Redactor RODICA-MARIA NICULESCU Tehnoredactor ADRIAN MORARII

Bun de tipar 14.06.1976 Tiraj 26290 Coli de tipar 2,66

Lucrarea executată sub comanda nr. 86 la întreprinderea Poligrafică Sibiu
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA

I. Invitaţie la drumeţie
Ocupînd un spaţiu restrîns, dar bogat împodobit de natură, cu forme de relief spectaculoase,
săpate în stîncă, plastic denumite şi însoţite de legende; străbătut de ape ce cad în cascade despletite în
fire albe de beteala; acoperit cu poieni pline de flori şi cu codri seculari prin care mişună cerbi, urşi,
mistreţi, cocoşi de munte etc., Ceahlăul a devenit din timpuri străvechi un etalon al măreţiei şi
frumuseţii.
Interesul pentru cunoaşterea Masivului Ceahlău a apărut de foarte multă vreme. Primele
însemnări referitoare la Ceahlău au o vechime mai mare de cinci secole, iar la ora actuală se pot
număra peste 200 de lucrări care tratează diferite subiecte inspirate din existenţa sa. Nici turismul nu
este o noutate pentru acest masiv. Prima potecă de acces spre vîrful Toaca a fost amenajată în jurul
anului 1860 de către familia Cantacuzinilor, iar primul adăpost turistic a fost construit în 1906, lînga
Fîntîna Rece, de ziaristul Gh. Panu.
Respectînd faima de care se bucura, moldovenii nu găsesc superlativ mai potrivit pentru
apreciere decît prin comparaţie cu Ceahlăul. De aceea, în limbajul lor întîlnim, adesea, expresii ca:
mare cît Ceahlăul, frumos ca Ceahlăul, puternic ca Ceahlăul ş.a. Din aceleaşi motive, oameni de seama
ai ştiinţei, literaturii şi artei (geografi, geologi, biologi, scriitori, compozitori, pictori), care i-au
străbătut plaiurile sau i-au studiat şi admirat frumuseţea, i-au închinat opere de neuitat. Unii I-au
supranumit chiar „Regele Carpaţilor”, „Farul Moldovei” sau „Nestemata Carpaţilor”.
Alături de podoabele naturale ale Ceahlăului, pămîntul lui poartă şi cîteva vestigii ale vieţii
umane, care reflectă continuitatea activităţii omului pe aceste meleaguri încă din epoca primitivă;
obiectele de silex descoperite în punctul „La Scaune”, ruinele micii cetăţi Palatul Cnejilor (1639),
biserica din lemn din Bistricioara (1793), biserica mănăstirii Durau (1835) sînt exemple edificatoare în
acest sens.
Dar, Ceahlăul nu este numai un loc de agrement; multitudinea şi varietatea obiectivelor de pe
cuprinsul său, multe dintre ele reprezentative pentru o mare parte din Carpaţii Orientali, conferă acestui
masiv şi calitatea de „laborator natural”, de „munte-şcoală”, întrunind condiţiile necesare pentru
instruirea „pe viu” a generaţiilor de tineri, el este o bază de exemplificări pentru diverse întruniri
ştiinţifice, îmbogăţind cunoştinţele celor care doresc acest lucru.
In cartea aceasta, nu încercăm să zugrăvim întreaga imagine a Ceahlăului. Nici cele mai
iscusite condeie n-au reuşit acest lucru, deoarece descrierea se face detaliu cu detaliu, iar natura este
măreaţă numai în întregul ei. De aceea, rîndurile de faţă nu sînt decît o chemare, o invitaţie la drumeţie
şi o asigurare că efortul va fi pe deplin răsplătit.

II. Caracterizare fizico-geografică

A. AŞEZARE ŞI LIMITE

Teritoriul montan, cunoscut mai mult sub numele de Masivul Ceahlău, este situat în partea
centrală a Carpaţilor Orientali, la întretăierea paralelei de 47° latitudine nordică cu meridianul de 26°
longitudine estică.
Faţă de munţii vecini este foarte bine delimitat de către văi largi şi adînci. La est, Lacul
Izvorul Muntelui de pe Bistriţa reprezintă limita spre Munţii Stînişoarei; la nord, Bistricioara îl desparte
de Munţii Bistriţei, iar Bicazul, la sud, de Munţii Tarcău; la vest, culoarul morfologic natural, drenat de
pîraiele Pintic şi Bistra, constituie limita naturală spre culmile Hăghieş, Chicera şi Comarnic care
aparţin Hăşmaşului.
Intre aceste limite, Masivul Ceahlău are o suprafaţă de aproximativ 290 kmp.
 B. STRUCTURA GEOLOGICĂ ŞI RELIEFUL

Rocile în care este sculptat relieful Masivului Ceahlău sînt foarte variate, toate aparţinînd
aceleiaşi grupe mari de roci sedimentare, detritice, numită „flis”. Asta înseamnă că ele s-au format prin
depunerea unui material — în marea cretacică şi paleogenă —, care a fost rupt din alte roci
preexistente, transportat uneori de la mari distanţe. Acest fenomen a început cu peste 200 de milioane
de ani în urmă.
Fig 01.jp2 –Fig 02.jp2
După dimensiunile fragmentelor, în componenţa flişului se găsesc numeroase strate, cu
grosimi şi durităţi diferite (marnocalcare, marne, argile, şisturi argiloase, gresii, conglomerate ş.a.),
grupate în complexe litologice sub formă de fîşii paralele, orientat nord-sud. De exemplu, latura vestică
a Ceahlăului este alcătuită din strate de Sinaia, care în lungul culoarului Pintic-Bistra se află în contact
cu zona cristalino-mezozoică. Mai spre est urmează - în ordine - stratele de Bistra, stratele de Ceahlău,
apoi un complex de strate alcătuit din roci cu bobul fin (morno-caloare, argile, gresii), numit fliş
curbicortical, şi o fîşie de şisturi negre (strate de Audia). În extremitatea sud-estică a masivului întîlnim
cel mai tînăr complex litologic care aparţine flişului paleogen.
Fig 03.jp2-Fig 04.jp2
Dintre rocile menţionate, conglomeratele au rolul cel mai important în morfologia Ceahlăului.
Ele se prezintă în strate cu grosimi de circa 500 m, în structură sinclinală, aidoma unor stive de farfurii.
Avînd o duritate mare, conglomeratele au opus rezistenţă acţiunii distructive a agenţilor fizico-
geografici externi (ploaie, vînt, scurgere superficială, îngheţ-dezgheţ etc.). In consecinţă, aria lor de
răspîndire corespunde cu treapta cea mai înaltă de relief.
Această parte a Ceahlăului îmbracă forma unui platou suspendat, lung de circa 6 km; lăţimea
lui variază de la peste 1 km în jumătatea sudică, pînă la dimensiunile unei culmi în extremitatea
nordică. Nivelul său general, de 1 800 m, este dominat de cîteva înălţimi, care se înşiră de la nord la
sud, astfel: Panaghia, vîrful Toaca (1 900 m), vîrful Lespezi (1 801 m), Bîtca lui Ghedeon (l 844 m) şi
Ocolaşul Mare (1 907 m).
Fig 05.jp2
Marginile platoului superior se termină brusc printr-o centură de abrupturi puternice,
ruiniforme, de forma unor trepte (poliţe)1 care ating, uneori, 400-500 m diferenţă de nivel. În lunga
perioadă de sculptare, din marginile abrupte ale platoului au fost detaşate forme bizare ca Turnul lui
Budu, Turnurile Ocolaşului Mare, Claia lui Miron, Căciula Dorobanţului, Detunata etc., iar apele
pluviale, organizate în torenţi vijelioşi, au săpat în pereţii de stînca „jgheaburi” adînci.
Fig 06.jp2
In partea bază la a masei de conglomerate sînt cuprinse importante acumulări de calcar alb, în
care se disting resturi de corali şi scoici, mici animale marine care trădează originea lor recifală. În
relief, aceste calcare apar ca un şir de turnuri albe, de forma unor bastioane de cetate, situate pe latura
estică a Ceahlăului, între Ocolaşul Mic şi Izvorul Alb. Cea mai masivă stîncă calcaroasă este Piatra cu
Apă, în care se găseşte şi o mică peşteră, iar la obîrşia Izvorului Alb se găseşte legendara stîncă Dochia.
Piatra Sură din partea de sud-vest a Ceahlăului face parte tot din zona conglomeratelor de
Ceahlău. Stratele din această culme au fost însă aduse de forţele tectonice în poziţie verticală, ceea ce a
determinat crearea unui relief sub formă de creastă zimţată, ca o pînză de ferăstrău. Ulucul dintre Piatra
Sură şi abruptul sud-vestic al Ocolaşului Mare, cunoscut sub denumirea de Poiana Stănilelor, coincide
cu o linie de fractură, în lungul căreia s-a produs deranjamentul tectonic (fig. 3).
Zona înaltă a conglomeratelor se continuă, spre periferie, cu un sistem de interfluvii (obcine),
cu orientare radiară, care se prelungesc de la baza abrupturilor, ca nişte contraforturi de cetate, pînă în
văile limitrofe ale Ceahlăului.
Culmile periferice au, în general, forme rotunjite şi simetrice, cu profil domol, uşor ondulat şi
sînt dominate, din loc în loc, de vîrfuri (bîtci), şi ele rotunde, ce reflectă caracterul eterogen şi friabil al
rocilor în care au fost sculptate (marno-creatacice, gresii, argile, marne, şisturi argiloase etc.).
Ansamblul acestor culmi constituie treapta morfologică inferioară a Ceahlăului, a cărei altitudine nu
depăşeşte l 200-1 300 m.
1
„Poliţele” din Masivul Ceahlău sînt sinonime cu „brînele” din Masivul Bucegi.
 În cuprinsul acestei trepte, principalele culmi sînt: Obcina Lacurilor, Obcina Tîrşoasei, Obcina
Boiştei, care împreună, formează cel mai lung interfluviu situat între văile Bistricioara şi Schit. La est
de pîrîul Schit se desfăşoară Piciorul Coacăzului, Piciorul Humăriei, Piciorul Ponorului, Piciorul
Smeurişu, Obcina Ţiflicului şi Piciorul Ţiflicului, apoi Piciorul Ciocanului, Piciorul Ciribuc, Obcina
Verdelui, Obcina Chica Boicului şi Obcina Horştei ce formează un uriaş evantai cu deschidere spre
Lacul Izvorul Muntelui (Bicaz).
Spre sud şi sud-vest, relieful treptei inferioare prezintă un grad mai pronunţat de fragmentare,
încît aspectul culmilor este mai complicat, cu multe ramificaţii secundare şi înşeuări adînci. Plecînd de
la pîrîul Izvorul Muntelui se succed, în ordine, Muntele Sima, Obcina Pietrei Arse, Obcina Chiliei,
Piciorul dintre Bistre, Obcina Tablei şi altele.
Văile care separă aceste culmi au avut o evoluţie normală, nu au fost restructurate prin
fenomene de captare, astfel că interfluviile dintre ele sînt sudate de culmea principală (centrală), fiind
neîntrerupte pe toată lungimea lor. Numeroasele bîtci şi şei (tarniţe), care se succed pe linia de
cumpănă a apelor, sînt o consecinţă a variaţiilor de facies petrografic conjugate, local, cu cauze
tectonice. În lungul văilor se întîlnesc adesea zone de îngustare, pînă la forma de defileu, determinate
de rezistenţa la eroziune a unor pachete de roci mai dure. Dintre acestea, Cheile Bistrei Mici, săpate în
bara conglomeratică a Pietrei Sure, constituie un peisaj deosebit de spectaculos prin sălbăticia lor.
Din punct de vedere turistic, relieful Ceahlăului, privit în totalitate, întruneşte cîteva
caracteristici care merita a fi menţionate:
- altitudinea dominantă faţă de munţii vecini oferă un orizont foarte larg peste Carpaţii
Orientali, astfel că, de pe Vîrful Toaca ori de pe Ocolaşul Mare, se pot vedea munţii din
jur şi, mai departe, munţii Rarău, Călimani, Hăşmaş, iar spre răsărit Podişul Moldovei;
- dantelăria de piatră a abrupturilor care mărginesc platoul superior oferă cel mai grandios
şi mai interesant spectacol natural din toţi Carpaţii Orientali;
- dispoziţia radiară a culmilor ajută turistul în orientarea pe teren, scutind de pericolul
rătăcirii chiar şi pe cei mai neiniţiaţi;
- existenţa a numeroase „porţi” uşurează posibilităţile de acces spre platoul superior al
muntelui;
- concentrarea celor mai atractive obiective pe un spaţiu restrîns permite vizitarea
Ceahlăului într-un timp scurt.

C. CONDIŢIILE CLIMATICE

Teritoriul Ceahlăului evoluează sub un climat montan relativ aspru, ale cărui elemente sînt
distribuite în etaje altitudinale. Astfel, temperatura medie anuală a aerului este mai mică de un grad pe
vîrful Toaca, creşte pînă la 5°C pe culmile periferice şi ajunge la 7°C în văile limitrofe. Nebulozitatea
creşte odată cu altitudinea (de la 6,2 la 7), ca şi precipitaţiile. Deşi frecvenţa precipitaţiilor depăşeşte
200 de zile pe an (din care mai mult de 50% sînt sub formă de ninsori), cantitativ acestea nu ating
valori prea mari, cum se întîmplă în alte masive muntoase cu altitudine similară. De exemplu, în timp
ce în Munţii Apuseni, la 1 800 m, cad aproximativ 1 400 mm, pe Ceahlău abia se ajunge la 1000 mm.
Cauza principală a acestui fenomen constă în escaladările succesive ale maselor de aer oceanic peste
culmile montane din vest, pe care îşi lasă o parte din încărcătura lor de umezeală.
Alt element ce sporeşte asprimea climatului de altitudine este vîntul. Acesta are o frecvenţă
anuala, pe vîrful Toaca, de 97%. Datorită altitudinii predominante faţă de munţii înconjurători, vînturile
ce suflă aici se află sub influenţa directă a dinamicii generale a atmosferei libere. De aceea, pe vîrful
Toaca frecvenţa cea mai mare o au vînturile de vest (43,6%). care ating şi cea mai mare viteză: iarna 40
m/s. Viteza medie la nivelul superior este de circa 10 m/s. La altitudini mai mici, toţi indicii dinamici
suferă substanţiale modificări; frecvenţa se reduce pînă la 53%, viteza scade pînă la 3 m/s, iar direcţia
vîntului este impusă de orientarea văilor.
Constatăm ca Ceahlăul poate fi vizitat tot timpul anului, dar perioada cea mai bună pentru
excursii este perioada mai-octombrie. In restul anului se poate practica un turism de iarnă, pentru care
se cere condiţie fizică bună, experienţă turistică şi echipament special.
Principalii indici meteo I F M A M I I A S O N D An
 Durata stralucire soare [ore] 83 105 137 161 197 174 209 207 195 192 101 73 1834

Nebulozatate totală [zecimi] 7,2 7,6 6,9 7,1 6,5 6,2 6,0 5,2 6,0 6,7 5,2 7,3 7,1

Tempreratura medie [oC] -9,5 -8 -6 -0,5 5 7,2 9 8,8 6,6 3,2 -0,4 -6,9 0,7

Umezeală relativă [%] 84 88 83 83 82 86 85 85 84 76 82 85 83

Nr. zile cu precipitaţii >0,1mm 16 17 19 16 18 23 19 16 13 13 15 17 208

Cantit de pricipitaţii [mm] 63 56 62 40 66 107 93 90 47 34 33 42 738

Grosime strat zăpadă 20 27 28 18 2,7 0,1 - - 0,1 0,4 3,5 11 -

Perioade caracteristice Timp rece cu Timp rece, Timp relativ Timp Timp Timp rece,
furtuni de instabil cu cald dar călduros cu răcoros instabil cu
zăpadă şi cer ninsori ploios, unori ploi de uscat, cu cer ninsori
închis frecvente cu ninsori de scurtă durată puţin frecvente şi
scurtă durată acoperit şi nebiolizatate
vizibilitate ridicată
foarte mare

Tipurile de turism determinate de starea Turism de iarnă Turism de vară Turism de

timpului iarnă

Din tabelul anexat mai reiese că în sezonul cald se disting trei intervale, cu caracteristici
diferite: mai-iunie, cu timp relativ cald dar ploios; iulie-august, cu timp călduros, senin, ploi de scurtă
durată şi cu posibilităţi de ninsoare minime; septembrie-octombrie, cu timp mai răcoros, precipitaţii
puţine, cer senin şi cu atmosferă foarte clară (favorabilă pentru fotografii), la care se adaugă bogăţia de
culori a pădurii de foioase.

D. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua de ape curgătoare ce drenează Masivul Ceahlău aparţine în totalitate sistemului

hidrografic al Bistriţei. Cu excepţia pîraielor Schit, Răpciuniţa. Ţiflic, Izvorul Alb, Secu, Izvorul
Muntelui şi Cosuşna, care sînt afluenţi direcţi ai Bistriţei (Lacul Izvorul Muntelui), celelalte pîraie sînt
afluenţi de ordinul doi sau trei ai aceluiaşi rîu. De exemplu, Bistricioara colectează pîraiele de pe
versantul nord-vestic, dintre care mai important este Pinticul, iar Bicazul colectează pîraiele Chişirig,
Neagra, Hamzoaia şi Bistra (prin intermediul pîrîului Capra) care curg pe versantul sudic şi cel vestic.
Cele mai multe dintre pîraiele menţionate sînt alimentate de pînzele subterane de la baza
conglomeratelor ori din acumulările de grohotiş de la poalele abrupturilor. Izvoarele acestora se înşira
ca o salbă în jurul „pilonului central”, la altitudinea de 1 200-1 300 m, formînd o adevărată zonă a
obîrşiilor. Mai sus de această zonă reţeaua hidrografică are o scurgere torenţială, cu excepţia Pîrîului
Rupturii, care se alimentează din izvorul Fîntîna Rece, situat la marginea platoului superior. In
condiţiile morfologice ale Ceahlăului (culmi cu orientare radiară şi cu denivelări în formă de trepte),
reţeaua hidrografică are un aspect divergent, iar scurgerea se face în cascade; de exemplu, cascada
Duruitoarea, de pe Pîrîul Rupturii, cu o cădere de peste 30 m, aceasta fiind cea mai importantă.
Cascade mai mici se întîlnesc şi pe Izvorul Muntelui, Bistra Mică, Bistra Mare etc.
Fig 07
Suma totală a pîraielor permanente depăşeşte 80 km. Prin intermediul lor, Ceahlăul cedează o
cantitate de apa de peste 4 mc/s, ceea ce reprezintă aproximativ 14 l/s la 1 kmp.

E. ASPECTELE BIOGEOGRAFICE ŞI SOLURILE

Pe suprafaţa Ceahlăului se întîlnesc specii de plante, al căror spectru floristic trădează cele mai
diverse origini: eurasiatice, central-europene, alpine, circumpolare etc. Cîteva endemisme carpatice şi
cîteva relicte terţiare şi cuaternare completează bogata listă floristică. Numărul total de specii întîlnite
aici este evaluat (recent) de către botanişti1 la circa 1.111, ceea ce reprezintă 33,27% din flora
României.
Datorită amplitudinii mari a reliefului, covorul vegetal este răspîndit în etaje altitudinale.
Cele trei etaje forestiere ocupă circa 80% din suprafaţa Ceahlăului. La poalele muntelui se
întinde în mod discontinuu etajul pădurii de foioase, alcătuit din fag şi carpen, care urcă pînă la 650—
1
Studiul cel mai complet asupra vegetaţiei de pe Ceahlău a fost realizat de V. Zanoschi (Institutul
agronomic ,,lon lonescu de la Brad” laşi).
700 m. Mai sus de această limită se dezvolta etajul pădurii amestecate (fag şi conifere) care, la 1 200—
1 300 m, cedează locul pădurii de molid. In cadrul acestui etaj, pe versanţii estici, feriţi de furia
vînturilor şi cu o durată de însorire mai mare, se întîlneşte singurul conifer cu frunza căzătoare din ţara
noastră, zada sau „crinul de munte” (Larix decidua). Pentru ocrotirea acestui frumos şi valoros arbore,
Poliţa cu Crini, care găzduieşte cele mai numeroase exemplare de zadă, uneori grupate în asociaţii
pure, a fost declarată rezervaţie naturala încă din 1941.
Spaţiul forestier al Ceahlăului este întrerupt din loc în loc, mai ales în lungul văilor, de pajişti
şi fîneţe care, în lunile de vară, au aspect de adevărate grădini. Dintre cele mai cunoscute plante şi cu
un colorit mai atrăgător, care formează covorul erbaceu al pajiştilor, amintim: limba cucului
(Botrychium lunaria), cu flori violacee, stupiniţa (Platanthera bitolia), de culoare albă, papucul
doamnei (Cypripedium calceolus), slăvocul cu flori roşii-violet, căldăruşa (Aquilegia vulgaris), cu flori
al-bastre-liliachii, margareta (Chrysantemum leucanthemum), sîngele voinicului (Nigritella nigra, N.
rubra), de culoare roşu închis şi cu miros de vanilie, ocrotită prin lege ş.a.
La altitudinea de 1 750—1 800 m, o fîşie îngustă1, alcătuită din exemplare rare şi pipernicite
de molizi cu coroana în formă de drapel şi de tufişuri de jneapăn, face tranziţia spre etajul alpin
inferior, ultimul din Masivul Ceahlău. In componenţa acestui etaj floristic se întîlnesc plante pitice,
rezistente la asprimea climei, între care jneapănul (Pinus montana), enupărul (Juniperus nana), afinul
(Vaccinium myrtillus) şi merişorul (V. vitisidaea) sînt dominante. Alături de acestea, o sumedenie de
plante ierboase, cu flori multicolore, completează decorul alpin al Ceahlăului. Aşa sînt genţienele
(Gentiana verna, G. nivalis), clopoţeii (Campanule alpina), garofiţa de munte (Dianthus superbus),
floarea de colţ (Leontopodium alpinum) ş.a. Din Ceahlău lipseşte însă bujorul de munte (Rododendron
kotsckyi), atît de frecvent în Bucegi, Făgăraş, Retezat ş.a.
In afara de vegetaţia zonală distribuită spaţial în concordanţă cu etajele climatice, pe Ceahlău
se mai întîlnesc o serie de plante, a căror răspîndire depinde, în primul rînd, de unele condiţii locale.
Dintre acestea amintim: vegetaţia luncilor, dezvoltată în lungul principalelor văi şi alcătuită din sălcii
(Salix alba), arini (Alnus viridis), piciorul cocoşului (Ranunculus ocris), pîlcuri de brusturi (Lappa
maior), tufe de Miricaria ş.a.; vegetaţia stîncăriilor alcătuită din muşchi, licheni şi cîteva plante
ierboase specifice (Gypsophlla petraea, Artemizla petrosa, Eritrichium nanum), precum şi vegetaţia
turbăriilor. Aceasta din urmă ocupă suprafeţele joase şi umede ale platoului superior, formînd un strat
de turbă subţire de 30—40 cm, sub forma de perniţe semisferice.
Codrii Ceahlăului adăpostesc aproape toate speciile de animale existente în Carpaţi, din care
amintim: cerbul (Cervus elaphus), ursul (Ursus artos), jderul (Martes martes), rîsul (Felix lynx),
mistreţul, vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), veveriţa (Sciurus vulgaris), cocoşul de munte
(Tetrao urogallus), vulturul ş.a.2, rar in apele sale trăieşte păstrăvul (Salmo trutta fario), cleanul
(Leuciscus aqualius), obletul (Alburnus lucidus) ş.a. Dintre toate categoriile de animale, păsările şi
insectele domină autoritar ca număr de specii; dar cele care constituie elementul de podoabă al
masivului şi au o valoare cinegetică sînt mamiferele.
In repartiţia faunei de pe Ceahlău (cu excepţia peştilor) se disting trei zone principale: zona
platourilor înalte şi a abrupturilor, cu densitate mică, populată mai mult de păsări, insecte şi mamifere
mici; zona pădurilor de pe culmile periferice, cu densitate mai mare şi mai bogată în specii şi zona
liniştită de la baza abrupturilor, care concentrează cea mai mare parte din animalele mari ce trăiesc pe
Masivul Ceahlău.
Covorul vegetal se dezvoltă pe soluri montane de tipuri diferite, grupate în asociaţii
altitudinale în concordanţă cu etajele fito-climatice. Astfel, în zona forestieră se succed, de la bază spre
înălţimi, solurile brune montane, brune acide, brune acide podzolice şi solurile podzolice brune; în zona
alpină cele mai răspîndite sînt podzolurile humico-feriiluviale. In afară de tipurile zonale se mai pot
adăuga turbăriile oligatrofe şi solurile turboase acide de pe cele două Ocolaşe, rendzinele de pe
principalele blocuri de calcar (Piatra cu Apă), solurile scheletice din preajma pereţilor de conglomerate,
ochiurile de mlaştini de pe versanţii cu alunecări, solurile aluvale din şesurile principalelor rîuri etc.,
determinate de unele condiţii litologice şi de umiditate locale.

1
In literatura de specialitate, această fîşie este numită ,,centură de luptă”, „brîu de rezistenţă” sau „zonă
contestată”.
2
Recent a început acţiunea de aclimatizare a caprei negre.
 III. Trasee turistice

Masivul Ceahlău este străbătut de o reţea foarte deasă de drumuri şi poteci, dar nu toate
prezintă importanţă turistică. Tendinţa de utilizare a cît mai multe dintre potecile existente, în scopul
practicării turismului aşa-zis „la metru pătrat”, contravine acţiunilor actuale de ocrotire a mediului
notural şi, în mod indirect, prin degradarea acestuia, aduce prejudicii însăşi dezvoltării turismului.
FIG 08
De aceea, pe lîngă potecile marcate, bine trasate şi cunoscute de multa vreme, la care s-au mai
adăugat, recent, încă cinci trasee noi (nr. 7, 9, 12, 13 şi 16), marcate de pionierii din judeţul Neamţ 1,
mai recomandăm doar trei poteci din cele nemarcate (nr. 17, 18 şi 19), care, trecînd prin zone pitoreşti
şi cu obiective interesante sau avînd un traseu mai direct şi mai comod, întrunesc calităţile necesare
pentru a intra în reţeaua de căi turistice ale acestui masiv. Alături de acestea, vor mai fi prezentate: un
traseu acvatic, pe Lacul Izvorul Muntelui, precum şi un traseu rutier, care străbate muntele de la est la
vest pe sub abruptul de conglomerate.
A. TRASEE MARCATE

a. TRASEE DE ACCES

1. Oraşul Bicaz (420 m)-cabana Bicaz-Baraj (430 m) — cabana Izvorul Muntelui (797
m)-curmătura Lutu Roşu—Piatra cu Apă-cabana Dochia (1 750 m)
Marcaj: Bicaz—cabana Izvorul Muntelui, bandă roşie; cabana—Izvorul Muntelui— Lutu
Roşu, punct albastru; Lutu Roşu-ca-bana Dochia, bandă albastră. Perioadă recomandată:
vara. Diferenţa de altitudine: 1 330 m. Timp de parcurs: 6—6½ ore (călătorind cu autobuzul
pînă la cabana Izvorul Muntelui, timpul de parcurs se reduce la 3½-4 ore).
Aşezat la confluenţa rîului Bicaz cu rîul Bistriţa, la 420 m altitudine, oraşul Bicaz este cea mai
importantă localitate de la poalele Masivului Ceahlău şi numără circa 8400 de locuitori. Intinzîndu-se
de-a lungul celor două văi, Bicazul are formă de stea cu trei colţuri şi este alcătuit din cartierele
Dodeni, Mărceni, Cartierul Nou şi Capsa (ultimul s-a adăugat prin transmutarea unei părţi din locuitorii
satelor inundate de apa Lacului Izvorul Muntelui), în care construcţiile noi aproape că nu lasă să se
vadă nimic din trecutul său.
Aşezare străveche de munte, dar modestă, Bicazul avea în 1930 abia 1 300 de locuitori.
Poziţia sa, la întîlnirea drumului din lungul Bistriţei cu cel dinspre Transilvania, a înlesnit dobîndirea
funcţiei de vamă a trecătorii Bicazului. Aceasta a favorizat şi dezvoltarea unei oarecare activităţi
comerciale, confirmată prin hrisovul lui Gh. Ghica Vodă de la 1855, „de înfiinţare de tîrg la Ciungi-
Bicaz”. O parte din teritoriul Bicazului a aparţinut mănăstirilor Buhalniţa şi Bisericani, iar, mai tîrziu, a
făcut parte din domeniile regale.
Începerea lucrărilor sistemului hidroenergetic de pe Bistriţa a scos Bicazul din anonimat. Cu
acest prilej a fost legat de Piatra Neamţ printr-o cale ferată (1951), s-au construit blocuri pentru
muncitori, o termocentrală, o fabrică de ciment (1952) cu o secţie de azbociment (1956) şi un poligon
de prefabricate, devenind astfel un centru al industriei materialelor de construcţie. Frumuseţile naturale
din preajma sa, care sînt vizitate de tot mai mulţi turişti din ţară şi străinătate, au impus Bicazului şi o
funcţie turistică.
Din oraşul Bicaz, unde se ajunge cu autobuzul sau cu trenul, venind dinspre Piatra Neamţ ori
dinspre Gheorgheni-lacul Roşu, traseul nr. 1 este cel mai la îndemîna turiştilor pentru a urca pe culmile
Masivului Ceahlău.
După o scurtă vizită prin acest oraş, ne înscriem pe traseu urmînd la început drumul naţional
15 pînă la cabana Bicaz-Baraj, de la confluenţa pîrîului Izvorul Muntelui cu Bistriţa. De aici ne abatem
la stînga, în lungul pîrîului Izvorul Muntelui. După aproximativ 1 km părăsim DN15, care coteşte la
dreapta, şi continuăm ascensiunea pe drumul asfaltat, ce urmăreşte firul apei, pe o distanţă de circa 10
km. Drumul se strecoară printre obcina Horştei şi Muntele Sima, străbătînd mica localitate Izvorul
Muntelui, cu căsuţe cochete aşezate pe malurile apei. La confluenţa Izvorului Muntelui cu Pîrîul

