Caracterizare Ladima

Al doilea roman al lui Camil Petrescu (1894-1957), "Patul lui Procust", apare in 1933, la numai trei ani
dupa "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" si constituie, pentru literatura romana, un
eveniment deosebit, cu totul novator, consolidand astfel romanul romanesc modern.
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamenteaza
principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana
(europenizarea literaturii romane), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea,
substantialitatea, relativismul si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu
ideile samanatoriste ale vremii, care promovau "o duzina de eroi plangareti". Camil Petrescu opineaza ca
literatura trebuie sa ilustreze "probleme de constiinta", pentru care este neaparata nevoie de un mediu social,
in cadrul caruia acestea sa se poata manifesta.
In romanul "Patul lui Procust", perspectiva narativa este reprezentata de naratiunea la persoana I si de
prezenta marcilor naratorului, care definesc subiectivismul romanului.
George Demetru Ladima este personajul absent din roman, portretul sau fiind conturat prin cele mai
variate mijloace artistice, cum ar fi confesiunea sentimentelor si conceptiilor proprii ce reies din scrisorile
adresate Emiliei, prin impresiile puternice pe care le produc aceste destainuiri asupra lui Fred Vasilescu, prin
comentariile complementare ale Emiliei Rachitaru, prin notele de subsol ale autorului, prin articolele
reproduse in aceste note, prin opiniile altor personaje, cum este procurorul care anchetase sinuciderea ori
marturiile prietenilor lui de cafea. Procedeele moderne de caracterizare indirecta includ: monologul interior,
dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, retrospectia, autoanaliza si autointrospectia, care scot in
evidenta zbuciumul si chinurile launtrice ale personajului.
Ladima este poet talentat si gazetar intransigent, care cumuleaza toate celelalte trasaturi generale ale
personajului camilpetrescian: intelectual lucid, analitic, inadaptat social, hipersensibil, insetat de adevar si
demnitate. El traieste in lumea ideilor pure, avand iluzia unei iubiri ideale si aspirand catre demnitate umana
absoluta in profesia de ziarist, ca esente existentiale.
Portretul fizic se contureaza din puncte de vedere diferite si subiective, avand la
baza principiul estetic al relativismului. Fred Vasilescn vede la inceput "un tip de lautar sau doctor, asa ceva,
cu mustata de plotonier, cu mansete scrobite ca doua burlane", apoi, dupa ce devin cunostinte apropiate,
tanarul isi aminteste de Ladima ca de un barbat in jur de 40 de ani, 'Inalt, slab, cu ochi rotunzi si orbitele mari,
adancite... cu o mustata de sergent major si carare de frizer, cu haina lui neagra, de alpaca, iar camasa alba si
cu gulerul totdeauna prea larg, scrobita, cu mansetele mari, rotunde, ca niste burlane, prinse cu butoni roz de
camasa, pe cand ceilalti butoni erau mici betigase, desigur de aur - cine stie ce amintire, [... ] care era grav ca
un profesor universitar, de o politeta de ambasador pensionar, surazand putin indepartat, cu ochii calzi in
orbitele prea mari...". Fred este constient ca el aparea in ochii celorlalti "prea putin prezentabil... se imbraca
prost [...] era ceva ridicol in silueta demodata ca o figura dintr-un catalog vechi, prafuit [...] Prea avea aerul
unui profesor, inacrit de geografie, de provincie". Fred consemneaza in caiete o lunga discutie pe care o
avusese cu Ladima despre moda barbateasca, incercand sa-l convinga sa-si comande un costum la croitor, dar
poetului i se pare o problema minora, "o vanitate puerila", desi tanarului se parea infantila "vanitatea asta a
mustatii lui imperiale, care atragea luarea-aminte". Totusi, cand i-l prezinta pe Ladima lui Tanase Vasilescu,
Fred este incantat ca acesta emana incredere, cu aparitia lui de "om in toata firea, cu reala prestanta, ca sa zic
asa, a facut o foarte buna impresie... Mustafa blonda, intoarsa in sus, barbatia lui bataioasa, un fel de
incredere in sine l-au impresionat pe tata". Emilia si-l aminteste ca pe un tip "blond si foarte inalt [...] putin
cam haloimas, dar era simpatic."
