înainte), el a descoperit că starea lui de
deprimare dispăruse şi a început chiar să se gândească cu nerăbdare la rezolvarea problemelor care i-au mai
rămas. Felul lui nou de a privi viaţa l-a făcut să fie o persoană mai plină de vitalitate şi, ca urmare, să aibă mai
multe şanse de a fi angajat. Curând după aceea, el şi-a găsit un serviciu, şi astfel a fost evitată o calamitate care
părea aproape sigură.

John a avut mai multe probleme de depăşit, dar cea mai mare problemă a lui consta în faptul că el ajunsese la
concluzia că dezastrul era inevitabil, înainte de a cunoaşte situaţia. Consilierul spiritual l-a ajutat pe John să
vadă că până când o persoană nu colectează toate datele importante legate de o problemă, ea nu poate nici să
evalueze, nici să-şi rezolve problemele. John era îngrijorat, în parte, cu privire la probleme care nu existau,
pentru că el nu deţinea informaţiile exacte referitoare la situaţia lui reală.

Faptele pot, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui John, să arunce o lumină încurajatoare asupra situaţiei. Acest
lucru se întâmplă în multe cazuri, pentru că cei mai mulţi oameni care se îngrijorează cu privire la o problemă
(în loc să acţioneze pentru rezolvarea ei) au tendinţa de a amplifica problema în mintea lor mult dincolo de
dimensiunile ei reale. Dar chiar şi atunci când faptele arată că situaţia este într-adevăr aşa de gravă cum s-a
crezut (sau poate şi mai sumbră), este imposibil să se acţioneze constructiv pentru rezolvarea problemelor până
când nu sunt determinate adevăratele lor dimensiuni [15].

De aceea, consilierii spirituali trebuie să caute şi să descopere faptele semnificative legate de fiecare caz [16]. A
încerca rezolvarea unor probleme care nu sunt clare pentru că nu se cunosc toate datele despre ele este culmea
nebuniei. Pe la începutul consilierii spirituale, trebuie să fie dată o temă de casă care să sune cam aşa:
„OBŢINE INFORMAŢII CU PRIVIRE LA..." Este important să accentuăm principiile conţinute în temele de
casă scriindu-le cu litere majuscule sau subliniindu-le, astfel încât, atunci când în viitor consiliatul va căuta ceva
în caietul de teme, să poată vedea principiul imediat [17].

Luarea de notiţe
Când consilierul spiritual colectează date, el trebuie să le noteze cu grijă atât pentru a le utiliza imediat în
consilierea spirituală, cât şi pentru a putea apela la ele în viitor. În Competent to Counsel am spus anumite
lucruri despre luarea de notiţe, pe care nu mai este nevoie să le repet aici [18]. Pe lângă cele spuse acolo,
consider că este util să prezint aici un model de Evidenţă săptămânală a consilierii spirituale [19] care este
utilizat la centrul Hatboro, şi să descriu cum este utilizată aceasta.

Vei fi surprins poate de simplitatea Evidenţei săptămânale a consilierii spirituale. Această simplitate îi dă
flexibilitate maximă [20]. Pe lângă nume [21], numărul şedinţei etc., există numai trei rubrici: Tema de casă,
desfăşurarea şedinţei şi agenda de lucru. În secţiunea pentru tema de casă (care este prima deoarece cu ea
începe fiecare şedinţă), consilierul spiritual notează ceea ce raportează consiliatul despre temele lui de casă
săptămânale. În felul acesta, se observă clar când consiliatul nu-şi face temele, este accentuată importanţa
majoră a efectuării temelor şi i se dă fiecărei şedinţe o linie clară încă de la început. Secţiunea Desfăşurarea
şedinţei nu mai necesită explicaţii.

Pentru a face ca luarea de notiţe să fie acceptată de consiliaţii suspicioşi, este important ca noi să apelăm din
când în când la notiţe. Un consilier spiritual poate să apeleze la notiţele luate în timpul consilierii, dacă
consiliatul pare tulburat într-un fel de luarea de notiţe (acest lucru însă se întâmplă foarte rar). Când consilierul
spiritual apelează la notiţe, consiliatul are posibiliatatea să le vadă ca pe o unealtă utilă. Modalităţile în care
consilierul spiritual poate să apeleze la notiţe sunt diverse. Dacă într-o şedinţă consiliatul prezintă idei într-o
succesiune rapidă, consilierul poate să spună: „Stai puţin. Nu vreau să pierd nici una din ideile menţionate de
tine; toate îmi par importante şi aş vrea să le analizăm pe rând. Dă-mi voie să le notez în caietul meu, şi apoi ne
vom întoarce la ele în ordine". Apoi consilierul spiritual începe să le înşire în coloana intitulată Agenda de
lucru. În acest punct consiliatul de obicei începe să ajute la luarea notiţelor şi îşi arată aprecierea faţă de ele prin
faptul că nu lasă să fie uitat nimic. Pe lângă aceasta, un consilier spiritual poate să apeleze frecvent la notiţele
din şedinţele anterioare, citând din ele [22] şi amintindu-şi lui însuşi şi consiliatului informaţiile adunate sau
deciziile luate etc. Astfel, consiliatul nu numai că ajunge să vadă utilitatea notiţelor, ci el vede şi ce fel de
material este inclus în aceste notiţe. Consiliaţii ajung să înţeleagă că nu este nimic misterios în notiţe, şi că ele
conţin date importante, utile consilierii spirituale [23].

Utilizarea notiţelor
Desigur, notiţele îi sunt foarte utile consilierului spiritual din multe puncte de vedere, dintre care unele nici nu
este necesar să fie înţelese de consiliat. Consilierii spirituali vor descoperi că agenda de lucru este deosebit de
utilă pentru notarea problemelor care se ivesc pe parcursul şedinţei dar a căror discutare trebuie amânată pentru
mai târziu. Notându-le ca obiective de lucru, el nu trebuie să ridice aceste probleme în momentul de faţă. Nu
este nevoie să-l întrerupă pe consiliat sau să devieze discuţia.

Adeseori consilierul nu va vrea să introducă o problemă într-un punct anume, pentru că el consideră că este
prea devreme să facă acest lucru. Agenda de lucru s-a dovedit a fi extrem de utilă pentu toate aceste scopuri. Un
cuvânt de avertizare: consilierul spiritual trebuie să aibă grijă şi să marcheze problemele de pe agenda de lucru
după ce acestea au fost discutate, aşa încât să nu mai fie aduse în discuţie mai târziu. La începutul fiecărei
şedinţe, consilierul spiritual poate să arunce o privire asupra Agendei de lucru din evidenţa săptămânală a
consilierii spirituală din săptămâna anterioară şi să scrie pe noua agendă de lucru toate problemele care nu au
fost marcate. De obicei este de dorit ca notiţele din săptămâna anterioară să fie citite ca pregătire pentru şedinţa
următoare. Recitirea notiţelor luate în ultimele patru sau cinci şedinţe poate să dezvăluie tipare, schimbări de
direcţie, contradicţii, repetarea frecventă a unor date sau a unor tipare lingvistice de către consiliat, tipare
comportamentale similare etc. Toate acestea pot să aibă importanţă.

Poate fi util un cuvânt în plus despre contradicţiile, schimbările de direcţie etc., pe care le poate revela utilizarea
atentă a notiţelor. S-ar putea dovedi a fi de importanţă vitală să fie scoase în evidenţă astfel de puncte critice din
datele adunate la şedinţele de la început şi cele de mai târziu. Citate exacte de multe ori au un cuvânt hotărâtor
[24]. Dacă acestea sunt citite ca nişte citate directe, cel puţin cu privire la esenţa unui comentariu, consiliatul
poate fi prins cu o minciună [25], îi poate fi reamintit un angajament, pot fi observate schimbări în atitudine sau
opinie, etc. Utilizarea notiţelor în felul acesta îi poate da consilierului spiritual posibilitatea de a descoperi multe
alte date importante.
Responsabilităţile şi colectarea datelor
În primele şedinţe de consiliere spirituală (de obicei chiar în prima), consilierul spiritual trebuie să-i ajute pe
consiliaţi să-şi stabilească responsabilităţile individuale. Acesta este unul dintre primele lucruri pe care trebuie
să le facă folosind datele pe care le colectează. (Primele întrebări vor avea în parte ca obiectiv obţinerea acestor
date.) Adeseori, pe măsură ce progresează în colectarea datelor, el poate să stabilească responsabilităţile din
cadrul acestui proces. Colectarea datelor şi stabilirea responsabilităţilor lucrează mână în mână una cu alta.

Adeseori (de obicei) consiliaţii încurcă responsabilităţile. La fel ca şi Adam şi Eva, care au dat vina unul pe
altul (şi pe Dumnezeu: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea... şarpele, el...), ei vor avea la început o atitudine de
negare a vinovăţiei lor: „Nu sunt eu de vină pentru problema pe care o avem; ea (sau el) este de vină". Aceasta
se întâmplă pentru că oamenii păcătoşi au tendinţa de a se justifica dând vina pe alţii. Începând cu Grădina
Eden şi până în ziua de astăzi, ei fac acest lucru [26]. De aceea, este important ca în primele şedinţe de
consiliere spirituală să stabilim responsabilităţile adecvate: să determinăm ce responsabilitate are de fapt
fiecare. S-ar putea ca un consilier spiritual să constate că este necesar să îl oprească brusc pe un consiliat şi să
spună: „Stai o clipă. Nu poţi să dai vina pe soţul tău pentru temperamentul tău nesuferit". Sau: „Da, poţi să
trăieşti cu o astfel de soţie; nu a fost necesar s-o părăseşti". Sau: „Poţi să rezolvi problema pe care o ai cu
părinţii tăi; problema aceea nu justifică faptul că te-ai dus să te droghezi". Consiliatului trebuie să i se spună:
„Pe tot parcursul vieţii tale vor fi oameni care vor greşi faţă de tine. Dacă nu înveţi acum cum să trăieşti cu cei
ce-ţi greşesc şi cum să reacţionezi corect faţă de ei, vei continua să te simţi nenorocit pentru tot restul vieţii tale;
şi fi vei nenoroci şi pe alţii. Să deschidem acum la 1 Petru 2:19-23 şi să vedem ce spune Dumnezeu despre
această problemă".

Deci consilierul spiritual trebuie să-i ajute pe consiliaţi să-şi stabilească responsabilităţile. De obicei el nu poate
să mai facă nici un progres până când nu sunt stabilite responsabilităţile fiecăruia. Totul (pocăinţă, direcţia
schimbării etc.) depinde de aceasta.

Adeseori lucrul pe care un consiliat îl înţelege cel mai greu este că el are responsabilitatea de a face ceea ce îi
spune Dumnezeu, indiferent de ceea ce alţii fac sau nu fac. De aceea este de cea mai mare importanţă ca această
idee să-i fie prezentată consiliatului în aşa fel încât s-o înţeleagă. Versetul din Romani 12:18 poate fi utilizat
pentru prezentarea acestui imperativ. Unii consiliaţi s-au justificat dând vina de atât de multă vreme pe alţii,
încât le este greu să se evalueze în lumina legii lui Dumnezeu, în loc să se evalueze comparându-se cu alţii. De
aceea, descoperirea şi stabilirea responsabilităţilor adecvate este una dintre primele acţiuni pe care trebuie să le
întreprindă consilierul spiritual [27]. El poate să înceapă spunând următoarele:

„Poate că este adevărat că Bill a făcut toate lucrurile pe care le-ai menţionat. Ne vom ocupa imediat de ele.
Acum însă hai să discutăm despre felul cum ai reacţionat tu, Jane. Nimic din ceea ce a făcut Bill nu-ţi dă
dreptul să ai resentimente faţă de el. Colita ta nu este rezultatul greşelilor lui Bill faţă de tine, ci ea a fost
cauzată în mod evident de modul păcătos în care ai tratat tu greşelile lui. La urma urmei, Isus nu a făcut o criză
de colită pe cruce". Acest lucru trebuie să-i fie explicat clar lui Jane. Este greşit să ai resentimente, este păcat şi
o astfel de atitudine nu trebuie să fie scuzată. Responsabilitatea lui Jane era să trateze în mod corect greşelile lui
Bill. Isus s-a rugat pentru cei care L-au răstignit (şi Ştefan a făcut la fel); nici unul dintre ei nu s-a îmbolnăvit
din cauza greşelilor altcuiva.

Cristos ne-a poruncit să le dăm un pahar de apă rece duşmanilor noştri; această poruncă este valabilă şi atunci
când duşmanul este soţul sau părinţii. Isus ne-a poruncit să le facem bine celor care ne dispreţuiesc.
Consiliaţilor li se poate pretinde să procedeze în felul acesta dacă sunt cu adevărat credincioşi. Consilierii
spirituali trebuie să stabilească clar responsabilităţile şi să nu accepte niciodată ca persoanele consiliate să dea
vina pe alţii [28]. Atunci când responsabilitatea este pusă pe umerii altei persoane, nu mai există nici o speranţă.
Nu putem fi siguri niciodată că o altă persoană se va schimba. Singura speranţă viabilă a consiliatului este
promisiunea lui Dumnezeu că, prin graţia Lui, consiliatul însuşi se poate schimba. Această schimbare se face
prin rugăciune şi prin aplicarea Scripturilor la situaţia în care se află consiliatul şi la reacţiile lui faţă de această
situaţie.

Colectarea unor date legitime

Toate acestea ne duc la o altă problemă: consilierii spirituali nu trebuie să discute despre persoane care nu sunt
de faţă atunci când fac consiliere spirituală; şi ei nu trebuie să le permită nici consiliaţilor să facă acest lucru.
Ori de câte ori se întâmplă acest lucru, are loc multă bârfă, ca să nu mai vorbim de datele distorsionate care
resultă din astfel de discuţii. Ideal este să se lucreze deodată cu toţi oamenii implicaţi într-o problemă [29].
Dacă un soţ şi o soţie au probleme de ce să-i consiliezi separat? Biblia le spune să se unească (Matei 5,19).
Dacă ei nu se unesc din propria lor iniţiativă, atunci alţii trebuie să îi ajute. Dar dacă un soţ şi o soţie nu pot (sau
nu vor) să vină la consiliere împreună, nu va fi de nici un ajutor să se spună tot felul de lucruri despre persoana
absentă. Aceasta poate doar să înrăutăţească situaţia. Cu siguranţă, nu aceasta este calea lui Dumnezeu spre
împăcare [30]. Fiecare consiliat ştie că poate fi nedreptăţit atunci când celălalt vorbeşte despre el în absenţa lui.
Acest fel de consiliere stârneşte suspiciuni inutile şi tinde să adâncească dezbinareav [31].

Este de asemenea important să lansăm un avertisment împotriva acceptării unor „informaţii confidenţiale".
Consilierii trebuie să refuze să accepte informaţii despre o persoană care nu este de faţă, pe care cel care le dă
nu este gata să le menţioneze în prezenţa persoanei respective. Formula cu care sunt introduse astfel de
informaţii sună de obicei cam aşa: „Să nu-i spuneţi că v-am spus, dar..." Consilierii trebuie să intervină imediat
şi să insiste că trebuie să li se acorde permisiunea de a relata informaţia persoanei despre care este vorba,
menţionând şi sursa sau, în caz contrar, ei nu pot să accepte informaţia. De multe ori persoana care dă
informaţia respectivă trebuie să fie lămurită să se ducă mai întâi la fratele cu care are probleme, aşa cum a
poruncit Cristos în Matei 18. Acest lucru este valabil atunci când consiliatul vorbeşte despre cineva care i-a
greşit lui în mod personal. În alte cazuri s-ar putea să fie nevoie să-i recomandăm consiliatului Galateni 6:1
[32]. În fiecare caz este mai bine pentru toţi cei implicaţi să cunoască toate datele. S-ar putea să fie nevoie ca
persoana care vrea să dea informaţii confidenţiale să fie convinsă de aceasta cu dovezi biblice [33]. Un consilier
spiritual trebuie să explice că nimic important nu se poate face pentru a rezolva problema, până când toate
informaţiile vitale nu pot fi prezentate deschis, ca să fie văzute de toţi cei implicaţi.

Nu este întotdeauna posibil ca amândoi cei implicaţi să vină la consiliere spirituală. Ce va face deci consilierul
dacă numai unul vine? El trebuie să petreacă timpul discutând despre persoana care este de faţă, nu despre
persoana care este absentă. Aceasta trebuie să fie o regulă inviolabilă. Consilierul poate să înceapă cam în felul
următor: „Nu putem să facem nimic pentru John, Susan, pentru că el nu este aici. N-ar fi corect din partea
noastră să vorbim despre el când nu este de faţă; şi nici nu ar ajuta la nimic. Desigur că ne putem ruga pentru el;
dacă simţi că trebuie să vorbeşti despre el, vorbeşte-i lui Dumnezeu. Iar noi doi trebuie să discutăm despre cum
poţi să fii sigură că înaintea lui Dumnezeu comportamentul tău faţă de John este corect. Cine ştie, poate că
Dumnezeu vrea să-l schimbe pe John făcând mai întâi o schimbare serioasă în tine (vezi 1 Petru 3:1-12)!"

Un cuplu a venit să discute despre fiul lor adolescent şi despre problemele pe care le aveau cu el. Consilierul
spiritual a explicat: „Pur şi simplu nu trebuie să facem acest lucru. Am strica toată situaţia dacă am face acest
lucru înainte de vreme. Putem să spunem câteva lucruri despre el pentru a vedea cum se încadrează el în toată
situaţia în general, dar nu trebuie să vorbim împotriva lui. Haideţi să ne concentrăm în schimb asupra a ceea ce
aţi făcut voi, ca părinţi, şi să vedem dacă puteţi descoperi unde aţi greşit. Ar fi trebuit să-l aduceţi cu voi dacă
aţi vrut să discutăm comportamentul lui. Dar, fiindcă el nu este aici în seara aceasta, mergeţi acasă şi spuneţi-i
tot ce am făcut noi în această şedinţă şi care are legătură cu el, aşa încât el să ştie tot ce s-a întâmplat înainte de
a veni săptămâna viitoare. Spuneţi-i că eu v-am spus să-i relataţi totul, tot ce am spus eu şi tot ce aţi spus voi, şi
apoi veniţi cu toţii împreună săptămâna viitoare". Lor le-a fost teamă că fiul lor, Phil, nu va vrea să vină.
Consilierul spiritual i-a liniştit: „Există mai multe şanse ca el să vrea să vină dacă ştie că am refuzat să vorbesc
despre el în absenţa lui". Într-adevăr, Phil a venit cu părinţii lui în săptămâna următoare. Primul lucru pe care l-
a întrebat consilierul spiritual a fost: „Ţi-au spus părinţii tăi totul despre ultima noastră şedinţă?" El a răspuns:
„Da, mi-au spus". Atunci consilierul spiritual a spus: „Dacă mai ai şi alte întrebări în legătură cu şedinţa de
săptămâna trecută, îţi răspund bucuros la ele". Înainte de a continua, consilierul spiritual a trecut în revistă
punctele principale din discuţia anterioară, pe care le avea notate în caietul său [34]. Această consideraţie
arătată lui Phil ca persoană a fost punctul hotărâtor în câştigarea încrederii lui. În cele din urmă, problemele au
fost rezolvate cu succes, şi Phil s-a împăcat cu părinţii lui.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru şcolile creştine. Este oare corect ca şcolile creştine, imitând şcolile publice,
să aibă şedinţe la care să participe numai părinţii şi profesorii? Nu ar fi mai biblic ca la aceste şedinţe să
participe şi elevii? În felul acesta s-ar evita învinovăţirea pe nedrept, distorsionarea adevărului şi planurile
făcute în absenţa persoanei în cauză, împreună eu suspiciunile pe care acestea le creează. În acelaşi timp, este
eu mult mai uşor să păcăleşti pe cineva atunci când nu sunt de faţă toţi cei implicaţi. Dacă elevul este de faţă la
şedinţă, el nu poate să gândească sau să spună: „Profesorul meu nu spune acest lucru când le vorbeşte părinţilor
mei"; sau: „Părinţii mei nu spun acest lucru când vorbesc cu profesorii mei". Fiecare ştie ce au spus ceilalţi,
fiindcă toţi au fost de faţă. Fiecare cunoaşte toate motivele care au fost invocate şi toate angajamentele făcute.
Şi fiecare ştie tot ce ştiu toţi ceilalţi; şi acest lucru în sine are o importanţă imensă.

Principiile biblice îi orientează pe consilierii spirituali să lucreze în felul acesta. Există, de exemplu, grupe de
confesionare adevărate şi pseudo grupe de confesionare. Grupele adevărate sunt alcătuite din toţi cei implicaţi
într-o anumită problemă. Acest fel de grup este conform cu principiile biblice pentru că este singura formă de
grup care poate să ducă la reconciliere.

Pseudo grupurile constau dintr-un conglomerat de oameni care nu sunt implicaţi în problema respectivă şi care
nu au ce căuta acolo, pentru că nu pot participa la reconciliere. Aceste grupuri conglomerat pot în mod legitim
să facă schimb de idei care să-l ajute pe fiecare membru al grupului să-şi rezolve propriile lui probleme, dar ei
nu au nici un drept să discute despre o problemă pe care un anumit membru o are cu alţi oameni, care nu fac
parte din grup.

Isus a spus că problemele legate de o ofensă personală trebuie să fie discutate în particular cu persoana
implicată [35]. Chiar dacă pe parcurs mai intervin unul sau doi, Isus a arătat că aceştia au rolul de arbitri sau de
consilieri, care le vor vorbi ambelor părţi implicate; ei nu se adună ca grup ca să discute cu una din părţi în
absenţa celeilalte. Pseudo grupurile nu se încadrează în formula reconciliere/disciplinare. Această dinamică
lipseşte din acest gen de grupuri. Lipseşte şi tabloul şi rama. Oamenii se adună ca să-i bârfească pe alţii în
absenţa acestora. Nefiind de faţă ca să răspundă la obiecţii sau ca să îşi spună punctul de vedere, ei nu se pot
apăra. Acest procedeu nu este biblic, pentru că el implică un pseudo grup, nu un grup adevărat. Un grup biblic
de confesionare constă din oamenii care se pot pune pe genunchi înaintea lui Dumnezeu chiar acolo unde se
află, pentru a rezolva problemele. Şi acest lucru are importanţă vitală.

Consilierii trebuie să aducă laolaltă pe cât mai mulţi dintre oamenii implicaţi. Atunci datele pe care le
colectează au mai multe şanse să fie exacte. Când o persoană dă anumite date, aceste date pot fi modificate sau
completate de către o altă persoană. Explicaţiile şi completările se pot dovedi adesea a fi cele mai valoroase
date dintre toate. Şi totuşi, astfel de date sunt omise în întregime în consilierile care se fac cu o singură persoană
sau în şedinţele de consiliere cu pseudo grupuri. Iar datele omise pot să aibă importanţă foarte mare.

Este esenţial ca ambele părţi implicate să fie prezente atunci când se discută acţiunile lor, pentru a se asigura
astfel acurateţea relatărilor. „El m-a lovit; m-a lovit peste faţă!" a strigat Sally. „Sigur c-am pălmuit-o," a
răspuns Philip, „dar am făcut-o numai ca s-o determin să înceteze să se mai lovească singură cu pumnii, într-o
criză de isterie" [36]. Ce diferenţă între prima afirmaţie luată singură, şi întregul tablou! Dacă se lucrează cu o
singură persoană, se acumulează multe informaţii false. Consilierea spirituală care nu obţine întreaga poveste de
la toate părţile implicate aproape întotdeauna o ia într-o direcţie greşită [37]. Un consilier spiritual poate s-o ia
într-o direcţie complet greşită, aşa cum s-ar fi întâmplat şi în acest caz dacă ar fi avut numai informaţiile date de
Sally din punctul ei de vedere denaturat şi deformat. Făcând afirmaţia aceea ea a încercat să câştige simpatia
consilierului spiritual şi să demonstreze că soţul ei este un om crud şi brutal. Dacă ea a fost gata să deformeze
adevărul în felul acesta în prezenţa soţului ei, gândiţi-vă cât de mult ar fi distorsionat ea faptele dacă el nu ar fi
fost de faţă. Fără completarea adusă de Philip, consilierul ar fi putut cu uşurinţă să pornească într-o cu totul altă
direcţie. Faptele, în loc să indice cruzimea lui Philip, au scos la lumină faptul că Sally suferea de
autocompătimire. Situaţia, în întregimea ei, îl forţează pe consilierul spiritual să se concentreze nu asupra
cruzimii soţului, ci asupra faptului că Sally nu reacţionează la problemele vieţii într-un mod potrivit pentru un
creştin.

De aceea este de importanţă vitală pentru consilierea spirituală să fie obţinute toate datele esenţiale, din toate
punctele de vedere ale tuturor celor implicaţi. Dar care este metoda principală de a obţine date adecvate pe baza
cărora să fie emise judecăţi care să ducă la oferirea unor sfaturi biblice? Mijlocul principal de obţinere a datelor
îl constituie întrebările, şi în continuare ne vom ocupa de acest subiect [38].

NOTE
1. Vezi Charles F. Kemp, op. cit., p. 112: „Reflecţia este o expresie a sentimentelor sau a conţinutului emoţional al afirmaţiei
consiliatului - nu a conţinutului faptic".

2. Termeni arbitrari, utilizaţi pur şi simplu pentru a face distincţie între date colectate în două modalităţi diferite, din două surse
distincte dar corelate.

3. Vezi cazul Sylviei în capitolul 4. 1 Samuel 1:12-13 relatează un caz interesant de date periferice interpretate greşit. Conform
versetului 14, punerea problemei în discuţie a clarificat lucrurile.

4. Studii referitoare la ascultare au arătat că pentru a asculta şi a înţelege o propoziţie este nevoie numai de o treime din timpul necesar
pentru a o pronunţa. Aceasta înseamnă că două treimi din timpul în care ascultă, consilierul spiritual trebuie fie să-şi lase mintea să
hoinărească, fie să se concentreze asupra problemei într-un mod mai complet decât o fac cei mai mulţi oameni atunci când ascultă.
Pentru a evita distragerea atenţiei şi pentru a folosi situaţia deplin, el poate să petreacă două treimi din timpul de ascultare (1) luând
notiţe şi (2) căutând să depisteze date periferice. Pentru a deveni un consilier spiritual bun, trebuie să-ţi dezvolţi aceste proceduri de
ascultare activă. Un bun ascultător munceşte serios ca să asculte aşa cum trebuie.

5. Aceasta pentru că datele periferice îi dau consilierului spiritual posibilitatea să-şi orienteze întrebările cu mai multă exactitate sprre
zone care vor dezvălui datele de fond şi mai importante. Vorbirea este un bun indicator al emoţiei: tonul deosebit de înalt şi/sau
vorbirea rapidă, de exemplu, indică tensiune. Pentru exemple de date periferice, vezi Proverbele 16:30 (închiderea ochilor, muşcatul
buzelor); 14:13 (râsul nervos); 15:13 (aspectul exterior).

6. Informaţii cu privire la Evidenţa săptămânală a consilierii spirituale vei găsi în acest capitol, în secţiunea Luarea de notiţe.

7. Mai utilă decât cartea lui Julius Fast, Body Language (Limbajul trupului) este cartea lui Gerard Nierengerg şi Henry Calero, How
to Read a Person Like a Book (Cum să citeşti într-o persoană ca într-o carte), (New York: Pocket Books, 1973).

8. Exersarea este esenţială. Există multe modalităţi de a exersa. O modalitate este să dai sonorul televizorului la minimum şi să încerci
să determini atitudini, subiecte etc. În conversaţiile normale de fiecare zi, consilierii spirituali pot să înceapă să observe ce date
periferice se potrivesc cu anumite atitudini şi cu un anumit conţinut al vorbirii.

9. În cazuri în care consilierul spiritual consiliază persoane pe care nu le-a cunoscut dinainte, ca de exemplu persoane care nu sunt
membre în biserica lui, ar fi înţelept să aibă la îndemână formulare pentru Inventarul datelor personale (Anexa A), pe care să le
completeze înainte de prima şedinţă. Consiliatul însuşi poate să completeze formularul, sau dacă consilierul spiritual are o secretară,
aceasta poate să pună întrebările şi să înregistreze răspunsurile. În toate cazurile, consiliatul însuşi trebuie să scrie răspunsurile la
întrebările de pe ultima pagină. Acestea servesc două scopuri: (1) să fie utilizate atunci când două sau mai multe persoane vin
împreună la consiliere spirituală; (2) să fie utilizate atunci când se face consiliere spirituală unor membri ai bisericii proprii, pentru
care paginile anterioare sunt inutile.

10. Uneori este important să punem întrebări cu privire la anumite date concrete din Inventarul datelor personale. Dacă, de exemplu,
consiliatul afirmă că a mai fost consiliat anterior sau că ia medicamente puternice, consilierul spiritual va trebui să pună mai întâi mai
multe întrebări despre aceasta.

11. Într-un sens, colectarea de date în consilierea spirituală nu încetează niciodată. Consilierul spiritual continuă să pună întrebări în
fiecare şedinţă, pentru a-şi verifica şi aprofunda înţelegerea situaţiei, cât şi pentru a descoperi cât de bine acţionează consiliatul pentru
soluţionarea problemelor lui.

12. Când un consilier spiritual îl ajută pe un consiliat să-şi găsească un serviciu, este util să se remarce că, în lumina poruncii lui
Dumnezeu ca fiecare om să lucreze şase zile pe săptămână, consiliatul are deja un serviciu: el trebuie să muncească în domeniul
găsirii unui loc de muncă. El trebuie să lucreze pentru găsirea unui loc de muncă tot aşa de serios ca şi cum ar fi angajat. Pentru că, el
este angajat de Domnul şi lucrează pentru Domnul. Dacă el caută toată ziua un loc de muncă, la sfârşitul zilei el poate merge la
culcare obosit dar satisfăcut. Un credincios nu este niciodată fără serviciu; el trebuie să lucreze în fiecare zi pentru Dumnezeu,
indiferent care este natura muncii respective. Chiar şi când lucrează ca angajat, el tot pe Domnul Isus Îl slujeşte (Coloseni 3:24).

Munca este importantă pentru viaţa omului. Truda, nu munca, a fost rezultatul căderii. Lui Adam i se dăduse slujba de îngrijitor al
grădinii. El a fost de asemenea chemat să supună pământul. Pavel scrie: „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce" (2 Tesaloniceni
3:10). După cum arată Pavel, un om care trândăveşte are tendinţa de a se amesteca în treburile altora. El este nemulţumit de el însuşi
şi de toţi ceilalţi. „Dulce este somnul lucrătorului" (Eclesiastul 5:12). Un lucru bine făcut dă o satisfacţie deosebită. Trebuie să ne
folosim darurile pentru a fi fericiţi şi pentru a avea pace.

În unele cazuri, consiliatul are nevoie de instrucţiuni şi de încurajare pentru a obţine un serviciu. S-ar putea să fie nevoie să i se indice
concret ce trebuie să facă pentru a găsi de lucru. Este posibil ca uneori să fie necesar să se stea de vorbă cu cineva care ar putea să-l
angajeze (aceasta însă numai cu consimţământul consiliatului, desigur). Aceasta ar putea să împiedice o concediere prematură din
serviciu şi i-ar da consilierului posibilitatea să se folosească de ajutorul acelei persoane pentru a-l readuce pe consiliat la starea de om
cu simţul responsabilităţii. Persoanele care fac angajări sunt mult mai compătimitoare şi gata să coopereze decât se crede de obicei.
13. Formularul cu titlul Descoperirea tiparelor problematice s-ar putea să fie util; vezi capitolul următor. Listele de păcate, de
probleme, persoane cu care consiliatul are relaţii proaste, de lucruri bune pe care le poate face pentru altcineva, de scopuri şi ţeluri, de
talente şi aptitudini etc., furnizează subiecte utile pentru tema de casă, pentru atingerea acestui scop.

14. Lui John i s-a spus: „Tu ai deja un serviciu. Slujba ta este să găseşti un serviciu. Dacă vei petrece opt ore pe zi, cinci sau şase zile
pe săptămână căutând de lucru, nu vei fi deprimat. La sfârşitul fiecărei zile vei fi satisfăcut, pentru că ai muncit o zi întreagă. Puţini
oameni nu găsesc de lucru atunci când se roagă şi depun eforturi în acest scop.

15. Perspectivele devin sumbre atunci când un om stă şi se gândeşte insistent la problemele lui în loc să întreprindă acţiuni
constructive biblice pentru rezolvarea acelor probleme. Nu poţi să te gândeşti mereu la aceeaşi problemă fără să îi distorsionezi
aspectul şi fără să-i dai amploare, şi în felul acesta întregul tablou devine rece şi cenuşiu. Încurajează-l pe consiliat să lucreze asupra
problemei pe baza faptelor; nu-i permite consiliatului să mâzgălească pânza retuşând în mod excesiv tabloul. Autocompătimirea este
distructivă.

16. Următoarele sunt exemple de întrebări care conduc la obţinerea unor date concrete: „Fran, poţi să-mi spui mai concret cum s-a
întâmplat?" „Fred, ştii precis că rămâi corigent la matematică?" O altă întrebare importantă stabileşte timpul cu exactitate: „Cu ce te
ocupai când ai început să fii deprimat?" O altă întrebare pentru descoperirea unor fapte legate în mod semnificativ de problema în
discuţie: „La ce te gândeşti când eşti supărat (deprimat, furios, îngrijorat)?" Apoi se poate pune următoarea întrebare: „Te concentrezi
în mod deosebit asupra uneia dintre aceste probleme?" Pentru a descoperi dacă o practică a devenit obicei, întreabă: „De cât timp eşti
în starea aceasta?" (Marcu 9:21). Pentru a înţelege mai bine care sunt dimensiunile problemei, întreabă: „Ce ţi-a adus uşurare?" Sau:
„Când (în ce loc sau cu cine) te simţi atât de deprimat?"

17. Alte principii, formulate simplu, ar putea fi: „Acţionează... indiferent ce simţi". „Atacă problemele nu oamenii". „Nu vorbi numai
despre probleme; vorbeşte şi despre soluţii". „Când un lucru este dificil de făcut, planifică să-l faci cât mai curând cu putinţa".
„Acţiunea însoţită de rugăciune este soluţia pentru îngrijorare".

18. P. 204.

19. Cumpărătorului acestei cărţi i se acordă permisiunea de a reproduce acest formular în orice cantitate, pentru utilizare personala sau
profesională.

20. Din când în când, au fost folosite formulare cu o structură mai complexă, dar, pe parcurs, pentru a asigura flexibilitatea maximă,
ele au fost reduse la această formă.

21. Ar fi înţelept ca pastorul să utilizeze coduri numerice în loc de nume, dacă există cea mai mică şansă ca cineva să obţină acces la
dosarele lui.

22. Trebuie să fie citate exact cuvintele şi expresiile cu o semnificaţie deosebită, mai ales cele legate de problema în discuţie, ori de
câte ori consilierul spiritual crede că acestea au valoare. Este mai bine să fie mai multe din acestea decât este nevoie, decât să fie prea
puţine.

23. Uneori, consilierul spiritual poate să-i spună unui consiliat nervos: „Te-ai simţi mai bine dacă n-aş nota nimic?" Uneori, într-un
punct crucial, consilierul spiritual poate, fără nici un comentariu, să stea relaxat pe scaun, să pună jos creionul şi notiţele şi să asculte
pur şi simplu. Aceasta îl poate determina pe un consiliat şovăitor să dezvăluie unele date pe care nu-i este uşor să le dea în vileag.
Când este folosită această metodă, imediat după şedinţă, consilierul spiritual poate să îşi noteze datele importante pe care nu le-a notat
încă.

24. Pe cât posibil, consilierii spirituali trebuie să citeze exact esenţa remarcilor importante făcute de consiliaţi. Dacă sunt notate cu
acurateţe, afirmaţiile consiliatului pot fi studiate şi analizate mai târziu, ele pot fi comparate cu afirmaţiile consiliatului din alte
săptămâni şi pot fi utilizate pentru a-l convinge pe consiliat de păcatul lui, atunci când este necesar.

25. Dumnezeu face de multe ori acest lucru: vezi cuvintele tui Dumnezeu citate exact în toată cartea Maleahi. Vezi de asemenea
Proverbele 12:13.

26. Vezi Competent to Counsel, p. 212 şi următoarele. Gary Collins greşeşte în mod grav atunci când declară că „tendinţa de a da vina
pe alţii pentru deficienţele şi motivaţiile noastre proprii" este unul dintre „mecanismele de apărare" care sunt „reacţii sănătoase pe care
toţi le utilizăm pentru a contracara presiunile vieţii". Gary Collins, The Search for Reality (Căutarea după realitate), (Wheaton: Key
Publishers, 1969), p. 38, 39. Collins sugerează în mod corect că tendinţa este universală, dar aceasta nu o justifică. Dimpotrivă, acest
fapt demonstrează că păcatul este universal. Dumnezeu nu spune niciodată că este „sănătos" să dăm vina unii pe alţii. Capitularea lui
Collins în faţa concepţiilor psihologice păgâne este deplorabilă. Chiar şi Moise, slujitorul lui Dumnezeu, a căzut în ispita de a da vina
pe alţii: vezi Exodul 32:7 şi 32:11. Dumnezeu îi numeşte pe israeliţi poporul lui Moise, pe care el l-a scos din Egipt; dezgustat de
păcatul lor, Moise îi numeşte poporul lui Dumnezeu, pe care El i-a scos din Egipt.

27. Harris are dreptate când afirmă că „a-i spune unui pacient că trebuie să dea dovadă de responsabilitate nu înseamnă nici pe departe
că el va deveni responsabil". Tom Harris, op. cit., p. 242. Totuşi, consilierul spiritual nu trebuie doar să înceapă prin a-i spune
consiliatului că Dumnezeu îi cere să devină o persoană cu simţul responsabilităţii; consilierul trebuie să meargă mai departe şi să-i
spună consiliatului că Dumnezeu l-a declarat deja responsabil şi că îl consideră responsabil. Nici Harris, nici Glasser. pe care acesta îl
critică, nu ştiu ce este de fapt responsabilitatea. Standardul adoptat de Harris este următorul: „Persoanele sunt importante", p. 220. Şi
de unde ştie el acest lucru? De unde ştie el ce este bine pentru o persoană? Glasser produce consiliaţi care sunt responsabili faţă de
societate (noţiunea aceasta având sensuri diferite pentru diferite perioade de timp şi pentru diferite culturi). Cel mai bun lucru pe care-
l poate oferi el este relativitatea umanistă, în care standardele devin doar ceva mai mult decât judecăţi subiective. Şi aceasta pentru că
el nu are un Standard cu autoritate impus de Dumnezeu. Pentru Glasser responsabilitatea este orizontală şi schimbătoare; nu este
verticală şi absolută.

28. Consiliaţii pot da vina pe lucruri şi pe împrejurări, la fel ca şi pe oameni: „Casa aceasta nu ne-a adus decât necazuri". „Sunt
deprimat din cauza vremii". Adevărul este că nici casa şi nici vremea nu este vinovată pentru comportamentul şi pentru atitudinile
deficitare ale consiliatului. Lucrurile din jurul nostru şi condiţiile mediului sunt doar cutia de rezonanţă care amplifică şi transmite mai
departe reacţiile păcătoase ale consiliatului, împrejurările şi lucrurile din jurul nostru precipită numai ceea ce este deja în noi.
Consiliaţii le permit acestora să declanşeze reacţiile tor negative. Consiliaţii poartă responsabilitatea pentru încărcarea puştii şi pentru
apăsarea pe trăgaci.

29. Vezi The Big Umbrella, op. cit., p. 239-246.

30. Vezi comentariile mele anterioare cu privire la dinamica reconciliere/disciplină, în capitolul 8.

31. Vezi Competent to Counsel, p. 236-247.

32. Vezi The Big Umbrella, „You Are Your Brother’s Counselor" (Tu eşti consilierei spiritual al fratelui tău), op. cit.

33. Consilierii spirituali pot să utilizeze pasaje cum sunt Iacov 4:11; 5:9; 1 Petru 2:1: Proverbele 6:19; 10:18; 11:13; 20:19.

34. Un alt motiv pentru care notiţele şi evidenţele sunt valoroase: ele pot fi utilizate oricând pentru a trece în revistă anumite chestiuni
împreună cu consiliaţii sau pentru a-i pune la curent cu cele ce s-au petrecut anterior pe consiliaţii care vin mai târziu. Notiţele sunt
deosebit de valoroase şi atunci când este necesară transferarea la alt consilier spiritual.

35. Matei 18:15.

36. Vezi comentarii de felul: Jill: „El m-a lovit!" Brad: „Sigur că te-am lovit, pentru că-mi muşcai degetul". Frank: „Ea îmi ţine
prelegeri". Barbara: „Orice discuţie cu el este de fapt un monolog". Colectarea datelor despre toţi cei implicaţi de la o singura
persoană poate distorsiona mult adevărul. Dacă conversaţiile de mai sus au avut loc de faţă cu amândouă părţile, gândiţi-vă ce s-ar fi
putut spune dacă unul dintre ei era absent! Dacă nu sunt prezente amândouă persoanele implicate, ceea ce spune unul este greu de
crezut, pentru că celălalt nu are posibilitatea de a corecta sau de a completa ceea ce spune unul din ei.

37. Dacă, desigur, consilierul spiritual nu îşi impune cu grijă să se limiteze la producerea unei schimbări în consiliat. Dar chiar şi
atunci consilierul spiritual este într-o poziţie dezavantajată dacă informaţiile îi vin de la un singur individ. Vezi Proverbele 18:13.

38. Consilierii spirituali pot să obţină astfel de informaţii şi din temele de casă. Uneori aceste date sunt mai de valoare decât orice alt
fel de date. Vom spune mai multe despre colectarea de date din temele de casă în capitolul 27.

Capitolul 26
PUNEREA ÎNTREBĂRILOR
Punerea întrebărilor este o parte vitală din colectarea datelor. Când pui întrebări, pune-le în acelaşi fel în care
le-a pus Isus. Începe cu întrebările referitoare la faptele de bază, întrebări care sunt fundamentale pentru
colectarea de date. În evanghelii vei observa că Isus pune multe întrebări. Unele dintre ele sunt retorice, altele
sunt pentru beneficiul celeilalte persoane, iar altele sunt puse cu scopul de a obţine informaţii. Pe partea din
spate a Inventarului datelor personale (Anexa A), am rezumat întrebările lui Isus care au drept scop obţinerea de
informaţii în trei întrebări de bază: (1) Care este problema ta? (adică, ce te-a adus aici?); (2) Ce ai făcut cu
privire la această problemă? şi (3) Ce vrei să facem noi? [1]

Scopul primei întrebări este evident. Poate că scopul celorlalte două nu este. Să analizăm deci întrebarea a doua.
Este foarte important să aflăm ce s-a făcut în legătură cu problema respectivă până în momentul de faţă,
deoarece uneori lucrurile pe care le-au făcut consiliaţii pot deveni probleme mai mari decât era problema
iniţială. Dacă consiliaţii au complicat problema iniţială sau au urmat sfaturi care au dus la complicarea situaţiei,
consilierul spiritual trebuie să cunoască acest lucru. Dacă, de exemplu, un psihiatru a dat vina pentru
problemele consiliatului pe tatăl acestuia, aceasta s-ar putea să fi cauzat şi mai multe probleme între cei doi, iar
consilierul spiritual trebuie să se ocupe şi de acestea. De multe ori este deosebit de greu să îl eliberezi pe un
consiliat de opiniile psihiatrului şi să pătrunzi dincolo de straturile de jargon psihiatric. Este bine să ştii dinainte
când este posibil ca acest lucru să se întâmple.
Ultima întrebare, „Ce vrei să fac eu?", este de asemenea vitală. Ceea ce aşteaptă un consiliat potenţial de la
consilierea spirituală poate să se deosebească radical de ceea ce are în gând consilierul. Un studiu recent făcut
de Uniunea Naţională a Şcolilor Creştine demonstrează în mod clar acest lucru. Elevii şi consilierii din şcolile
creştine au fost întrebaţi ce aşteaptă de la consilierea spirituală care se face în şcoală. Răspunsurile au fost
uimitor de diferite. Elevii se gândeau la un lucru, iar consilierii spirituali la altul. Pentru consilierii spirituali a
fost important să cunoască acest lucru.

Atunci când ceea ce gândeşte consiliatul nu se potriveşte cu ceea ce gândeşte consilierul spiritual, dacă cei doi
nu-şi adapteză felul de gândire unul la celălalt, ei ar putea să-şi vorbească fără să se audă unul pe altul. De
multe ori consilierul spiritual trebuie să-i facă cunoscute consiliatului încă de la început scopurile sale.

Fred a spus că el a venit la consilierul spiritual pentru a primi „suport moral". El a explicat că suportul moral la
care se aştepta el însemna ca o dată pe săptămână consilierul spiritual să-l asculte vorbind despre problemele
lui. Nu voia nici un sfat, nici o temă etc. În vremea aceea el mergea şi la un psihiatru. Psihiatrul era destul de
departe de el, aşa că Fred nu-l putea vizita mai mult de o dată pe lună. De aceea, psihiatrul îi sugerase să caute
pe cineva care locuieşte mai aproape de el, ca să-i ofere suport moral în perioada dintre şedinţe. Prin urmare,
când a venit la consilierul spiritual, Fred era gata să stabilească el însuşi cum se vor desfăşura lucrurile. El a
explicat cum dorea să fie consilierea spirituală şi că singurul lucru pe care-l aştepta era suportul moral.
Consilierul spiritual i-a mulţumit pentru faptul că a arătat atât de clar ce aştepta el de la consilierea spirituală,
dar i-a spus că nu poate să-l ajute în această situaţie, deoarece este nevoie să-şi formuleze un ţel mai larg. I-a
explicat de asemenea că ceea ce avea să spună el era probabil foarte diferit de ceea ce spusese psihiatrul. Apoi
l-a întrebat dacă poate susţine cu argumente ceea ce face sau sfaturile pe care le primise. În cele din urmă,
consilierul spiritual a spus: „Fred, se pare că tu trebuie să alegi între a merge la psihiatru şi a veni la mine; nu
te-ar ajuta cu nimic să încerci să arzi lumânarea la ambele capete. Ai sfârşi prin a te răni". Dar Fred n-a vrut să
asculte. Hotărârea lui era luată: el venise numai pentru suport moral, şi nu dorea nimic altceva. În cele din urmă
însă s-a dovedit că el într-adevăr avea nevoie de suport, dar de suport fizic. El a început să facă ocolul biroului
literalmente în genunchi, însă ajutorul de care avea ei nevoie nu avea să-i fie dat prin programul pe care-l dorea
el, şi care consta din suport moral şi din condiţii pentru a se descărca de problemele pe care le avea. Starea lui
era înspăimântătoare, şi el avea nevoie de ajutorul mai complet pe care consilierul spiritual era pregătit să i-l
dea. Dar el se aşteptase la cu totul altceva. Ceea ce voia el era mult prea puţin.

Prin urmare, consilierul spiritual şi consiliatul trebuie să ajungă să gândească la fel pentru ca să poată să aibă
rezultate. Consilierul trebuie să fie gata să dedice o săptămână sau două (atunci când este necesar) discutării
felului cum vede fiecare din ei consilierea spirituală. Această problemă poate fi trecută în lista temelor din
planul general allntregii consilieri.

Ce să faci cu problemele din planul general al consilierii

De multe ori consiliaţii vin la consilierea spirituală cu un plan [2]. Consilierii spirituali creştini fac acelaşi lucru.
Este de importanţă crucială să înţelegi că cele două planuri pot să fie foarte diferite. În prima şedinţă, consilierul
spiritual poate să descopere că această diferenţă este un factor covârşitor care împiedică progresul. Dacă în
prima şedinţă, consilierul spiritual şi consiliatul par să meargă în direcţii diferite, consilierul trebuie întotdeauna
să verifice această problemă a planului deicţiune. De exemplu, el ar putea să descopere că consiliatul a venit
numai ca să primească răspunsuri la două sau trei întrebări şi că el pune cu insistenţă acele întrebări, căutând să
primească răspuns pe loc. Acesta este de obicei un semn că programul de consiliere al consiliatului este foarte
restrâns şi că are obiective foarte concrete. Consilierul ar putea şi-şi dea seama că nu poate să răspundă la
întrebările consiliatului cu „da" şi cu „nu", sau într-o propoziţie sau două. S-ar putea ca el să nu poată să dea un
sfat bun până când nu are mai multe informaţii, dintre care unele îi vor da o perspectivă mai largă asupra
problemei, prin faptul că plasează întrebarea în contextul ei. Consilierul poate să-şi dea seama că consiliatul are
nevoie de mult mai mult ajutor decât cere. El pate să detecteze în viaţa consiliatului multe alte probleme legate
de ceea ce consiliatul a prezentat în mod simplist ca fiind singura lui problemă [3]. Consilierul îşi va da seama
că până când aceste probleme nu deţin clare în mintea consiliatului şi până când viaţa lui nu va fi pusă în ordine
din mai multe puncte de vedere, el nu poate de fapt să înţeleagă răspunsul biblic la întrebările pe care le-a pus.
Consilierul ar putea să vadă că este nevoie să fie eliminate nişte tipare comportamentale fundamentale, şi nu
doar să fie rezolvată o problemă curentă legată de acestea,
Consiliatul ar putea să dorească să vină la o singură şedinţâ, în timp ce consilierul consideră că sunt necesare
cel puţin şase sau opt. Consilierul trebuie să fie conştient de faptul că pot să apară astfel de deosebiri. El trebuie
sa le depisteze la începutul consilierii spirituale sau ori de câte ori consilierea spirituală pare a fi împiedicată de
ceva. Un semn care însoţeşte de obicei acest fel de impas este nerăbdarea consiliatului în timpul procedurilor
normale şi obişnuite ale consilierii spirituale. Un al doilea semn care are importanţă deosebită atunci când este
cuplat cu primul este revenirea constantă a consiliatului la unul sau două subiecte.

Ori de câte ori consilierul spiritual suspectează existenţa unor planuri de lucru conflictuale, el trebuie să
descopere dacă bănuiala lui este justificată, şi abia apoi poate să încerce să continue. Consilierul spiritual poate
să discute deschis problema, expunându-şi propriul lui program de lucru şi întrebându-l pe consiliat ce se
aşteaptă să realizeze prin consilierea spirituală [4]. Apoi el trebuie să examineze deosebirile şi să i le explice
clar consiliatului. Faptul că se luptă cu această problemă îi dă consilierului spiritual posibilitatea de a căuta să
obţină din partea consiliatului angajamentul de a dedica timp şi de a face eforturile necesare pentru a produce
schimbările pe care le porunceşte Dumnezeu.

De ce vin oamenii
Este important, desigur, ca fiecare consilier spiritual să recunoască faptul că există situaţii în care un răspuns
simplu dat într-o singură şedinţă este tot ce trebuie. Nu este înţelept din partea consilierului spiritual să
considere că orice consiliat care caută răspunsuri la întrebări trebuie să vină la mai multe şedinţe. De aceea este
important să se facă distincţie între diferitele probleme care determină pe diverse persoane să ceară ajutor.
Următoarea listă, deşi nu este exhaustivă, poate fi de folos [5]. Ea include douăzeci dintre cele mai frecvente
motive pentru care oamenii îi caută pe consilierii spirituali.

1. Sfaturi pentru luarea unor decizii simple

2. Răspunsuri la întrebări dificile
3. Deprimare şi sentimente de vinovăţie
4. Orientare pentru alegerea unei cariere
5. Depresiuni nervoase
6. Crize
7. Eşecuri
8. Durere cauzată de pierderea cuiva drag
9. Comportament bizar
10. Anxietate, îngrijorare şi frică
11. Alte sentimente neplăcute
12. Probleme familiale şi conjugale
13. Ajutor în rezolvarea unor conflicte cu alţii
14. Deteriorarea relaţiilor interpersonale
15. Probleme legate de consumul de droguri şi de alcool
16. Probleme sexuale
17. Tulburări de percepţie
18. Probleme psihosomatice
19. Tentativă de sinucidere
20. Dificultăţi la şcoală sau la serviciu

Este de asemenea important să ştim în ce domenii ale vieţii este posibil să apară problemele. În cadrul fiecărei
categorii de persoane există domenii speciale mai predispuse la apariţia de probleme. De exemplu, în cazul
copiilor, consilierii spirituali trebuie să caute problemele în domeniul relaţiilor dintre părinţi şi copii, în
domeniul presiunii pe care o exercită asupra lor colegii, şi în domeniul tensiunilor legate de profesori şi de
şcoală. În cazul copiilor mai mari şi al adulţilor necăsătoriţi, pe lângă cele menţionate mai sus explorează de
asemenea posibilitatea existenţei unor dificultăţi sexuale, a unor dificultăţi de comunicare, a unor tulburări
legate de găsirea sensului vieţii, de descoperirea, dezvoltarea şi utilizarea darurilor şi a unor probleme legate de
scoală şi/sau muncă. În cazul adulţilor necăsătoriţi mai în vârstă, caută în mod deosebit să vezi dacă persoana
respectivă nu are resentimente datorate faptului că nu a reuşit să se căsătorească şi încearcă să descoperi
obiceiurile negative care s-ar putea să fi redus potenţialul persoanei respective de a se căsători. Verifică dacă
consiliatul duce o viaţă dezorganizată. În cazul persoanelor căsătorite, investighează nu numai încordările care
îşi au originea în însăşi viaţa de căsnicie, ci şi pe acelea legate de relaţiile cu socrii, problemele legate de muncă
sau gospodărie, îngrijorările legate de situaţia financiară şi disciplinarea copiilor. Ruperea comunicării,
resentimentele şi deprimarea sunt alte situaţii posibile. Persoanele mai în vârstă pot să sufere de singurătate, de
autocompătimire, de dureri fizice, de sentimentul că îşi irosesc timpul, că nu au nici un scop, şi de frica de
moarte. Persoanele invalide prezintă de asemenea probleme specifice. În mod deosebit, încearcă să depistezi
resentimente (împotriva lui Dumnezeu şi a unor oameni), singurătate şi autocompătimire. Poate predomina un
sentiment de inutilitate. Unor astfel de persoane trebuie să li se arate cum să-I mulţumească lui Dumnezeu
pentru problemele lor şi cum să facă din ele un bun de preţ prin graţia lui Dumnezeu. În multe cazuri,
consiliatul invalid învaţă cum să-şi folosească invaliditatea pentru a-i manipula pe cei din jurul lui.

Nu toate aceste probleme apar în fiecare caz. În unele cazuri, factorii speciali care îl caracterizează pe individ
pot să nu joace nici un rol în problema lui. Totuşi, chiar şi acolo unde pare să domine o altă problemă, legată de
vârstă, de căsătorie sau de celibat, problemele speciale diri cadrul categoriei respective pot să constituie
probleme secundare sau care complică situaţia (de ex.: „Ştiu de ce ne-am certat; eu sunt bătrân şi inutil şi încurc
pe toată lumea"), şi ele trebuie de asemenea să fie rezolvate.

Descoperirea tiparelor problematice

În altă parte am vorbit mult despre modalităţile în care tiparele comportamentale pot fi scoase la lumină pentru
a fi eliminate [6]. Aici va fi suficient să introducem un formular care este în mod frecvent utilizat cu eficacitate
în consilierea spirituală ca temă de casă. Deşi formularul intitulat Descoperirea tiparelor problematice este util,
el trebuie să fie considerat ca având importanţă secundară faţă de discuţii, sondări, întrebări şi colectarea datelor
- toate acestea având loc în cadrul şedinţei de consiliere spirituală. De obicei, formularul nu poate fi utilizat
singur, ci el îşi îndeplineşte cel mai bine rolul atunci când vine în sprijinul unor concluzii extrase din datele
colectate în şedinţele de consiliere spirituală. Pe lângă aceasta, uneori informaţiile de pe formular stimulează şi
punerea unor întrebări referitoare la domenii neexplorate anterior [7].

Un fapt pe care consilierii spirituali trebuie să-l cunoască în legătură cu formularul D.T.P. (Descoperirea
tiparelor problematice) este că el a fost conceput în aşa fel încât să arate ce declanşează sau ce grăbeşte
declanşarea problemelor; el însă nu ne arată neapărat de ce apar problemele [9]. Totuşi, prin asociere (de ex., pe
un formular vedem că probabil oboseala sau foamea sunt motivul izbucnirilor de temperament, deoarece ele
apar în jurul orei 4:30 în fiecare zi), prin observarea tiparelor comportamentale care se repetă (ori de câte ori el
sau soţia lui o menţionează pe mama lui, urmează o ceartă) etc., pot fi trase concluzii provizorii, a căror
validitate poate fi explorată prin cercetarea în profunzime a problemei respective şi prin schimbări impuse prin
intermediul temelor de casă.

Un alt factor foarte interesant pe care îl va descoperi consilierul spiritual este că în perioada de o săptămână sau
două, în timpul căreia consiliatul completează cu atenţie formularul D.T.P., frecvenţa izbucnirilor de mânie (sau
a altor manifestări urmărite prin această evidenţă) este mult micşorată sau chiar eliminată cu totul. Acest lucru
se întâmplă suficient de frecvent pentru a putea trage concluzia că unele persoane au nevoie doar să devină
conştiente de o anumită problemă şi să-i acorde atenţie în mod sistematic pentru a o elimina. În astfel de cazuri,
consilierul poate să creadă că şi-a încheiat misiunea. Dar nu este aşa. El trebuie să continue să consilieze pentru
a-l ajuta pe consiliat să-şi consolideze tiparul comportamental biblic care să-l înlocuiască pe cel eliminat. În caz
contrar, nu se poate spune despre consiliat că s-a schimbat în sensul biblic de îmbrăcare. Dacă tiparul
comportamental anterior nu a fost înlocuit cu cel biblic, problema va reapare în momentul în care va înceta
atenţia sistematică.

DESCOPERIREA TIPARELOR PROBLEMATICE

Numele
Data
Indicaţii: Timp de o săptămână notează toate evenimentelor (bune sau rele) care au dus la
……………………………………………….. [8] . Încercuieşte-le pe acelea care apar de trei sau mai multe ori.
Duminică Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă
 Dimineaţă

După-masă

Seara

Programul zilnic
Uneori formularul D.T.P. poate fi înlocuit cu o evidenţă a felului în care consiliatul îşi petrece timpul în fiecare
zi. Acest program zilnic poate fi notat într-un carnet care poate fi purtat în poşetă sau în buzunar. O scurtă notiţă
trebuie să fie introdusă ori de câte ori are loc o schimbare de activitate (sau nonactivitate). Aceasta este o temă
dificilă [10] şi de aceea ea trebuie să fie făcută doar în două sau trei zile lucrătoare şi duminica. Consiliaţii care
au probleme cu utilizarea raţională a timpului, vor descoperi că şi-au fărâmiţat ziua, risipind douăzeci de minute
aici, cincisprezece dincolo şi jumătate de oră în altă parte. Combinate, aceste trei perioade de timp risipite ar da
mai mult de o oră, timp care ar putea fi utilizat pentru o activitate productivă. Când Virginia s-a întors la
consilierul spiritual cu o astfel de evidenţă a programului zilnic, ea a spus: „Acum ştiu de ce sunt întotdeauna
obosită". Apoi ea a remarcat (şi remarca ei este tipică): „Am şi făcut câteva schimbări".

Consiliaţii trebuie să-şi organizeze bine sarcinile dificile, făcând un program pentru îndeplinirea lor. Avraam
este, poate, exemplul clasic. Ce a făcut el când i s-a spus să-l sacrifice pe Isaac? A hotărât să se scoale devreme
ca să facă ceea ce i-a cerut Dumnezeu, înainte să fi răsărit zorile, el a plecat în misiunea care i-a fost
încredinţată (Geneza 22:3 spune: „Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă"). Lucrarea pe care o avea de îndeplinit
era dificilă, de aceea a început devreme. El n-a aşteptat până la căderea nopţii. Dacă ar fi aşteptat, probabil nu s-
ar mai fi dus. O notă de subsol din versiunea Berkeley a textului din Ieremia 44:4 face următorul comentariu cu
privire la expresia „a se scula devreme": expresia indică „o atenţie specială acordată realizării unui lucru".
Aceasta este atitudinea necesară pentru îndeplinirea unei sarcini dificile.

Sondarea
Colectarea datelor are loc în toate fazele consilierii spirituale. De obicei, colectarea datelor este o activitate
principală în primele câteva şedinţe, dar ea nu încetează nici mai târziu. Consilierii spirituali înţelepţi
întotdeauna continuă să adune date până în ultima şedinţă, pentru a-şi confirma, modifica sau aprofunda
concluziile. Există însă în consilierea spirituală momente în care colectarea datelor primeşte un impuls deosebit.
Una din aceste împrejurări este când un consiliat este pe punctul de a înlocui vechi tipare comportamentale cu
altele noi.

Consiliaţilor trebuie să li se spună adesea: „Nu poţi să construieşti pe molozul trecutului". Atunci când
consiliatul este îndurerat că a pierdut pe cineva drag, când este în pragul unei „prăbuşiri" nervoase sau după
orice altă experienţă suficient de serioasă ca să-i facă ţăndări toată viaţa de până atunci, de obicei există
reziduuri de moloz din trecut care trebuie să fie îndepărtate înainte ca o nouă viaţă, plăcută lui Dumnezeu, să
poată fi construită în locul ei. Molozul constă din tiparele demolate ale trecutului care acum trebuie să fie
înlocuite cu altele noi. Pentru îndepărtarea molozului este nevoie să se depună efort. Atunci când consilierii
spirituali îşi fac timp şi sunt gata să depună eforturi pentru a căuta printre bucăţelele trecutului sfărâmat, de
multe ori ei descoperă dovezi cu privire la lucruri necunoscute lor. Aceasta complică problema, dar îi oferă în
acelaşi timp consilierului spiritual posibilitatea cea mai mare de a lucra în viaţa consiliatului. De exemplu,
durerea cauzată de pierderea cuiva drag nu apare ca un sentiment izolat [11]. Durerea [12], cauzată de cele mai
multe ori de o pierdere, este întreţesută cu alte emoţii, cum sunt teama, vinovăţia şi resentimentele. Astfel de
probleme complică situaţia, dar apariţia lor trebuie să fie considerată oportună.

Durerea cauzată de pierderea cuiva drag implică o puternică zguduire emoţională, în care sunt aduşi la suprafaţă
aceşti factori care complică problema. Într-o astfel de situaţie, cu greu pot fi ascunse teama, resentimentele,
sentimentul de vinovăţie. Şi ceea ce este adevărat, în cazul durerii pricinuite de pierderea cuiva drag, este
adevărat şi în cazul altor experienţe care zguduie viaţa din temelii. De aceea, îndepărtând molozul, un consilier
spiritual înţelept caută şi alte probleme în timp ce încearcă să cureţe terenul şi să facă loc pentru construcţia
viitoare. Sondarea trebuie să fie făcută în mod hotărât şi totuşi cu dragoste. Trebuie să fie evitate extremele.
Când consilierul spiritual face sondări, el trebuie să le facă dintr-o preocupare evidentă pentru binele
consiliatului. Sondarea poate urma cel puţin una din următoarele două direcţii: (1) ea poate fi sistematică; (2) ea
poate fi simptomatică.

Sondarea sistematică se face conform unui plan conceput dinainte. Consilierul spiritual cunoaşte (şi a notat cu
atenţie[13]) domeniile în care este posibil ca persoana consiliată să aibă dificultăţi. Apoi el sondează pe rând
fiecare din aceste domenii. El poate să pună multe întrebări în general despre fiecare domeniu al vieţii,
devenind mai concret ori de câte ori i se pare că a descoperit ceva.

A face sondare simptomatica înseamnă a sonda numai în acele domenii care par a fi implicate în situaţia aflată
în discuţie. Consilierul spiritual caută indicii (vezi cazul Silviei în capitolul 4) care par să semnaleze în mod
simptomatic existenţa anumitor probleme.

După ce criterii va decide consilierul spiritual pe care din aceste două abordări să o aplice? Mulţi factori se pot
combina pentru a-l orienta pe consilierul spiritual. Un factor cheie este intensitatea şi claritatea indiciilor. Dacă
indiciile îi dau în limite rezonabile siguranţa că sondând într-o anumită zonă va da de date importante, el trebuie
să facă sondarea în zona respectivă. Dacă sondarea nu va da rezultatul scontat, consilierul spiritual nu a pierdut
nimic; el trebuie să treacă pur şi simplu la domeniul următor din viaţa consiliatului. Dacă însă sondând găseşte
ceva de valoare pentru consilierea spirituală, el economiseşte timp şi efort atât pentru el însuşi cât şi pentru
consiliat.

Este însă important să accentuăm necesitatea de a aplica ambele feluri de sondare în cele mai multe cazuri.
Chiar şi atunci când prima sondare făcută duce la descoperirea unor date importante, mai târziu consilierul
spiritual trebuie să verifice şi toate celelalte domenii din viaţa consiliatului. Faptul că a descoperit o problemă
nu înseamnă că aceea este unica problemă. De fapt, însăşi existenţa unei probleme trebuie să-l facă pe
consilierul spiritual să suspecteze că mai există şi altele, mai ates atunci când problema durează de mai multă
vreme [14].

Fiecare consilier spiritual ar trebui să ia la inimă cele afirmate în Iacov 1:8, unde ni se spune că un om nehotărât
este nestatornic în toate căile lui. Mulţi dintre cei pe care îi consiliază el au această problemă a nehotărârii.
Consilierul spiritual va descoperi în mod invariabil, aşa cum spune Dumnezeu, că această problemă afectează
întreaga ţesătură a vieţii consiliatului. Numai o totală restructurare a vieţii lui va împlini toate nevoile lui în
mod satisfăcător. Consiliatul trebuie să fie convins de acest fapt. O modalitate de a-l convinge este să fie mai
întâi determinat să recunoască faptul că este un om nehotărât, iar apoi să se facă o aplicaţie simplă şi directă a
afirmaţiei lui Iacov. Fă-l să recunoască că este un om nehotărât; apoi arată-i ce spune Dumnezeu despre
oamenii nehotărâţi. Când consiliaţii obţin o uşurare minimă, există întotdeauna pericolul ca ei să se
mulţumească cu mult mai puţine schimbări decât este necesar. Uneori este nevoie ca ei să fie convinşi că mai
sunt multe alte lucruri de a realizat. Colectarea datelor pentru a fi utilizate în procesul de persuasiune este
facilitată de sondarea sistematică. Sondarea sistematică este extensivă; sondarea simptomatică este intensivă.

Ce fel de întrebări trebuie să fie puse

Deoarece întrebările constituie mijlocul principal de colectare a datelor, este important să observăm, cel puţin
pe scurt, ce fel de întrebări putem să punem ca să descoperim cu cea mai mare eficacitate anumite tipuri de date
[15].