1
Traseele noi, marcate în cadrul acţiunii „Asaltul Carpaţilor” in 1975 lansată de Consiliul Naţional al
Pionierilor, au fost executate de Casa pionierilor — Piatra Neamţ, Casa pionierilor — Roman, Şcoala
generală nr. 3 — Roman şi Şcoala generala din comuna Grinţieş.
Furciturii întîlnim traseul 9 (punct albastru), care vine dinspre comuna Taşca. Această ramificaţie este
marcata de un stîlp indicator. De aici, în mai puţin de o oră ajungem la cabana Izvorul Muntelui.
De la cabana Izvorul Muntelui, două poteci ne călăuzesc paşii spre înălţimi: una spre stînga,
care face legătura cu traseul nr. 2 (traseul nr. 10) şi alta, spre dreapta, care continuă traseul nr. 1 pe la
curmătura Lutu Roşu. Urcuşul pînă la curmătura Lutu Roşu este relativ uşor, accesibil oricui; singurul
dezavantaj îl prezintă înmlăştinarea jumătăţii inferioare a pantei în perioadele ploioase, fapt care
stînjeneşte puţin circulaţia. Un indicator de direcţie şi o bancă plasate într-o frumoasă poieniţă de
culme, Poiana „La Arsuri”, ne avertizează ca am ajuns la curmătură.
In continuare, traseul devine mai anevoios. De fapt, aici începe adevăratul urcuş al Ceahlăului.
Poteca urca pieptiş în serpentine sau în linie dreaptă, prin păduri de brad şi molid întrerupte din cînd în
cînd de luminişuri care în lunile de vară sînt acoperite cu flori sau zmeuriş. După aproximativ 2 ore de
mers ajungem la Piatra cu Apă (1 400 m altitudine), o impunătoare stîncă calcaroasă, parţial
împădurită, în care se găseşte o mică peşteră cu un izvor, din apa căruia ne putem astîmpăra setea. Deşi
mic, acest izvor este foarte apreciat de turişti, deoarece pe intervalul cabana Izvorul Muntelui —
cabana Dochia nu exista altă sursă de apă potabilă.
Piatra cu Apă reprezintă şi un punct de belvedere important. De la înălţimea ei se vede
întreaga panorama a abruptului estic cu Piatra Lată din Ghedeon, Poliţa cu Crini, Ocolaşul Mic şi
Detunata, despre care legenda spune că s-a născut din detunătura unui trăsnet care s-a năpustit asupra
peretelui de stîncă din care s-a desprins ca o uriaşă aşchie ce se înaltă spre cer 1. Pe linia orizontului se
înşiruie, de la nord la sud, Panaghia, Toaca, cabana Dochia, străjuită de vîrful Lespezi la nord şi Bîtca
Ghedeonului la sud, iar, în continuare., Ocolaşul Mare. Spre est se întinde Lacul Izvorul Muntelui cu
oglinda-i tulburată de lungile şiruri de plute trase de remorchere minuscule, ori de vaporaşe de călători,
albe şi cochete, ce ne oferă o privelişte deosebit de pitorească.
După cîteva clipe de răgaz, încîntătoare şi utile, revenim în poteca marcată, de unde urcăm
cîteva serpentine prin pădure şi ajungem sub piatra Detunata. De aici, poteca urcă în pantă lină, făcînd
un ocoliş spre dreapta pînă în preajma unor stînci izolate, după care se îndreaptă spre sud, menţinîndu-
şi direcţia pînă în faţa cabanei Dochia.
Traseul este accesibil tot timpul anului. Iarna însă turiştii trebuie să fie echipaţi corespunzător
(cu schiuri său rachete) pentru a înfrunta zăpada. La plecarea de la cabana Izvorul Muntelui este bine sa
se ia rezerve de apă potabilă, deoarece pînă la Piatra cu Apă nu există nici un izvor.

2. Comuna Neagra (538 m)—Poiana Văratec-Poiana Maicilor-Ocolaşul Mic-cabana

Dochia (1 750 m)
Marcaj: cruce albastră. Diferenţă de altitudine: 1 212 m. Perioadă recomandată: vara. Timp
de parcurs: 6—7 ore.
Una din potecile care urcă dinspre valea Bicazului spre culmea Ceahlăului este şi cea care
pleacă din comuna Neagra, aşezare situată la 538 m altitudine, la circa 9 km de oraşul Bicaz, pe drumul
naţional 12C. Pînă aici se poate ajunge cu autobuzele I.T.A.
Chiar în centrul satului, unde se află şi un stîlp indicator, un drum pietruit, cu marcaje vizibile,
ne duce printre case frumos ornamentate şi bine întreţinute pînă la confluenţa pîraielor Neagra Mare cu
Neagra Mică. Drumul se continuă puţin pe Neagra Mare, după care urmăm, spre dreapta, o potecă ce
urca mai întîi printr-o poiană, apoi prin pădure pînă la punctul „Stînele de la Cruce” — unde se află un
izvor cu apă de băut - şi continuă pînă în Poiana Văratec. Aici un stîlp indicator ne atrage atenţia asupra
potecii marcate cu punct roşu (traseul nr. 11) ce se îndreaptă spre vest, în Poiana Stănilelor. Din Poiana
Văratec traseul se îndreaptă puţin spre nord-est pînă în Poiana Maicilor. Alt stîlp ne indică poteca
marcată cu bandă roşie (traseul nr. 10) ce ajunge la cabana Izvorul Muntelui. Lîngă stîna din Poiana
Maicilor se află, de asemenea, un mic izvor cu apă potabilă. Atraşi permanent, ca de un magnet uriaş,
de panorama impresionantă a abruptului sudic, vizibil chiar de la pornire, nici nu ne dăm seama că am
parcurs deja două treimi din traseu.
Din Poiana Maicilor, lăsînd în urmă peisajul liniştit al culmilor împădurite, continuăm drumul
pînă la cabana Dochia printr-o zonă frămîntată, aspră şi multicoloră care întruchipează un tablou plin

1
Originea reală a Detunatei, ca şi a tuturor blocurilor stîncoase de la baza abrupturilor conglomeratice.
este explicată de variatxia puternicxx a temperaturii de la începutul cuaternarului, la care s-au adăugat
şi alte procese distructive.
de măreţie. După ce străbate mai întîi o pădure de molid, poteca se strecoară printr-o deschizătură în
piatră, străjuită, la dreapta, de Claia lui Miron — un ţanc ascuţit asemenea unui stog uriaş — şi, la
stînga, de Turnul lui Budu şi stîncile ce-l înconjoară. Dificultatea acestui sector este determinată de
panta mare, dar mai ales de grohotişul mobil pe care trebuie să-l traversăm cu grijă pentru a nu aluneca
şi pentru a nu rostogoli bolovani peste alţi semeni de-ai noştri rămaşi, eventual, în urmă.
Ajunşi pe platoul Ocolaşul Mic, un popas lîngă micul izvor din apropierea potecii este
binevenit. In acest timp, privirea călătorului (chiar dacă a vizitat de mai multe ori Ceahlăul) aleargă în
toate părţile, neştiind ce sa admire mai întîi: zidul maiestuos cu turnuri şi balconaşe al Ocolaşului Mare,
care domină zarea spre nord, treapta intermediară cu „Coloana Dorică”, bastioanele de calcar alb,
aşezate în semicerc, ce poartă urme ale activităţii apelor subterane de pe vremea cînd erau cuprinse în
masa conglomeratelor ca nişte sîmburi uriaşi, sau şirul de turnuri - vîrful Ocolaşui Mic, Claia lui
Miron, Turnul lui Budu — care străjuiesc platoul spre sud.
Măreţia formelor stîncoase de pe Ceahlău a creat în imaginaţia localnicilor închipuiri bizare,
care au dat naştere la legende de un farmec deosebit. Cele mai multe dintre legende sînt legate de
oameni şi timpuri, demult apuse. Despre Turnul lui Budu se povestetşe că pe vremea lui Alexandru cel
Bun, printre curtenii cei mai de vază ai Voievodului era şi un tînăr numit Budu, pe cît de frumos pe atît
de viteaz. Ispitită de vrednicia lui, domniţa Ana, una din fetele lui Alexandru Vodă, se îndrăgosti de
tînărul boier, jurîndu-şi amîndoi nestrămutată credinţă pînă la capătul vieţii. Cînd se socoteau mai
fericişi şi se pregăteau de nuntă, iată că se vesteşte o încălcare la hotarul ţării. Budu, ca cel mai de
frunte dintre oştenii vremii, nu putea fi decît întîiul la locul primejdiei. A fost o luptă crîncenă,
duşmanii au fost alungaţi, dar soarta n-a îngăduit ca viteazul sa se mai întoarcă. O mulţime de peţitori,
boieri de ţară şi crai străini, o cereau pe Ana de soţie, însă domniţa era neînduplecată în menţinerea
jurămîntului dat. Deznădăjduită că domnitorul hotărîse nunta cu toata împotrivirea ei, Ana ceru ajutorul
unei vrăjitoare. Zgripţuroaica îl aduse în adevăr pe Budu, dar logodnicul era acum strigoi. Budu o
îndemnă pe Ana să plece cu el, ceea ce şi făcu nefericita domniţă, înduplecată de chemarea iubitului. Şi
aşa, amîndoi, călărind pe o nălucă în chip de cal, îşi luară zborul spre munte, unde erau curţile lui.
Liniştea şi pacea unei nopţi frumoase se prefăcuse în fior şi zbucium.
Luna, în slabe licăriri, cerne pulbere de argint peste turle de biserici şi căsuţe cu ferestre ce
clipeau ca nişte ochi ce nu găsesc odihnă, înfricoşate visuri tulburau căpătîiul bieţilor oameni trudiţi,
peste care un vînt rău pare că-i învăluia. Vedenia fermecată depăna mereu văzduhul peste cîmpii şi
sate. Pîrîiaşele somnoroase alergau îngrozite să se ascundă printre frunzişuri, înşişi codrii bătrîni,
adormiţi şi ei în cîntece de izvoare, se învălmăşeau încordîndu-şi coamele uriaşe împotriva vedeniei ce
zbura spre vîrful de munte, unde fereastra unei case licărea ca lumina unor stele, agăţate sus în stîncă.
Trecuse mult de miezul nopţii şi, tocmai cînd ajunseră deasupra Ceahlăului, în faptul dimineţii, au
început să cînte cocoşii prin sate. Deodată se auzi o detunătură înfricoşată. Fugarii s-au prăbuşit
prefăcîndu-se în stîncă1. Dacă avem norocul să ascultăm această frumoasă poveste din gura unui cioban
din partea locului, în graiul său pitoresc, satisfacţia este şi mai mare.
Înainte de a porni din nou la drum, o plimbare de circa o oră (dus-întors) pe acest platou, spre
vest, ne dezvăluie alte privelişti: Gardul Stănilelor — o prelungire mai îngustă a treptei Ocolaşului Mic
— mărginit de un abrupt în formă de zigzag; culmea golaşă şi sălbatică, zimţuită ca o pînză de
ferăstrău, a Pietrei Sure (1 400 m); zidul sud-vestic al Ocolaşului Mare scăldat de lumina orbitoare a
soarelui de amiază sau învăluit în negura deasă a zilelor ploioase ş,a.
După ce ne-am hotărît să părăsim aceste frumoase locuri, revenim la traseul nostru şi ne
îndreptăm spre nord, spre cabana Dochia, în direcţia arătată de săgeata indicatoare de pe stîlpul de lîngă
potecă. Străbatem, la început, o porţiune de pădure, coborînd şi urcînd versanţii unor torenţi din zona
de obîrşie a Izvorului Muntelui, căptuşiţi cu blocuri mari de conglomerate sau cu grohotişuri, în cea
mai mare parte fixate. Poteca ne scoate sub cornişa estica (la circa 1 750 m altitudine), deasupra Pietrei
Late din Ghedeon. De aici, strecurîndu-ne printre tufişuri şi jnepenişuri în 15 minute ajungem la cabana
Dochia. Acest traseu este accesibil tot timpul anului. Iarna este recomandat numai pentru turiştii
experimentaţi şi echipaţi corespunzător.

3. Comuna Bicazu Ardelean (580 m)-Curmătura Stănilelor—Jgheabul lui Vodă-cabana

Dochia (1 750 m)
Marcaj: bandă albastră. Diferenţă de altitudine: 1 170 m. Timp de parcurs: 7-8 ore.

