DINASTIA REGELUI CAROL.

EPISODUL 1,

DESCĂLECATUL

Conservatorii şi liberalii deopotrivă hotărăsc să îl detroneze pe Alexandru Ioan Cuza.

Motivul : mandatul său se apropia de sfîrşit şi exista pericolul ca Puterile Garante să ceară
desfacerea Unirii din 1859. Ne amintim că decizia Franţei, Rusiei, Turciei, Angliei,
Austriei era ca unirea trebuia să se facă cu doi domni şi două capitale. Numai manevrele
iscusite ale politicienilor români au adus pe tron aceeaşi persoana în Moldova şi în Ţara
Românească, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Odată cu încheierea mandatului său în 1866,
nu se ştia ce atitudine vor lua Puterile Garante.

Ideea unui domn strain, rudă cu marile mondarhii europene circula mai demult, încă de
pe vremea divanurilor ad-hoc. Era acum momentul să fie folosită pentru consolidarea
tînărului stat român. Detronarea lui Cuza din noaptea de 10/11 februarie 1866 a avut
drept scop păstrarea Unirii. Pentru a fi siguri că lucrurile se vor petrece aşa cum au
convenit complotiştii, Ion Brătianu pleacă încă din noiembrie l865 incognito în Occident (la
Paris) pentru a obţine sprijinul împăratului Napoleon al lll-lea in ideea unui principe
străin pe tronul de la Bucureşti. Complotul pentru detronarea lui Cuza era deja urzit la
acea dată. La detronarea lui Cuza, noaptea 10/11 februarie, o locotenenţa domnească i-a
luat locul şi îl proclamă pe contele Filip de Flandra drept domn. O săptămîna mai tîrziu,
Filip de Flandra refuză ofertă.

Lucrurile se complică. Principatele Unite trec prin clipe dificile. Dacă Franţa, Anglia, Italia
susţin păstrarea unirii din 1859, Rusia, Austria şi Turcia refuză. Ion Brătianu, plecat din
ţară se gîndeşte la un alt principele, de data asta german, Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, înrudit atît cu regele Prusiei cît şi cu împăratul Franţei. În ziua în care Filip
de Flandra trimite refuzul său la Bucureşti, de Vinerea Patimilor, Ion Brătianu, se află deja
la Dusseldorf.

Ion C. Brătianu cere audienţa la principele Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen,

guvernator militar al provinciei Rinului şi Westphaliei. Îi explică de ce a venit. A doua zi,
31 martie, dimineaţa, într-o audienţă care ţine trei ore, Brătianu, în numele locotenenţei
domneşti şi cu avizul împăratului Napoleon al lll-lea spune că doreşte să propună
poporului român ca domn, pe al doilea fiu al principelui. Brătianu nu se aşteaptă să îl
întîlnească şi pe cel căruia i se oferea coroana. Din fericire, Carol se afla la Dusseldorf, într-
un scurt concediu, venit pentru săptămîna mare a Paştelui(catolic). Normal, ar fi trebuit să
se afle la Berlin, unde servea ca locotenent al regimentului doi de gardă. Mai ales, spune
prinţul, că ne pregătim de război. Austria şi Prusia erau în pragul unui conflict armat. În
aceeaşi, zi, la ora şase, Brătianu revede pentru două ceasuri pe prinţ. Ii oferă coroana
Principatelor Unite. Carol, un tînăr de 27 de ani (Brătianu are atunci 45, născut în 1821) nu
refuză propunerea dar cere să se consulte mai întîi cu regele Prusiei, Wilhelm, şeful Casei
Hohenzollern. Carol pleacă la Berlin, aici discută cu regele Wilhelm şi cancelarul Bismark.
Este avansat căpitan al regimentului de gardă. Ion Brătianu pleacă la Paris să negocieze la
curtea Impăratului Napoleon. Tot la Paris se desfăşoară în acel timp conferinţa Puterilor
garante în legătură cu situaţia din Principate. Dezbinarea dintre puterile europene a salvat
atunci situaţia Unirii.
Locotenenţa domnească hotărăşte să organizeze un plebiscit care să arate clar voinţa ţării.
La 8 aprilie, rezultatul plebiscitului, la care se prezintă cetăţenii cu drept de vot, este : cu
685.969 voturi pentru şi 224 contra. Cinci milioane de români se pronunţă astfel pentru
Carol, domn al Principatelor române. Conferinţa de la Paris, continuă să recomande
desfacerea Unirii şi alegerea a doi domni pămînteni. Regele Prusiei se pregăteşte de război
cu Austria şi nu vrea să contrarieze Rusia, deci nu se pronunţă favorabil. Dar Carol s-a
decis să accepte. Politicienii români se folosesc de tactica faptului împlinit. Cum au făcut şi
în 1859, cu ocazia Unirii. De altfel, acelaşi lucru sugerează şi Bismark. Berlinul nu poate
sprijini pe faţă aducerea unui Hohenzollern pe tronul de la Bucureşti, dar ar accepta
situaţia, dacă ea s-ar produce. Totul depinde acum de hotărîrea prinţului Carol. Conferinţa
de la Paris se blochează şi riscă să compromită Unirea prin prelungirea provizoratului. Ion
Brătianu însoţit de Ion Bălăceanu, agentul nostru diplomatic la Paris, se află la Dusseldorf.
Ei arată lui Carol hotărîrea românilor de a sfida Puterile Garante ostile. Cei doi emisari află
decizia principelui Carol - el acceptă propunerea şi hotărăsc să pornească spre Bucureşti.