Mai întâi, evită întrebările la care se răspunde cu da sau nu, dacă nu urmăreşti în mod specific un astfel de
răspuns. Întrebările la care se răspunde cu da sau nu duc la irosirea timpului atunci când se colectează date.
Consilierul spiritual trebuie să facă toată munca, trebuie să cunoască deja faptele în legătură cu care caută
răspunsuri {caz în care întrebările sunt inutile), sau trebuie să încerce să ghicească o mulţime de lucruri. Ba mai
mult, este foarte uşor pentru consiliat să se eschiveze de la a discuta adevăratele probleme atunci când poate să
răspundă cu un simplu da sau nu. Pe lângă acestea, consilierul poate fi indus în eroare, deoarece singurele
opţiuni ale consiliatului sunt da sau nu, el nemaiputând să dea şi alte explicaţii necesare. S-ar putea ca persoana
consiliată să fi înţeles greşit întrebarea, s-ar putea ca răspunsul dat de consiliat să aibă cu totul alt sens decât cel
înţeles de consilier, etc., dar un da sau un nu nu va revela acest fapt. Din răspunsul cu da sau nu lipsesc
cuvintele consiliatului, ceea ce are el de adăugat sau de modificat, datele periferice care devin evidente atunci
când el dă informaţii consilierului, remarcile lui indirecte cu privire la alte date care ar putea să fie importante
[16] şi multe altele.

O excepţie de la cele de mai sus este cazul când se stă de vorbă cu un consiliat necomunicativ. De aceea, uneori
este necesar să sugerăm situaţii posibile din care consiliatul să aleagă („Este ca şi cum..."). Aceasta duce iniţial
la un răspuns cu da sau nu, dar după aceea pot să urmeze imediat o serie de întrebări care să înceapă cu ce: „Ce
anume din situaţia descrisă de mine pare să se potrivească cu a ta? Ce pare să nu se potrivească? Ce lipseşte din
cele descrise de mine?" Ori de câte ori foloseşti această metodă ai grijă să nu foloseşti un ton prea grav;
procedează în aşa fel (prin atitudinea ta şi prin ceea ce spui ca introducere) încât consiliatului să-i fie uşor să
respingă cele sugerate de tine. Lasă-l pe el să vorbească, nu vorbi tu în locul lui. Întotdeauna verifică cu atenţie
orice răspuns cu da, pentru a te asigura că consiliatul n-a răspuns prea în pripă.

Pune întrebări care să elimine materialul de prisos. „Douăzeci de întrebări" este un joc în care, prin procesul
eliminării, se poate îngusta domeniul răspunsurilor posibile până când jucătorul poate să ghicească (cu oarecare
acurateţe) care este răspunsul corect, indiferent cât de concret ar fi el. Deşi nu este indicat ca consilierul
spiritual să înceapă cu întrebări ca: „Este animal, mineral, sau vegetal?", este bine ca el să ţină minte că acest
proces de eliminare poate să faciliteze consilierea spirituală.

Să privim la un exemplu. Bill a venit să discute despre chemarea vieţii lui. Consilierul spiritual îi pune întrebări
despre darurile lui şi despre preocupările lui. Una dintre primele întrebări la care el vrea ca Bill să răspundă
este: „Crezi că ar trebui să lucrezi mai mult cu oameni sau cu lucruri?" Răspunsul la această întrebare poate
elimina jumătate din opţiuni. Această metodologie este atât de clară încât nu mai este nevoie să dăm şi alte
exemple.

Pune întrebări cu privire la lucruri concrete. Una dintre marile dificultăţi pe care le avem adesea cu aceia pe
care îi instruim ca să devină consilieri spirituali este să-i determinăm să vorbească şi să planifice în mod
concret. Se pare că mulţi pastori sunt generalizatori dibaci. Ei vorbesc cu multă putere de convingere despre
platitudini, dar neglijează lucrurile concrete atunci când este vorba de colectarea datelor şi stabilirea temelor de
casă. Ei neglijează să întrebe ce şi cum. Dar odată ce îşi dau seama de faptul că viaţa nu se trăieşte la modul
abstract ci la modul concret, capacitatea lor de a consilia cu eficacitate se îmbunătăţeşte imediat foarte mult.

Vieţile sunt trăite la modul concret şi ele se schimbă în mod concret, nu abstract. Nimeni nu a fost vreodată
„neglijent" ca atare. El nu este neglijent în mod abstract, în general. Şi nici nu poate să se schimbe în mod
abstract, devenind din neglijent „grijuliu". Când un consilier spiritual primeşte un răspuns ca: „Frank este
neglijent", el trebuie imediat să noteze cuvântul neglijent în Evidenţa săptămânală a consilierii sprituale şi apoi
să întrebe: „În ce fel?" Consilierul spiritual nu trebuie să accepte generalizarea ca adevărată dacă, sub ea, el nu
poate să enumere patru până la şase exemple care să fie confirmate de Frank şi de soţia lui. Consilierul spiritual
are un material cu care să lucreze atunci când foaia lui arată cam aşa:

Frank: neglijenţă:

cu privire la şosete - le lasă pe podea noaptea; pantalonii aruncaţi pe scaun

cu privire la propria lui persoană - miroase a transpiraţie; îi miroase gura; elimină gaze
cu privire la alţii -
- nu le deschide uşa maşinii
- vine noaptea târziu acasă fără să dea telefon mai întâi
- le taie calea altor şoferi pe şosea
cu privire la bani - nu-şi notează banii cheltuiţi

Nu uita, nici o schimbare nu se face în mod abstract. Frank nu va deveni un om atent la modul abstract; el va
deveni un om atent atunci când va fi atent cum îşi aşează şosetele, pantalonii, când va da atenţie mirosului
corpului lui etc.
Mulţi consilieri spirituali dau greş chiar aici. Pentru că ei nu sondează fiecare generalizare până când ajung să
aibă cel puţin câteva dintre datele concrete pe care se bazează ea, ei nu ajung să cunoască mult mai multe detalii
decât au cunoscut la început. În consecinţă, în momentul când ar trebui să ofere soluţii, ei nu văd nici o cale
clară pe care să meargă. Consilierul spiritual care nu va insista să obţină detalii, nu va avea un material pe baza
căruia să lucreze; problema lui va fi că va avea prea multe lucruri de care trebuie să se ocupe, prea multe căi
posibile de urmat. El trebuie să înveţe să ia mostre din fiecare domeniu problematic, mostre care îl vor ajuta să-l
pornească pe consiliat pe calea schimbării necesare în fiecare din aceste domenii, astfel încât să elimine tiparele
comportamentale trecute şi, după ce va avea succes cu aceste mostre, consiliatul va înţelege cum trebuie să
procedeze el însuşi cu celelalte probleme din viaţa lui.

La sfârşitul fiecărei şedinţe de consiliere spirituală, un consilier începător va trebui să-şi citească notiţele de pe
Evidenţa săptămânală a consilierii spirituale, pentru a vedea dacă mai există unele generalizări sau abstracţii
care nu au fost sondate. Fiecare dintre acestea trebuie să fie trecută pe agenda de lucru pentru a fi adusă din nou
în discuţie la şedinţa următoare, de data aceasta cu scopul de a obţine date mai concrete.

Atunci când se fac sondări pentru descoperirea unor detalii, este util să ştim ce tipuri de întrebări vor apare:

CE (nu de ce [17]) este întrebarea fundamentală pentru colectarea de date. După ce pui întrebarea care începe
cu ce, continuă cu:

1. CUM? Răspunsul la această întrebare te duce la dinamica unui anumit lucru, adică îţi arată felul în care s-a
întâmplat acel lucru.

2. PENTRU CE? Răspunsul la această întrebare se referă la motive, scop sau funcţie. Ea nu este identică cu de
ce, deşi la prima vedere ar părea să fie. De ce implică toate problemele diferitelor etape ale cauzalităţii, care atât
de des duc la speculaţii şi nemulţumire. Pentru ce are un înţeles mai îngust şi se concentrează numai asupra
intenţiei.

3. CÂT DE DES? Prin această întrebare, consilierul încearcă să afle dacă o anumită întâmplare este o practică
obişnuită sau doar un incident izolat. El pune această întrebare când încearcă să descopere tipare
comportamentale.

4. CÂND? Răspunsul la această întrebare poate revela relaţiile dintre fenomene. Una dintre întrebările
fundametale care trebuie să le fie puse consiliaţilor este: „Ce te-a determinat să vii la consiliere spirituală
acum?" De multe ori, răspunsul la această întrebare va dezvălui un factor important care a precipitat lucrurile.
El poate să dezvăluie faptul că omul a ajuns la un punct de disperare, ca o culminare a multor evenimente.

Lasă ca întrebările să decurgă din datele primite

Deşi consilierul spiritual îşi va forma un set de întrebări de bază pe care le va pune cu privire la fiecare domeniu
al vieţii consiliatului luată în ansamblu, întrebări pe care ei le va utiliza pentru a sonda (de ex. „Are de suferit
viaţa voastră sexuală?", „Care sunt relaţiile tale cu soacra ta?"), cele mai multe dintre întrebările ajutătoare se
vor desprinde din datele generale pe care le primeşte ca răspuns la întrebările lui. Mai întâi, aşa cum s-a
subliniat, consilierul spiritual înţelept va cere date concrete care să sprijine fiecare generalizare. El va pune
întrebări lămuritoare (de ex.: „Cine este această Norma despre care ai vorbit?" „Exact cât de târziu s-a întors
fiica ta acasă?" „Spune-mi, pas cu pas, ce ai făcut". „N-am înţeles exact ce vrei să spui; vrei să mai repeţi o
dată?").

Una dintre cele mai bune reguli cu privire la punerea întrebărilor este aceasta: consilierii spirituali trebuie să
pună pur şi simplu acele întrebări pe care doresc să le pună, adică acele întrebări care ar urma să fie puse în
orice conversaţie obişnuită. Pune întrebările care decurg din răspunsurile anterioare - cu o excepţie importantă:
în consilierea spirituală întrebările pot să devină mult mai intime decât într-o conversaţie obişnuită. Consiliatul
l-a invitat pe consilierul spiritual în viaţa lui, cerându-i să pătrundă în intimitatea lui. De aceea, multe din
întrebările care-i vin consilierului în minte - şi pe care ar ezita să le pună în împrejurări obişnuite - sunt potrivite
pentru a fi puse în cadrul consilierii spirituale [18].
Totuşi, uneori este mai bine să fie amânată punerea unei întrebări până când se ajunge la un punct mai strategic
sau până când sunt obţinute mai multe date [19].

Pune-ţi întrebări ţie însuţi

Când, pentru un motiv oarecare, consilierul spiritual începe să-şi formuleze o interpretare greşită a datelor, el s-
ar putea să-şi formeze o convingere şi apoi să interpreteze selectiv toate informaţiile pe care le primeşte
conform acestei interpretări, pentru a-şi susţine convingerea formată [20]. De aceea, este înţelept ca el să nu se
grăbească să tragă concluzii, ci să se gândească cât mai mult la două sau trei interpretări posibile, lăsând ca
datele însele să impună concluziile [21]. O modalitate prin care consilierul spiritual se poate feri de interpretări
pripite şi greşite este să-şi pună lui însuşi întrebări de felul: „Dar dacă...; m-am gândit eu deplin la
posibilitatea...; mă întreb ce-o fi vrut să spună prin...; ştiu eu oare tot ce trebuie să ştiu despre..." şi alte întrebări
similare.

O bună modalitate de verificare în orice punct al consilierii spirituale este următoarea: consilierul spiritual să ia
o foaie de hârtie, să tragă o linie verticală pe mijlocul ei şi să scrie următoarele capete de coloană: „Ce ştiu" şi
„Ce trebuie să ştiu". Sub primul titlu enumera (într-o formă organizată) toate datele importante din notiţele tale.
În a doua coloană scrie douăsprezece până la douăzeci de întrebări pe care poţi să le pui la şedinţa (sau la
şedinţele) următoare. Este esenţial ca un consilier spiritual să se verifice şi să se reverifice în mod frecvent.
Când se face consiliere spirituală în echipă, membrii echipei pot să se testeze unul pe altul, să discute cazul în
detaliu şi să dezbată fiecare interpretare. Iar consilierul spiritual trebuie să facă acelaşi lucru cu el însuşi.

Cum să tratezi răspunsurile care deviază de la subiect

Mai întâi, este important să remarcăm faptul că consilierii spirituali trebuie să fie gata să ţină sub control
răspunsurile care se abat de la subiect. Consilierii spirituali biblici ţin sub control şedinţa tot timpul şi-i dă o
direcţie. Răspunsurile care se abat de la subiect pot să ducă la irosirea timpului şi la descurajare în consilierea
spirituală. Deoarece există consiliaţi predispuşi la astfel de devieri, este important să ştii ce să faci ca să eviţi
irosirea timpului.

În primul rând, consilierul spiritual trebuie să fie sigur că răspunsul a luat-o razna. Uneori este posibil ca
persoana consiliată să asocieze evenimente, persoane şi locuri în moduri care la început nu-i sunt clare
consilierului spiritual. Dacă el reflectează şi pune întrebări directe („Ce legătură are aceasta cu întrebarea pusă
de mine?"), lucrurile neclare se lămuresc, iar relaţiile de asociere devin evidente. Întrebările dezvăluie de
asemenea dacă un consiliat a părăsit într-adevăr cărarea cea bună.

Dacă un consiliat se abate din când în când de la subiectul aflat în discuţie, aceasta poate să indice că (1) el vrea
să schimbe subiectul (este prea dificil pentru el); (2) el este mai interesat sau mai preocupat de un alt subiect;
(3) n-a înţeles miezul întrebării; sau (4) a deviat de la subiect urmărind idei asociate cu acesta, dar care nu sunt
relevante pentru discuţia actuală. În cazuri ca acelea de la numărul 3 sau 4, o simplă repetare a întrebării (uneori
cu alte cuvinte sau folosind un exemplu [22]) poate rezolva problema. În cazul numărul 1, consilierul spiritual
trebuie să insiste ca persoana consiliată să revină la subiectul în discuţie. Când motivul devierii este cel descris
la numărul 2, de obicei are efect dacă consilierul spiritual remarcă în mod deschis că ceea ce îl preocupă pe
consiliat este notat pe agenda de lucru şi dacă îi promite să se întoarcă la acest subiect mai târziu. Apoi
consilierul spiritual poate să-l determine pe consiliat să se întoarcă la tema principală. Desigur, uneori
consiliatul are dreptate; poată că trebuie să fie schimbat subiectul. Consilierii spirituali trebuie sa se gândească
întotdeauna la această posibilitate.

Uneori însă răspunsurile care deviază de la subiect devin o regulă, şi nu o excepţie. Consilierul spiritual trebuie
să ştie că acesta este un tipar supărător, care trebuie să fie eliminat. În astfel de cazuri, consilierul spiritual
aduce în discuţie acest obicei şi îl notează pe agenda de lucru ca pe o problemă de rezolvat. El îi promite
consiliatului să-l ajute în această privinţă şi depune toate eforturile în fiecare şedinţă de atunci încolo să-l facă
pe consiliat să nu mai devieze de la subiect.
Cum să tratezi datele false
Când consilierul spiritual suspectează că i-au fost date informaţii false, el trebuie să acţioneze într-unul din
următoarele moduri.

El trebuie să verifice cât de bine înţelege datele. S-ar putea să fie nevoie să pună întrebări pentru repetarea şi
clarificarea datelor ca să se asigure că ceea ce el suspectează a fi date false nu este doar o înţelegere greşită a
datelor de către el. El poate să spună pur şi simplu: „Nu sunt sigur că înţeleg totul; vrei să-mi spui din nou
cine..." De multe ori răspunsul la această întrebare este surprinzător. Consiliatul, gândindu-se că a fost prins cu
ocaua mică de către consilier, va da înapoi, va explica din nou într-alt fel, va anula afirmaţii anterioare, sau va
recunoaşte pur şi simplu ca a falsificat datele. Uneori poţi să prinzi un peşte fără ca măcar să pui momeala în
cârlig!

Dar când acest lucru nu se întâmplă, consilierul spiritual, după ce se asigură că a înţeles bine datele, trebuie să
se pregătească pentru mişcarea următoare. Dacă datele rămân aceleaşi, consilierul spiritual poate să arate pur şi
simplu că el vede în acele date o contradicţie şi să-i ceară consiliatului să lămurească lucrurile (de ex.: „Cu
câteva minute în urmă ai spus cutare lucru, dar motivul pentru care ţi-am pus întrebarea este că, în urmă cu
două săptămâni, conform notiţelor mele, ai spus: „...........", şi eu am notat cuvintele tale de atunci exact aşa cum
le-ai spus tu. Poţi să mă ajuţi să rezolv aparenta contradicţie?"). Uneori consiliatul va mai da o informaţie, care
va ajuta la lămurirea contradicţiei. Apoi consilierea spirituală va merge ca pe roate. Totuşi, scuze, ezitări,
explicaţii neconvingătoare şi multe alte date periferice similare pot să-l conducă pe consilierul spiritual la
concluzia că a avut dreptate când a suspectat că a primit date false. Ce va face el în continuare?

Ceea ce va face depinde de mai mulţi factori: (1) tăria dovezii. Dacă suspiciunea lui este mai mult o bănuială
decât orice altceva, consilierul poate să continue, iar pe Evidenţa săptămânală a consilierii spirituale el va nota
faptul că este încă nesigur cu privire la datele respective [23]. El va sonda zona aceea în continuare mai târziu,
şi va continua să fie atent să depisteze date suplimentare care s-ar putea să se ivească. El va pune alte întrebări
care îi vor ajuta în mod indirect să evalueze datele. Dar el nu trebuie în nici un caz să tragă concluzii cu privire
la acel subiect pe baza unor dovezi superficiale. (2) Importanţa datelor. Dacă datele par a fi lipsite de acurateţe
(de ex. date care au fost oferite de două sau de trei ori, dar care nu se potrivesc) şi neesenţiale pentru problema
în discuţie, consilierul spiritual poate să continue cu consilierea, concluzionând că memoria consiliatului (sau,
în exemplul nostru, capacitatea lui matematică) nu funcţionează bine. Nu este nevoie să faci caz de acest lucru.
(3) Vinovăţia consiliatului. Dacă datele periferice indică faptul că persoana consiliată este netulburată şi, în
acelaşi timp, nu există nici un motiv pentru a crede că aceasta provine dintr-o închistare a conştiinţei, datorată
obiceiului repetat şi de lungă durată de a minţi, consilierul spiritual poate să continue consilierea spirituală.

Pe de altă parte, când ideea în discuţie are importanţă centrală, când pare foarte posibil să fie vorba de o
minciună şi când consiliatul dă semne de mare stinghereală atunci când încearcă să apere datele contradictorii,
consilierul spiritual nu poate să continue consilierea. Situaţia îl forţează să trateze direct această problemă.

A considera pe cineva mincinos este un lucru greu. Nu că judecata ar fi interzisă, aşa cum greşit cred unii (vezi
Competent to Counsel, p. 84-86). Însă Dumnezeu insistă că credincioşii trebuie să judece după dreptate (Ioan
7:24). Aceasta înseamnă că toate judecăţile cu privire la alţii trebuie să fie făcute aşa cum vrei să fii judecat tu
însuţi (Matei 7:1-2), şi că judecata trebuie să se conformeze din toate punctele de vedere standardelor biblice.
Judecăţile deci trebuie să fie făcute cu chibzuinţă, cu precauţie şi numai atunci când dovezile sunt covârşitoare.

Consilierii spirituali care înţeleg avertismentele biblice cu privire la judecarea altei persoane, ar face bine să
emită judecăţi provizorii şi să şi să menţioneze clar că sunt judecăţi provizorii. Cu alte cuvinte, un consilier
spiritual trebuie să înveţe cum să exprime într-un limbaj clar şi direct, care să nu poată fi înţeles greşit, faptul că
(1) el are rezerve, îndoieli şi întrebări serioase cu privire la adevărul datelor pe care le-a primit, (2) nu emite o
judecată cu privire la consiliatul însuşi (el recunoaşte că are nevoie de mai multe informaţii pentru a explica
discrepanţele şi afirmă că este posibil ca însuşi consiliatul să fi înţeles greşit ceea ce s-a întâmplat), şi (3) până
când această chestiune vitală poate fi clarificată, se pare că consilierea spirituală este în impas! Cu aceasta,
mingea i-a fost pasată consiliatului.
Consiliatul ar putea să refuze să paseze mingea mai departe. S-ar putea ca el să se joace singur cu ea. În unele
cazuri este posibil ca el să se aşeze chiar pe teren cu mingea în poală. Dacă această atitudine continuă, mingea
va ajunge din nou în posesia consilierului spiritual. Ce trebuie să facă el atunci? În acest punct, el va găsi poate
că este necesar să sondeze zona aceea mai în profunzime decât înainte. Ar trebui ca el să facă acest lucru
împreună cu consiliatul („Fiindcă se pare că nu poţi să explici discrepanţa, hai să vedem ce pot eu să fac ca să te
ajut. Încearcă să-ţi aminteşti când ai devenit deprimat pentru prima dată? A fost depresiunea de luna trecută
într-adevăr prima, sau au mai fost şi alte episoade - poate chiar scurte şi uşoare - de care nu-ţi aduci aminte?").
De obicei, această încercare de a obţine cooperarea consiliatului are succes.

Dacă toate acestea dau greş, consilierul spiritual trebuie să îi arate clar consiliatului care este problema cu care
se luptă el şi motivele pentru care consilierea spirituală nu mai poate să continue până când problema nu este
clarificată. Toate acestea trebuie să fie notate pe foaia pe care este indicată tema de casă a consiliatului. Această
temă trebuie să fie concepută în aşa fel încât să-l determine pe consiliat să facă investigaţii în legătură cu
problema respectivă. Consilierul spiritual poate să-i sugereze modalităţi şi mijloace („Cheamă-i la telefon pe
toţi cei care au legătură cu problema aceasta, şi verifică-ţi datele, pentru a te asigura că toate faptele sunt
exacte"). Nu da nici o altă temă suplimentară. Concentrând întreaga temă asupra problemei, subliniază faptul că
consilierea spirituală este în impas până când această chestiune vitală nu a fost rezolvată. Un ultim cuvânt de
avertizare: nu adu nici o chestiune până la un astfel de punct de criză decât dacă eşti SIGUR că situaţia este de
aşa natură încât o astfel de măsură este justificată. De multe ori chestiuni mai mărunte se rezolvă singure atunci
când sunt rezolvate alte probleme mai întâi. Pe de altă parte însă, sunt situaţii (destul de frecvente) când trebuie
să-i arăţi consiliatului că ai motive să crezi că datele pe care ţi le-a oferit nu sunt adevărate. El are
responsabilitatea de a spune adevărul, şi indiferent dacă el a fost înşelat de alţii sau dacă el însuşi intenţionează
să înşele, atunci când informaţiile date de el sunt false, el este răspunzător pentru aceasta şi trebuie să i se ceară
socoteală [24].

Colectarea datelor este esenţială în consilierea spirituală şi ocupă cea mai mare parte din timp în primele
şedinţe. Tot ce se va face mai târziu depinde de datele acumulate, care trebuie să fie suficiente, exacte şi
interpretate corect. De aceea, este de datoria fiecărui consilier spiritual să dedice mult timp, multă meditaţie şi
rugăciune dezvoltării abilităţii şi tehnicilor lui de a colecta date.

Deşi colectarea datelor constituie o activitate dominantă în primele şedinţe, în nici un caz ea nu trebuie să
excludă alte activităţi, şi mai ales una care este o parte vitală (şi punctul culminant) al fiecărei şedinţe: tema de
casă.

NOTE

1. Vezi The Big Umbrella, p. 163-165. Observă că accentul este pe ce, nu pe de ce. Pe tine te interesează faptele, nu speculaţiile.
Întrebările care încep cu ce au mai multe şanse să obţină fapte. Aceste fapte te vor ajuta să răspunzi la întrebările care încep cu de ce.
Pe deasupra, întrebările care încep cu ce tind să producă mai puţină tensiune şi ostilitate. Încearcă experimentul simplu de a-i pune
unei prietene o serie de întrebări care încep cu ce şi o serie de întrebări care încep cu de ce, cu privire la hainele pe care le poartă. De
ex.: Ce culoare are rochia ta? Ce fel de material este acesta? De ce ai cumpărat o rochie cu o astfel de culoare? De ce este rochia
făcută din acest material? Cristos a pus întrebări care încep cu de ce, dar un studiu atent al întrebărilor lui Cristos revelează faptul că
aceste întrebări nu erau puse cu scopul de a colecta date. Dimpotrivă, ele erau mai mult de natură retorică, puse cu scopul de a-l forţa
pe ascultător să se gândească la implicaţiile comportamentului lui şi/sau să-l convingă că a păcătuit.

2. De fapt, fiecare consiliat vine cu o agendă de lucru. Este posibil ca ea să nu fie formulată sau exprimată la fel de clar ca şi a lui
Fred.

3. Uneori consiliaţii iau o singură problemă (care de obicei este o problemă reală) şi o consideră cauza tuturor necazurilor lor.
Întrebări formulate cu atenţie, care nu se mulţumesc cu soluţii atât de simpliste pentru probleme care au de obicei cauze mai
complexe, de multe ori revelează faptul că concentrarea asupra unei singure probleme este o modalitate de a da vina pe alţii. Este
posibil ca persoana consiliată să evite o problemă mai jenantă sau mai dificilă. Este posibil ca ea să vrea să ascundă un păcat a cărui
importanţă o minimalizează insistând în mod exagerat asupra unui comportament care este mai puţin important pentru ea şi deci nu
simte nevoia să îl ascundă. În astfel de cazuri, consilierul spiritual trebuie să tatoneze peretele până când dă de toate pionezele.

4. Utilizarea formularului I.D.P. (Inventarul datelor personale) ajută la obţinerea unor astfel de informaţii chiar de la început. Vezi
Competent to Counsel, p. 200 şi urm.

5. Această listă a fost tipărită şi la sfârşitul cărţii, ca să poată fi găsită mai uşor (vezi Materiale auxiliare 1). Desigur, multe din
chestiunile menţionate pe această listă pot să se suprapună în orice caz dat.
6. Vezi, de exemplu, Competent to Counsel, p. 151 şi urm.

7. Formularul D.T.P. (Descoperirea tiparelor problematice) este un instrument flexibil. De exemplu, dacă un consiliat vrea să elimine
obiceiul de a mânca între mese, el poate să ţină o evidenţă D.T.P., ca să determine când mănâncă (sau când doreşte să mănânce). Din
această evidenţă el poate să descopere că mâncatul are legătură cu anumite situaţii cum ar fi: (1) când priveşte la televizor, (2) când
este îngrijorat în legătură cu copiii, (3) când este sub stres, (4) chiar înainte de cină, când fi e foame. Colectarea unor astfel de date
este utilă pentru stabilirea unei strategii de eliminare a obiceiului. Atunci când interpretezi formularul D.T.P., caută evenimente
(situaţii) sau perioade de timp care se repetă. Tiparul comportamental poate fi geografic, cronologic, interpersonal etc.

8. În spaţiul gol trebuie să fie introdus un cuvânt care descrie problema; de ex., „teamă, mânie, durere de cap, panică" etc.

9. Încearcă să depistezi stresuri deosebite, ciocniri cu anumite persoane, neasumarea responsabilităţii, obiceiuri nesănătoase cu privire
la somn, chemări telefonice, lamentări şi monologuri de autocompătimire, ca factori declanşatori ai deprimării, mâniei, fricii etc. Când
părinţii au probleme cu copiii mici, trebuie să completeze ei înşişi formularul D.T.P., deoarece copilul este prea tânăr ca să înţeleagă
procedeul sau să-l aplice cu simţul responsabilităţii. În astfel de cazuri, părinţii trebuie să fie îndemnaţi să-şi observe copiii. Aceasta
înseamnă să-i urmărească aşa cum nu i-au urmărit niciodată înainte. Ce să urmărească? În primul rând să descopere tipare
comportamentale; adică evenimente care se repetă. În mod obişnuit, pe părinţi nu-i deranjează un act de comportament care are loc o
singură dată. Copiii fac multe lucruri rele o singură dată, dar învaţă repede să evite sau să corecteze acest comportament în ocazii
ulterioare. Tiparele comportamentale indică obiceiuri care formează un mod de viaţă. Această constituie obiectul primordial al
preocupării părinţilor.

10. În special pentru mulţi consiliaţi care suferă din cauza unei vieţi dezordonate, neregulate şi nedisciplinate. Mai multe date cu
privire la programare veţi găsi în cap. 29.

11. Am discutat în altă parte mai în profunzime acest lucru: vezi The Big Umbrella, „Grief as a Counseling Opportunity" (Îndurerarea
ca oportunitate de consiliere spirituală), p. 63-94.

12. În Noul Testament, cuvântul tradus mâhnire este lupe, „durere". În acest cuvânt este predominant efectul fiziologic al emoţiei,
accentuând reacţiile viscerale şi alte reacţii fizice neplăcute pe care le dă şocul unei pierderi ale cărei efecte zguduie din temelii viaţa.
Adevărata durere dărâmă tiparele anterioare de trăire, şi produce durere datorită pierderii cuiva iubit. Mâhnirea este deci o experienţă
de două ori dureroasă.

13. O listă de verificare a domeniilor în general poate fi după cum urmează: (1) Fizic: verifică regimul alimentar, exerciţiile fizice,
bolile sau accidentele, somnul (mai ales) şi practicile care pot dăuna trupului, probleme sexuale; (2) Social: verifică viaţa socială în
general şi activităţile, relaţiile cu părinţii, cu copiii, cu vecinii, cu colegii de serviciu etc.; (3) Profesional: verifică siguranţa
serviciului, calitatea muncii depuse, atitudinile faţă de serviciu (şi faţă de muncă în sine), schimbări recente; (4) Financiar: verifică
datoriile făcute, dificultăţile financiare, mari cheltuieli, teama de viitor, conflicte cu alţi membri ai familiei cu privire la bani; (5)
Familial: verifică domeniile problematice în relaţiile dintre soţ şi soţie, comunicarea, disciplinarea copiilor, o viaţă neconformă cu
principiile biblice cu privire la căsătorie (de ex., relaţie dintre soţ şi soţie are prioritate faţă de relaţia dintre părinţi şi copii), probleme
cu socrii; (6) Eclesiastic: frecventarea bisericii, credincioşia în utilizarea darurilor, participarea la programe (participarea exagerată
sau lipsa de participare), relaţiile cu pastorul şi cu alţi membri ai bisericii; (7) Personal: relaţia persoanei cu Dumnezeu, mântuirea,
sentimentul de vinovăţie cauzat de anumite păcate, studierea Bibliei (sau nestudierea Bibliei), rugăciunea, mărturisirea, scopurile în
viaţă şi utilizarea darurilor. Această listă nu este exhaustivă şi domeniile menţionate nu se exclud reciproc, dar prezentarea lor vă
poate fi utilă sub formă de sugestii. Când consilierii spirituali noutetici sondează sistematic, ei uneori sondează fiecare domeniu (vezi
Competent to Counsel, p. 156).

14. Vezi comentariile cu privire la structurarea totală („Total Structuring") în Competent to Counsel, p. 124, 152 şi urm., 160 şi urm.,
170-175, 185 şi urm.

15. Un studiu al felului cum punea întrebări Sherlock Holmes este util şi instructiv, pentru că ilustrează o metodologie eficace pentru
punerea întrebărilor. Holmes întotdeauna are grijă să obţină date detaliate concrete.

16. Remarcile indirecte sunt de multe ori cruciale. Întreabă-te: „De ce a menţionat el chestiunea aceea care nu are legătură directă cu
problema? Oare vrea el s-o discutăm? Sau a menţionat-o doar pentru a completa fundalul problemei? etc." Investighează aceste
remarci ori de câte ori ţi se pare că aceasta va da rezultate.

17. Întrebările care încep cu de ce duc la speculaţii şi la nemulţumire. Întrebările care încep cu de ce puse de Isus au fost în
exclusivitate retorice. Prin ele, El a pus presiune asupra celui întrebat. Aceste întrebări pot fi folosite cu succes în consilierea spirituală
pentru acelaşi motiv. Ele sunt de obicei ineficiente în colectarea de date.

18. Într-adevăr, de multe ori, acestea sunt cele mai bune. Deoarece aceasta implică o schimbare în obiceiurile consilierului spiritual, el
va descoperi că numai perseverenţa şi timpul îl vor face să se simtă confortabil punând şi alte întrebări cu caracter intim.

19. Dar niciodată nu aşa cum o propune Harold Haas, Pastoral Counseling with People in Distress (Consilierea pastorală cu oameni
care suferă), (St. Louis: Concordia Publishing House, 1970) p. 75, 96, care apare să dorească informaţii şi date fără să le ceară.
20. Consiliaţii vor face acelaşi lucru. Obiceiul de a interpreta în mod bizar datele poate să îl ducă pe consiliat la concluzia că este
urmărit de agenţi secreţi, că este hărţuit de o persoană necunoscută sinistră, sau că este posibil să i se pună droguri în mâncare. Astfel
de persoane pot să fie etichetate drept schizofrenice, când de fapt adevărata lor problemă este interpretarea neselectivă a datelor.

21. Un exerciţiu bun este să te gândeşti la explicaţii opuse sau alternative: „Da, interpretarea mea pare corectă; dar să presupunem că
mai există un ai treilea factor important, cum ar fi lipsa de somn... atunci..."

22. „Ce am vrut să spun cu aceasta este..." sau „Te întreb despre situaţii ca aceea când..."

23. Un mare semn de întrebare, încercuit, poate să fie utilizat pentru a indica o astfel de nesiguranţă. Încercuirea va distinge acest
semn de întrebare de celelalte şi va constitui un semnal vizual care va face posibilă găsirea rapidă a acestor date la o şedinţă ulterioară.

24. În Efeseni 4:25, Pavel spune: „Fiecare din voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora (italicele
îmi aparţin)". Motivul prezentat este important. La fel cum în toate lucrările care se fac prin cooperare, adevărul le permite
persoanelor să funcţioneze, tot aşa adevărul este esenţial pentru consilierea spirituală, care este în esenţa ei o lucrare de cooperare.

Capitolul 27
AJUTOR PRIN TEME DE CASĂ
Oferirea unui ajutor iniţial prin teme de casă
Consiliatul are nevoie de ajutor, nu numai de speranţă. Dar ajutorul trebuie să fie un ajutor real. El are nevoie
de ajutor ca să facă faţă problemelor lui actuale. Consilierul spiritual nu trebuie numai să analizeze trecutul
pentru a-l ajuta pe consiliat să scoată la lumină şi să rezolve anumite chestiuni nerezolvate, ci trebuie şi să-l
înveţe cum vrea Dumnezeu ca el să-şi trateze probleme care s-au precipitat şi care l-au determinat să ceară
consiliere spirituală chiar acum. Toate aceste probleme trebuie să fie considerate importante şi reale. Un mijloc
principal prin care i se poate oferi un astfel de ajutor este utilizarea judicioasă a temei de acasă, dar mai întâi să
analizăm unele probleme care ar putea (la început) să pară a indica necesitatea de a utiliza alte metode.

Multe cărţi de consiliere spirituală ne avertizează că persoana consiliată nu ştie prea multe despre ceea ce nu
este în regulă cu ea. Aşa că consilierii spirituali sunt îndemnaţi ca în loc să asculte la ceea ce spune consiliatul
(conţinutul cuvintelor lui), să caute să afle care este starea lui citind printre rânduri. Apoi să-i interpreteze
consiliatului adevărata lui situaţie. Se presupune despre consiliat fie că nu ştie prea multe despre mecanismul
problemei lui, fie că încearcă să înşele. În ambele cazuri, consilierii sunt sfătuiţi să nu aibă încredere în
consiliat. Este adevărat că unii oameni încearcă să înşele, dar, în general vorbind, lucrurile stau aşa numai dacă
consiliatul are un motiv puternic pentru a proceda în felul acesta [1].

De cele mai multe ori, la început, consiliatul dezvăluie numai o parte a problemei, pentru a vedea ce face
consilierul spiritual cu ceea ce i-a fost dezvăluit [2]. Poate că el nu este sigur că vrea să-i dea consilierului
posibilitatea de a vedea întregul tablou, până când nu îl testează mai întâi, să vadă ce va face cu un aspect mai
lipsit de importanţă al problemei. Dacă consilierul spiritual ignoră problema care i-a fost prezentată, dacă o face
să pară lipsită de importanţă sau dacă o tratează ca pe o analiză greşită a situaţiei, consiliatul ar putea să nu-i
mai dezvăluie niciodată restul. Este deci mult mai bine să tratezi cu seriozitate fiecare problemă care îţi este
prezentată. Cel mai sigur mod de a-ţi lua toate măsurile de precauţie este să spui ceva de felul: „Această
dificultate s-ar putea să nu fie problema principală. Dar tu ai prezentat-o ca pe o problemă, aşa că vom începe
ocupându-ne de ea. De multe ori este mai înţelept să începi cu chestiuni mai simple. Pe măsură ce apar alte
probleme mai mari, ne vom ocupa de ele pe rând. Cu cât ajungem mai curând la ele, cu atât mai bine, dar vom
trata fiecare problemă în mod serios".

Consilierii spirituali trebuie să-i ia în serios pe consiliaţi. Ei trebuie să-i ia în serios suficient de mult ca să le
dea o temă de casă care să servească la rezolvarea problemei prezentate. Dacă problema a fost prezentată în
mod greşit sau dacă a existat o încercare de a-l înşela pe consilierul spiritual, nimic nu va dezvălui acest lucru
mai rapid decât tema de casă. Nimic nu-i descurajează pe oameni mai mult decât omnipotenţa psihiatrică cu
care unii care se califică singuri drept experţi privesc în jos de pe Muntele Olimp şi declară (sau, şi mai rău,
insinuează) că datele prezentate sunt toate incorecte. Pe de altă parte, te simţi recompensat să vezi reacţia
obişnuită a consiliatului atunci când sunt rezolvate imediat câteva probleme mărunte. Aproape întotdeauna, în
astfel de cazuri, consiliatul îi dezvăluie imediat consilierului problema majoră cu care este confruntat.
De multe ori, consiliaţii care au experimentat eşec după eşec cu psihiatri sau cu alţi consilieri spirituali, vor dori
să câştige o oarecare încredere înainte de a-şi descărca toată povara. Nu uita deci că dacă consilierul spiritual
desconsideră acele probleme mici care-i sunt prezentate şi îi spune consiliatului (sau numai insinuează) că nu
înţelege despre ce vorbeşte acesta, consiliatul ar putea să nu-i încredinţeze niciodată problema mare pe care o
are. În principiu, consilierii spirituali trebuie să trateze întotdeauna problemele mici care le sunt prezentate cu
tot atâta grijă şi cu tot atâta zel ca şi pe cele mai mari. Aceasta include stabilirea unei teme de casă. Aşa că
primul lucru de făcut poate fi să îi dai consiliatului o temă de casă care să îi rezolve dificultăţile curente („Du-te
direct la profesorul tău şi lămureşte lucrurile").

Isus S-a ocupat tot timpul de probleme presante. El nu a ignorat niciodată o astfel de cerere. El l-a vindecat mai
întâi pe omul orb (Ioan 9); abia mai târziu l-a confruntat cu nevoia lui mult mai mare de a primi vedere
spirituală. Gândeşte-te o clipă la acest incident. După cum ne spune Biblia, orbul s-a dus să se spele şi s-a întors
văzând. „Ce s-a întâmplat?" l-au întrebat vecinii lui şi alţi oameni. „Nu ştiu," a răspuns el. „Tot ce ştiu este că
am fost orb şi un om cu numele Isus a pus noroi pe ochii mei, mi-a spus să mă spăl şi acum văd." Fariseii l-au
interogat. „Nu ştiu mai mult decât atât," a spus el; „ştiu un singur lucru: cândva eram orb, iar acum văd."
Evident că aceasta era tot ce ştia el. Isus nu a mers mai departe la prima lor întâlnire. Însă mai târziu Isus l-a
căutat la Templu şi S-a ocupat de nevoia lui mai adâncă de mântuire. Însă până în acel punct El S-a ocupat
numai de problema care-i fusese prezentată. De multe ori aceasta este calea pe care o urmează consilierea
spirituală; ea trebuie să urmeze calea aceasta.

Uneori consilierul spiritual trebuie să ajute pe o persoană să rezolve o problemă iniţială legată de sentimente
(„Mă simt deprimat" sau „Sunt obosit tot timpul" sau „Mi-e frică să trec peste poduri"). Circulă multe sfaturi
greşite cu privire la sentimente. De la început (Geneza 3:6), oamenii păcătoşi au acţionat pe baza sentimentelor
lor şi în conformitate cu dorinţele lor; acesta este un motiv major pentru care ei ajung la consiliere spirituală.
Astfel de persoane ajung în mod inevitabil la necaz. Ele trăiesc pe baza impulsurilor, şi nu pe baza poruncilor
lui Dumnezeu. Acesta este chiar tipul de persoane care au nevoie de teme de casă stabilite cu grijă.

Există numai două opţiuni: un om poate să trăiască o viaţă orientată spre dorinţe sau o viaţă orientată spre
poruncile lui Dumnezeu. Primul fel de viaţă este motivat de sentimente, iar al doilea este motivat de ascultarea
de Dumnezeu. Păcătoşii, din cauza orientării inimii umane păcătoase, trăiesc pe baza dorinţei în loc să trăiască
pe baza voii revelate a lui Dumnezeu. Consilierii spirituali creştini descoperă repede că aproape fiecare consiliat
este adânc implicat în acest fel de necaz. Într-adevăr, ei se aşteaptă la aceasta şi concep întreaga consiliere în
aşa fel încât să rezolve această problemă. Caută întotdeauna dovezi care să-ţi confirme existenţa unei astfel de
situaţii. Când faci acest lucru, acordă o atenţie deosebită vocabularului consiliatului care duce o viaţă orientată
spre dorinţe. Când consiliaţii utilizează din belşug cuvinte ca „vreau, îmi place, nu pot, simt", consilierul
spiritual poate să fie destul de sigur că această problemă este prezentă. Astfel de oameni spun încontinuu: „Nu
pot s-o fac; n-am putut să mă abţin; nu simt aşa; nu-mi place acest lucru". Protestul de obicei ia o astfel de
formă.

Deşi consilierul spiritual recunoaşte că este dificil să faci ceea ce îţi cere Dumnezeu, el trebuie să insiste că dacă
consiliatul Îl cunoaşte pe Isus Cristos, el poate şi trebuie să facă voia lui Dumnezeu, indiferent ce simte [3].
Ceea ce are importanţă este ceea ce Dumnezeu îi spune să facă; nimic altceva. Consilierul spiritual poate să
spună: „Chiar dacă nu ai o motivaţie prea mare pentru a fi ascultător mâine, roagă-te şi pentru aceasta, dar
pune-te pe treabă şi fă ceea ce îţi spune Dumnezeu. Poate că nu ai avut o motivaţie prea grozavă nici azi-
dimineaţă, când te-ai sculat în ciuda sentimentelor tale, dar ai făcut-o oricum". Consilierul poate să explice în
felul următor:

„Nu trebuie să aştepţi să ai un sentiment cald pentru ca să dai un pahar cu apă rece sau o bucată de pâine
duşmanului tău. Nu trebuie să acţionezi pentru că simţi că vrei să acţionezi sau pentru că doreşti s-o faci.
Trebuie să acţionezi pentru că Dumnezeu îţi spune să faci acest lucru. Când Biblia îţi spune să-l iubeşti pe
duşmanul tău, aceasta este porunca lui Dumnezeu şi ea trebuie să fie respectată prin acţiune. Dragostea nu este
sentimentul prostesc, dulceag în care au transformat-o oamenii. Sentimentul asociat cu dragostea este minunat
şi substanţial pentru că este zidit pe o temelie solidă. Concepţia care pune semnul egalităţii între dragoste şi
sentiment, face ca dragostea să fie dependentă de fluxul şi refluxul emoţiilor. Sentimentul dragostei este de fapt
rodul dragostei. Dragostea are rădăcini mult mai adânci decât sentimentul. Dragostea este mai întâi voinţa de a
da din tine însuţi altei persoane, fie că este vorba de timp, sau de lucruri materiale sau de preocuparea pentru
persoana aceea. Trebuie să dai ca să iubeşti. Trebuie să arăţi dragoste făcând fapte pline de dragoste conform
Scripturilor, fie că simţi că vrei s-o faci, fie că nu. Şi dacă faci fapte pline de dragoste suficient de des, în cele
din urmă începi să simţi că vrei să le faci. („Acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.") Investeşte-te
în altcineva şi vei avea sentimentele adecvate faţă de persoana aceea".

Astfel, problemele iniţiale legate de sentimente trebuie să fie tratate accentuând comportamentul ascultător, şi
nu concentrându-ne asupra sentimentului însuşi. Concentrarea asupra sentimentelor poate aduce numai
eliberare temporară, deoarece ea implică canalizarea eforturilor spre efecte (simptome) şi nu spre cauze. Cea
mai bună metodă pentru rezolvarea problemelor iniţiale cu privire la sentimente este să ne concentrăm asupra
comportamentului deficitar care stă la baza lor. Sentimentele negative pot fi modificate pentru totdeauna numai
dacă se modifică pentru totdeauna tiparele comportamentale (vezi Competent to Counsel, p. 93 şi urm.).

Concentrarea asupra sentimentelor de obicei dă amploare problemei sentimentelor (ca, de exemplu, în cazul
fricii de scenă [4]). Concentrarea gândirii asupra inimii poate să o facă să bată mai repede; gândul la o durere în
piept poate să producă durere sau să o amplifice pe cea existentă etc [5]. Astfel, concentrarea discuţiei şi a
gândirii asupra sentimentelor neplăcute tinde să amplifice problema sentimentelor. Soluţia este acţiunea care
are drept scop corectarea comportamentului. De aceea, persoanelor care ne cer ajutorul trebuie să le fie date
teme de casă concepute în aşa fel încât să împlinească nevoile lor concrete. Ca rezultat, tema de casă este
esenţială pentru toată consilierea spirituală, indiferent care este problema, pentru că ea este concepută pur şi
simplu ca un mijloc pentru iniţierea şi menţinerea practicării regulate a evlaviei pe care o cere Pavel în 1
Timotei 4:7 [6]. Prin urmare, tema de casă este o unealtă esenţială pe masa de lucru a consilierului spiritual. El
trebuie să înveţe cum s-o utilizeze cu îndemânare.

Consiliatul de profesie
În procesul de colectare a datelor, consilierul spiritual poate câteodată să fie confruntat cu consiliatul de
profesie. Spre deosebire de alţii, el nu vine să caute ajutor; el vine să-l testeze pe consilier. El şi-a făcut o
carieră din consilierea spirituală. El a fost la fiecare consilier spiritual din oraş, iar acum, auzind de unul nou, a
hotărât să-şi măsoare puterile şi cu el.

De obicei există nişte semne clare după care consiliatul de profesie poate fi identificat. Mai întâi, dacă
consilierul spiritual utilizează Inventarul datelor personale, el descoperă faptul că de o vreme consiliatul a
vizitat mai mulţi consilieri spirituali şi psihiatri [7]. Acest fapt în sine nu este un semn că el este într-adevăr un
consiliat de profesie; sunt mulţi oameni care au căutat ajutor timp de mulţi ani în mai multe locuri, dar nu l-au
găsit. Dar împreună cu alte semne, acesta iese în evidenţă ca o stea foarte luminoasă. Consilierul spiritual va
observa de asemenea că vocabularul consiliatului de profesie este impregnat cu jargon psihiatric. El îşi cunoaşte
problema, cunoaşte obligaţiile consilierului spiritual şi va vorbi fără reţinere despre amândouă. El va pune însă
accentul pe teorie, nu pe probleme. El va vrea să discute şi să dezbată principii şi metode. Atitudinea lui nu este
aceea a unui om care caută ajutor. El este prea nepăsător atunci când este vorba de a acţiona, dar este destul de
insistent atunci când este vorba de a discuta despre consiliere. Dacă consilierul spiritual îi permite, el va discuta
toată ziua punctele sensibile ale teoriei sau practicii consilierii spirituale. Pe scurt, el vrea ca consilierul spiritual
să discute despre consiliere, şi nu să-l consilieze pe el. Lui îi place cadrul consilierii spirituale. El vrea să preia
controlul asupra şedinţei şi va hotărî bucuros procedee, va stabili agende de lucru etc. S-ar putea ca el să fie
foarte critic la adresa metodelor şi filozofiei consilierii spirituale. Pe de altă parte, s-ar putea ca el să vrea să
coopereze în joacă. Despre oricare extremă ar fi vorba, ea rămâne o extremă.

Un lucru pe care el nu-l va face este să lucreze cu seriozitate la problemele lui. În acest punct, consiliatul de
profesie se va găsi la ananghie dacă consilierul spiritual la care s-a dus îşi bazează consilierea pe principiile
biblice. Consilierul freudian, cel rogerian sau cel behaviorist este la discreţia lui încă de la început - şi el ştie
acest lucru. Asociaţia liberă, reflecţiile şi dinamica behavioristă pot fi manipulate cu uşurinţă de el. Însă nu-i va
fi prea uşor să trateze cu un om care pretinde pocăinţă şi reconciliere. De aceea, pentru el, sunt o enigmă temele
de felul: „În săptămâna aceasta du-te şi stai de vorbă cu persoana care ţi-a greşit". El va încerca să se sustragă
de la aceasta. Consilierul spiritual noutetic îl va confrunta şi cu această problemă a eschivării. Nu după multă
vreme, adevărata lui intenţie - să facă un joc din consilierea spirituală - va fi evidentă, şi el va fi obligat să vadă
adevărul cu privire la el însuşi. În acest punct, Dumnezeu poate să-l ducă la pocăinţă, şi el va deveni pentru
prima oară un consiliat autentic. Sau, poate, se va da bătut pur şi simplu.
Consilierul spiritual biblic nici nu-l va dispreţul, nici nu se va simţi descurajat, ci, dintr-o preocupare sinceră
pentru binele lui, va insista ca toată consilierea spirituală să se facă cu seriozitate. Consilierul spiritual ar
încerca să-l câştige pe consiliat pentru Cristos şi să-l ajute să rezolve problemele care l-au condus spre acest joc
prostesc pe care îl joacă de o vreme.

De multe ori, consiliatul de profesie este o persoană care a pierdut de mult orice speranţă [8]. Problema pe care
o prezintă el s-ar putea să fie de fapt reală. Iniţial el a mers la consiliere spirituală căutând cu sinceritate ajutor.
După ce din mai multe surse n-a primit un răspuns la problema lui, el a ajuns să fie convins că nu prea sunt
multe speranţe pentru el. Deoarece speranţele i-au fost spulberate de mai multe ori, el a început să ţină din
teamă speranţa la distanţă. Mergând la un consilier după altul, el a refuzat să-i lase să-l ajute. Le-a spus că el
doreşte să fie ajutat, dar acţiona din ce în ce mai puţin ca un om care doreşte să fie ajutat. Treptat, consilierea
spirituală a devenit un mod de viaţă pentru el, iar şedinţele de consiliere spirituală au devenit un joc de şah.

Datoria consilierului spiritual este să taie aceste bariere cu sabia Duhului, care poate să dea imediat atât
convingerea cu privire la păcat, cât şi prospeţimea speranţei. Un factor important în întregul proces este
utilizarea temelor de casă bazate pe principii biblice, ale căror detalii le vom analiza în continuare.

NOTE

1. Cum ar fi sentimentul adânc de vinovăţie cauzat de un avort, lipsa de motivaţie pentru a veni la consiliere (soţia, şeful sau părinţii
au insistat), dorinţa de a răni pe cineva, obiceiul de a minţi etc.

2. Uneori el găseşte că este foarte greu să vorbească. Problema este atât de mare sau teama lui sau jena este atât de copleşitoare încât
el ezită. Ori de câte ori consilierul nu poate să-l ajute pe consiliat într-o perioadă rezonabilă de timp să dea informaţiile necesare, el
poate să folosească tema de casă cu acest scop. El poate să-i spună să scrie ceea ce îi este atât de greu să spună, şi să aducă cele scrise
săptămâna viitoare. Desigur, este posibil uneori (chiar în timpul şedinţei) să i se înmâneze consiliatului o hârtie şi un creion st să i se
ceară să facă atunci acest lucru. Consilierii spirituali trebuie să înveţe sa utilizeze tot felul de mijloace în consiliere. Nu ezita să
foloseşti telefonul, tabla de scris, tabele într-o şedinţă. Dacă una din părţile implicate nu va veni, poţi să comunici cu ea prin telefon,
printr-o înregistrare pe casetă sau printr-o notă scrisă etc.

3. Vezi reacţiile posibile ale consilierului în „Limbajul consilierii spirituale", cap. 12.

4. Vezi Jay Adams, Pulpit Speech (Vorbirea de la amvon), (Nutley, N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1971), p. 154.

5. S.H. Kraines şi E.S. Thetford, Managing Your Mind (Cum să-ţi conduci gândirea), (New York: Macmillan Co., 1945), p. 65, 70.

6. Vezi Godliness Through Discipline (Evlavie prin disciplină), op. cit.

7. Vezi Anexa A, unde există un model de Inventar al datelor personale.

8. Vezi „Speranţa" în capitolul 6.

Capitolul 28
O ANALIZĂ A TEMEI DE CASĂ [1]
Consilierul spiritual trebuie să dea o temă de casă în fiecare săptămână. Această temă de casă slujeşte mai multe
scopuri.

(1) Temele de casă regulate formează obiceiul de a aştepta o schimbare. Prin tema de casă consilierul spiritual îi
arată consiliatului că el se aşteaptă ca şedinţele de consiliere spirituală să nu se reducă la discuţii. De obicei,
încă de la prima şedinţă, trebuie să i se ceară consiliatului să efectueze o temă de casă. Isus le-a cerut mereu o
schimbare acelora pe care i-a consiliat el, şi adesea a făcut acest lucru încă de la prima întâlnire [2]. Deşi nu
totul poate fi schimbat imediat, ceva poate să se schimbe încă de la început. Deci, din momentul iniţial al
consilierii spirituale, consiliatul trebuie făcut să înţeleagă două lucruri: mai întâi, că fiecare şedinţă de consiliere
spirituală are drept rezultat natural o acţiune biblică; în al doilea rând, că i se va cere să acţioneze aşa cum îi
pretinde Cuvântul lui Dumnezeu.
Este esenţial să începi să stabileşti acest obicei încă de la prima şedinţă. Este o greşeală foarte gravă să crezi că,
după multe şedinţe în care nu s-a făcut nimic altceva decât s-a discutat, un consilier spiritual poate să-şi
schimbe uşor procedeul şi să înceapă să ceară acţiune. Consilierii spirituali trebuie să recunoască că ei încep să
stabilească tipare din prima şedinţă şi că acestea sunt greu de schimbat.

Următoarea diagramă ilustrează deficienţa consilierii spirituale nebiblice şi demonstrează superioritatea

consilierii noutetice.

Teme mici/schimbări mari

Când în primele şedinţe sunt date teme mici şi uşoare, consiliaţii învaţă repede cum să rezolve cu succes
problemele după voia lui Dumnezeu. Ca rezultat, speranţa apare chiar în primele faze ale consilierii. Principiile
învăţate din rezolvarea problemelor simple pot fi aplicate mai târziu la problemele mai complexe.

Şedinţa nr.
Consiliere 1 2 3 4 5 6 7
noutetică DA DA DA DA DA DA DA
Obiceiul ca discuţia să ducă la acţiune este format de la început.

Şedinţa nr.
Alte feluri
1 2 3 4 5 6 7
de
D D D D D D DA
consiliele
S-a format obiceiul de a nu acţiona.

Figura 4
Obiceiuri formate de diferite feluri de consilieri (D = Discuţie, A = Acţiune)

Uneori, consilierii spirituali, în graba lor de a rezolva problemele majore, nu îşi dau seama că este nevoie de
mai mult de o săptămână pentru a aduna toate datele necesare pentru rezolvarea acelor probleme şi, ca rezultat,
ei pot să plonjeze în mod periculos înainte, pe baza unor date inadecvate [3].

În afară de aceasta, chiar şi atunci când toate datele legate de problemă sunt cunoscute, consiliatul ar putea să
nu fie gata (adică ar putea să nu fie în stare sau să nu vrea) să acţioneze pentru rezolvarea problemei aceleia.
Totuşi, consilierul are dreptate când consideră că este nevoie de acţiune încă de la început. Este deci înţelept din
partea lui, în multe (poate chiar în cele mai multe) cazuri, să înceapă abordând probleme mici şi simple. Nu
numai că poate fi realizat mai uşor un succes în primele faze (iar acesta duce la speranţă), dar consiliatul poate
să primească putere din aceste succese pentru a aborda problemele mai mari [4]. El va avea o altă atitudine când
va ajunge la problemele majore după ce a trecut prin bucuriile şi succesele care sunt rezultatul ascultării de voia
lui Dumnezeu. El va fi probabil mai puţin temător, mai încrezător în alţii şi în sine însuşi [5].

Pe lângă toate acestea, este important să menţionăm că schimbările mici pot să aibă efecte mari. Când au loc
succese mici, nu numai că este inversată spirala păcatului care duce în jos, dar consiliatul poate încape să se
schimbe radical.

Când, de exemplu, o soţie nu are încredere în soţul ei şi a renunţat să mai creadă în promisiunile lui că se va
corecta, aproape orice schimbare este binevenită. Întreaga atitudine a unei astfel de spţii s-a schimbat în mod
impresionant atunci când soţul a început să se străduiască să-şi agaţe pantalonii pe umeraş, să-şi pună şosetele
în coşul cu rufe murdare etc. Cu alte cuvinte, nu are loc doar rezolvarea unei probleme mici, ci poate să apară şi
o soluţie pentru o problemă mai mare - ca de exemplu schimbarea atitudinii unei persoane faţa de alta.
Rezolvarea cu succes a unei probleme mici poate duce la o schimbare totală de direcţie. Iar succesul în
rezolvarea problemelor mici poate duce nu numai la schimbarea atitudinii consiliatului sau a altora, ci el poate
marca şi începutul unor noi forme de cooperare între soţ şi soţie, între părinţi şi copii. De multe ori acest fel de
cooperare trebuie sa fie dezvoltat înainte ca problemele mari să poată fi rezolvate. Un lucru este sigur, dacă
efectele sunt pozitive, indiferent dacă sunt mari sau mici, ele sunt întotdeauna bune.
Probleme cu un filon sau cu mai multe filoane
Am sugerat că în mod obişnuit consilierii spirituali trebuie să înceapă să lucreze cu problemele cu un singur
filon. Este mai uşor să lucrezi cu problemele cu un singur filon decât cu cele mai complexe. În multe cazuri, o
problemă cu un singur filon este singura problemă disponibilă cu care poţi să începi, deoarece dimensiunile
problemelor mai complexe nu sunt încă pe deplin cunoscute. Deoarece problema cu un singur filon este simplă,
ea poate fi rezolvată de obicei cu mai multă uşurinţă de către consiliaţi. Însăşi simplitatea relativă tinde să facă
posibil un succes în primele faze, şi acesta, aşa cum am arătat, are o importanţă vitală pentru ca persoana
consiliată să prindă curaj şi să înceapă să spere.

Deoarece este simplă şi nu complexă, problema cu un singur filon îi dă consiliatului posibilitatea să vadă mai
uşor dinamica problemei lui (fuga de responsabilitate etc.) şi principiile Scripturii care trebuie să fie aplicate
pentru a o rezolva. Faptul că vede clar dinamica problemei şi principiile şi felul cum acţionează acestea într-o
împrejurare reală bine definită, îl face pe consiliat capabil ca mai târziu să le aplice la probleme mai complexe.
În sfârşit, atunci când consiliaţii se văd unii pe alţii acţionând cu succes asupra problemelor cu un singur filon,
este generată speranţa nu numai datorită faptului că s-au găsit soluţii la problemele personale ale consiliatului,
ci şi datorită faptului că există dovezi clare că partenerul de viaţă al consiliatul depune de asemenea eforturi
pentru rezolvarea problemei. Problema cu un singur filon (agăţatul pantalonilor, ştergerea prafului în casă) este
atât de simplă încât nu necesită nici o atenţie în sine. Dimensiunile ei sunt concrete şi clare, dându-le astfel
posibilitatea consiliaţilor să se concentreze nu asupra problemei înseşi, ci asupra relaţiilor dintre ei şi asupra
metodelor biblice pentru rezolvarea problemelor. Prin mici schimbări de direcţie, se pot realiza mari schimbări,
de atitudine. Deci consilierul spiritual trebuie să înceapă [6] neapărat cu problemele cu un singur filon, ori de
câte ori acest lucru este posibil.

(2) Tema de casă clarifică ce aşteaptă consilierul de la consiliat. Când tema de casă este scrisă, ceea ce are de
făcut consiliatul nu poate fi atât de uşor înţeles greşit sau confundat cu altceva [7]. Trebuie să nu uităm că
atunci când oamenii vin la consiliere spirituală, ei sunt de obicei într-o stare de tulburare emoţională. Drept
rezultat, ei au tendinţa de a nu înţelege ce li se spune, de a uita ce li se spune sau de a reţine în mod selectiv
numai ceea ce sunt nerăbdători să audă. S-ar putea ca ei să aibă tendinţa (sau dorinţa) de a înţelege greşit ceea
ce li se cere să facă. Temele de casă scrise menţin la un nivel minim discuţiile contradictorii dintre consiliaţi sau
dintre consiliaţi şi consilierul spiritual. Faptul că se formulează în scris ceea ce se aşteaptă de la consiliat, îl
forţează pe consilierul spiritual să se exprime concret, simplu şi clar. Uneori consilierii înşişi nu ştiu exact ce
aşteaptă de la consiliaţi. Faptul că exprimă în scris aceste aşteptări îl obligă pe consilier să formuleze ceea ce
are de făcut consiliatul în propoziţii inteligibile.

Temele de casă scrise continuă ajutorul pe care-l dă consilierul spiritual în timpul şedinţei de consiliere. În
timpul săptămânii, caietul de teme de casă îi reaminteşte consiliatului ce trebuie să facă. În multe privinţe, acest
caiet joacă rolul consilierului în perioada dintre şedinţele de consiliere spirituală.

(3) Tema de casă îi dă consilierului spiritual posibilitatea să facă mai multă consiliere şi s-o facă mai rapid.
Tema de casă scrisă accelerează consilierea spirituală. Nu se lucrează numai în cadrul şedinţei de consiliere
spirituală, ci lucrul continuă toată săptămâna [8]. Consilierea spirituală nu pierde din intensitate în perioada
dintre şedinţe. De fapt, tema de casă accentuează faptul important că cea mai mare parte a lucrării trebuie să fie
făcută de consiliat în afara şedinţei de consiliere. Schimbarea în ceea ce priveşte felul cum se raportează
consiliatul la serviciul său, la vecinii sau la rudele lui, nu are loc în cadrul şedinţelor de consiliere. Consiliatul
trebuie să acţioneze în afara şedinţelor, şi asupra acestui lucru pune accentul tema de casă.

Acordarea unei importanţe exagerate şedinţei de consiliere spirituală duce la scăderea intensităţii lucrării de consiliere în perioadele
dintre şedinţe. Metodele care pun accentul pe şedinţa de consiliere, care este considerată ora magică, au tendinţa (1) să dea prea mare
importanţă expertului, (2) să nu realizeze nimic repede şi (3) să-l facă pe consiliat dependent de consilierul spiritual.

Concentrarea asupra lucrării din timpul săptămânii (1) face ca relaţia consiliatului cu Dumnezeu şi cu semenii lui (şi nu relaţia cu
consilierul spiritual) să fie cea mai importantă, (2) pune accentul asupra vieţii trăite în fiecare zi şi nu asupra orei magice şi (3)
realizează multe într-un timp scurt, printr-un efort zilnic şi nu îl face pe consiliat dependent de o şedinţă săptămânală de o oră.

Figura 5
Concentrarea corectă
(4) Tema de casă îi împiedică pe consiliaţi să devină dependenţi [9] de consilierul spiritual. Încă de la început li
se cere consiliaţilor să facă ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la ei în lumina Scripturii şi pe baza puterii Duhului
Sfânt. Consilierul nu face în locul lor ceea ce au ei de făcut. El este doar antrenorul lor; el este un păstor care îşi
conduce oile. Dar ei sunt cei care lucrează. El insistă ca ei să înveţe să îşi ducă până la capăt mântuirea (soluţia)
prin ascultare de Dumnezeu şi în dependenţă de ajutorul Lui (Filipeni 2:12). Indiferent cât de multe indicaţii dă
consilierul spiritual, consiliatul nu va deveni dependent de el dacă i se va cere să acţioneze în timpul săptămânii
[10]. Tema de casă pune accentul asupra responsabilităţii consiliatului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lui.
Această abordare a consilierii spirituale este în puternic contrast cu abordarea pe care noi am numit-o
„cunoaştere de expert" şi pe care a folosit-o Freud şi neofreudienii [11].

(5) Tema de casă îi dă posibilitatea atât consilierului spiritual cât şi consiliatului să măsoare progresul sau lipsa
progresului. Când ţelurile sunt stabilite clar pe hârtie, consilierul şi consiliatul pot să meargă înapoi de la
săptămână la săptămână, ca să vadă dincotro vin şi încotro se îndreaptă. Unii consiliaţi îşi fac obiceiul de a
merge înapoi şi a reciti în fiecare săptămână toate temele anterioare. Caietul de teme de casă serveşte astfel
pentru a da încurajare şi speranţă acolo unde a avut loc un progres, şi poate servi şi ca un impuls acolo unde
lipseşte progresul.

Măsurarea progresului poate să inducă în eroare. Uneori consilierii spirituali măsoară progresul prin comparaţie
cu alţi consiliaţi. Acest fel de a măsura progresul poate avea validitate numai într-o măsură foarte mică. În
ultimă instanţă, toţi consilierii spirituali creştini trebuie să măsoare progresul prin raportare la ceea ce cere
Dumnezeu de la noi în Scripturi. Totuşi, atunci când un consiliat merge pe calea sfinţirii pe baza Cuvântului lui
Dumnezeu, el poate să pară că progresează mai bine decât altul, când de fapt starea lui nu este chiar atât de
bună. De exemplu, priveşte la diagrama de mai jos. Cine pare să progreseze mai bine, consiliatul A, B sau C?