1
Legendă culeasă de C. Mătase.
 Baza de plecare a acestui traseu o constituie Bicazu Ardelean, comuna situată la confluenţa
Bicazului cu pîrîul Capra, pe şoseaua ce leagă localităţile Lacu Roşu şi Bicaz (DN 12C). Deşi este cel
mai lung drum de ascensiune din Ceahlău, frumuseţea peisajului întîlnit răsplăteşte efortul de a-l fi
parcurs.
La început străbatem un drum pietruit, de circa 9 km, care se desfăşoară în lungul pîrîului
Capra pînă la confluenţa acestuia cu Bistra. Înainte de a ne angaja în ascensiunea Ceahlăului, avem
posibilitatea de a vizita o peşteră, al cărei peisaj nu este cu nimic mai prejos faţă de cele cunoscute în
Munţii Apuseni sau în alte regiuni carstice din ţara noastră. Este vorba de peştera Toşoroc sau Jgheabul
cu Gaură. Pentru a ajunge la peştera, din satul Telec facem o deviere spre stînga, pe drumul
Tulgheşului, care începe ghiar din punctul de confluenţă cu Bistra. După circa 2 km de mers pe şosea,
ne abatem spre sud-vest (la stînga şoselei), urmînd o potecă abruptă ce şerpuieşte pe versantul nordic al
Dealului Toşoroc, prin păduri şi tufişuri, pînă la peşteră. Deşi intrarea şi primele două camere ale
peşterii oferă un peisaj mai puţin plăcut, sala principală este o creaţie naturală demnă de toată
admiraţia. Pereţii sînt tapisaţi cu o crusta albă de precipitare chimică, sub forma unei enorme draperii,
ale cărei falduri sclipesc în lumina lămpii, creînd un cadru feeric. Tavanul boltit şi podeaua bombată
dau impresia că te afli între două semisfere uriaşe puse una în alta. În bezna liniştită şi umedă a peşterii
îşi duc viaţa o colonie de lilieci, care stau agăţaţi pe pereţi ca nişte ciorchini, constituind singurele
elemente de contrast pe fondul alb sclipitor dezvăluit de lumina lămpilor.
După ce am admirat aceasta podoabă a naturii, reluăm traseul din punctul pe care l-am părăsit.
Drumul de pe valea Bistrei trece de pe un mal pe altul, printre gospodării ţărăneşti, apoi pe sub alei de
brazi, pînă la cantonul silvic de lînga confluenţa celor doua Bistre. In acest punct se intersectează
poteca ce vine dinspre Pintic (traseul nr. 4) şi, după scurt timp, drumul forestier se înfundă. Noi ne
angajăm în ascensiune pe poteca marcată de pe dreapta pîrîului Bistra Mare.
Pînă la confluenţa cu pîrîul Largu, parcurgem un traseu uşor, printr-o pădure cu numeroase
luminişuri, ce dă impresia că te afli într-un mare parc. La confluenţa cu pîrîul Largu se află poiana cu
acelaşi nume, pe care o traversăm pînă în curmătura Stănilelor, după care traseul se angajează pe o
panta ceva mai înclinată, de pe Piciorul cu Strungile.
Curmătura Stănilelor marchează sfîrşitul peisajului liniştit al culmilor periferice, cu codrii
umbroşi şi poieni înflorite, cu pîraie repezi şi izvoare numeroase. De aici începe peisajul măreţ şi aspru
al stîncăriilor polimorfe, peisaj propriu zonelor conglomeratice înalte. Înainte de şaua propriu-zisă
traseul întîlneşte poteca ce vine dinspre localitatea Ceahlău (traseul nr. 12). În curmătura Stănilelor un
stîlp indicator ne marchează drumul cu cruce roşie (traseul nr. 13) ce merge pe Pîrîul lui Martin pînă la
întîlnirea cu traseul nr. 12. Tot aici, întîlnim şi traseul nr. 11, cere merge spre Poiana Văratec, prin
Poiana Stănilelor (punct roşu).
Săgeata de pe stîlpul indicator, plasat în curmătura Stănilebr, arată direcţia nord pe care
urmează să ne deplasăm în continuare pentru a ajunge la cabana Dochia. După aproape 5 ore de mers,
serpentinele pieptişe devin tot mai anevoioase pentru călătorul obosit. Dar, nimeni n-are timp să se
gîndească la oboseală. Deschiderea orizontului ce lasă privirea să alunece de pe detaliile sălbatice ale
Ceahlăului (abruptul zdrenţuit al Ocolaşului Mare, zigzagul Gardului Stănilelor, Turnul lui Budu,
creasta Pietrei Sure), pe culmile munţilor vecini (Hăghieş - 1 505 m, Pietrele Roşii - 1 510 m,
Grinţieşul — 1 551 m) şi apoi, pe cele mai depărtate (Hăşmaş, Căliman, Rarău), care închid zarea la
peste 60 km distanţă, trezesc în călătorul îndrăgostit de natură rezerve nebănuite de energie, care îl fac
capabil să înfrunte ultimul obstacol. De aceea, nici nu ne dăm seama cînd am ajuns la marginea
Jgheabului lui Vodă, loc ce marchează sfîrşitul propriu-zis al urcuşului şi depăşirea limitei superioare a
pădurii. De aici, în circa 45 de minute, ajungem la cabana Dochia.
Porţiunea de drum ce a rămas de străbătut traversează Jgheabul lui Vodă pe curba de nivel,
printre tufişuri scunde de afin şi merişor. apoi urcă puţin pe Piciorul Şchiop, de unde, după ce se uneşte
cu traseul nr. 5 (dinspre cascada Duruitoarea), şerpuieşte în bucle largi pe platoul superior al
Ceahlăului, trecînd pe lîngă Piatra Lăcrimată, pe sub Bîtca lui Ghedeon pînă la mult dorita cabană
Dochia. In afara de faptul că acest traseu este lung, nu mai există alte dificultăţi în parcurgerea sa pe
timp de vara. Iarna, cînd zăpezile sînt abundente, sectorul superior (Poiana Largu — cabana Dochia) nu
se recomandă decît drumeţilor bine antrenaţi şi echipaţi corespunzător.

4. Comuna Pintic (620 m) - Curmătura Pinticului - Bistra - Curmătura Stănilelor—

Jgheabul lui Vodă — cabana Dochia (1250 m)
Marcaj: Pintic—valea Bistrei, triunghi roşu; Bistra (cantonul silvic)-cabana Dochia, banda
 albastră (traseul 3). Diferenţă de altitudine: 1 130 m. Timp de parcurs: 7-8 ore.

Pentru turiştii care vin dinspre Borsec pe drumul naţional nr. 15, traseul de pe valea Pinticului,
care leagă valea Bistricioarei de valea Bistrei, este cel mai potrivit pentru urcuşul în Ceahlău. La
început se parcurge un drum forestier, de circa 5 km, care se desprinde din şoseaua asfaltata la
confluenţa Pinticului cu Bistricioara, unde se află un stîlp de marcaj. Poteca, în continuare, urmează
firul apei pînă sub culmea Chicera. De aici, urcuşul devine mai anevoios, fără a fi greu, menţinîndu-se
aşa pînă în Curmătura Pinticului, ce delimitează Obcina Tablei de vîrful Chicera (1 343 m). Ajunşi pe
culme, numai 30 de minute ne mai trebuie pentru a coborî versantul estic al Obcinei Tablei pentru a
intercepta traseul nr. 3, în apropierea cantonului silvic de la confluenţa Bistrelor.
In continuare, urcuşul spre cabana Dochia se face pe traseul numărul 3, descris anterior. Pe
parcursul său, traseul descris (nr. 4) oferă turiştilor un peisaj plăcut, cu păduri pline de luminişuri şi
poieni înflorite în sezonul estival. Cîteva poteci laterale, sub 1 km (nemarcate), ajung la izvoare
minerale carbogazoase de mare concentraţie, comparabile cu cunoscutele ape minerale de Dorna,
Borsec, Biborţeni şi altele. Aşa sînt izvoarele de pe stînga pîraielor Arşiţa şi Tîrşoasa, afluenţi pe
dreapta ai Pinticului, cît şi izvorul de sub Bîlea Rotundă, situat la cîteva sute de metri de valea Bistrei.
Amenajarea rustică şi cadrul natural în care sînt plasate aceste izvoare îmbie pe calatori la cîte un scurt
şi plăcut popas.
Nici iarna acest traseu nu este mai puţin plăcut. Pantele despădurite şi neaccidentate din
bazinul Pinticului, în special, oferă iubitorilor de schi satisfacţii deosebite chiar şi pentru începători.

5. Comuna Ceahlău (550 m)-cabana Durău-Poiana Viezuri-cascada Duruitoarea-cabana

Dochia (1 750 m)
Marcaj: comuna Ceahlău-cabana Durau, bandă roşie; cabana Durău-cabana Dochia, cruce
roşie. Diferenţa de altitudine: 1 260 m. Timp de parcurs: 7-7½ ore.
Venind cu autobuzul dinspre Tulgheş, Vatra Dornei ori Tîrgu Neamţ, sau cu vaporul dinspre
Bicaz, ne înscriem pe unul din cele două trasee de ascensiune cu baza de plecare în comuna Ceahlău:
traseul numărul 5, care trece pe la Durau şi traseul numărul 6 de pe Piciorul Humăriei.
Traseul numărul 5 este cel mai complet sub aspectul variaţiei obiectivelor întîlnite în cale. La numai 1
km de mers pe drumul asfaltat din lungul pîrîului Schit, întîlnim ruinele unei cetăţui, „Palatul
Cnejilor”1, aşezata pe o terasă de vreo 5 m de pe stînga pîrîului. Mica cetate este o mărturie a vieţii
zbuciumate din trecutul istoric al neamului nostru. Iată ce spun documentele despre acest palat:
Hatmanul Gheorghe, fratele lui Vasile Lupu, zideşte la 1639 o bisericuţă de piatră în locul
unui schit de lemn, iar ginerele, său, voievodul Alexandru Ruset, înconjură biserica cu ziduri groase de
piatră prevăzute cu puternice turnuri. Turnul de la poartă, cu bolţi întocmite cu măiestrie din bolovani
de rîu, a fost ridicat de vistiernicul Toderaşcu. După moartea hatmanului, biserica a intrat în stăpînirea
familiei Cantacuzino, care a construit aici locuinţe cu beciuri şi tainiţe ce duceau în munte în caz de
refugiu.
Mult timp această cetăţuie, cunoscută şi sub numele de Hangu, a servit ca loc de adăpost în
vremuri de restrişte, între anii 1830 şi 1838 s-a zidit în interiorul ei un adevărat palat, denumit Palatul
Cnejilor. Numele vine de la unul din membrii familiei Cantacuzino (Gheorghe), care, după o şedere
îndelungată în Rusia, s-a întors cu titlul nobiliar de cneaz.
Mai tîrziu, fiind părăsit, palatul s-a degradat, dar incinta a rezistat intemperiilor. Bisericuţa
refăcută în 1820 de mitropolitul Veniamin Costache a fost restaurată în 1958, devenind un monument
istoric şi un punct turistic apreciat. Continuînd drumul în susul văii Schit, printre frumoasele gospodării
în stil original — unele foarte noi, strămutate aici din partea inundată a satului — sau prin întunecimea
pădurii din lungul pîrîului Durau, ajungem mai întîi la sediul administrativ al cabanei Durau, iar după
încă 100 m mai în amonte dăm de schitul cu acelaşi nume.
Biserica Durău este o zidire relativ nouă, datînd din 1835, importantă pentru pictura în ceară
executată de N. Tonitza cu studenţii săi în anii 1920-1921. Imaginea Ceahlăului, văzut dinspre Durau,
este redată în scena închinării păstorilor care poartă aceleaşi veşminte ca şi ciobanii de pe pajiştile
ocolaşelor. Cochetele clădiri care înconjura biserica servesc pentru găzduirea călătorilor (ele fiind
anexele cabanei turistice), sau adăpostesc frumoase colecţii muzeistice. Printre exponatele muzeului,
1
Din 1955, biserica din incinta Palatul Cnejilor a fost declarată monument de arhitecturxx.
merită a fi văzute interesantele obiecte vechi din lemn, care ilustrează ocupaţiile din trecut ale
locuitorilor din valea Bistriţei sau colecţia de picturi, desene şi gravuri, între care şi două desene
colorate reprezentînd Ceahlăul, executate de Gheorghe Asachi. Cabana propriu-zisă se găseşte dincolo
de pîrîul Durau, la circa 200 m de şoseaua asfaltată.
De la cabana Durau se poate urca Ceahlăul pe mai multe poteci: una care merge în prelungirea
drumului asfaltat, trece pe la cabana 7 Noiembrie (traseul nr. 15), marcată cu bandă roşie şi alta care se
abate spre dreapta (dincolo de terenul de parcare), marcată cu cruce roşie. Aceasta din urmă face parte
din traseul nostru (nr. 5). Prima parte a potecii se desfăşoară paralel cu Pîrîul lui Bucur şi urcă o pantă
nu prea mare, şerpuind uşor pînă în Poiana Viezuri. Aici lăsăm spre stînga traseul nr. 14, marcat cu
triunghi galben, ce duce la cabana 7 Noiembrie şi ne îndreptăm spre dreapta, pe poteca care păstrează
marcajul cruce roşie. După ce străbatem un sector fără denivelări importante, cu numeroase izvoare ce
se preling printre blocurile de stînca, acoperite cu muşchi, desprinse din pereţii Ceahlăului şi
rostogolite pînă aici încă din pleistocen1 ajungem în Pîrîul Rupturii pe care-l însoţim pînă la cascada
Duruitoarea. Aceasta îşi anunţă prezenţa cu mult înainte de a fi văzută, printr-un vuiet ce ne înfioară.
In acest loc apele Pîrîului Rupturii se aruncă vijelioase de la o înălţime de 25 m, prefăcîndu-se
într-un smoc de beteala ce se opreşte în scobitura unui prag de unde, după ce formează nişte vîrtejuri de
parcă clocoteşte, se aruncă din nou, de la o înălţime mai mică, căzînd peste stîncile care încearcă să le
domolească. De la cascada Duruitoarea, poteca urcă pieptiş un mic tăpşan, apoi se avîntă în serpentine
strînse pe abruptul puternic al stivei de conglomerate. Pădurea se răreşte, arborii se chircesc, iar
coroana lor capătă formă de „drapel”, dovada vînturilor care bat mereu din aceeaşi direcţie. Locul
pădurii este luat de către tufişurile de jnepeni şi ienuperi sau de pajiştile cu afine şi perne de muşchi
presărate cu flori multicolore ce îmbracă platoul superior pe care am ajuns.
In apropierea acestui traseu, în punctul „La Scaune”, la 1 328 m altitudine, prin săpăturile
efectuate în 1957 şi 1958 de către unii specialişti care au cercetat staţiunile paleolitice din aceasta zonă
muntoasă, s-a identificat o importantă aşezare epipaieolitică atribuita civilizaţiei swideriene tîrzii (circa
10000-8000 î.e.n.). Deosebit de caracteristice pentru această aşezare sînt vîrfurile de săgeata din silex,
triunghiulare, cu peduncul de tip swiderian, care au aparţinut, probabil, unui grup de vînători ce au fost
atraşi de bogăţia vînatului din locurile înalte ale Masivului Ceahlău. In ceea ce priveşte cultura
swideriană, din cîte se cunoaşte pînă în prezent, staţiunea de pe Ceahlău este cea mai sudică şi se află la
cea mai mare altitudine.
Ajunşi pe platou, deasupra Piciorului Şchiop, întîlnim traseul nr. 3, cu care avem drum comun
pînă la cabana Dochia. Cu excepţia sectorului abrupt dintre cascada Duruitoarea şi marginea platoului
superior (Piatra Lăcrimată), acest drum nu prezintă nici un fel de dificultate. Sectorul menţionat nu se
recomandă a fi parcurs în timpul iernii.