Intelectual sensibil, Ladima este un poet recunoscut de unii ca genial (procurorul care ancheteaza
sinuciderea il socotea "unul dintre cei mai de seama poeti ai nostri, de la Eminescu incoace"), ignorat de altii
(Nae Gheorghidiu si Tanase Vasilescu Lumanararu il credeau "un om de paie") sau negat cu fermitate de altii
(Cibanoiu considera ca "n-avea talent... Scria si el asa...").
Ca ziarist, George Demetru Ladima este intransigent si inflexibil, cinstit si insetat de adevar, nu se
manifesta nici pe departe ca "un om de paie", neputand fi manevrat de patronii sai in a servi interesele lor
meschine, devenind chiar periculos pentru acestia. Numit director la "Veacul", Ladima reuseste ca, in scurt
timp si cu personal putin, platit mizerabil, sa aiba un succes rapid, iar ziarul sa devina un organ de presa temut,
prin campaniile aproape salbatice, dezlantuite impotriva politicienilor corupti, a afacerilor necinstite,
constituindu-se intr-un scut de aparare a statuiui roman impotriva jafurilor: "O tribuna pentru promovat tot ce
e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice...".
Din pacate, talentul, onestitatea si demnitatea gazetarului Ladima nu pot invinge paienjenisul
afacerilor frauduloase ale lui Gheorghidiu si Lumanararu. El descopera, intamplator, neregulile dintr-o afacere
a industriei miniere si C.F.R-ului, care pagubeau statul roman cu un miliard de lei anual, fara sa banuiasca
implicarea totala a patronilor sai in aceasta frauda. Ceea ce a dus la ruperea definitiva a acestei colaborari, a
fost aparitia unui articol de o violenta deosebita, prin care Ladima acuza puterea politica de frauda in
domeniul financiar-bancar.
Ladima pune in articolele sale pasiunea si convingerea intelectualului care gandeste profund si care
are ceva de transmis cititorilor, marturisindu-i lui Fred crezul sau gazetaresc: "Eu sunt un om care scrie... si
daca nu scriu ceea ce gandesc, de ce sa mai scriu? Nu pot altfel." Ladima isi da definitiv demisia de la gazeta,
pentru ca nu poate scrie ceea ce i se comanda, ci numai ceea ce gandeste el (autenticitatea), mai ales ca este
si prost platit. Fred isi aminteste ca il rugase pe Ladima sa renunte la demisie, dar acesta refuzase categoric:
"Nu sunt in stare sa scriu doua randuri care sa nu vie dintr-o convingere adanca".
Ca toate personajele camilpetresciene, Ladima este un inadaptat superior, incapabil sa accepte
compromisurile (intransigent), un om cinstit, care, neputand sa demaste aceasta "adunatura de jecmanitori ai
statului", intre care se aflau si patronii sai, prefera sa-si dea demisia cu demnitate, chiar daca ajungea, ca
urmare a acestei decizii, muritor de foame.
Hipersensibil, Ladima este insetat de a trai in profunzime pasiunea iubirii si se autoiluzioneaza in
dragostea lui pentru Emilia, pe care o vede ca pe femeia ideala, pura, copilaroasa, refuzand structural
evidentele.
Vestea casatoriei Emiliei cu Arghiropol il arunca pe Ladima intr-o disperare fara margini, dar cand
logodna se anuleaza, el ii trimite o scrisoare tulburatoare in care descrie chinurile ingrozitoare care-l mistuiau
si "o suferinta care intrece puterea de rezistenta a nervilor mei", rugand-o sa-l reprimeasca. De atunci se
intalneau din nou in fiecare seara, ieseau impreuna, dar nu a fost niciodata a lui pentru ca Ladima "altminteri
era idealist. [...] Ii placea, asa, sa stea aci", spune Emilia "tot senina, mare si goala".
Dintr-o alta scrisoare, adresata "Emy scumpa", reiese mandria lui Ladima pentru "logodnica" lui, asa
cum o prezinta pe Emilia celor mai buni prieteni ai sai, Bulgaran, Cibanoiu si Penciulescu, invitandu-i pe toti
intr-o seara la masa, dar Emilia pleaca devreme pentru ca se plictisise ingrozitor, desi unul era mare savant,
altul teozof si celalalt un om de mare cultura.