Figura 6
Progresul vieţii măsurat pe baza cerinţelor biblice

Poate că răspunsul tău imediat este B. Totuşi, trebuie să schimbi această evaluare dacă analizezi progresul lor
real din, să zicem, ultimele şase luni. Aici (vezi diagrama care urmează) progresul nu este măsurat pe baza stării
de moment a consiliaţilor, ci pe baza a tot ce s-a întâmplat în ultimele şase luni [12]. În ceea ce priveşte
progresul, diagrama arată că C a făcut salturile cele mai mari în sfinţire. În ceea ce-l priveşte pe B, deşi se află
la nivel mai înalt în anumite privinţe, în altele a început să alunece. El se mişcă într-o direcţie greşită. A stă pe
loc. Dar C a devenit creştin, a crescut foarte mult şi merge în direcţia bună. Reprezentarea sfinţirii prin astfel de
diagrame este deficitară, dar eu intenţionez să spun un singur lucru despre aceasta: nu poţi să evaluezi progresul
determinând unde se afla persoana în momentul de faţă. Trebuie să întrebi de unde vine ea şi în ce direcţie se
îndreptă.

Figura 7
Progresul vieţii măsurat în ultimele şase luni

Deşi tema de casă trebuie să rămână mijlocul principal de verificare a progresului, trebuie să fie adăugaţi şi alţi
factori care să întărească evaluarea făcută. Datele periferice (ca, de exemplu, schimbarea aspectului exterior în
bine [13], veselia, speranţa, încrederea crescândă în sine, entuziasmul sau antipodurile acestora) dau indicii
puternice cu privire la progres. Răspunsurile la întrebări simple, ca de pildă: „Cum a mers săptămâna aceasta?"
sunt de asemenea eficiente şi trebuie să fie folosite în mod frecvent. Totuşi, toate aceste răspunsuri trebuie să fie
cântărite cu grijă. Dacă, de exemplu, o soţie mai are îndoieli cu privire la sinceritatea cu care soţul ei a declarat
că vrea să se străduiască să facă din căsnicia lor o căsnicie plăcută lui Dumnezeu, ea ar putea să aibă tendinţa de
a nu da importanţă prea mare eforturilor lui. Dacă este încă supărată sau îi mai e teamă, ea poate să găsească
motive să se plângă chiar şi atunci când are loc un progres substanţial. Dacă o persoană caută cu tot dinadinsul,
ea poate să găsească o mulţime de greşeli în orice progres („Da, ai venit acasă la timp în fiecare seară
săptămâna trecută, dar n-ai scos gunoiul din casă"). În astfel de cazuri, consilierul spiritual trebuie să scoată în
evidenţă progresul şi să nu permită astfel de subestimări („Mary, lui John nu i s-a cerut să acorde o atenţie
deosebită scosului gunoiului din casă în săptămâna aceasta, dar el a respectat întocmai cerinţa de a veni la timp
acasă. Trebuie să începi să te concentrezi asupra progresului, şi să nu-i diminuezi importanţa scoţând în
evidenţă un tipar comportamental de care n-am început să ne ocupăm încă") [14].
Pe de altă parte, un progres fals poate fi raportat de acei consiliaţi care sunt prea nerăbdători să vadă progresul
sau care vor să încheie consilierea spirituală mai repede decât ar trebui. Ori de câte ori un consilier spiritual
suspectează că are de-a face cu această problemă, el trebuie să se ocupe de ea imediat. O conversaţie între un
consilier spiritual şi un consiliat poate să sune cam aşa:

Consilierul: „Cum a mers săptămâna trecută?"

Consiliatul: „Bine; a fost o săptămâna bună."

Consilierul: „Sper să fie aşa; de fapt, mă cam surprinde că-mi spui acest lucru. Eu credeam că îţi va fi destul de
greu în săptămâna aceasta. Spune-mi, ce te face să afirmi că a fost o săptămâna bună?" [15]

Consiliatul: „Nu ne-am certat deloc toată săptămâna trecută".

Consilierul: „E foarte bine; dar nu s-a declanşat nici o criză? Aţi rezolvat împreună toate divergenţele fără să vă
certaţi?"

Consiliatul: „Nu, a fost o săptămâna calmă. De fapt, am fost plecat în delegaţie cinci zile".

Consiliaţii au avut dreptate. A fost într-adevăr o săptămâna bună, dar nu neapărat pentru că ei au făcut vreun
progres. Nu există nici o dovadă că ar fi avut loc vreun progres. Tot ce au făcut ei a fost să evite ciocnirile (în
mod intenţionat sau neintenţionat [16] cauzate de dezacordurile dintre ei. Un consilier spiritual înţelept va
sublinia faptul că, deşi afirmaţia consiliatului este adevărată şi este încurajator faptul că cei doi nu s-au certat, ei
nu trebuie să caute indicii ale progresului în săptămâna aceea. N-au fost ocazii de ceartă şi n-au fost încercări.
El poate să spună apoi: „Dumnezeu, în providenţa Lui, v-a dat o săptămâna uşoară; poate că El v-a dat prilejul
să vă odihniţi puţin, pentru ca să puteţi să vă ocupaţi de situaţii mai dificile în săptămâna care vine. Acum, când
te izbeşti de o problemă care..."

(6) Tema de casă fi permite consilierului spiritual să se ocupe de probleme şi tipare comportamentale care se
dezvoltă în condiţii curente controlate. Aşa cum am văzut, tema de casă poate fi utilizată în felurite moduri
pentru a colecta date. Deoarece consilierul însuşi concepe şi cere efectuarea temei de casă, el stabileşte
condiţiile pentru activităţile actuale ale consiliatului. Deoarece el însuşi a stabilit ţelurile biblice, a indica
metodele biblice şi a stabilit domeniul în care trebuie să se acţioneze, el poate să detecteze cu precizie ce
probleme rămân, de unde provin dificultăţile şi când s-a realizat ceva. Când consiliatul nu-şi îndeplineşte
lucrarea aşa cum trebuie, consilierul poate să vadă clar care este cauza. Cu alte cuvinte, analiza pe care o face
consilierul tiparelor de trăire ale consiliatului nu se bazează numai pe ceea ce îi relatează consiliatul, ci cele
relatate de consiliat pot fi verificate în situaţiile actuale.

Când consilierul însuşi a stabilit structura situaţiei, nu numai că poate să afle o mulţime de lucruri din raportul
cu privire la tema de casă, dar el poate şi să câştige mai multă siguranţă cu privire la felul cum a evaluat
problemele consiliatului. De exemplu, dacă au fost cerute mai multe consfătuiri între părţile implicate, dar
progresul real a fost împiedicat de faptul că unul din membrii familiei continuă să rămână închis în sine în
timpul acestor consfătuiri, nu există nici o îndoială că acest tipar comportamental continuă în momentul de faţă.
Consilierul spiritual ar fi putut să fie nesigur că această problemă de comunicare a existat în trecut, dacă singura
lui sursă de informaţie ar fi fost relatările şi interpretările consiliaţilor. Poate că el nu este sigur dacă problema
mai persistă, însă reacţiile consiliatului la tema de casă curentă dovedeşte că închiderea în sine este un tipar
comportamental foarte activ.

Formularele, cum este Formularul problemă-soluţie care urmează, pot fi de asemenea folosite pentru a stabili
tipare comportamentale curente.

Alt formular este Descoperirea tiparelor problematice, care a fost discutat anterior, în secţiunea „Colectarea
datelor". Amândouă aceste formulare pot fi date pentru a fi completate în timpul săptămânii, pentru a descoperi
tiparele comportamentale păcătoase. Nu uita, de asemenea, valoarea întocmirii de liste [17] şi programe. Aceste
tipuri de teme de casă sunt doar câteva dintre cele care au fost utilizate cu eficacitate în consilierea spirituală.
 FORMULARUL PROBLEMĂ-SOLUŢIE [18]

Ce s-a întâmplat Ce am făcut eu Ce ar fi trebuit să fac Ce trebuie să fac acum

Descrie ce acţiuni trebuie

Probleme (descrie-o) Reacţia mea (descrie-o) Reacţia biblică (citează şi să întreprinzi ca să
explică textele) corectezi situaţia

Descrie ce acţiuni trebuie

Problema (descrie-o) Reacţia mea (descrie-o) Reacţia biblică (citează şi să întreprinzi ca să
explică textele) corectezi situaţia

Descrie ce acţiuni trebuie

Problema (descrie-o) Reacţia mea (descrie-o) Reacţia biblică (citează şi să întreprinzi ca să
explică textele) corectezi situaţia

Figura 8
Formularul problemă-soluţie

Tema de casă îl ajută pe consilier

Un consilier spiritual care-şi face obiceiul de a da o temă de casă la fiecare şedinţă descoperă că acest obicei
reglementează şi disciplinează consilierea spirituală. Mai mult decât oricare alt procedeu, acesta tinde să-l ţină
pe calea cea bună. De aceea, într-un sens, tema de casă este de cea mai mare valoare pentru consiliat prin faptul
că îl ajută pe consilier să îşi facă lucrarea în mod adecvat. Pe lângă ceea ce s-a spus deja, este important să
observăm cum îl ajută tema de casă pe consilierul spiritual.

În primul rând, faptul că dă o temă de casă în fiecare săptămână, îl face pe consilierul spiritual să se gândească
la ţelul fiecărei şedinţe: acţiunea biblică pe care trebuie s-o întreprindă consiliatul pentru a rezolva o problemă
sau vreun aspect al unei probleme. Prin urmare, ea îl disciplinează pe consilierul spiritual, prin faptul că îl
forţează să îi vorbească consiliatului nu numai despre probleme, ci şi despre soluţii. Tema de casă nu permite să
aibă loc şedinţe în care nu se face nimic altceva decât se discută cu ineficacitate despre problemă [19].

Tema de casă îl obligă pe consilierul spiritual să se gândească la soluţii în termenii tiparelor biblice de trăire; ea
îl duce la Scripturi. Temele de casă necesită reflectare asupra implicaţiilor practice ale principiilor biblice.
Astfel consilierul spiritual simte obligaţia de a fi concret, şi nu abstract, atunci când analizează problemele.
Tema de casă eficace este întotdeauna specifică şi concretă; ea este legată de viaţă în măsura în care este trăită.
Generalizările, aplicabile la multe alte situaţii, pot fi înţelese cel mai bine după ce a fost găsită soluţia concretă
la o anumită problemă.

În sfârşit, tema de casă îi dă consilierului spiritual un punct de pornire natural, deja existent, pentru şedinţa
următoare, ceea ce dă continuitate consilierii spirituale ca întreg. În felul acesta o şedinţă este legată logic şi
integral de următoarea, şi se dezvoltă în mod natural pe baza celei anterioare. Consilierilor le este mai uşor să
facă trecerea de la o şedinţă la alta deschizând şedinţa curentă (după salutările preliminare) cu cuvinte ca: „Te
rog să-mi dai caietul tău de teme. Mulţumesc. Să vedem, te ai făcut în legătură cu...?" [20]

La sfârşitul consilierii spirituale, va exista un caiet de lucru personal. Acest caiet de lucru (care cuprinde temele
de casă şi formularele) va rămâne în posesia consiliatului. Consiliatul îl va duce cu sine atunci când se încheie
consilierea spirituală. Consilierul îl va spune să-l păstreze ca un ajutor la care poate apela în viitor în situaţii
dificile.

Unul din factorii importanţi este chestiunea eşecului în viitor. Felul cum va fi tratat eşecul în viitor este
determinat în mare măsură de ceea ce a învăţat persoana să facă în timpul şedinţelor de consiliere spirituală.
Evidenţa tuturor lucrurilor învăţate se află în caietul de teme. Uneori consiliatul are nevoie doar să-i fie
reamintite anumite lucruri, scop pentru care poate fi folosit caietul de teme personal. Caietul de teme este deci
un auxiliar util pentru a evita nevoia de consiliere spirituală în viitor.

Când consiliatul nu-şi face temele

Dacă un consiliat nu-şi face tema, consilierul poate să reacţioneze în cel puţin două moduri. Mai întâi, el poate
să întrebe: „N-ai făcut tema pentru că ţi-a lipsit motivaţia?" Dacă răspunsul este afirmativ, atunci şedinţa trebuie
să se concentreze asupra lipsei de motivaţie. Poate consilierul spiritual nu i-a dat speranţă consiliatului la
şedinţa anterioară. Poate consiliatul vede bariere şi obstacole care el crede că trebuie să fie îndepărtate. Uneori,
când este întrebat, el recunoaşte deschis că nu-i pasă sau că nu este sigur că merită să facă efortul. Consilierul
spiritual va face un efort ca să-i ofere o motivaţie în concordanţă cu promisiunile şi avertismentele biblice. De
multe ori aceasta va implica îndemnuri puternice şi uneori mustrare clară. Un consilier spiritual i-a spus unui
consiliat: „Dacă ar trebui să mergi la o nuntă sau la o înmormântare, ai găsi o modalitate de a ajunge acolo, nu-i
aşa? Şi acest lucru este la fel de important, sau poate chiar mai important" [21]. Consilierul spiritual poate de
asemenea să-l încurajeze ajutându-l să ajungă cât mai repede la un succes prin acţiune biblică. Faptul că îi arată
consiliatului că problemele pot fi rezolvate după principiile lui Dumnezeu înlătură astfel un obstacol serios:
ideea larg răspândită că Biblia este nepractică.

Uneori însă consilierul spiritual trebuie să refuze să continue consilierea spirituală atunci când tema de casă nu
a fost efectuată. El va găsi că este necesar să spună: „Nu vom ţine prima jumătate a şedinţei de astăzi. Du-te în
camera alăturată şi începe să lucrezi la listă chiar acum. Întoarce-te peste o jumătate de oră cu ceea ce ai lucrat.
Apoi vom evalua tema ta". Neţinând o jumătate de şedinţă sau chiar o şedinţă întreagă, consilierul spiritual îi
comunică clar consiliatului că trebuie să se facă un progres înainte ca să continue cu consilierea spirituală. El
arată că tratează cu toată seriozitatea tema de casă şi că insistă asupra unei relaţii cu simţ de răspundere între
consilier şi consiliat. În felul acesta, consilierul spiritual asigură succesul pentru consiliat şi arată clar cine
poartă responsabilitatea unui posibil eşec. El nu va permite să aibă loc şedinţe de consiliere spirituală lipsite de
viaţă şi ineficace.

S-ar putea să vină o vreme când temele să fie atât de des neglijate, două, trei sau patru săptămâni în şir, în ciuda
tuturor încercărilor consilierului de a înţelege de ce se întâmplă acest lucru şi de a-i oferi motivaţii consiliatului,
încât consilierul spiritual va trebui să întrerupă consilierea până când consiliatul va fi pregătit să coopereze [22].

În al doilea rând, s-ar putea să fie situaţii în care consiliatul nu şi-a făcut tema pentru că nu a ştiut cum să o facă.
Poate el însuşi sau consilierul spiritual a supraestimat capacitatea lui de a efectua o anumită temă sau poate
consilierul spiritual nu a scris destul de clar sau cu suficiente detalii care este tema [23]. De multe ori, chiar
faptul că este dată o lucrare de îndeplinit va aduce la lumină noi chestiuni importante care decurg dintr-o
discutare a factorilor care l-au împiedicat pe consiliat să-şi facă tema. Discutarea faptului că tema nu a fost
efectuată descoperă noi probleme mult mai repede decât orice altceva. Deci consilierul spiritual nu trebuie să
fie neapărat descurajat de faptul că o temă nu a fost efectuată. Dimpotrivă, va fi înţelept din partea lui să
găsească modalităţi de a folosi această situaţia spre avantajul tuturor.

Pentru a beneficia cât mai mult de pe urma situaţiei, consilierul spiritual va găsi că este util să urmărească pas
cu pas încercările de a efectua tema, pentru a descoperi exact punctul în care consiliatul a falimentat. În timp ce
consilierul revizuieşte cu grijă ziua, săptămâna sau o altă perioadă de timp, adeseori în acest proces ies la
lumină multe alte tipare de trăire greşite. Este înţelept din partea lui să le noteze în agenda de lucru şi, la
momentul potrivit, să le analizeze individual.

Uneori, descoperind exact factorul care l-a împiedicat pe consiliat să-şi efectueze tema, consilierul spiritual se
va găsi faţă în faţă cu tiparul problematic major din viaţa consiliatului.
Consilierii spirituali vor trebui să facă însă distincţie între obstacolele care l-au împiedicat pe consiliat să-şi facă
tema şi rea-voinţa consiliatului de a face ceea ce i se cere. De obicei se poate face distincţie între acestea două,
aflând dacă consiliatul a făcut vreo încercare de a-şi efectua tema. Şi acest lucru poate fi determinat prin analiza
pas cu pas menţionată mai sus.

Când se pare că problema este rea-voinţa consiliatului de a-şi îndeplini lucrarea, consilierul trebuie să-şi pună
(şi poate să-i pună şi consiliatului) următoarele patru întrebări:

(1) Şi-au cerut iertare şi au fost iertaţi toţi cei implicaţi [24]? Foarte adesea motivul pentru care alte teme sunt
făcute superficial este că soţul şi soţia, sau părinţii şi copilul, nu dau importanţa cuvenită efectuării temei. Dacă
ei nu şi-au cerut cu adevărat iertare şi nu au fost iertaţi cu adevărat, atunci nu are nici un sens să se meargă mai
departe până când nu a fost rezolvată această chestiune. Iertarea trebuie să vină mai întâi, înainte ca să putem
aştepta voinţa şi entuziasmul necesar pentru a depune un efort autentic.

(2) Consilierul spiritual poate de asemenea să întrebe: „Există speranţă?" De multe ori absenţa speranţei este
cauza lipsei efortului. Fără speranţă consiliaţii tind să se dea bătuţi prea uşor. Efortul perseverent, plin de
răbdare, este generat de speranţă. Credinţa duce la muncă, dragostea duce la eforturi mari, dar perseverenţa vine
numai atunci când apare speranţa (vezi 1 Tesaloniceni 1:3). Dacă lipseşte speranţa, atitudinea consiliatului
poate fi dominată de întrebarea: „Ce sens are?" [25]

(3) Este consiliatul un creştin autentic? Rea-voinţa îşi poate avea originea în această problemă fundamentală.
Nu ne putem aştepta ca un necredincios să fie gata să facă voia lui Dumnezeu [26].

(4) Este consiliatul imobilizat de frică? Îngrijorarea sau teama poate să blocheze în mod grav capacitatea de a
depune efort. Energia care ar trebui să fie utilizată pentru rezolvarea problemelor este consumată de frică sau de
îngrijorare. Frica trebuie să fie eliminată. Trebuie să se discute despre ea în termenii încurajării şi ai speranţei
care vin din Scripturi, atunci când Duhul Sfânt lucrează prin ele ca să producă dragostea pentru Dumnezeu şi
frica de Dumnezeu care elimină toate celelalte temeri. Totuşi, este important să recunoaştem că frica nu poate fi
eliminată numai prin discuţii. Ea poate fi suprimată numai făcând voia lui Dumnezeu prin credinţa care se
bazează pe promisiunile Scripturii.

S-ar putea să fie nevoie ca tema de casă să fie redirecţionată temporar, pentru a ne ocupa mai direct de
problema fricii, dar consilierul spiritual trebuie să nu uite că frica nu poate fi eliminată decât prin teme de casă
[27].

Restabilirea consiliatului
Uneori consiliaţii se descurajează atunci când încearcă şi nu reuşesc să-şi facă tema sau, atunci când după ce fac
un progres, alunecă înapoi în vechile tipare comportamentale păcătoase. Consilierii spirituali trebuie să fie gata
şi pregătiţi să facă faţă acestei situaţii şi trebuie să se aştepte să fie necesar să facă acest lucru în mod frecvent.
Sarcina consilierului spiritual este să-l ajute pe consiliat să se restabilească, adică să se confrunte cu propriul lui
eşec şi să transforme eşecul într-o binecuvântare şi un avantaj. Consilierul poate să facă imediat amândouă
aceste lucruri astfel:

(1) Numind păcatul „păcat". Minimalizând păcatul se face mai mult rău decât prin orice altă greşeală pe care ar
putea-o face consilierul spiritual. Consiliatul ştie că eşecul lui este serios. Dacă consilierul spiritual îl tratează ca
pe ceva mai puţin serios, consiliatul s-ar putea să se întrebe dacă speranţa pe care i-o oferă consilierul este
adecvată situaţiei reale şi, prin urmare, dacă el îl poate ajuta cu adevărat. Dar dacă consilierul spiritual, în timp
ce, pe de o parte, recunoaşte că eşecul este într-adevăr o greşeală extrem de gravă, pe de altă parte, continuă să
susţină speranţa, sunt mult mai multe şanse ca persoana consiliată să mai facă o încercare.

(2) Asigurându-l pe consiliat că în providenţa lui Dumnezeu, care poate face chiar şi mânia omului să-I aducă
laudă Lui, acest pas înapoi poate fi transformat într-un pas înainte. Acest lucru poate fi realizat cel mai bine
printr-o analiză atentă (din nou printr-o sondare pas cu pas) a greşelii. După ce au fost stabilite faptele, poate fi
conceput un plan defensiv, pentru a rezolva episodul următor după principiile lui Dumnezeu („Ai spus că ţi-ai
pierdut controlul pentru că ai lăsat ca supărarea să se acumuleze înainte de a-i spune soţiei tale că eşti supărat.
Nu uita, data viitoare când simţi că începi să te înfierbânţi, va trebui să faci două lucruri: (1) Roagă-te scurt lui
Dumnezeu, cerându-I să te ajute să-ţi controlezi mânia şi (2) Spune-i soţiei tale imediat, înainte de a ajunge la
faza de fierbere, că eşti pe cale să te înfurii. Apoi, Patricia, tu îţi aduci aminte că împreună cu soţul tău trebuie
să vă faceţi timp să vă îndreptaţi încet către masa tratativelor, să vă aşezaţi, să citiţi Efeseni 4:25-32 şi să
discutaţi până ajungeţi la o soluţie biblică. Dacă unul dintre voi uită, cel care-şi aminteşte trebuie să se îndrepte
spre masă singur, să se aşeze şi să îl aştepte pe celălalt. Aceasta vă va împiedica să vă certaţi cu privire la
mersul la masă şi va dovedi că vreţi să staţi de vorbă ca nişte creştini"). Astfel, pierderile pot fi transformate în
câştiguri atunci când consilierul şi consiliatul descoperă domeniile deficitare care au nevoie de întărire şi când i
se dă consiliatului un puternic stimulent pentru a face acest lucru.

Desigur, deşi este de la sine înţeles, poate că e bine să menţionez faptul că restabilirea consiliatului începe cu
mărturisirea păcatului înaintea lui Dumnezeu, cu îndreptarea răului făcut altora şi apoi continuă cu pregătirea
pentru a acţiona în viitor. Adică restabilirea constă din pocăinţă şi din roadele ei.

Este de asemenea important să menţionăm că epuizarea, lipsa de somn şi boala fizică pot fi ocazii pentru
recădere la fel ca şi mândria, renunţarea la eforturi etc. Verifică dacă există aceşti factori, în aparenţă evidenţi,
dar de atâtea ori trecuţi cu vederea.

Aceste patru întrebări nu se pretind a fi exhaustive, dar poate că ele arată cauzele cele mai frecvente ale
refuzului de a face tema de casă. Astfel, încă din prima şedinţă, tema de casă îi dă consilierului spiritual
posibilitatea de a descoperi (1) cine vrea şi este în stare să facă voia lui Dumnezeu, (2) cine vrea dar nu este în
stare să facă vota lui Dumnezeu (şi ce impedimente îi stau în cale) şi (3) cine nu vrea să facă voia lui
Dumnezeu.

Poate că este nevoie să mai menţionăm o ultimă problemă întâlnită uneori în consilierea spirituală. Dacă
consiliatul nu-şi face temele, acest lucru poate se datorează faptului că el vrea consiliere spirituală de dragul
şedinţelor de consiliere şi nu pentru consilierea în sine. Când un consiliat vrea doar să vorbească (în mod
evident îi plac şedinţele, dar nu vrea să lucreze), uneori el poate fi stimulat să lucreze prin următoarea sugestie:
„Să vedem dacă ai nevoie de mai mult timp ca să-ţi faci temele, pentru că se pare că nu reuşeşti să le faci. Vom
face şedinţele mai rar, ca să ai mai mult timp. Ne vedem deci peste trei săptămâni". Sau îi poţi spune: „Sună-mă
la telefon după ce ţi-ai terminat temele, ca să programăm următoarea şedinţă". Uneori, dacă consiliatul începe
să lucreze cu scopul de a programa o altă şedinţă, s-ar putea ca el să vadă rezultate care vor conduce la speranţă
şi la o mai bună motivaţie pentru viitor.

Exemple de teme de casă [28]

(1) [29] „Scrie toate păcatele din viaţa ta (a) care n-au fost iertate niciodată; (b) pe care-ţi este greu să le
învingi." (Această temă este pentru o singură persoană.)

(3) „Pe un formular D.T.P. ţine evidenţa ocaziilor în care ţi-ai pierdut controlul, problemele care te-au dus la
aceasta şi în legătură cu cine." [30]

(1) „Calcă toate rufele până la şedinţa următoare." [31]

(2) „Scrie-i o scrisoare lui John şi cere-i iertare, după ce te-ai pocăit de păcatul pe care i-ai făcut împotriva lui şi
I-ai cerut iertare lui Dumnezeu.

(3) „Ţine o evidenţă precisă a perioadelor de somn neîntrerupt din săptămâna viitoare. Notează cu grijă toate
întreruperile somnului, ora şi durata întreruperii."

(7) „Când mergi acasă în seara aceasta, scrie-ţi temele pentru săptămâna viitoare; apoi acţionează conform
temelor. Asigură-te că temele se ocupă de probleme concrete."

(3) „Respectând regulile pentru masa tratativelor enumerate pe formular [32], ţineţi împreună trei conferinţe în
săptămâna aceasta. Găsiţi soluţii biblice pentru şase probleme de pe listă (trei de pe fiecare coloană). Alegeţi
şase dintre cele mai uşoare probleme. Nu uitaţi că parte din tema de casă constă din faptul că voi doi trebuie să
cădeţi de acord cu privire la probleme. Dacă nu puteţi să rezolvaţi nici una din aceste probleme, notaţi pur şi
simplu (în scris) ce v-a împiedicat să le rezolvaţi. Toate soluţiile cu privire la care aţi ajuns la un acord puneţi-le
în scris."

(3) „Completaţi împreună C. de C. [33]. NU-L PUNEŢI ÎN PRACTICĂ ÎN SĂPTĂMÂNA ACEASTA.

Aduceşti C. de C. săptămâna viitoare, ca să trecem peste el împreună şi să dăm sugestii dacă este necesar."

(2) „Citiţi împreună Efeseni 5:22-33 şi fiţi pregătiţi să discutaţi relaţia dintre soţ şi soţie la şedinţa următoare.
Scrieţi orice întrebări care apar în timp ce citiţi sau în timpul discuţiei pe care o veţi purta după ce citiţi textul,
în lumina textului din Efeseni 5 şi 1 Ioan 4:19. Încercaţi să stabiliţi cine are în primul rând responsabilitatea de
a introduce dragostea în cămin."

(2) „Pregăteşte toate mesele în săptămâna aceasta, INDIFERENT CUM TE SIMŢI." [34]

(4) „Faceţi o listă cu locurile în care puteţi face ceva împreună şi lucrurile pe care le puteţi face împreună; faceţi
cel puţin unul în săptămâna aceasta!"

(6) „Jucaţi împreună o partidă de şah în săptămâna aceasta, aminţindu-vă că nu şahul ne preocupă, ci relaţiile
dintre soţ şi soţie."

(1) „În calitate de cap al familiei, începe să conduci timpul de închinăciune al familiei aşa cum ţi-am arătat,
folosind ghidul de închinăciune pe care ţi l-am pus la dispoziţie."

(6) „Notează motivele pentru care crezi că situaţia nu s-a schimbat mai mult până acum. Fii concret.
Următoarele întrebări s-or putea să-ţi fie de folos: (a) Mă preocupă suficient de mult ca să încerc? (b) Văd vreo
speranţă? (c) Mai am resentimente? (d) Mai există vreo informaţie relevantă pe care n-am dezvăluit-o încă?"

(2) „În săptămâna aceasta continuă să cauţi un serviciu. Nu uita că serviciul tău de opt ore pe zi este să îţi
găseşti un serviciu!"

(4) „Ori de câte ori simţi că te enervezi, fă două lucruri: (a) cere-I lui Dumnezeu să te ajute; (b) spune-i Mariei
că te enervezi şi convoacă o conferinţă la masa tratativelor. Aşezaţi-vă împreună şi începeţi să lucraţi la
problema aceea, respectând toate regulile conferinţei."

(2) „Fă o listă a lucrurilor mici dar observabile prin care poţi să-i faci plăcere lui Bill, şi fă unul din aceste
lucruri în fiecare zi din săptămâna aceasta, începe deseară punând lumânări la masă."

(5) „Primele două săptămâni au fost bune; nu deveniţi prea încrezători în săptămâna aceasta (1 Corinteni 10:12)
şi nu slăbiţi eforturile. Străduiţi-vă şi mai mult să rezolvaţi problemele. Faceţi cât mai multe din lucrurile de pe
listă în săptămâna aceasta."

(1) „Scrie o scrisoare fiecăruia dintre cei cu care ai consumat droguri (nu te duce să le vorbeşti personal).
Spune-le că nu te mai droghezi şi că intenţionezi să rămâi aşa, şi că îi vei evita pentru a evita tentaţia. Citeşte 1
Corinteni 15:33."

(7) „Hotărăşte în săptămâna aceasta dacă vrei sau nu să-ţi faci temele. Nu are rost să ne irosim timpul. Dacă
există vreo problemă care împiedică progresul, voi fi bucuros să te ajut s-o rezolvi, dacă-mi spui despre ce este
vorba. Dacă nu eşti gata să acţionezi, cheamă-mă la telefon până vineri, ca să anulăm şedinţa viitoare."

(3) „Fă o listă de priorităţi. Care dintre acestea are cea mai mare prioritate în ochii lui Dumnezeu: participarea
la întruniri, ţinerea casei în ordine, relaţiile personale?"

(4) „Fă-ţi un plan de lucru pe zi şi pe săptămâna care crezi că va aduce onoare lui Dumnezeu, găsindu-ţi timp
pentru tot ceea ce vrea Dumnezeu să faci. Ce trebuie eliminat din ceea ce faci acum? Ce poţi face cu mai multă
eficacitate? Ce se poate adăuga la activităţile tale din cursul săptămânii? Dacă dai de probleme, notează-le şi le
vom discuta săptămâna viitoare."
NOTE

1. Cu elevii de şcoală este mai înţelept să folosim termeni ca „sarcini" sau „aplicaţii practice" în loc de „teme de casă"! Însă adulţii par
să înţeleagă din expresia „temă de casă" că consilierea spirituală implică predare şi învăţare.

2. Vezi de asemenea cuvintele lui Ioan Botezătorul (Matei 3:8; Luca 3:8, 10-14). Din nefericire, Lowell Colston pune schimbarea la
sfârşitul consilierii spirituale pastorale. Judgment In Pastoral Counseling (Judecata în consilierea pastorală), (Nashville: Abingdon
Press, 1969), p. 115 şi urm.

3. Vezi Proverbele 18:13, 17.

4. Vezi Proverbele 13:12: „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă". Ajută-l pe consiliat
să vadă împlinindu-se una sau două din dorinţele lui, chiar dacă sunt dorinţe minore, şi în el se va naşte speranţa.

5. Consilierii trebuie să aibă grijă ca persoana consiliată să se încreadă în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui, şi nu în sine însuşi (1
Corinteni 10:12 este un verset potrivit pentru a sublinia această idee).

6. Desigur, consiliaţilor nu trebuie să li se permită să se mulţumească cu schimbări atât de mici când există şi probleme complexe de
rezolvat. Pentru aceasta consilierul spiritual trebuie să menţioneze că acesta este doar începutul şi că trebuie să urmeze şi alte
schimbări.

7. Vezi Competent to Counsel, p. 195 şi urm., unde vei găsi comentarii cu privire la caietul de teme.

8. Şedinţele sunt de obicei programate la intervale de o săptămână, pentru ca persoana consiliată să poată trăi un ciclu complet de
şapte zile în lumina şedinţei de consiliere spirituală. În cazuri extraordinare, şedinţele pot fi ţinute mai frecvent. Dar pentru că
schimbarea necesită timp, în mod obişnuit şedinţele nu trebuie să fie prea dese, nici chiar dacă consiliatul insistă asupra acestui lucru.
Uneori, când sunt multe de făcut, şedinţele pot să fie programate la intervale de 2 sau 3 săptămâni.

9. Desigur, nu orice dependenţă e rea. Toţi credincioşii sunt dependenţi de Dumnezeu şi unii de alţii. Aici vorbim despre o dependenţă
greşită. Un antrenor are respect pentru persoana pe care o antrenează. El crede în dezvoltarea capacităţilor celui antrenat şi consideră
că greşelile lui pot fi depăşite. La fel gândeşte şi un consilier spiritual bun. Cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Duhului Sfânt,
el vede potenţialul lui Dumnezeu. Nici antrenorul şi nici consilierul spiritual nu îl face pe cel antrenat (pe consiliat) dependent de el.
Apariţia dependenţei este împiedicată prin stabilirea unor ţeluri finale („de obicei noi ne aşteptăm ca acest fel de problemă să se
rezolve în cel mult opt săptămâni").

10. Unele teme de casă pot fi date de consiliaţi. Când consilierul spiritual crede că consiliatul a început să meargă pe calea cea bună şi
îşi rezolvă cu succes problemele, el poate să verifice dacă concluziile lui sunt corecte dându-i consiliatului sarcina de a-şi stabili
singur temele pentru săptămână aceea. O astfel de tranziţie în perioada când consilierea spirituală se apropie de sfârşit îi dă
consilierului spiritual siguranţa că persoana consiliată nu este dependentă de consilier. La sfârşitul ultimei şedinţe, înainte de a-i spune
consiliatului că consilierea spirituală s-a încheiat, consilierul spiritual poate să-i dea în scris o temă de felul acesta: „În următoarele
două luni, fă-ţi teme scrise la începutul fiecărei săptămâni". Următoarea diagramă ilustrează metoda prin care un consiliat este
antrenat ca să devină independent:

În acest proces de antrenare, consilierii spirituali au şi funcţie de învăţători. Consilierii spirituali creştini, spre deosebire de aceia care
operează pe baza abordării numite „cunoaştere de expert", se simt liberi să le spună consiliaţilor ce fac, de ce fac lucrul respectiv, cum
îl fac şi care le sunt obiectivele. De multe ori ei insista să le spună toate aceste lucruri consiliaţilor. Puţină învăţătură organizată este
deci necesară pentru o consiliere spirituală eficace. Cea mai mare parte din învăţătură nu se dă la început, când consiliatul mai este
adânc cufundat în necazurile lui. În momentul acela s-ar putea ca el să nu fie încă gata să primească învăţătură. Dar după ce
consilierul spiritual i-a ajutat să-şi rezolve o problemă, el trebuie să fie îndemnat să-şi facă timp pentru a afla exact ce s-a întâmplat şi
de ce. Consilierul spiritual explică procesul biblic. Aceasta îl ajută să se asigure că va şti cum să evite să mai greşească în viitor şi că
ştie ce vrea Dumnezeu ca el să fac şi dacă se întâmplă să mai greşească. Data viitoare va şti singur ce trebuie să facă; nu va mai fi
nevoie să se bazeze pe ajutorul unui expert. În procesul de consiliere spirituală, el a ajuns să aibă mai multe resurse proprii pentru
rezolvarea problemelor prin faptul că a învăţat ce doreşte Dumnezeu şi cum să folosească practic Cuvântul lui Dumnezeu, în acele
pasaje în care apar cuvintele confruntare noutetică, apare adesea alături de ele şi cuvântul a învăţa. Aceste două noţiuni sunt cele două
feţe ele unei monede. De aceea învăţătura este o parte importantă a activităţilor consilierului spiritual creştin.

11. Vezi accentul pus de Alger pe şedinţa analitică: „Relaţia dintre analist şi pacient şi comunicarea complexă dintre ei este
considerată a fi factorul cel mai crucial în terapie". Ian Alger, „Freedom in Analytic Therapy" (Libertatea în terapia analitică),
Handbook of Psychiatric Theories, op. cit., p. 119.

12. Evrei 6:1 vorbeşte despre maturizare. Nu se poate determina dacă acest proces de maturizare are loc întrebând „Unde se află el?”,
ci întrebând „În ce direcţie se mişcă el?" şi „Cât de departe (şi cât de repede) a ajuns?"

13. Consilierii spirituali trebuie să evite să menţioneze îmbrăcămintea, pieptănătura etc., atunci când consiliază femei, cu excepţia
cazului când o schimbare a îmbrăcămintei sau a pieptănăturii a fost inclusă în tema de casă. Dar chiar şi atunci, consilierul trebuie să
fie foarte concret când dă astfel de teme. Astfel de referiri la aspectul persoanei, scoase din contextul temei de casă, pot să pară prea
personale şi pot fi interpretate greşit de către consiliaţi drept avansuri sexuale.

14. Consiliaţii pot să nu-şi dea seama de progres deoarece, în timp ce caută un fel de dovezi, nu văd dovezile de alt fel. De exemplu, o
soţie aştepta să audă din gura soţului ei cuvinte de dragoste pe care el nu le spunea, dar nu observa schimbările în comportamentul lui
(faptul că petrecea mai mult timp acasă, că stătea mai mult de vorbă cu ea, că se uita mai puţin la televizor etc.). Uneori este nevoie ca
să i se atragă atenţia persoanei consiliate asupra lucrurilor pe care nu le observă, pentru a da naştere la speranţă şi pentru a încuraja
succesul în viitor. Subestimarea progresului real (dacă este permisă) poate împiedica progresul mai repede dccât orice alt factor. De
aceea, consilierii trebuie să se străduiască să observe progresul autentic şi să nu permită nici o subestimare a lui.

15. Aici consilierul porneşte de la datele fundamentale: el vrea să cunoască baza faptică a afirmaţiei.

16. Adică ei pur şi simplu nu au fost confruntaţi cu acel gen de situaţii de criză cu privire la care se certaseră înainte. Crizele au fost
fie evitate intenţionat, fie pur şi simplu nu au apărat.

17. Cele mai obişnuite liste folosite sunt liste ale păcatelor proprii („Scoate mai întâi bârna din ochiul tău"), apoi liste ale păcatelor
altora, liste ale domeniilor de tărie din viaţa persoanei respective, liste ale talentelor, aptitudinilor şi deprinderilor, şi liste ale
modalităţilor concrete în care i se poate face plăcere celuilalt.

18. Se acordă permisiune cumpărătorului acestei cărţi să reproducă acest formular în orice cantitate pentru utilizare personală sau
profesională.

19. Consilierul spiritual este forţat să se concentreze asupra soluţiilor şi a progresului.

20. Ori de câte ori consiliaţii raportează în scris cum ţi-au îndeplinit temele (liste, planificări etc.), cere-le să îţi citească ceea ce au
scris. Când consiliatul citeşte raportul, (1) consilierul nu va fi pus în situaţia de a descifra un scris de mână neciteţ şi (2) consilierul va
putea să ia notiţe cu privire la tema de casă (consilierul va trebui să păstreze la dosar unele din aceste rapoarte, dar cele mai multe vor
fi înapoiate consiliatului, pentru a fi utilizate mai târziu).

21. Tom Tyson. Disciplina bisericească s-ar putea să fie necesară în cazuri de contumacie.

22. În unele cazuri, faptul că un consiliat nu cooperează îl poate forţa pe consilierul spiritual să pornească pe linia acţiunilor
disciplinare descrise în Matei 18, sau să îndemne pe una din părţile implicate să facă acest lucru.

23. În cazul copiilor, temele trebuie să fie explicate clar. Consilierul spiritual nu poate să-i spună copilului cum să facă patul; el
trebuie să le ceară părinţilor să-i demonstreze copilului ce înţeleg ei printr-un „pat făcut" şi ce implică fiecare pas din acest proces.
Cuvântul „curat" înseamnă un lucru pentru un băiat de şapte ani, şi cu totul altceva pentru o fată de şapte ani.

24. Oricare din persoanele implicate (sau toate) poate (pot) fi cauza problemei. Trebuie să fie reexaminate afirmaţiile anterioare cu
privire la acordarea iertării. Trebuie să existe „roade" potrivite cu pocăinţa. Aceste roade cuprin în mod necesar şi voinţa de a accepta
împăcarea.

25. Vezi capitolul 6, unde vei găsi îndrumări cu privire la telul în care poţi să dai speranţă din Cuvântul lui Dumnezeu.

26. Vezi The Big Umbrella, „Evangelism in Counseling" (Evanghelizarea în consiliere).

27. Vezi capitolul 36, pentru mai multe îndrumări cu privire la felul cum trebuie să fie tratată frica.

28. Temele acestea sunt formulate separat. O foaie cu teme cuprinde de obicei mai multe astfel de teme.

29. Numărul din paranteze indică săptămâna (şedinţa) în care a fost dată tema.

30. D.T.P. Înseamnă „Descoperirea tiparelor problematice".

31. Cele două exemple anterioare au fost în primul rând teme date cu scopul colectării de date, deşi ele au avut efecte indirecte şi
asupra felului cum a acţionat consiliatul. Tema aceasta este o temă de acţiune. Dar efectele ei şi felul cum este dusă la îndeplinire vor
produce date suplimentare.

32. Vezi în continuare capitolul 29.

33. C. şi C. înseamnă „Cod de conduită". Vezi Competent to Counsel, p. 188 şi urm.

34. În cazul unei femei deprimate.

Capitolul 29
MODALITĂŢI DE UTILIZARE A TEMEI DE CASĂ
Utilizarea mesei tratativelor
În Competent to Counsel am scris următoarele lucruri despre masa tratativelor:

„O metodă practică de a-i ajuta pe consiliaţi să realizeze scopurile din Efeseni 4 este să-i încurajăm să-şi
stabilească o masă a tratativelor. Familiilor li se cere să se aşeze la masă (de preferinţă, una care nu este folosită
în mod frecvent pentru alte scopuri [1]) în fiecare seară şi să îşi discute problemele. O masă este importantă din
mai multe motive. Mesele au tendinţa de a-i atrage pe oameni laolaltă. La masă se poate scrie mai uşor. Timpul
necesar pentru a ajunge la masă poate fi important pentru calmare (vezi Proverbele 15:28; 14:17,29), şi este mai
greu să pleci din mijlocul unei discuţii atunci când toţi cei de faţă stau pe scaun. Masa va deveni în curând un
simbol al speranţei, un loc în care problemele anterioare au fost rezolvate cu succes.

Puţini dintre oamenii care vin la consiliere spirituală au obiceiul de a-şi rezolva zilnic [2] problemele
interpersonale. Acesta este unul din motivele pentru care au ajuns să aibă dificultăţi. Oamenii care nutresc
animozităţi şi dezvoltă resentimente o perioadă lungă de timp găsesc că o structură concretă poate ajuta la
schimbarea vechilor tipare comportamentale şi la stabilirea unor tipare noi. Hotărârea de a adopta tipare
comportamentale biblice se ia mai uşor în cadrul unei structuri concepute în aşa fel încât să asigure disciplina
necesară stabilirii acestor tipare. Una dintre modalităţile cele mai realiste de a rezolva dificultăţile care se ivesc
este stabilirea unei anumite perioade de timp către sfârşitul zilei, în care membrii familiei să se adune laolaltă şi
să discute problemele zilei.

La instituirea mesei tratativelor, la fel ca şi în stabilirea unui nou obicei, regularitatea este foarte importantă.
Este preferabil ca întâlnirea să aibă loc la aceeaşi masă şi, dacă este posibil, la aceeaşi oră în fiecare zi. Un
student care studiază cu regularitate la aceeaşi masă descoperă după scurt timp că actul aşezării la masă tinde
să-i creeze starea sufletească potrivită pentru studiu. Studenţii care uneori studiază la birou iar alte ori întinşi pe
pat îşi fac sarcina dificilă în mod inutil. Nu numai că ei nu asociază nici un loc anume cu studiul (şi pierd
beneficiile stabilirii unei stări sufleteşti prin asociere), dar, dimpotrivă, se şi angajează într-o activitate fără
randament, deoarece patul este asociat cu dormitul. Culcatul în pat tinde automat să producă atitudini legate de
somn, care cu siguranţă nu sunt propice studiului. Studentul care studiază numai la biroul lui poate să întărească
starea sufletească propice studiului pe care o produce asocierea cu biroul, dacă atunci când îşi dă seama că nu se
mai concentrează sau începe să viseze cu ochii deschişi se ridică imediat de la birou, pentru ca nici unul din
aceste lucruri să nu ajungă să fie asociat cu biroul. În acelaşi fel, masa tratativelor trebuie să devină locul unde
familia se întâlneşte pentru a rezolva problemele prin comunicare creştină [3]. Membrii familiei nu trebuie să
permită nimic altceva (şi mai ales certuri şi cuvinte tari) la masă. După o perioadă de timp (de obicei trei sau
mai multe săptărnâni), ei vor descoperi că doar aşezându-se la masă li se va crea o stare de spirit propice
discuţiei.

Regulile pentru masa tratativelor trebuie să fie simple. Tatăl convoacă conferinţa şi, în general, în calitate de
cap al familiei, el conduce întrunirea [4]. Mama are adesea rolul de secretară şi scrie tot ce este necesar să fie
scris. Conferinţa începe şi se încheie cu rugăciune. În timpul conferinţei se studiază Biblia pentru a descoperi
voia lui Dumnezeu cu privire la chestiunile cu care sunt confruntaţi membrii familiei.

La masa aceasta fiecare începe să discute problemele zilei în termenii propriei lui reacţii la acele probleme (mai
întâi menţionând şi apoi corectându-şi propriile greşeli; prin aceasta, el previne posibile acuzaţii din partea
celorlalţi din jurul mesei). Fiecare începe spunându-le celorlalţi în ce fel a reacţionat greşit faţă de ei, dacă a
fost invidios, că a avut resentimente, că a acţionat cu răutate etc. El poate să menţioneze şi greşeli pe care le-a
făcut faţă de alţii din afara familiei şi poate să ceară sfat şi ajutor pentru a rezolva aceste probleme în cel mai
bun mod posibil. El îşi recunoaşte mai întâi propriile păcate şi cere iertare şi ajutor. Este important să ceară
ajutor pentru a evita probleme similare în viitor. Familia trebuie să discute problemele şi să dea sugestii cu
privire la felul în care în viitor vor putea fi evitate aceste ispite de a păcătui.

De multe ori, pot fi concepute modalităţi de a da ajutor direct zilnic, şi anumitor persoane din familie pot să li
se dea sarcini pe care să le ducă la îndeplinire. Când unul dintre ei începe să vorbească despre sine însuşi şi
îndreaptă atenţia spre propriile lui greşeli, temeri şi păcate, se deschide calea de comunicare. Dacă persoana
aceea ar fi început atacându-l pe altul de la masă şi arătându-i ce a făcut rău, ar fi rezultat o ciocnire care ar fi
blocat comunicarea eficientă. Dar când o persoană începe să vorbească despre ea însăşi (aceeaşi persoană
despre care cealaltă persoană este nerăbdătoare să vorbească), ea deschide comunicarea pe aceeaşi lungime de
undă. Amândouă persoanele privesc în aceeaşi direcţie şi se concentrează asupra greşelilor aceleiaşi persoane
[5]. Când unul dintre ei începe prin a-şi discuta propriile probleme, de multe ori ceilalţi fac acelaşi lucru.
Condiţiile au fost structurate în aşa fel încât fiecare găseşte că este mai uşor să vorbească despre sine însuşi.

Când membrii unei familii încep să-şi mărturisească păcatele unii altora, ei descoperă că pot să ceră şi să
primească ajutorul de care au nevoie. Prea puţin ajutor poate fi dat fără o astfel de comunicare. Ei descoperă că
mărturisirile şi iertarea le permit să se concentreze asupra problemelor şi nu asupra persoanelor. Îndepărtarea
aspectului legat de personalitate al problemei îi permite familiei să treacă la discutarea soluţiilor pentru
problema însăşi.

Dacă în timpul conferinţei cineva uită regulile, sentimentele încep să se aprindă şi persoana aceea începe să se
certe, trebuie făcut ceva. Comunicarea poate să se întrerupă chiar la masa tratativelor. O modalitate simplă de a
rezolva această problemă este să fie adoptat un semnal stabilit dinainte. În momentul în care cineva de la masă
observă că ceva nu merge bine, persoana aceea se ridică în picioare. Ea nu spune nici un cuvânt, ci se ridică pur
şi simplu în tăcere. Acesta este un semnal care a fost stabilit dinainte pentru a le atrage atenţia tuturor că, după
părerea unuia dintre membri, cineva a încetat să mai ducă tratative; cineva a alunecat în atitudini şi tipare
necreştine. Ori de câte ori unul se ridică în picioare, ceilalţi participanţi recunosc că s-ar putea ca unul dintre ei
să fi călcat regulile comportării creştine din Efeseni 4. Dacă unul dintre cei care stau jos consideră că el a greşit
sau că a fost interpretat greşit când s-a considerat că el a călcat regulile mesei tratativelor (nu are importanţă
care din acestea două), el trebuie să spună imediat ceva de felul: „Înţeleg ce spui. Te rog să te aşezi şi hai să
discutăm despre această problemă în loc să ne certăm şi să ne supărăm". Dacă persoana aceea crede că a violat
regulile, ea trebuie să-şi ceară iertare.

Masa tratativelor nu există pentru a-i umili pe ceilalţi. După ce fiecare îşi rezolvă propriile greşeli, poate să
ridice alte probleme care au apărut în timpul zilei. Fiecare trebuie să spună adevărul, dar cu dragoste (versetul
15), şi întotdeauna cu intenţia de a ajuta. Toate acestea pot părea nefireşti şi dificile ia început. De fapt poate să
pară a fi o prostie să treci prin astfel de proceduri. Şi totuşi, cele mai multe activităţi care acum par perfect
naturale au fost stânjenitoare la început. Consiliaţilor trebuie să li se amintească ce jenaţi s-au simţit când au
încercat să patineze pentru prima oară, să meargă cu bicicleta sau să conducă maşina. Nu era nimic „firesc" în
acţiunea respectivă. Nu este nevoie de mult timp pentru a stabili un obicei (şi curând sentimentul de stânjeneală
dispare) prin repetiţie, zilnică consecventă. Când o persoană învaţă să conducă o maşină, ea se simte mai întâi
stânjenită şi se întreabă dacă va putea să înveţe vreodată să-şi coordoneze ochii, mâinile şi picioarele. Dar după
câteva luni de condus maşina, persoana aceea poate să alunece pe nesimţite în scaunul şoferului, pe un întuneric
desăvârşit, în timp ce dezbate o idee teologică greu de înţeles, şi fără nici un gând conştient poate să introducă
cheia în contact fără să facă nici o zgârietură pe bordul maşinii. Trei sau mai multe săptămâni de eforturi
regulate la masa tratativelor trebuie să facă aceste conferinţe foarte fireşti. Structura trebuie să fie modelată
numai până când cimentul se întăreşte [6].

Soţii şi soţiile care au dificultăţi în domeniul relaţiilor sexuale descoperă adesea că multe din problemele pe
care le au în pat noaptea îşi au originea în neînţelegerile din timpul zilei care n-au fost rezolvate. O conferinţă
de seară la masa tratativelor, în care cei doi lămuresc problemele care i-au supărat în timpul zilei, de cele mai
multe ori are un efect deosebit asupra relaţiilor lor sexuale. Doi soţi tineri care aveau probleme serioase în
domeniul relaţiilor sexuale au scris:

„Am învăţat un obicei nou. Nu lăsăm niciodată ca soarele să apună peste mânia noastră... Masa tratativelor a
fost cea care a deschis comunicarea şi ne-a apropiat tot mai mult unul de altul. Treptat, viaţa noastră sexuală s-a
îmbunătăţit, până când a atins un punct de succes aproape incredibil".

Consilierea spirituală revelează adesea existenţa unei întreruperi a comunicării. Consilierea spirituală noutetică,
în care toţi cei implicaţi sunt de obicei consiliaţi împreună, îi face pe consiliaţi în stare să restabilească
comunicarea (sau să stabilească comunicarea pentru prima dată) chiar în cadrul şedinţei de consiliere spirituală.
Putem să menţionăm un caz memorabil. Familia era formată din trei copii adolescenţi, doi băieţi şi o fată, şi,
desigur, părinţii. Iniţial, părinţii au venit la consiliere cu cel mai mare dintre băieţi, cu care, spuneau ei, au
pierdut orice posibilitate de comunicare. Consilierii spirituali au descoperit că nu existase niciodată vreo
comunicare semnificativă între părinţi şi copil şi le-au explicat acestora principiile mesei tratativelor. Dar
părinţii s-au îndoit că aceste conferinţe la masa tratativelor ar fi posibile şi au pus sub semnul întrebării valoarea
lor. Pentru a demonstra valoarea şi posibilitatea de realizare a mesei tratativelor, consilierii au început să
deschidă şi să medieze discuţia dintre părinţi şi copil chiar acolo pe loc. Interacţiunea care a avut loc a fost atât
de plină de semnificaţie încât unul din părinţi a spus uimit: „N-am ştiut că fiul meu crede lucrul acesta", iar
celălalt a spus: „Şi eu sunt uimit să aud ce are el de spus".

Discuţia a decurs atât de bine încât consilierii s-au retras din discuţie şi au ascultat. După un timp, ei au trimis
familia acasă şi le-au spus să continue discuţiile în felul acesta. Cam după o oră a sunat telefonul. Era mama. Ea
a spus:

„Suntem tot la masa tratativelor şi avem o discuţie foarte constructivă. Singura problemă este că fiica noastră
vrea să participe şi ea la discuţia aceasta şi ea nu cunoaşte regulile. Aţi vrea să i le explicaţi?" Fiica a fost
instruită la telefon şi de atunci toţi membrii familiei comunică unii cu alţii.

Pentru masa tratativelor este folosit următorul formular:

STABILIREA UNEI MESE A TRATATIVELOR

LOCUL
Cădeţi de acord asupra unui loc în care conferinţele zilnice pot fi ţinute fără întreruperi. Alegeţi o masă, de
preferinţă una care nu este utilizată frecvent pentru alte scopuri. Ţineţi toate conferinţele la masa aceea. Dacă
apar probleme în timp ce vă aflaţi în altă parte, ori de câte ori este posibil aşteptaţi până ajungeţi acasă pentru a
le discuta - la masa tratativelor, desigur, în prima săptămână, citiţi Efeseni 4:17-32 în fiecare seară înainte de
conferinţă.

Locul ………………………………………………………………..

Timpul………………………………………………………………..

SCOPUL
Masa tratativelor este un loc pentru conferinţă nu pentru ceartă. Începe discutând despre tine însuţi - despre
păcatele şi greşelile tale proprii - şi toate aceste chestiuni trebuie să fie rezolvate cerându-ţi iertare. De
asemenea cere ajutor (vezi Matei 7:4-5).

Spune adevărul în dragoste. Nu duce cu tine în ziua următoare nici o îngrijorare din ziua de azi. Nu toate
problemele pot fi rezolvate într-o singură şedinţă. Poate va fi necesar să alcătuieşti o agendă de lucru şi să
programezi tot ce este de făcut pe o perioadă de timp conform priorităţilor. Orientează-ţi toate energiile spre
rezolvarea problemei, nu spre persoana de care e legată problema ta. Ţelul tău este să ajungi la soluţii biblice,
aşa că trebuie să ai întotdeauna Biblii la îndemână şi să le foloseşti. Este util să pui pe hârtie rezultatele muncii
tale. Începe şi încheie conferinţele cu rugăciune. Când ai nevoie de ajutor, reciteşte Efeseni 4:25-32.

PROCEDURI
Dacă oricare dintre cei ce participă la conferinţă se ceartă, se închide în sine sau face orice altceva în afară de
discuţii la masa tratativelor, ceilalţi trebuie să se ridice în picioare şi să stea aşa în linişte. Acest semnal
prestabilit înseamnă: „După părerea mea, am încetat să ne mai consfătuim". Dacă persoana care s-a ridicat în
picioare a judecat corect sau greşit nu are importanţă şi acest lucru nu trebuie să fie discutat pe moment.
Persoana care a rămas aşezată trebuie să arate că este gata să continue conferinţa şi să-i invite pe ceilalţi să se
aşeze.

Uneori soţi şi soţii care s-au înstrăinat unul de altul trebuie să fie chemaţi să înceapă apropierea unul de altul
folosind protoconferinţa, care devine baza pentru conferinţe ulterioare de genul celor pe care tocmai le-am
descris. Acestora li se cere, dacă se poate chiar la prima şedinţă, să ţină o serie de conferinţe (atâtea câte sunt
necesare, dar cel puţin trei [7]), în timpul cărora ei trebuie să caute să realizeze un lucru şi numai unul: să
alcătuiască (împreună) o listă a lui şi a ei cu toate modalităţile concrete în care ei ştiu că au greşit unul faţă de
altul ca soţ şi soţie. Consilierul spiritual spune ceva de felul: „Această listă de şaptezeci şi cinci până la o sută
de chestiuni trebuie să fie foarte concretă. Ea trebuie să includă probleme ca: „Uit s-o felicit pe soţia mea cu
ocazia aniversărilor noastre; nu îi deschid uşa maşinii şi nu aştept să se urce ea mai întâi în maşină şi să închid
uşa după ea"; sau: „Îi servesc soţului meu mâncăruri reci; îl cicălesc întruna". Desigur, nu ezitaţi să introduceţi
pe listă şi probleme mai mari, ca de exemplu: „Nu-l mai iubesc". Observă la faptul că trebuie să începi scoţând
bârna din ochiul tău - adică concentrându-te mai întâi asupra propriilor tale păcate şi greşeli. Prima şedinţă (cel
puţin) trebuie să fie limitată în întrgime la analizarea unor astfel de chestiuni. Numai după ce fiecare dintre voi
a epuizat acest filon bogat, puteţi să începeţi să lucraţi la greşelile celuilalt.

După ce fiecare dintre voi a scris toate lucrurile care i-au venit în minte cu privire la sine, trageţi o linie sub cele
două coloane şi fiecare dintre voi să adauge la coloana celuilalt chestiuni pe care credeţi că persoana cealaltă le-
a omis şi ar fi trebuit să le includă. Dacă aţi lucrat aşa cum trebuie, chestiunile de deasupra liniei trebuie să fie
în număr mai mare decât cele de sub linie, cel puţin de două ori. Acum permiteţi-mi să formulez câteva
precauţii cu privire la întocmirea listei şi să vă dau câteva informaţii despre scopul, efectele şi utilizarea ei şi
câteva îndrumări în legătură cu felul în care puteţi să alcătuiţi această listă în modul cel mai eficient.

Mai întâi, nu dezbateţi, nu discutaţi şi nu vă certaţi cu privire la nici una din chestiunile de pe listă. Nu încercaţi
să rezolvaţi nici una din problemele de pe listă. Aveţi o singură sarcină: să întocmiţi lista. Chiar dacă celălalt
dovedeşte că a înţeles total greşit motivaţiile şi acţiunile tale, nu discuta faptul acesta. Aşteaptă până când, în
cadrul şedinţelor de consiliere spirituală, putem să abordăm aceste chestiuni împreună, în condiţii controlate.
Un lucru pe care îl vei învăţa în acest proces (ca un beneficiu indirect) este răbdarea!

În al doilea rând, dacă unul dintre voi se supără, se ceartă sau se închide în sine, nu discutaţi despre aceasta! În
acest caz celălalt trebuie să folosească semnalul prestabilit pe care l-am menţionat, şi anume să se ridice în
linişte de pe scaun, indicând prin aceasta că doreşte ca această conferinţă să continue.

În al treilea rând, este bine ca tu, Tim, în calitate de cap al familiei, să-ţi exerciţi această calitate de la început,
acceptând să-ţi asumi responsabilitatea de a convoca conferinţa şi de a avea grijă ca ea să se termine la timp
(vom spune mai multe despre această calitate de cap al familiei mai târziu [8]). În săptămâna aceasta citiţi
Efeseni 4:25-32, la începutul fiecărei şedinţe, pentru a vă reaminti amândoi ce fel de comunicare ne cere
Dumnezeu să avem. De asemenea, începeţi şi încheiaţi conferinţa cu rugăciune. Mary, tu poţi să preiei rolul de
secretară şi să scrii pentru amândoi.

Apoi, permiteţi-mi să vă explic importanţa, efectele şi felul cum trebuie să fie utilizată lista. Lista aceasta este
importantă pentru că ea conţine unele surprize. Vei fi surprins că persoana cealaltă este conştientă de atât de
multe din greşelile ei. Este posibil să te surprindă şi cât de multe din acţiunile tale au fost înţelese şi interpretate
greşit de persoana cealaltă. Nu discuta despre aceste lucruri acum - dimpotrivă - ascultă şi învaţă. Vei fi
surprins poate şi de ceea ce pentru tine va constitui material cu totul nou. În sfârşit, s-ar putea să fii surprins de
priorităţile tovarăşului tău de viaţă şi de importanţa pe care el (ea) le-o acordă.

Listele pe care le alcătuiţi vor fi de mare importanţă pentru voi, fiindcă ele vor fi produsul primelor zile de efort
unit pentru rezolvarea problemelor căsniciei voastre. Acesta este însă începutul slab a ceea ce va deveni (să
sperăm) o practică regulată - comunicarea zilnică despre probleme. În timp, masa tratativelor va deveni un loc
unde veţi rezolva problemele împreună. Dar deocmdată nu sunteţi gata pentru aceasta. În săptămâna aceasta
învăţaţi cum să turnaţi cărămizile; în timp, vă vom învăţa cum să alegeţi pe C, pe cei doi Ă, pe S, pe T pe O, pe
R, pe I şi pe E, şi cum să le puneţi laolaltă.

Listele sunt importante pentru noi toţi, deoarece ele vor deveni baza pentru ceea ce vom face în şedinţele
viitoare [9]. Vom lucra împreună la multe din aceste chestiuni. În cele din urmă, când lucrurile vor începe să
meargă bine, veţi lucra singuri la acele chestiuni care mai rămân pe listă. Într-un sens foarte real, viitorul
consilierii noastre spirituale depinde de felul cum lucraţi voi acum. De aceea, nu trataţi cu uşurinţă această
temă."

Poate că cititorul se întreabă de ce este necesar să discutară această temă în atâtea detalii. Facem lucrul acesta
din mai multe motive. Mai întâi, mulţi consiliaţi (şi mai ales aceia care au trecut fără succes prin consiliere
spirituală înainte) şi-au pierdut speranţa şi vin la consiliere fără să se aştepte la prea mare lucru. În cadrul
consilierii orientate spre discuţii şi sentimente, ei nu au realizat practic nimic. Aici, chiar de la început, sunt
confruntaţi cu ceva total diferit - un program complet, cu ţeluri, metode şi reguli bine definite. Acesta este unul
din cei mai puternic factori generatori de speranţă. Adeseori cel mai bun mod de a da o astfel de speranţă este să
explici în detaliu acest program la prima şedinţă.

Dincolo de aceasta, observaţi cum consiliatul vede că consilierea spirituală se prezintă ca un program integrat,
şi nu doar ca un număr de şedinţe fără legătură unele cu altele şi fără nici o structură. El este pus de la început
în situaţia de a acţiona biblic în legătură cu problemele lui. Se fac presiuni puternice pentru a începe consilierea
spirituală cu dedicare, cu entuziasm şi cu efort. Consiliatul îşi dă imediat seama că nici o temă nu este lipsită de
importanţă şi că foarte multe lucruri depind de efectuarea lor; de asemenea, el îşi dă seama că consilierul
spiritual aşteaptă mult de la el, dar nu mai mult decât s-ar cuveni să aştepte în orice punct dat.

Lista de model care urmează (pe care sunt incluse şi observaţiile consilierului spiritual) arată care feluri de
chestiuni sunt cele mai utile, care probleme devin mai probabil să aibă un singur filon şi la care din chestiuni
este mai bine să se lucreze mai întâi. Numerele încercuite indică chestiuni care pot fi utilizate pentru primele
teme.

O LISTĂ MODEL
(prescurtată şi cu observaţii)
EL EA
1. Sforăi şi acest lucru o deranjează pe soţia mea. 1. Nu am încredere în Fred aşa cum ar trebui.
Vorbeşte el serios, sau dă dovadă de puţină ostilitate Prea general (trebuie să obţin date concrete - cu privire
prin această afirmaţie? la ce?). Prea dificil pentru prima şedinţă.
2. Nu organizez întruniri de închinăciune ale 2. Încerc să-l presez pe Fred să facă anumite
familiei. lucruri.
Este bine să lucrăm la aceasta imediat. De obţinut detalii: Ce lucruri? Pentru ce motive?
3. Mă închid în mine însumi. 3. Îl cicălesc tot timpul.
Trebuie acţionat curând (a 2-a sau a 3-a şedinţă) De lucrat la această problemă în combinaţie cu nr. 3 de
pe lista lui.
4. Nu am terminat lucrări mici de făcut pe lângă 4. Ţip la copii.
casă. De făcut legătura cu nr. 5 de pe lista lui Fred.
Temă bună pentru început, dacă pot să obţin o listă cu
aceste lucrări.
5. Nu-mi disciplinez copiii aşa cum trebuie. 5. Nu ţin casa în ordine.
(Din nou, trebuie să obţin date concrete, apoi să lucrez
De obţinut detalii; acestea sunt chestiuni de mare
la codul de conduită.) prioritate pentru primele teme.
6. Sunt insensibil la sentimentele Mariei. 6. Sunt geloasă.
(Iarăşi, în ce fel? Poate constitui una din primele teme,
Trebuie să-l întreb pe Fred direct: „Are această gelozie
dacă obţin date concrete.) vreo bază?’
7. Lucrez prea târziu noaptea. 7. Mi-e foarte greu să iau decizii.
A se face legătura cu nr. 11 de pe lista Mariei. Să cer 2 sau 3 exemple.
8. Dau vina pe Maria pentru lucruri de care sunt 8. Îmi pierd controlul.
vinovat eu. De lucrat mai târziu. La prima şedinţă îi voi da un
Trebuie să obţin şase exemple. formular DTP, ca sa determinăm ce cauzează
pierderea controlului.
9. Aproape niciodată nu-mi exprim ideile clar şi în 9. Uit să-l spun lui Fred dacă l-a căutat cineva la
întregime. telefon.
Să explorez în profunzime mai târziu. Observaţie bună, concretă. De lucrat asupra ei; acord
cu privire la metoda de rezolvare - o tablă de scris pe
perete?
10. Totul trebuie că se facă cum vreau eu, sau să nu 10. Preiau conducerea casei.
se facă deloc. Necesită discutare detaliată mai târziu. De făcut
Trebuie să cer exemple. legătura cu nr. 2, 5, 7 de pe lista lui Fred. Amândoi să
citească capitolele potrivite dintr-o carte de trăire
creştină în familie.
11. Maria se ocupă prea mult de copii; nu-i pasă de 11. Fred le acordă atenţie altor femei.
mine. De verificat legătura cu nr. 1 şi 6.
De explorat în profunzime într-una din primele
şedinţe.
12. Maria se plânge prea mult de felul cum taie 12. Fred nu petrece destul timp acasă.
băieţii iarba. De obţinut date exacte. Alcătuirea unui orar
săptămânal al orelor petrecute acasă.
13. De multe ori ea refuză să aibă relaţii sexuale cu 13. Fred este plictisitor şi neinteresant.
mine. Să întreb: „Cum ţi-ar place să fie?” Mai târziu fi voi da
De pus pe agenda de lucru pentru a discuta şi a lucra la ca temă Mariei să descrie ce fel de om i-ar plăcea ei ca
această problemă mai târziu. el să devină.
14. Este lipsită de consideraţie. 14. El a renunţat să mai lucrze la îmbunătăţirea
Exemple. căsniciei noastre.
Ce te face să crezi acest lucru?
15. Mama Mariei se amestecă în familia noastră.
De pus pe agenda de licru.