6. Comuna Ceahlău (550 m) - Piciorul Humărie.-cabana 7 Noiembrie (1 220 m)-vîrful

Toaca-cabana Dochia (1 750 m)
Marcaj: comuna Ceahlău—cabana 7 Noiembrie, triunghi albastru; cabana 7 Noiembrie—
cabana Dochia, bandă roşie. Diferenţa de altitudine: 1 260 m. Timp de parcurs: 5-6 ore.

Al doilea traseu cu baza de plecare din comuna Ceahlău este cel de pe Piciorul Humăriei.
Locul în care se desparte de traseul ce merge spre Durau (traseul nr. 5) se află pe drumul ce duce în sat,
la circa 400 m distanţă de debarcaderul ce deserveşte comuna Ceahlău, fiind marcat printr-un stîlp
indicator. Cei care doresc să urce Ceahlăul pe acest traseu se îndreaptă spre stînga, pe poteca marcată
cu triunghi albastru, care se angajează în urcuş chiar de la început.
Înainte de a intra în pădure, ea străbate o zonă afectată de alunecări de teren care dezvăluie
culoarea roşie a rocilor din substrat. Este vorba de un complex argilo-marnos, de culcare roşie, prezent
în Ceahlău sub forma unei fîşii ce ţine din satul Bistricioara pînă la vest de Neagra. De aceste roci sînt
legate denumirile Piciorul Humăriei şi Lutu Roşu. In continuare, poteca străbate pădurea deasa de fag,
în care frunzele copacilor capătă reflexe variate, în funcţie de lumina primită, trece prin Poiana
Coacăzului, apoi prin cîteva poieni mai mici, unele împrejmuite cu gard, în care, dacă iarba nu este
cosita, găsim tot felul de flori din primăvara pînă în toamnă.
După aproape trei ore de mers, după ce am străbătut şi Padina Fîntînilor, ajungem la cabana 7
Noiembrie (Fîntînile) situata într-o poieniţa de sub Culmea Fîntînile, la 1 200 m altitudine. In aceasta
1
Etapa geologică în care clima era foarte aspră.
zona totul îşi trage numele de la grupul de izvoare foarte bogate în debit şi cu apa foarte rece (5°C).
Aceste izvoare sînt cele mai mari de pe cuprinsul Masivului Ceahlău.
Urcuşul spre culmea Ceahlăului se continuă prin spatele cabanei, urmînd poteca marcată cu
bandă roşie. Intrînd în zona conglomeratelor, poteca străbate un peisaj mult mai spectaculos. La
început, mergem pe o cărare lată, foarte puţin înclinată, pînă aproape de Culmea Fîntînile în locul
numit „La morminte”. De aici panta se măreşte, iar poteca se strecoară printre stînci care devin tot mai
numeroase şi cu forme tot mai interesante. Trecem peste Piatra Lată, admirăm statuia naturală numita
Căciula Dorobanţului şi, deodată, atenţia ne este reţinută de impunătorul turn al Panaghiei, profilat pe
fondul cenuşiu al giganticei piramide a vîrfului Toaca (1 900 m).
Panaghia se înalţă dintre jnepeni şi molizi, la peste 70 m deasupra culmii, dominînd zona ce o
înconjoară. Minţi vrăjite de închipuiri şi crezuri în minuni au creat, cu veacuri în urmă, legendele
Ceahlăului, care au fost transmise de bătrîni cu glasuri domoale, în ceasurile de răgaz, din generaţie în
generaţie pînă la noi. Dintre toate, povestea Panaghiei1 este cea mai frumoasă.
Se spune că Panaghia n-a fost întotdeauna o stîncă rece şi fără suflet; Panaghia a fost o fată
frumoasă. La naşterea sa ursitoarele i-au pus în ochi focul şi lumina luceferilor, întunericul nopţilor fără
lună şi al adîncurilor fără fund; au rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala şi i le-
a pus pe faţă; i-au tras din neguri fire subţiri de umbră şi i-au pus pe cap podoaba de păr negru şi bogat,
iar de la zei a primit părticica cea mai aleasa din inima şi sufletul lor. Pentru a nu fi pîngărită de
privirile muritorilor, ursitoarele au dus-o pe înălţimile Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor, unde au
hrănit-o albinele cu miere şi au scăldat-o nopţile senine în rouă de flori mirositoare. Cînd s-a făcut
mare, soarele s-a îndrăgostit de ea. Şi ceasuri întregi se oprea soarele din drumul său. S-a mărit ziua atît
de mult, încît puţin mai era şi-şi dădea amurgul mînă cu zorile. S-a tînguit noaptea şi soarele a fost
pedepsit sa nu mai răsară decît învăluit de neguri, spre a nu ispiti cu farmecul tinereţii sale sulfletele
slabe ale muritoarelor.
Panaghia nu l-a mai văzut de atunci pe soare. Zile şi nopţi a plîns de jalea ce i-a cuprins
sufletul, pînă cînd, de durere, s-a prefăcut în stîncă. Cunoscînd povestea sa, călătorul admiră cu respect
şi curiozitate frumoasa stîncă învăluită în ceaţă şi mister sau scăldată de razele strălucitoare ale
soarelui.
Ocolim turnul Panaghia şi vîrful Toaca prin stînga lor, urmînd o poteca lată, asemănătoare
unei alei de parc. La capătul acesteia ne apare în faţă cabana meteorologică, dincolo de care se întinde
— pe o lungime de aproape 6 km — platoul superior.
Ajunşi aici, puţini rezistă tentaţiei de a urca vîrful Toaca, unul dintre cele mai înalte piscuri
din grupa centrală a Carpaţilor Orientali (1 900 m). Pentru aceasta ne abatem spre dreapta, pe o poteca
largă şi în serpentine, cu trepte săpate în stîncă — în partea superioară — pe care urcă zilnic curajoşii
meteorologi de la staţia Ceahlău-Toaca, plasată chiar pe vîrf. În timpul iernii, cînd poteca este troienită
şi viscolul împiedică deplasarea liberă, meteorologii utilizează o scară de lemn ce leagă poteca marcată
de la baza vîrfului cu staţia. Alături se găseşte şi un mic funicular pentru transportul combustibilului şi
al materialelor necesare. Aceste instalaţii sînt numai pentru uzul personalului de la staţia meteorologica
şi nu recomandăm turiştilor să le folosească.
Cota 1 900 m reprezintă punctul de belvedere cu cel mai larg orizont. Dominînd munţii din jur
cu cîteva sute de metri, avem posibilitatea să privim nestingheriţi pînă departe, spre Ţara Domelor,
Transilvania ori Podişul Moldovei. Răsăritul şi apusul soarelui văzute de pe Toaca sînt de neuitat.
Satisfăcuţi de tot ce am văzut, coborîm pe acelaşi drum pînă în poteca marcată cu bandă roşie de la care
ne-am abătut. Trecem pe lîngă cabana meteorologică, lăsăm în dreapta turnul numit Piatra Ciobanului,
apoi, coborîm puţin în şaua de sub vîrful Lespezi (1 801 m) pentru a urca acel vîrf ce-şi trage numele
de la plăcile de gresie în care este sculptat.
Înainte de a merge la cabana Dochia, trecem pe la Fîntîna Rece de sub cornişa vestică a
Ceahlăului. Acest izvoraş nu-şi desminte numele, apa sa avînd temperatura de +4 —5°C tot timpul
anului. De la Fîntîna Rece, traversam platoul de sub care-şi trage apa acest izvoraş şi, în 10 minute,
ajungem la cabana Dochia care stă pitită într-un mal, pentru a fi ferită de furia vîntului.
Parcurgerea acestui traseu nu ridică nici un fel de probleme în timpul verii. Pe timp de iarnă,
în perioadele cu viscole şi zăpezi abundente, porţiunea de sub Panaghia şi Toaca este puternic
înzăpezită şi, adesea, supusă pericolului de avalanşe.

1
Povestea Panaghiei este redată după Calistrat Hogasx, Opere, 1956.
 7. Izvoru Alb-Poiana lui Falon-stînca Dochia-cabana Dochia (1 750 m)1
Marcaj: Izvorul Alb (localitate)-Poiana lui Falon, bandă albastră; Poiana lui Falon—stînca
Dochia—vf. Lespezi, triunghi albastru; Vf. Lespezi—cabana Dochia (traseul nr. 6), banda
roşie. Diferenţa de altitudine: 1 100 m. Timp de parcurs: 5½-6 ore
Pornind de pe malul Lacului Izvorul Muntelui, de la debarcaderul Izvorul Alb, se poate ajunge
pe platoul superior, urmînd pîrîul cu acelaşi nume. Poteca aceasta este o dublură a traseului nr. 8, al
cărui itinerar se desfăşoară pe culmea Chica Baicului.
La început, o mare parte din drum trece prin satul Izvorul Alb, apoi se continuă prin pădure, în
pantă domoală, pe stingă pîrîului cu apă limpede care aleargă grăbit, în sens invers, să-şi ducă
contribuţia de energie in Lacul Izvorul Muntelui şi, de acolo, la Hidrocentrala “V.I. Lenin”. In punctul
numit Poiana lui Falon intrăm pe marcajul triunghi albastru. De aici, o deviere spre stînga pe o potecuţă
marcată cu ambele semne ne scoate în curmătura Lutu Roşu, punct de belvedere descris la traseul nr. 8.
După circa 3 ore de mers, după intersecţia cu şoseaua nouă (traseul nr. 20), intrăm într-o
poiană luminoasă, străjuită de pereţi abrupţi, în centrul căreia tronează o stîncă albă şi strălucitoare, din
baza căreia ţîşneşte Izvorul Alb. Acest loc se numeşte „La Izvoare”, iar stînca nu este alta decît
legendara „Dochia”. In legendele Ceahlăului, povestea Dochiei este cunoscută în cîteva variante al
căror conţinut ne poartă, în istoria ţării, cu aproape două mii de ani în urmă. Iată, pe scurt, două dintre
aceste legende.
... Era în anul de luptă apriga 106, cînd romanii au ajuns sub zidurile cetăţii dacice -
Sarmizegetusa, într-o dimineaţă, cînd luptele erau în toi, se ivi pe zidul cetăţii o fată deosebit de
frumoasa, îmbrăcată în haină albă, ţinînd arcul cu săgeţi în mînă. Era fiica lui Decebal. Romanii
crezînd că este o zeitate n-au cutezat s-o lovească. In noaptea ce a urmat, cetatea a căzut. Atunci,
nefericitul Decebal chemă pe fiica lui şi-i porunci să schimbe hainele regeşti cu haine ciobăneşti şi să
fugă spre soare-răsare, prin codrii nesfîrşiti, pînă va ajunge la Muntele Cagheonul, locaşul lui
Zamolxes.
Împăratul romanilor se mînie tare că a pierdut o astfel de pradă. Şi, imediat, dădu poruncă
unui centurion s-o caute în toată ţara. Hăituită şi înspăimîntată de urmăritori, Dochia ajunge la poalele
Muntelui Cagheonul pe care încearcă să-l urce. Dar urmăritorii n-o slăbeau din goană. Privind stîncile
fără viaţă, negurile triste şi reci, precum şi vulturii lacomi, Dochia se rugă lui Zamolxes, zeul cerului şi
al fulgerului, s-o prefacă în stîncă ca sa scape de ruşinea robiei. Un tunet năprasnic se auzi şi muntele
revărsă un potop de stînci peste urmăritorii romani, chiar în clipa cînd erau gata s-o prindă. Printre
trupurile însîngerate însă, nimeni n-a văzut şi pe cel al Dochiei. Se crede ca ruga i-a fost primită şi
Zamolxes a prefăcut-o în stînca ce-i poarta şi azi numele...
Într-o altă poveste se spune că Dochia era sora lui Decebal şi era frumoasă şi curajoasă cum
nu mai era alta în ţară. Un dac, pe nume Cobai, era îndrăgostit de ea de mai multă vreme. Dar iată că, în
timpul unor lupte dintre daci şi romani, împăratul Traian o întîlni pe Dochia chiar pe cîmpul de bătaie,
îmbrăcată în straie de oştean. Frumuseţea ei o pus stăpînire pe inima împăratului, după cum şi fata se
îndrăgosti de el, fără sa ştie că nu era dac. După terminarea războiului, Traian hotărî s-o ceara de
nevastă, Dochia, însă, nu răspunse imediat.
Cobai, observînd o schimbare în purtarea Dochiei, află că fata iubeşte pe altul. Cu inima plină
de durere, hotărî sa nu mai dea ochii cu ea. Dar se porni un alt război între romani şi daci. Atunci,
Cobai, plin de ură contra lui Traian, iubitul Dochiei, jură să-l răpună pe împărat. Dar, în timpul
luptelor, a fost prins şi dus la închisoare la Roma. După ce romanii au cucerit Dacia, Dochia află că
Traian era cel mai mare duşman al ţării sale şi îl scoase din inima sa. Dar Traian n-a renunţat la gîndul
de a-i fi soţie şi, într-o zi, hotărî s-o răpească. Dochia, aflîndu-se cu oile pe Ceahlău, acolo unde mulţi
daci îşi trăiau zilele de bejenie, ceru ajutorul zeilor pentru a o apăra. Ascultîndu-i ruga, zeii au prefăcut-
o în stînca cu oi cu tot.
Mai privim o data misterioasa stîncă, fără a distinge vreo asemănare cu un trup de fecioară,
după care, pornim spre înălţimile Ceahlăului. Dincolo de stînca Dochia drumul devine mai anevoios.
La început, poteca se strecoară printr-un uluc pietros, străjuit pe ambele părţi de ziduri şi ţancuri de
conglomerate. După aproape jumătate de oră de astfel de urcuş, jgheabul se lărgeşte ca o pîlnie pînă
spre vîrful Toaca.

1
Traseu marcat de pionieri prin acţiunea „Asaltul Carpaţilor”.
 Sectorul abrupt de dincolo de stînca Dochia poartă numele de Jgheabul cu Hotaru.
In porţiunea superioară a jgheabului, poteca se ramifică dezordonat, dar nu împiedică
orientarea turiştilor, deoarece toate variantele duc spre culme, în apropierea vîrfului Lespezi. Ajunşi pe
creastă, imediat întîlnim banda roşie a traseului nr. 6 ce ne duce pînă la cabana Dochia. Poteca de pe
valea Izvorului Alb este cea mai rapidă cale spre vîrful Ceahlăului. Ea este accesibilă tuturor
categoriilor de turişti. Iarna, însă, este troienită şi supusa, frecvent, avalanşelor.

8. Izvoru Alb sau Secu-Obcina Chica Baicului-curmătura Lutu Roşu—cabana Dochia (1

750 m)
Marcaj: banda albastra. Diferenţă de altitudine: 1 100 m. Timp de parcurs: 5-6 ore.