Uimirea lui Fred, la citirea scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate Emiliei, este din ce in ce mai
mare, deoarece el nu poate sa inteleaga cum "un om atat de serios, un profesor ca infatisare, [...] de reaia
distinctie, [...] pedant de binecrescut si atat de lipsit de orice familiaritate" poate sa iubeasca o femeie vulgara
ca Emilia, pe care orice barbat putea sa o aiba contra unei sume de bani. Tanarul se intreaba, uluit, cum un
intelectual rasat ca Ladima nu s-a gandit "nicio clipa ca faptul acesta, daca s-ar afla, l-ar compromite...".
Puternic impresionat de dragostea distonanta a ziaristului pentru cocota vulgara, Fred Vasilescu incearca sa
gaseasca explicatii logice acestei pasiuni degradante si presupune ca Ladi,a "se amagea cu oarecare
luciditate", parandu-i-se incredibila sinceritatea indragostitului, care este cu totul in dezacord cu insusirile
deosebite ale intelectualului, ba mai mult, considerand absurda ideea ca Ladima sa creada in aceasta dragoste.
Framantarile si tristetea profunda care-l chinuie pe Ladima, stari amare provocate de prea desele si
evidentele relatii ale Emiliei cu diversi barbati, il fac pe Fred sa-i inteleaga durerile iubirii si sa-l simta pe poetul
hipersensibil ca pe un frate intru suferinta: "frate adevarat, din acelasi altoi de suferinta" . Plecat de la gazeta,
Ladima o duce din ce in ce mai greu, incearca sa publice in gazete poezii si foiletoane, nu mai poate
iesi nicaieri, iar cand isi da seama ca Emilia are relatii cu un grec, Micropolu, ii scrie pentru ultima data si, plin
de amaraciune, ii cere inapoi scrisorile pe care i le trimisese. Ea refuza, socotind ca nu este un om binecrescut
si-l minte ca le-a pierdut, iar peste doua saptamani afla ca Ladima si-a pus capat zilelor.
Sinuciderea lui Ladima este privita cu acelasi subiectivism al punctelor de vedere diferite (relativismul).
Fred considera sinuciderea ca urmare a vietii mizerabile, vulgare, din vartejul careia Ladima nu are puterea sa
se smulga; procurorul care ancheteaza cazul crede ca ziaristul facuse un gest pasional din cauza doamnei T.,
deoarece scrisoarea sinucigasului ii era adresata acesteia; Cibanoiu opineaza ca prietenul sau isi pierduse
credinta in Dumnezeu, neputandu-se ridica deasupra mizeriei cotidiene; Emilia sustine ca a recurs la acest gest
"din mizerie", pentru ca "nu mai manca poate nici o data pe zi".
George Demetru Ladima incearca sa evadeze din aceasta lume, pe care o detesta si cu care nu are nicio
legatura spirituala, creandu-si himere asupra realitatii pe care o converteste intr-o zona existentiala
superioara. Astfel, el atribuie Emiliei trasaturi nobile, de puritate si candoare, apoi iubeste la aceasta femeie
calitatile cu care a aureolat-o: "Ladima imprumuta tot ceea ce-i trebuie ca s-o poata iubi si o iubeste anume,
pentru ceea ce i-a imprumutat". Mai mult decat orice, el nu vrea sa afle adevarul despre Emilia, deoarece are
o permanenta nevoie de autoiluzionare, de automistificare pentru a-si construi universul imaginar de
afectiune, de calm si de curatenie sufleteasca, fara de care n-ar putea trai. Ca si Stefan Gheorghidiu, Ladima
percepe intens drama jalnica, strivitoare in propria constiinta, amagindu-se cu luciditate pentru a putea
supravietui, dar este constient de incapacitatea lui de adaptare in lumea plina de constrangeri materiale, de
statutul sau social inferior intr-o existenta a ipocriziilor lustruite, cu care nu se potriveste, simtindu-se stanjenit
ca intr-un pat procustian.
Intelectualul Ladima este un invins, refuzand - din orgoliu - sa-si accepte toata mizeria vietii,
experienta umilitoare a traiului zilnic si de aceea imprumuta bani, care sa fie gasiti in buzunarul sau dupa
sinucidere, ca nu cumva sa se creada ca si-a pus capat zilelor din cauza saraciei, lasand o scrisoare adresata
unei femei distinse, culte, delicate (doamnei T.), pentru a inlatura banuiala ca ar fi fost in stare sa se omoare
pentru o prostituata vulgara. Faptul ca Ladima se indragostise de "o femeie ordinara, o semi-prostituata, pe
care el o crede intruchiparea puritatii si bunatatii, e o consecinta a conditiei sale jalnice sociale si materiale".