Observaţiile de pe lista model indică reacţiile consilierului spiritual la fiecare chestiune, în timp ce lista este
citită de secretară (soţie). El poate să noteze aceste observaţii în caietul lui sau pe agenda de lucru, poate să facă
comentarii pe marginea lor sau să facă nişte investigaţii minime, sau poate să facă toate acestea. De obicei este
bine să existe o reacţie verbală imediată, care să indice dacă se va acţiona imediat sau mai târziu cu privire la
chestiunea respectivă. O listă eficientă, după cum puteţi vedea (şi aceasta este doar o listă prescurtată) poate să-i
dea de lucru consilierului pentru o vreme. Atunci când se acţionează asupra uneia (sau mai multora) din aceste
chestiuni, de obicei se ajunge la altele. Dar, în acelaşi timp, soluţiile găsite în unul sau mai multe domenii duc
de obicei la găsirea de soluţii şi în alte domenii [10].

Variaţiuni pe această temă

Pot exista multe variaţiuni pe această temă fundamentală a mesei tratativelor. Consilierul spiritual trebuie să
înveţe s-o utilizeze în mod creator şi flexibil. De exemplu, dacă un cuplu vine pentru consiliere spirituală
înainte de căsătorie, pot fi ţinute mai multe conferinţe pentru a descoperi domeniile conflictuale, domeniile
neexplorate în care pot apărea tensiuni, cât de bine se cunosc unul pe altul şi dacă sunt pregătiţi pentru
căsătorie. Această din urmă chestiune depinde de doi factori: (1) Sunt ei amândoi creştini care din punct de
vedere biblic sunt liberi să se căsătorească (inclusiv faptul că nu trebuie să existe probleme legate de un divorţ
care nu au fost încă rezolvate [11])? (2) Pot amândoi să lucreze cu succes pentru găsirea soluţiilor biblice în
cazul unor dificultăţi inevitabile? Masa tratativelor poate dezvălui astfel de date mai repede şi mai deplin decât
orice altă metodă.

Conferinţele la masa tratativelor trebuie să fie încurajate în timpul consilierii spirituale înainte de căsătorie, nu
numai din motivul menţionat mai sus, ci şi pentru că este important ca o căsătorie să înceapă cu o comunicare
sinceră între cei doi, conform principiilor din Efeseni 4:25-32, care au fost discutate anterior. Astfel, masa
tratativelor este utilă nu numai pentru remediere, ci şi pentru prevenire. Dacă mai mulţi bărbaţi şi femei care se
pregătesc să se căsătorească ar fi încurajaţi să lucreze la problema comunicării de la începutul căsniciei lor,
mult mai puţini ar avea nevoie de îndrumări mai târziu, în perioadele de criză. Şi de fapt ar fi mai puţine crize în
căsnicii.

Rezolvarea altor probleme prin teme de casă

Utilizarea modelelor

Analiza multor probleme indică faptul că dificultăţile cu multe ramificaţii nu pot întotdeauna să fie descurcate
complet. Şi nici nu pot fi delimitate cu uşurinţă toate aspectele deprinderilor care trebuie să fie învăţate (cum ar
fi deprinderile necesare pentru a face consiliere spirituală eficace). În astfel de cazuri, una dintre cele mai bune
modalităţi de a învăţa cum să adoptăm principiile lui Dumnezeu este să-i observăm pe aceia care şi le-au însuşit
deja. Modelele constituie o metodă biblică esenţială pentru a-i învăţa pe alţii. În Competent to Counsel am citat,
în parte, dovezile biblice care sprijinesc afirmaţia mea. Pentru a le aduce din nou înaintea cititorului, daţi-mi
voie să citez o parte din ceea ce am scris acolo:
Rezolvarea problemelor prin modele

„În 2 Tesaloniceni 3, Pavel a pus problema disciplinei. Existau creştini în Tesalonic care, datorită faptului că au
auzit (greşit) că a doua venire a lui Cristos era iminentă, au crezut că pot să-şi abandoneze lucrul. Apoi au
început să mănânce şi să trăiască pe socoteala altora. Pavel a numit comportarea lor „neorânduială" (sau, literal
„o comportare nedisciplinată"). De aceea, Pavel a spus:

„Vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate care trăieşte în neorânduială" (3:6).

Cuvântul tradus „neorânduială" înseamnă un fel de viaţă dezordonată, o viaţă fără nici o ordine şi fără nici o
organizare. Inerente în acest cuvânt sunt ideile de „neorânduit", „nelalocul lui", sau „în dezordine". Adunarea
lor era ca o coloană de soldaţi în care unii mărşăluiau necadenţat. Pavel a atacat problema direct, declarând că
fiecare frate care duce o viaţă dezordonată, neconformă cu învăţătura primită de la apostoli, trebuie să fie evitat.
Este evident faptul că până şi în timpul acelei scurte vizite la Tesalonic, Pavel a discutat în mod minuţios
importanţa unei vieţi ordonate şi disciplinate. Când Pavel a afirmat: „Voi înşivă ştiţi" (3:7), prin aceasta el a
vrut să spună: „Noi v-am învăţat aceste lucruri; le-aţi primit ca pe o tradiţie (ceva transmis) de la noi". Dar
Pavel a mai spus şi:

„Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am trăit în neorânduială între voi" (3:7).

În versetul acesta Pavel a folosit acelaşi termen. Sensul cuvintelor lui este acesta: „Noi n-am trăit o viaţă
dezordonată în mijlocul vostru. De aceea trebuie să urmaţi exemplul nostru". Pavel a accentuat în mod frecvent
importanţa modelului, a unui exemplu bun, atunci când învăţăm cum să ne structurăm trăirea. Nu putem să
accentuăm îndeajuns cât de important este să le arătăm altora prin exemple cum să asculte de poruncile lui
Dumnezeu. Un alt mijloc bun de a aplica principiul că disciplina biblică poate fi învăţată prin exemple este
interpretarea de roluri. (Am discutat în altă parte interpretarea de roluri ca repetiţie.) Astfel, Pavel i-a chemat pe
cititorii lui nu numai să-şi amintească cuvintele pe care le-a spus el, ci şi felul de viaţă pe care l-a dus ei şi
conlucrătorii lui în mijlocul lor. De multe ori principiile pot fi imprimate în vieţile altora în mod permanent şi
foarte real prin exemple. Pentru Pavel nu a fost ceva neobişnuit să apeleze la exemple. În mod frecvent Pavel
le-a dat altora drept exemplu propriul lui comportament. Acest lucru este evident în pasaje cum este al patrulea
capitol din Filipeni. Acolo Pavel nu numai că i-a îndemnat pe cititorii lui să se roage şi să se concentreze asupra
lucrurilor care sunt onorabile, drepte, curate, vrednice de a fi iubite şi cu bună reputaţie, ci el a continuat:

„Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi"
(Filipeni 4:9).

În capitolul anterior al aceleiaşi epistole el a spus:

„Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi" (Filipeni
3:17).

Pavel şi-a considerat viaţa lui ca fiind un model pentru noii creştini. Această idee nu este accentuată numai în
Filipeni sau în pasajul din 2 Tesaloniceni; Pavel a exprimat acelaşi gând şi în alte locuri. De exemplu, în 1
Corinteni 4:16, el a scris: „De aceea, vă rog să călcaţi pe urmele mele".

Pavel a mai menţionat modelele când a spus: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele (în original - aţi devenit
imitatorii mei, n. trad.)" (1 Tesaloniceni 1:6). Termenul grecesc „imitator" este acelaşi cuvânt din care provine
cuvântul „mimică". El a scris: „Şi voi înşivă aţi călcat pe urmele mele şi pe urmele Domnului (aţi fost imitatori
ai mei şi ai Domnului, n. trad.)". Se pare că ei au învăţat cum să-L imite pe Domnul imitând ceea ce făcea Pavel
care, la rândul lui, Îl imita pe Domnul. Apoi Pavel i-a lăudat că au devenit modele. După ce au învăţat cum să-l
imite pe Pavel, care Îl imita pe Domnul, «i înşişi au devenit exemple pentru alţii: „Aţi ajuns o pildă pentru toţi
credincioşii din Macedonia şi din Ahaia (1 Tesaloniceni 1:7).

Petru i-a sfătuit în acelaşi fel pe prezbiterii bisericii căreia îi scria el nu numai să păstorească turma Domnului,
ci şi să devină modele pentru turmă (1 Petru 5:3), fără să facă pe stăpânii cu aceia care le-au fost daţi în grijă.
Cuvântul folosit de Petru este typoi („tipuri"). Prezbiterii trebuie să fie „tipuri" sau tipare pentru turmele lor.
Ideea de model apare peste tot în Noul Testament [12].

Ideea de modele apare şi în scrierile lui Ioan, la fel ca şi în scrierile lui Petru şi ale lui Pavel. În 3 Ioan 11,
cuvintele lui Ioan arată că el considera de la sine înţeles faptul că imitarea va avea loc. El spune: „Preaiubitule,
nu urma răul, ci binele". Prin aceasta el vrea de fapt să spună următoarele:

Voi veţi imita. Nu veţi putea să nu imitaţi. Ca şi copii, voi învăţaţi să imitaţi, şi în tot timpul vieţii veţi continua
să-i imitaţi pe alţii. Aşa că faceţi ca imitarea aceasta să fie conştientă şi să aibă un scop, şi asiguraţi-vă că imitaţi
ceea ce este bun.

Influenţa copiilor mai mari în familie demonstrează clar importanţa exemplului. Copiii mai mici imită felul lor
de a vorbi, cuvintele lor, acţiunile şi atitudinile lor. Influenţa părinţilor este şi mai izbitoare. Şi influenta pe care
o exercită un consilier spiritual în cadrul consilierii este de asemenea o chestiune importantă. Prin tot ceea ce
fac ei, consilierii spirituali sunt în mod implicit modele. Uneori ei sunt modele şi în mod explicit [13]. Aşa că
ideea de model ca mijloc de a produce disciplină este ceva ce trebuie să primească atenţie adecvată."

În The Big Umbrella, am analizat pe scurt modelul ca principală metodă folosită de Isus pentru a-i învăţa pe
oameni.

„Aici, la început, veţi observa că Domnul Isus îi angajează ca studenţi ai Lui. Învăţătorul Şi-a căutat elevii şi i-a
acceptat în şcoala Lui numai pe aceia pe care i-a ales el personal. Poate că acest principiu al selectivităţii este
prea adesea trecut cu vederea - în special în şcolile de teologie. În momentul când i-a angajat ca elevi ai Săi,
Isus le-a explicat şi scopul şi metodele pe care le are în vedere, ce plănuieşte să facă cu aceşti doisprezece
ucenici în următorii câţiva ani şi cum intenţionează să procedeze. El a numit (sau a ales) doisprezece care să
poată fi „cu El". Acesta este cuvântul cheie: „cu El". Poate vei spune: „Dar eu am crezut că El avea de gând să-i
înveţe; că avea de gând să-i instruiască. Şi nu acest lucru l-a făcut El? Nu-L vedem oare pe Domnul Isus Cristos
stând mai târziu la o parte cu ucenicii Lui şi explicându-le în detaliu învăţătura pe care a dat-o mulţimilor în
general? Nu citim oare că El i-a instruit în privinţa unor mari adevăruri? Nu-L vedem oare învăţându-i,
învăţându-i şi iar învăţându-i pe ucenicii Lui?

Ba da, Îl vedem. Dar învăţătura este concepută de mulţi oameni foarte îngust. Ea este adesea considerată a fi
doar acel contact care are loc între un învăţător şi elevii lui, în care învăţătorul transmite informaţii faptice.
Desigur, aceasta constituie o mare parte a procesului de predare, şi nimic din ceea ce spun eu aici (vă rog să
subliniaţi cuvântul „nimic") nu trebuie să fie interpretat ca însemnând că eu nu cred în predarea teoretică. Dar
predarea este mult mai mult decât transmitere de cunoştinţe teoretice. De aceea Biblia nu spune că Isus i-a ales
pe cei doisprezece ca să-i instruiască. Isus nu spune că El a ales doisprezece oameni ca să-i trimită la şcoală. Şi
nici nu spune că El a ales doisprezece oameni care să ia cărţile şi să participe la cursul Lui. Toate acestea făceau
parte din procesul de învăţare, dar, notaţi, ele erau doar o parte. Există un concept mult mai larg în cuvintele
acestea: „El a ales doisprezece ca să fie cu El". Cu El! Gândiţi-vă la tot ce înseamnă aceasta. Aceste două
cuvinte descriu plinătatea învăţăturii date de Isus. O astfel de învăţătură este deplină: întreagă, echilibrată şi
completă. Pe toată durata lucrării Lui, ucenicii trebuiau să fie cu El, ca să înveţe nu numai ceea ce-i învăţa prin
cuvinte, ci mult mai mult.

„De unde ştii tu? mă veţi întreba poate. Oare nu dai tu acelei expresii sensuri pe care nu le are? Nu, nu cred, şi
vă voi spune de ce. Motivul pentru care afirm că nu interpretez acest pasaj în aşa fel încât să se potrivească cu
propriile mele idei este că într-un pasaj de mare importanţă, Isus Însuşi a făcut o descriere a învăţării care se
potriveşte exact cu această interpretare. În al şaselea capitol din Luca, versetul 40, Isus defineşte relaţia elev-
învăţător, ce se petrece în cadrul acestei relaţii şi rezultatele ei. Isus spune: „Ucenicul nu este mai presus de
învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui". Aţi înţeles întreaga semnificaţie a acestor
cuvinte? El spune că oricine care este învăţat în mod deplin va fi ca învăţătorul lui. Isus nu a spus „va gândi ca
învăţătorul lui". Şi aceasta este o parte din rezultat, dar numai o parte. Isus a spus că un ucenic care a fost
învăţat în mod adecvat (deplin) „va fi ca învăţătorul lui". Ucenicul va fi ca învăţătorul lui, nu doar va gândi ca
el. Acest pasaj ne ajută să înţelegem principiile educative care stau la baza faptului că Isus i-a ales pe cei
doisprezece să fie „cu El", cu scopul de a-i trimite apoi şi pe ei să-i înveţe pe alţii. El i-a chemat să devină
ucenicii Lui, ca să poată fi cu El, cu scopul de a deveni ca şi El, pentru ca să poată să-i înveţe pe alţii ca şi El.
Dar au avut succes aceste principii? Educaţia care le-a fost dată i-a făcut într-adevăr să fie „ca El"? Dovezile ne
dau un răspuns clar la această întrebare. După ce Isus a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer, El Şi-a trimis Duhul
înapoi, ca să continue lucrarea Lui prin Biserică. În Faptele Apostolilor 4:13, Luca ne arată cum îi vedeau
duşmanii Bisericii pe ucenici (numiţi acum apostoli), care erau conducătorii acestei lucrări:

„Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de
rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus".

Dovezile sunt complete acum. Priviţi la ele: Isus a ales doisprezece oameni care să poată fi cu El. El a spus că
un ucenic, învăţat în mod adecvat, va fi ca şi învăţătorul lui. Şi după un timp, alţii au recunoscut că ucenicii
deveniseră, în mare măsură, ca şi El".

Modelele ca temă de casă

Dar cum poate învăţarea prin modele să devină un factor în tema de casă? Foarte simplu: dându-le consiliaţilor
teme care să îi pună în contact cu alţi creştini care demonstrează în viaţa lor calităţile şi deprinderile necesare
pentru a se dezvolta. O cerinţă fundamentală este participarea regulată la activităţile unei biserici conservatoare.
Şi alte teme pot ajuta

În moduri mai concrete. Astfel de teme pot să sune în felul următor: Invită pe un diacon al bisericii şi pe soţia
lui la masă, informându-i că ai vrea ca după mâncare să-ţi arate cum să organizezi închinăciunea în familie.

Sau:
Stai de vorbă cu patru familii creştine din biserica ta, a căror viaţă demonstrează capacitatea lor de a rezolva
probleme, şi pune-le întrebări pentru a afla cum rezolvă ei divergenţele care se ivesc.

Sau:
Pune-le întrebări sorei şi fratelui XY, ca să afli cum au reuşit ei să crească copii atât de ascultători. Dacă ei sunt
de acord, poţi să şi participi la una din conferinţele lor familiale săptămânale în care fac planificări.

Sau:
Stai de vorbă cu un diacon din biserica ta şi prezintă-i o problemă concretă. Cere-i să-ţi arate cum să foloseşti
Biblia pas cu pas, pentru a ajunge la soluţia lui Dumnezeu pentru problema ta.

Marea valoare a învăţării din exemple constă din faptul că modelul este o persoană întreagă. Învăţarea conduitei
pe părţi îşi are locul ei, dar este chiar mai esenţial să vezi conduita în acţiune, urmărind cum se comportă o
persoana luată ca întreg. Dacă este disecat şi analizat, comportamentul devine adesea teoretic şi nepractic.

Rezidirea încrederii
Despre acest subiect am spus câte ceva în altă parte (atunci când am discutat despre iertare). Aici este necesar
să accentuăm rolul important pe care îl are tema de casă în rezidirea încrederii. Probabil că cel mai important
factor dintre toţi este efortul vizibil al celui care a greşit de a deveni acum o nouă persoană prin harul (ajutorul)
lui Dumnezeu, cuplat cu primele succese realizate prin concentrarea asupra unor schimbări tangibile, concrete.
De obicei, trebuie să fie introduse modalităţi de verificare chiar de la început (un soţ care a fost infidel va trebui
întotdeauna s-o sune pe soţia lui dacă este obligat să rămână la serviciu mai târziu; dacă situaţia este încă foarte
încordată, trebuie să se ajungă la înţelegerea ca soţia să-l sune pe el la serviciu).

Un nou început
Mulţi consiliaţi recunosc că au trecut printr-o schimbare serioasă în perioada de timp în care au fost la
consiliere. Pentru a marca începutul unei noi relaţii şi perspectiva optimistă cu privire la viitor, unele cupluri, de
exemplu, răspund foarte favorabil la sugestia de a avea o a doua lună de miere. Aceasta poate să fie chiar o mini
lună de miere, care să dureze două sau trei zile. Unele cupluri au găsit că este util să ia cu ei, să studieze şi să-şi
confirme din nou jurământul făcut la căsătorie. Această lună de miere poate fi sugerată ca temă la ultima
şedinţă de consiliere spirituală sau cândva pe parcurs, în locul unei şedinţe de consiliere, după ce s-a făcut o
cotitură în relaţia dintre cei doi.

Programarea
Ar putea fi utile câteva cuvinte cu privire la acest subiect important. Dumnezeu Însuşi lucrează după un
program. Planul de răscumpărare a inclus un orar. Cristos a venit la „împlinirea vremii" (Galateni 4:4); moartea
Lui a fost prezisă cu o precizie de jumătate de an (Daniel 9:20-27, mai ales versetele 26, 27); El Însuşi a
declarat: „Vremea Mea n-a sosit încă" (Ioan 7:6) şi adesea a vorbit despre „ceasul" morţii Lui (timpul stabilit
pentru moartea Lui) (Ioan 12:27-17:1 etc.). Consiliaţilor poate să li se pună întrebarea: „Dacă Dumnezeu este
ordonat în lucrările Lui, iar tu ai fost creat după chipul Său, cum crezi că vei reuşi dacă trăieşti dezordonat?"

O temă tipică pentru stabilirea unui program poate suna astfel: „Stabileşte un program săptămânal în care
diversele elemente esenţiale (adică acelea cerute de Cuvântul lui Dumnezeu) să fie incluse, lăsând timp
suficient pentru tot ceea ce cere Dumnezeu de la tine". I se poate explica consiliatului: „Nu uita, Dumnezeu
spune că tu trebuie să-ţi faci tot lucrul în şase zile. Dar nu uita nici că tot lucrul tău include lucrări de tot felul;
de exemplu, s-ar putea să fie nevoie să faci distincţie între serviciul în care eşti angajat şi treburile pe care le ai
de făcut în jurul casei [14]. Cele şase zile le includ pe amândouă. Trebuie să-ţi găseşti timp ca să-ţi faci lucrul
de acasă. Când vei proceda în felul acesta, multe din problemele dintre tine şi soţia ta vor înceta. Acest fel de
lucru este tot atât de important ca şi cel pentru care eşti plătit".

Uneori consiiiaţii consideră că programarea înseamnă adăugarea de noi sarcini. Dar de fapt programarea poate
însemna eliminarea lucrărilor de mai mică importanţă, care stau în calea celor esenţiale. Consilierii s-ar putea să
trebuiască să-i ajute pe consiliaţi să-şi facă o listă de priorităţi. Poate că programarea făcută cu onestitate va
arăta că se poate găsi timp pentru acţiunile de mai mică prioritate numai ocazional, şi nu regulat. Unele
întruniri, de exemplu, s-ar putea să trebuiască să fie anulate, pentru a petrece timp cu familia [15]. Priorităţile
lui Dumnezeu nu sunt niciodată în conflict. Conflictul şi confuzia îşi au originea în păcat, nu la Dumnezeu.

FOAIE PENTRU PROGRAMARE

Activităţi nefolositoare Activităţi folositoare care trebuie Acţitităţi din coloana a doua
care trebuie întrerupte continuate sau adăugate în ordinea priorităţii

Consiliaţilor care se scuză spunând că nu au timp să facă ceea ce le cere Dumnezeu trebuie să li se spună că au
timp: „Noi toţi avem aceeaşi măsură de timp - douăzeci şi patru de ore în fiecare zi. Totul depinde de cum îl
împarţi".

Consiliatului i se poate cere să ţină evidenţa cu ceea ce face el de fapt cu timpul lui, pe o perioadă de trei zile
până la o săptămână [16]. Această evidenţă trebuie să fie analizată nu numai pentru a se vedea dacă există
locuri unde se face risipă de timp, ci ea trebuie să fie comparată şi cu ceea ce ar trebui să facă consiliatul.
Atunci trebuie să se facă imediat schimbări (dacă amâni, s-ar putea ca acestea să nu se mai facă niciodată),
pentru a face ca realitatea să corespundă cu idealul. Uneori acest lucru poate fi făcut prin scoaterea unor
activităţi şi introducerea altora. Obligaţiile şi responsabilităţile nu pot să fie toate eliminate deodată. Dar de cele
mai multe ori schimbările necesare vor pretinde acţiune imediată, riguroasă şi decisivă.

Persoanele care au probleme în ceea ce priveşte programul zilnic (şi mulţi consiliaţi au astfel de probleme)
trebuie cu orice preţ să ajungă la un punct în care să stabilească un program despre care să aibă convingerea că
este după voia lui Dumnezeu şi care să-I dea Lui onoare prin faptul că asigură un timp adecvat şi echilibrat
pentru toate acele priorităţi ale vieţii despre care ne spune Scriptura [17].

Echilibrul în utilizarea timpului se realizează nu numai prin adaptări cantitative; şi calitatea este crucială. Două
ore de calitate petrecute cu soţia sau cu copilul în care accentul să se pună pe calitatea timpului petrecut, pot să
facă cât două zile de alte activităţi cu ei [18].

Prin urmare, consiliaţii trebuie să fie îndemnaţi să îşi analizeze echilibrul programului lor atât în termeni
cantitativi cât şi în termeni calitativi. Ceea ce face cineva poate fi de mai mare importanţă decât lungimea
perioadei de timp în care face acel lucru. O discuţie de treizeci de minute de la inimă la inimă despre o
problemă poate să cimenteze o relaţie pentru o viaţă. Cinci cuvinte spuse în mai puţin de un minut pot să
distrugă o căsnicie. O glumă spune: „Prea mult timp petrecut împreună face să crească distanţa dintre noi".
Pentru un creştin, semnificaţia acestei glume este că timpul de slabă calitate petrecut împreună dovedeşte lipsa
unei relaţii de calitate în Cristos.

Flexibilitatea
Programarea, în contrast cu ceea ce cred mulţi, este singura cale spre flexibilitate; organizarea este singura cale
spre libertate. Persoana dezorganizată, fără un program, nu ştie niciodată când să spună „da" şi când să spună
„nu". Ea nu este liberă să îşi asume o nouă obligaţie sau să renunţe la una mai veche fără să se simtă derutată şi
vinovată. Deoarece nu ştie cât timp îi este necesar pentru a face acele lucruri la care s-a obligat deja, ea este
înrobită de ignoranţa ei. Ea nu poate să schimbe sau să substituie cu uşurinţă obligaţiile, după cum se schimbă
situaţia, deoarece fără o planificare ea nu poate să ştie ce poate fi înlocuit cu ce. Pe scurt, faptul că o persoană
nu-şi face timp ca să planifice, să aranjeze, să organizeze şi să programeze o va face temătoare, inflexibilă, şi cu
sentimente de vinovăţie.

Deoarece multe din problemele unei persoane îşi au originea în faptul că ea nu îşi desfăşoară activităţile în mod
organizat şi ordonat, este esenţial să-i ajutăm pe consiliaţi să înveţe cum să devină ordonaţi şi cum să-şi
programeze vieţile. Consiliaţii nu pot să evite această chestiune. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al haosului (1
Corinteni 14:33); păcate ca invidia şi ambiţia egoistă [19] duc la dezordine, la fel ca orice alt fel de rău (Iacov
3:16). Gospodinele dezordonate, soţii care nu au învăţat să spună „nu" celor care le solicită timpul, lucrătorii
creştini care se simt mereu vinovaţi pentru că nu reuşesc niciodată să ducă la bun sfârşit o lucrare şi persoanele
care nu sunt punctuale şi nu îşi îndeplinesc responsabilităţile fundamentale, au cu toţii o trăsătură comună: ei
trăiesc într-un mod dezorganizat şi haotic. Indiferent care ar fi problemele care au dus la această lipsă de ordine
în viaţa lor, faptul acesta în sine trebuie să fie tratat ca o problemă separată.

Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. El are un orar. Scripturile vorbesc despre planurile Lui, stabilite de la
întemeierea lumii. El Îşi planifică lucrarea, şi apoi Îşi pune în aplicare planul.

Creştinii care vor să restabilească în ei înşişi chipul lui Dumnezeu trebuie să înveţe să se dezbrace de dezordine
şi confuzie (vezi 2 Tesaloniceni 3:7,11). Aceasta se întâmplă, desigur, numai atunci când se îmbracă cu
obiceiuri adecvate de trăire şi de gândire ordonată. De aceea, consilierii spirituali înşişi trebuie să se asigure că
au învăţat cum să-şi pună în ordine viaţa într-un mod care să-I facă plăcere lui Dumnezeu. Altfel, ei nu vor şti
ce recomandări concrete să le dea consiliaţilor. Modul în care consilierii spirituali conduc şedinţele de
consiliere (planificarea, respectarea angajamentelor, insistenţa ca şi consiliaţii să facă acelaşi lucru, încheierea
şedinţelor la timp, faptul că îi dă consiliatului un bilet pe care scrie ziua şi ora următoarei şedinţe etc.) reflectă
capacitatea sau incapacitatea lor de a planifica, organiza şi controla întreaga situaţie. Astfel, consilierii spirituali
le dau consiliaţilor un exemplu pozitiv sau unul negativ. Pe lângă aceasta, faptul că se acordă atenţie unor astfel
de chestiuni îi arată consiliatului chiar de la început ce aşteaptă consilierul de la el şi stabileşte tipare
comportamentale care au început deja să se formeze.
Persoanele deprimate, persoanele leneşe, persoanele cu anxietăţi, persoanele care au probleme ce le domină
viaţa şi acelea ale căror vieţi au fost puternic zguduite au toate nevoie de ajutor fie în a-şi programa viaţa, fie în
a şi-o organiza (sau reorganiza), fie în ambele domenii.

Ordinea se poate extinde şi la alte chestiuni. Felul cum arată casa, felul cum sunt ţinute evidenţele financiare şi
modul în care un student ia notiţe şi le păstrează sunt doar câteva exemple de modalităţi diverse în care
dezordinea poate să distrugă eficacitatea şi să ducă la confuzie şi depresiune.

Modul ordonat în care un consilier (în calitate de model) organizează datele pe care le-a adunat, face un plan
bazat pe principii biblice şi procedează pentru a produce o schimbare, toate acestea îi spun multe consiliatului
despre problema lui.

Tema de casă trebuie să pună accentul pe ordine şi pe planificare ori de câte ori acest lucru este indicat. Dacă
persoana consiliată n-a învăţat niciodată disciplina de a fi ordonată, tema de casă trebuie să fie foarte concretă
(„Fă curăţenie în dulap în săptămâna aceasta, iar apoi în fiecare luni verifică dacă e ordine în dulap". „Scrie
scrisoarea Patriciei în săptămâna aceasta. Nu amâna scrierea scrisorii doar pentru că de obicei scrii opt-zece
pagini, şi ţi se pare prea mult. Scrie o scrisoare de două propoziţii sau una care să nu fie mai lungă de o pagină.
Dar fă lucrul acesta în fiecare săptămâna"). De multe ori este necesar să se facă o planificare care să fie afişată
undeva în casă şi să fie urmărită şi verifcată de alţi membri ai familiei.

În general, consilierul ar putea să găsească că este necesar să adauge îndatoriri în fiecare săptămână, pe toată
durata şedinţelor, începând cu acelea care sunt mai uşoare şi încheind cu cele mai dificile.

Sumar
Tema este deci esenţială pentru o consiliere spirituală eficace. Consilierul spiritual care-şi perfecţionează
capacitatea de a da teme, va vedea repede o mare schimbare în eficacitatea pe care o are. Pentru a învăţa cum să
dai teme de casă eficiente, teme care să fie biblice, teme concrete şi teme care se potrivesc în mod creator
situaţiei este nevoie de timp şi efort, dar merită sacrificiul.

NOTE

1. Unele familii se adună la o masă în fiecare seară şi joacă jocuri pentru acelaşi scop.

2. Cristos a prezentat creşterea creştină ca pe o activitate zilnică: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze" (Luca 9:23).

3. Comunicarea care transmite ceea ce o persoană vrea să transmită, sau primeşte răspunsul pe care îl aşteaptă nu este în mod necesar
singurul fel de comunicare reuşitâ. De multe ori noi facem confuzie între acestea două. Trebuie să fim atenţi şi să observăm că printr-
o comunicare reuşită noi putem (1) să comunicăm mesaje neintenţionate sau (2) să provocăm un răspuns nedorit. Prima categorie este
exemplificată de vorbitorul public care îşi exprimă interesul pentru un subiect sau o persoană, dar prin tot comportamentul lui
comunică dezinteres şi lipsă de preocupare. Mesajul pe care îl comunică el în mod reuşit nu este ceea ce spune el, ci faptul că este un
ipocrit. Predica lui Ştefan (Faptele Apostolilor 7) este un bun exemplu pentru a ilustra a doua categorie. Ştefan a comunicat bine, dar
oamenii nu au răspuns cu credinţă. Eşecul nu a fost nici de partea celui care a transmis mesajul, nici de partea celui care l-a primit (ca
receptor). Faptul că nu s-au obţinut rezultatele dorite îşi are originea în factori care nu au legătură directă cu procesul de comunicare
în sine (prejudecăţi, ipocrizie etc.). Problema nu a fost o problemă de comunicare. Predica lui Ştefan a fost un model de comunicare
foarte reuşită (văzută numai ca o comunicare). În providenţa lui Dumnezeu, El a comunicat cu succes mărturia lui Dumnezeu
împotriva conducătorilor religioşi necredincioşi.

Este important, prin urmare, să nu exagerăm rolul comunicării slabe ca o cauză a relaţiilor umane deficitare. În timp ce comunicarea
deficitară (incapacitatea de a comunica în mod clar, expresiv, interesant şi uşor de ţinut minte) este o sursă foarte răspândită de
dificultăţi şi de confuzie, ea nu poartă însă responsabilitatea pentru toate dificultăţile. Este posibil însă ca toate problemele legate de
relaţii să fie - mai devreme sau mai târziu - complicate de probleme în comunicare. Consilierii spirituali trebuie să nu uite că aceste
probleme pot să includă comunicare reuşită dar neintenţionată. Dacă aşa stau lucrurile, atunci comunicarea este prima problemă de
care trebuie să se ocupe consilierul spiritual, nu pentru că aceasta ar fi problema fundamentală sau cea mai serioasă, ci fiindcă ea a
devenit un impediment serios în calea rezolvării altor probleme. Până când comunicarea nu este restabilită, nu pot fi clarificate alte
probleme, deoarece comunicarea este o unealtă esenţială pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a repara relaţiile deficitare.

4. Una dintre problemele predominante în căsnicie este inversarea rolurilor soţului şi soţiei. Consilierii spirituali nu trebuie numai să
se ocupe de această problemă direct, ci ei trebuie şi să se folosească de orice ocazie pentru a stabili structura adecvată în relaţiile
dintre cei doi. Vezi „Loving Leadership" (Conducerea plină de dragoste), cap. 7 din Christian Living in the Home (Trăirea creştină în
cămin).

5. Vezi diagrama din The Big Umbrella, p. 210.

6. Principiul acesta se aplică în multe domenii. Un profesor de mare succes, care preda la clasa a douăsprezecea (şi nu sunt mulţi
astfel de profesori), a exprimat lucrul acesta în felul următor: „Sunt foarte sever în prima parte a anului, până când tiparele
comportamentale sunt stabilite, apoi mai cedez; nu este nevoie de aceeaşi presiune în tot timpul anului".

7. De multe ori este necesar să stabilim în cadrul şedinţei timpul exact (ziua şi ora) şi locul în care să aibă loc aceste coferinţe, aşa
încât să nu fie nici o încurcătură legată de această chestiune şi ea să nu devină o ocazie pentru dispute. Scrie timpul şi locul conferinţei
pe foaia cu teme de casă.

8. Încă din prima săptămână, consiliaţilor poate să le fie dat de citit un capitol (împreună cu temele lui) din Christian Living in the
Home (Trăirea creştină în cămin), care a fost destinat acestui scop.

9. Uneori listele arată că lucrurile nu stau chiar atât de rău cum a crezut consiliatul. O femeie a spus în a doua săptămână: „Tema
aceasta ne-a arătat cât de binecuvântaţi suntem de fapt".

10. Există multe feluri de liste care sunt utile. Iată câteva exemple:

„Fă o listă cu lucrurile pentru care poţi să-ţi exprimi aprecierea faţă de soţia ta".

„Enumeră cel puţin douăzeci de binecuvântări pe care ţi le-a dat Dumnezeu în săptămână aceasta".

„Enumeră cât mai multe modalităţi posibile de a-i da întâietate soţului tău (vezi Filipeni 2:3,4)".

„Faceţi o listă cu modalităţile în care puteţi să vă faceţi plăcere unul altuia; apoi începeţi să faceţi lucrurile acelea (vezi Romani 15:1-
3), câte unul în fiecare zi".

„Enumeră toate lucrurile pe care le doreşti mult, dar nu le poţi avea".

După ce lista a fost întocmită, consilierul spiritual şi consiliatul (1) pot să studieze care dorinţe sunt corecte şi care sunt greşite şi de
ce; (2) pot să stabilească ce se poate face pentru a atinge ţelurile bune; (3) pot să stabilească ce este de făcut dacă dorinţele nu pot fi
împlinite. Fii atent la scuze de felul „Dacă... atunci". De exemplu: „Dacă aş avea studii superioare, atunci aş preda la clasa aceasta".
„Dacă aş avea un alt serviciu, atunci aş avea timp pentru familia mea". La cele de mai sus, pune întrebarea: „Poţi să schimbi situaţia?"
În timpul consilierii spirituale vor apare în mod constant noi modalităţi de a face liste.

11. Problema divorţului între creştini a crescut imens în ultimii ani, şi nici un consilier spiritual creştin nu poate s-o evite. De aceea,
fiecare consilier spiritual trebuie să se gândească bine ce poziţie ia în problema aceasta, ca să poată ajuta pe multele persoane care
caută ajutor în această privinţă.

12. Vezi 1 Tesaloniceni 1:6; Filipeni 4:9; 3:17; 1 Corinteni 4:16; 2 Timotei 3:10; 2 Tesaloniceni 3:9; 1 Timotei 4:12; Tit 2:7; Evrei
13:7; 1 Tesaloniceni 1:7; 3 Ioan 11 etc.

13. Vezi în special cuvintele lui Cristos din Luca 6:40 b: „Orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui". Învăţarea prin modele pune
accentul pe importanta principiului uceniciei, exprimat în cuvintele „cu El" (Marcu 3:14), asupra căruia mi-a atras puternic atenţia
pastorul Kenneth Smith din Pittsburgh, Pa. Implicaţiile acestui principiu pentru învăţare cât şi pentru consiliere sunt extraordinare.
Scriptura aduce învăţarea şi consilierea laolaltă într-o singură persoană, aşa cum trebuie să fie de fapt. Obsevaţi relaţia strânsă
zugrăvită în Coloseni 3:16; 1:28.

14. Repararea uşilor sau a săniilor, tăierea ierbii, repararea mobilei de păpuşi, jucatul cu copiii etc., sunt toate activităţi legitime care
fac parte din munca celor şase zile. Cel care lucrează la serviciu şase zile pe săptămână trebuie să-şi revizuiască programul zilnic sau
chiar să-şi schimbe serviciul pentru ca să-şi poată face tot lucrul său (Exodul 20:9).

15. Familia nu trebuie să fie despărţită din cauza întrunirilor de la biserică. Multe întruniri sunt importante numai pentru anumite
persoane; nu trebuie neapărat să căutăm să adunăm multă lume la aceste întruniri, ci să-i îndemnăm numai pe aceia care au nevoie de
întrunirea respectivă să participe.

16. Ceea ce asociatul meu, George Scipione, numeşte „un orar portabil". Probabil cel mai eficace va fi un carneţel cu spirală purtat în
buzunar sau în poşetă.

17. Inclusiv astfel de factori cum sunt timpul dedicat partenerului de viaţă, rugăciunii, bisericii, mărturiei, familiei, serviciului,
cultivării personale, somnului, gimnasticii, părtăşiei etc. Lasă timp şi pentru eventuale urgenţe. Timpul de relaxare şi de odihnă este
esenţial. Trebuie incluse perioade de pasivitate şi perioade de activitate. Formularul care urmează poate fi folosit ca temă de casă. Este
un tabel conceput în aşa fel Incit să-i ajute pe consiliaţi să facă distincţie între activităţi utile şi inutile şi să stabilească priorităţile.
18. Timpul petrecut pur şi simplu împreună fără nici un conţinut poate duce la înstrăinare, în loc să ducă la rezultate pozitive. Toate
perioadele de timp petrecute împreună ca familie trebuie să fie planificate - chiar dacă pe plan va fi scris doar „relaxare" sau „nici o
activitate programată". Planificarea trebuie să includă şi timp pentru eventuale urgenţe, dar şi perioade de relaxare şi odihnă.
Relaxarea este importantă.

19. Pastorii şi lucrătorii creştini care îşi supraplanifică vieţile o fac adesea din mândrie sau din ambiţie. Dar rezultatul nu poate fi decât
haos. Somnul este un element vital esenţial, care trebuie să fie programat mai întâi. Fiecare consilier spiritual şi fiecare consiliat
trebuie să-şi planifice în mod consecvent opt ore de somn, dacă vrea să poată acţiona cu eficacitate şi să nu păcătuiască împotriva
trupului lui, care, în cazul creştinului, este templul Duhului Sfânt. Un pat bun este o investiţie bună; un om îşi petrece o treime din
viaţă în el!

Capitolul 30
DARURI DEOSEBITE
Darurile şi roada Duhului
În consilierea spirituală, consilierul trebuie să înveţe să facă distincţie (şi să-i ajute pe consiliaţi să facă
distincţie) între darurile Duhului şi roada Duhului. În timp ce roadă este în întregime pentru toţi, darurile
Duhului sunt distribuite după cum voieşte El în suveranitatea Lui şi după măsura stabilită de El (vezi Efeseni
4:7; 1 Corinteni 12:4-7).

Principii biblice
În aceste două pasaje importante, trebuie remarcaţi cel puţin următorii factori, fiecare dintre ei având implicaţii
pentru consilierea spirituală:

1. Fiecare creştin are daruri: „Fiecăruia din noi..." (Efeseni 4:7). „Fiecare... după darul pe care l-a primit..." (1
Petru 4:10).

2. Darurile sunt de diferite feluri, au scopuri diferite şi rezultate diferite: „Sunt felurite daruri... felurite slujbe...
felurite lucrări" (1 Corinteni 12:4-6), „dar toate aceste lucrări le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în
parte cum voieşte" (1 Corinteni 12:11). O zicală spune: „Fiecăruia ce este al lui"; învăţătura biblică este:
fiecăruia ce este al lui Dumnezeu.

3. Darurile diferă şi în mărime: „După măsura darului lui Cristos" (Efeseni 4:7).

4. Darurile individuale sunt pentru beneficiul tuturor: „Fiecăruia i se dă... spre folosul altora" (1 Corinteni 12:7;
vezi de asemenea versetele 14-31; 1 Petru 4:10).

5. Toate darurile sunt importante şi necesare tuturor (vezi 1 Corinteni 12:14-31).

6. Darurile sunt distribuite în mod suveran de către Duhul Sfânt, după cum voieşte El (1 Corinteni 12:11b).

Implicaţii pentru consiliere

Consilierii spirituali trebuie să insiste tot atât de mult asupra dezvoltării individuale a darurilor şi asupra
utilizării lor cât insistă asupra creşterii în roada Duhului. Implicaţiile acestui principiu biblic sunt multe şi
variate. De exemplu, când este vorba de programul zilnic, ceea ce face un consiliat cu timpul său nu poate să
coincidă exact cu ceea ce face alt consiliat cu timpul său. Dar amândoi trebuie să-şi utilizeze timpul ca nişte
buni administratori ai harului multiplu şi divers al lui Dumnezeu. Credincioşia va avea un alt înţeles pentru
fiecare dintre ei (desigur, între limitele generale ale Scripturii).

Consilierii spirituali vor descoperi că dificultăţile pe care le are un consiliat pe plan profesional au la bază
următoarele: Fie că el încearcă să facă o muncă pentru care nu are darurile necesare, fie că nu şi-a descoperit,
nu şi-a dezvoltat şi nu şi-a utilizat darurile acelea în mod responsabil. Sau poate că sunt prezente elemente din
ambele probleme. Fără să insiste asupra unor rezultate care nu pot fi realizate, consilierul spiritual trebuie să-l
ajute pe consiliat să-şi descopere, să-şi testeze şi să-şi dezvolte darurile, pentru ca el să poată trăi la nivelul celui
mai înalt potenţial al său Astfel de discuţii pot duce la schimbarea serviciului, la schimbarea atitudinii şi a
practicilorm [1] fără schimbarea serviciului, sau amândouă.

Este important ca un consilier spiritual să nu-i ceară unui consiliat să facă ceva pentru care nu are un dar, însă el
trebuie să fie la fel de atent să nu permită eschivarea consiliatului cu scuza: „Nu am acest dar".

Învăţătura biblică despre daruri se adresează tuturor acelor persoane (în vârstă, deprimate, care vor să se
sinucidă) care au ajuns la concluzia greşită că sunt inutile, că nu au nici un motiv să continue viaţa etc. Pot fi
citate fapte biblice pentru a demonstra că (1) nimeni nu este inutil; (2) există un loc potrivit pentru fiecare
consiliat, în care el să poată face ceva; (3) Trupul lui Cristos are nevoie de combinaţia de daruri unică a
persoanei respective, şi acest Trup suferă pentru că aceste daruri nu sunt folosite; şi (4) Duhul lui Dumnezeu a
ştiut ce face când l-a pus pe consiliat în Trupul lui Cristos într-un anumit timp şi loc şi i-a dat darurile pe care le
are. Afirmarea acestor fapte trebuie să-i dea speranţă consiliatului şi să-l stimuleze să trateze cu responsabilitate
această problemă şi să caute să-şi descopere, să-şi dezvolte şi să-şi utilizeze darurile.

Deoarece Duhul lui Dumnezeu este Cel care distribuie în mod suveran darurile „după cum voieşte", consilierii
vor putea să folosească acest fapt nu numai pentru a elimina mândria, ci şi pentru a elimina gelozia şi invidia
care izvorăsc din lipsa unor daruri pe care alţii le posedă [2]. De asemenea, trebuie să fie oprite şi plângerile
consiliaţilor cu privire la lipsa de aptitudini (dacă acestea lipsesc într-adevăr). Când un consiliat se plânge că
alţii nu au procedat ca şi el, trebuie să i se arate diversitatea de daruri care le-au fost distribuite credincioşilor.

Consilierii spirituali nu trebuie să insiste asupra concordanţei stilurilor de viaţă atunci când varietatea acestor
stiluri de viaţă îşi au originea în darurile diferite. Dacă ar face lucrul acesta ar însemna că încearcă să împiedice
planurile şi scopurile Duhului. Concordanţa trebuie să fie înlocuită cu acţiune complementară, prin care un
credincios îşi găseşte locul lui propriu în Trup şi funcţionează în unitate cu alţi membri ai Trupului (vezi 1
Corinteni 12:14 şi urm.).

Fiecare om îşi are darurile lui; aceasta înseamnă că fiecare om îşi are propria lui lucrare de slujire unică (1
Corinteni 12:4-6). Nimeni nu poate să spună: „Nu există nici un loc în care să pot sluji". Dacă nu şi-a găsit încă
locul, el trebuie să fie ajutat să şi-l găsească. Consiliaţii nu vor fi nici fericiţi nici eficienţi până când nu-şi vor
găsi locul de slujire. Sarcina consilierului spiritual este nu numai să-l confrunte pe consiliat cu propriul lui păcat
şi să-l ajute să iasă de sub povară, ci şi să-l „restabilească" în aşa fel încât să poată duce partea care i se cuvine
din lucrarea comună (Galateni 6:1-53). După ce şi-a găsit locul potrivit şi începe să funcţioneze în Trupul lui
Cristos, consiliatul va descoperi că viaţa devine mai satisfăcătoare şi că are un sens nou, şi în acelaşi timp el va
deveni mai productiv. Dar nimeni nu are dreptul să se plângă cu privire la măsura productivităţii, deoarece Pavd
ne asigură că la fel cum darurile diferă şi lucrările de slujire diferă, tot aşa diferă şi rezultatele (efectele) - 1
Corinteni 12:6: „Este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi". Tot ce i se poate cere unui administrator
este să dea dovadă de credincioşie.

Sumar
De multe ori consilierii spirituali vor descoperi ce important este să-i ajute pe consiliaţi să recunoască
implicaţiile învăţăturilor biblice cu privire la daruri pentru viaţa lor. În general, aşa cum am văzut, consilierii
spirituali sunt preocupaţi de următoarele chestiuni:

1. Să-i ajute pe consiliaţi să înceteze a mai încerca să facă lucruri pe care nu au darul să le facă.

2. Să-i ajute pe consiliaţi să descopere, să dezvolte şi apoi să trăiască la nivelul potenţialului pe care li-l dau
darurile pe care le au.

3. Să-i ajute pe consiliaţi să găsească locul potrivit în care să-şi folosească darurile.

4. Să-i ajute pe consiliaţi să-şi folosească darurile pentru binele întregului Trup, funcţionând în armonie cu alţi
creştini.
5. Să-i ajute pe consiliaţi să-şi accepte darurile (nu să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt) şi să nu fie
nemulţumiţi de judecata Duhului care nu le-a dat alte daruri.

6. Să-l ajute pe consiliat să-şi dea seama că uneori faptul că alţii nu trăiesc la nivelul aşteptărilor lui se datoreşte
lipsei lor de daruri şi, prin urmare, că aşteptările lui sunt greşite.

Alte modalităţi de a-i ajuta pe consiliaţi în această privinţă vor deveni evidente în cursul consilierii spirituale,
dar cele de mai sus au fost menţionate pentru a-l stimula pe cititor să se gândească la importanţa pe care o au
pentru consiliere învăţăturile biblice despre daruri.

NOTE

1. Coloseni 3:22-25 sunt versete vitale cu care pot să fie confruntaţi cei care se plâng de serviciile lor, de şefii lor şi, mai ales, de lipsa
de apreciere. Acestora trebuie să li se arate că toate aceste plângeri sunt în ultimă instanţă plângeri împotriva lui Cristos, căci noi pe
Domnul Cristos Îl slujim (versetul 24). El nu greşeşte niciodată; iar cel care Îl serveşte bine nu va avea nici un motiv să se plângă.
Aceste versete conţin o filozofie creştină a muncii; un consilier spiritual înţelept o va extrage din acest text şi o va aplica acolo unde
este necesar.

Un program pentru descoperirea, dezvoltarea şi utilizarea darurilor este necesar pentru consilierii spirituali creştini. Romani 12:3-7 dă
structura de bază a unui astfel de program:

V. 3 - Evaluează cu seriozitate, ca să descoperi darurile lui Dumnezeu.

V. 4-5 - Recunoaşte funcţia darului individual printre multe daruri.

V. 6-7 - Foloseşte darul individual în aplicaţii practice cu ajutorul lui Dumnezeu.

2. În cazul gemenilor, problema poate să ia dimensiuni deosebite. Crezând că dau dovadă de înţelepciune, părinţii pot să accentueze
similarităţile dinre gemeni îmbrăcându-i identic etc. În mod obişnuit acest lucru nu este înţelept. Similarităţile pot să fie mai mult
imaginare decât reale. De aceea, unul dintre gemeni, ale cărui daruri sunt diferite, ar putea să încerce să trăiască la fel ca şi celalalt ca
să nu înşele aşteptările părinţilor. Părinţii înţelepţi vor accentua faptul că fiecare geamăn este o persoană unica, cu daruri proprii de la
Dumnezeu. Există similarităţi, dar fiecare dintre ei are o combinaţie unică de daruri, combinaţie pe care nu o mai are nimeni altcineva,
şi prin care ocupă un loc în Trupul lui Cristos pe care numai el (sau ea) poate să-l ocupe. Părinţii trebuie să descopere, să întărească şi
să accentueze darurile unice ale fiecărui dintre gemeni.

Gemenii, la fel ca toţi ceilalţi copii, trebuie să fie trataţi în mod individual de către părinţi, şi nu doar ca membri ai unei mulţimi. Toţi
copiii au nevoie de timp (dacă se poate în fiecare zi) pe care fiecare din părinţi să li-l dedice numai lor, chiar dacă este un timp scurt.
Când părinţii merg la magazin ca să cumpere o pâine, de exemplu, vor da dovadă de înţelepciune dacă vor lua cu ei pe unul din copii.
Aceasta le dă ocazia să se simtă iubiţi, să fie ascultaţi şi să li se arate afecţiune ca unor persoane unice, cum de fapt şi sunt în realitate.
Părinţii care se raportează la copiii lor doar în grup pierd ocazii vitale de binecuvântare. Întreabă-te: când se simte copilul tău cel mai
bine? Ştii răspunsul: când tu şi ei sunteţi împreună singuri. Oare aceasta nu-ţi spune ceva?

3. Dacă cititorul n-a studiat cu atenţie implicaţiile acestui pasaj pentru consilierea spirituală, ar trebui să citească The Big Umbrella, p.
149-155 (şi mai ales 151-154).

Capitolul 31
CUM SĂ TRATEZI MÂNIA
Mânia nu este neapărat un păcat
Mânia în sine nu este un păcat. Aflăm lucrul acesta din distincţia atentă pe care o face Pavel între a fi mânios şi
a păcătui: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi" (Efeseni 4:26). Unii consilieri spirituali creştini bine intenţionaţi nu îi
ajută pe alţii să învingă mânia după principiile lui Dumnezeu pentru că ei nu înţeleg acest lucru. Luaţi, de
exemplu, următoarele afirmaţii: „Biblia arată clar că mânia este păcat şi că trebuie rezolvată". „Nu trebuie să
negăm efectele negative ale mâniei" [1]. Aceasta este în mod categoric o poziţie nebiblică. Biblia ne învaţă că
„Dumnezeu... se mânie în orice vreme" (Psalmul 7:11).

În Scripturi ne este revelat mult despre mânia lui Dumnezeu. În 1 Samuel 11:6, descoperim că venirea Duhului
Sfânt asupra lui Saul a avut ca rezultat o mare mânie, care l-a determinat să-şi ducă la îndeplinire lucrarea
pentru Dumnezeu. Şi, mai presus de orice, Cuvântul lui Dumnezeu ne revelează faptul că Domnul Isus a fost
mânios. Şi această mânie care „L-a mâncat" [2] (Ioan 2:17) L-a motivat nu numai să-i arunce afară din casa lui
Dumnezeu pe schimbătorii de bani, dar Marcu ne informează şi că într-o altă ocazie, Isus i-a privit cu mânie pe
farisei (Marcu 3:5). A spune că mânia este dăunătoare sau a aplica Iacov 1:20 („mânia omului nu lucrează
neprihănirea lui Dumnezeu") fără discernământ, înseamnă a utiliza Scripturile în mod neglijent şi iresponsabil,
ceea ce în mod automat înseamnă a-L acuza pe Isus că a acţionat în mod păcătos atunci când S-a întors
împotriva fariseilor. (Vezi de asemenea şi comentariile noastre ulterioare despre utilizarea greşită a textului din
Iacov 1:19,20.) Acest lucru este deosebit de clar când Narramore defineşte mânia păcătoasă ca acea mânie care
„este îndreptată spre o altă persoană" (p. 141). Conform acestei concepţii nebiblice, când Cristos S-a întors cu
mânie spre farisei, adică atunci când şi-a îndreptat mânia spre ei, El a păcătuit. Prin contrast, E. Mansell
Pattison are dreptate când scrie:

„Mânia (în contrast cu furia) este însă o reacţie foarte necesară şi utilă... Mânia este adecvată ca mijloc de
comunicare a sentimentului cu care reacţionezi la comportamentul altcuiva” [3].

Fapt este că nu există emoţii dăunătoare sau distructive în sine. Structura noastră emoţională este în totalitate de
la Dumnezeu. Toate emoţiile de care este El capabil sunt constructive atunci când sunt utilizate aşa cum trebuie
(adică în conformitate cu principiile biblice). Desigur că mânia Domnului Isus nu a dăunat trupului Lui. Toate
emoţiile pot însă deveni distructive atunci când nu le exprimăm în armonie cu limitările şi structurile biblice.

Mânia poate să devină păcat

Pavel face distincţie între mânia păcătoasă şi mânia sfântă şi ne avertizează: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi". Mânia
îndreptăţită poate să devină mânie neîndreptăţită în două moduri: (1) prin descărcarea mâniei; (2) prin
interiorizarea mâniei. Aceste două extreme opuse sunt cunoscute mai popular ca explozie şi închidere în sine.
Când un om explodează, energiile lui emoţionale sunt îndreptate şi descărcate asupra altei persoane. Când el se
închide în sine, tensiunile fizice sunt eliberate înăuntrul lui. În ambele cazuri, energiile emoţionale ale mâniei
sunt risipite. În ambele cazuri ele sunt folosite în mod distructiv. În nici unul din aceste cazuri ele nu sunt
folosite în mod constructiv, pentru a rezolva probleme.

Analizaţi următoarea diagramă (figura 9). „P" reprezintă problema cu privire la care consiliatul a devenit
mânios. Energia emoţională nu rezolvă problema în nici unul din aceste cazuri, deoarece ea nu este descărcată
în direcţia problemei, ci (a) înspre alţii sau (b) înspre sine. Amândouă aceste reacţii sunt greşite.

Figura 9
Două extreme păcătoase

Explozia este îndreptată spre alţii şi îi răneşte în primul rând pe aceştia, dar ea îl răneşte şi pe cel care
explodează; când tragi cu puşca în cineva, nu rareori are loc un recul puternic. Descărcarea poate duce la
pierderea unei prietenii, ea poate distruge adesea relaţii importante care pot fi construite numai pe temelia
comunicării creştine şi ea poate răni chiar trupul celui care explodează [4]. Închiderea în sine direcţionează în
mod distructiv energiile emoţionale împotriva propriei persoane, rănind trupul ei şi făcând-o iritabilă, ursuză,
încordată şi nenorocită, dar această închidere în sine strică şi relaţiile persoanei respective cu alţii. Oamenii care
se închid în ei înşişi nu sunt o companie plăcută. Prin faptul că sunt porniţi împotriva altora, ei permit ca
problemele să se interpună între ei şi alţii; aceasta înseamnă că ei sunt într-o stare de neîmpăcare.

Descărcarea
Libera exprimare verbală şi fizică a emoţiilor, şi mai ales a ostilităţii, este mult încurajată, nu numai în cercurile
psihiatrice tradiţionale, unde astfel de idei se nasc şi cresc, ci şi printre copiii lor vitregi, cum sunt terapia în
grup, şi grupurile de confruntare [5]. De multe ori, aceste grupuri urmăresc în principal să elibereze persoanele
de „complexele" lor, creându-le posibilitatea de a-şi exprima sentimentele şi încurajându-le să facă lucrul
acesta. Jane Howard ne dă multe exemple tipice de astfel de descărcare a mâniei. Ea descrie un grup în felul
următor:
„Pernele de pe canapele erau folosite ca accesorii, pentru a fi lovite, izbite, trântite şi tratate cât se poate de
prost de oameni care îşi imaginau că aceste perne „erau" persoanele care i-au mâniat pe ei". Ea mai scrie:

„O femeie drăguţă stătea întinsă pe o saltea, lovind cu picioarele şi ţâpând, într-o stare de furie al cărei motiv nu
era precizat. Mai târziu femeia i-a spus fiului ei: „Mi-am descărcat nişte sentimente de mânie pe care le aveam
faţă de bunica ta". Ea comentează (dând aproape dovadă de înţelegere biblică):

„Cele mai multe din gesturile de mânie au luat proporţii de ucideri rituale. Multor oameni a trebuit să li se
reamintească: „Nu uitaţi, e doar o pernă!" [6]

Este clar că o astfel de exprimare a mâniei reprezintă o violare a poruncii a şasea şi, în anumite cazuri, şi a
poruncii a cincea.

Scripturile vorbesc foarte explicit despre o astfel de descărcare: ea este păcat [7]. Vezi următoarele pasaje din
Proverbele:

„Nebunul îşi arată toată patima, dar înţeleptul o stăpâneşte" (Proverbele 29:11) [8]

„Omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi fără ziduri" (Proverbele 25:28).

„Înţelepciunea face pe om răbdător, şi este o cinste pentru el să uite greşelile" (Proverbele 19:11).

„Dacă vezi un om care vorbeşte nechibzuit, poţi să nădăjduieşti mai mult de la un nebun decât de la el"
(Proverbele 29:20).

„Un om mânios stârneşte certuri, şi un înfuriat face multe păcate" (Proverbele 29:22).

„Cine este iute la mânie face prostii" (Proverbele 14:17).

„Cine este încet la mânie are multă pricepere, dar cine se aprinde iute face multe prostii" (Proverbele 14:29).

„Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte certurile" (Proverbele 15:18).

„Cel pe care-l apucă mânia trebuie să-şi ia pedeapsa - căci dacă-l scoţi din ea va trebui să mai faci o dată lucrul
acesta" (Proverbele 19:19) [9].

„Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările
lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet" (Proverbele 22:24,25).

Nu este de mirare că Iacov, scriind tot în tradiţia literaturii de înţelepciune, a declarat: „Orice om să fie grabnic
la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu"
[10].

Interiorizarea
Nu intenţionez să discut aici problema interiorizării mâniei, deoarece am analizat în altă parte această problemă
majoră la care s-a referit Pavel în Efesseni 4:26, când a scris: „Să n-apună soarele peste mânia voastră" [11].
Mânia este păcătoasă nu numai atunci când explodează, transformându-se într-un Vezuviu, cu cenuşă şi lavă, ci
şi atunci când este un foc mocnit. Închiderea în sine, interiorizarea mâniei, ranchiuna împotriva cuiva duc la
ostilitate şi resentimente [12]. Adevărata chestiune spre care vreau să-mi îndrept atenţia este:

Cum să tratezi corect mânia

Priveşte la diagrama următoare. Şi aici „P" reprezintă problema sau chestiunea care a cauzat mânia. Diagrama
aceasta diferă radical de prima. Aici toată tensiunea mâniei este descărcată în principal în direcţia problemei, şi
nu în direcţia altor persoane sau a propriei persoane. Această înseamnă că energiile sentimentului de mânie sunt
utilizate în mod constructiv pentru rezolvarea problemei - atacând problema, şi nu oamenii.

Întoarcerea mâniei spre problemă implică însă aproape întotdeauna confruntarea cu o altă persoană cu mânie.
Dar modul cum se face confruntarea este hotărâtor. Ei trebuie să fie confruntaţi în aşa măsură încât să fie
implicaţi în mod responsabil în soluţionarea problemei. Ei sunt confruntaţi nu pentru a fi puşi într-o situaţie
jenantă sau pentru a fi jigniţi, ci pentru a-i ajuta să meargă în direcţia corectă. Scopul confruntării este să fie
ajutaţi şi să fie rezolvată problema (Efeseni 4:29).

Figura 10
Cum să folosim mânia după principiile lui Dumnezeu.

Desigur, un om poate să păcătuiască prin felul în care îşi exprimă mânia faţă de alţii. Când păcătuieşte, el nu
procedează aşa cum a procedat Cristos cu cărturarii şi fariseii. Isus n-a explodat; El nu şi-a descărcat
sentimentele în cuvinte sau acţiuni urâte. Dimpotrivă, mânia L-a făcut să-i confrunte cu păcatele lor şi astfel s-a
ocupat direct de problema care Îi stătea în faţă.

Mânia poate fi cel mai bine ţinută sub control atunci când persoana respectivă este preocupată de soluţia
problemei şi nu de problema însăşi. Creştinii care sunt preocupaţi de problema lor au tendinţa să discute despre
problemă, se autocompătimesc, încep să dea vina pe alţii şi îşi concentrază energiile asupra persoanei vinovate.
Creştinii preocupaţi de găsirea unei soluţii pentru probfema lor evaluează problema, încearcă să stabilească
responsabilităţi şi apoi se orientează cât se poate de repede spre rezolvarea biblică a problemei. În acest proces,
adesea ei găsesc că este necesar să mustre, dar când fac acest lucru, ei sunt în stare să mustre cu dragoste.
Mustrarea, deşi este motivată de mânie, va fi făcută cu un scop care reflectă dragoste, şi într-un mod plin de
dragoste. Energiile generate de emoţii vor fi concentrate asupra soluţiei la problemă, şi nu asupra persoanei care
a creat problema.

Energiile generate de mânie sunt irosite şi utilizate în mod dăunător atunci când sunt îndreptate numai asupra
propriei persoane sau asupra altei persoane. Mânia trebuie să fie degajată în interiorul propriei persoane şi
asupra altora numai având control asupra ei şi în modalităţi care să o motiveze pe persoana respectivă să se
confrunte cu alţii după principiile biblice, cu scopul de a rezolva problemele. Mânia este o emoţie puternică.
Puterea ei de a motiva trebuie să fie folosită, dar nu trebuie să se facă abuz de ea [13]. Această putere
motivatoare este folosită în mod corect atunci când îl determină pe om să înceapă să corecteze cât mai repede
posibil orice neregulă dintre fraţi. Ea este folosită după principiile biblice atunci când îl determină pe om să se
împace imediat cu fratele său.

La fel ca şi în cazul neliniştii, şi în cazul mâniei soluţia pentru abuzul păcătos nu constă în încercarea de a
reprima emoţia. Când neliniştea devine teamă sau îngrijorare însă, ea trebuie să fie redirecţionată [14].
Consilierul spiritual trebuie să-l ajute pe consiliatul mânios să înveţe să-şi redirecţioneze mânia [15]. Mânia nu
este un păcat, dar atunci când este îndreptată împotriva altora cu scopul de a-i răni şi/sau în izbucniri
necontrolate, ea devine un păcat. Când este îndreptată spre propria persoană, generând resentimente şi ostilitate,
ea devine păcat. În fiecare din aceste cazuri, sarcina consilierului spiritual este să-l înveţe pe consiliat care sunt
principiile lui Dumnezeu în ceea ce priveşte utilizarea mâniei: toate energiile generate de ea trebuie să fie
direcţionate spre găsirea unei soluţii la problema care s-a ivit, pentru a distruge şi a îndepărta toate barierele
care stau între noi şi alţii.