Intrarea pe acest traseu se face de la debarcaderele ce deservesc satele Izvoru Alb şi Secu,
unde se ajunge cu vaporu! pe Lacul Izvorul Muntelui (traseul nr. 21). De la cele două debarcadere, cîte
o potecă bine bătătorită ne conduce pe culmea Piciorului Secu, unde se unesc într-un drum comun,
marcat cu banda albastră. In continuare, se parcurge un traseu de culme, uşor şi foarte plăcut. Fiind în
mare parte deschis, oferă călătorilor o perspectiva minunată spre văile mărginaşe Izvorul Alb şi Secu,
cît şi spre Lacul Izvorul Muntelui; în faţă ni se profilează Ceahlăul în toată splendoarea lui.
Vara, străbătînd fînaţurile cu miros de flori şi fîn proaspăt cosit, întîlnim adesea oameni ai
acestor meleaguri, oameni harnici şi sfătoşi, care sînt gata sa ne călăuzească paşii ori să ne povestească
o legendă păstrată din moşi-strămoşi. După circa 3 ore de urcuş fără efort ajungem în curmătura Lutu
Roşu. Mai departe, pînă la cabana Dochia, ascensiunea se continuă pe traseul nr. 1, descris anterior.
Deşi aparent izolate de apa Lacului Izvorul Muntelui, traseele 7 şi 8 sînt foarte variate şi
frumoase. De la Bicaz vase de pasageri asigură transportul pînă la gura văilor Secu său Izvorul Alb,
oferind totodată o minunată plimbare, de unde se poate ajunge pe Masivul Ceahlău folosind astfel calea
cea mai scurtă. Traseul este accesibil şi iarna; totuşi, cînd apa lacului este îngheţată, circulaţia vaselor
se întrerupe, el fiind lipsit de această legătură. Fiind un drum exclusiv de culme, în lungul său nu exista
izvoare. De aceea, recomandăm turiştilor sa aibă asupra lor rezerve de apă.

b. TRASEE DE LEGĂTURĂ

In afara traseelor principale, care reprezintă căi de acces spre vîrful Ceahlăului din toate
direcţiile, mai există poteci marcate, care fac legătura între aceste trasee, oferind posibilitatea realizării
unor circuite cu baza de plecare la una din cabanele Ceahlăului, sau combinării traseelor.

9. Comuna Taşca (500 m)-pe sub Vîrful Secuiesc (980 m)—Pîrîul Furciturii—pîrîul
Izvorul Muntelui (646 m)
Marcaj: punct albastru. Timp de parcurs: 3 ore. Diferenţă de nivel: 480 m.

Pe şoseaua Bicaz - Lacu Roşu (DN 12C), la circa 6 km de oraşul Bicaz, se află comuna Taşca
ce se întinde pe malurile Bicazului şi pîrîului Taşca. In acest punct părăsim şoseaua naţională şi ne
îndreptam spre nord, pe drumul care străbate localitatea. In amonte de sat, intrăm într-o potecă ce urcă
în pantă ceva mai mare, care ne scoate în culmea de sub vîrful Secuiesc (1 245 m). Străbatem o poiană
mare, cu pajişti şi fînaţuri, din care putem admira ansamblul Munţilor Tarcău ce se profilează spre sud,
precum şi frumoasa vale a Bicazului pînă în zona cheilor. Curînd peisajul de aici se va îmbogăţi cu un
element nou: lacul de acumulare de la Taşca.
De pe culme, continuăm călătoria pe poteca ce coboară uşor prin pădure pînă ce interceptează
drumul ce urcă pe Pîrîul Furciturii la exploatările forestiere. Urmînd acest drum la vale ajungem, într-
un sfert de oră la şoseaua asfaltată de pe valea Izvorul Muntelui (traseul nr. 1). Cei care doresc să urce
mai direct pe Ceahlău, fără a intercepta traseul nr. 1, pot continua călătoria pe Pîrîul Furciturii, în
amonte. După aproape 2 km de mers pe drumul forestier, traseul se continuă cu o potecă nemarcată ce
urmăreşte apa pe dreapta şi iese în Poiana Maicilor (traseul nr. 2). Pe timp frumos, parcurgerea acestui
traseu (şi a variantei nemarcate) se face în condiţii bune, dar cînd ploua devine alunecos. Iarna poate fi
străbătut cu schiurile.
 10. Cabana Izvorul Muntelui-Poiana Maicilor
Marcaj: bandă roşie. Diferenţă de altitudine: 500 m. Timp de parcurs: 1½ oră.
Această potecă face legătura între traseul nr. 1 şi traseul nr. 2, închizînd în felul acesta
circuitul estic, de o zi, cu baza de plecare cabana Izvorul Muntelui sau cabana Dochia. Parcurgerea
traseului este uşoară şi foarte pitorească. De la cabana Izvorul Muntelui poteca traversează Pîrîul cu
acelaşi nume şi urcă lin prin pădurea de fag şi molid în lungul Pîrîului Maicii pînă interceptează un alt
pîrîiaş (Jgheabul Armenilor), ce coboară vijelios de pe povîrnişul de stînca al Ocolaşului Mic. In
continuare, după ce întîlnim> pe stînga, un izvoraş cu apa limpede, începem să urcăm pe versantul
nordic al Bîtcii Popii. Drumul în pantă nu durează mai mult de o jumătate de oră, după care ajungem în
Poiana Maicilor — o şa largă, despădurită, care separă Piciorul Maicilor de Bîtca Popii. Stîlpul
indicator ce se găseşte aici marchează punctul de intersecţie cu traseul nr. 2 ce vine dinspre Neagra şi
care ne duce, prin Ocolaşul Mic, spre cabana Dochia.

11. Poiana Văratec (1 340 m) - Poiana Stănilelor (1 250 m) - Curmătura Stănilelor (1 350
m)
Marcaj: punct roşu. Diferenţa de altitudine: oscilaţii de circa 100 m. Timp de parcurs: 1½-2
ore.

Această potecă leagă traseul nr. 2 cu traseul nr. 3 şi închide circuitul sudic, cu baza de plecare
spre platoul superior: cabana Dochia - Jgheabul lui Vodă -Curmătura Stănilelor - Poiana Stănilelor -
Poiana Văratec — Ocolaşul Mic — cabana Dochia.
Venind în Poiana Văratec, fie dinspre Neagra (traseul nr. 2), fie dinspre Izvorul Muntelui
(traseul nr. 1), putem continuă drumul prin ulucul dintre Piatra Sură şi Gardul Stănilelor, pînă la
Curmătura Stănilelor, unde vom întîlni traseul nr. 3 (său invers).
Poteca şerpuieşte, urcînd şi coborînd domol între 1 320 m şi 1 420 m, prin poieni cu flori şi
păduri de molid. In contrast cu caracterul ei neaccidentat, aceasta potecă ne poartă paşii prin cea mai
spectaculoasă zonă din Masivul Ceahlău: spre sud-vest, creasta zimţuită şi golaşă a Pietrei Sure pe care
Bistra Mică a tăiat-o de-a curmezişul, creînd chei de o sălbăticie rar întîlnită; spre nord-est Gardul
Stănilelor, Turnul lui Budu şi abruptul Ocoloşul Mare ce domină autoritar întreaga panoramă.
Frumoasa poiană a Stănilelor, străjuită de coloşii polimorfi de stîncă cenuşie, este brăzdată de
mici pîrîiaşe cu apă limpede şi rece ce se îndreaptă spre Bistra Mică care colectează apele. Aici, numai
foşnetul brazilor din jur, legănaţi în bătaia vîntului, tulbură din cînd în cînd liniştea desăvîrşită ce
domneşte peste întreaga zonă. Dacă cei ajunşi pe vîrfurile stîncoase îşi manifestă bucuria izbînzii prin
strigăte, aici şi turiştii cei mai zgomotoşi sînt tentaţi sa vorbească în şoaptă sau sa admire în tăcere
această lume de basm.
Dacă timpul ne permite, din Poiana Stănilelor se poate face o mică excursie de 1—2 ore, spre
sud, în cheile Bistrei Mici ori pe creasta Pietrei Sure. Dinspre poiană, intrarea în chei este vizibilă de la
distanţă, iar o potecă largă şi bătătorită, ce se desfăşoară în lungul pîrîului Bistruţa (cum îi spun
localnicii pîrîului Bistra Mică), ne conduce direct. Dar nu putem înainta prea mult; cheile sînt sălbatice
şi greu accesibile. Turiştii care se avîntă în această vale au nevoie de echipament corespunzător şi
trebuie să fie antrenaţi pentru a putea străbate şirul de cascade din lungul pîrîului. Pentru a gusta din
plin splendoarea acestei văi, este suficient să înaintăm pînă deasupra celei de-a treia cascade, drumul
fiind accesibil tuturor turiştilor.
Piatra Sură nu depăşeşte 1 400 m, iar altitudinea relativă abia atinge 200 m. Cu toate acestea,
relieful ei îndrăzneţ, cu pante abrupte, culmi ascuţite şi zimţuite în forma de creastă alpină, lipsită de
păduri, nu permite ascensiunea oricui.
Versantul dinspre Poiana Stănilelor este complet despădurit. Pădurea de molid de la poalele
muntelui a fost doborîtă, în urmă cu cîţiva ani, de o furtună puternică, Panta abruptă, înţesată cu
rădăcini, cioturi şi resturi de arbori doborîţi îngreuiază urcuşul, dar fără probleme de orientare. Ajunşi
pe creastă, putem admira panorama ce se desfăşoară în jur, dintr-un alt unghi şi de alt nivel. De la
înălţimea Pietrei Sure peisajul pare cu totul nou, mai frumos şi mai impunător. Aruncîndu-ne o privire
spre versantul opus, acoperit cu o pădure bătrînă şi năpădită de muşchi şi licheni, cu arbori prăbuşiţi de
bătrîneţe, în care-şi au vizuinele tot felul de jivine, facem calea-ntoarsă în poiana din care am plecat.
De aici, din Poiana Stănilelor, în circa 15 minute, străbatem o potecă ce urca uşor pînă în
Curmătura Stănilelor, unde facem joncţiunea cu traseul nr. 3 (marcat cu banda albastră), ce vine
dinspre Bicazu Ardelean.

12. Confluenţa Durăului (680 m) - pîrîul Slatina Obcina Lacurilor - Curmătura

Stănilelor (1 350 m)
Marcaj: cruce albastră. Timp de parcurs: 3½ ore. Diferenţa de nivel: 670 m.

Traseul nr. 12 porneşte din traseul nr. 5, de la confluenţa Durăului cu pîrîul Schit, punct în
care traseul nr. 5 coteşte brusc la est, spre cabana Durau. In prima parte se merge pe un drum pietruit
care urcă pe stînga pîrîului Schit. După doi km se continuă pe pîrîul Slatina pînă la poalele Piciorului
Scurt.
Drumul urcă în panta foarte lină, străbătînd o vale îngustă şi liniştită, cu versanţi acoperiţi de
fînaţuri şi păduri. Cele mai multe dintre izvoarele care se preling pe aceşti versanţi au apă sărată
(slatine), de unde vine şi numele pîrîului Slatina. După circa 2 km întîlnim un stîlp indicator; tot de aici
se desprinde şi poteca cu marcaj cruce roşie ce duce în Curmătura Stănilelor (traseul nr. 13).
După circa 5 km de mers comod, continuăm drumul pe o potecă fără serpentine ce taie pieptiş
Piciorul Scurt şi ne scoate, după un urcuş de 300 m, într-un luminiş de pe culmea Obcinei Lacurilor, în
apropiere de cea mai înaltă cotă a sa (1 328 m). De aici pînă în Curmătura Stănilelor, unde se realizează
legătura cu traseul nr. 3, avem de mers mai puţin de o oră. Acest ultim sector al traseului este o poteca
de culme, cu uşoare denivelări, care se desfăşoară pe cumpăna apelor dintre bazinul Schitului şi bazinul
Bistrei.
Ajunşi în Curmătura Stănilelor, tulburătorul spectacol de stîncă şi lumină oferit de complexul
stîncos al abruptului sud-vestic al Gardului Stănilelor, Turnului lui Budu şi creasta Pietrei Sure cu
Cheile Bistrei Mici ş.a. compensează efortul depus de-a lungul întregului traseu. De aici ne putem
întoarce la cabana Durau pe traseul nr. 13, putem coborî spre localitatea Bicazu Ardelean (traseul nr. 3)
sau sa urcăm la cabana Dochia fie pe la Jgheabul lui Vodă, fie prin Poiana Văratec (traseele nr. 11 şi 2).
Traseul nr. 12 este accesibil tot anul numai pînă la baza Piciorului Scurt. In rest, iarna nu se recomandă
să se circule pe acest traseu.

13. Confluenţa Pîrîului lui Martin cu pîrîul Schit (740 m) – păstrăvărie - Curmătura
Stănilelor (1 350 m)
Marcaj: cruce roşie. Timp de parcurs: 3 ore. Diferenţă de nivel: 610 m.

Tot de la confluenţa Durăului cu pîrîul Schit, putem ajunge în Curmătura Stănilelor, urmînd o
variantă mai scurtă decît traseul precedent, care se desfăşoară în lungul Pîrîului lui Martin. Intrarea pe
noul traseu are loc după 2 km de mers pe pîrîul Schit, la confluenţa Pîrîului lui Martin cu pîrîul Slatina.
De la stîlpul indicator părăsim marcajul cruce albastră (traseul nr. 12) şi ne abatem spre stînga, pe un
drumeag la fel de bun ca şi cel descris anterior, marcat cu cruce roşie. După ce traversăm ambele pîraie,
urcăm pe dreapta rîului pînă la păstrăvăria veche (amenajată cu mulţi ani în urmă pe un canal artificial
deviat din Pîrîul lui Martin); poteca se continuă, pe o distanţă de peste 4 km, spre obîrşia pîrîului.
De la păstravărie, o potecă nemarcată, ce urcă în serpentine pe malul stîng al Pîrîului Rupturii,
ajunge la cascada Duruitoarea şi intra în traseul nr. 5.
Cînd drumul pietruit se întrerupe, ne angajăm pe o potecă abruptă, cu mici serpentine, ocolind
stînci şi escaladînd trepte în piatră de la obîrşia Pîrîului lui Martin, pînă ajungem în Curmătura
Stănilelor. Peisajul străbătut de acest traseu este asemănător cu cel de pe traseul nr. 12. Dealtfel, cele 2
trasee (marcate de pionieri în 1975) sînt aproape paralele şi la foarte mică distanţă unul de altul. În
timpul iernii, acest traseu nu este recomandat decît pînă la păstravărie.

14. Poiana Viezuri (1 200 m) - cabana 7 Noiembrie (1 220 m)

Marcaj: triunghi galben. Diferenţa de altitudine: oscilaţii de 100 m. Timp de parcurs: 1 oră.