Ajută-i pe consiliaţi să-şi redirecţioneze mânia

Mai întâi, să analizăm problema consiliaţilor care explodează. Ei sunt pripiţi, îşi pierd cumpătul, şi acţionează
şi/sau vorbesc violent. Proverbele ne arată clar că ei trebuie să înveţe mai întâi să-şi controleze sau să-şi
stăpânească mânia; ei trebuie să devină „înceţi la mânie"; ei trebuie să înveţe să-şi reţină mânia şi să şi-o
liniştească. Număratul până la zece (sau până la cincizeci dacă este cazul) este foarte compatibil cu îndemnurile
din Proverbele. Am văzut deja că este posibil să controlăm exprimarea mâniei în circumstanţe în care este în
avantajul nostru să facem lucrul acesta [16].
Consilierul spiritual poate să înceapă arătându-i consiliatului că la serviciu, cu şeful lui şi cu alţii în faţa cărora
nu vrea să se facă de râs, el a învăţat cum să se stăpânească. Acest lucru este important, pentru că el
demonstrează că ori de câte ori consiliatul consideră că este important să se controleze, el poate să înveţe să o
facă. Deci mai întâi consiliatul trebuie să fie determinat să se pocăiască de faptul că nu a considerat că soţia lui,
copiii sau oricine altcineva care este motivul izbucnirii lui este destul de important pentru ca el să înveţe să-şi
stăpânească mânia împotriva acelei persoane. Aceasta ar putea să implice o discutare a întregii chestiuni,
inclusiv problema priorităţilor biblice în ceea ce priveşte relaţiile în viaţă [17]. Aceasta poate să ducă şi la
discutarea altor chestiuni care îi privesc pe cei implicaţi, iar aceste discuţii pot să reveleze că de fapt ceea ce
lipseşte este dragostea. Agenda de lucru a consilierului spiritual poate să crească foarte mult la acest punct,
deoarece pot să iasă la lumină tot felul de animozităţi şi dificultăţi. Înainte de a discuta cum să fie controlată
mânia, trebuie să existe întotdeauna dorinţa de a face acest lucru. Dacă soţul (sau soţia, sau copilul) are o
atitudine de indiferenţă sau de neîncredere cu privire la întreaga problemă, probabil că va fi necesar ca această
atitudine să fie tratată mai întâi. De multe ori soţii şi soţiile trebuie să fie aduşi la punctul în care să acorde
iertare înainte ca să poată continua consilierea spirituală [18].

După toate discuţiile necesare despre priorităţile lui Dumnezeu, consilierul spiritual trebuie să caute, la fel ca în
cazul oricăror alte obiceiuri, să-i ajute pe consiliat să „se dezbrace" şi să „se îmbrace". În cadrul „dezbrăcării"
este esenţial pentru consiliat să devină conştient de practica greşită, să structureze situaţia în aşa fel încât să
împiedice vechea practică, să o faciliteze pe cea nouă şi să caute să obţină un ajutor în a pune toate aceste
lucruri în practică. Este important ca persoana consiliată să se angajeze în faţa lui Dumnezeu şi a celorlalţi
implicaţi să se schimbe. Mai presus de toate, consiliatul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu în momentul
când este ispitit, rugându-L să folosească structurile nou construite şi persoanele care sunt gata să ajute.

Nu este însă suficient ca persoana consiliată să „se dezbrace" de păcatul izbucnirii nervoase împotrivindu-se
mâniei sau liniştindu-şi mânia; ea trebuie să înveţe să îşi descarce mânia în mod constructiv, pentru a rezolva
problema (problemele) care a (au) cauzat mânia. Aceasta este calea nouă a lui Dumnezeu pentru consiliat; prin
aceasta el „se îmbracă" cu un mod de viaţă biblic. Masa familială a tratativelor poate fi folosită ca un ajutor în
acest punct [19]. S-ar putea să fie de ajutor un cod de conduită pe care şi l-a impus un părinte [20]. În alte
situaţii s-ar putea să fie necesar ca persoana consiliată să-i spună celeilalte părţi implicate, conform unei
înţelegeri prealabile, că începe să se mânie [21]. Acest avertisment, dat la timp, poate duce la încetarea
conversaţiei sau activităţii prezente, care este cauza mâniei [22]. Ambele părţi implicate pot să se mute imediat
la o masă unde se pot ruga pentru problema aceasta şi pot să discute despre ceea ce Dumnezeu vrea ca ei să facă
pentru rezolvarea ei. În loc să se certe sau să discute în contradictoriu, în public, unde astfel de discuţii imediate
ar fi nepotrivite, conform unui semnal stabilit în prealabil, cei doi pot să hotărască să se întâlnească după aceea,
cât mai repede posibil. Singurul factor cheie este că o acţiune biblică (diferită de la caz la caz) menită să rezolve
problema trebuie să înlocuiască (îmbrăcare) expresiile păcătoase ale izbucnirii temperamentale.

Consilierii spirituali trebuie să înveţe şi cum să-i ajute pe consiliaţi să redirecţioneze mânia de la ei înşişi.
Despre această problemă a închiderii în sine vorbeşte Pavel în Efeseni 4:26. Acolo el citează din Psalmul 4:
„Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi. Să n-apună soarele peste mânia voastră". Consilierul spiritual trebuie să ştie că
soluţia pentru această interiorizare păcătoasă a mâniei este redirecţionarea mâniei din interior spre problema
care s-a ivit. El nu trebuie să vorbească despre problemă în cuvinte nepotrivite prin care să-i distrugă pe alţii, ci
să-şi direcţioneze vorbirea spre problema care s-a ivit (v. 29) şi să-şi reverse toată energia şi toate cuvintele într-
un efort de a-i întări şi a-i zidi pe alţii. De asemenea, el trebuie să rezolve cât mai repede problemele pe care le
are cu alţi oameni. În loc să lase ca o anumită situaţie să supureze şi să se transforme într-un abces, el trebuie să
rezolve zilnic toate problemele emoţionale care se ivesc între el şi alţii [23]. El nu are voie să aibă şi să
hrănească resentimente faţă de alţii.

Faptul că oamenii lasă ca soarele să apună peste mânia lor este cea mai frecventă cauză a lipsei de armonie
sexuală în căsnicie. Este greu să aduci tot bagajul resentimentelor cu tine în pat noaptea şi să poţi în acelaşi
timp să te exprimi sexual liber şi cu bucurie.

Consilierii spirituali trebuie să investigheze în mod serios posibilitatea existenţei resentimentelor ori de câte ori
consiliaţii se plâng de dificultăţi de ordin sexual. Dacă examenele medicale nu au dezvăluit nici o disfuncţie
sexuală (acestea sunt rare), consilierul spiritual poate imediat să înceapă să sondeze domeniul relaţiei
fundamentale dintre soţ şi soţie. Ca un test pentru depistarea resentimentelor, el poate să pună întrebări de felul
următor: „Jeni, când vezi că Jimmy n-a pus la loc capacul pe tubul cu pastă de dinţi, ce spui tu – ‚Capacul nu
este pe tubul cu pastă de dinţi’, sau ‚Omul ăsta iar n-a pus capacul pe tubul cu pastă de dinţi’?" „Jimmy, când
soţia ta îşi atârnă în mod neglijent ciorapii pe toate prosoapele din baie pentru a se usca, ce gând îţi vine mai
întâi în minte – ‚Trebuie să iau jos ciorapii ca să pot să folosesc prosopul’ sau: ‚Iarăşi a făcut Jeni după
nenorocitul ei de obicei!’?" Sentimentul care determină comentariul este pe măsura greşelii celuilalt sau este
mult mai puternic? Oare tensiunea pe care o simţi nu este mult prea mare? Dacă răspunsul la aceste întrebări
este pozitiv, atunci consiliatul are probabil un rezervor de resentimente la baza reacţiei lui.

Redirecţionarea mâniei dinspre sine spre problemă, dinspre viitor spre ziua de azi este soluţia pentru
resentimente. Din nou, consiliatul trebuie să se dezbrace de vechile lui obiceiuri şi să se îmbrace cu tipare noi,
biblice, de comportament. Consiliatul poate fi ajutat să realizeze acest lucru în diferite moduri, inclusiv prin
instituirea şi utilizarea zilnică a mesei tratativelor în familie [24].

Mânia este o problemă pentru fiecare creştin; mânia păcătoasă apare în 90 la sută din problemele care necesită
consiliere spirituală. De aceea, consilierii spirituali trebuie să caute în mod constant să depisteze mânia ca o
posibilă cauză a multor probleme în aproape fiecare caz. Colectarea datelor, în special prin metoda întrebărilor,
trebuie la un moment dat să se concentreze asupra acestui domeniu în profunzime. Consilierii spirituali nu
trebuie niciodată să treacă cu vederea această posibilă sursă de probleme pe motiv că, după câte ştiu ei,
consiliatul nu şi-a manifestat niciodată mânia în public. Aşa cum am văzut, există motive pentru care mânia
păcătoasă ar putea să nu iasă la suprafaţă în public, şi totuşi ea să fie rădăcina buruienii nocive care trebuie să
fie smulsă. Consilierul spiritual trebuie să caute să depisteze pe lângă durere şi adulter, şi păcatul mâniei [25].

În cele mai multe cazuri de tulburări în viaţa de căsnicie, consilierii spirituali vor descoperi că este necesar să
stabilească responsabilităţile fiecăruia înaintea lui Dumnezeu. Soţii arată cu degetul spre soţii; soţiile arată cu
degetul spre soţi. De obicei, există motive suficiente ca fiecare dintre ei să arată cu degetul spre celălalt. Dar
aceasta nu rezolvă nimic. Pentru a rezolva problemele, soţii şi soţiile trebuie să înceapă arătând cu degetul spre
ei înşişi. Scripturile spun că trebuie să scoţi mai întâi bârna din ochiul tău, ca să vezi destul de bine să scoţi
paiul din ochiul altcuiva. (Matei 7:3-5). Exact în acest punct greşesc mulţi. Ei se atacă unul pe altul în felul
următor:

Nu există nici o comunicare atunci când doi oameni sunt porniţi în felul acesta unul împotriva celuilalt. Cum
poate consilierul spirituafsă-i ajute să înceapă să comunice? Doi oameni comunică atunci când merg şi lucrează
uniţi în aceeaşi direcţie:

Dar cum poate consilierul spiritual să-i ajute să mute săgeţile din prima poziţie în a doua? Cum poate el să
schimbe direcţia atacului dinspre persoane spre probleme? În mod concret, cum pot un soţ şi o soţie care se
ceartă să înceapă să-şi canalizeze energia în direcţia rezolvării problemelor după principiile lui Dumnezeu, în
loc să continue să se distrugă unul pe altul şi să-şi distrugă căsnicia? Aceasta este întrebarea. Răspunsul este:
printr-un mod adecvat de comunicare. Acesta este singurul răspuns. Cei doi trebuie să înceapă îndreptând
ambele săgeţi în aceeaşi direcţie. Fiecare partener poate să facă acest lucru orientând mai întâi săgeata înspre
sine:

Cealaltă săgeată este deja îndreptată spre el, aşa că tot ce are de făcut oricare din consiliaţi este să se alinieze
lângă celălalt: el trebuie să învaţe să-şi vadă propria lui bârnă mai întâi. Pentru prima oară, după o lungă
perioadă de timp, cele două săgeţi vor fi îndreptate în aceeaşi direcţie. Este cu adevărat uimitor cât de maleabilă
devine o persoană care înainte ar fi contrazis aproape orice, atunci când cineva îi spune: „Eu am greşit faţă de
tine." Atunci şi acolo trebuie să se arate concret în ce a constat greşeala şi cel care a greşit trebuie să-şi ceară în
mod sincer iertare. De cele mai multe ori, în acest punct începe împăcarea. Consiliatul trebuie să fie avertizat să
nu ia capacul de pe coşul de gunoi al celuilalt până când nu şi-a curăţit propriul lui coş de gunoi. În acest punct
începe comunicarea.

Puţine lucruri secătuiesc Biserica lui Isus Cristos de putere mai mult decât starea nereconciliată a atâtor
credincioşi. Atât de mulţi creştini au anumite probleme înfipte adânc în relaţiile lor cu alţii, ca nişte icuri de fier
înfipte între ei şi alţi creştini. Ei nu pot să meargă împreună pentru că nu se înţeleg. În loc să meargă în marş cot
la cot, luând oameni captivi pentru Cristos, ei se comportă ca o armată pusă pe fugă şi împrăştiată, ai cărei
soldaţi derutaţi au început să se lupte între ei. Nimic nu secătuieşte mai mult Biserica lui Cristos de puterea ei
decât aceste probleme nerezolvate, aceste relaţii rupte dintre credincioşi, care n-au fost niciodată legate la loc.
Nu există nici o scuză pentru această stare tristă, deoarece Biblia nu permite existenţa problemelor nerezolvate.
Dumnezeu nu vrea probleme nerezolvate. Am discutat mai înainte mijloacele pe care ni le-a pus El la dispoziţie
pentru a rezolva definitiv astfel de probleme. Poate că în acest punct va fi utilă o reamintire în rezumat a acestei
chestiuni.

În Matei 5:23,24, Isus spune că dacă un credincios care îşi aduce darul la altar îşi aminteşte că a greşit cu ceva
faţă de o altă persoană, el trebuie să-şi lase darul la altar şi să meargă „mai întâi" (împăcarea are prioritate faţă
de închinare) să se împace cu fratele său. Apoi poate să se întoarcă şi să termine de adus darul. Acest exemplu
arată cât de important este ca toate problemele să fie clarificate imediat. Credinciosul trebuie să facă imediat
acest lucru; el nu are voie să amâne. El nu trebuie să lase soarele să apună peste mânia lui (Efeseni 4:26).

În Matei 18:15-17, Isus a menţionat cealaltă faţă a monedei. Dacă cineva i-a greşit unui credincios, atunci acest
credincios trebuie să se ducă la fratele lui şi să încerce să-l câştige şi să rezidească relaţia dintre ei. Atunci cei
doi pot să meargă şi să vorbească împreună ca nişte creştini. Isus nu permite ca starea de neîmpăcare să persiste
între credincioşi. Nu există nici o situaţie în care un frate să poată să stea şi să aştepte ca alt frate să vină la el.
Domnul Isus nu a lăsat loc pentru aşa ceva. Întotdeauna este obligaţia fiecăruia dintre ei să meargă la celălalt. În
situaţia ideală, dacă doi credincioşi s-au aprins cu privire la ceva şi amândoi s-au înfuriat, după ce se calmează,
ei trebuie să se întâlnească pe drum, fiecare mergând spre celălalt ca să caute reconcilierea. Aşa a spus Isus că
trebuie să fie.

Zi de zi, săptămână de săptămână, creştinii trebuie să rezolve problemele interpersonaie, pentru ca acestea să nu
se acumuleze. Cu siguranţă, acest lucru este necesar mai ales în căminul creştin unde, datorită faptului că există
cele mai intime relaţii umane, păcătoşii se ciocnesc unul de altul zi de zi. La fel ca şi în cazul maşinilor conduse
greşit, între ei au loc coliziuni, îşi turtesc amortizoarele de şoc unii altora, îşi sparg farurile unii altora şi se
ciocnesc unul de altul în zeci de feluri. Ce important este, prin urmare, să înţelegem şi să practicăm dinamica
reconcilierii creştine în cămin. Problemele trebuie să fie rezolvate, nu ignorate - nici măcar zgârieturile nu
trebuie ignorate.

Consilierul spiritual trebuie să insiste ca persoana consiliată să nu treacă cu vederea aceste lucruri. Dacă
consiliatul are probleme cu cineva sau dacă cineva are probleme cu el, consilierul spiritual trebuie să-l
sfătuiască să rezolve problema înainte de sfârşitul zilei. Problemele trebuie rezolvate cu Dumnezeu mai întâi,
apoi cu alţii. În mod concret, consiliatul poate fi sfătuit să scrie o scrisoare, să dea un telefon (uneori chiar din
camera de consiliere) sau, dacă este posibil, să facă o vizită. Membrii familiei trebuie să fie sfătuiţi să rezolve
problemele înainte de căderea nopţii.

Odată ce relaţia este restabilită înaintea lui Dumnezeu şi unul cu altul, procesul nu s-a încheiat, ci de-abia a
început. Este adevărat că molozul trecutului a fost dat la o parte. Acum când, în sfârşit, toate problemele sunt la
zi, consiliaţii trebuie să fie avertizaţi să nu le mai permită să se acumuleze. Aceasta înseamnă că relaţia
respectivă trebuie să se dezvolte după un nou tipar. Ceva nou trebuie construit pe terenul care a fost curăţat.
Pavel a scris: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă (literal, să nu se reverse) din gură; ci unul bun pentru zidire,
după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud" (Efeseni 4:29). Aceasta arată cum trebuie să fie comunicarea
de acum înainte. Este tiparul pentru formarea unei noi relaţii.

Ce vrea să spună Pavel? El nu vorbeşte despre un limbaj murdar atunci când spune „cuvânt stricat". Desigur,
ceea ce spune el include şi acest sens, dar are un înţeles mai larg. Expresia se referă la orice cuvânt care îl face
pe altul de două parale [26]. Tinerii au o expresie nefericită care exprimă destul de exact ideea: a face pe cineva
bucăţi. Exact acest lucru îl condamnă Pavel: disecarea sistematică a cuiva prin cuvinte.

Nu numai tinerii folosesc cuvintele pentru acest scop, ci şi soţii, soţiile şi alţi adulţi. Uneori ei devin foarte
versaţi în a utiliza în mod greşit limba în felul acesta. Uneori un cuplu încearcă să folosească şedinţa de
consiliere spirituală pentru a-şi vărsa năduful unul pe celălalt. Într-un caz recent, nici unul dintre cei doi nu
pronunţa nici un cuvânt fără să facă o remarcă morocănoasă sau sarcastică la adresa celuilalt. Consilierul
spiritual a trebuit să le spună: „Acesta este fără îndoilaă unul din motivele pentru care sunteţi aici. Dacă faceţi
lucrul acesta acasă, aici eu nu-l voi permite. Dacă mai continuaţi, voi încheia şedinţa". Consilierii spirituali nu
trebuie să permită (şi în nici un caz să încurajeze, cum fac unii) o astfel de violare a voii lui Dumnezeu.
Scripturile afirmă insistent că din aceeaşi fântână nu poate să iasă şi apă amară şi apă dulce [27]. Creştinii nu
trebuie să aibă pe buzele lor Numele Domnului Isus Cristos şi în acelaşi timp să folosească darul vorbirii, pe
care l-au primit de la El, pentru a fi răutăcioşi cu alţi oameni.

În pasajul din Efeseni, Pavel descrie o modalitate mai bună de a folosi cuvintele. În loc să ne canalizăm energia
în vorbe care îi degradează pe alţii, Pavel spune că vorbele noastre trebuie să-i zidească pe aceştia. Când
cuvintele se adresează problemei şi nu persoanei, ele o vor zidi pe persoana respectivă prin faptul că o ajută să
îşi rezolve problemele. În loc să-i atace pe oameni cu cuvinte, creştinul trebuie să-şi canalizeze toată energia,
inclusiv cuvintele, înspre problemă, atacând-o după principiile lui Dumnezeu.

Să privim din nou la ceea ce ne spune Pavel: „Nici un cuvânt stricat" nu este permis. Dimpotrivă, vorbirea
creştină conţine cuvinte care o zidesc pe persoana cealaltă, „după cum e nevoie". Aceasta înseamnă că cuvintele
trebuie să aibă în vedere problema. Consiliaţii trebuie să înveţe să atace cu cuvinte problemele, nu persoanele.

Un soţ şi o soţie au venit la consiliere spirituală doar pentru o problemă de comunicare. Lena şi Cristi vorbeau
atât de urât încât dacă nu avea loc o schimbare de atitudine, problemele lor nu puteau niciodată să fie rezolvate.
Consilierul lor spiritual a ştiut că de obicei în fiecare conflict uman sunt implicate cel puţin două probleme.
Există (1) chestiunea cu privire la care cei doi au păreri diferite, şi (2) problema atitudinilor şi relaţiei dintre ei.
Când Cristi a sunat la consilierul spiritual pentru prima dată ca să programeze o şedinţă, el a spus: „Am o
problemă; este foarte delicată". Apoi a explicat chestiunea care a apărut între el şi soţia lui. Era într-adevăr
vorba de o problemă dificilă, o problemă care nu este uşor de rezolvat. El a spus: „Eu am vorbit cu pastorul
nostru, şi el este de acord cu mine. Lena a vorbit cu medicul ei (care este credincios), şi el este de acord cu ea.
Aşa că nu putut să ajungem nicăieri cu nici unul dintre ei.

Pastorul mi-a sugerat să vă caut pe dumneavoastră; dar ştiu că şi dumneavoastră veţi lua partea unuia dintre noi,
aşa că nu are sens să venim la dumneavoastră". „Ei bine," a răspuns consilierul spiritual, „cred că într-adevăr nu
are sens să veniţi dacă m-aţi şi judecat; dar dacă vreţi să veniţi şi să-mi vorbiţi despre problemele voastre, vreau
să ştiţi că nu voi fi de partea nimănui, decât a lui Dumnezeu". Cristi a reflectat: „Ceea ce-mi spuneţi sună
oarecum altfel decât ceea ce am auzit până acum".

Aşa că Cristi şi Lena au venit. Iată-i şezând în faţa consilierului spiritual. În primele câteva minute, ea a încercat
să anuleze tot ce spunea el, iar el a încercat să anuleze tot ce spunea ea. Consilierul spiritual a pus repede capăt
acestei situaţii. El le-a spus: „Voi doi aveţi probleme din cauza pe care mi-aţi spus-o; dar aceasta nu este
problema voastră majoră. Niciodată nu veţi rezolva chestiunea aceea sau orice altă chestiune până când nu
rezolvaţi problema atitudinii voastre unul faţă de altul. Deşi amândoi vă consideraţi creştini, atitudinea voastră
de acum este în mod cert necreştinească. Poate că pastorul vostru a hotărât în locul vostru ce trebuie să faceţi, şi
poate că medicul a făcut acelaşi lucru, dar eu nu intenţionez să fac nimic de felul acesta. Decizia o veţi lua voi
înaintea lui Dumnezeu. Dar mai întâi trebuie să vă împăcaţi; apoi veţi învăţa cum să vorbiţi unul eu altul. Vreau
să ştiţi că în mod obişnuit noi nu lucrăm cu nimeni mai mult de douăsprezece săptămâni (în cele mai multe
cazuri opt săptămâni). Eu mă aştept ca voi să rezolvaţi problema aceasta în această perioadă de timp. Vom
începe cu relaţia voastră cu Dumnezeu şi unul cu altul. „Sună interesant", a spus Cristi în modul lui
caracteristic.

În timpul acela, Cristi şi Lena nu trăiau împreună. El o părăsise. „Mai întâi", a explicat consilierul spiritual,
„trebuie să vă recunoaşteţi păcatul şi să vă pocăiţi. Apoi trebuie să trăiţi iarăşi împreună. Doi oameni nu pot fi
aduşi laolaltă dacă sunt ţinuţi despărţiţi. 1 Corinteni 7 spune că despărţirea voastră este păcat. Pentru început,
iată ce veţi face în săptămâna aceasta..." Ei au fost de acord şi s-au pus pe treabă. Au cerut au primit iertare de
la Dumnezeu şi unul de la altul. Apoi au început să lucreze cu adevărat la problema comunicării. Chestiunea
pentru care au venit la consiliere a fost pusă deoparte pentru un timp. După ce alte probleme au fost clarificate
şi căsătoria lor a început să ia formă din nou, atunci au fost lăsaţi să se ocupe de chestiunea aceea. Cristi şi Lena
au început să lucreze împreună la problemă. În săptămânile care au urmat, ei au descoperit cum să utilizeze
Cuvântul lui Dumnezeu şi propriile lor cuvinte pentru a rezolva alte probleme după principiile lui Dumnezeu.
Apoi au fost lăsaţi să se ocupe de problema delicată pe care o aveau de rezolvat. Au depus mult efort pentru
rezolvarea acelei probleme, iar la a unsprezecea şedinţă au anunţat: „Am rezolvat problema". Şi într-adevăr o
rezolvaseră! Motivul pentru care n-au putut face lucrul acesta mai înainte a fost că ei nu ştiau cum să comunice
aşa cum trebuie să comunice creştinii. Ei au folosit cuvinte pentru a se jigni unul pe altul; îşi iroseau energia
devorându-se unul pe altul. Când într-o stare de pocăinţă au început să atace cu cuvintele lor problemele în loc
să se atace unul pe altul, ei au descoperit bucuria de a-şi studia problemele pe baza principiilor biblice. Atunci
întreg tabloul s-a schimbat. Când relaţia lor a fost corectată, ei au putut să-şi rezolve problema.

Când consiliaţii cad de acord să caute soluţii după principiile lui Dumnezeu, le vor găsi. Când sunt hotărâţi să
caute răzbunare, nu vor găsi soluţiile. De aceea, consilierii spirituali trebuie întotdeauna să despartă relaţia (cu
Dumnezeu şi unul cu altul) de problemele pentru care persoanele respective au venit la consiliere, şi ei nu
trebuie să se ocupe de aceste probleme până când relaţiile nu au fost corectate. Confundarea acestor două
elemente este o cauză semnificativă a eşecului în consilierea spirituală [28].

Consilierii trebuie să-i asigure pe consiliaţi că creştinii pot să înveţe să trăiască fără resentimente, fără mânie,
fără supărare, fără vociferare, fără defăimare şi fără răutate. Dar consilierii trebuie să-i ajute pe consiliaţi şi să
dezvolte şi să menţină relaţii bune unii cu alţii. În solul unor astfel de atitudini, soluţiile pentru problemele vieţii
cresc viguroase. Astfel de atitudini pot fi menţinute numai dezvoltând tipare comportamentale prin care să fim
buni unii cu alţii şi să ne iertăm unii pe alţii, exact aşa cum ne-a iertat Dumnezeu pe noi în Cristos. Acestea
reprezintă alternativa biblică [29]. Aşa cum Mântuitorul n-a murit pentru oameni plăcuţi Lui, ci pentru păcătoşi
fără Dumnezeu, pentru duşmanii Lui, pentru cei care au călcat legea, tot aşa şi creştinii pot să înveţe să se
iubească unul pe altul exact aşa cum i-a iubit El.

Dragostea trebuie să înlocuiască mânia. Dar consilierii trebuie să nu uite că la început dragostea nu este un
sentiment. La început dragostea poate fi exprimată şi învăţată ca dăruire. Aceasta este esenţa dragostei. Pe
măsură ce consiliatul dăruieşte, sentimentul dragostei va veni. Pentru ca să poată iubi, el trebuie să înveţe să dea
din el însuşi, din timpul lui, din substanţa lui, din tot ce poate da pentru a arăta dragostei căci dăruirea este
esenţială pentru ideea biblică de dragoste. Scripturile spun: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe
singurul Lui Fiu" (Ioan 3:16). „M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Galateni 2:20). „Dacă-i este
foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea" (Romani 12:20). Dragostea începe
întotdeauna cu dăruire, şi această dăruire trebuie să fie la fel de concretă ca şi paharul cu apă rece. Spiritul de
dăruire aduce cu sine o nouă relaţie. El creează o atmosferă în care comunicarea poate să se dezvolte şi să
crească.

NOTE

1. Bruce Norramore, Help! I’m a Parent (Grand Rapids: Zondervan, 1972), p. 50. Narramore aprobă posibilitatea unei „indignări
sfinte" (p. 138) dar nu reuşeşte nicidecum să explice cum poate fi indignarea unui creştin, sfântă. Într-adevăr, ceea ce afirmă el cu
privire la mânie, pare să excludă orice posibilitate veritabilă a producerii unei mânii sfinte. De exemplu, el descrie mânia ca pe un
„sentiment dăunător" (p. 142).

Întreaga lui discuţie te face să crezi că în programul comportamental al disciplinării copilului, pe care el l-a ales eclectic, fără o
variaţie semnificativă, nu există nici un loc pentru mânie. Întrucât Scriptura ne învaţă că există posibilitatea unei mânii sfinte, el
trebuie să recunoască valabilitatea ei dar el se mulţumeşte să o menţioneze deoarece ca nu se potriveşte cu sistemul nebiblic pe care el
l-a înghiţit în mod necritic. Pentru el, indignarea sfântă devine un fel de mânie nesupărătoare (aproape lipsită de sentiment). Ar fi
aproape imposibil să o descrie ca sentiment care este capabil „sa mânânce pe cineva" (Ioan 2:17). Acesta nu este singurul loc din carte
în care eclectismul lui Narramore îl pune pe el însuşi în încurcătură. Din locul acesta pare să fie clar că el indică bătaia ca pe un „ultim
resort" (p. 107), şi că în realitate, el nu crede în bătaie. Totuşi, el se simte obligat să-i rezerve un loc, întrucât Biblia accentuează atât
de mult rolul ei. Un lucru este sigur: Narramore nu acordă pedepsei corporale locul central pe care aceasta îl ocupă în Scriptură.
Deoarece el începe cu aspectul comportamental, în loc să înceapă cu Biblia, Narramore nu este în stare să prezinte punctul de vedere
biblic asupra mâniei. În concluzie, el nu poate să-i spună persoanei consiliate niciodată cum să se mânie şi „să nu păcătuiască".

2. O expresie grafică pentru sentimente foarte puternice de mânie. Nimic mai prejos nu ar fi putut să-L determine să efectueze sarcina
de curăţire a Templului. Totuşi această expresie nu trebuie forţată; Cristos nu Şi-a vătămat trupul prin mânie, aşa cum ar părea să
indice această expresie dacă ar fi interpretată literal.

3. E. Mansell Pattison: „Psihologie" în Robert Smith, ed., Christ and the Modern Mind (Downers Grove: Intervarsity Press, 1972), p.
196.

4. Compară S.I. McMillan, None of These Diseases (Westwood: Spire Books, 1963), p.65-77.

5. Compară L.P. Bradford, J.R. Gibb şi K.D. Benne, T-Group Theory and Laboratory Method (New York: John Wiley and Sons, Inc.,
1964), p. 206 unde Grupul-T este descris ca un colectiv în cadrul căruia se creează „o situaţie în care fiecare poate să atace pe
fiecare".
6. Jane Howard, Please Touch (New York: Dell Publishing Co., 1970), p. 150. Miss Howard trage următoarea concluzie: „Dacă
mişcarea potenţialului uman ar avea un blazon, mottoul înscris pe acesta ar fi cu siguranţă „ORIENTEAZĂ-TE DUPĂ
SENTIMENTE" ibid., p. 124, 125. Compară în special p. 83, 84. Compară Floyd Ruch, Psychology and Life, ed. a 7-a (Chicago:
Scott, Foreman and Co., 1963), p. 209-210, unde se recomandă un sac de box. El scrie: „Pacienţii pot să-l considere trunchiul sau
capul unei persoane.... Poate fi făcut să reprezinte obiectul ostilităţii pacientului." O asemenea aerisire a sentimentelor prin mişcare
fizică încurajează spiritul de crimă din inimă. Se ştie că credincioşii au dat sfaturi asemănătoare în legătură cu lovirea minigii de golf.
Calvert Stein a sugerat ca preoţii/pastorii să folosească aceleaşi proceduri în consiliere: „Consilierul spiritual poate să-l invite să
lovească într-o pernă pe care o ţine el, sau să se trântească pe un scaun sau pe o sofa, sau să arunce cu săgeţi la ţinta pe care este
imaginea unei persoane importante etc." El mai sugerează ca persoana consiliată, în discuţia pe care o poartă cu altcineva care se
ocupă de el, poate „să se răstească la acesta, folosind limbajul pe care-l găseşte de cuviinţă". El menţionează în acest scop câteva
„proceduri de încălzire" pentru a reduce tensiunea ce ar putea sfârşi în agresiune, Calvin Stein, „Practicl Pastoral Counseling",
Handbook of Psychiatric Therapies, op. cit., p. 177, 178. Terapistul în probleme de comportare, Edward Dengrove indică urmă-
toarele: „Astfel de pacienţi" trebuie încurajaţi să strige sau să ţipe; să înjure sau să lovească puternic cu pumnul în sofa sau în braţul
fotoliului. De fapt, pacientul este sfătuit să-şi exprime mânia faţă de figura care reprezintă autoritatea, şi anume, terapistul". El
continuă: „Libertatea învăţată este transferată în viaţa adevărată. Pacientul ajunge să fie mai fericit şi mai capabil prin această
schimbare de caracter", Edward Dengrove, „Behavior Therapy", Handbook of Psychiatric Therapies, op. cit., p. 147.

7. Vezi de asemenea Competent to Counsel, p. xvii, 9-11, 24, 211 ş.urm.

8. Multe persoane afirmă că nu-şi pot controla mânia. Rareori este adevărat acest lucru. Luaţi de exemplu cazul Ioanei, care s-a plâns
că şi-a ieşit din fire când a devenit exasperată din cauza copiilor şi a afirmat că nu se mai poate controla. Consilierul a întrebat-o:
„Dacă, în timp ce-ţi descarci mânia asupra copiilor, ar suna telefonul, şi tu ai răspunde, n-ai fi în stare să te stăpâneşti şi să vorbeşti
civilizat cu prietenul/prietena de la celălalt capăt al firului? Ea a recunoscut că ar putea să se stăpânească. Învăţăm toţi să ne controlăm
mânia când ne este jenă sau teamă să ne-o descărcăm. Narramore (op. cit.) vorbeşte depreciativ despre controlul mâniei, ba chiar îl
numeşte păcat (p, 142-145) Concepţia lui cu privire la mânie poate fi în concordanţă cu cea a lui Haim Ginott (p. 49), dar ea nu este
nicidecum o poziţie biblică. Ceea ce este controlat direct nu sunt sentimentele ca atare (adică, acestea nu sunt pur şi simplu
deconectate), ci, după cum citim în Proverbele 29:11, ele sunt „stăpânite" când omul „se abţine" să le exprime în loc de a şi le
alimenta. Compară S. I. McMillan, None of These Diseases (Westwood: Spire Books, 1963), p. 65/77.

9. Acest verset arată că este mai curând necesar să se rupă tiparele existente la baza acestei teorii, decât să se abordeze fiecare criză
separat.

10. Iacov 1:19, 20. Iacov nu se gândeţte la toate genurile de mânie, ci la acea descărcare rapidă a mâniei despre care se vorbeşte şi în
Proverbele lui Solomon.

11. Compară „Competent to Counsel", p. 220 ş.urm. Resentimentul adânc poate să aibă ca urmare acţiuni dintre cele mai atroce.
Recent crainicul postului de radio WOR, John Wingate a anunţat ştirea despre un bărbat care îi trimitea fostei sale soţii de care
divorţase, fiecare pensie alimentară în bani mărunţi care cântăreau aproximativ 70 kilograme. Există multe forme rafinate sau subtile
ale celor două categorii. De exemplu, plictiseala este o formă de mânie interiorizată. Plictiseala nu este pasivă, ci o rebeliune activă
contra unei situaţii în care omul se găseşte şi care nu-i place, dar pe care consideră că nu o poate schimba.

12. Compară Competent to Counsel, p. 222, pentru comentariul asupra conceptului biblic de a purta mânie faţă de alţii.

13. Concepţia stranie conform căreia este greşit să „acţionezi în timpul mâniei" a fost răspândită pe larg în cercurile creştine, în
special în contextul pedepsirii copiilor. Cu toate acestea, întreaga Scriptură arată că Dumnezeu, Cristos şi alţii acţionează în (din)
mânie (compară Isaia 63:3,5,6). Concepţia este falsă şi provine din confundarea mâniei iuţi, sau a mâniei plină de resentimente cu
mânia nerăzbunătoare. Nu este greşit să acţionezi în virtutea mâniei, întrucât scopul sentimentului de mânie este acela de a
impulsiona. Mânia este o forţă puternică pe care Dumnezeu a creat-o în om cu scopul de a-l face să acţioneze biblic. Toate
sentimentele sunt prin ele însele forţe impulsionările. Singura problemă o constituie întrebarea dacă sentimentul a fost folosit în mod
corect spre cinstea lui Dumnezeu.

14. Compară What to Do About Worry.

15. Compară Competent to Counsel, p. 228 s.urm.

16. Compară n. 8, p. 352.

17. Compară Jay Adams, Christian Living in the Home, op. cit., p. 26. Ordinea priorităţilor atât în Efeseni cât şi în Coloseni este:
Dumnezeu, soţ/soţie, copii, servici. În mod frecvent pe cei cu care lucrăm sau studiem sau chiar pe nişte simpli străini îi tratăm cu mai
multă consideraţie decât pe membru propriilor noastre familii. În familiile de creştini acest neajuns trebuie remediat.

18. Vezi comentariile anterioare cu privire la acordarea iertării, cap. 9.

19. Compară Competent to Counsel, p. 231-236; vezi de asemenea p. 264 ş.urm

20. Compară Competent to Counsel, p. 188 s.urm.

21. Cum poate un consilier spiritual să îndrume o a doua persoană să ajute pe cineva care este mânios, să-şi controleze mânia?
Proverbele 15:1 ne furnizează răspunsul: „Un răspuns blând potoleşte mânia". Observaţi cu atenţie soluţia lui Dumnezeu. El nu spune
nimic despre tăcere, ci despre „răspuns" - nimic nu are o tendinţă mai mare de a înfuria şi de a aprinde pe cineva ca „răspunsul". A
doua jumătate a versetului exclude de asemenea răspunsul pe acelaşi ton (compară d« asemenea Proverbele 26:4, 5 - nebunului
trebuie să i se răspundă, însă nu după nebunia lui). Răspunsul trebuie să fie de o categorie diferită: un răspuns blând (conciliator,
neaprins). Nimic altceva nu dă rezultate mai bune. Un răspuns blând, iubitor, ca şi următorul poate să ajute: „Dragă, haide să stăm şi
să discutăm problema". Şi în Proverbele 17:14 se dau indicaţii utile: „Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape". Dacă îngădui
ca în întăritura de pământ să se producă o prelingere cât de neînsemnată, aceasta va face în curând o deschidere mare care va aduce tot
oceanul peste ţară. „Începutul certei este ca şi slobozirea apelor; opreşte-te înainte de a izbucni sfada". Consilierii spirituali trebuie să-
i sfătuiască pe cei consiliaţi astfel: „Dace nu vrei ca cearta să ia proporţii, nu o lăsa să înceapă. Ia măsuri imediate ca să nu treacă de
primul cuvânt jignitor". Schiţa următoare arată cum se amplifică procesul de ceartă pe măsură ce acesta coboară tot mai mult.
Răspunsul fiecăruia atrage după sine răspunsuri mai ample şi mai grave din partea celuilalt.

Un experiment prezentat în Journal of Abnormal Psychology (voi. 73, nr. 5, 1968, p. 454) a ilustrat principiul biblic. Experimentatorul
încheie astfel: „Agresiunea verbală intensă a condus la o agresiune verbală mai puternică în comparaţie cu cazul când unei agresiuni
verbale i se răspunde pe un ton blând". Deci, dacă s-ar răspunde pe un ton calm şi s-ar refuza continuarea certei, schiţa ar arăta astfel:

În Proverbele 15:28 există un important corolar: „Inima celui neprihănit se gândeşte ce să răspundă, dar gura celor răi împroaşcă
răutăţi". Proverbele sugerează să numeri până la zece înainte de a răspunde, să stai să te gândeşti, să dai un răspuns care nu ţâşneste
din gânduri iuţi de mânie, ci şi te gândeşti bine înainte de a da răspunsul.

22. Astfel de situaţii pot fi rezolvate pe altă cale. În asemenea cazuri, daci a existat o provocare la mânie, aceasta trebuie tratată ca un
păcat. Consilierul spiritual trebuie şi fie atent în sortarea responsabilităţilor. Cu toate că provocarea la păcat (Efeseni 6:4) este
păcătoasă, şi un răspuns provocat este păcat. Nici una din părţi nu poate să se scuze pentru acţiunile celeilalte. Cele două păcate, deşi
complementare, sunt distincte. Provocarea nu conduce în mod necesar la un răspuns păcătos; descărcarea mâniei nu este generată
neapărat de provocare.

23. Nu fiecare deosebire de opinie dintre creştini trebuie tratată în acest fel; „dragostea acoperă toate greşelile" (Proverbele 10:12).
Efeseni 4:27 se referă la acele probleme care nu sunt acoperite, şi care, dacă nu sunt tratate cu promptitudine, vor fi transferate în ziua
următoare. Toate problemele de acest gen trebuie rezolvate prin reconciliere. Fraţii nu trebuie să rămână neîmpăcaţi nici măcar pentru
o zi (compară elementul urgenţei din Matei 5:23, 24).

24. Compară Competent to Counsel, p. 220 ş.urm. Vezi de asemenea, p. 321. Aici în fiecare zi problemele acelei zile pot fi rezolvate
înainte de încheierea ei. Pentru a atinge acest punct trebuie rezolvate întâi orice resentimente din trecut.

25. Compară The Big Umbrella. Compară „Grief as a Counselling Opportunity" (Mânia ca un prilej de consiliere spirituală”, pentru o
discuţie a interacţiunii dintre mânie (nebunul) şi mâhnire (tristul). Păcatul adulterului (răul) a fost comis în unele cazuri nu pentru o
gratificare sexuală, ci mai curând ca un mijloc de a-l răni pe celalalt, sau pentru a fi chit cu el (nebunul). Compară în special cu
Proverbele 29:22b „...şi un înfuriat face multe păcate". Mânia răzbunătoare conduce la alte păcate.

26. Observă contrastul dintre „cuvintele nefolositoare" şi cuvintele care „zidesc".

27. Iacov 3:9-12.

28. Uneori persoanele consiliate susţin că s-au pocăit şi s-au împăcat, când, de fapt, nu au făcut acest lucru. O dovadă a autenticităţii
reconcilierii lor va fi dorinţa lor de a lucra mai curând spre rezolvarea problemei decât spre transformarea partenerului. Cei consiliaţi
care continuă să se certe pentru probleme survenite în trecut, care caută să se răzbune, ale căror cuvinte înţepătoare împrăştie sarcasm
pot desigur, să se dezobişnuiască de vechile tipare, dar ei indică, de obicei prin aceasta că nu a avut loc o adevărată pocăinţă şi o
reconciliere autentică.

29. Aplicaţiile practice accentuează necesitatea iertării, a unor fapte care şi denote bunătate şi consideraţie, etc., sunt esenţiale pentru
a-i ajuta pe cei consiliaţi şi adopte aceste noi modalităţi de convieţuire.

Capitolul 32
CUM SĂ TRATEZI INVIDIA, [1] MOCNIREA, AGITAŢIA ŞI
AUTOCOMPĂTIMIREA
Invidia
Problema Ioanei era invidia. Ea îi invidia pe toţi: pe sora ei, pe mama ei, pe alte fete şi chiar pe prietenul ei.
Ceea ce făcea ea era păcat şi, în calitate de creştină, ştia acest lucru. Ea râvnea banii, hainele, prietenii, talentele
etc. pe care le aveau alţii. În consecinţă, ea petrecea multe ore întrebându-se de ce ea nu fusese binecuvântată la
fel ca alţi oameni. Autocompătimirea n-o ajuta. S-a trezit că pune mereu aceeaşi placă cu aceeaşi melodie. În
timp ce se bălăcea în autocompătimire, problemele ei păreau să crească tot mai mult, depresiunea ei a devenit
mai adâncă şi invidia a luat proporţii deosebite. Ce era de făcut?

Era necesar ca Ioana să îşi recunoască invidia şi apoi să se pocăiască. Dar fiindcă dezvoltase tipare
comportamentale păcătoase şi un mod de viaţă care conţinea în sine invidia, numai harul lui Dumnezeu putea s-
o facă în stare să se dezbrace de aceste căi vechi şi să se îmbrace cu un tipar de trăire după voia lui Dumnezeu.
Obiceiul înrădăcinat în ea îi crea o stare de adâncă depresiune de fiecare dată când afla că unui prieten i-a mers
bine sau observa cum cineva îşi folosea cu măiestrie darurile.

Ioana, la fel ca multe persoane invidioase, avea potenţialul de a aprecia lucrurile bune. Era nevoie însă ca ea să
înveţe cum să facă distincţie între apreciere şi invidie, pentru ca să se facă schimbarea de la invidie la apreciere.
La fel cum de multe ori între perseverenţă şi încăpăţânare, este o linie de demarcaţie foarte subţire, tot aşa
există şi o capacitate de a aprecia lucrurile bune care poate fi distorsionată în mod păcătos şi transformată în
poftă, râvnire sau invidie [2].

Ioana a fost ajutată să stabilească noi tipare (după ce s-a pocăit), prin fapte motivate de Duhul Sfânt, potrivite
pocăinţei. Ea a făcut trei lucruri:

1. În concordanţă cu Filipeni 2:3,4, ea a început să se roage pentru binele altora; nu în general, ci la modul
concret. De exemplu, ea s-a rugat pentru ca relaţia dintre June, colega ei de cameră, şi prietenul acesteia, Tom,
să aibă un rezultat bun. Mai înainte de aceasta, Ioana îi invidiase doar şi se întreba de ce relaţiile dintre ei erau
cu mult mai bune decât cele pe care le avea ea cu prietenul ei. Acum, de fiecare dată când June se întâlnea cu
Tom, Ioana se ruga pentru ei. Ea i-a împrumutat lui June chiar şi un lănţişor la care ţinea foarte mult. Nu după
multă vreme, între cele două fete s-a dezvoltat o prietenie strânsă, şi Ioana a început să aştepte cu nerăbdare ca
June şi Tom să se logodească!

2. Ioana a început de asemenea să aprecieze ceea ce vedea la alţii, căutând binele de orice fel pe care îl putea
descoperi în ei [3]. I s-a dat învăţătură, în special cu privire la doctrina biblică a darurilor diferite care sunt
pentru binele tuturor credincioşilor. Ea a început să caute să depisteze darurile lui Dumnezeu la alţi credincioşi.
În loc să mai nutrească gânduri negative cu privire la propria ei situaţie, ea a început să-I mulţumească lui
Dumnezeu pentru ceea ce a făcut în vieţile altora. Astfel, ea a început să înţeleagă sensul textelor din Filipeni
2:3,4; Romani 15:2, 3 şi Efeseni 4:7, 16 din propria ei experienţă.

3. Pe lângă aceste două activităţi, ea a fost încurajată să le vorbească altor oameni despre talentele lor. Pe
măsură ce îşi exprima aprecierea pentru eforturile lor şi îi întreba pe alţii cum şi-au dobândit îndemânarea în
anumite domenii, ea a descoperit că, în cea mai mare parte, acestea au fost dobândite prin practică suţinută, prin
acel fel de efort disciplinat pe care ea nu l-a practicat niciodată. Înainte, ori de câte ori îşi compara starea tristă
cu a altora, se plângea întotdeauna de faptul că altora le sunt date toate şansele. Acum a început să vadă că, de
cele mai multe ori, aceştia şi-au croit drum rugându-se şi ascultând de Cuvântul lui Dumnezeu. Ea a ajuns după
un timp la concluzia că în loc să-şi mai irosească timpul înotând în autocompătimire (în care ar fi putut să se
înece până la urmă), trebuia să-şi concentreze energiile şi atenţia asupra unor scopuri mai productive. Prin astfel
de eforturi profitabile, făcute cu ajutorul lui Dumnezeu, ea a hotărât să-şi descopere şi să-şi dezvolte darurile şi
talentele numai pentru gloria lui Dumnezeu. În acest proces, Ioana a fost transformată. Duhul lui Dumnezeu a
canalizat energiile şi capacităţile utilizate mai înainte pentru faptele cărnii în direcţia producerii de roade spre
onoarea Lui. Despre o astfel de transformare a vorbit Pavel când a scris: „Cine fura, să nu mai fure; ci mai
degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit" [4] şi când a dat îndemnul: „După
cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea,
tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!"
[5]

Astfel, Dumnezeu în procesul de sfinţire la fel ca şi în providenţă, face ca până şi mânia omului să-I aducă
laudă Lui.

Mocnirea şi autocompătimirea [6]

Observaţi că o parte din problema Ioanei era că ea mocnea întruna şi se autocompătimea. Autocompătimirea
este dăunătoare. Ea constă dintr-o concentrare asupra eului şi asupra presupuselor „drepturi" ale persoanei
respective şi de obicei este o stare de protest împotriva providenţei lui Dumnezeu. Este în mod clar un păcat
prin care omul se autodistruge. Nu este de mirare că psalmistul a scris: „Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul, şi
era să-mi alunece paşii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi" (Psalmul 73:2, 3). Invidia, amestecată cu o
autocompătimire care mocneşte, aproape că l-a adus pe psalmist la o stare de adâncă disperare şi de răzvrătire
împotriva lui Dumnezeu. El explică: „M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost
truda" (v. 16). El mai spune şi următoarele: „Când mi se amăra inima şi mă simţeam străpuns în măruntaie,
eram prost şi fără judecată" (v. 21, 22) [7]. Este clar că autorul şi-a produs lui însuşi numai suferinţă şi durere
prin păcatele gemene care sunt autocompătimirea şi invidia.

Eliberarea lui a venit prin pocăinţă, după ce a primit învăţătură în sanctuarul lui Dumnezeu despre soarta finală
a celor răi (v. 17-21). Persoanele prinse în vârtejul invidiei şi al autocompătimirii au nevoie să audă acelaşi
mesaj. Consilierii vor trebui să ia Psalmul 73 şi să îl explice cu grijă.

În cazurile în care a fost acordată iertarea dar mai persistă disperarea şi depresiunea la persoana care a acordat
iertarea, consilierul spiritual trebuie să investigheze întotdeauna posibilitatea mocnirii şi a autocompătimirii.
Iertarea constă în esenţă din promisiunea de a nu mai aminti niciodată de o anumită problemă (nici celui iertat
[8], nici altora, nici lui însuşi); consilierul ar putea să descopere că promisiunea a fost călcată. În astfel de
cazuri, cel care a iertat trebuie să ceară el însuşi iertare, iar consilierul spiritual trebuie să le arate la amândoi
cum să-şi ţină promisiunea.

Uneori consiliaţii confundă mocnirea şi autocompătimirea cu gândirea productivă. Ei încearcă să-şi justifice
păcatul numind mocnirea şi autocompătimirea „gândire". Trebuie să se facă distincţie între acestea două.
Consilierii pot să le arate consiliaţilor că ceea ce fac ei nu este „gândire", punând întrebări de felul: „La ce
soluţii ai ajuns în aceste perioade de gândire?" Sau: „Găseşti tu că aceste perioade de gândire te fac un creştin
mai radios, mai capabil şi mai bun?"

Autocompătimirea este materialul din care sunt făcute depresiunea morală, disperarea, omorul, sinuciderea şi
alte păcate. Istoria lui Ilie din 1 Împăraţi 19 ilustrază bine caracterul distrugător al autocompătimirii. Ilie a fost
curajos atâta vreme cât mintea lui Îl avea în centru pe Dumnezeu, dar el n-a mal fost curajos atunci când a
început să-şi concentreze atenţia asupra lui însuşi (vezi 1 Împăraţi 19:4,10,14). Deoarece el a refuzai să se
schimbe şi să nu mai fie preocupat de propria lui persoană, slujba profetică i-a fost luată şi dată lui Elisei.
Autocompătimirea, invidia şi mocnirea pot să aibă consecinţe serioase, după cum ne avertizează David
(Psalmul 37:8). Cazul lui Amnon arată cum printr-o astfel de mocnire el s-a îmbolnăvit (2 Samuel 13:2-4).
Această mocnire continuă a dus, în timp, la consecinţe dezastruoase.

Mocnirea este gândire fără acţiune. Este vorbire cu tine însuţi, care nu se concentrează asupra soluţiilor lui
Dumnezeu. Ea poate avea numai efecte negative [9]. Când cineva mocneşte cu privire la probleme trecute, de
exemplu, el permite ca un lucru care a trecut şi care nu mai există (decât în mintea lui) să-l facă să se simtă
nenorocit în prezent. Problemele trecute nu au o astfel de putere. Ceea ce face omul cu privire la aceste
probleme determină starea lui prezentă. Când el mocneşte autocompătimindu-se, el îşi provoacă singur
nefericirea [10].

Cum să schimbi situaţia

Ce poate un consilier spiritual să-i sugereze consiliatului care mocneşte, care se autocompătimeşte, care se agită
şi care invidiază? Pe scurt, ajutorul trebuie să fie acordat în concordanţă cu învăţăturile anterioare cu privire la
schimbarea obiceiurilor şi în direcţia eliminării efectelor negative ale vorbirii fără acţiune.

Mai întâi, consilierul spiritual poate să dea o privire de ansamblu biblică asupra problemei, folosind Psalmii 73
şi 37. Apoi el poate să-l îndrume pe consiliat în direcţia ruperii lanţului autocompătimire -------- mânie --------
ostilitate -------- deprimare la prima lui verigă. Pentru ca consiliatul să nu permită ca autocompătimirea să
înceapă, el trebuie să fie îndrumat să se roage cu privire la problema lui, punând-o în mâna lui Dumnezeu [11].
El poate să se roage de asemenea să primească putere să elimine tiparele distructive ale invidiei şi
autocompătimirii [12]. Apoi, el trebuie să se ridice şi să se concentreze asupra responsabilităţilor lui actuale,
care altfel ar fi fost neglijate.

O tânără care şi-a pierdut tatăl prin divorţul părinţilor, şedea ore în şir tristă şi autocompătimindu-se. Ea a fot
ajutată de consilierul spiritual, care a conceput următoarea procedură pentru ea:

1. Ori de câte ori începi să te gândeşti la această întâmplare tristă, ia-ţi două minute (cronometrează-te) în care
să te gândeşti la ea. Situaţia este tristă şi pierderea este reală. Dar, fiindcă nu-ţi poţi permite să devii ostilă sau
imobilizată,

2. încheie cele două minute cu rugăciune către Dumnezeu, lăsându-ţi grijile în mâna Lui, apoi

3. ridică-te şi apucă-te de o treabă sau de o responsabilitate actuală, şi revarsă-ţi toată energia în mod productiv
în acea activitate.

Descoperirea existenţei problemei

Consilierii spirituali pot să detecteze prezenţa autocompătimirii distructive etc. la consiliat, în principal în
următoarele modalităţi:

1. Întreabă-l direct. Prea de multe ori consilierii spirituali uită că abordarea simplă şi directă este cea mai
importantă, şi ei au tendinţa de a se baza prea mult pe metode secundare şi ocolite.

2. Foloseşte un formular DTP, pentru a-l ajuta pe consiliat să descopere cât de des petrece perioade de timp
şezând şi gândindu-se (astfel de factori care agravează problema trebuie să fie îndepărtaţi şi înlocuiţi cu
activităţi biblice adecvate).

3. Întreabă-l pe consiliat la ce se gândeşte când este deprimat, prost dispus etc.

4. Observă limbajul folosit de consiliat în şedinţa de consiliere. Fii atent, de exemplu, la limbajul
autodistrugător al înfrângerii („Nu există nici o speranţă; nu se poate face nimic"); limbajul care să denote că
persoana consiliată consideră că problema ei este unică („Nimeni nu a mai fost vreodată confruntat cu o
problemă ca aceasta; dacă ar trebui să trăieşti tu cu soţul meu..."); limbajul exagerării care face o tragedie din
cele întâmplate („Aceasta este o nenorocire; cum ar putea să fie ceva mai rău?" - mai ales atunci când recidive
minore sunt văzute ca tragedii); limbajul plângerii („De ce a permis Dumnezeu ca acest lucru să mi se întâmple
tocmai mie; cu ce am greşit ca să merit aceasta?").

5. Observă o concentrare exagerată a consiliatului asupra lui însuşi. Persoanele care se autocompătimesc sunt
absorbite de ele însele, şi trebuie să li se arate că lumea nu a fost creată pentru ele personal, şi că mândria şi
egocentrismul lor sunt rădăcina problemelor lor. Consiliatul trebuie să nu-şi mai concentreze preocupările
asupra propriei lui persoane, ci asupra lui Dumnezeu şi a altor oameni. Fără o astfel de pocăinţă (schimbare a
minţii) profundă, nu există soluţie pentru problema lui. Autocompătimirea este distructivă; autodistructivă.
Dacă ea continuă, va duce la depresiune, care la rândul ei este calea cea mai directă spre disperare şi suprema
autodistrugere - sinuciderea. Spre acest subiect al depresiunii trebuie deci să ne îndreptăm acum atenţia.

NOTE

1. Phthonos este tradus „invidie", şi el denota o puternică neplăcere cu privire la avantajele sau prosperitatea altora (vezi Matei 27:18;
Marcu 15:10; Romani 1:29; Galateni 5:21; Filipeni 1:15; 1 Timotei 6:4; Tit 3:3; 1 Petru 2:1; Iacov 4:5). Vezi de asemenea Psalmii 37,
73. Autocompătimirea duce numai la rău (vezi Psalmul 37:8).

2. În discuţiile despre temperament, este important să observăm că natura fundamentală (physis, sau zestrea genetică) a unui om poate
să fie diferită de cea a altui om în privinţa acestor lucruri. De exemplu, un om poate să dezvolte mai bine perseverenţa decât altul. Ori
de câte ori se întâmplă acest lucru, el este rezultatul utilizării adecvate a unei trăsături de temperament. Physis care are puternice
calităţi în domeniul persistenţei, are potenţialul de a dezvolta fie trăsătura pozitivă a perseverenţei, fie trăsătura negativă a
încăpăţânării. Oamenii păcătoşi, în virtutea stricăciunii lor (înclinare spre păcat în fiecare domeniu al vieţii), îţi dezvoltă calităţile în
direcţia greşită, până când direcţia lor este schimbată de Duhul lui Dumnezeu. Consilierii trebuie să caute să depisteze aptitudinile
pozitive care pot fi dezvoltate în credincioşi pentru a înlocui tiparele comportamentale păcătoase pe care le-au învăţat. Adesea acestea
sunt paralele unele cu altele, fiind de-o parte şi de alta a unei „linii subţiri de demarcaţie", ca de exemplu aprecierea şi invidia.

3. Vezi 1 Corinteni 13:4-7.

4. Efeseni 4:28.

5. Romani 6:19.

6. Persoanele care se autocompătimesc adesea plâng în timpul consilierii spirituale. Când femeile îşi deschid poşeta şi scot batistă
după batistă, consilierul spiritual poate să fie sigur că are de-a face cu consiliaţi care îi manipulează pe alţii (care folosesc plânsul
pentru a-şi atinge scopurile). Desigur, lacrimile sunt adesea reale. Cum trebuie să procedeze consilierul spiritual atunci când un
consiliat plânge? El trebuie să ignore lacrimile şi să continue discuţia. Nu va face decât să agraveze lucrurile dacă va spune: „Plângi,
dacă aceasta te face să te simţi mai bine" sau dacă va întrerupe firul discuţiei. Continuând discuţia (acesta este un moment potrivit în
care consilierul spiritual poate să pună o întrebare de sondare a situaţiei sau să facă o observaţie cu privire la conţinut), el arată că
lacrimile nu vor putea să abată atenţia de la subiect. Acest procedeu este bun pentru aceia ale căror lacrimi sunt sincere (adevărata
simpatie este arătată cel mai bine căutând cu tenacitate să găseşti şi să aplici soluţiile lui Dumnezeu la probleme) şi de asemenea
constituie cel mai bun răspuns pentru lacrimile de crocodil. Mai presus de toate, consilierul spiritual nu trebuie să permită să fie
manipulat (prin lacrimi sau orice altă modalitate) în aşa fel încât să înceapă să participe la autocompătimirea consiliatului.

7. În Psalmul 37:8, David a scris: „Nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău". Asaf, autorul Psalmului 73, a experimentat exact
acest lucru. Caracterul distructiv al invidiei este prezentat clar în Matei 27:18; Faptele Apostolilor 5:17; 1 Ioan 3:12; 1 Samuel 18:7 şi
urm.; Geneza 37:3, 4 şi urm.; în toate aceste pasaje invidia duce la omor sau la tentativă de omor.

8. Autocompătimirea nu se face întotdeauna în izolare. De multe ori se dezvoltă grupuri de compătimire. Când un om îşi exprimă
sentimentele, el simte uşurare pentru moment, dar în cele din urmă el şi tovarăşii lui de compătimire descoperă că ceea ce fac ei le
hrăneşte nefericirea. Una dintre consecinţele frecvente ale autocompătimirii şi invidiei este faptul că se vorbeşte în cuvinte
defăimătoare şi plină de răutate despre persoane care nu sunt de faţă (vezi Psalmul 37:8). Un consiliat a spus despre soţia lui (care a
recunoscut că este adevărat): „Ea petrece ore în şir vorbind despre problemele şi nemulţumirile ei cu oricine vrea să o asculte".
Desigur, astfel de persoane nu se concentrează asupra soluţiilor. Grupele de sensibilitate şi psihiatri care pun accentul pe „descărcare"
îi ispitesc pe consiliaţi să adopte tiparul care ne este foarte familiar: autocompătimire, mânie, ostilitate, deprimare. (Vezi Proverbele
25:23.) Consilierii spirituali înţelepţi caută să depisteze acest lanţ şi să-l rupă la prima lui verigă.

9. Vezi 2 Samuel 13:2-4,15. Amnon a fost un om mânat de sentimente. Orientarea lui spre împlinirea dorinţelor a fost încurajată şi
hrănită de mocnire. Mai întâi, el s-a îmbolnăvit prin aceasta, apoi mocnirea l-a dus la încă un păcat (vezi v. 22 şi urm., v. 32).

10. Pentru o discuţie hazlie a acestei probleme, care prezintă totuşi cu claritate multe slăbiciuni păcătoase, vezi Dan Greengberg, How
to Make Yourself Miserable (Cum să te faci singur nefericit), (New York: The New American Library, 1966).

11. Astfel de rugăciuni trebuie să fie concise. Persoanele care obişnuiesc să mocnească pot să transforme şi rugăciunea în şedinţe de
autocompătimire.

12. Invidia trebuie să fie înlocuită cu opusul ei. Vezi, de exemplu, Romani 12:15.

Capitolul 33
CUM SĂ AJUŢI PERSOANELE DEPRIMATE
Ce este în spatele depresiunii?
Aproape orice poate fi la rădăcina stării de deprimare a consiliatului: o boală recentă din cauza căreia a rămas în
urmă cu lucrul, schimbări hormonale, o schimbare în rău a situaţiei lui, consecinţele unei neglijenţe,
sentimentul de vinovăţie cu privire la un păcat anume, autocompătimirea izvorând din gelozie sau o schimbare
a evenimentelor în dezavantajul său, sentimente negative cauzate de resentimente şi îngrijorare etc. Un fapt
important de ţinut minte este că starea de deprimare nu rezultă direct din unul din aceşti factori, ci ea apare ca
rezultat al unui proces ciclic, în care problema iniţială este tratată greşit, în aşa fel încât ia proporţii într-o
spirală descendentă care în cele din urmă îl aruncă pe om în disperare [1].

Ciclul descendent al păcatului porneşte de la o problemă, care este urmată de o reacţie păcătoasă greşită, care la
rândul ei creează o nouă problemă care complică situaţia şi care este întâmpinată cu o altă reacţie păcătoasă etc.
Acest tipar trebuie să fie inversat, începând un ciclu ascendent de acte comportamentale după voia lui
Dumnezeu, care să aibă drept rezultat alte acte comportamentale după voia lui Dumnezeu. Tiparul inversat
poate fi văzut în următoarele: o problemă faţă de care s-a reacţionat biblic duce la o soluţie care întăreşte
capacitatea omului de a rezolva noi probleme. Ciclul descendent îl face pe om rob al deznădejdii şi vinovăţiei,
producând astfel o încetinire sau o încetare a activităţii, numită depresiune.

Proverbele ne avertizează clar de pericolul de a deveni sclavi ai obiceiurilor păcătoase:

„Căci căile omului sunt lămurite înaintea ochilor Domnului, şi El vede toate cărările lui. Cel rău este prins în
înseşi nelegiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului lui" (Proverbele 5:21,22).

Obiceiurile păcătoase sunt greu de eliminat, dar dacă nu sunt eliminate ele îl vor lega pe om tot mai strâns. El
va descoperi că în timp ce păcatul merge descendent în spirală, trăgându-l şi pe el după sine, el este capturat şi
legat de frânghiile tot mai strânse ale păcatului. El este ţinut strâns de frânghiile propriului său păcat.

Istoria lui Cain ilustrează dinamica înspăimântătoare a ciclului descendent. Dimensiunile problemei sunt
prezentate clar în acel pasaj de Dumnezeu Însuşi. Cain a început în mod greşit aducând o jertfă păcătoasă
înaintea lui Dumnezeu. Abel i-a adus lui Dumnezeu cea mai bună jertfă (oile întâi născute şi grăsimea lor), în
timp ce Cain a adus doar o simplă jertfă [2]. Când Dumnezeu i-a respins jertfa, Cain a complicat problema
reacţionând în mod greşit la această respingere (el a devenit mânios şi deprimat: faţa i s-a posomorât). Mânia şi
depresiunea au fost observate de Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a avertizat cu privire la consecinţele acestei reacţii
greşite. Dumnezeu i-a spus: „Dacă faci bine, te vei simţi bine" (v. 6, 7 - faţa ta va fi „înseninată" [3]). El l-a mai
avertizat pe Cain şi cu privire la faptul că dacă nu se pocăieşte şi nu aduce o jertfă potrivită, problema se va
complica şi îl va face să cadă şi mai adânc în păcat (în ghearele păcatului care, la fel ca un animal sălbatic,
stătea la uşă gata să-l devoreze). Dumnezeu i-a dat speranţă, spunându-i că el poate să inverseze spirala şi să
ţină păcatul sub control dacă se desprinde din tiparul comportamental păcătos prin pocăinţă urmată de o
schimbare a comportamentului.

Desigur, ceea ce urmează după aceste cuvinte ne arată cum Cain nu a dat ascultare avertismentului lui
Dumnezeu, şi s-a prăbuşit mult mai adânc în păcat, exact aşa cum spusese Dumnezeu că se va întâmpla: ciclul
descendent a dus la uciderea lui Abel. Invidia, autocompătimirea şi mânia au fost toate elemente ale expresiei
deprimate de pe faţa lui Cain, cu privire la care Dumnezeu l-a avertizat foarte puternic.

Păcatul duce la sentimente de vinovăţie şi la deprimare; tratarea păcatului în mod păcătos complică în
continuare lucrurile, ducând la şi mai mari sentimente de vinovăţie şi la deprimare mai adâncă, ad infinitum. În
ciclul descendent, deprimarea contribuie cu siguranţă la noi eşecuri, deoarece ea devine.de multe ori scuza
pentru o tratare greşită a păcatului însuşi. Dar, în contrast cu aceia care susţin că trebuie să fie schimbate mai
întâi sentimentele pentru a schimba apoi comportamentul, Dumnezeu inversează ordinea: El a declarat: Fă
binele şi ţi se va însenina faţa.

Evitarea stării de deprimare

Astfel de deprimări nu ar apărea niciodată dacă problema iniţială ar fi rezolvată după principiile lui Dumnezeu.
Deprimarea nu este inevitabilă, ea nu este ceva ce se întâmplă pur şi simplu şi nu poate fi evitat.

Şi nici nu se poate spune vreodată că deprimarea este atât de avansată încât nu poate fi contracarată. Ciclul
poate oricând să fie inversat prin acţiune biblică, prin puterea Duhului Sfânt. Speranţa pentru persoanele
deprimate, la fel ca şi pentru alte cazuri, constă în aceasta: deprimarea este rezultatul păcatului consiliatului.
Dacă deprimarea ar fi o boală ciudată, a cărei cauză nu este cunoscută şi care l-a copleşit pe consiliat, boală
pentru care el nu poartă nici o răspundere şi, în consecinţă, nu poate să facă nimic cu privire la ea, atunci
speranţa s-ar evapora. Fapt este totuşi, că deşi s-ar putea ca el să nu poarte responsabiliatea pentru problema
iniţială (de exemplu, o boală fizică sau o dificultate financiară), el are responsabilitatea de a trata această
problemă iniţială după principiile lui Dumnezeu. Deoarece nu a făcut acest lucru, ci a reacţionat în mod păcătos
faţă de problemă (de ex. neglijându-şi îndatoririle, nutrind resentimente; autocompătimindu-se şi plângându-se),
în consecinţă, ca rezultat al acestei reacţii, el a ajuns să fie deprimat. Această deprimare este rezultatul spiralei
factorilor care complică situaţia [4]; ea nu este rezultatul direct al problemei iniţiale [5]. Când problema iniţială
este tratată greşit, sentimentul de vinovăţie şi mizeriile lui se adaugă la problema originară. Dacă consiliatul la
rândul lui tratează aceste probleme într-un mod păcătos, spirala se intensifică.
Cum poate consilierul spiritual să ajute
Ce face un consilier spiritual ca să ajute o persoană deprimată?

1. Consilierii spirituali trebuie să examineze problemele care complică situaţia (neîndeplinirea îndatoririlor:
călcatul rufelor, gospodăria, sarcinile de la serviciu etc.) şi să-l pună pe consiliat să lucreze la acestea după
principiile lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui (cel puţin) să înceapă să îndepărteze starea de deprimare şi să
inverseze spirala.

2. Apoi el trebuie să verifice toţi factorii (incidentele etc.) şi/sau tiparele de trăire care s-ar putea să fi condus la
reacţia păcătoasă faţă de problema iniţială, să-l îndemne şi să-l ajute pe consiliat să întreprindă acţiuni biblice
prin puterea Duhului Sfânt, cu scopul de a înlocui aceste tipare (dezbrăcare/îmbrăcare) cu altele biblice, şi astfel
să se asigure împotriva unor greşeli viitoare datorate aceloraşi tipare.

3. Consilierul spiritual trebuie să explice clar consiliatului dinamica deprimării şi să stabilească pentru el (sau
ea [6]) un plan de atacare a tendinţelor păcătoase ale inimii umane, care cedează sentimentelor în loc să urmeze
calea responsabilităţii creştine. De exemplu, într-un caz în care călcatul rufelor este întotdeauna prima
îndeletnicire neglijată, un consilier poate să dea următorul sfat: „Data viitoare, când nu ai chef să calci rufele:

1. Calcă-le totuşi; INDIFERENT CE SIMŢI [7]. Cere-I lui Dumnezeu să te ajute.

2. Spune-i soţului tău că ţi-e greu să te apuci de călcat, astfel încât el să te poată încuraja şi să aibă grijă ca tu să
calci rufele chiar dacă nu vrei s-o faci.

3. Dacă rămâi în urmă cu călcatul, anulează toate evenimentele speciale (vizionarea televizorului, vizitele la
vecini etc.) şi nu-ţi mai acorda nici un privilegiu până când nu ai terminat cu călcatul.

4. Evită cu insistenţă să visezi cu ochii deschişi, vizionarea televizorului şi momentele de autocompătimire [8].
Ori de câte ori descoperi că aluneci într-una din acestea, aranjează-ţi masa şi apucă-te de călcat.

5. În perioade ca acestea, găseşte o vecină care să-ţi permită să duci rufele la ea ca să puteţi călca amândouă
împreună.

6. În loc să te autocompătimeşti sau să te îngrijorezi, ocupă-te de problema care a creat sentimentul iniţial de
îngrijorare. Scrie aceste trei întrebări şi răspunsurile lor:
a. Care este problema mea?
b. Ce vrea Dumnezeu să fac eu cu privire la această problemă? (Răspunsul va fi găsit în Scripturi [9])
c. De unde, când şi cum să încep?
(1) Fă primul pas cât poţi de curând.
(2) Planifică restul acţiunilor."

Ce poţi să faci cu aşa-numita „deprimare maniacală"?

Este probabil că, la fel ca în cazul comportamentului bizar de alte feluri, anumite persoane manifestă aşa-
numitele reacţii maniac-depresive (exultare urmată de demoralizare) ca rezultat al unor cauze diverse. La ora
actuală nu există dovezi concludente că etiologia este vreodată organică. Totuşi, trebuie să lăsăm deschisă
posibilitatea că etiologia unora dintre aceste comportamente etichetate drept maniac-depresive este organică.

Consilierul spiritual trebuie să gândească în termenii unor posibilităţi diferite atunci când ajută asemenea
persoane. Printre acestea, următoarele au fost identificate şi tratate cu succes, în conformitate cu principiile
biblice:

1. Camuflajul. Orice comportament bizar poate fi simulat pentru a-i induce în eroare pe alţii [10]. Vezi
Competent to Counsel, p. 29 şi urm., pentru informaţii suplimentare cu privire la acest fenomen.
2. Soluţii păcătoase pentru deprimare. Deoarece depresiunea de obicei pare să apară mai întâi [11] şi, chiar în
mijlocul exultării poate fi detectată o notă de tristeţe fundamentală, există motive să credem că aşa-numita fază
maniacală este de fapt o încercare greşită, păcătoasă de a ieşi din starea de deprimare pe care omul o simte, de
care se teme şi pe care caută fără succes s-o atenueze. Problema se poate ivi în mai multe moduri care au
legătură unele cu altele dar care sunt oarecum distincte. De aceea, consilierii spirituali vor trebui să investigheze
următoarele posibilităţi.

a. Exultarea ca supracorectare. Un şofer a cărui maşină a ieşit de pe şosea intrând cu roţile în şanţul de la
marginea şoselei, când readuce maşina înapoi pe şosea trebuie să se păzească de o supracorectare a direcţiei,
care ar face ca maşina să iasă din şanţ şi s-o ia direct spre mijlocul şoselei, trecând peste linia din mijloc şi
intrând pe banda pe care vin maşini din direcţia opusă. Şi un consiliat care încearcă să se smulgă din şanţul
deprimării şi al disperării, poate să ţâşnească drept peste linia din mijloc a şoselei. Supracorectarea în stări
foarte emoţionale nu este neobişnuită. Persoanele care oricum au tendinţa de a fi extremiste (şi cercetările arată
că cei mai mulţi oameni care suferă ele „depresiune maniacală" sunt astfel) mai mult reacţionează decât
acţionează.

b. Exultarea ca soluţie. Îndeaproape înrudită cu posibilitatea de mai sus este ideea greşită că euforia, cât se
poate de exagerată, este soluţia pentru o stare deprimantă. Aceasta seamănă cu concepţia unora care susţin că
indiferent cât de rău ar sta lucrurile, tu trebuie să fluieri şi să fii nepăsător, să râzi atunci când eşti deprimat. Dar
nu putem să ne debarasăm râzând de sentimentele de vinovăţie, de incapacitatea de a rezolva problemele vieţii
după principiile lui Dumnezeu sau de hotărârile urgente care rămân neluate. De aici rezultă natura cinică a ceea
ce este cunoscut sub numele de reacţie maniaco-depresivă.

c. Exultarea ca negare. Paralelă cu ideea de exultare ca soluţie, este ideea de exultare ca negare, „Ascultă,"
spune consiliatul, încercând să-i convingă pe alţii şi/sau pe sine însuşi, „la urma urmei, lucrurile nu stau chiar
atât de rău! Am greşit când am fost deprimat; iată cum stau de fapt lucrurile." Dar încercarea lui este prea
izbitoare, el se străduieşte prea tare şi, în cele din urmă, vede şi el că o abordare a păcatului şi a mizeriilor lui, în
felul în care o face secta ştiinţa creştină, dă întotdeauna greş. Cu cât este problema mai presantă, cu atât mai
repede iese la iveală adevărata situaţie. Poţi să pompezi euforia până la o anumită limită.

d. Exultarea ca o frenetică agăţare de un pai. Un om care se îneacă, dă din braţe în toate direcţiile, căutând să
se apuce de ceva ca să se salveze. El se poate agăţa de orice pai. Încercările frenetice de a amplifica euforia par
adesea a fi doar încercări ale unui om de a se salva de la înec în marea deprimării. El poate încerca orice -
chiuituri sălbatice, avansuri sexuale şi altele - şi toate vor da greş.

e. Exultarea ca o parte a unui mod de viaţă. Unii oameni n-au învăţat niciodată să meargă pe calea de mijloc.
Toată viaţa lor au trăit ca nişte penduluri. Dar treptat balansul pendulului a luat avânt şi arcul este tot mai larg.
Sau poate că obiceiul de a pendula de la o extremă la cealaltă, rezervat până acum unor probleme minore, a
ajuns în cele din urmă să fie aplicat într-o problemă de viaţă mai mare. Poate că acest lucru s-a întâmplat dintr-o
dată. A apărut o urgenţă; consiliatul n-a ştiut ce să facă. Fără să se gândească, el pune în aplicare tiparul
comportamental păcătos, căruia îi lipseşte echilibrul biblic. În mod frenetic, el se balansează de la o extremă la
alta, căutând dar negăsind niciodată calea biblică de mijloc.

Cum să oferi ajutor

Ce poate să facă un consilier spiritual după ce a descoperit dinamica sau combinaţia de dinamici care stă la baza
amplelor oscilaţii ale stării consiliatului? Evident, răspunsul este similar cu cel dat referitor la alte situaţii care
sunt supuse consilierii spirituale. El trebuie:

1. Să-l determine pe consiliat să se pocăiască, folosind cu eficacitate Cuvântul lui Dumnezeu. Este posibil ca
acest lucru să fie mai uşor de realizat atunci când consiliatul este în faza de deprimare (adică în faza mai
realistă). Este posibil să fie nevoie ca consilierul spiritual să spună lucrurilor pe nume şi să arate că excesele de
exultare şi de euforie sunt ceea ce se arată a fi - un comportament nebiblic în faţa unei dileme serioase. Dacă
consilierul spiritual ia în serios faptul că exultarea este nejustificată şi caută firul fundamental de disperare şi de
depresiune, care în mod inevitabil îşi face simţită prezenţa chiar şi în momentele cele mai euforice, trăgând de
acest fir, el va descurca repede problema. Deoarece exultarea este o stare falsă, consilierul va trebui s-o elimine
pentru ca să-l poată ajuta pe consiliat să-şi rezolve problema majoră a deprimării după principiile biblice.

2. După ce consilierul spiritual i-a vorbit consiliatului când acesta era într-o stare de disperare, sau după ce l-a
ajutat să se debaraseze de starea de exultare falsă, consilierul poate să înceapă acum să lucreze cu el aşa cum ar
lucra cu orice altă persoană deprimată.

3. Este necesar să mai menţionăm încă un factor. În timp ce este eliminat tiparul oscilării între extremele
deprimare - exultare - deprimare, consilierul spiritual trebuie să explice clar şi să îl ajute pe consiliat să înveţe
cum să înfrunte problemele vieţii cu cumpătare şi cu stăpânire de sine. Centrul biblic trebuie să fie prezentat
clar şi, înainte de încheierea consilierii spirituale, consiliatul trebuie să demonstreze că a învăţat prin harul lui
Dumnezeu nu numai cum să găsească acest centru în care se rezolvă problemele care au dus la deprimare, ci şi
că ştie cum să-l aplice la noi probleme de viaţă.

Cum să nu tratezi cu persoanele deprimate

În monografia intitulată Treatment of Depression (Tratamentul deprimării), Paul Huston recomandă două
proceduri pentru tratarea persoanelor deprimate. Aceste proceduri trebuie să fie menţionate, deoarece sunt,
poate, cele mai periculoase lucruri pe care le poate face un consilier spiritual. Huston propune ca (1)
„Psihoterapia pacientului deprimat endogen să constea în primul rând din acordarea unui suport" şi (2) „Dacă
pacientul are sentimente de ostilitate sau de vinovăţie, medicul să le minimalizeze importanţa" [12].

Suportul şi minimalizarea, din motive discutate pe larg în altă parte în această carte [13], pot să ducă la
sinucidere sau disperare. Aşa cum s-a arătat, folosirea metodei suportului îi spune consiliatului: „Nu există nici
o speranţă; Dumnezeu nu are nici un răspuns pentru problema ta", sau alte idei de felul acesta. Minimalizarea îi
spune: „Acest consilier spiritual nu poate să mă ajute; el nu înţelege profunzimea problemei mele". Nici una din
aceste proceduri greşite nu îl tratează pe consiliat ca pe o persoană responsabilă înaintea lui Dumnezeu, şi în
felul acesta îi iau orice speranţă. Este întotdeauna periculos să i se ia speranţa unei persoane deprimate, pentru
că aceasta o face să dispere, chiar până acolo încât îşi poate lua viaţa. Dacă însă amploarea problemei este
recunoscută (în loc să fie minimalizată), şi în ciuda mărimii dificultăţii, Dumnezeu este prezentat ca fiind
capabil să rezolve chiar şi o problema dificilă ca aceasta, există mai multe şanse ca consiliatul să creadă că
consilierul este în stare să-i dea o bază demnă de încredere pentru speranţă. Disperarea poate fi risipită
asigurându-l pe consiliat că, în ciuda naturii grave a problemei, Dumnezeu are un răspuns. Făcând un plan
biblic şi schiţând un curs de acţiune biblic care va fi urmat în zilele ce vor veni, consiliatul poate să vadă că în
loc să-i ofere „suport", Evanghelia lui Cristos îi asigură o cale de ieşire din acea situaţie, cale care înainte părea
să ducă doar la disperare.

NOTE

1. Vezi Competent to Counsel, p. 116 şi urm.

2. Aceasta este singura distincţie sugerată de text. A încerca să susţinem că pasajul acesta face distincţie între jertfe cu sânge şi jertfe
fără sânge, ar însemna să mergem prea departe cu interpretarea. Motivul pentru care Dumnezeu a respins jertfa lui Cain nu este
important pentru ideea discutată de noi aici.

3. Traducerea versetului 7 care spune: „Dacă faci bine vei fi bine primit” ascunde oarecum adevărata intenţie a pasajului care, tradus
literal, spune: „Dacă faci bine, oare nu vei fi înveselit?" Expresia aceasta are aplicabilitate universală. O femeie care a venit la
consiliere spirituală a spus că problema ei este că „umblă peste tot cu o faţă posomorâtă".

4. De obicei aceşti factori constau din neîndeplinirea unor treburi pe care consiliatul le consideră neplăcute: spălatul vaselor, gătitul
etc. „Pur şi simplu, nu pot s-o fac; n-am chef s-o fac" este un răspuns tipic.

5. Desigur, problema iniţială poate de multe ori să fie rezultatul păcatului consiliatului. Când problema iniţială constă dintr-o activitate
păcătoasă, dacă nu are loc imediat mărturisirea păcatului şi primirea iertării, începe coborârea pe spirală.

6. Femeile, pastorii şi alţii care trebuie să-şi organizeze singuri munca din timpul zilei devin deprimaţi mai frecvent decât bărbaţii ale
căror sarcini de serviciu sunt stabilite clar pentru fiecare zi, de la ora 7 dimineaţa la ora 3 după-masa. Aceasta se întâmplă pentru că
ciclul care începe cu faptul că anumite treburi sunt lăsate nefăcute se declanşează mai uşor atunci când nu este nimeni care să insiste
ca aceste treburi să fie făcute. Sentimentele au tendinţa de a domina.
7. Cu excepţia cazurilor în care este vorba de o boală autentică. Uneori se poate face distincţie între boală şi deprimare observând
reacţia consiliatului la mici remarci umoristice sau la glume (persoanele cu adevărat bolnave de obicei nu-şi pierd simţul umorului). O
persoană profund deprimată în mod obişnuit nu va avea nici o reacţie.

8. Adică ai grijă să descoperi şi să acţionezi în vederea eliminării tuturor factorilor care hrănesc deprimarea. Depresiunea este hrănită
de mocnire, de conversaţii în care fiecare se plânge, de incapacitatea de a planifica în aşa fel încât să fie eliminate muncile grele în
timpul menstruaţiilor, rămânerea în urmă cu lucrările, resentimentele, evitarea oamenilor, minciunile, mâncatul excesiv, refuzul de a
mânca, insomniile, amânarea deciziilor şi orice altceva care poate să ducă la sentimente neplăcute de vinovăţie, pe care le declanşează
conştiinţa.

9. Nu este suficient să faci ceva. Când Tennyson a scris: „Trebuie să mă pierd în acţiune, ca să nu mă ofilesc în disperare", el vorbea
despre reacţia necreştinească faţă de o problemă. Nu este suficient să acţionezi doar, în sensul că nu orice acţiune va avea efect. Deşi
acţiunea poate să risipească disperarea pentru o vreme, dacă acţiunea aceea nu este biblică, rezultatul ei nu-L va satisface nici pe
Dumnezeu, nici pe semenul nostru, nici pe noi înşine. Simpla acţiune este înadecvată şi datorită faptului că de multe ori trebuie să aibă
loc o anulare (dezbrăcare) a unei acţiuni greşite făcute înainte (desrăsucirea spiralei păcatului), şi o refacere (îmbrâcare) a ceea ce cere
Dumnezeu (răsucirea unei spirale după voia lui Dumnezeu).

10. Vezi cazul lui Garrett B. Trapnell, cel care a deturnat un avion TWA, şi care a reuşit să simuleze alienarea mintală în repetate
rânduri. New York Times ianuarie 18, 1973, p. 39, 49.

11. Vezi Robert M. Goldenson, editor, The Encyclopedia of Human Behavior (Enciclopedia comportamentului uman), vol. II (Garden
City: Doubleday and Co., Inc., 1970), p. 728. Masserman a scris: „În cele mai multe cazuri, însă, există foarte puţină euforie reală, şi
astfel de reacţii reprezintă doar încercări de a nega sau de a compensa în mod exagerat anxietatea şi deprimarea". Jules Massermon, A
Psychiatric Odyssey (O odisee psihiatrică), (New York: Science House, 1971), p. 333.

12. Paul Huston, „Treatment of Depression" (Tratamentul stării de deprimare), Handbook of Psychiatric Therapies (Manual de terapii
psihiatrice), op. cit., p. 230, 231. Huston sugerează de asemenea să îl minţi, spunându-i că problema lui este „o malfuncţie temporară a
sistemului nervos", ibid. Nu numai că minciuna este păcat, dar pe ea nici nu se poate construi încrederea în relaţia din cadrul
consilierii spirituale.

13. Cap. 16.

Capitolul 34
CUM SĂ-L AJUŢI PE „SCHIZOFRENIC"
Ce este „schizofrenia"?
Ce se întâmplă, de exemplu, cu oamenii care suspectează că alţii îi urmăresc? Poate un consilier spiritual creştin
să-i ajute? Ce se întâmplă dacă ei rămân blocaţi într-o stare catatonică? Unele persoane vorbesc chiar despre
vedenii, pretind că aud voci pe care alţii nu le pot auzi etc. Ce poate consilierul spiritual creştin să facă pentru
ei? Pentru început, o astfel de persoană trebuie să fie supusă unui examen medical riguros. Consiliaţii cu
probleme de felul acesta s-ar putea să sufere de o boală organică; poate o tumoare pe creier sau şi mai probabil
o tulburare de percepţie datorată unui dezechilibru chimic al organismului [1]. Dezechilibrul fizic poate fi un
rezultat al utilizării drogurilor. Problemele de percepţie pot să apară şi ca rezultat al acumulării de toxine în
organism din cauza unei insomnii acute.

Consilierii spirituali creştini care cunosc efectele lipsei de somn (care este adesea rezultatul supunerii
organismului la un abuz păcătos) pot să pătrundă la rădăcina problemei chiar în cazuri în care medicii nu au
găsit nici o cauză. Uneori apare o combinaţie de cauze: consiliatul ia droguri ca să poată să stea treaz noaptea.
S-ar putea ca el să ia pastile stimulatoare (amfetamine) ca să poată sta treaz (cum fac unii studenţi în timpul
sesiunilor de examene, şoferii de camioane etc.). Dar dacă făcând acest lucru el pierde două sau trei zile de
somn, el poate să devină foarte iritabil, apoi suspicios, iar apoi poate să înceapă să aibă halucinaţii. O lipsă
însemnată de somn poate avea toate efectele unui drog halucinogen. Există deci trei cauze organice cunoscute
care pot să stea la baza comportamentului bizar numit „schizofrenie": malfuncţia organismului (glandulară),
abuzul de droguri sau lipsa de somn [2].

Toate aceste cauze au fost luate împreună sub numele regretabil de schizofrenie [3]. Când un consiliat suferă de
tulburări organice de percepţie, este important ca atât el cât şi consilierul spiritual să recunoască faptul că nu
este nimic în neregulă cu mintea consiliatului; el nu este bolnav mintal. Problema constă în datele pe care le
transmit minţii simţurile lui. Creierul operează în mod adecvat, dar pe baza unor date incorecte. Cu alte cuvinte,
dacă mie mi se pare (în mod greşit) că un scaun s-a ridicat de pe podea şi se mişcă repede prin aer spre capul
meu, creierul meu (în mod corect, pe baza datelor greşite) îi semnalizează corpului meu să sară la o parte.
Datele sunt false, deci comportamentul pare bizar. Însă comportamentul nu este bizar; el este perfect inteligibil
pe baza celor explicate mai sus. Nu este vorba de nici o boală mintală. Este de înţeles faptul că alţii, cărora
simţurile lor le transmit date corecte, încep să pună sub semnul întrebării sănătatea mea mintală; nu după multă
vreme voi începe s-o pun şi eu sub semnul întrebării.

Mulţi oameni, din diferite motive, ajung în situaţii în care au dificultăţi de percepţie. Dacă, de exemplu, un
consiliat atinge cu mâna suprafaţa unei mese, despre care el ştie (privind-o) că este netedă, şi o simte păroasă, el
poate să înceapă să se îndoiască de sănătatea lui mintală. Şi totuşi nu este nimic în neregulă cu sănătatea lui
mintală. Problema este că simţul pipăitului îi transmite date inexacte ca rezultat al unui dezechilibru chimic
datorat fie unei malfuneţii chimice interne preexistente, fie datorită unei malfuncţii chimice care a fost cauzată
de droguri, lipsă de somn etc. Percepţia poate fi afectată în multe feluri. Când vederea este deformată, ea poate
cauza probleme grave. Dacă feţele altora (ale prietenilor şi ale străinilor) par a se încrunta la tine cea mai mare
parte a timpului, poţi să devii repede suspicios, şi, în timp, să eviţi oamenii. Când perceperea spaţiului nu
funcţionează în mod adecvat, te ciocneşti de mese, de scaune, de coşurile de gunoi şi de oameni. Dacă acest
lucru se întâmplă, nu numai că vei fi forţat ca nu după multă vreme să renunţi să mai conduci maşina (din cauza
accidentelor frecvente), dar s-ar putea să nu mai vrei să frecventezi locuri în care se adună mulţi oameni [4].
Această izolare poate să complice problema iniţială.

Misticii: vizionari sau păcătoşi?

Dacă în viaţa ascetică rugăciunea, care avea loc dimineaţa devreme, era combinată cu veghe târziu noaptea, nu
este de mirare că mulţi mistici din trecut au văzut ceea ce ei credeau că sunt vedenii şi au auzit ceea ce ei
credeau că sunt revelaţii de la Dumnezeu. Deoarece ei aveau o credinţă puternică în revelaţia directă prezentă şi
în minuni, nu este surprinzător faptul că tulburările de percepţie cauzate de lipsa de somn, care provocau
halucinaţii, luau adesea forma revelaţiilor (sau erau interpretate drept revelaţii) [5]. Un studiu al practicilor
asceticilor ne obligă să tragem concluzia că la baza misticismului lor, atât de adesea asociat cu pustnicii,
călugării etc., stă păcatul împotriva trupurilor lor, şi nu sfinţenia care rezulta din practicile ascetice. Prin
urmare, se pare că nu este o simplă coincidenţă faptul că misticismul s-a dezvoltat atât de bine în solul
comunităţilor ascetice. Adaptarea gândirii greceşti păcătoase, care făcea distincţie între lucrurile sacre şi cele
nesacre şi considera că materia este rea, a condus la multe practici care au vătămat în mod grav trupul omului.
Prin contrast, Dumnezeu declară că trebuie să ne îngrijim de trupul nostru ca de „templul Duhului Sfânt" [6]. Ei
au violat porunca „Să nu ucizi", ceea ce a avut drept rezultat probleme de percepţie, care apar ori de câte ori
corpul uman este supus unor eforturi care depăşesc limitele lui de rezistenţă.

Consilierii spirituali trebuie să fie conştienţi de existenţa asceticilor protestanţi contemporani, care încearcă să
devină sfinţi prin astfel de practici nesfinte. Nu rareori poţi întâlni protestanţi pioşi care au păcătuit împotriva
lui Dumnezeu şi împotriva trupurilor lor în felul acesta; cei mai mulţi credincioşi autentici păcătuiesc prin
faptul că nu petrec suficient timp în rugăciune. Dar uneori vei întâlni astfel de persoane care păcătuiesc printr-
un exces de pioşenie, deoarece ele au tendinţa de a ajunge să apeleze la consiliere spirituală. Când consilierul
suspectează că lipsa de somn ar putea să fie cauza problemei, el trebuie să pună întrebări cu privire la rugăciune
şi alte practici de închinăciune. Posibilitatea unei însemnate lipse de somn trebuie să fie neapărat investigată
atunci când consilierul spiritual este confruntat cu un consiliat care manifestă puternice tendinţe spre misticism
sau care pretind că au revelaţii directe. Consilierul spiritual trebuie să verifice exact câte ore doarme consiliatul
în fiecare noapte. El trebuie să observe dacă perioade lungi de lipsă de somn au precedat „revelaţia". Două sau
mai multe zile fără somn pot duce la oricare dintre efectele pe care le au drogurile halucinogene [7].

Pierderea somnului
Este important să le arătam unor astfel de consiliaţi că nu există în Scripturi dovezi că Isus ar fi pierdut vreodată
mai mult de două zile de somn. Deşi este clar că El Se scula dimineaţa devreme pentru rugăciune [8], mai sunt
evidente alte două fapte: (1) El Se scula, ceea ce înseamnă că a dormit înainte. Se pare că El nu a obişnuit să
petreacă nopţi întregi în rugăciune. (2) Nu ni se indică la ce oră se culca Isus seara. Este posibil ca El să se fi
culcat foarte devreme.

Consiliaţii se plâng adesea de oboseală care rezultă din lipsa de somn. Trebuie să fie depistată sursa
problemelor legate de somn. Consilierii spirituali trebuie să facă investigaţii până când cauza este clară. Unele
dintre cele mai frecvente cauze ale lipsei de somn sunt: (1) deficienţe în programul zilnic - lipsa de regularitate
poate să cauzeze serioase probleme legate de somn; (2) îngrijorarea cu privire la probleme nerezolvate - soluţia
în acest caz este ca problemele să fie rezolvate în fiecare zi (vezi comentariile cu privire la îngrijorare făcute în
altă parte) [9]; (3) obiceiuri proaste, cum ar fi urmărirea programelor la televizor târziu în fiecare seară; (4)
neîndeplinirea treburilor din casă la timp: spălatul, călcatul, temele de casă etc.; (5) întâlniri seara târziu cu
persoana căreia îi face consiliatul curte.

Uneori consiliaţii obiectează: „Nu pot să dorm noaptea; mintea mea galopează după ce mă culc". Ce este de
făcut? Pot fi făcute mai multe lucruri: (1) rugăciune în care să fie cerută binecuvântarea lui Dumnezeu asupra
somnului (vezi Proverbele 3:24; Psalmul 4:8; 127:2) şi care să includă mărturisirea păcatelor şi încredinţarea
problemelor în mâna lui Dumnezeu; (2) exerciţii de gimnastică până la transpiraţie, înainte de a merge la
culcare (mai ales dacă consiliatul este îngrijorat sau într-o stare de încordare); corpul este conceput în aşa fel
încât exerciţiul şi îngrijorarea se exclud reciproc; (3) relaxarem [10]; (4) folosirea notiţelor de noapte; dacă un
carneţel şi un creion sunt aşezate aproape de pat, consiliatul poate să scrie nişte notiţe (nu eseuri) care să
exprime gândurile lui cele mai importante, aşa încât el să se simtă liber să se culce. Este important ca el să nu se
scoale să mănânce, sau să citească, sau să privească la televizor, deoarece acestea stimulează şi mai mult
mintea. Mintea trebuie să fie satisfăcută, şi nu stimulată.

Pot fi spuse mult mai multe despre felul cum pot fi ajutaţi consiliaţi care au comportamente bizare, dar poate că
este suficient să remarcăm că acestea pot fi împărţite în două categorii: organice şi nonorganice (desigur, poate
fi o legătură între acestea două). Am subliniat până acum importanţa cooperării cu un medic, pentru a ne
asigura că comportamentul nu are cauze organice. După ce consilierul spiritual s-a asigurat, prin teste adecvate,
că baza problemei este aproape cu siguranţă nonorganică, atunci sarcina lui este să rupă camuflajul sau tiparul
comportamental păcătos sau atitudinea păcătoasă care s-a dezvoltat. El trebuie să facă acest lucru pentru a-l
ajuta pe consiliat să-şi rezolve problemele într-o manieră biblică [11]. Apoi consilieriul spiritual poate continua
la fel ca în orice alt caz.

Diagrama care urmează ilustrează cauzele posibile a ceea ce a fost în mod atât de nefolositor desemnat drept
schizofrenie.

Prin urmare, termenul schizofrenie este inadecvat în sensul că nu face distincţie între cauzele foarte diferite ale
unor comporte mente similare. El nu indică momentul când creierul sau mecanismele chimice ale corpului
afectează sau sunt afectate de atitudini. De aceea, acest termen ar trebui să fie abandonat, fiindcă el creează
confuzie în loc să ajute.

„Schizofrenia catatonică”
Când diagnosticul arată că persoana consiliată nu a suferit nici o paralizie fizică sau şoc şi că, după toate
probabilităţile, nu există nici o cauză fiziologică la baza comportamentului care este numit în mod obişnuit stare
catatonică [12], consilierul spiritual trebuie să presupună că consiliatul şi-a provocat singur această stare şi că
ea poate fi eliminată dacă sunt aplicate procedurile corecte. Poate că cea mai bună modalitate de a arăta ce
trebuie făcut este să descriem un caz recent. Barbara a primit vestea neplăcută că fiul ei, George, a lăsat-o
gravidă pe prietena lui. Această veste a sosit după ce alte probleme se acumulaseră în familie. Jon, soţul
Barbarei, a sunat la biroul unui consilier spiritual noutetic şi i-a descris scena: Barbara s-a dus în dormitorul lor,
s-a aşezat pe pat, şi a rămas înţepenită ca o piatră. De şapte ore stătea în poziţia aceea, privind fix la perete,
necomunicând deloc şi comportându-se de parcă ar fi pierdut contactul cu realitatea. Consilierul spiritual a sosit
şi a făcut trei lucruri:

1. Din relatările primite (care au fost mult mai complete decât cele prezentate de noi mai sus) el a tras concluzia
că acest comportament nu avea o cauză organică.
2. A presupus că Barbara nu pierduse legătura cu realitatea şi că deci putea să audă tot ce avea el să-i spună.

3. I-a vorbit direct pe un ton ferm dar plin de dragoste. „Barbara, eu ştiu că tu poţi să înţelegi tot ce-ţi spun, şi
vreau sa mă asculţi cu atenţie. În primul rând, prin această atitudine tu fugi de problemele tale. Acest lucru este
greşit; nu aşa vrea Dumnezeu ca noi să tratăm problemele vieţii. Îmi dau seama că problemele tale sunt
serioase, şi nu vreau să le fac să pară mai mici decât sunt. Totuşi, Domnul tău, Isus Cristos, este mai mare decât
problemele tale şi dacă-mi dai voie vreau să te ajut să găseşti răspunsul pentru problemele tale în Cuvântul Lui.
Parte din necaz este că tu vezi toate problemele deodată, ridicându-se înaintea ta ca o pădure întunecată, prin
care nu poţi să vezi lumina zilei. Vom tăia câte unul sau doi copaci deodată. În cele din urmă - mai curând decât
crezi tu - vom începe să vedem iar lumina zilei". Barbara s-a mişcat puţin, dar n-a răspuns. A continuat să stea
tăcută ca înainte. Consilierul spiritual a continuat descriindu-i consecinţele care vor urma dacă ea nu va
răspunde:

„Dacă nu-ţi rezolvi problemele, îl forţezi pe Jon să recurgă la alternativa mult mai neplăcută care-i stă în faţă.
Mai întâi el va trebui să te lase să şezi aici, exact aşa cum eşti, timp de o zi [13]. În acest timp, dacă nu vei
răspunde, vei descoperi că lipsa hranei şi nevoia obişnuită de a merge la toaletă îţi vor face situaţia foarte
neconfortabilă. Dacă în aceste condiţii tot nu dai nici un semn de viaţă, Jon mai poate să facă doar un singur
lucru - să te trimită la un spital de boli mintale. Ai cea mai vagă idee cam cum este într-un spital de boli
mintale? Să-ţi spun eu..." Nu mult după ce a început descrierea spitalului, Barbara a cedat. A plâns uşurată, apoi
şi-a revărsat toate temerile şi dezamăgirile. Ca rezultat, consilierul spiritual a putut s-o ajute să-şi rezolve
problemele după principiile lui Dumnezeu [14].

NOTE

1. Vezi Anexa C, care conţine o analiză mai detaliată a problemelor organice şi neorganice şi o discuţie despre cooperarea cu medicii.

2. Formularul „Inventarul datelor personale" conţine o serie de întrebări model concepute ca să depisteze astfel de posibilităţi.

3. Acesta este un cuvânt care prezintă multe deficienţe. Termenul este similar cu expresia „nas roşu". Această expresie este folosită
pentru a descrie un număr de situaţii: o stare de ebrietate, faptul că pe nas creşte un coş, faptul că cineva a primit un pumn în nas sau
faptul că nasul a fost ars de soare. Cuvântul schizofrenie, la fel ca expresia nas roşu, este un termen nespecific, care nu spune nimic
despre cauze, ci vorbeşte numai despre efecte (comportament bizar sau foarte neplăcut). Ar trebui ca el să înceteze să mai fie folosit,
mai ales cu sensul de boală mintală. Hoffer şi Osmond nu dau dovadă de înţelepciune prin faptul că utilizează în continuare acest
termen pentru a denumi o malfuncţie organică. Vezi Journal of Schizofrenia; Abraham Hoffer and Humphrey Osmond, How to Live
with Schizophrenia (Cum să trăieşti cu schizofrenie), (New York: University Books, 1966); Carl C. Pfeiffer, ed., The Schizophrenias,
Yours and Mine (Schizofreniile, ale mele şi ale tale), (New York: Pyramid Books, 1970). Karl Menninger a spus recent pe un ton
sarcastic: „Pentru mine schizofrenia nu este decât un cuvânt grecesc frumos ". „12 Admissions of Mental Error" (12 recunoaşteri ale
unor erori mintale), Medical World News, februarie 9, 1973, p. 18.

4. Trebuie să verifici neapărat motivele pentru care oamenii încetează să mai vină la serviciile de la biserică; motivul nu este
întotdeauna calitatea slabă a predicilor!

5. Vezi, de exemplu, mişcarea ascetică-profetică, revelaţionalistă, numită montanism. Vezi, de asemenea, Frederic W. Farrar, Lives of
the Fathers (Vieţi ale părinţilor), (New York: MacMillan and Co., 1889), vol. II, p. 159-172. Printre alte lucruri, el a scris: „Creierii
slăbiţi ai pustnicilor erau tulburaţi de vizite ale unor monştri ca veniţi din iad, iar nopţile lor nedormite erau pline de groaza unor
vedenii şi a unor sunete", p. 166. Chiar şi Augustin a dedicat jumătate din noapte meditaţiilor, ibid., p. 337, 338.

6. Vezi 1 Corinteni 6:19; Exodul 20:13.

7. Vezi Gay G. Luce şi Julius Segal, Sleep (Somn), (New York: Lancer Books, 1967), p. 81-100.

8. Vezi Marcu 1:35.

9. Vezi What to Do About Worry, op. cit.

10. Vezi David H. Fink, medic, Release From Nervous Tension (Eliberarea de tensiunea nervoasă), (New York: Simon and Schuster,
1943), p. 66. Observă diagrama care arată cum să aşezi în mod corect perna sub gât pentru a-l relaxa. Fink a descoperit că dacă
colţurile pernei sunt ridicate peste partea din faţă a umerilor, gâtul este cel mai bine sprijinit pentru somn.

11. Vezi Competent to Counsel, p. 29 şi urm.

12. O stare în care omul devine rigid şi imobil, şi nu poate să vorbească şi nici chiar să îşi satisfacă nevoile fizice.
13. Sub observaţie, desigur.

14. Vezi de asemenea un caz similar relatat de John Bettler în „The Pastors Casebook" (Caietul de cazuri al pastorului), Nouthetic
Confrontation, vol. I, nr. 3, iarna 1973, p. 3.

Capitolul 35
REZOLVAREA DIFICULTĂŢILOR SEXUALE
În cadrul căsătoriei
Consilierii spirituali trebuie să recunoască faptul că există relativ puţine probleme „mecanice" sau organice în
cadrul relaţiilor sexuale. Aproape în fiecare caz, dacă există o problemă organică, medicul a descoperit-o deja
sau o va descoperi repede. Aproape în fiecare caz când consilierul spiritual îi trimite pe consiliaţi la un examen
medical, rezultatul este negativ. Şi totuşi, mulţi consiliaţi vorbesc despre dificultăţi sexuale. În marea majoritate
a cazurilor este adevărat că există dificultăţi sexuale, dar ele sunt simptome ale altor dificultăţi în care ele îşi au
originea şi al căror semn clar sunt [1].

Sondarea de obicei dezvăluie imediat dificultăţile relaţionale de la baza dificultăţilor sexuale. Acestea de obicei
constau din una sau din toate problemele următoare: teama [2], mânia şi resentimentele [3], îngrijorarea,
sentimentul de vinovăţie, gelozia şi suspiciunea, oboseala [4]. Când se pun primele întrebări, accentul trebuie să
cadă pe mânie şi resentimente, deoarece această problemă pare să fie cel mai frecvent la baza dificultăţilor
sexuale. Pentru a vedea cum poate să rezolve această problemă, consilierul spiritual trebuie să consulte
secţiunea „Cum să tratezi mânia" [5].

Ori de câte ori au de-a face cu dificultăţi relaţionale, consilierii spirituali trebuie să-şi facă timp să discute
principiile biblice fundamentale cu privire la relaţiile sexuale. Textul de bază pentru aceasta este 1 Corinteni 7,
în care Pavel discută acest subiect.

Principiile biblice cu privire la relaţiile sexuale

În pasajul acesta sunt câteva principii clare. Printre ele sunt următoarele:

1. Relaţiile sexuale în cadrul căsătoriei sunt sfinte şi sunt bune Dumnezeu încurajează aceste relaţii şi ne
avertizează să nu încetăm a le avea.

2. Plăcerea în relaţiile sexuale nu este păcătoasă, ci este considerata ca un lucru de la sine înţeles (trupurile celor
doi aparţin fiecare celuilalt). Vezi de asemenea Cântarea cântărilar şi Proverbele 5:18,19.

3. Plăcerea sexuală trebuie să se bazeze pe principiul ca sexualitatea unui om nu trebuie să fie orientată spre
satisfacarea proprie, ci spre satisfacerea celuilalt („drepturile" asupra trapului în căsătorie sunt acordate
celuilalt). Homosexualitatea şi masturbarea sunt în discordanţă cu acest principiu fundamental. Ideea aici, ca şi
în altă parte, este că e mai bine să dai decât să primeşti.

4. Relaţiile sexuale trebuie să fie regulate şi continui. Nu mi se indică un număr exact pe săptămână, dar
principiul este că fiecare din cei doi trebuie să-i asigure celuilalt satisfacţie sexuală adecvată, în aşa fel încât atât
„arderea" (dorinţa sexuală) cât şi tentaţia de a găsi satisfacţie în altă parte să fie evitate.

5. Principiul satisfacţiei este că fiecare dintre cei doi trebuie să-i acorde plăcerea sexuală celuilalt (pe care o
„datorează" în cadrul căsătoriei) ori de câte ori acesta o doreşte. Dar, desigur, aici intră în scenă şi alte principii
biblice (moderaţia, dorinţa de a-i face plăcere celuilalt şi nu ţie însuţi etc.). Consideraţia faţă de tovarăşul de
viaţă se manifestă prin faptul că fiecare dintre ei îşi reglementează dorinţa de a avea relaţii sexuale. Dar aceasta
nu trebuie să fie folosită ca o scuză pentru a nu împlini nevoile reale ale celuilalt. Pe de altă parte, dorinţa de
satisfacţie sexuală nu trebuie să fie guvernată de o poftă idolatră.
6. În conformitate cu principiu! „drepturilor", nu trebuie să existe nici un fel de târguială sexuală între
persoanele căsătorite („Nu voi avea relaţii cu tine dacă tu nu...). Nici unul dintre cei doi nu are dreptul să se
târguie în felul acesta.

7. Relaţiile sexuale sunt egale şi reciproce [6]. Pavel nu îl dă bărbatului drepturi mai mari decât femeii. Este clar
deci că este legitimă stimularea reciprocă şi iniţierea relaţiei sexuale de către fiecare dintre cei doi. Doctrina
drepturilor egale implică şi obligaţia responsabilităţii reciproce. Aceasta înseamnă, printre alte lucruri,
participare activă a ambilor în actul sexual.

În consilierea spirituală aceste principii pot fi folosite ca şi criterii pentru tratarea marii varietăţi de cazuri
particulare care pot să apară.

Proceduri generale de consiliere

Împreună cu principiile biblice referitoare la relaţiile sexuale, care se găsesc în 1 Corinteni, trebuie urmat şi un
plan pentru tratarea dificultăţilor concrete care stau la baza fiecărui caz. O posibilitate este o procedură generală
ca aceea de mai jos:

1. Descoperă zonele de conflict şi de dificultăţi, atât pe cele care sunt la baza problemei sexuale, cât şi pe cele
care sunt auxiliare acestei probleme. Consilierul spiritual poate să înceapă stabilind o masă a tratativelor,
ajutându-i pe consiliaţi să facă liste cu conflictele dintre ei şi învăţându-i cum să rezolve zilnic problemele într-
o manieră biblică [7]. Primele întrebări şi sondări pot să fie destul de extinse. După ce consilierul spiritual
descoperă „zone fierbinţi" şi după ce le sondează intensiv, el va acţiona asupra fiecăreia dintre aceste zone
pentru a elimina toate problemele care stau la baza dificultăţilor sexuale.

2. Între timp, problemele din cadrul relaţiilor sexuale încep să dispară fără să le fie acordată o atenţie deosebită.
Schimbarea are loc de obicei pe măsură ce relaţiile dintre soţ şi soţie se îmbunătăţesc. Acest lucru poate să se
întâmple pe la începutul consilierii spirituale, chiar înainte ca să fie făcute schimbări majore în unele din zonele
problematice. Motivele pentru care se întâmplă acest lucru sunt foarte clare. În primul rând, amândoi soţii, în
adâncul inimii lor, doresc mult să reia relaţiile sexuale. Când aşa stau lucrurile (şi de multe ori stau aşa), este
nevoie doar de puţină încurajare pentru a schimba situaţia. Pe lângă aceasta, atunci când apare o cât de mică
speranţă printr-o schimbare în relaţiile personale şi printr-o schimbare a direcţiei căsniciei, aceasta poate să aibă
un efect foarte mare asupra relaţiilor sexuale.

Ori de câte ori apare această schimbare la începutul consilierii spirituale, consilierul va da dovadă de
înţelepciune dacă va lua în considerare posibilitatea ca cei doi consiliaţi să se mulţumească cu prea puţin. El
trebuie să accentueze faptul că problema relaţiilor sexuale deficitare s-a rezolvat atât de repede numai datorită
faptului că ea nu a fost niciodată problema lor fundamentală. Făcând distincţie între chestiunea pusa în discuţie
(relaţiile sexuale deficitare) şi relaţia în sine (relaţie interpersonală deficitară), consilierul spiritual va arăta că
este dificil să ai relaţii sexuale satisfăcătoare într-un pat plin de bagaje. Contrar celor spuse de Pavel în Efeseni
4:26, „Să nu apună soarele peste mânia voastră", ei au cărat tot bagajul zilei în pat noaptea. Când au început să
se ocupe de unele dintre probleme, şi când canalele de comunicare au fost curăţite în fiecare zi prin mărturisirea
păcatelor şi acordarea iertării, şi când au început amândoi să verifice bagajul înainte de a se culca, s-a făcut din
nou loc pentru relaţii sexuale normale.

3. După ce i-a convins pe cei doi că întreaga lor relaţie este relaţia sexuală, consilierul va continua să
stabilească relaţiile adecvate pe fiecare front. Referindu-se în mod concret la partea sexuală a relaţiilor lor,
consilierul spiritual îi va învăţa principiile găsite în 1 Corinteni 7 şi toate aplicaţiile acestora, care par să se
potrivească situaţiei lor. Din cauza păcatului preocupării faţă de sine, mândriei, poftei etc., este posibil ca cei
doi să fi dezvoltat tipare comportamentale deficitare în relaţiile lor sexuale, şi acestea trebuie să fie tratate
separat. Când relaţia fundamentală dintre soţ şi soţie a fost restabilită după principii biblice, cei doi sunt
pregătiţi să primească ajutor direct legat de dificultăţile lor sexuale.

4. În sfârşit, consilierul spiritual se va strădui să le arate unde au greşit, ce a schimbat situaţia şi ce trebuie să
facă amândoi pentru a preveni o recidivă, iar dacă aceasta va avea loc, cum pot să iasă din ea.
Se vor ivi probleme sexuale specifice de tot felul. Nu le putem anticipa pe toate aici. Cele două care urmează
sunt oferite ca modele din care pot fi extrase concluzii cu privire la principii şi proceduri.

Sentimentul de vinovăţie cu privire la păcate

De multe ori relaţiile sexuale se deteriorează (sau nu se dezvoltă) din cauza unui sentiment crescând de
vinovăţie cauzat de promiscuitatea sexuală dinainte sau de după căsătorie. Mărturisirea, iertarea şi reconcilierea,
care include construirea unei noi relaţii interpersonale între soţ şi soţie, este soluţia lui Dumnezeu. Mai întâi
trebuie restabilită relaţia cu Dumnezeu, apoi relaţia cu partenerul de viaţă. Următorul caz, citat parţial din
Competent to Counsel, este un exemplu din care vedem ce trebuie făcut.

Atât Tom cât şi Mary s-au angajat în relaţii sexuale extramaritale înainte şi după căsătorie. Când s-au căsătorit,
nici unul dintre ei nu era credincios; până recent, ei nu ştiau nimic despre creştinism. Dar acum, în al
optsprezecelea an al căsniciei lor, ei au devenit creştini. În ultimul an, Tom avusese relaţii cu o altă femeie. El
n-a vrut să renunţe la această legătură. Mary a aflat despre ea şi l-a făcut pe Tom să-i promită că va rupe
relaţiile cu femeia aceea. El a fost de acord; dar n-a făcut-o. Timp de aproape un an, promisiunea călcată de
Tom şi viaţa lui dublă îl torturau, şi cu cât credinţa lui creştină devenea mai reală, cu atât mai mult apăsa asupra
lui vinovăţia pentru acţiunile lui. Ce putea face el? A venit la consiliere spirituală. A venit sub pretextul că voia
să discute despre fiul lui, dar chiar din prima şedinţă, discuţia a ajuns repede la adevărata problemă. „Tom," i-a
spus consilierul spiritual, „trebuie să te pocăieşti de păcatul tău şi să renunţi la femeia aceea. Dacă vrei să-ţi
salvezi căsnicia, trebuie să-i spui soţiei tale despre această legătură. Trebuie să-i spui că ai minţit-o; că ai
continuat să te întâlneşti cu femeia aceea. Va trebui să-i ceri iertare, s-o asiguri că de data aceasta iei în serios
lucrurile şi s-o rogi să te ajute să-ţi ţii promisiunea."

Tom a spus: „Nu pot s-o fac".

„Tom, noi nu te putem ajuta dacă n-o faci".

După ce am discutat despre poruncile lui Dumnezeu şi despre graţia Lui, Tom a acceptat: „Bine, am s-o fac".
Tom I-a cerut iertare şi ajutor lui Dumnezeu. Consilierul spiritual s-a rugat pentru rezolvarea problemei. Tom a
programat o altă întâinire cu consilierul pentru după-masa aceea, şi a adus-o şi pe Mary cu el.

În timpul şedinţei de consiliere spirituală, Tom i-a spus lui Mary adevărul. El a mărturisit că o minţise şi că mai
avea cheile de la apartamentul celeilalte femei. Mary a fost puternic răscolită, dar a fost recunoscătoare că el i-a
spus adevărul (probabil că reacţia ei nu a fost atât de puternică datorită faptului că a primit vestea în prezenţa
unui consilier spiritual care putea să-i ajute să facă următorul pas). Ea a spus: „Ce putem să facem?" Tom a
spus: „Te rog să mă ierţi şi să mă ajuţi să devin un soţ creştin, aşa cum trebuie să fiu". Mary a răspuns: „Te iert,
Tom, dacă într-adevăr vrei să te iert şi dacă vrei cu adevărat să salvăm căsnicia noastră". Tom a spus: „Vreau"
(a sunat ca şi cum ar fi depus din nou jurământul de căsătorie). Deci Mary l-a iertat pe Tom. De fapt, înainte de
a se încheia şedinţa, şi Mary a cerut iertare pentru unele escapade anterioare, şi a a fost şi ea iertată. „Ce vom
face acum?" a întrebat Tom. Am discutat toţi trei ce trebuie făcut. Am hotărât ca atunci şi acolo Tom să o sune
la telefon pe femeia cealaltă şi să-i spună că nu se va mai întâlni cu ea.

În săptămâna următoare, Tom şi Mary au venit înapoi pentru a continua consilierea spirituală. În timpul
săptămânii discutaseră despre cheile de la apartamentul celeilalte femei. Amândoi au fost de acord că trebuie să
se debaraseze de ele, dar cum? Să le ducă el înapoi la femeia aceea şi să i le dea? Să le arunce? Ce să facă cu
ele? Ei simţeau că este important să facă ceva cu ele imediat. Problema aceasta o tulbura mult pe Mary.
Consilierul spiritual a spus: „Tom, dă-mi cheile acelea mie, chiar acum". I le-a dat. Le-a aşezat în mod
impresionant pe masă, una câte una, făcând parcă un angajament solemn, ceea ce a ajutat-o pe Mary să vadă că
el lua lucrurile în serios de data aceasta. După aceea, ea a fost o cu totul altă femeie. Actul acesta al cedării
cheilor, care a fost ca o ardere a punţilor de legătură dintre Tom şi femeia aceea, a însemnat mult pentru ea.
Cheile acelea sunt şi astăzi în sertarul consilierului spiritual, ca o dovadă că Tom a fost serios în hotărârea lui,
Cândva în anii viitori, dacă va fi necesar, cheile acelea le vor putea fi arătate lui Tom şi Mary, ca să li se aducă
aminte de angajamentul pe care el l-a luat în ziua aceea. Probabil că nu va fi necesar să fie făcut acest lucru.
Cheile rămân ca o piatră de hotar în viaţa lor; ele sunt ca grămezile de pietre pe care vechii patriarhi le înălţau
pentru a marca o cotitură în drumul lor spre sfinţire [8].
De multe ori, unii obiectează împotriva acestei soluţii biblice: „De ce trebuie să mărturisesc? Nu va cauza
aceasta mai multe probleme? De ce să o amestec pe soţia mea (pe soţul meu) în aceasta? Este vina mea; o voi
purta eu" [9]. Obiecţia poate să izvorască din teama de consecinţe sau dintr-o grijă autentică pentru celălalt.
Într-un sens, motivul nu are importanţă; obiecţia nu are substanţă. După cum spune proverbul: „Cine îşi
ascunde fărădelegile nu propăşeste, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare" (Proverbele
28:13). În timp, încercarea de a evita discutarea acestor probleme le permite acestora să distrugă în continuare
relaţiile dintre tine şi soţia ta. Efectele vinovăţiei asupra unei relaţii nu pot fi evitate. Teama de a fi descoperit,
apoi stresurile şi neînţelegerile, toate se acumulează şi în cele din urmă duc la prăbuşirea celui vinovat, la
ruperea comunicării sau la amândouă.

Consilierii spirituali îi spun consiliatului: „Nu poţi să eviţi discutarea problemei, pentru că nu mai sunteţi doi, ci
unul. Nu mai este doar vinovăţia ta; acum sunteţi „un singur trup". Sunteţi prea intim legaţi unul de altul ca să
puteţi înfrunta orice problemă majoră separat, şi mai ales această problemă. Când două persoane trebuie să fie
atât de apropiate cum sunt soţul şi soţia, relaţia lor va avea de suferit dacă nu este bazată pe adevăr (Efeseni
4:25). Vinovăţia ţinută ascunsă de unul va fi simţită de amândoi. Vinovăţia va ieşi la suprafaţă [10]. Căsătoria
nu admite păstrarea secretului în privinţa aceasta. Este o chestiune care îi priveşte pe amândoi soţii. Ea a
intervenit între voi şi trebuie să fie îndepărtată. Nu poţi să rezolvi problema de unul singur". Consilierul poate
apoi să arate modalităţi în care problema s-a interpus deja între cei doi soţi.

Un bărbat, când a fost confruntat cu obligaţia lui de a rezolva problema adulterului, a protestat: „Nu! Nu! Un
psihiatru mi-a spus că este cel mai rău lucru pe care-l pot face". Dar în cele din urmă a fost de acord. Mai târziu
a venit la consilierul spiritual împreună cu soţia lui şi el i-a spus adevărul. După şocul iniţial, soţia a spus: „Cea
mai mare speranţă a mea pentru viitor se bazează pe faptul că el mi-a spus; dacă aş fi descoperit eu adulterul, n-
aş avea nici un motiv să cred că el a avut de gând să facă ceva în această privinţă".

Întrebarea nu este dacă să spui adevărul, ci cum să-l spui. Cel vinovat trebuie să ceară iertare şi să caute
reconcilierea. Iertarea trebuie să fie autentică; ea trebuie să fie considerată o promisiune de a nu-i mai aminti
celui vinovat de greşeala mărturisită. Relaţia poate să fie restabilită numai atunci când problema este scoasă la
lumină. Ba mai mult, în afară de mărturisirea care duce la reconciliere, orice dificultăţi iniţiale din cadrul
căsniciei, care s-ar putea să fi cauzat păcatul respectiv, pot să fie rezolvate numai atunci când ambii soţi sunt în
stare să le analizeze cu sinceritate. De multe ori doar realitatea crudă a efectelor problemei îi face pe oameni să
se confrunte cu ea: „Mijloacele de vindecare pentru cel rău sunt bătăile, şi vânătăile până la rană" (Proverbele
20:30).

Ignoranţa sexuală
Cât de mult este consilierul spiritual obligat să discute aspectul biologic al relaţiilor sexuale? Este greu de
răspuns la această întrebare. Deşi nu este prerogativa lui să le arate consiliaţilor planşe anatomice şi să le ţină
prelegeri cu ilustraţii, şi deşi cu siguranţă el nu va vrea să dedice timpul de consiliere unor chestiuni cum este
analiza diferitelor poziţii exotice care pot fi practicate în timpul relaţiilor sexuale, s-ar putea să fie cazuri în care
consilierul spiritual va găsi că este necesar să discute ceva din anatomia şi tehnica relaţiilor sexuale.

Bob şi June, căsătoriţi doar de câteva luni, au depăşit problemele interpersonale dintre ei. Când au venit pentru
prima dată la consiliere spirituală, s-au plâns de dificultăţi fizice foarte mari în relaţiile lor sexuale, care îi
cauzau ei dureri puternice şi sângerări. Medicul a spus că nu exista o cauză fizică; problema se datora unei
tensiuni extreme a soţiei. „Era," după cum a explicat consilierul spiritual, „ca şi cum Bob ar fi încercat să intre
pe o uşă, pe care June a închis-o şi a blocat-o, şi el putea să intre doar cu forţa." Această stare a fost cauzată de
gelozie şi de suspiciune. Când aceste probleme au fost rezolvate, tensiunea a încetat, June s-a relaxat, şi relaţiile
sexuale fără vătămare fizică au devenit posibile pentru prima dată. Totuşi, după rezolvarea celor două
dificultăţi, a devenit evident că mai exista o a treia. Din cauza dificultăţilor anterioare, ambii soţi şi-au făcut
obiceiul de a avea relaţii sexuale în grabă, iar acest obicei a continuat. Procedeul acesta conţinea foarte puţin
preludiu (sau chiar deloc) şi era clar că nu o satisfăcea pe June. Datorită acestui lucru, June dezvoltase o
atitudine defensivă în loc se dezvolte o atitudine participativă, şi această atitudine a persistat. Aceasta l-a
determinat pe consilierul spiritual să discute nevoia de stimulare şi de participare reciprocă în relaţiile sexuale,
conform principiilor din 1 Corinteni 7. Când consilierul a aplicat aceste principii la situaţia concretă a cazului
care-i era prezentat, el a găsit că este necesar să-i înveţe despre importanţa de a face dragoste înainte de actul
sexual propriu-zis şi despre nevoia stimulării clitorisului, deoarece June nu avusese niciodată nici un orgasm
[11]. June a trebuit să fie îndemnată să participe activ la actul sexual, prin mişcări ritmice înainte şi în sus în
timpul stimulării clitorisului.

Astfel, fără prea multe detalii de biologie şi tehnică, principiile relaţiilor sexuale orientate spre satisfacerea
celuilalt, relaţiile sexuale prezentate ca o plăcere legitimă şi doctrina drepturilor şi responsabilităţilor reciproce
au dus, într-un caz concret, la o nevoie minimă de educaţie în acest domeniu.

Toate discuţiile despre relaţiile sexuale trebuie să aibă loc în prezenţa ambilor soţi, deoarece amândoi sunt
implicaţi în mod intim. Discutarea unor astfel de probleme în particular cu o femeie singură poate duce la ispite
şi/sau acuzaţii inutile. Dacă în cazuri foarte rare este nevoie ca probleme sexuale să fie discutate doar cu femeia,
este bine ca acest lucru să fie făcut în prezenţa mai multor consilieri [12].

Consilierilor spirituali creştini nu trebuie să le fie jenă să discute relaţiile sexuale; este evident că scriitorilor
Bibliei nu le-a fost jenă. Şi totuşi, în toată francheţea lor, ei nu au dovedit niciodată un spirit de curiozitate
nejustificată, şi nici nu au scris despre sex cu scopul de a-i excita pe cititori sau pe ei înşişi. Şi consilierii
spirituali, ţinând minte Galateni 6:1b, trebuie să se abţină de la astfel de ispite.

Cum să-i ajuţi pe tineri să trateze masturbaţia

Masturbaţia este păcat

Se pare că nu există nici o referire directă la masturbaţie (ca atare) în Scripturi. Există un verset despre care unii
oameni (şi în special romano-catolicii) cred că se referă la masturbaţie, dar cu siguranţă că el nu se referă la
aceasta [13]. Aşa că, dacă nu avem referiri concrete la această chestiune, trebuie să apelăm la principiile biblice
mai largi care se aplică la acest subiect. Un principiu foarte important se găseşte în 1 Corinteni 6:12, unde Pavel
spune: „Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine". Acesta este un principiu
important. El ne spune că chiar şi acele lucruri care sunt îngăduite nu trebuie să fie lăsate să pună stăpânire pe
un creştin în aşa fel încât lucrul acela să devină stăpânul, iar creştinul să devină robul lui.

Oricine care a avut vreo legătură cu consilierea tinerilor, mai ales a băieţilor, ştie că mulţi dintre ei sunt prinşi în
capcana acestui obicei. Masturbaţia poate să pună stăpânire pe un copil în aşa fel încât îl poate scoate din minţi
[14]. Astăzi există aspecte ale problemei cu care părinţii lor nu au fost confruntaţi. Copiii se maturizează mai
repede acum decât se maturizau în trecut. Aceasta înseamnă că instinctul sexual se dezvoltă mai repede. Ei se
maturizează în jurul vârstei de 11, 12 sau 13 ani. Iar la celălalt capăt al adolescenţei, perioada de şcolarizare a
fost prelungită. Educaţia superioară este acum echivalentă cu educaţia primită la liceu cu o generaţie în urmă.
Era o vreme când tot ce-ţi trebuia ca să te descurci erau şase clase elementare; apoi liceul, iar acum facultatea.
Tot mai puţini oameni se căsătoresc aşa de devreme cum se căsătoreau înainte; deci perioada în care tinerii sunt
necăsătoriţi şi în care această dorinţă este puternică (şi probabil pentru băieţi mai puternică decât pentru fete) a
fost prelungită, ceea ce a cauzat noi dificultăţi. A fost destul de greu să fie suportată această perioadă când era
mai scurtă, dar acum este şi mai greu.

Pavel spune că un creştin nu trebuie să lase nimic să pună stăpânire pe el. Dar consilierii spirituali văd de multe
ori tineri (tineri creştini) care sunt atât de prinşi în problema masturbaţiei, încât nu se mai pot gândi la nimic
altceva toată ziua, decât la sex. Şi cu cât practică mai mult masturbaţia, cu atât devin mai dependenţi de ea, cu
atât o doresc mai mult şi o hrănesc mai mult. Şi cu cât o hrănesc mai mult, cu atât mai tare sunt prinşi în
capcana ei. Sunt de fapt prinşi într-un cerc vicios. Masturbaţia poate să pună stăpânire asupra lor în aşa măsură
încât îi stoarce de toată energia, le îndepărtează mintea de la carte şi îi face să se gândească la sex indiferent
unde merg şi pe cine văd. Masturbaţia este o problemă serioasă, mult mai serioasă decât cred mulţi oameni. De
aceea, copiii au adesea nevoie de ajutor în această problemă.

Din cauza faptului că nu se discută decât în mod limitat subiectul masturbării, atât în public cât şi în particular,
un consilier spiritual poate foarte uşor să uite problemele pe care le-a avut el în adolescenţă şi să minimalizeze
importanţa masturbaţiei. Dar faptul că masturbaţia nu este discutată prea des în societate nu înseamnă că nu este
o problemă explozivă. Şi, ca să complice şi mai mult lucrurile, societatea noastră foloseşte sexul pentru reclame
pe fiecare panou, în fiecare revistă şi ca parte a aproape oricărui program de televiziune. Peste tot femeile se
îmbracă provocator, pentru că acest lucru li-l dictează panourile de reclame, revistele şi televiziunea. Consilierii
spirituali trebuie să fie conştienţi de faptul că situaţia bărbaţilor tineri este extrem de dificilă.

Să privim acum la un al doilea principiu, care se găseşte în Matei 5:27,28. Acolo Isus a spus că pe Dumnezeu
nu-L interesează doar actul propriu-zis al adulterului, ci că El consideră chiar şi gândul şi consimţământul
inimii a fi adulter. Un copil prins în spirala masturbaţiei nu poate să nu ajungă să păcătuiască în felul acesta
[15]. La un copil foarte tânăr, masturbaţia poate avea doar aspect de explorare, dar nu după mult timp el va
ajunge să-şi imagineze relaţii sexuale cu partenere imaginare. Isus a spus că acesta este păcat. Adulterul inimii,
a spus el, este ca ura, care este de fapt un omor. Înaintea lui Dumnezeu nu eşti ucigaş numai dacă ucizi cu un
cuţit sau cu o puşcă. Bineînţeles că este mai bine pentru victimă dacă este ucisă doar în imaginaţie, dar nu este
mai bine pentru ucigaş înaintea lui Dumnezeu. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la adulter.

Al treilea factor care trebuie să fie pus în discuţie atunci când vorbim despre masturbaţie este faptul că ea nu
reprezintă (după cum presupune, în mod greşit, Herbert J. Miles [16]) o opţiune biblică. Când Pavel a scris:
„Dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă" (1
Corinteni 7:9), alternativele sunt clare: înfrânarea sau căsătorie. Nu există o a treia opţiune. Pavel nu spune că
masturbaţia este o satisfacere acceptabilă a dorinţei sexuale (arderea). El nu spune: „Este mai bine să
masturbezi decât să arzi". Dimpotrivă, el prezintă înfrânarea ca singura alternativă a căsătoriei. Pavel a ştiut,
desigur, ceea ce toţi cei care practică masturbaţia descoperă mai devreme sau mai târziu, că masturbaţia nu
stinge focul, ci toarnă benzină pe el. Masturbaţia nu ar putea niciodată să fie o alternativă pentru ardere.

În sfârşit, masturbaţia este un păcat pentru că ea constituie o pervertire a actului sexual. În 1 Corinteni 7:3-4 un
lucru este clar: capacitatea sexuală a unui om nu are scopul de a-l satisface pe el însuşi. Dumnezeu a pus în noi
sexul pentru satisfacerea partenerului de căsătorie. În relaţiile sexuale, ca în orice alt domeniu, este mai bine să
dai decât să primeşti. Sexul orientat spre satisfacerea proprie constituie o utilizare nelegitimă a sexualităţii.
Drepturile asupra trupului meu îi aparţin celuilalt, nu mie. Consiliatul trebuie să vadă deci că activitatea sexuală
(1) nu trebuie niciodată să fie desfăşurată de unul singur, şi că (2) ea poate să fie folosită numai împreună cu
partenerul de căsătorie. Aceşti doi factori fundamentali interzic clar masturbaţia, care nu este aprobată de Biblie
ca un mijloc legitim de eliberare a tensiunii sexuale.