Cunoscută sub numele de „drumul Nicanului”, aceasta potecă are un rol foarte important în
diversificarea posibilităţilor de deplasare pe versantul nord-vestic. Legînd traseul nr. 5 (din Poiana
Viezuri) cu traseul nr. 6 (cabana 7 Noiembrie), turiştii pot realiza trecerea de pe un traseu pe altul sau
pot efectua două circuite deosebit de atractive:
1. cabana Dochia — vîrful Toaca — cabana 7 Noiembrie - Poiana Viezuri - cascada
Duruitoarea — cabana Dochia;
2. cabana Durau — Poiana Viezuri — cascada Duruitoarea — Poiana Viezuri — cabana 7
Noiembrie — cabana Durau.
Pe toată lungimea acestui traseu, variaţiile de altitudine sînt foarte mici, el desfăşurîndu-se în
lungul curbei de nivel de 1 200 m, printr-o zonă umedă, cu numeroase izvoare, cunoscută în literatura
ştiinţifică sub numele de zona „obîrşiilor” ce înconjură Ceahlăul ca un brîu. Avînd aspectul unei alei de
parc, turiştii ce stau la cabana 7 Noiembrie folosesc adesea aceasta potecă pentru scurte plimbări ori
pentru vizitarea cascadei Duruitoarea. Traseul nr. 14 este accesibil tot timpul anului.

15. Cabana Durau (780 m) - cabana 7 Noiembrie (1 220 m)

Marcaj: bandă roşie. Diferenţă de altitudine: 440 m. Timp de parcurs: 1-1 ½ oră
Intre cabana Durau şi cabana 7 Noiembrie o potecă marcata cu bandă roşie, bine întreţinută şi
foarte circulată, face legătura între traseul nr. 5 şi traseul nr. 6. Din faţa mănăstirii Durău se continuă
drumul ce vine din satul Ceahlău pînă în poiana de la marginea pădurii, unde au loc anual, în prima
duminica din august, frumoasele serbări populare prilejuite de „Ziua Muntelui”. Poteca largă şi
despletită ne angajează imediat într-un urcuş mai accentuat, ce ţine mai bine de jumătate de oră, pînă
ajungem pe un mic platou, cu o bancă, ce ne îmbie la un scurt popas.
Pînă la cabana 7 Noiembrie a rămas mai puţin de o oră de mers pe o pantă continuă şi destul
de accentuată. In ultima parte ea urcă în serpentine strînse ce ne scot în punctul „Fîntînile” — un grup
de izvoare puternice - situate la cîteva zeci de metri de cabană. Drumul este accesibil tot timpul onului.
Dealtfel, pe aici se face aprovizionarea cabanelor 7 Noiembrie şi Dochia care funcţionează tot anul.

16. Confluenţa Durăului (680 m) - Obcina Boiştei (1 000 m) - comuna Grinţieş (560 m)
Timp de parcurs: 1½ oră. Diferenţă de nivel: 440 m.

Poteca face legătura între traseul nr. 5 din valea pîrîului Schit şi comuna Grinţieş de pe valea
Bistricioarei (DN 15), peste Obcina Boiştei. De-a lungul său nu întîlnim obiective turistice deosebite,
dar traversarea obcinei, chiar numai în scopul unei plimbări, oferă călătorului privelişti încîntătoare şi
adesea inedite. De exemplu, după-amiaza, cînd razele soarelui scaldă în lumina creştetul pleşuv al
Ceahlăului, de pe această poteca putem admira întreaga panoramă a versantului nord-vestic; pe culmea
obcinei întîlnim un brad secular, în formă de diapazon, unic prin frumuseţea sa. Dacă e să-l apreciem
după dimensiunile sale (circumferinţă de 6½ m şi înalt de circa 40 m) se pare că tronează peste codri
încă de pe vremea lui Cantemir. La celalalt capăt al traseului, în comuna Grinţieş, putem vizita biserica
din lemn construită în secolul al XVIII-lea.
Intrarea pe traseu se face în apropierea confluenţei pîrîului Durău cu pîrîul Schit. La început
străbatem o poiană largă cu iarbă măruntă şi cu panta acceptabilă. Apoi, continuăm urcuşul prin
pădurea care îmbracă toată culmea. Ajunşi în punctul cel mai înalt, facem un mic ocol spre dreapta,
după care începem coborîrea în panta ceva mai accentuată, în aceeaşi direcţie în care am început
urcuşul. După ce ieşim din pădurea deasa de fag şi conifere, care ne închide orizontul, străbatem, în pas
domol, o serie de poieni pline de flori şi tufişuri care se înlănţuie pînă în şesul Bistricioarei. Trecem rîul
peste o punte de lemn şi imediat ajungem în Grinţieş, în şoseaua ce vine de la Borsec (DN 15). Aici,
după ce vizităm satul şi biserica din lemn ne putem întoarce pe acelaşi drum sau facem un circuit,
urmînd şoseaua pînă în comuna Bistricioara, de unde ne abatem spre dreapta pe drumul asfaltat ce duce
la cabana Durau. Traseul este uşor şi accesibil tot timpul anului.

B. TRASEE NEMARCATE

17. Cabana Izvorul Muntelui-Fundul Ghedeonului-Piatra cu Apă

Această potecă reprezintă de fapt o variantă a traseului nr. 1.

 De la cabana Izvorul Muntelui urmăm firul apei cu acelaşi nume, urcînd în pantă lină pînă la
baza abruptului conglomeratic. Locul se numeşte „Fundul Ghedeonului”. In acest sector, pîrîul Izvorul
Muntelui, după ce coboară vijelios din treaptă în treaptă, formînd o suită de cascade („duruitori”), se
micşorează treptat pînă se pierde complet în patul gros de grohotiş pe care curge, pentru a ieşi în aval
mai viguros şi mai cristalin.
Ajunşi aici se pare că poteca nu mai are ieşire; pereţi verticali cu fisun adînci, cu coloane şi
balconaşe de care stau agăţaţi brazi singuratici închid valea ca într-un fund de sac. Pe tot parcursul văii
întîlnim urmele unor cuptoare de ars varul, vechi preocupări ale populaţiei autohtone. Calcarul necesar
era scos din conglomeratele, care sînt alcătuite din această rocă în proporţie de 80%, şi din blocurile de
calcar pur din zona Pietrei cu Apă.
Pentru a continua drumul spre platoul superior, cotim spre dreapta, pe poteca ascunsă prin
bălării, care se angajează imediat în lungul unui torent, afluent al pîrîului Izvorul Muntelui. Poteca
şerpuieşte în serpentine ameţitoare pe versantul împădurit, aproape vertical, pînă la Poliţa cu Crini,
imediat sub Piatra cu Apă.
In rariştea de zadă şi ierburi mari, poteca noastră se întretaie cu o cărăruie ce merge din
Ocolaşul Mic pînă în poienile de pe Răchitiş, făcută de ciobanii ce colindă pe aceste meleaguri. Apoi,
urcăm uşor un tăpşan dominat de masivul calcaros al Pietrei cu Apă, unde întîlnim poteca marcată cu
bandă albastră (traseul nr. 1), pe care putem continua drumul spre cabana Dochia.
Acest traseu este deosebit de plăcut şi accesibil vara oricărui turist, întrucît sectorul dintre
Fundul Ghedeonului şi Piatra cu Apă constituie o etapa de ascensiune grea, se recomandă, în special,
pentru coborîre. In timpul iernii nu se recomandă parcurgerea sa mai departe de Fundul Ghedeonului.

18. Ocolaşul Mic-Gardul Stanilelor-poliţa Ocolaşului Mare-Jgheabul lui Vodă

Alt traseu de legătura între traseul nr. 2 şi nr. 3 este cel de pe brîna (poliţa) Ocolaşului Mare.
Poteca este greu de depistat în păienjenişul de cărări bătătorite de oi şi turişti. Dar, păstrînd direcţia
sud-est — nord-vest, alegînd locurile cele mai comode şi mai sigure pentru circulat, în mai puţin de o
oră şi jumătate reuşim să o străbatem fără dificultăţi.
De pe Ocolaşul Mic ne îndreptam spre Gardul Stănilelor (partea superioară), de unde o luăm
spre dreapta, excaladăm o mică treapta stîncoasă, traversînd cîţiva torenţi de pietre, apoi ne continuam
drumul pe sub peretele Ocolaşulu! Mare, pe o poliţa înierbată şi plină cu floare de colţ (Leontopodium
alpinum) pînă deasupra Jgheabului lui Vodă. Drumul este plăcut şi se desfăşoară aproape pe curba de
nivel. Fiind un drum deschis, cu largă perspectivă spre sud şi vest, de pe el putem admira nestingheriţi
Piatra Sură şi „eventaiul” culmilor împădurite ce se înclina domol spre văile Bistra şi Bicaz; se pot
distinge Cheile Bicazului şi chiar vîrful Hăşmaşului. Dar, cel mai fascinant lucru este peretele
Ocolaşului Mare, care se înalţă ameninţător deasupra noastră. Despicat, pe unele porţiuni, în coloane
verticale, sau neted şi strălucitor, pe altele, privit aşa de aproape creează imaginea că pe el se sprijină
tot cerul. Plăcut şi destul de comod pe vreme bună, traseul este impracticabil pe timp ploios, ceaţa, dar
în special iarna.

19. Curmătura Pinticului-Obcina Lacurilor.

Această potecă este o varianta a traseului nr. 4. Intrarea în traseu se face în Curmătura
Pinticului, unde, în loc să coborîm spre valea Bistrei, ne îndreptam spre nord, în lungul Obcinei Tablei,
pe sub bolta umbroasă a pădurii de fag şi conifere, pînă ajungem într-o poiană îngustă şi lungă, arcuită
spre est, semn că am ajuns pe Obcina Lacurilor, în punctul cel mai înalt al acestei obcine (1 328 m). In
continuare, poteca noastră urmează culmea de est, coborînd uşor pînă în poiana de pe Curmătura
Stănilelor. Acest ultim sector este marcat cu cruce albastra, el făcînd parte din traseul nr. 12 ce urcă pe
pîrîul Slatina.
Deşi este un drum fără vizibilitate şi fără obiective deosebite în preajma sa, această potecă este
comodă şi odihnitoare, accesibilă tot timpul anului. Fiind un drum de culme, nu trece prin apropierea
unor surse de apă, de aceea este bine să ne aprovizionăm cu apă potabilă de la plecare.
 C. TRASEU CAROSABIL DE ALTITUDINE

20. Cabana Izvorul Muntelui - cabana Durău

Pe Masivul Ceahlău sînt multe drumuri pe care se poate circula cu maşina, însă, din punct de
vedere turistic, ele au o valoare limitată. Majoritatea sînt pătrunderi scurte de 4—8 km, în lungul văilor
principale, peste care se suprapun trasee turistice de ascensiune (descrise în subcapitolul precedent).
Singura cale rutieră transmontană, care va contribui mult la dezvoltarea turismului pe Ceahlău, a intrat
în exploatare pentru autoturisme în 1975.
Realizarea legăturii dintre cabana Izvorul Muntelui şi cea de la Durau, printr-un drum
carosabil de altitudine, scurtează considerabil distanţa dintre cele două cabane. Acest drum se
desfăşoară pe o lungime de aproximativ 20 km, oscilînd, pe verticală, între 800 şi 1 100 m.
Pantele acceptabile şi serpentinele numeroase, dar largi, îl recomandă ca un traseu comod şi
accesibil pentru autoturisme şi pietoni. Accesul spre noua cale de circulaţie este asigurat de drumurile
asfaltate de pe văile Izvorul Muntelui (traseul nr. 1) şi Schit (traseul nr. 5), care îl leagă, în acelaşi timp,
şi de şoselele naţionale de la periferia Ceahlăului (DN 12C şi DN 15).
O călătorie în lungul său, chiar şi pe jos, este deosebit de plăcută. Traversînd culmile
periferice din jumătatea nord-estică a Ceahlăului (Chica Baicului, Piciorul Sihastrului, Piciorul Piatra
Lupilor, Obcina Ţiflicului, Piciorul Humăriei etc.) şi văile care le separă (Izvorul Alb, Pîrîul Lupilor,
Ciribuc, Ţiflicul, Şasea ş.a.), acest drum ne poartă printr-o zonă foarte pitorească şi cu largă perspectivă
spre Lacul livorul Muntelui şi culmile montane joase din jurul lacului.
În desfăşurarea sa, noul drum trece prin apropierea stîncii Dochia de la obîrşia Izvorului Alb,
prin apropiere de ruinele fostului schit Ciribuc, interceptează traseele nr. 1, 6, 7 şi 8 şi se apropie mult
de cabana 7 Noiembrie. În viitorul apropiat, acest drum va fi legat şi de satele de pe malul drept al
lacului — Secu şi Izvoru Alb.