Masturbaţia poate fi învinsă

În mod concret, cum poate să ajute consilierul spiritual? El trebuie să facă cel puţin două lucruri: (1) Să-i
explice copilului baza biblică pentru activitatea sexuală, inclusiv păcatul masturbaţiei. S-ar putea să fie nevoie
ca el să-i explice copilului funcţiile organelor sexuale şi cum vrea Dumnezeu să le folosim. Acesta este primul
lucru pe care va trebui să-l facă. Explicaţia aceasta poate de multe ori să ducă la pocăinţă. (2) Al doilea lucru pe
care îl poate face consilierul spiritual este să discute problema până când ajunge la o soluţie biblică. Consilierul
nu trebuie numai să vorbească. El trebuie să îi acorde copilului ajutor. El trebuie să fie conştient de faptul că s-
ar putea să fie foarte greu să elimine un obicei care poate durează de multă vreme. Consilierul spiritual trebuie
să afle faptele legate de problemă (cât este de serioasă, de cât timp durează etc.) şi să-i dea tânărului ajutorul
exact de care are nevoie. Va trebui să stabilească o structură care să se potrivească situaţiei concrete care-i este
prezentată. Şi va avea nevoie de puterea Duhului Sfânt, care să acţioneze în cadrul acelei structuri. Duhul Sfânt
Însuşi prezintă nevoia unei structuri (în Biblie). El vorbeşte despre dezbrăcarea de vechile tipare
comportamentale şi îmbrăcarea cu altele noi. El insistă asupra „disciplinei". El vorbeşte despre instruirea (prin
practică) în sfinţenie. El ne dă principii structurale care să ne servească drept călăuze în viaţă. Şi când structura
acestor principii este transpusă în acţiuni concrete în situaţia copilului, iar acesta este hotărât să facă voia lui
Dumnezeu în această problemă, copilul este pe calea cea bună care duce la eliminarea obiceiului rău şi
stabilirea unui tipar biblic de trăire pentru viaţa lui.

Unul din lucrurile de care are nevoie consiliatul este o structură foarte concretă, adaptată la situaţia lui.
Consiliaţii vin de multe ori într-o stare de agonie, implorând să fie ajutaţi. De multe ori ei se simt atât de
vinovaţi încât se roagă: „Faceţi ceva, ajutaţi-mă în vreun fel". Ei nu vor vorbe; ei vor acţiune. Pot fi făcute tot
felul de lucruri pentru a-i ajuta. De exemplu, consilierul spiritual poate să afle când şi unde are loc masturbaţia
cel mai frecvent. În timp ce pune întrebările, este bine să explice că nu încearcă să obţină aceste informaţii din
curiozitate, ci pentru a-l ajuta pe consiliat să facă un plan şi un program prin care problema să fie eliminată.
Dacă consilierul descoperă că masturbaţia are loc în mod regulat atunci când consiliatul se duce la culcare,
înainte de a adormi, trebuie să-l sfătuiască să facă exerciţii de gimnastică obositoare după ce se roagă şi înainte
de a se culca, pentru ca să cadă în pat istovit. Dacă însă masturbaţia are loc de obicei dimineaţa, consilierul
spiritual poate să-l sfătuiască pe consiliat să pună ceasul deşteptător la distanţă de pat, în aşa fel încât să fie
obligat să se scoale din pat pentru a opri alarma. Următoarea mişcare va fi să facă patul imediat.

Temele de casă trebuie să structureze dorinţa consiliatului de a înceta să mai masturbeze în modalităţi potrivite
pentru situaţia lui. La fel ca şi în alte situaţii, rugăciunea trebuie să fie cuplată cu structurarea. Standardul pentru
aceasta din urmă este Scriptura, iar rezultatul rugăciunii este puterea Duhului Sfânt.

Cum să consiliezi persoane implicate în păcatul homosexualităţii

Trateaz-o ca pe un păcat

Homosexualitatea devine o problemă tot mai frecventă pentru consilierul spiritual creştin. Recent, un tânăr
dintr-un alt stat a scris unui consilier spiritual, şi i-a spus că este credincios de trei ani şi are nevoie de ajutor
într-o problemă pe care a evitat să o discute până acum, dar acum că „nu mai găseşte nici o scuză" pentru a
evita discuţia, se face tot mai mult simţită nevoia de ajutor. Consilierii spirituali se bucură să împărtăşească
răspunsul lui Dumnezeu pentru această problemă. Deoarece ei recunosc că homosexualitatea este păcat, ei pot
să ofere o speranţă [17]. Dumnezeu iartă acest păcat şi îi curăţă pe oameni de el: „Şi aşa eraţi unii din voi! Dar
aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi" (1 Corinteni 6:11).

Este tragic să observăm, prin contrast, eforturile fără substanţă ale lui Wayne Oates de a ocoli datele biblice
atunci când se ocupă de păcatul homosexualităţii. Îl citez pe Oates pentru că concepţia lui este tipică pentru
genul de reacţie insipidă pe care pastorii au fost învăţaţi să o aibă faţă de această problemă. El refuză să accepte
condamnarea biblică directă a homosexualităţii, adoptând o abordare moderată, în care el încearcă să elimine
nota aspră din concepţia biblică, care numeşte acest act „o urâciune" şi declară homosexualitatea un păcat
„vrednic de moarte" [18]. Ca rezultat, el nu-i poate oferi ajutor homosexualului.

În loc să numească activitatea homosexuală păcat, aşa cum face Dumnezeu (în aceasta există speranţă, deoarece
Cristos a murit pentru păcate, şi ne ajută să ne eliberăm de practicile păcătoase), Oates vorbeşte despre persoane
cu „nevoi homosexuale" [19]. Dacă un om are astfel de „nevoi" inerente, datorate unor factori genetici sau
socializării la care a fost supus de părinţi, factori asupra cărora el nu are nici un fel de control şi pentru care nu
poartă nici o răspundere, atunci nu există nici o speranţă pentru el [20]. Într-adevăr, Oates nu dă prea multe
speranţe. Şi putem să ne dăm seama de ce. El este mai degrabă gata să tocească tăişul Scripturii, aşa încât
homosexualitatea să nu mai fie considerată un „tabu" [21]. El găseşte o justificare foarte liber interpretată
pentru acest tabu în faptul că homosexualitatea ar fi o ameninţare pentru „perpetuarea rasei". După opinia lui
Oates, acesta este motivul pentru care evreii (nu Dumnezeu) erau atât de porniţi împotriva homosexualităţii, dar
Pavel, în Romani, nu menţionează nici un astfel de motiv. Dimpotrivă, el pune accentul pe pervertirea
sexualităţii. Ni se spune că homosexualitatea este „împotriva firii" (ceea ce militează împotriva oricărei
concepţii care vrea să justifice homosexualitatea pe bază genetică [22]). Este clar să Oates pare a se eschiva de
la a spune lucrurilor pe nume, probabil din motive de amabilitate şi într-o încercare bine intenţionată de a-i
ajuta de homosexuali. Dar este neînţelept să credem că noi putem fi mai umanitari decât Dumnezeu. Orice
încercare de a face acest lucru ne face de fapt, în timp, mai puţin umanitari. Ideea că ar exista „nevoi
homosexuale" dă impresia că consiliatul este dominat într-un mod incontrolabil de aceste instincte şi că este
deci destinat deznădejdii şi disperării [23].

Cea mai nouă evadare a creştinilor de la această realitate este propagarea ideii că Satan este într-un mod special
direct responsabil de homosexualitate. Deci este sigur faptul că Satan se bucură de răspândirea homosexualităţii
şi o încurajează ispitindu-i pe oameni, el nu poate fi învinovăţit pentru păcatul homosexual în aşa fel încât
persoana care comite acest păcat să nu mai fie considerată responsabilă. Activitatea homosexuală este păcat, ea
nu este produsul influenţei satanice irezistibile sau a posedării demonice. O astfel de idee încearcă să slăbească
poziţia biblică clară cu privire la homosexualitate şi, ca rezultat, le ia orice speranţă acelora care acceptă această
situaţie falsă. În nici un pasaj în care homosexualitatea este condamnată, ea nu este prezentată ca fiind legată
într-un mod special de influenţa satanică sau demonică.
O altă evadare de la învăţătura biblică clară cu privire la homosexualitate este prezentată într-o publicaţie
recentă, The Returns of Love [24] (Întoarcerile Dragostei). În această serie de scrisori adresate unul altuia de doi
bărbaţi care simt o atracţie homosexuală unul faţă de celălalt, discuţia problemei duce la o înţelegere stângace
între cei doi ca să se mulţumească cu o relaţie nesatisfăcută fizic. Ei pot să facă acest lucru făcând distincţie
între actul homosexual şi dorinţa homosexuală, şi numind păcat numai actul homosexual [25]. Această abordare
nu aduce nici o soluţie la problemă, deoarece cei doi sunt gata să „ardă" într-un fel de suferinţă jertfitoare.
Absurditate! Păcătoasă absurditate! Dorinţa cât şi actul sunt condamnate de Scriptură ca păcate, deci nu putem
să spunem că una este acceptabilă, iar cealaltă nu este. Pavel a spus despre păcatul homosexualităţii (la fel cum
Cristos a spus despre adulter şi ucidere) că include atât dorinţa („poftele") cât şi actul (Romani 1:27).

Deşi scrisorile menţionate mai sus vor să arate progresul în rezolvarea păcatului homosexualităţii, după părerea
mea nu este un progres real. Deoarece scriitorul se mulţumeşte cu „homosexualitatea mea care va dura tot restul
vieţii mele [26], se pare că nu există nici o speranţă reală; severitatea stoică faţă de toată acesta problemă nici
măcar nu se apropie de soluţia lui Dumnezeu, care poate să spele păcatul homosexualităţii (1 Corinteni 6:11
[27]).

Trebuie să-i compătimim pe aceşti tineri anonimi care au înţeles atât de greşit problema lor şi soluţia lui
Dumnezeu pentru ea. Vreau să mă folosesc de acesta pagină ca să mă adresez lor direct. Bărbaţilor, există un
răspuns mai bun; nu trebuie să continuaţi activitatea homosexuală. Dacă vreţi cu adevărat să vă eliberaţi de
acesta problemă, puteţi să faceţi lucrul acesta prin graţia lui Dumnezeu. Am văzut oameni eliberaţi în
experienţa mea de consilier spiritual al acelora care au fost prinşi în modul homosexual de viaţă. Dumnezeu are
răspunsul. Dacă vă putem ajuta la centrul nostru de consiliere spirituală, vom fi bucuroşi s-o facem. Poate, dacă
este voia lui Dumnezeu va veni ziua când veţi scrie un nou capitol în cartea vieţii voastre, dintr-o perspectivă cu
adevărat biblică, începând cu 1 Corinteni 6:11.

Ce să faci ca să ajuţi

Întrebarea se ridică tot mai des: „Cum poate un consilier spiritual creştin să ajute pe un homosexual?" Peste tot
normele creştine sunt puse sub semnul întrebării; tot mai mulţi tineri creştini sunt prinşi în capcană. Răspunsul
la această întrebare conţine mai multe elemente.

Mai întâi, consilierul spiritual creştin dă speranţă prin faptul că recunoaşte homosexualitatea drept ceea ce este -
un mod de viaţă păcătos - şi nu o chestiune determinată de factori genetici sau sociali [28]. Biblia vorbeşte
explicit despre această problemă. În multe locuri Dumnezeu vorbeşte deschis despre homosexualitate. În
Leviticul 18:22, El numeşte homosexualitatea o „urâciune". În Leviticul 20:13, Dumnezeu spune că doi israeliţi
prinşi în acest act trebuie să fie omorâţi. În Noul Testament, Pavel declară că datorită faptului că oamenii L-au
părăsit pe Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a părăsit pe oameni! Oamenii care L-au părăsit pe Dumnezeu şi
standardul Lui au fost părăsiţi de Dumnezeu şi, drept consecinţă, s-au rătăcit în practici ruşinoase. Şi când
vorbeşte despre aceste pasiuni şi practici degradante, el numeşte concret homosexualitatea. El spune:

„Din pricina aceasta Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat
întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel, bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească
a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri
scârboase şi au primit ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor" (Romani 1:26,27).

El numeşte actele homosexuale „lucruri neîngăduite" (v. 28) şi trage concluzia că „cei ce fac asemenea lucruri
sunt vrednici de moarte" (v. 32). Homosexualitatea mai este menţionată şi în 1 Corinteni 6:9, în Geneza 19 şi în
1 Timotei 1:10. De fiecare dată, homosexualitatea este considerată un mod iresponsabil de viaţă, şi nu o stare
irezistibilă care rezultă din factori genetici sau din condiţionarea socială. Ea este numită „eroare", un mod greşit
de viaţă.

Ai putea să întrebi: „De ce bărbaţii cu aspect efeminat ajung atât de frecvent să se implice în activităţi
homosexuale? Se datorează aceasta unor factori genetici?" Ei bine, aspectul efeminat al unor persoane poate fi
genetic, dar faptul că persoana aceea a devenit homosexuală nu este genetic. Homosexualul cu experienţă caută
persoane cu aspect efeminat [29]. Homosexualul experimentat va căuta să seducă o astfel de persoană. Biblia
spune clar: homosexualitatea este un păcat; ea nu este o boală. Şi de aceea există speranţă. Ce speranţă ar exista
dacă ar trebui să schimbăm genele? Dar Dumnezeu lucrează la eliminarea păcatelor [30]. În al doilea rând,
consilierii spirituali trebuie să îi arate homosexualului că Cristos are soluţia pentru păcat. El este Acela care îl
spală pe om şi îl sfinţeşte, eliberându-l de murdăria şi de puterea păcatului (1 Corinteni 6:11). Aici poate să
intre în scenă evanghelizarea. Dar, presupunând că homosexualul a devenit credincios şi, pocăindu-se sincer
caută să se abţină de la orice activitate homosexuală şi doreşte să ducă o viaţă normală, găsindu-şi o soţie (un
soţ), ce poate el (ea) să facă? Este posibil să se plângă că nu simte nici o atracţie pentru persoanele de sex opus.
Cum poate el să depăşească această problemă?

Pentru început, consilierul spiritual trebuie să-l asigure pe consiliatul homosexual că, la fel ca în cazul oricărui
al mod păcătos de viaţă, şi homosexualitatea poate fi eliminată prin dezbrăcarea de tiparele comportamentale
trecute păcătose şi învăţând cum să trăiască după tiparele lui Dumnezeu. Această schimbare implică mai multe
proceduri. Mai întâi, homosexualul trebuie să rupă toate relaţiile sau prieteniile pe care le-a legat cu alţi
homosexuali. Poate că va fi nevoie să i se ceară să-i sune pe toţi la telefon din biroul consilierului spiritual şi să
rupă relaţiile chiar atunci [31]. Nimic nu este mai important decât ca această rupere să aibă loc imediat şi
definitiv.

În al doilea rând, el trebuie să-şi restructureze viaţa în aşa fel încât să evite locurile în care se fac în mod
frecvent contacte homosexuale. Replanificarea activităţilor zilnice cât mai complet posibil va fi de asemenea
utilă.

Apoi, el trebuie să recunoască faptul că homosexualitatea este un păcat care domină viaţa şi care pătrunde în
toate fazele şi activităţile vieţii. Homosexualitatea poate începe ca un aspect al vieţii consiliatului [32], dar nu
după multă vreme se dezvoltă un tipar comportamental fix, şi odată ce a devenit obicei, homosexualitatea
devine un mod total de viaţă.

Obiceiul poate să devină atât de ferm stabilit încât homosexualitatea va părea a fi o problemă genetică.
Propaganda homosexuală, cuplată cu arta punerii în scenă implicată în multe relaţii homosexuale, au tendinţa
de a prezenta drept autentică această concepţie greşită. Nu există nici un motiv să considerăm homosexualitatea
ca o condiţie genetică în lumina Scripturii, deoarece ea declară că actul homosexual este păcat. Dacă Dumnezeu
nu lucrează în vieţile lor, toţi oamenii păcătoşi vor denatura într-un fel sau altul minunatul dar al sexului pe care
ni l-a dat Dumnezeu. Modul concret în care se păcătuieşte (fie că este homosexual, fie că este heterosexual în
orientare) este un comportament dobândit. Homosexualitatea este modul păcătos în care unii oameni au încercat
să-şi rezolve dificultăţile sexuale în adolescenţă şi mai târziu în viaţă.

De obicei, cel care comite păcatul homosexual îşi formează o concepţie foarte deformată despra sex şi despre
alte relaţii interpersonale. El găseşte, de exemplu, că pentru a nu-i fi descoperit păcatul, el trebuie să ducă o
viaţă dublă. Aşa că el poartă cu sine o povară grea de teamă şi vinovăţie. Parte din tiparul comportametnal
homosexual este minciuna. Oricine duce o viaţă dublă devine de obicei un mincinos iscusit. Este foarte greu să
crezi ce spune, pentru că el face promisiuni pe care nu le ţine. Acest lucru este foarte supărător, mai ales pentru
consilierii spirituali. Probabil că va fi necesar ca persoana consiliată să fie confruntată cu acest obicei al ei de a
minţi, obicei care s-ar putea să fi devenit atât de bine înrădăcinat în viaţa consiliatului încât prima lui reacţie la
stres să fie o minciună. Caractersiticile homosexualilor sunt în deplină concordanţă cu ceea ce cunoaştem
despre alte comportamente dobândite şi, prin urmare, trebuie să fie tratate ca atare. Dar deoarece
homosexualitatea, la fel ca adulterul, beţia, abuzul de droguri etc., devine repede un păcat care domină întreaga
viaţă, este necesar să ne concentrăm nu numai asupra homosexualităţii, ci asupra fiecărui aspect al vieţii
consiliatului. Ajungem astfel la următorul punct.

Structurare totală

Pentru a-i consilia pe homosexuali, consilierii spirituali trebuie să obţină angajamentul acestora că-şi vor
structura total viaţa. Nu numai aceia care au trăit o viaţă de iresponsabilitate generală au nevoie de structurare.
Ori de câte ori se dovedeşte că problema consiliatului este un păcat mare şi izbitor cum este homosexualitatea,
el poate să creadă, în mod greşit, că are doar o problemă de rezolvat. Poate că ei nici nu va avea răbdare cu un
consilier spiritual care încearcă să privească şi la alte aspecte ale vieţii lui. „De ce nu te ocupi de problemă?" s-
ar putea să întrebe el. Dar în astfel de cazuri, problema nu poate să nu afecteze toate celelalte aspecte ale vieţii
lui. Fără îndoială că efectele ei au pătruns în viaţa lui socială, în căsnicia lui, la serviciu, în chestiunile fizice şi
financiare etc. Toate aceste zone trebuie să fie investigate şi restructurate biblic. Următoarea diagramă te va
ajuta să vizualizezi situaţia.

STRUCTURAREA TOTALĂ înseamnă a privi la problemă în raport cu toate zonele vieţii. Problema afectează
toate zonele, şi atunci când toate zonele sunt în relaţie corectă cu Dumnezeu, linia întreruptă devine linie
continuă, iar problema se dizolvă. Diagrama de mai sus nu are pretenţia de a cuprinde toate domeniile, ci doar
sugerează câteva.

Dacă consilierea spirituală se concentrează numai asupra problemei homosexualităţii, de obicei ea va falimenta.
Sănătatea deficitară sau lipsa de somn (ca să luăm în considerare doar o zonă) poate să ducă la o incapacitate
generală de a se opune ispitei şi o tendinţă de a readopta vechile tipare comportamentale, deoarece ele oferă
calea minimei rezistenţe şi a celui mai mic efort. Chiar şi problemele rectale, care sunt adesea un rezultat al
păcatului homosexual, pot să declanşeze un eşec. S-ar putea să fie nevoie de îngrijire medicală. Incapacitatea de
a funcţiona în mod adecvat la serviciu, îngrijorarea cu privire la incompetenţa financiară, relaţii familiale şi
sociale deficitare, şi lipsa de rugăciune şi studiu biblic, toate pot să ducă la acelaşi fel de recidive. Pe de altă
parte, activităţile homosexuale au pătruns atât de adânc şi au afectat fiecare zonă a vieţii în aşa fel încât vor
avea loc în mod inevitabil eşecuri în viaţa socială, familială etc. Dacă nu-şi pune în siguranţă fiecare zonă a
vieţii înaintea lui Dumnezeu, fiecare din aceste zone va avea tendinţa de a-l trage înapoi spre păcatul
homosexual, în ciuda bunelor lui intenţii. Prin urmare, consiliatului trebuie să i se arate cât de importantă este
structurarea totală şi el trebuie să fie îndemnat să lucreze în mod asiduu la fiecare zonă a vieţii lui prin puterea
Duhului Sfânt.

Mai întâi consilierul spiritual trebuie să adune date despre fiecare zonă a vieţii consiliatului; apoi el trebuie să-l
ajute pe consiliat să restructureze acea zonă după principiile lui Dumnezeu [33]. Aceasta va necesita probabil
teme de casă cum ar fi corectarea relaţiilor cu părinţii, reprogramarea vieţii zilnice în aşa fel încât consiliatul să
doarmă suficient (homosexualii de multe ori dau târcoale noaptea) etc.

Urmărirea noilor tipare comportamentale va duce în timp la singura soluţie pe care o dă Dumnezeu problemei
dorinţei sexuale puternice: „Este mai bine să se căsătorească decât să ardă" (1 Corinteni 7:9). Căsătoria este
soluţia lui Dumnezeu pentru imoralitate: „Din pricina imoralităţii, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui". Vechiul
tipar păcătos trebuie să fie rupt şi înlocuit cu unul nou, după voia lui Dumnezeu. Căsătoriile fericite pot fi
realizate căutând în mod serios, sincer şi după voia lui Dumnezeu relaţii cu o persoană de sex opus [34].

Există speranţă pentru homosexual. Speranţa se află în următoarele:

1. Convertire creştină

2. Recunoaşterea şi mărturisirea păcatului homosexualităţii, care va duce la obţinerea iertării

3. Roade vrednice de pocăinţă cum sunt

a. Abandonarea practicilor homosexuale şi a partenerilor homosexuali (1 Corinteni 15:33)
b. Reprogramarea activităţilor etc.
c. Restructurarea întregii vieţi după principiile biblice, prin puterea Duhului lui Cristos
d. Mai puţin accent pe experienţele sexuale [35].

4. Dacă Dumnezeu nu i-a dat persoanei respective darul abstinenţei, să caute să înveţe şi să manifeste o viaţă de
dragoste dăruindu-se soţiei lui în cadrul căsătoriei heterosexuale.

NOTE

1. Consilierii spirituali vor găsi că acest lucru este adevărat, contrazicând teoria lui Freud despre pan-sexualism.

2. Teama de a nu rămâne însărcinată; teama că partenerul de viaţă ar putea să trateze cu brutalitate copilul (dacă acesta se va naşte), la
fel cum a tratat-o pe ea.

3. Tensiunea, aversiunea sau chiar răzbunarea pot să izvorască de aici.

4. Oboseala de multe ori impune reprogramarea; programările pot să reprezinte de asemenea încercări de a sta departe unul de altul.
5. Cap. 31.

6. Femeile nu trebuie să fie timide când este vorba să ia iniţiativa relaţiilor sexuale. Cuvintele lui Pavel indică clar faptul că există
nevoia reciprocă pe care fiecare partener este chemat să o satisfacă. De asemenea femeile nu trebuie să ezite să coopereze sau chiar să
ia iniţiativa preludiului în relaţiile sexuale.

7. Vezi Competent to Counsel, p. 231-236, 220 şi urm.

8. Vezi felul cum a folosit Dumnezeu semnele de aducere-aminte în Numeri 15:37-41. Poporul Lui trebuia să poarte ciucuri la haine
ca să-şi aducă aminte să păzească poruncile Lui. Un consiliat a fost ajutat prin faptul că pe uşa casei lui a fost lipită litera G, pentru a-i
aminti să scoată gunoiul din casă când pleacă.

9. Consiliaţilor trebuie să li se spune: „Sigur că adevărul doare, dar niciodată el nu doare ca o minciună. Păcatul întotdeauna provoacă
durere şi nefericire, dar pocăinţa duce la pace. Când spui adevărul, durerea vine repede, dar urmează imediat vindecarea. Dacă amâni
să spui adevărul, vei suferi mai mult timp şi în cele din urmă vei avea de suferit şi durerea de a te confrunta cu adevărul. Când nu
tratezi adevărul aşa cum trebuie, te doare cu adevăraţt!”

10. Vezi Proverbele 22:12. Adevărul va fi cunoscut. Dumnezeu nu-i aprobă pe mincinoşi.

11. De multe ori femei care vin la consiliere spirituală afirmă că nu sunt sigure dacă au avut vreodată un orgasm. Când o femeie spune
acest lucru, consilierul spiritual poate să fie aproape sigur că nu a avut. Orgasmul este o plăcere puternică, care poate fi uşor
identificată. Când o femeie se pregăteşte în mod adecvat în tot decursul zilei pentru relaţiile sexuale, este foarte probabil că ea va avea
rezultate satisfăcătoare. Dacă ea plănuieşte cum să-l seducă pe soţul ei, dacă îl stimulează dorinţa, dacă cooperează în timpul
preludiului şi se gândeşte la el tot timpul, adică dacă se gândeşte cum poate să-i facă mai multă plăcere, este foarte probabil că ea va
reuşi. Nimic nu ajută mai mult la declanşarea unui orgasm decât cunoaşterea faptului că îi face plăcere partenerului ei.

12. Vezi Competent to Counsel, p. 203 şi urm. Diaconii, alţi pastori şi uneori soţiile acestora (rar, poate doar în caz de urgenţă) pot
servi drept consilieri spirituali într-o echipă. Consilierul spiritual însuşi trebuie să păstreze tot timpul controlul asupra discuţiei şi să-l
avertizeze pe celălalt membru al echipei să nu provoace o discuţie în contradictoriu

13. Geneza 38:9. Păcatul la care se referă acest pasaj nu este masturbaţia, ci faptul că Onan nu a avut copii cu soţia fratelui său,
conform legii leviratului cu privire la căsătorie.

14. Vezi John Schindler, How to Live 365 Days a Year (Cum să trăieşti 365 de zile pe an), (Greenwich: Fawcett Publications, 1954),
p. 135, 136, unde vei găsi alte efecte ale masturbaţiei.

15. Idealiştii sunt de părere că acestea două sunt separabile; consilierii spirituali ştiu că acest lucru nu este posibil. Inima omenească
păcătoasă va vrea să justifice raţional această chestiune.

16. Herbert J. Miles, Sexual Understanding Before Marriage (Înţelegerea relaţiilor sexuale înainte de căsătorie), (Grand Rapids:
Zondervan, 1971), p. 137-162. Sfatul lui Miles este în contradicţie cu Scripturile şi trebuie să fie respins. Cu această excepţie, cărţile
lui Miles au multe merite.

17. Un excelent succes a avui consilierea spirituală a homosexualilor la centrul de consiliere Hatboro.

18. Leviticul 13:22; Romani 1:32.

19. Wayne Oates, The Bible and Pastoral Care (Grand Rapids: Baker Book House, 1971), p. 46.

20. Un student a scris că starea lui este aceea a unui „homosexual ireversibil" şi şi-a justificat păcatul în felul următor: „Dragostea
homosexuală, atunci când este practicată după principiile esenţiale ale creştinismului, este o formă legitimă de erotism". „The
Misguided Conscience of a ‚Christian Queer’" (Conştiinţa greşit orientată a unui excentric creştin), The Outlook, august 1972.

21. Ibid. p. 47. Pentru o analiză mai detaliată a homosexualităţii, vezi Competent to Counsel, p. 35-36, şi The Big Umbrella, p. 219-
221. Practicile homosexuale pot să înceapă în multe feluri, dar întotdeauna constituie un comportament dobândit (păcat). În închisoare
sau pe vapor, unde bărbaţii nu au acces la femei timp îndelungat, homosexualitatea este în floare. Lesbianismul se dezvoltă de multe
ori între femei care nu reuşesc să-şi găsească soţi.

22. Oates nu vorbeşte concret despre concepţia lui cu privire la etiologia homosexualităţii, dar faptul că el vorbeşte despre „nevoi" şi
despre „tendinţe latente" (p. 48) pare să indice că el adoptă (poate cu rezerve) concepţia genetică. Aceasta este o concepţie greşită şi
nebiblică despre homosexualitate. Dumnezeu vorbeşte clar despre acest păcat, numindu-l „rătăcire" (Romani 1:27), „urâciune"
(Leviticul 18:22) etc. Deşi Narramore respinge concepţia genetică, el nu vorbeşte deschis despre păcatul homosexualităţii în cartea lui
The Psychology of Counseling, ci atenuează poziţia biblică sugerlnd că consilierii spirituali trebuie să-l ajute pe homosexual să vadă
că „experienţele vieţii şi alţi factori l-au determinat să adopte tipare comportamentale nenaturale". Clyde Narramore, The Psychology
of Counseling (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1960), p. 229. Şi această concepţie tinde să anuleze responsabilitatea şi
să reducă speranţa. Concepţia lui G.C. Scorer este foarte nebiblică într-un mod deosebit de dăunător. El a scris: „Trebuie să facem
distincţie clară între homosexualitate şi actele homosexuale. Homosexualitatea descrie constituţia unui bărbat sau a unei femei, pentru
care el sau ea nu poate fi considerat responsabil; aşa sunt ei făcuţi sau aşa s-au dezvoltat ei". The Bible and Sex Ethics Today (Biblia şi
etica sexului astăzi), (London: Tyndale Press, 1966), p. 118.

23. Cuvintele folosite de Pavel, „împotriva firii" (Romani 1:26), indică clar că Oates greşeşte atunci când vorbeşte despre „nevoi
homosexuale". Instinctele homosexuale nu sunt rezultatul unor nevoi înnăscute; ele sunt instincte secundare, dobândite, datorate unei
perversiuni care îşi are originea într-un mod păcătos de viaţă. Este tot atât de greşit să vorbim despre „nevoi homosexuale" pe cât este
greşit să vorbim despre „nevoi adultere" sau „nevoi de drogare". Vincent greşeşte de asemenea când scrie: „Trebuie să ne dăm seama
că cerându-i homosexualului să renunţe la... modalitatea lui „naturală" de descărcare a tensiunilor sexuale, îi cerem foarte mult".
Merville Vincent, „A Christian View of Homosexuality" (O concepţie creştină despre homosexualitate), Eternity, august 1972, p. 25.
În lumina textului din Romani 1, este foarte greşit să afirmăm că homosexualitatea este naturală în vreun sens al cuvântului. Este
semnificativ faptul că articolul descurajator al lui Vincent nu vorbeşte despre speranţă sau ajutor, ci doar despre atitudini
„înţelegătoare".

24. Alex Davidson, The Returns of Love (London: The InterVarsity Press, 1970). Titlul este deosebit de ofensator. Homosexualitatea,
cu accentul ei egocentric pervertit asupra autosatisfacerii sexuale este diametral opusă conceptului de dragoste ca dăruire. Ne întrebăm
dacă autorul nu încearcă să excite continuu poftele sexuale ale cititorului. De exemplu, oare alegerea pseudonimului Petru nu are nici
o semnificaţie? Multe trucuri apar în această caste, ca de exemplu faptul că ei numeşte homosexualitatea „boală mintală", p. 5.

25. P. 6, 38, 39. Chiar distincţia pe care o face el elimină orice bază a speranţei.

26. Ultima scrisoare, ibid., p. 88.

27. Pavel utilizează timpul trecut: „Aşa eraţi unii din voi". Versetul abundă în speranţă nu numai pentru aceia care au ajuns prinşi în
capcana homosexualităţii, ci pentru toate acele tipuri de persoane menţionate în cele două versete anterioare.

28. Vezi Romani 1:26-28. În versetul 26 Pavel numeşte homosexualitatea „patimă scârboasă" (degradantă), În versetul 27 „lucruri
scârboase" şi „rătăcire". În versetul 28 o activitate neîngăduită a unei minţi blestemate, iar în versetul 32 declară ce aceia care o
practică sunt „vrednici de moarte". Un om nu poate fi homosexual prin constituţie, aşa cum nu poate fi înclinat spre adulter prin
constituţie. Homosexualitatea nu este o stare, ci un act. Ea este văzută ca o practică păcătoasă, care poate deveni un mod de viaţă.
Actul homosexual, la fel ca şi actul adulterului, este motivul pentru care un om este numit homosexual (desigur, un om poate comite
păcatul homosexual şi în inima lui, la fel cum adulterul poate fi comis în inimă; homosexualul poate să poftească în inima lui pe un alt
bărbat, la fel cum un bărbat poate să poftească pe o femeie). Dar tocmai pentru că homosexualitatea, la fel ca şi adulterul, este un
comportament dobândit în care oamenii cu naturi păcătoase sunt înclinaţi să se rătăcească, homosexualitatea poate fi iertată în Cristos,
şi acest tipar de trăire poate fi abandonat, iar în locul lui pot fi stabilite tipare adecvate prin puterea Duhului Sfint. Unii homosexuali
au pierdut orice speranţă din cauză că consilierii spirituali creştini se feresc să numească homosexualitatea păcat. Pentru o excelentă
analiză recentă a homosexualităţii, vezi Hebden Taylor, The New Legallty (Noua legalitate), (Philadelphia: Presbyterian and
Reformed Publishing Co., 1967), p. 36-49.

29. Contrar multor explicaţii ale homosexualităţii, alegerea unui partener care se aseamănă (cât se poate de mult) cu o persoană de sex
opus arată că problema nu constă într-o lipsă de interes pentru caracteristicile heterosexuale, ci chiar opusul. Alţi factori stau la baza
perversiunii. Dar obsevaţi că interesul unui bărbat faţă de un alt bărbat cu aspect efeminat dovedeşte nevoia lui fundamentală şi chiar
dorinţa lui (denaturată) de a avea ca partener o femeie şi nu un bărbat.

30. Concepţia genetică este foarte răspândită chiar printre homosexuali. Un „excentric creştin", cum se autointitulează el, se prezintă
ca un „homosexual ireversibil". Stromata, mai 1972, în The Outlook, august 1972, p. 5. Conceptul ireversibilităţii distruge orice
speranţă. Scriitorul anonim recunoaşte acest lucru atunci când vorbeşte despre „hotărârea" lui de a „accepta adevărul cu privite la sine
şi de a trăi pornind de la acest adevăr într-un mod care să-i fie cât mai plăcut lui Dumnezeu". Ceea ce Dumnezeu numeşte „urâciune"
nu poate să-I fie niciodată plăcut, dar speranţa constă tocmai în faptul că Cristos îi schimbă pe oamenii care trăiesc această „urâciune".

31. În timpul şedinţelor de consiliere spirituală telefonul poate fi utilizat ori de câte ori consilierul spiritual consideră că este necesar
ca persoana consiliată să-şi ia imediat un angajament, când este nevoie să obţină informaţii necesare pentru şedinţa în curs etc. Mulţi
consilieri spirituali pierd mult timp datorită faptului că uită că au telefonul pe birou.

32. În unele cazuri, tinerii se dedau la homosexualitate, ca o soluţie fără riscuri pentru satisfacerea instinctelor lor sexuale, soluţie care
îi eliberează de teama unei sarcini nedorite, care însoţeşte de obicei activitatea heterosexuală ilicită. Nu după multă vreme, practica
homosexuală devine un mod de viaţă.

33. Vezi sugestiile cu privire la colectarea de date. Ordinea obişnuită este o abordare extensivă pentru a descoperi zonele
problematice, urmată de o analiză intensivă a fiecărei zone problematice.

34. Înainte de a se căsători, fostul homosexual trebuie să-i spună celei cu care vrea să se căsătorească despre trecutul lui care a fost
curăţit de Cristos, dar care ar putea să cauzeze multă durere şi agonie în familie, dacă cineva readuce în discuţie această problemă. De
asemenea trebuie să existe preocupare pentru teama fostului homosexual că nu va putea să funcţioneze adecvat pe plan sexual sau că
nu-şi va putea satisface partenera. O soţie înţelegătoare, care este gata să-l ajute pe soţul ei, poate să fie de mare folos în a-l face
capabil să treacă cu bine prin perioada de tranziţie. De asemenea, fostul homosexual trebuie să înveţe o orientare cu totul nouă în ceea
ce priveşte relaţiile sexuale, orientare în care dorinţa de a se autosatisface (evidenţiată de uimitoarea răspândire a autocompătimirii
între homosexuali) trebuie să fie înlocuită cu dorinţa de a-şi satisface soţia. Noua orientare se va dezvolta discutând 1 Corinteni 7:3-5,
în care se arată că sexualitatea nu există pentru el însuşi (sau pentru ea însăşi), ci pentru soţia (soţul) lui. Viaţa orientată spre
satisfacerea propriilor dorinţe trebuie să fie înlocuită cu viaţa de dragoste în domeniul relaţiilor sexuale. Fostul homosexual trebuie să
înveţe să fi aducă satisfacţie sexuală soţiei lui, şi nu lui însuşi. Dacă se străduieşte în mod serios să facă acest lucru prin puterea
Duhului Sfânt, în curând el va descoperi că este adevărat că e mai bine să dai decât să primeşti.

35. Pentru mulţi homosexuali, relaţiile sexuale au devenit un mod idolatru de viaţă. Influenţa lui care domină întreaga viaţă violează
hotărârea creştină: „Nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine" (1 Corinteni 6:12). De aceea, terepistul de comportament Alan
Goldstein de la Temple University, care susţine că îi transformă pe homosexuali în heterosexuali învăţându-i cum să curteze, să
cucerească şi să seducă o femeie (ca să nu mai vorbim de păcatul imoralităţii sexuale pe care el îl încurajează), nu reuşeşte să elimine
accentul pus pe sex ca factor dominant. De fapt, „soluţia" lui la această problemă nu face decât să accentueze sexul şi mai mult (într-o
direcţie diferită). El îi dă consiliatului un alt dumnezeu căruia să i se închine. Lipsa de preocupare pentru valoare în sistemul lui este
clară când spune: „Noi doar îi ajutăm pe oameni să meargă în direcţia în care vor ei". Aceasta înseamnă că dacă un homosexual vrea
să continue să trăiască în păcatul homosexualităţii, Goldstein îi va „ajuta să devină un homosexual mai priceput". The Evening
Bulletin, decembrie 16, 1972. Goldstein afirmă că el îi ajută pe oameni să devină păcătoşi mai pricepuţi, indiferent cum vor ei să
păcătuiască.

Capitolul 36
CUM SĂ-I AJUŢI PE CEI CARE SUFERĂ DE FRICĂ
Dragostea şi frica
Dragostea caută ocazii să dea; ea întreabă: „Ce pot să fac pentru altcineva?" Frica se gândeşte cu precauţie la
consecinţele posibile şi întreabă „Ce-mi va face el?" Dragostea „nu se gândeşte la rău" - frica nu se gândeşte
decât la rău. Dragostea munceşte din greu pentru îndeplinirea îndatoririlor zilei de azi şi este atât de ocupată
încât nu are timp să se îngrijoreze cu privire la ziua de mâine. Frica se concentrează asupra zilei de mâine, şi
din această cauză nu-şi ia nici o responsabilitate pentru ziua de azi. Dragostea conduce la şi mai multă dragoste
- îndeplinirea obligaţiilor aduce bucurie şi pace şi satisfacţie şi o dragoste mai mare şi mai mult devotament
pentru muncă. Frica, la rândul ei, cauzează şi mai multă frică, deoarece neasumarea nici unei resposabilităţi
aduce cu sine frica de consecinţele unui comportament iresponsabil.

„Ce mod ciudat de a începe o discuţie despre frică," vor spune unii. „De ce prezinţi frica în contrast cu
dragostea? De ce nu vorbeşti despre frică şi pace, sau frică şi siguranţă, sau frică şi seninătate?" [1] Răspunsul
la această întrebare se găseşte în 1 Ioan 4:17,18, unde Ioan însuşi prezintă frica şi dragostea ca excluzându-se
reciproc. Deşi cuvintele lui Ioan se referă în mod concret la frica de judecata care va veni şi arată cum dragostea
de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu şterge orice asemenea frică, ele necesită o aplicaţie mai largă. Ioan pare că
aplică un principiu general („dragostea desăvârşită izgoneşte frica") la un caz concret (frica de judecată). Acest
lucru este evident, deoarece el analizează natura fricii şi efectele el în general: „Frica (nu numai frica de
judecată) are cu ea pedeapsa".

Este adevărată afirmaţia că „Frica de Dumnezeu este frica aceea care îndepărtează orice altă frică" [2]. Inamicul
fricii este dragostea; pentru a te dezbrăca de frică deci, trebuie să te îmbraci cu dragoste. Consilierii care
recunosc acest fapt fundamental sunt pe calea care-i va duce la o soluţie, biblică pentru multe probleme legate
de frică, inclusiv acelea care au fost numite fobii.

În ce fel sunt dragostea şi frica opuse una alteia? Observaţi următorul lucru:

Dragostea se autodăruieşte; frica se autoprotejează [3]. Dragostea se deplasează spre alţii; frica se izolează de
ei. Dar consilierul spiritual creştin trebuie să ţină minte (şi să-i convingă şi pe consiliat) că dragostea este mai
puternică, pentru că ea este în stare să izgonească frica. Nimic altceva nu are o putere expulsivă atât de mare
asupra fricii.

O mamă poate fi speriată de un şoarece, dar ea nu este imobilizată de frică atunci când un animal sălbatic îl
atacă pe copilul pe care ea îl iubeşte. Dragostea ei învinge frica şi o izgoneşte în timp ce ea se aruncă în luptă.
Astfel dragostea se dovedeşte a fi mai mare decât frica. Un bărbat care suferea de fobia că nu putea să treacă
peste poduri, când a auzit că a avut loc un accident de maşină în care erau implicaţi copiii lui, a trecut cu viteză
peste două poduri, nesimţind nici o frică. Cu câteva zile în urmă refuzase să traverseze exact aceleaşi poduri.
1 Ioan 5:19 ne spune că ceea ce îl face pe un creştin în stare să iubească este dragostea pe care a avut-o
Dumnezeu faţă de el mai înainte. Printr-o părtăşie plină de dragoste cu Dumnezeu, această dragoste, care este
un răspuns al omului la dragostea lui Dumnezeu, se maturizează (este făcută „desăvârşită"). Faptul că un om
încă se mai teme arată că dragostea lui este încă imperfectă (v. 18b). Creşterea în dragoste produce îndrăzneala
(v. 17; „încredere") de a ne apropia de Tatăl. Şi, reciproc, cu cât un om umblă mai mult cu El, cu atât îi scade
frica şi are mai multă încredere să vină înaintea Lui, atât la judecata care va veni, cât şi în prezent (vezi 1 Ioan
5:14).

Frica şi dragostea sunt invers proporţionale. Cu cât frica este mai mare, cu atât este mai mică dragostea; cu cât
este mai mare dragostea, cu atât este mai mică frica. Când una atârnă mai greu în balanţă, cealaltă este mai
uşoară. Dar încurajator pentru consilierea spirituală este faptul că dragostea este cea mai grea.

Este interesant să observăm că în Scripturi nu se spune niciodată despre Isus că I-a fost frică [4]. Motivul
evident este că dragostea Lui a fost perfectă.

Frica şi pedeapsa
Ioan afirmă că „frica are cu ea pedeapsa". Felul cum analizează Ioan frica îi furnizează consilierului spiritual un
răspuns la distincţia pe care încearcă s-o facă Skinner între pedeapsă şi impunerea forţată. Skinner face o
distincţie eufemistică fără să stabilească o diferenţă. El vrea să facă distincţie între pedeapsă şi control forţat.
Dar controlul forţat este cel de care se tem oamenii. Ioan spune: „Frica are cu ea pedeapsa". Skinner greşeşte.

Pedeapsa din frică poate fi văzută poate cel mai bine în frica de moarte. Ea este „boldul" morţii (1 Corinteni
15:55-57 [5]). Evrei 2:14,15, ne spune că oamenii nemântuiţi sunt în robia acestei frici toată viaţa lor (elementul
de pedeapsă este clar). Numai Cristos, prin dragostea Lui, poate să-i elibereze pe copiii Lui de această robie
(vezi şi Romani 8:15). În El, dragostea învinge frica, în cadrul consilierii spirituale, evanghelizarea este actul
fundamental al dragostei, necesar pentru a înfrânge cea mai mare frică, frica de moarte. Aceia care au ajuns să-
L iubească pentru că El i-a iubit mai întâi nu au nici un motiv să le fie frică; ei pot să aibă linişte în inimile lor,
şi să se gândească plini de încredere la Ziua Judecăţii. Dragostea elimină boldul morţii. Dragostea matură îl
face pe creştin în stare să aştepte moartea (sau revenirea lui Cristos) cu bucurie şi anticipare (vezi Filipeni 1:20;
2 Timotei 4:7, 8; 2 Tesaloniceni 1:10, 12; 1 Petru 4:13). Omul care poate să facă acest lucru este bine pornit pe
calea eliminării altor forme de frică. Printr-o astfel de credinţă creştinii au înfruntat fără frică leii, rugul şi orice
fel de lipsuri şi greutăţi (Evrei 11).

Creştinul nu a primit „un duh de robie" ca să mai aibă frică (Romani 8:15) [6]. El nu mai trebuie să fie îngrozit
la gândul că va sta în faţa lui Dumnezeu (Evrei 10:31). De aceea, Cristos îi porunceşte de trei ori: „Nu te teme"
(Matei 10:26,28,31). O astfel de frică este păcat. Această idee apare frecvent în Scripturi. Evrei 13:6, citând
Psalmul 118:6, condensează tot ceea ce se spune în altă parte:

„...putem să zicem plini de încredere: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?"

Eliminarea fricii prin dragoste

În pasajele care au fost citate, frica pare să izvorască dintr-o teamă de ceea ce poate să facă Dumnezeu sau
omul. Rezumatul legii trebuie să stea în atenţia nostră, deoarece, prin contrast, ea vorbeşte despre dragostea
pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Dragostea pentru Dumnezeu înseamnă să ne concentrăm asupra modurilor
în care putem să ne încredem în El, să ne închinăm Lui şi să-L slujim; în acelaşi fel, dragostea pentru semenul
nostru se concentrează asupra unei relaţii cu el în cadrul căreia noi trebuie să dăruim.

În lumina celor de mai sus, consilierii spirituali creştini trebuie să determine sursa fricii şi să o elimine
chemându-l pe consiliat la pocăinţă şi la dragoste. Este frica consiliatului, în principal, o frică de Dumnezeu sau
de om? Dacă consiliatului îi este frică de Dumnezeu, trebuie explorată relaţia lui cu Dumnezeu. Consilierul
spiritual trebuie să-şi pună următoarele întrebări: Crede consiliatul cu adevărat în Dumnezeu? Înţelege el
învăţătura biblică despre siguranţă şi pace? Există în viaţa lui vreun păcat care îi tulbură relaţia cu Dumnezeu şi
îi răceşte ardoarea pentru El? (Vezi Deuteronom 28:65-67, unde se face o descriere reuşită a groazei şi a fricii
pe care o poate trimite Dumnezeu ca o consecinţă a păcatului.) Urmează apoi pocăinţa şi reînnoirea
anagjamentului de a-l sluji cu dragoste pe Dumnezeu.

Dacă frica consiliatului este în principal o frică de oameni, atunci el trebuie să fie încurajat să se anagajeze într-
o lucrare de slujire plină de dragoste, în care el să se poată dărui altora. Pot să mai fie implicate şi alte lucruri
aici, dar în ultimă instanţă frica va dispărea numai atunci când consiliatul va învăţa să trăiască o viaţă de
dragoste şi preocupare pentru semenul lui.

Dacă consiliatul afirmă că-i este frică să întâlnească oameni, consilierul spiritual poate să-l ajute să-şi descopere
un dar pe care să-l folosească pentru a le sluji altora. Aşa a fost cazul lui Brad. Brad şi-a învins frica folosindu-
şi talentul de a cânta la pian la întâlnirile tinerilor. Totuşi, consilierul spiritual trebuie să aibă grijă să nu
recomande lucrarea de slujire ca un mijloc de a se elibera de frică. După cum ne spune Ioan, noi trebuie să
vedem frica drept un semn al lipsei de dragoste (în acest caz folosirea unui talent pentru alţii; pianul fusese mai
înainte utilizat în mod egoist) şi trebuie să-i cerem consiliatului să se pocăiască de acest păcat. El trebuie să fie
ajutat să vadă nevoia de a-i sluji semenului lui; el nu trebuie să slujească doar ca să-şi rectifice o deficienţă. Ca
întotdeauna în slujirea creştină, el îşi va găsi viaţa dacă o va pierde. Frica lui de oameni se va diminua pe
măsura că va creşte slujirea lui plină de dragoste pentru ei. Este mai bine să dai decât să primeşti.
Binecuvântarea personală nu vine dacă o căutăm, ci dacă devenim noi înşine o binecuvântare pentru alţii.

Frica de consecinţe
„Cel rău fuge fără să fie urmărit" (Proverbele 28:1; vezi de asemenea Leviticul 26:36). Această afirmaţie
constituie baza pentru un număr de probleme legate de frică. Ea arată clar cum o conştiinţă vinovată poate să
cauzeze mari suferinţe emoţionale şi chiar un comportament bizar [7]. Unele persoane, cărora le-a fost pusă
eticheta omnidirecţională „schizofrenie", nu suferă de fapt decât de un caz grav de frică ce izvorăşte dintr-o
conştiinţă vinovată. Această frică de consecinţele vinovăţiei afectează în aşa măsură felul de a gândi şi de a trăi
al omului încât (în timp) el poate chiar să-şi creeze o lume imaginară, care în unele privinţe, este foarte
îndepărtată de realitate. Dacă, aşa cum a fost cazul lui Rick, un consiliat spune o poveste exagerată despre
agenţi guvernamentali care se ocupă de narcotice şi care îl urmăresc pe el zi şi noapte, despre faptul că telefonul
lui este interceptat şi camera lui are un microfon ascuns, consilierul spiritual nu trebuie să treacă pur şi simplu
cu vederea această povestire considerând-o imaginară şi să-l eticheteze pe consiliat drept paranoic.

Dimpotrivă, punând întrebări bine gândite, pe baza presupunerii că unele persoane care trec prin viaţă cu
obsesia că sunt urmărite fac acest lucru din cauza unui trecut vinovat, consilierul poate să descopere (ca în cazul
lui Rick) că în trecut consiliatul a fost implicat în vânzarea şi utilizarea de narcotice. Suspiciunea cu care a trăit
în acele zile, ducând o viaţă dublă, temându-se întotdeauna că va fi prins şi că va trebui să suporte consecinţele,
a continuat chiar şi după ce el a încetat să se mai ocupe de narcotice. Precauţia datorată fricii a devenit un mod
de viaţă pentru el. Ocaziile reale de frică din trecut, care au dus la un anumit mod de a trăi şi de a interpreta
realitatea, l-au modelat în aşa fel încât el a interpretat noua lui situaţie în termenii vechilor categorii. Soluţia
fundamentală pentru nevoia lui Rick a fost o viaţă nouă, bazată pe iertare, care a dus la dragoste şi la slujire
plină de dragoste în care el a început să experimenteze reacţii opuse celor la care se aştepta el de la cei din jurul
lui.

Frica nu trebuie să fie imediat etichetată drept nerealistă. Janet se plângea că Dumnezeu o va omorî. Pastorul ei
a tratat-o de parcă frica ei nu ar fi avut nici un temei. Dar când un consilier spiritual noutetic s-a ocupat de
problema ei, el a luat în serios frica ei şi i-a spus: „Probabil că ai făcut ceva foarte grav dacă crezi lucrul
acesta!" La aceasta ea a dezvăluit faptul că avea doi copii nelegitimi şi că acum avea o relaţie păcătoasă cu un
bărbat pe care încerca să-l determine s-o ia de nevastă minţindu-l că al doilea copil este al lui. Consilierii
spirituali creştini ştiu că acela care fuge când nu-l urmăreşte nimeni este „rău".

Fobiile
Toate acestea duc la discutarea problemei spinoase a aşa-numitelor fobii (din cuvântul grecesc phobos, „frică").
Problema este spinoasă pentru că, după cât ştiu eu, Biblia nu vorbeşte despre astfel de cazuri de frică, ca o
categorie separată. Soluţia pentru această problemă pare deci să constea (la fel ca în cazul „schizofreniei") în a
considera fobiile nu o categorie distinctă, ci un termen general care descrie un grup de temeri ce pot fi atribuite
multor situaţii cu etiologii distincte. Experienţa de consiliere spirituală pare să confirme această concepţie.

De exemplu, fără îndoială există oameni care folosesc frica pentru a-i manipula pe alţii. Ei pretind că le este
frică de şoareci, sau de pisici, sau de viermi şi fac o întreagă demonstraţie atunci când sunt confruntaţi cu astfel
de creaturi. În unele cazuri poate să fie o raţiune pentru această frică (de exemplu o experienţă terifiantă din
trecut în care a fost implicat animalul respectiv). Dar în alte cazuri, aceia care vorbesc prea mult despre această
problemă sau care evită anumite locuri din cauza prezenţei creaturilor acelora, prin cuvintele şi acţiunile lor îi
demonstrează unui observator atent că şoricelul, pisica sau viermele a devenit un pretext convenabil pentru a
câştiga atenţia sau simpatia altora. Este de asemenea posibil ca ei să folosească această „frică" pentru a-i
pedepsi pe alţii sau pentru a obţine ceea ce dorec. Acest fel de persoane au de obicei un aşa repertoriu de astfel
de pretexte (care pot să se extindă de la mâncăruri până la anumite situaţii sau activităţi etc.) încât le folosesc ca
pe un cadru în care să-şi desfăşoare mica lor piesă pentru diverşi auditori. În timp, la fel ca toţi actorii buni, ei
învaţă sa simtă rolul pe care-l joacă şi astfel ajung să experimenteze cu adevărat frica de obiectul respectiv (care
rareori scapă de sub control în cazul unor astfel de persoane).

Alte fobii sunt cauzate de legături asociative greşite. Lui Paul a început să-i fie frică să traverseze poduri ca
urmare a unei experienţe terifiante pe care a avut-o când a traversat un pod, experienţă cauzată de o mare lipsă
de somn. Pierderea a mai mult de două zile de somn poate duce la oricare din efectele drogurilor halucinogene,
prin felul cum afectează reacţiile chimice din organism. În timp ce era pe pod, el a avut o viziune cauzată de
lipsa de somn. Necunoscând nimic despre dinamica organismului, el a asociat în mod greşit experienţa
înfricoşătoare cu podul pe care se întâmpla să-l traverseze. După aceea, când se apropia de un pod, el devenea
agitat şi era plin de o frică pe care nu o putea controla. Frica nu a fost rezultatul lipsei de somn, ci ea a provenit
din frica de experienţa anterioară. El a asociat experienţa cu podurile, şi în anxietatea lui cu privire la
posibilitatea ca această experienţă să se repete din nou când traversează un pod, el s-a propulsat într-o spirală de
panică. Astfel, această experienţă, derivată din prima, s-a adăugat la problema traversării podului, de care el a
ajuns să se teamă şi s-o asocieze şi mai mult cu traversarea podului, ad infinitum. După aceea, chiar şi gândul
de a traversa un pod producea un sentiment de frică. Omul acesta a ajuns până la urmă la un punct în care teama
de a traversa poduri apărea în mintea lui înainte ca el să ajungă la pod.

Ce a trebuit să facă acest consiliat? A fost nevoie ca el să recunoască anumite fapte şi să acţioneze într-o
manieră creştină în conformitate cu aceste fapte.

1. Frica lui era reală.

2. Frica lui era greşită şi păcătoasă. Acest mod greşit de a rezolva problemele vieţii a cauzat o exagerată
preocupare pentru propria persoană, i-a redus mobilitatea şi utilitatea şi a fost în multe alte privinţe o piedică în
calea unei trăiri creştine responsabile. Această frică trebuia să dispară.

3. Frica lui nu era o frică de poduri; era o frică ce a fost asociată cu podurile. Această distincţie este vitală, şi
recunoaşterea ei îl ajută adesea pe consiliat să învingă multe astfel de temeri

4. Ceea ce constituie obiectul frici lui sunt experienţele pe care le-a avut el pe poduri.

5. Podurile nu produc aceste experienţe; el însuşi le produce. El le creează; el le produce. Aceasta înseamnă că
el poate să înceteze să le mai creeze; el poate să înceteze să le mai producă. Nu există nici o forţă ciudată
exterioară care să aibă stăpânire asupra lui.

6. Lucrul de care îi e frică lui acum este frica.

7. El se teme de sentimentele pe care le-ar putea retrăi la traversarea podurilor (asociate cu experienţe de frică
din trecut). El se teme de ele în loc să le înţeleagă şi să le utilizeze ca pe o putere care poate să-l pregătească
pentru o acţiune curajoasă în faţa unui pericol posibil. Frica de aceste sentimente de anticipare declanşează şi
mai multă frică, iar aceasta la rândul ei produce şi mai multe sentimente (despre care el spune că pur şi simplu
pun stăpânire pe el [8]), de care el se teme, şi astfel declanşează mai multă frică... şi aşa mai departe până la o
stare de panică.
Studiaţi următoarele comentarii despre bine cunoscuta problemă a fricii de scenă, similară cu cele discutate mai
sus.

Tensiunea şi frica (frica de scenă sau tracul)

Tensiunea este adesea problema cheie pe care un vorbitor începător trebuie să o depăşească. Uneori el spune că
are senzaţii ciudate în stomac, frică de scenă sau mâini reci şi umede. Dar nervozitatea, după cum a spus cineva,
este plata pe care o plătim pentru faptul că suntem cai de cursă şi nu vaci. Tensiunea este o reacţie normală
înainte de o călătorie mult aşteptată, înainte de un eveniment sportiv sau de un examen. Unii au numit această
stare de agitaţie emoţia originară [9]. La copii a fost observată tensiunea începând din a doua săptămână de
viaţă. Se pare că ea nu poate fi evitată. Patru mii de luptători aviatori din timpul celui de-al doilea război
mondial au fost întrebaţi despre sentimentele pe care le au înainte de a zbura. Rezultatul studiului a dezvăluit
simptome care sunt izbitor de asemănătoare cu acelea care apar în mod obişnuit în timpul fricii de scenă. În
ordinea frecvenţei lor, iată care sunt primele şase: (1) bătăi rapide ale inimii; (2) tensiune musculară; (3) devine
uşor iritat, supărat sau susceptibil; (4) uscăciunea gurii; (5) transpiraţie; (6) senzaţii ciudate în stomac

Ce se întâmplă de fapt în cazul fricii de scenă? O stare fizică normală de anticipare sau tensiune poate fi tot ce
este necesar pentru a declanşa un cerc vicios care îl va face pe om incapabil de a vorbi bine. Starea fizică
normală de anticipare stârneşte sentimente în corp care pot fi înţelese greşit şi astfel pot să cauzeze frică, iar
aceasta, la rândul ei, face corpul să fie şi mai încordat, ceea ce creează sentimente şi mai pronunţate, care la
rândul lor pot să fie greşit interpretate şi să producă şi mai multă frică la infinit. În situaţii de tensiune, corpul,
printr-un impuls psihologic, se pregăteşte pentru o stare de urgenţă. Vorbitorii înţelepţi ştiu acest lucru şi mai
ştiu şi că este bine şi necesar ca întreg corpul lor să fie pregătit în felul acesta pentru ca ei să poată vorbi. Ei ştiu
că pentru a vorbi bine corpul trebuie să fie alert, aşa că ei înhamă tensiunea şi o pun la lucru spre beneficiul lor.
Tensiunea ajută de multe ori ca ideile să se închege în timpul discursului. Cele mai bune predici sunt acelea în
care factorul care încheagă este evident. Dacă ideile se încheagă dinainte, în biroul vorbitorului, ele pot să
piardă ceva din focul pe care l-ar avea altfel în momentul când sunt prezentate.

Într-o situaţie încordată, de anticipare emoţională, mintea care reflectă asupra sarcinii care-i stă înainte trimite
mesaje la diverse părţi ale ale corpului pentru ca acestea să se pregătească cât mai deplin, iar corpul îşi
mobilizează resursele. Vorbitorul are nevoie de un corp pe deplin pregătit. În situaţii de relaxare operează
sistemul nervos simpatic. Funcţia lui este să acumuleze şi să conserve rezervele corpului. Dar când sistemul
parasimpatic este chemat să acţioneze, ritmul respiraţiei, bătăile inimii, circulaţia şi alte funcţii fiziologice
răspund în mod adecvat. Glandele suprarenale secretă hormonul numit adrenalină în sânge. Acest hormon
circulă în tot corpul şi afectează multe organe. În stare de stres, oamenii au descoperit că sunt capabili să
îndeplinească lucrări pe care în mod normal nu sunt în stare să le îndeplinească. Adrenalina este un fel de
supraîncărcător care dă energie corpului pentru acţiune. De exemplu, în timpul unui foc, un om a cărat un seif
de la un capăt al unei încăperi la altul şi l-a aruncat pe fereastră. După ce focul a fost stins, i s-a cerut să arate
cum a cărat seiful, şi el a încercat să repete ceea ce a făcut în timpul focului. A descoperit însă că într-o stare de
tensiune normală n-a putut nici să urnească seiful [10].

Când adrenalina ajunge la ficat, ea ajută la eliberarea zahărului în sânge, pentru a pune mai multă energie la
dispoziţia creierului şi a muşchilor. De asemenea, ea măreşte ritmul inimii, aşa încât sângele să-şi poată
îndeplini mai repede funcţiile. Adrenalina converteşte resursele de zahăr în zahăr care poate fi utilizat mai rapid
de muşchii scheletului. În timp ce corpul deviază sângele de la sistemul digestiv spre muşchii exteriori,
mişcările peristaltice ale stomacului şi intestinelor (acele mişcări line şi confortabile care pun în mişcare
mâncarea când corpul este într-o stare de relaxare) încetează şi de aceea avem o senzaţie ciudată în stomac.
Gura se poate usca, părul se poate ridica măciucă, iar mâinile pot fi umede şi reci.

Tensiunea nu poate fi evitată, însă nu trebuie să ne fie frică de ea, ci trebuie s-o înţelegem. Tensiunea este
pregătirea corpului, ea este modalitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a face faţă urgenţelor şi situaţiilor
dificile. Tensiunea ne face alerţi. Vorbitorii nu trebuie să caute să reducă tensiunea în general, ci numai acel gen
de tensiune excesivă care scapă de sub control din cauza fricii. Frica poate să fie evitată în mod obişnuit dacă
înţelegem funcţia binefăcătoare a tensiunii şi astfel ea poate fi ţinută sub control. Aceasta înseamnă că
tensiunea, pentru a fi utilizată în mod adecvat de un vorbitor, trebuie să fie ţinută sub control în aşa fel încât să
ia întotdeauna o formă potrivită cu subiectul despre care va vorbi vorbitorul. Conţinutul discursului controlează
gradul de tensiune şi o face să fie adecvată pentru fiecare punct al discursului. Problemele legate de tensiune
deci sunt în esenţă o chestiune de doză.

Tensiunea: o chestiune de doză

Atâta timp cât tensiunea este slujitoarea vorbitorului, ea este bună. Pentru a predica bine sau pentru a vorbi bine
în orice împrejurare omul trebuie să fie alert, nu exagerat de relaxat şi nici exagerat de încordat. O anumită
cantitate de tensiune normală este necesară pentru ca el să fie alert. O măsură normală de încordare este bună,
pentru că ajută, dar tot ceea ce constituie o piedică este anormal şi trebuie eliminat. Înţelegerea este primul
dintre mai mulţi factori care pot fi aduşi în scenă. Primul pas în procesul de a învăţa cum să foloseşti tensiunea
ca pe un slujitor este să ajungi să-i înţelegi scopul şi funcţia. Din acest motiv am explicat aici efectele
psihosomatice ale anticipării. Când lipsa de înţelegere este sursa problemei, teama de necunoscut şi tensiunea
scăpată de sub control, care rezultă din această teamă, vor dispărea când se oferă explicaţia lor. Când un
vorbitor simte senzaţia ciudată în stomac, când îşi simte muşchii încordaţi şi are un sentiment de teamă pe care
îl înţelege, lui nu-i va fi frică de aceste sentimente normale şi deci nu va face ca tensiunea să se ridice la un
nivel anormal.

Dar după ce vorbitorul dobândeşte o înţelegere temeinică a senzaţiilor fizice normale, dacă frica de scenă
persistă, s-ar putea să fie vorba de o altă problemă. Dificultatea poate să provină din mândrie, sau laşitate sau
vinovăţie. Poate că-i este frică de reacţia ascultătorilor. Frica de acest fel este cauzată în ultimă instanţă de o
preocupare exagerată pentru propria persoană. Dacă pregătirea lui este adecvată, dacă el a vorbit suficient de
frecvent pentru a se familiariza cu vorbirea în public, dacă el înţelege dinamica încordării sau a tensiunii
normale, şi dacă frica totuşi persistă, vorbitorul trebuie să se întrebe pur şi simplu: „Mi-e oare frică de
ascultători?" Poate că îl îngrijorează aspectul lui exterior. Aspectul unui vorbitor devine un obiect de analiză
minuţioasă, şi poate că pe el îl peocupă reacţia ascultătorilor faţă de aspectul lui. Sau, şi mai probabil, el poate
să fie preocupat de reacţia ascultătorilor la felul cum le vorbeşte. Sau poate să fie preocupat de reacţia
ascultătorilor faţă de ideile lui, şi mai ales reacţia acelora care nu sunt de acord cu el. Este posibil ca lui să-i fie
frică de consecinţele pe care le va avea ceea ce are el de spus. Sau s-ar putea ca el să se simtă vinovat pentru că
nu a spus ceea ce el ştie că Dumnezeu vrea ca el să spună. În acest caz, poate că îi este frică să nu comită
păcatul laşităţii. Fiecare din aceste posibilităţi arată că în gândirea vorbitorului a avut loc o cotitură. În loc să se
gândească la binele ascultătorilor, în loc să se gândească cum să-I fie credincios lui Dumnezeu, el a început să
se gândească la el însuşi. Subiectul pe care el vrea ca ascultătorii lui să-l creadă a ajuns de importanţă
secundară, pe primul loc fiind preocuparea pentru propria lui persoană. Când un vorbitor începe să gândească:
„Cum arăt? Cum vorbesc? Cum mă voi face înţeles?", el deschide uşa pentru posibilitatea unui caz serios de
frică de scenă. Există o singură cură pentru această, maladie - rezolvarea tuturor acestor probleme cu
Dumnezeu, înainte de a predica. Vorbirea şi toţi factorii legaţi de ea trebuie să fie puşi în mâna lui Dumnezeu,
astfel încât atunci când predică, vorbitorul să se piardă în subiectul lui şi în preocuparea lui pentru ascultători.
Dacă el se concentrează în mod corect asupra subiectului, nu va avea timp să se gândească la el însuşi.
Gândurile legate de propria lui persoană distrag atenţia, împiedică concentrarea asupra subiectului şi de aceea
dăunează vorbirii [11]..

8. Nu s-a întâmplat nimic misterios; nimc care să nu fie sub controlul lui Dumnezeu; nimic care prin graţia Lui
să nu poată fi învins pe deplin.

9. Anxietatea normală este bună şi trebuie să fie înţeleasă şi utilizată, în loc să ne fie frică de ea sau s-o
eliminăm. Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne facă mai capabili să trăim în mod responsabil. Numai spirala fricii - şi
la capătul ei panica debilitantă - este greşită şi trebuie să fie învinsă. Pregătindu-ne prin această anxietate
normală, Dumnezeu ne dă curajul să înfruntăm şi să învingem problema.

10. Este necesar curajul care se dezvoltă din credinţa (încrederea) în Dumnezeu. Creştinii au înfruntat leii. Şi el
poate să înfrunte experienţa care-i provoacă frică.

11. În cazul lui Paul, faptele legate de lipsa lui de somn şi efectele ei, au fost dezvăluite şi explicate. El a ajuns
să vadă cum a asociat greşit aceste efecte cu traversarea podurilor [12]. Înarmat cu aceste fapte, prin credinţă şi
rugându-se, el a traversat un pod. A fost într-o stare de anxietate, dar nu a intrat în panică. Această experienţă
iniţială l-a ajutat. A traversat din nou podul cu şi mai bune rezultate. Apoi, a traversat podul în mod repetat,
până când problema a fost rezolvată.

Astfel de temeri încep atunci când omul este într-o stare fizică deficitară. În vreme de boală, de durere, de
depresiune, de lipsă de somn etc., astfel de tipare au tendinţa de a se dezvolta. Urmează o experienţă terifiantă.
Mintea se fixează asupra unui lucrul (sau asupra unei persoane din apropiere) şi le asociază pe acestea două. În
proxima ocazie similară, frica de o repetare a experienţei terifiante o declanşează. Astfel, frica devine o profeţie
care se împlineşte singură. Tiparul a început.

Creştinii, din dragoste pentru Dumnezeu şi ascultând cu încredere de Cuvântul Lui [13], pot să învingă aceste
probleme astfel:

1. prin rugăciune şi pocăinţă;

2. separând experienţa terifiantă de obiectul fricii;

3. înţelegând spirala;

4. având curaj creştinesc în lupta cu această problemă.

Poate că punctul patru are nevoie de mai multe comentarii. Dacă Paul n-ar fi traversat în realitate podul (dacă
nu s-ar fi luptat cu problema lui), el n-ar fi învins-o. Credinţa şi cunoaşterea trebuie să conducă la acţiune. Deci
formula pentru tratarea acestui fel de fobii este foarte simplă. Ea se reduce la aceasta: încrede-te şi ascultă.
Dragostea pentru Dumnezeu răspunde „da" cu credinţă Scripturilor care spun: „Dacă mă iubeşti, ascultă
poruncile mele".

Cum să distingi obiectele care provoacă frică

Un alt mod în care consilierii spirituali pot să analizeze frica este să stabilească dacă frica de obiectul respectiv
este justificată sau nu. Îşi are frica originea într-un obiect cu adevărat terifiant, de care este din punct de vedere
biblic legitim să-i fie omului frică (de ex. un tigru), sau este frica generată în interiorul omului în prezenţa unui
obiect de care nu este legitim din punct de vedere biblic să-i fie frică (de ex., unui pastor îi este frică de membrii
bisericii, pentru că nu este pregătit în mod adecvat să predice. Sau luaţi un alt exemplu: Lui Sally îi este frică de
Martha. De ce? Din cauza unui sentiment de vinovăţie. Ea nu vrea s-o vadă, să vorbească cu ea sau să fie în
prezenţa ei, pentru că a greşit cu ceva faţă de ea. Poate fi legitim să-ţi fie frică de un tigru şi să te ascunzi şi să
fugi în anumite împrejurări. Există un motiv bun pentru frica de Martha, dar nici fuga, nici ascunderea de ea nu
sunt acţiuni creştine. În această împrejurare, acţiunea potrivită este mărturisirea păcatului şi reconcilierea.
Evitarea multiplică doar şi măreşte păcatul)?

Lipsa de somn poate să provină din frică (vezi Psalmul 3:5-6) sau, aşa cum am văzut, frica poate să izvorască
din lipsa de somn. Ca şi în cazul altor obiceiuri, odată ce tiparul comportamental a fost stabilit, frica nu se mai
declanşează în mod conştient. Ea vine pur şi simplu. De aceea, unele forme de frică pot să pară ciudate,
nefondate sau generalizate. Aceasta pentru că legătura asociativă nu mai este evidentă.

Pentru a rupe tiparul acesta, este util să distingem şi să descoperim de ce îi este frică persoanei respective. Este
frica ocazionată de (1) un obiect terifiant în mod legitim; (2) experimentarea fricii a fost asociată în mod greşit
cu un obiect care ar trebui să fie nonterifiant; (3) prezenţa anumitor persoane, locuri sau lucruri care îi amintesc
consiliatului de posibile consecinţe terifiante ale păcatului lui; (4) un mod de viaţă dezvoltat în condiţii cu
adevărat terifiante, care a persistat, deşi condiţiile nu mai există; sau (5) un mod de a reacţiona care iniţial a fost
un act manipulativ şi care acum a devenit o realitate?

Oricare ar fi cauza, consilierul spiritual creştin, înarmat cu Cuvântul lui Dumnezeu din care poate să prezinte
dragostea lui Dumnezeu în Cristos, are răspunsul final pentru frică atât în viaţa aceasta, cât şi în viaţa viitoare.

NOTE
1. Dragostea şi frica sunt multidimensionale. Cu cât un cuvânt este mai complet şi mai bogat, cu atât are mai multe faţete. Dragostea
şi frica sunt părţi mari din viaţa omului. De aceea, ele nu arată aşa:

Dimpotrivă, având mai multe faţete, ele au mai multe legături, şi probabil arată mai degrabă aşa:

2. Expresia „frica de Dumnezeu" a însemnat, la origine, un respect plin de reverenţă, produs de măreţia şi de puterea lui Dumnezeu, a
însemnat frica de ceea ce Dumnezeu poate să-ţi facă ţie. În timp, această expresie a ajuns să însemne ceva asemănător cu „viaţa celor
credincioşi", „adevărata credinţă" sau „credinţa în adevăratul Dumnezeu" (vezi Neemia 1:11). Se pare totuşi că nu a pierdut niciodată
complet nuanţa de reverenţă şi respect pentru Acela care are puterea de a judeca şi pedepsi. După cum spune Psalmul 112:7,8, omul
care se teme de Domnul (observaţi că în a doua jumătate a primului verset el este numit un om care crede în Biblie: „care are o mare
plăcere pentru poruncile Lui"), „nu se teme de veşti rele", „inima lui este tare", „inima îi este mângâiată" ca „să nu se teamă de
nimic". În toate trei versetele este utilizat acelaşi cuvânt ebraic yare. Vezi, de asemenea, Isaia 8:11-13 (în 1 Petru 3:14 cuvintele „n-
aveţi nici o teamă de ei" sunt interpretate ca însemnând nu vă lăsaţi intimidaţi de ei.

3. Frica a început în grădină (Geneza 3:10). Ea a avut drept rezultat fuga şi ascunderea de Dumnezeu (Geneza 3:8-10; aici apare
pentru prima dată cuvântul frică). Adam şi Eva au încercat să-şi ascundă păcatul. Pe scurt, aceasta este o paradigmă a fricii care
rezultă din păcat. Nu este greu să vedem cum dragostea are rezultate opuse fricii.

Frica..... îndepărtare (de probleme, persoane), ascundere şi tăinuire, autoprotejare

Dragostea..... apropiere (de probleme, persoane), dezvăluire şi deschidere, vulnerabilitate (vezi 1 Corinteni 13).

4. Frica în sine nu este rea. Dumnezeu a sădit toate emoţiile în om. Chiar şi sensurile expresiei „frica de Dumnezeu" arată cât de
potrivită poate să fie frica atunci când este stârnită în mod corect şi direcţională în mod corect. Frica de pericole (de ex., frica de a nu
cădea de pe o stâncă), care îi determină pe om să ia precauţiile necesare este corectă şi sfântă atâta timp cât se bazează pe credinţa şi
încrederea în providenţa lui Dumnezeu. În acest sens, fără îndoială că şi Isus a manifestat acel gen de preocupare precaută, care este
necesară pentru o trăire după voia lui Dumnezeu.

5. Vezi The Big Umbrella, p. 63 şi urm., unde vei găsi o analiză a acestui pasaj.

6. Alte pasaje importante în care este vorba despre frică în raport cu Duhul Sfânt sunt Hagai 2:5 şi 2 Timotei 1:7.

7. Vezi de asemenea Proverbele 29:25.

8. Observă ideea de victimă care trebuie eliminată.

9. Floyd L. Ruch, Psychology and Life (Psihologie şi viaţă), (Scott, Foresman and Co., 1948), p. 411.

10. Ruch, op. cit., p. 166.

11. Pulpit Speech, p. 154-157.

12. Nu este întotdeauna necesar sau posibil să descoperim cauza iniţială. Este suficient să separăm frica de experienţă de frica de
obiect.

13. Vezi astfel de versete minunate cum sunt Psalmul 34:4: „Domnul... m-a izbăvit din. toate temerile mele".

Capitolul 37
CONSILIEREA ACELORA CARE SE TEM CĂ AU COMIS
PĂCATUL DE NEIERTAT
Din când în când, consilierii spirituali creştini sunt chemaţi să ajute persoane care sunt foarte tulburate, pentru
că ele cred că au comis păcatul care nu poate fi iertat. Cum trebuie să trateze consilierul spiritual astfel de
persoane?

Ce este acest păcat?

Mai întâi, consilierul spiritual trebuie să ştie exact ce este păcatul de neiertat. Pasajele care se referă la aceasta
apar în Marcu 3:29, 30 şi Matei 12:31, 32, unde acest păcat este prezentat ca fiind atribuirea lucrării Duhului
Sfânt diavolului. El este clar identificat în context prin următoarele fapte: (1) păcatul de neiertat este un păcat
împotriva Duhului Sfânt; (2) el este o blasfemie la adresa Duhului Sfânt; şi, mai concret (3) el constă din a
numi Duhul Sfânt, un „duh necurat" prin faptul că (4) lucrarea Lui îi este atribuită lui Beelzebul.
Ce se poate face?
Înarmat cu înţelegerea pasajului în felul acesta, consilierul spiritual poate să înceapă cerându-i consiliatului să
descrie păcatul pe care l-a comis. Când consiliatul face acest lucru (sau când este ajutat de consilier prin
întrebări să-l facă), consilierul spiritual va putea să stabilească cu precizie în ce fel înţelege consiliatul (în mod
greşit [1]) acest păcat. După ce ajunge să înţeleagă păcatul care a fost comis (adulterul, homosexualitatea,
incestul etc. sunt adesea considerate de unii ca fiind păcate de neiertat; alţii se tem de acest fel de păcat din
cauza unei gândiri obsesive [2]), consilierul poate acum să facă două lucruri. Amândouă sunt vitale.

Mai întâi, el poate să explice adevărata natură a păcatului de neiertat, aşa cum este ea prezentată în contextul ei:
conducători religioşi împietriţi au declarat că Isus face minuni nu prin puterea Duhului Sfânt, ci prin puterea lui
Beelzebul, un duh necurat, atribuind astfel diavolului lucrarea Duhului sfinţeniei. Acest tablou biblic poate fi
comparat cu păcatul consiliatului care este plin de îngrijorare (nu împietrit).

Totuşi, este absolut esenţial ca în acelaşi timp, consilierul spiritual să nu minimalizeze vinovăţia şi caracterul
hidos al păcatului care a fost comis de consiliat. El poate chiar să spună: „Înţeleg de ce ai ajuns să crezi că ai
comis păcatul împotriva Duhului Sfânt, pentru că ceea ce ai făcut tu este foarte grav". Dacă faci distincţie între
păcatul de neiertat şi alte păcate, dai speranţă; dar nu mai este nici o speranţă atunci când minimalizezi
vinovăţia consiliatului. Faptul că mulţi consilieri spirituali minimalizează vinovăţia consiliatului explică de ce
consilierea unor astfel de persoane eşuează atât de frecvent. Consilierul spiritual trebuie să treacă repede la
păcatul comis, să scoată în evidenţă efectele lui tragice asupra tuturor celor implicaţi, şi să-l cheme pe consiliat
la pocăinţă şi credinţă, arătându-i nevoia de a se îmbrăca cu un nou mod de viaţă. În loc să se concentreze
asupra păcatului de neiertat, consilierul trebuie să se ocupe de păcatele care pot fi iertate!

Liniştirea nu este soluţia în acest punct. Consilierul spiritual poate să meargă chiar mai departe. Pe lângă cele
sugerate mai sus, el poate să insiste: „Îmi dau bine seama de ce ai crezut că ai comis păcatul împotriva Duhului
Sfânt, acum după ce am auzit ce-ai făcut. Cu siguranţă nu pot să-ţi ofer nici o mângâiere sau pace, până când
nu-i mărturiseşti lui Dumnezeu ce ai făcut, te pocăieşti şi faci tot ce-ţi stă în putere ca să repari relele pe care le-
ai făcut. O persoană vinovată aşa cum eşti tu nu are motive să creadă că este salvată până când nu rezolvă
problema păcatului ei. Speranţa ta este în bunătatea lui Dumnezeu, care te-a făcut să fii frământat de păcatul
tău. Trebuie să fii recunoscător pentru faptul că Duhul Sfânt este Acela care îi convinge pe oameni că sunt
vinovaţi de păcat (Ioan 16:8). Duhul Sfânt este la lucru şi în viaţa ta, deoarece El te-a convins că eşti vinovat de
păcatul acesta. El nu te-a părăsit. Acelaşi Dumnezeu a spus în graţia Lui (atunci când a vorbit despre blasfemia
împotriva Duhului Sfânt): Toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta; dar oricine
va huli împotriva Duhului Sfânt nu va primi iertare în veac. Această promisiune include şi păcatul hidos pe care
l-ai comis tu. Mântultorul nostru este suficient de mare ca să ierte până şi acest păcat."

La fel ca în cazul altor probleme, ca de exemplu în cazul pierderii siguranţei mântuirii, consilierul spiritual
trebuie să se concentreze asupra păcatelor comise de consiliat, şi nu asupra pierderii siguranţei mântuirii sau
asupra fricii că a fost comis păcatul de neiertat. Altfel, diavolul, în şiretenia lui, va ocupa mintea consiliatului cu
problema teologică, în timp că păcatele lui rămân nemărturisite. Cărarea pe care consilierul spiritual trebuie să-l
conducă pe consiliat este pocăinţa şi roadele ei, şi nu argumentarea teologică. Poate că va fi nevoia ca
consilierul spiritual să spună ceva de felul acesta: „Ştiu că tu nu interpretezi acest pasaj la fel ca mine, dar să
presupunem deocamdată că eu am dreptate şi tu nu ai. După interpretarea mea, soluţia pentru problema ta este
să-ţi cureţi viaţa înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Hai să acţionăm în această direcţie, şi apoi vom
vedea dacă mai persistă lipsa ta de siguranţă" [3].

Mai pot fi spuse şi alte lucruri, dar, în esenţă, metoda pentru tratarea acelora care se tem că au comis păcatul de
neiertat este uşor de explicat. Nu este însă uşor de tratat persistenţa cu care un consiliat poate să refuze cu
încăpăţânare să asculte exegeza convingătoare şi argumnetarea teologică temeinică. În acest caz, este nevoie de
rugăciune şi de persistenţă şi din partea consilierului spiritual. El trebuie să insiste puternic asupra faptului că
consiliatul trebuie să înţeleagă care-i sunt păcatele şi apoi să ceară iertare şi să acţioneze biblic pentru
rezolvarea fiecărui păcat.
De multe ori factorul cel mai puternic este încrederea consilierului spiritual în propria lui poziţie exegetică. Prin
aceasta adesea el dă o rază de speranţă, care poate să devină orificiul din slăvilar.

În sfârşit, este important să observăm că uneori consiliaţii pretind că sunt preocupaţi de această problemă, când
de fapt ea este cât se poate de departe de minţile lor. Presupusa frică, poate să fie masca ce ascunde alte
probleme şi ea poate fi utilizată pentru a ridica ziduri puternice între adevărata problemă a consiliatului şi
consilier. Dar neîngăduind să fie atras în lungi discuţii teologice sau exegetice (după ce şi-a exprimat poziţia
biblică clar şi ferm), consilierul spiritual care trece imediat la păcătui real din viaţa consiliatului va descoperi că
este pe calea cea bună. Consiliatul, dându-şi seama că încercarea lui de a abate atenţia consilierului a eşuat,
poate atunci (şi numai atunci) să fie gata să se confrunte cu adevăratele probleme din viaţa lui.

NOTE

1. Acest lucru este foarte clar; persoanele care comit păcatul de neiertat, cum au fost fariseii, sunt împietrite împotriva lui Dumnezeu,
aşa că pe ei nu-i frământă faptul că s-ar putea să fi comis acel păcat, şi nici nu merg la un consilier spiritual să ceară ajutor.

2. Vezi A. Alexander, Thoughts on Religious Experience (Gânduri despre experienţa religioasă), (London: Banner of Truth, 1971), p.
150 şi urm.

3. Siguranţa mântuirii este un factor crucial pentru o viaţă creştină rodnică. Ea este o regulă, nu o excepţie. Ea este esenţială pentru
descoperirea, dezvoltarea şi utilizarea rodnică a darurilor. Ea este fundamentală pentru dezvoltarea tiparelor comportamentale
adecvate. Dacă nu există siguranţa mântuirii, se pot dezvolta tipare comportamentale introspective distructive. Aceste tipare pot să
inhibe lucrarea de slujire şi evanghelizarea, printr-o fixare idolatră a tuturor preocupărilor asupra propriei persoane.

Capitolul 38
CONCLUZIE
Nimeni nu poate să recunoască mai mult decât autorul cărţii de faţă cât de incompletă şi de insuficientă este ea.
Totuşi, ea reprezintă un început. Speranţa mea este însă că, în volume ulterioare şi în ediţii revizuite ale acestei
lucrări, pastorii şi alţi consilieri spirituali creştini vor găsi acel gen de ajutor care până acum a fost practic
inexistent.

Recunosc de asemenea că nimeni nu poate să devină un consilier spiritual bun citind cărţi. Dar cărţile care
discută aspectele practice ale consilierii spirituale creştine sunt un pas înainte faţă de simplele discuţii teologice.
La Centrul de Consiliere Spirituală Creştină din Laverock, Pennsylvania, şi prin Westminster Theological
Seminary din Philadephia, există posibilitatea de a face instruire în domeniul consilierii spirituale, prin
participare la şedinţe reale de consiliere.

Fie ca Dumnezeul plin de graţie pe care Îl slujim noi să utilizeze această carte în aşa fel încât mulţi consilieri
spirituali să devină o binecuvântare pentru Biserica rănită şi sângerândă a lui Isus Cristos.

ANEXE
Anexa A
INVENTARUL DATELOR PERSONALE
DATE CU PRIVIRE LA IDENTITATE:
Numele.......................................................................................................... Telefon...............................................

Adresa........................................................................................................................................................................

Ocupaţia.....................................................................................................................................................................
 Telefon la serviciu.............................

Sexul............................... Data naşterii................................. Vârsta.................................. Înălţimea.......................

Starea civilă: Necăsătorit................ Căsătorit................. Despărţit................ Divorţat................ Văduv................

Studii (ultimul an parcurs în întregime): .......................................................................................................

(clasa)

Alte Studii (enumera tipul de studii şi

anii)...............................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

Trimis aici de: …………………………........... Adresa..........................................................................................

INFORMAŢII CU PRIVIRE LA SĂNĂTATE:

Evaluează-ţi sănătatea: Foarte bună..................... Bună...................... Mediocră................. În deteriorare.............

Altele ...........…….....................................................................................................................................................

Greutatea aproximativă ………………....... kg. Schimbări recente în greutate: Pierdut............. Câştigat...............

Enumera toate bolile, accidentele sau incapacităţile fizice trecute şi actuale:

……….......................................................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

Data ultimului examen medical............................ Rezultatul ..................................................................................

Numele medicului................................................... Adresa......................................................................................

În prezent iei vreun medicament? Da…..... Nu…….. Ce anume..............................................................................

Ai utilizat droguri pentru alte scopuri decât cele medicale? Da…..... Nu…….. Ce? ...............................................

Ai avut vreodată o tulburare emoţională severă? Da…..... Nu…….. Explică .........................................................

……….......................................................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

Ai fost vreodată arestat? Da…..... Nu……..

Vrei să semnezi o împuternicire aşa încât consilierul spiritual să poată cere informaţii sociale, psihiatrice sau

medicale despre tine? Da…..... Nu……..

Ai pierdut recent pe cineva care ţi-a fost apropiat? Da…..... Nu…….. Explică.......................................................
……….......................................................................................................................................................................

Ai suferit recent o pierdere din cauza unei schimbări serioase în viaţa ta (socială, profesională ete.)?

Da…..... Nu…….. Explică......................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

VIAŢA RELIGIOASĂ:
Cultul de care aparţii:............................................... Membru la ..............................................................................

Frecventarea bisericii pe lună (încercuieşte): 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 +

Biserica la care ai mers în copilărie ………………………........................................ Botezat? Da…..... Nu……..

Viaţa religioasă a soţiei/soţului (dacă eşti căsătorit) ................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

Te consideri o persoană religioasă? Da…..... Nu…….. Nu sunt sigur……...

Crezi în Dumnezeu? Da…..... Nu…….. Nu sunt sigur……...

Te rogi lui Dumnezeu? Niciodată……..... Uneori…….... Deseori...........

Eşti mântuit? Da…..... Nu…….. Nu cred că înţeleg întrebarea..............

Cât de mult citeşti Biblia? Niciodată…….....Uneori............ Deseori............

Aveţi în mod regulat închinăciune în familie? Da…..... Nu……..

Explică schimbările recente din viaţa ta religioasă, dacă există vreunele

……….......................................................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

INFORMAŢII CU PRMRE LA PERSONALITATE:

Ai făcut vreodată înainte psihoterapie sau consiliere spirituală? Da…..... Nu……..

Dacă da, enumera consilierii sau terapiştii şi datele:

……….......................................................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

Care a fost rezultatul? ...............................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................

……….......................................................................................................................................................................
Încercuieşte oricare din cuvintele de mai jos care descriu cel mai bine starea ta de acum:

activ indiferent
ambiţios timid
plin de încredere în sine bine dispus
perseverent introvertit
nervos extravertit
harnic plăcut
nerăbdător conducător
impulsiv tăcut
cu toane dur
adesea deprimat supus
uşor de entuziasmat singuratic
cu imaginaţie complexat
calm sensibil
serios

altele .........................................................................................................................................................................

………......................................................................................................................................................................

Ai avut vreodată impresia că oamenii te urmăresc? Da…..... Nu……..

Ţi se par vreodată feţele oamenilor deformate? Da…..... Nu……..

Îţi este vreodată greu să distingi feţele oamenilor? Da…..... Nu……..

Ţi se par vreodată culorile prea strălucitoare?.......... Prea posomorâte?...........

Eşti incapabil uneori să aprecezi distanţele? Da…..... Nu……..

Ai avut vreodată halucinaţii? Da…..... Nu……..

Ţi-e frică să mergi cu maşina? Da…..... Nu……..

Auzi excepţional de bine? Da…..... Nu……..

Ai probleme cu somnul? Da…..... Nu……..

INFORMAŢII DESPRE FAMILIE:

Numele soţiei/soţului ................................................................................................................................................

Adresa................................................................................................................ Telefon..........................................

Ocupaţia........................................................................................... Telefon la serviciu...........................................

Vârsta soţiei/soţului....................... Studii (în ani)....................... Religia.................................................................

Este soţia/soţul dispusă să vină la consiliere spirituală? Da…..... Nu…….. Nu sunt sigur.............

Aţi fost vreodată despărţiţi? Da…..... Nu…….. Când?............................ Din…….……....... până în.............……

A intentat vreunul dintre voi vreodată divorţul? Da…..... Nu…….. Când?............................

Data căsătoriei................................................ Vârsta când v-aţi căsătorit: Soţul....................... Soţia.....................

Cu cât timp înainte de a vă căsători v-aţi cunoscut?.................................... Durata logodnei...................................

Dă câteva informaţii despre căsătorii anterioare: .....................................................................................................

………......................................................................................................................................................................

………......................................................................................................................................................................

Informaţii despre copii:

Ca: *

În viaţă
Numele Vârsta Studii în ani Starea civilă
Da Nu

*Pune un asterisc în această coloană în dreptul copiilor născuţi din căsătorii anterioare

Dacă ai fost crescut de altcineva şi nu de părinţi, explică pe scurt:

Câţi fraţi mai mari ai ..................... surori......................?

Câţi fraţi mai mici ai..................... surori......................?

RĂSPUNDE PE SCURT LA URMĂTOARELE ÎNTREBĂRI:

1. Ce problemă ai? …………………………………………………………………………………………………

………......................................................................................................................................................................

2. Ce ai făcut în legătură cu problema? ……………………………………………………………………………

………......................................................................................................................................................................

3. Ce putem să facem noi? (La ce te-ai aşteptat de la noi când ai venit aici?)

………......................................................................................................................................................................

4. Aşa cum te vezi tu singur, ce fel de persoană eşti? Descrie-te.

………......................................................................................................................................................................

………......................................................................................................................................................................

5. Îţi este teamă de ceva? Dacă da, de ce?

………......................................................................................................................................................................

6. Există vreun lucru pe care ar trebui să-l ştim despre tine?

………......................................................................................................................................................................
 Anexa B
LISTA CU ACŢIUNILE PE CARE TREBUIE SĂ LE
ÎNTREPRINDĂ CONSILIERUL SPIRITUAL
1. Determină dacă este indicată evanghelizarea.

2. Stabileşte responsabilităţile.

3. Culege date concrete.

4. Când culegi date, pune accentul pe fapte, nu pe cauze.

5. Caută să distingi problemele prezentate, problemele care rezultă din comportamentul consiliatului şi
problemele datorate precondiţionării.

6. Nu discuta numai despre probleme; discută şi despre soluţiile lui Dumnezeu.

7. Verifică motivaţia (în ultimă instanţă, consiliatul trebuie să dea dovadă de ascultare plină de dragoste: să
acţioneze pentru că Dumnezeu îi cere acest lucru).

8. Insistă asupra ascultării de Dumnezeu indiferent de cum se simte consiliatul.

9. Verifică agendele de lucru.

10. Dă teme de casă concrete la fiecare şedinţă. (Explică cum să fie făcute temele; începe cu probleme cu un
singur filon.)

11. Verifică tema de casă.

12. Ar fi indicat un examen medical?

(Decupează aceasta listă şi afişeaz-o în cabinetul de consiliere spirituală sau pune-o sub sticlă pe birou)

Anexa C
DISTINCŢIA ÎNTRE PROBLEME ORGANICE ŞI
NONORGANICE ŞI COOPERAREA CU MEDICII
Omul este un tot complex. El nu poate (în această viaţă) să fie divizat în părţile lui componente, decât cu scopul
de a face o analiză. De aceea, toate încercările de a diviza omul în trup, suflet şi spirit, cu scopul de a aloca
fiecare din aceste părţi medicului, psihologului şi predicatorului, vor falimente în mod sigur. Ele falimentează
pentru că conceptul de natură tripartită a omului nu este biblic (deşi o citire superficială a versetelor din 1
Tesaloniceni 5:23 şi Evrei 4:12, pare să sugereze acest lucru). Ideea evidentă pe care o prezintă scriitorul
Epistolei către evrei este că numai Cuvântul lui Dumnezeu este destul de ascuţit ca să facă distincţia (nu
separarea) subtilă dintre suflet şi spirit [1]. Însă aceia care le divizează pe acestea două în mod facil cred că
divizarea este evidentă şi că trebuie să le fie clară tuturor. Exegeţii atenţi ai Bibliei au înţeles că ea vorbeşte
despre om ca despre o fiinţă dihotomică şi nu trihotomică [2].

Totuşi, nici chiar împărţirea în două părţi a omului, care este clară în comentariile făcute de Biblie cu privire la
viaţa omului în starea intermediară nu este uşor de distins în viaţa aceasta. Cât timp trăieşte şi este în trup
(aceasta este starea normală a omului; despărţit de trupul lui, omul este „dezbrăcat" ; 2 Corinteni 5:4), omul este
un tot psihosomatic. În toată Scriptura el este tratat ca atare.

Nu este deci surprinzător să descoperim că atunci când cineva vrea să se ocupe de om în modalităţi care fac
distincţie între organic şi nonorganic, persoana respectivă se loveşte de dificultăţi. Aceste dificultăţi nu pot fi
rezolvate nici prin reducţionismul skinnerian: omul este după Skinner, un animal (totul este organic), nici prin
categorisirea simplistă: nonorganicul este domeniul pastorului; organicul este domeniul medicului.

Deşi a doua soluţie este preferabilă primei, şi într-o formă limitată şi păzită cu grijă ea trebuie să devină
modelul de lucru pentru consilierii spirituali biblici, aceştia nu pot niciodată să se eschiveze de la
responsabilitatea lor de a se ocupa de probleme etice legate de utilizarea trupului şi de abuzurile la care este
supus trupul, şi nici nu le pot da medicilor libertatea neîngrădită de a-i sfătui pe creştini în moduri care tind să
ignore sau să excludă această dimensiune. De exemplu, Iacov 5:14-16 arată clar că Biserica are
responsabilitatea de a se ocupa de bolile organice [3].

Un fapt pe care consilierul spiritual creştin trebuie să-l ţină minte este că trupul afectează sufletul şi sufletul
afectează trupul în multe moduri evidente sau subtile. Lucrarea consilierului spiritual implică deci în mod
constant dimensiunea organică. El trebuie să se străduiască întotdeauna să acţioneze pe baza acestei presupoziţii
biblice în moduri care sunt în acord cu ea [4]. Prin urmare, el trebuie să-şi facă timp să studieze funcţiile
fundamentale ale corpului uman.

Deoarece linia de demarcaţie între probleme cauzate de factori organici şi probleme cauzate de factori
nonorganici este adesea neclară, cea mai bună soluţie pentru această problemă este ca fiecare consilier spiritual
să dezvolte o legătură strânsă cu un medic creştin, cu care să poată lucra îndeaproape. O astfel de muncă în
echipă recunoaşte şi dă expresie unităţii psihosomatice fundamentale a omului. Următorul articol, care a apărut
în Christian Medical Society Journal, toamna 1971, prezintă, sub formă de schiţă, unele principii cu privire la
acest fel de cooperare:

Medicul creştin şi consilierea spirituală

Mulţi din pacienţii tăi nu suferă numai din cauza unor probleme medicale, după cum bine ştii. Chiar dacă ai
încerca să uiţi sau să ignori faptul acesta, femeia deprimată şi apăsată de sentimente de vinovăţie sau pacientul
acela cu colită care are o mulţime de resentimente, vor veni mâine din nou în biroul tău şi îţi vor reaminti
această chestiune [5]. Nu poţi s-o eviţi. Problema, desigur, implică şi alte întrebări: Să-mi fac timp să consiliez
persoana aceasta, s-o trimit la un consilier spiritual sau să trec peste problema consilierii spirituale şi să tratez
doar simptomele?

Să presupunem că optezi pentru consiliere spirituală; asumându-ţi rolul de consilier spiritual, imediat stârneşti
alte probleme. De exemplu, trebuie să te confrunţi cu chestiunea timpului: unde poţi să găseşti loc, în orarul tău
foarte încărcat, pentru consiliere spirituală? O vizită de rutină la cabinetul unui medic durează nu mai mult de
zece minute, dar un examen medical complet poate să ia de la patruzeci de minute la o oră. Cele mai multe
şedinţe eficiente de consiliere spirituală durează între patruzeci şi cincizeci de minute.

Un mod de a-ţi face timp este să limitezi numărul de pacienţi pe care-i consulţi. Dar această soluţie cu greu
poate fi găsită acceptabilă, din cauza dificultăţilor financiare evidente pe care aceasta le poate cauza atât pentru
medic cât şi pentru pacienţii lui. O astfel de decizie radicală în favoarea consilierii spirituale poate să afecteze
negativ activitatea lui principală de medic, într-o vreme când de această activitate este o nevoie disperată.

Este mai probabil că tu, în calitate de medic creştin, vei hotărî să găseşti timp pentru consiliere spirituală
încercând să îţi extinzi orarul zilnic, care deja este mult prea încărcat. Această soluţie poate să afecteze negativ
viaţa ta socială, să-ţi reducă activităţile din biserica ta şi în mod inevitabil va tăia o bucată mare din timpul şi
aşa scurt pe care îl dedici familiei tale.

Poate că ai optat deja pentru a face consiliere spirituală, poate că eşti nemulţumit cu aceste soluţii şi ai început
să oscilezi între ele. Există posibilitatea ca tu să fi redus şi şedinţele de consiliere spirituală la o lungime de timp
absolut inadecvată. Deşi astfel de soluţii pot să rezolve unele probleme, ele tind să dea naştere la alte probleme
noi, mai serioase. Şi apoi, trebuie să hotărăşti ce fel de consiliere spirituală vrei să faci. Unele forme necreştine
de consiliere (de exemplu, consilierea psihoanalitică sau meditativă) ia timp enorm, iar rezultatele lor sunt
foarte îndoielnice.
În loc să te ocupi tu însuţi de consiliere spirituală, ai optat poate în mare măsură pentru a-i trimite pe pacienţii
tăi la un consilier spiritual. Aceasta, desigur, este soluţia cea mai uşoară. Şi totuşi, adeseori ea nu este deloc o
soluţie (după cum ştii prea bine). De multe ori pacienţii găsesc prea puţin ajutor (sau deloc), sau se întorc la tine
într-o stare şi mai rea. Se ridică deci întrebarea crucială: la cine să-i trimiţi pe pacienţii tăi. Să-i trimiţi la
psihiatru? Atât de puţini sunt creştini (şi dintre aceştia încă şi mai puţini îşi bazează lucrarea pe presupoziţii şi
principii biblice). Poţi tu, fără să te mustre conştiinţa, să trimiţi un pacient la un astfel de psihiatru, când rolul
lui este să schimbe comportamentul şi atitudinile prin schimbarea sistemului de valori? Dacă sistemul lui de
valori nu este creştin, sau dacă, în ciuda credinţei lui creştine, el practică psihiatria după presupoziţiile şi
metodele rogeriene, skinneriene sau freudiene, cum poţi să justifici faptul că ai trimis un pacient la el [6]?

Desigur, ai putea să-ţi trimiţi pacientul la un pastor creştin. Poate că ai prefera să faci acest lucru, dar nu
îndrăzneşti; te temi de incompetenţa lui. Sau poate că i-ai trimis un pacient, iar acesta a refuzat să se ducă! Sunt
atâţia pastori incompetenţi şi mai ales pastori care sunt consilieri spirituali incompetenţi. Unul din motive este
educaţia lor deficitară în acest domeniu, datorată concepţiei eronate că pastorii trebuie să trimită la psihiatru pe
orice persoană care are o problemă mai serioasă decât o simplă „zgârietură" psihică. Iar consilierea spirituală
care se predă pe scară largă este nebiblică şi aproape total ineficientă şi nedirecţională. Nu este de mirare că
medicii creştini ezită să-şi trimită pacienţii la pastori.

Dar aceasta este o tragedie! Este timpul ca pastorii să mărturisească şi să-şi ceară iertare pentru păcatul lor
împotriva lui Dumnezeu şi împotriva fraţilor lor creştini medici. Prin incompetenţa lor, slujitori conservatori ai
bisericii (cu notabile excepţii) i-au împins pe medici în dilema pe care tocmai am descris-o. Dă-mi voie să-ţi
spun din nou, medicule creştin: nu tu ai inventat dilema consilierii spirituale. Medicul creştin ar trebui să poată
să trimită la pastori (cu încredere) cazurile care au nevoie de consiliere spirituală extensivă. Dar este trist faptul
că acest lucru nu este posibil în societatea nostră în ultima vreme. Daţi-mi voie să cer iertare pentru mine
personal şi pentru fraţii mei.

Oricât de binevenit ar părea faptul că un pastor îşi cere iertare, mărturisirea şi iertarea nu sunt o soluţie pentru
problemă. Din fericire, eu pot să merg mai departe. Situaţia acum se schimbă rapid. În ultimii cinci ani, a
început să se dezvolte, printre pastorii conservatori (şi în special printre cei reformaţi), o nouă conştiinţă cu
privire la rolul biblic al pastorului ca şi consilier spiritual. Dovada acestui lucru poate fi văzută în reacţia
pastorilor care au făcut cursuri la Westminster Theological Seminary şi la Christian Counseling and
Educational Foundation faţă de abordarea biblică a consilierii spirituale, care este numită uneori confruntare
noutetică [7]. Mulţi alţii au reacţionat favorabil la această abordare [8].

Daţi-mi voie să descriu parţial pe acest nou consilier pastoral. Mai întâi de toate, el are o încredere de
nezdruncinat în puterea Duhului Sfânt care lucrează prin Cuvântul Lui ca să rezolve probleme nonorganice ale
vieţii cauzate de falimentul final al tiparelor păcătoase de trăire în care alunecă oamenii. În al doilea rând, el
foloseşte Scripturile în consilierea spirituală într-un mod practic care în acelaşi timp Îl înalţă pe Cristos şi
împlineşte nevoile umane. El nu dă pasajele ca pe nişte reţete, şi nici nu distribuie platitudini ca pe nişte pilule.
Dimpotrivă, el foloseşte (şi îi învaţă şi pe consiliaţi să folosească) Biblia într-un mod simplu şi practic, care îi
face capabili să vadă cum a pus Dumnezeu la dispoziţia lor soluţii pentru problemele lor. În al treilea rând, el
are o încredere plină de umilinţă, şi recunoaşte că orice beneficiu care rezultă din consilierea spirituală pe care o
face el trebuie să-I fie atribuită în ultimă instanţă lui Dumnezeu, şi nu lui însuşi.

În acelaşi timp, el se va strădui continuu să-şi îmbunătăţescă cunoştinţele şi tehnica, recunoscând că Dumnezeu
lucrează în mod obişnuit prin agenţi umani. Când el nu înţelege o problemă, o va recunoaşte în mod cinstit, dar
va cerceta Scripturile pentru a descoperi răspunsuri care i-au scăpat înainte. El se va ocupa de orice problemă
care înainte era tratată de un psihiatru, probabil cu un procentaj de succes mult mai mare şi cu siguranţă în
perioade de timp mai scurte. El va colabora cu entuziasm cu medici creştini şi va trimite de multe ori pacienţii
la un examen medical.

Fraţilor, ceva se întâmplă, şi voi trebuie să fiţi conştienţi de acest fapt, deoarece voi puteţi să vă îmbunătăţiţi
eficacitatea propriei lucrări ca medici dacă vă asociaţi cu un pastor (sau cu mai mulţi pastori) la care să puteţi
trimite cu încredere pacienţi pentru consiliere spirituală [9].
Nu vă aşteptaţi ca acest nou tip de consilier pastoral să aibă soluţii pentru toate problemele, aşa cum nici voi nu
aveţi soluţii pentru toate problemele organice, dar aşteptaţi-vă ca el să fie de mai mare ajutor în lucrarea voastră
medicală decât mulţi dintre pastorii pe care i-aţi cunoscut înainte [10]. Vă îndemn să exploraţi pe deplin această
posibilitate."

NOTE

1. Scriitorul Epistolei către evrei afirmă că este dificil să faci această distincţie foarte subtilă. Întreaga lui
argumentare se bazează pe caracterul extrem de subtil ai distincţiei. Se pare că trihotorniştilor această treabă li
se pare mai uşoară şi, după felul cum scriu unii, ai crede că nu prea au nevoie de ajutorul Cuvântului lui
Dumnezeu pentru a o realiza. S-ar părea că elementul nonmaterial este numit „suflet" în Scripturi, atunci când
este văzut în relaţie cu trupul; el este numit „spirit" atunci când este văzut separat de trup.

2. Vezi Leon Morris, 1 Thessalonians, The New International Commentary on the New Testament (1
Tesaloniceni, Noul comentariu internaţional al Noului Testament), (Grand Rapids: Wm. Eardmans 1959), p.
181; Wiliiam Hendrickson, 1 Thessalonians, New Testament Commentary (Grand Rapids; Baker Book House.
1955), p. 141-150. În astfel de pasaje cum sunt Roamni 8:10; 1 Corinteni 5:5: 2 Corinteni 7:1 şi Coloseni 2:5
apare concepţia dihotomistă fundamentală a lui Pavel cu privire la om.

3. Dacă, aşa cum susţine Iacov, păcatul poate să fie cauza bolii fizice, iar mărturisirea şi rugăciunea pot să-i
aducă vindecarea, consilierul spiritual creştin trebuie să recunoască dimensiunile psihosomatice ale lucrării pe
care este chemat s-o facă. Pentru o discuţie mai detaliată a textului din Iacov 5:14-16, vezi Competent to
Counsel, p. 105-110. În grija cui este consiliatul? În esenţă, consiliatul este în grija pastorului şi a diaconilor
bisericii lui. Această grijă trebuie să-i fie acordată înainte, în timpul şi după îngrijirea pe care i-o acordă
medicul. Grija pastorală este continuă şi totală. Ea trebuie să cuprindă întreg trupul, nu numai bolile
psihosomatice, cum sunt ulcerul, care este provocat de îngrijorare, colita, care este provocată de resentimente, şi
atacurile de cord, care sunt provocate de mânie, ci această grijă trebuie să aibă în vedere binele general al
întregului trup. Pastorii ar trebui (după cum ni se spune în Iacov 5:14 şi 1 Timotei 5:23) să-i îndemne pe
membrii bisericii să urmeze tratamente medicale ca un principiu biblic, să condamne abuzurile la care este
supus trupul („Să nu ucizi"), şi să lucreze în cooperare cu medicul, care reprezintă un ajutor pentru grija
pastorală generală. Ori de câte ori grija pastorală biblică este în contradicţie cu practica medicală, pastorul
trebuie să-l îndemne pe consiliat să dea prioritate grijii pastorale. Pastorii nu trebuie să prescrie tratamente
medicale sau să se amestece în chestiuni despre care ştiu puţin sau nimic, dar ei trebuie să se gândească
întotdeauna la implicaţiile biblice ale tratamentului medical. Alte exemple de probleme legate de trup care
trebuie să fie tratate direct de consilierul spiritual creştin sunt: vătămarea directă a trupului (sinucidere ele.), o
mare lipsă de somn, probleme de regim alimentar, activităţi care dau naştere la cancer, utilizarea de droguri,
faptul că persoana respectivă nu se duce la medic când este necesar. Un mod de a vedea această chestiune (deşi
cam simplist) este să spunem că pe consilierul spiritual îl preocupă ceea ce consiliatul face cu trupul lui, iar pe
medic îl preocupă epuizarea trupului şi ceea ce trupul îşi face lui însuşi. (Desigur, pe amândoi îi preocupă
ambele părţi ale problemei organice în moduri diferite. Uneori, de exemplu, medicul tratează ficatul bolnav al
beţivului, în timp ce consilierul spiritual se ocupă de beţia care a dus la îmbolnăvirea trupului.)

4. John a fost ţinta unei feste la birou, care arată clar efectele pe care gândirea le are asupra trupului. Ştiind că el
întotdeauna verifică termometrul, un coleg de-al lui a ţinut un chibrit aprins sub termometru chiar înainte de
verificarea de rutină pe care o făcea John. Citind termometrul John a început să transpire. Fink citează căzut
unor crize astmatice psihosomatice cauzate de trandafiri. Consiliatul pretindea că trandafirii îl afectează
organic. Consilierul spiritual i-a indus o criză astmatică folosind nişte trandafiri artificiali, despre care
consiliatul a crezut că sunt naturali, şi astfel i-a demonstrat consiliatului natura psihosomatică a suferinţei lui,
David Fink, Release from Neruvous Tension (Eliberarea de tensiune nervoasă), (New York: Simon and
Schuster, 1943), p. 2. O carte interesantă care se ocupă de psihosomatică este How to Live 365 days a Year, de
John Schindler. Capitolul 4 este deosebit de interesant. Deoarece Schindler nu scrie dintr-o perspectivă creştină,
mare parte din ceea ce scrie el trebuie respins (de ex., diminuarea gravităţii păcatului prin faptul că-l consideră
imaturitate; faptul că educaţia şi instruirea sunt văzute ca soluţii, şi nu salvarea). Totuşi, comentariile lui despre
relaţia dintre emoţii şi trup sunt utile.
5. Vezi William DeLay, „Survey Tells What Mrs. America Wants to Know", American Family Physician,
august 1971, vol. 4, nr. 2, p. 113: „Genul de probleme cel mai adesea întâlnite la femei tinere (20-39 de ani)
sunt probleme emoţionale".

6. Am discutat în detaliu problemele legate de presupoziţiile necreştine, în cărţile mele Competent to Counsel,
Presbyterian and Reformed Publishing Company: Nutley, N.J., 1971, şi The Big Umbrella, Presbyterian and
Reformed Publishing Company: Nutley, N.J., 1971. Tot ce am spus în acest articol scurt este bazat pe ceea ce
am spus în aceste cărţi.

7. La cerere, vă putem pune la dispoziţie numele şi adresele pastorilor care au primit o astfel de instruire. Vă
rugăm să scrieţi la Christian Counseling and Educatlon Foundation, 1970 E. Willow Grove Avenue, Laverock,
PA 19118. Pentru a afla punctul de vedere al unui medic cu privire la confruntarea noutetică, luaţi legătura cu
dr. William O’Rourke, 150 West Main Street, Westminster, Maryland. Dr. O’Rourke este un membru al
comitetului de conducere al C.C.E.F şi membru al C.M.S.

8. Vezi recenziile cărţii Competent to Counsel în The Presbyterian Journal, noiembrie 4, 1970, p. 19;
Christianity Today, noiembrie 6,1970, p. 23 şi iunie 4, 1971, p. 16, 17; The Alliance Witness, martie 17, 1971,
p. 14; The Christian Reformed Outlook, iulie 1971, p. 17-19. Când a fost scris acest articol, cartea a apărut în a
treia ediţie. Ea a fost adoptată ca manual în mai multe colegii şi seminarii.

9. Dacă pastorul tău nu cunoaşte această mişcare, ar fi bine pentru amândoi să discuţi această problemă cu el.
Pentru detalii, poate să scrie la C.C.E.F. Nu am avut timp să investighez ramificaţiile juridice ale acestor
recomandări. Este posibil ca să fie nevoie de un curaj autentic în această privinţă.

10. Acum există materiale ajutătoare biblice despre care trebuie să iei cunoştinţă, în prezent poţi găsi trei
broşuri ieftine care pot fi date pacienţilor: Christ and Your Problems (Cristos şi problemele tale), What to Do
about Worry (Ce să faci în legătură cu îngrijorarea) şi Godliness Through Discipline (Evlavia prin disciplină).

Anexa D (Model)
EVIDENŢA CONSILIERII SPIRITULE SĂPTĂMÂNALE

__________________
Iniţialele consilierului

Numele…………………………………………………………………………........ Data………………………..

Şedinţa nr… ……………….. AGENDA DE LUCRU

Evaluarea temei de casă de săptămâna trecută

Direcţia şedinţei
 Anexa E
PROFIL FINANCIAR
Salariu net pe lună …………………………………….
Venit suplimentar pe lună …………………………………….
TOTAL …………………………………….
Datorii neplătite
(enumera toate datoriile şi totalul lor)
…………………………………….
TOTAL …………………………………….

Obligaţii lunare regulate (toate plăţile pe care le faci anual sau trimestrial, transformă-le în sume lunare)

Biserică …………………………………….
Asigurări …………………………………….
Economii şi investiţii …………………………………….
Gaz, electricitate, căldură …………………………………….
Telefon …………………………………….
Alimente şi bunuri casnice …………………………………….
Recreere familială …………………………………….
Doctor, dentist, medicamente …………………………………….
Rata la maşină şi întreţinere …………………………………….
Rate la casă (sau chirie) …………………………………….
Cheltuieli neprevăzute …………………………………….
Altele …………………………………….
TOTAL …………………………………….

Întrebări pe care trebuie să le pui când pregăteşti un buget

Pot să mă lipsesc de aceste lucruri (cafea, alimente scumpe)? Este nevoie să folosesc atât de mult (pastă de
dinţi, detergent)? Pot să utilizez un produs mai ieftin acolo unde calitatea nu este esenţială? Există o altă
modalitate de a face un anumit lucru (să cos rochii în loc să le cumpăr)? Pot să renunţ la anumite lucruri pentru
un timp (distracţii, ziare)?

(Pe foaia care-ţi este pusă la dispoziţie, schiţează un buget lunar pe care ţi-l propui.)

PROPUNERE DE BUGET

ANEXA F
În capitolul 3, secţiunea Autoritatea în consilierea spirituală, sunt zece afirmaţii. Dintre acestea, consilierul
spiritual poate să le pronunţe pe unele; pe altele nu trebuie să le pronunţe. Să privim la logica ce trebuie să stea
la baza hotărârii cu privire la fiecare dintre ele.

Afirmaţia nr. 1: „Mărturiseşte-ţi păcatul lui Dumnezeu şi lasă-te de el". Dacă păcatul (de ex. adulterul,
minciuna) este o încălcare a unei porunci clare a lui Dumnezeu, consilierul spiritual nu poate, ci trebuie să
vorbească în felul acesta ferm. Nu poate să existe nici o sugestie că principiile morale ar fi relative şi nu
absolute. Afirmaţiile nr. 6 (cu privire la homosexualitate) şi nr. 8 (cu privire la îngrijorare) fac parte din aceeaşi
categorie. Afirmaţia nr. 10 corespunde cu Luca 17:3-10 şi poate fi pronunţată cu tot atâta îndrăzneală,
îndemnurile biblice, ca acela de la nr. 3 (studiul biblic regulat şi rugăciune), trebuie să fie prezentate cu tot atâta
fermitate.

Celelalte şase afirmaţii sunt de un gen diferit. Afirmaţia nr. 2, „Vinde-ţi maşina şi plăteşte-ţi datoria", poate fi
folosită ca un sfat înţelept în anumite împrejurări, dar ea trebuie să lase loc şi altor soluţii posibile. Principiul
biblic „să nu datorezi nici unui om nimic" trebuie să fie împlinit, indiferent în ce mod va fi realizat el în
practică. Dacă singura cale de a asculta această poruncă este vânzarea uneia dintre cele două maşini, atunci
acest lucru trebuie făcut. Totuşi, s-ar putea să existe şi o altă cale.

Afirmaţia nr. 4 poate fi oferită de asemenea ca o sugestie bună. Se pot spune multe despre studiul biblic de
dimineaţă şi rugăciunea de lungimea indicată. Dar fiindcă Scripturile nu definesc atât de clar timpul pentru
aceste activităţi, afirmaţia, aşa cum este ea formulată, nu trebuie să fie făcută. Cuvântul „trebuie" din afirmaţia
nr. 3 este legitim din punct de vedere biblic; cuvântul „trebuie" din afirmaţia nr. 4 nu este.

Afirmaţia nr. 5 este o afirmaţie bună. Ea recunoaşte că pot să fie mai multe căi de punere în practică a
poruncilor lui Dumnezeu (dacă cuvântul „trebuie" din afirmaţia nr. 4 este înlocuit cu „o cale...", atunci afirmaţia
devine acceptabilă) şi ea oferă o sugestie concretă pentru un început minim.

În ceea ce priveşte afirmaţia nr. 7, s-ar putea ca ea să depăşească competenţa consilierului spiritual. Chiar dacă
el este de această părere (pe bună dreptate), ar fi bine ca el s-o formuleze altfel: „Deşi eu nu mă pot exprima din
punct de vedere medical, nu văd ce bine poate face dependenţa de tranchilizante. În cadrul consilierii spirituale
vom încerca să te eliberam de ele". Sau, poate, în unele cazuri:

„Mi se pare că vorbesc mai mult unei pastile decât unei persoane reale. Până când nu te hotărăşti să renunţi la
acele tranchilizante, mi-e teamă ca nu mai putem continua consilierea spirituală". Sau: „Să-l sun pe medicul tău
şi să-i spun că amândoi suntem de acord ca tu să renunţi la tranchilizante în perioada în care vii la consiliere
spirituală?"

Afirmaţia nr. 9 poate fi transformată într-o temă de casă tipică. Consiliatul trebuie să fie îndemnat s-o accepte
ca pe o aplicaţie a poruncii de a ne face tot lucrul în şase zile. Dar dacă sunt alte obligaţii în care s-a rămas în
urmă şi care trebuie aduse la zi, este posibil ca o discuţie despre temă să ducă la decizia de a le aduce mai întâi
pe acestea

MATERIALE AUXILIARE
MATERIAL AUXILIAR 1
Remarci tipice ale consiliatului
1. „Nu pot!”
2. „Am făcut tot ce am putut."
3. „Am încercat, dar n-a avut efect."
4. „Am făcut cât am putut mai bine."
Răspunsuri tipice ale consilierului
care pot fi utilizate
1. „Vreţi să spuneţi că nu puteţi sau că nu vreţi?" sau „Dumnezeu
spune că puteţi."
2. „Tot? Aţi făcut...?"
3. „Aţi încercat într-adevăr? De câte ori? Cât timp? În ce fel? Cât
de consecvent?" (Cere detalii: „Exact ce aţi făcut?")
4. „Sunteţi sigur? Spuneţi-mi exact ce aţi făcut" sau „Nu uitaţi că

5. „Nimeni nu mă crede etc."
6. „Niciodată n-aş putea să fac aceest
lucru."
7. „Dacă aş avea timp aş face-o."
8. „Nu mă învinovăţiţi pe mine."
9. „Nu mă întrebaţi pe mine..."
10. „Presupun că aşa este."
11. „Ştiţi cum e..."
12. „Dar m-am rugat pentru acest lucru."
13. „Am ajuns la capătul resurselor."
14. „Simt nevoia să..."
15. „Eu fac parte din categoria oamenilor
care trebuie să..."
16. „Aşa sunt eu."
17. „Este imposibil.”
18. „Pot să ridic tot felul de (prea multe)
obiecţii împotriva acestui lucru."
19. „Pe un cal bătrân nu mai poţi pune
căpăstrul".
20. „Nu va da niciodată nici un rezultat."
21. „Nu-l voi ierta niciodată."
22. „Nu fac nimic pe jumătate, aşa că... "
23. „Totul (toată lumea) este împotriva
mea..."
24. „Cum simţiţi dvs....?"
cel mai bine este ceea ce spune Dumnezeu să faceţi. Aţi făcut
dumneavoastră...?"
5. „Nu puteţi să vă amintiţi nici o persoană care vă crede? Poate
că sunt mai multe?" sau „Eu vă cred."
6. „Niciodată este un timp foarte lung. Cât timp credeţi că v-ar
trebui ca să învăţaţi să faceţi acest lucru? Dacă vă gândiţi bine,
veţi descoperi că aţi învăţat să faceţi un număr de lucruri care
sunt la fel de dificile ca şi acesta, sau chiar mai dificile. De
exemplu..."
7. „Aveţi timp. Noi toţi avem 24 de ore în fiecare zi; totul
depinde de felul cum vă împărţiţi timpul. Haideţi să facem
împreună un program care să-I dea onoare lui Dumnezeu."
8. „Vreţi să spuneţi că dumneavoastră nu aveţi o
responsabilitate? Dumnezeu spune..."
9. „Ba da, vă întreb pe dumneavoastră. Cine altcineva ar putea
şti? Eu sunt sigur că dumneavoastră cunoaşteţi răspunsul.
Gândiţi-vă bine; eu vă voi ajuta punându-vă încă numai câteva
întrebări legate de aceasta, şi poate că vom putea să găsim
răspunsul."
10. „Presupuneţi sau credeţi că aşa este?"
11. „Nu, nu ştiu; puteţi să-mi explicaţi mai detaliat?"
12. „Foarte bine! Dar apoi ce aţi făcut?" sau „V-aţi rugat ca
Dumnezeu să vă ajute să descoperiţi ce spune Cuvântul Lui că
trebuie să faceţi cu privire la această problemă?" sau „Spuneţi-mi
exact cum v-aţi rugat."
13. „Care capăt? Poate că de-abia acum începeţi pentru prima
oară să vă confruntaţi cu problema pe care o aveţi."
14. Este chiar o nevoie sau doar o dorinţă (sau un obicei)?"
15. „Da, sunt sigur că faceţi parte din categoria aceea; dar
Cristos vrea să deveniţi un alt fel de om."
16. „Fără îndoială, dar Dumnezeu spune că vă puteţi schimba."
17. „Ceea ce vreţi desigur să spuneţi este că e foarte dificil."
18. „Aţi putea să numiţi şase sau şapte dintre ele, ca să-mi pot da
seama la ce vă referiţi şi să determin de ce este nevoie să vă
răspund la aceste obiecţii?"
19. „Poate că această zicală este adevărată; dar dumneavoastră
nu sunteţi cal. Dumneavoastră aţi fost creat după chipul şi
asemănarea Dumnezeului viu! El vă cunoaşte şi vă porunceşte să
vă schimbaţi."
20. „Este metoda lui Dumnezeu, şi ea dă întotdeauna rezultate
atunci când oamenii renunţă la această atitudine."
21. „Dacă sunteţi un copil al lui Dumnezeu, aşa cum pretindeţi, îl
veţi ierta. Veţi trăi împreună cu el în veşnicie; de ce să nu-l
iertaţi şi să începeţi să vă obişnuiţi să trăiţi cu el acum?"
22. „Sunteţi sigur? Nu vă puteţi aminti de nici un lucru pe care-l
faceţi pe jumătate? De exemplu, ce puteţi să-mi spuneţi
despre...?"
23. „Greşiţi. Dacă sunteţi creştini, Biblia vă spune exact
contrariul: Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva
noastră? (Romani 8:31)"
24. „Să-ţi spun ce gândesc, sau doar să discut ceea ce simt cu
privire la acest lucru?"
Material auxiliar 2
 LISTA CONSILIERULUI SPIRITUAL DE TIPARE ŞI
TEME ALE PĂCATULUI
Cazuri corespunzătoare de
consiliere spirituală (foloseşte
Tipare şi teme păcătoase Pasajele biblice corespunzătoare
nume fictive şi fă o schiţă pe care s-
o poţi prezenta)

Material auxiliar 3
LISTA PERSONALĂ A CONSILIERULUI SPIRITUAL DE
TIPARE COMPORTAMENTALE CARE TREBUIE SĂ FIE
ELIMINATE ŞI TIPARE COMPORTAMENTALE CARE
TREBUIE SĂ FIE ÎNSUŞITE

Dezobişnuite (dezbrăcare) Reobişnuire (îmbrăcare) Referinţe biblice

 Material auxiliar 4
CINCIZECI DE FACTORI CARE DUC LA EŞEC
Pentru o verificare rapidă a motivelor care pot cauza eşecul în consilierea spirituală, analizează următorii
factori:

1. Este consiliatul cu adevărat credincios?

2. A avut loc o pocăinţă autentică?

3. Urmăreşte consiliatul cu adevărat o schimbare după principiile biblice?

4. Există concordanţă între agendele voastre de lucru?

5. Ai toate datele necesare?

6. Încerci să realizezi schimbarea la modul abstract sau la modul concret?

7. Raţionalizezi problemele?

8. Ar fi nevoie de un examen medical?

9. Eşti sigur că cunoşti problema (problemele)? Nu este necesar să mai culegi nişte date?

10. Există alte probleme care trebuie să fie rezolvate mai întâi?

11. Ai încercat să te ocupi de problemă ignorând relaţia?

12. Ai oferit o speranţă adecvată din punct de vedere biblic?

13. Ai minimalizat gravitatea situaţiei?

14. Ai acceptat date speculative drept adevărate?

15. Dai cu regularitate teme de casă concrete?

16. Ar ajuta utilizarea unui formular D.T.P. (Descoperirea tiparelor problematice)?

17. Dacă este vorba despre un păcat care domină viaţa consiliatului, merge consilierea pe care o faci în direcţia
restructurării totale?

18. Încurajezi autocompătimirea?

19. Vorbeşti numai despre probleme sau şi despre soluţiile pe care le dă Dumnezeu?

20. Ai analizat cu atenţie atitudinile consiliatului exprimate în limbajul lui?

21. I-ai permis consiliatului să vorbească despre alţii în absenţa lor?

22. A apărut în scenă o nouă problemă, sau s-a schimbat situaţia de când a început consilierea spirituală?

23. Te-ai concentrat asupra altei probleme decât aceea asupra căreia trebuia să te concentrezi?
24. La urma urmei, problema nu este de fapt atât de complexă, ci este pur şi simplu un caz de răzvrătire
deschisă?

25. Nu ai avansat suficient de rapid în acordarea temelor de casă?

26. Ai avut şi tu, în calitate de consilier spiritual, unele dintre problemele pe care le are consiliatul?

27. Există la baza problemei o eroare doctrinară?

28. Reprezintă drogurile (tranchilizante etc.) o problemă care complică situaţia?

29. Ai accentuat dezbrăcarea de vechile tipare comportamentale în aşa măsură încât nu te-ai ocupat deloc de
îmbrăcarea cu altele noi?

30. Te-ai rugat cu privire la această problemă?

31. Tu personal l-ai făcut pe consiliat în vreun fel să se închidă în sine?

32. Este consiliatul gata să se mulţumească cu altceva decât cu soluţia biblică?

33. Ai fost tu mai puţin ferm şi ai pretins mai puţin decât Scripturile?

34. Nu i-ai dat speranţă consiliatului prin faptul că ai ezitat să numeşti păcatul păcat?

35. Este consiliatul convins că este imposibilă schimbarea personalităţii?

36. Este consilierea pe care o faci orientată spre sentimente sau spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu?

37. Ai greşit prin faptul că nu ai folosit toate resursele lui Cristos (de ex., ajutorul pe care-l poate da
comunitatea de credincioşi)?

38. Este nevoie de disciplinare bisericească?

39. În şedinţele anterioare ai contribuit la stabilirea unor obiceiuri greşite (de ex., ai acceptat teme făcute doar
parţial)?

40. Cunoşti într-adevăr soluţia biblică pentru problema (problemele) lui? (Poţi s-o scrii?)

41. Crezi într-adevăr că există speranţă?

42. Se roagă consiliatul regulat, citeşte Scripturile, are părtăşie cu copiii lui Dumnezeu şi depune mărturie?

43. Poţi să chemi pe un alt consilier spiritual să te ajute? (Desigur trebuie să aduci acest lucru la cunoştinţa
consiliatului.)

44. Dacă ai reciti evidenţele consilierii spirituale săptămânale, ai descoperi nişte tipare? Nişte tendinţe? Nişte
zone neexplorate?

45. Ai pus întrebări numai intensiv? Sau numai extensiv?

46. Ai pesupus (în mod greşit) că acest caz este similar cu un caz anterior?

47. A ascuns sau a denaturat consiliatul anumite date?

48. Ar putea o altă persoană implicată în această problemă (soţ, soţie, părinte, copil) să-ţi furnizeze datele
necesare?
49. Eşti tu pur şi simplu incompetent să te ocupi de acest fel de probleme?

50. Eşti în mod rezonabil sigur că problema nu are o bază organică?

Material auxiliar 5
CÂTEVA LUCRURI INTERZISE ÎN CONSILIEREA
SPIRITUALĂ
(Uneori este util să citeşti această listă înainte de a începe fiecare consiliere spirituală)

NU LE PERMITE CONSILIAŢILOR:

1. Să acţioneze pe baza sentimentelor.

2. Să evite problemele.

3. Să dea vina pe alţii.

4. Să piardă speranţa.

5. Să rămână nedisciplinaţi şi dezorganizaţi.

6. Să nutrească resentimente.

7. Să discute pur şi simplu despre problemele lor.

8. Să se oprească la iertare

9. Să vorbească despre o altă persoană în absenţa acesteia.

10. Să întrerupă comunicarea.

11. Să se dea bătuţi atunci când au un eşec.

12. Să nu-şi facă cu conştiinciozitate temele.

13. Să se mulţumească cu soluţii pentru problemele imediate, când rămân în comportamentul lor tipare greşite
care stau la baza problemelor.

14. Să neglijeze rugăciunea regulată, studiul biblic şi frecventarea bisericii.

15. Să plece fără să audă Evanghelia.

16. Să generalizeze în loc să vorbească la modul concret.

17. Să utilizeze orice altă bază în afară de Biblie pentru credinţă şi acţiune.

18. Să ia decizii majore când este deprimat sau sub o mare presiune.

19. Să utilizeze un limbaj inadecvat pentru a-şi descrie problemele,

20. Să numească păcatul boală.

21. Să-i rănească pe alţii în procesul de rezolvare a problemelor lor.

22. Să se complacă în autocompătimire, invidie sau resentimente.

23. Să devină dependenţi de şedinţele de consiliere spirituală.

24. Să stabilească agende de lucru nebiblice pentru consilierea spirituală.

25. Să continue consilierea fără să-şi ia nici un angajament.

Material auxiliar 6
SEMNE ALE UNUI NUMĂR DE ZECE PROBLEME
OBIŞNUITE
PROBLEMELE
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Mânie Dă vine Depre- Invidie, Frică Sentimente Răzvrătire Autocom- Deviaţii Problemă
SEMNE pe alţii siune gelozie de vinovăţie pătimire sexuale organică
ALTE PROBLEME (2), (4) 1, (4), 2, (4), 1, (3), (1), 2, (1), 2, (3), 1, 2, 1, (2), (2), (3), (3), (1)
în care poate apărea (5), (6) (5), 6, 6, 8 (5), 8 (4), 6, 5, (8) 6, 8 3, 4, 5, 5, 6, 8
acest semn 7, (8) (8) (8) 6, (7)
Neîndeplinrea
X X
îndatoririlor zilnice
Diminuarea
X X X X
preocupărilor
Izolare, evitare X X X X X
Adesea întreabă „de
ce?". Se gândeşte X X
numai la trecut
Singurătate X X
Dezordonat ca
persoană acasă, la X X X X X
serviciu
Tensiune musculară X X X
Uscăciune a gurii,
mâini reci şi umede, X X X X
palpitaţii cardiace
Oboseală X X
Timiditate X X X X X X
Deprimat, trist,
X X X X X X X X X
lacrimi
Sensibil, iritabil
Ostilitate
Tendinţe de
sinucidere
Violenţă (verbală sau
fizică)
Întreruperea
comunicării
Imoblitate, lipsă de
somn
Pierderea poftei de
mâncare (slăbire în
greutate)

Mănâncă excesiv de
mult (îngrăşare)
Dureri de cap
Impotenţă sexuală
Halucinaţii
Anxietate
Comportament bizar
Scuze, minciuni
Necazuri cu oamenii
Suspiciune
Ulcer
Colită
Explicaţia codurilor
Numere = trimiteri la problemele enumerate pe orizontalî în capul tabelului (de ex. 1 - mânie)

X = prezenta probabilă a semnului

0 = prezenţă posibilă a semnului