D. TRASEU PE APA

21. Debarcader Bicaz-Baraj-Poiana Teiului

După vizitarea oraşului Bicaz şi înainte de a urca în Masivul Ceahlău, putem realiza o
frumoasă şi odihnitoare excursie cu vaporul pe Lacul Izvorul Muntelui. Pînă la debarcaderul Bicaz-
Baraj de lîngă motelul Cristina se poate ajunge cu autobuzul local. De aici vasele de călătorie ale
NAVROM-ului ne poartă, cale de 35 km, pe luciul liniştit al apei pînă la Poiana Teiului.
Pe acest traseu, primul obiectiv care ne impresionează este barajul — unul din cele mai
prestigioase rezultate ale încleştării omului cu natura. Conceput încă din 1915 de către ing. D. Leonida
(cu dimensiuni mai mici), punerea în aplicare a proiectului de construire a acestui baraj într-o concepţie
nouă, grandioasa n-a fost posibilă decît în anii socialismului.
Amplasarea barajului s-a făcut în amonte de confluenţa rîului Izvorul Muntelui cu Bistriţa, în
locul unde valea se îngustează mult, fiind săpată într-un banc gros şi dur de gresie de Tarcău. Lung de
400 m, înalt de 120 m, lat de 100 m la baza şi 10 m la coronament, acest baraj a consumat 1600000 mc
de beton. El este un adevărat munte artificial ridicat în calea Bistriţei, în spatele căruia s-a acumulat un
lac cu o lungime de 35 km şi cu un volum de apa ce depăşeşte 1 250 000 000 mc.
Apele lacului au inundat o suprafaţă imensă, fapt care a determinat strămutarea a 2291 de
gospodarii cu un număr de 18760 de locuitori din 20 de sate. Lacul, pe lînga faptul că el constituie o
rezervă de energie enorma (apele sale, după un drum subteran de 4,7 km pe sub muntele Botuşanu, pun
în mişcare turbinele Hidrocentralei „V. l. Lemn” de la Stejarul), el mai este — aşa după cum constatam
direct — o cale de comunicaţie, un loc de agrement şi o rezervă de peşte, între care obleţii, păstrăvii,
scobarii, elenii ş.a. sînt cei mai numeroşi.
Porniţi în călătorie pe lac, vasul în care ne-am urcat nu are un drum drept; el descrie arcuri
largi de la un debarcader la altul, oprindu-se în toate satele de pe cele două maluri. Imediat după
plecarea din port, trecem prin faţa prizei de apă construită la poalele muntelui Botuşanu, la intrarea în
tunel. Spre lac, suprafaţa prizei este acoperita cu un grătar des, împărţit în patru compartimente, care
are o suprafaţă de 350 m2. Lateral, priza este protejată de ziduri puternice. Aceasta instalaţie mai
cuprinde o maşină de curăţat grătarele şi o vană de admisie acţionată din camera de comanda. Aceasta
asigura intrarea apelor pentru o variaţie de nivel de 46 m. Capacitatea de admisie la intrarea în tunel
este de 178 mc/s.
Ceva mai departe de priza, la intrarea în golful Potoci, se află o rampă de încărcare a
buştenilor, aduşi pînă aici cu plutele şi o bază experimentală a Staţiunii de cercetări „Stejarul” din
Pîngăraţi. Printre ambarcaţiile acostate în micul port al staţiunii de cercetări vom putea zări (dacă nu
este în misiune) primul batiscaf românesc „LS-1”, conceput şi executat, cu mijloace locale, de un grup
de tineri entuziaşti (biologi şi ingineri).
Navigînd încet spre nord-vest, străbatem mai întîi un mic defileu, după care, lacul se lărgeşte
treptat, atingînd, în dreptul localităţii Buhalniţa, lăţimea maximă de 2 km. După o scurtă oprire la Secu
şi Izvoru Alb, ne îndreptăm spre malul opus, la Buhalniţa şi Hangu, iar după alte două opriri, la
Ceahlău şi Bistricioara, ajungem la Poiana Teiului de la coada lacului. Călătoria în lungul lacului
durează două ore.
O astfel de călătorie oferă privelişti deosebit de frumoase, asemănătoare cu cele din fiordurile
norvegiene. De aceea, călătorul pornit In excursie pe aceste meleaguri nu trebuie să piardă un asemenea
prilej. Dar lacul ne oferă şi alte satisfacţii, prilejuite de „Sărbătoarea mării”, care are loc odată cu
„Ziua muntelui”, în prima duminică din august. Una reprezintă un festival folcloric, izvorît din
tradiţiile seculare ale băştinaşilor, iar alta este o sărbătoare tradiţionala marinărească, nouă pe aceste
meleaguri.
În această zi, rada micului port Bicaz-Baraj cunoaşte o mare animaţie. Toate ambarcatiile ies
în larg, avînd arborat marele pavoaz. In faţa miilor de spectatori ce vin aici din toate părţile, se
desfăşoară programul unei serbări marinăreşti, din care nu lipsesc „Scondurul cu purcelul”, „Neptun
plutind peste ape”, „Nunta pe apa”, concursuri de înot, întreceri cu şalupa etc.

IV. Trasee alpine

Din punct de vedere morfologic, Masivul Ceahlău întruneşte calităţi excelente pentru
practicarea alpinismului. Pereţii verticali ce mărginesc Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic, Piatra Sură,
Piatra Detunată, Claia lui Miron, abrupturile de la obîrşia pîrîului Izvorul Muntelui, Piatra Ciobanului,
Panaghia etc. au atras pe iubitorii sportului „forţei curajului şi perspicacităţii” încă din 1950. În aceste
zone au fost parcurse pînă acum circa 11 trasee alpine1, cu grade de dificultate cuprinse între gradul II
şi gradul V: trei trasee pe pereţii verticali ai Panaghiei (5—7) 2 — hornul nordic al Panaghiei de 100 m
(5), gradul IM A; peretele estic al Panaghiei (6), gradul III A; peretele sud-estic al Panaghiei, de 80 m
(7), gradul II A; un traseu în Turnul lui Budu (8), pe peretele sudic, de circa 100 m, gradul IV A; două
trasee pe Claia lui Miron (3—4), de circa 90 m, unul gradul IV cu pasaje de gradul V şi unul gradul III
A; doua trasee de gradele III-V pe hornul mare din peretele Ocolaşului Mare (1—2) şi trei trasee pe
peretele Ocolaşului Mic (9-11).
Deşi numărul acestora este în creştere, iar pe cele cunoscute se fac ascensiuni frecvente, structura
petrografică din zona înaltă a Ceahlăului impune anumite limite de prudenţă în practicarea acestui
sport. Conglomeratele, în care este sculptat Masivul Ceahlău, sînt constituite din elemente cu durităţi
diferite, prinse într-un ciment argilo-calcaros, în diverse grade de alterare la suprafaţă, care se pot
desprinde cu uşurinţa în timpul ascensiunii. Pe de alta parte, consistenţa eterogenă a masivului face ca
pitonarea să se facă uneori cu mare greutate.

V. Potenţialul turistic

Faţă de alte masive muntoase din ţara noastră, Masivul Ceahlău posedă un potenţial turistic de
mare valoare, capabil să satisfacă cele mai diferite gusturi. Aşa se explică fluxul mare de vizitatori în
sezonul estival, cît şi menţinerea activităţii turistice în tot cursul anului. In cele ce urmează, redăm
sintetic fondul de obiective şi dotări, indicînd şi traseul pe care se găsesc, sau cel care trece prin
apropierea lor.
OBIECTIVE NATURALE DE ATRACŢIE TURISTICA

1
S. Nicolau sxi colab. 1963.
2
Cifrele din text corespund cu cele consemnata pe harta color (în negru).
Lacul Izvorul Muntelui traseul nr. 17, DN 15;
Cascada Duruitoarea traseul nr. 5;
izvoare carbogazoase traseele nr. 3, 4;
Cheile Bistrei Mici traseele nr. 3, 4, 11;
stînca Căciula Dorobanţului traseul nr. 6;
stînca Panaghia traseele nr. 6, 7;
vîrful Toaca traseele nr. 6, 7;
Piatra Ciobanului traseele nr. 6, 7;
Piatra Detunata traseele nr. 1, 7;
Piatra Dochia traseele nr. 7, 20;
platoul Ocolaşului Mare traseele nr. 2, 3, 18;
abruptul Ocolaşului Mare traseele nr. 12, 13, 18;
turnurile Ocolaşului Mare traseele nr. 2, 3, 18;
Turnul lui Budu traseele nr. 2, 11, 18;
abruptul Gardul Stănilelor traseele nr. 2, 11, 18;
Jgheabul lui Vodă traseele nr. 3, 4, 18;
Claia lui Miron traseele nr. 2, 11, 18;
Piatra Sură traseele nr. 3, 4, 11;
Piatra cu Apă traseele nr. 1, 8, 17;
Poliţa cu Crini (rezervaţie naturală); traseele nr. 1, 8, 17
Piatra Lăcrimată traseele nr. 3, 4.

OBIECTIVE ISTORICE, CULTURALE ŞI FOLCLORICE

Palatul Cnejilor (1639) - comuna Ceahlău traseul nr. 5;

Biserica din comuna Bistricioara (1793) ; traseul nr. 5; drumul modernizat Ceahlău-Bistricioara
Schitu Durău (1835) traseul nr. 5;
Muzeul etnografic (Durau) traseul nr. 5; Ziua Muntelui (manifestare folclorică în prima duminică a
lunii august) - traseul nr. 1, 5;
Sărbătoarea mării (prima duminică a lunii august) traseul nr. 1, 5;

DOTĂRI TURISTICE

În afara potecilor marcate şi nemarcate, a drumurilor modernizate sau pietruite, precum şi a

căii de navigaţie lacustră Bicaz-Baraj—Poiana Teiului, Ceahlăul este dotat cu cîteva baze de cazare, cu
program permanent, ale căror caracteristici le dam în tabelul ce urmează.
[..]

Glosar
Arşiţă — Loc pe care a ars o pădure (Arşiţa Lungenilor, Arşiţor Ascunsă, Piciorul Arşiţei).
Bărbăcărie — Pajişte folosită pentru păşunatul berbecilor, a oilor sterpe şi a mieilor (Bărbăcăria).
Bîtcă — Vîrf rotunjit de dimensiuni reduse, situat pe culmile interfluviale sau pe versanţi (Bîtca
Durăului, Bîtca Strîmbenilor, Bîtca Fîntînilor, Bîtca Neagră).
Curătură - Teren despădurit în scopul utilizării agro-pastorale (Curătură Diaconului, Curătură
Sănenilor).
Curmătură — Porţiune mai coborîtă a unei culmi muntoase, înşeuare (Curmătura Lutu Roşu,
Curmătura Pinticului, Curmătura Stănilelor).
Dos - Versant de munte cu expoziţie nordică, puţin însorit (Dosul Verdelui).
Duruitoare - Ruptură în profilul longitudinal al unui pîrîu cu cădere de apa permanentă; cascada
(Cascada Duruitoarea).
Faţă — Versant de munte cu expoziţie sudică, puternic însorit. Este sinonim cu primăvărătură şi arsură
(Faţa Muntelui).
Jgheab — Şanţ (rîpa, făgaş) adînc săpat prin scurgerea apelor de ploaie; vale torenţială (Jgheabul lui
Vodă, Jgheabul Larg, Jgheabul înfundat, Jgheabul Dochiei).
Obcina — Culme muntoasă prelungă, rotunjită, uneori aproape plată, cu înălţimi absolute cuprinse
între 900 şi 1600 m, pe care, din loc în loc, se înalţă vîrfuri domoale (Obcina Boiştei, Obcina Horştei,
Obcina Pietrei Arse).
Ocolaş — Platou mărginit de abrupturi (Ocolaşul Mare, Ocolaşul Mic).
Padină — Poiană cu aspect plat sau de depresiune (Padina Chica Baicului).
Picior — Culme muntoasă secundara, scurtă, care coboară de cele mai multe ori brusc, de pe o culme
principală spre fundul unei văi asemenea unui contrafort ((.Piciorul Şchiop, Piciorul Humăriei, Piciorul
Sihastrului).
Pîrlitură — Pădure distrusă parţial de un incendiu întîmplător (Pîrlitura Cerebucului).
Primăvărătură - Pajişte situată pe un versant însorit de pe care, primăvara, zăpada se topeşte mai
repede şi începe păşunatul (Piciorul Primăvărăturilor).
Poliţa — Treaptă structurala îngusta, suspendata la o anumită înalţime pe un versant abrupt. Termenul
este sinonim cu cel de brînă (Poliţa cu Crini).
Runc - Vezi curătură (Dealul Runcu).
Săritoare — Prag (obstacol) pe fundul unei văi torenţiale (jgheab) de pe care apele de ploaie curg
învolburate sub forma de cascadă; spre deosebire de ,,duruitoare”, săritoarea este o cascada temporară
(La săritoare).
Sfiriac — Teren mlăştinos, zonă de izvoare (Sfîrlacul Piciorului Scurt).
Smidă — Poiană cu tufişuri de zmeură (Poiana Smidei, Pîrîul Smidei).
Sneamăt — Copac însemnat (Pîrîul Sneamătului).
Stănile — Stîncării (Gardul Stănilelor, Poiana Stănilelor).
Tarniţă — Vezi curmătură (Piciorul Tarniţa).
Tîrşoasă — Teren defrişat pe care cresc tufişuri şi spini (Obcina Tîrşoasa, Piciorul Tîrşoasei).
Tuturoaşcă - Apă rău mirositoare; izvor sulfuros (Fîntîna futuroaştei).

Cuprins
I. INVITAŢIE LA DRUMEŢIE
I. CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ
• A. Aşezare şi limite
• B. Structura geologică şi relieful
• Condiţiile climatice
• Reţeaua hidrografică
• Aspectele biogeografice şi solurile
III. TRASEE TURISTICE
• Trasee marcate
a. Trasee de acces
1. Oraşul Bicaz (420 m)-cabana Bicaz-Baraj (430 m)-cabana Izvorul Muntelui (797 m)
curmătura Lutu Roşu-Piatra cu Apă-cabana Dochia (1 750 m)
2. Comuna Neagra (538 m)-Poiana Văratec - Poiana Maicilor—Ocolaşul Mic—cabana
Dochia (1 750 m)
3. Comuna Bicazu Ardelean (580 m)—Curmătura Stănilelor-Jgheabul lui Vodă-cabana
Dochia (1 750 m)
4. Comuna Pintic (620 m)-Curmătura Pinticului-Bistra-Curmătura Stănilelor-Jgheabul lui
Vodă-cabana Dochia (1 750 m)
5. Comuna Ceahlău (550 m)—cabana Durău - Poiana Viezuri-cascada Duruitoarea—cabana
Dochia (1 750 m)
6. Comuna Ceahlău (550 m)-Piciorul Humăriei—cabana 7 Noiembrie (1 220 m)—vîrful
Toaca—cabana Dochia (1 750 m)
7. Izvoru Alb—Poiana lui Falon—stînca Dochia—cabana Dochia (1 750 m)
8. Izvoru Alb sau Secu—Obcina Chica Baicului—curmătura Lutu Roşu—cabana Dochia (1
750 m)
b. Trasee de legătură
9. Comuna Taşca (500 m)—pe sub Vîrful Secuiesc (980 m)—Pîrîul Furciturii—pîrîul
Izvorul Muntelui (646 m)
10. Cabana Izvorul Muntelui—Poiana Maicilor
11. Poiana Văratec (1 340 m)-Poiana Stănilelor (1 250 m)-Curmătura Stănilelor (1 350 m)
 12. Confluenţa Durăului (680 m)—pîrîul Slatina—Obcina Lacurilor—Curmătura Stănilelor
(1 350 m)
13. Confluenţa Pîrîului lui Martin cu pîrîul Schit (740 m)—păstravărie—Curmătura
Stănilelor (1 350 m)
14. Poiana Viezuri (1 200 m)—cabana 7 Noiembrie (1 220 m)
15. Cabana Durau (780 m)—cabana 7 Noiembrie (1 220 m)
16. Confluenţa Durăului (680 m)-Obcina Boiştei (1 000 m)—comuna Grinţieş (560 m)

B. Trasee nemarcate

17. Cabana Izvorul Muntelui—Fundul Ghedeonului—Piatra cu Apă

18. Ocolaşul Mic—Gardul Stănilelor—poliţa Ocolaşului Mare-Jgheabul lui Vodă
19. Curmătura Pinticului-Obcina Lacurilor

C. Traseu carosabil de altitudine

20. Cabana Izvorul Muntelui—cabana Durău

D. Traseu pe apă

21. Debarcader Bicaz-Baraj—Poiana Teiului

IV. TRASEE ALPINE

V. POTENŢIALUL TURISTIC
Glosar

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea Horatiu E. Popa.