Patru zile mai tîrziu, principele Carol pleacă în cel mai mare secret spre România. E o zi
ploioasă. La 10,00 îşi ia adio de la rude. Schimbă uniforma militară cu haine civile. Traseul
cu trenul îl duce la Bonn. Dimineaţă ajunge, prin Meinz şi Darmstadt, la Freiburg. Puţin
după prînz ajunge în Elveţia, la Zurich. Vremea e tot proastă. Plouă torenţial şi e frig.
Carol călătoreşte incognito, ferindu-se să nu fie recunoscut. Rezultatul plebiscitului îi este
deja cunoscut. Scrisorile şi mesajele de felicitare care sosesc riscă să avertizeze însă
autorităţile austriace. Bagajele lui Carol au fost curăţate de monogramele care ar fi
deconspirat vameşilor şi poliţiştilor adevărata identitate a prinţului. La Zurich i se
eliberează un paşaport pe numele Karl Hettingen, negustor ce merge la Odessa. Călătoria
cu trenul continuă, prin Augsburg, Munchen. Pentru a nu da de bănuit Carol stă într-un
vagon clasa a doua, separat de însoţitori. La Salzburg unde se află graniţa dintre Bavaria şi
Austria are loc controlul bagajelor şi documentelor. Trenul, după o călătorie de noapte,
ajunge la Viena dimineaţă. Gara e plină de trupe. Războiul este iminent. Dacă cineva l-ar
deconspira, Carol ar fi făcut prizonier, pentru că este ofiţer prusac. Ar putea fi chiar mai
rău, dacă ar fi luat drept spion. Traversează Viena într-o birjă, pentru a prinde legătura de
Pesta din alta gară. Pericolui de a fi recunoscut este mare.

Trenul ajunge la Bratislava (Pressburg ), şi aici gara e plină de trupe. La Pesta trenul
ajunge la ora cinci după-amiază. După inca o călătorie de noapte, în zori, trenul ajunge la
Timişoara, pe atunci un oraş austriac. Ca peste tot peroanele sunt pline de militari. La ora
nouă, trenul ajunge la Baziaş, ultima gară a acestei periculoase călătorii. Carol mereu la
clasa a doua, în civil, cu ochelari fumurii pe nas, ascuns în spatele unui ziar pentru a nu fi
recunoscut. Din cauza transporturilor de trupe, trebuie să aştepte un vapor care îl va duce
mai departe pe Dunăre. Cursele regulate au fost rechizionate de armată. Aşteptarea se
prelungeşte două zile. În principate nu exista căi ferate şi trenuri. Este primul contact cu
noua lui ţară. Pînă atunci locuieşte într-un hotel mic şi mizer. Are doua zile timp să scrie
scrisori, să se plimbe pe malul Dunării, să vadă micul oraş. Dar mai ales să îşi pună
gîndurile în ordine.

În memoriile sale, Carol îşi aminteşte cele două zile petrecute în aşteptarea vaporului de la
Belgrad. ” Seara, întreaga societate cină în odaia care servea de restaurant şi unde se
adunară funcţionarii din Baziaş, începînd să discute politică. Se vorbi şi despre alegerea
prinţului Carol de Hohenzollern la tronul Romaniei şi mulţi se exprimară în chip foarte
puţin plăcut despre acest eveniment : Noul prinţ va ajunge tot atît de imposibil ca şi
Cuza.” ” N-o să treacă mult şi o să-l gonească românii şi pe acesta !”şi altele asemenea.
Unul citi într-o gazetă că turcii ar fi năvălit şi că s-ar fi dat cîteva lupte.”. Carol ascultă
toate acestea Dumnezeu ştie cu ce gînduri. Vaporul mult aşteptat in sfirsit sosi. Sosi pe
neaşteptate de la Pesta, cu trenul, venit de la Paris, si Ion Brătianu,. Cei doi vor călători pe
acelaşi vapor spre ţară. Principele s-a instalat ca de obicei la clasa a doua. Aici, ” între saci
şi lăzi de bagaje” ii scrie o scrisoare împăratului Franz Josef, la Viena, asigurîndu-l că
doreşte relaţii prieteneşti. Tocmai ieşea de pe teritoriul imperiului habsburgic. La Orşova,
vaporul ajunge după trei ore şi jumătate lungi de călătorie prin măreţul peisaj al Porţilor
de fier. În aceaşi zi ajunge la Turnu Severin. E duminica Rusaliilor.

Printul Carol ii spune căpitanului că e negustor şi merge la Odessa, dar coboara să se

plimbe cîteva minute. Abia după ce pasagerul de la clasa a doua coboară, comandandatul
vasului intelege pe cine transportase. : ” Pe Dumnezeul meu, dacă ăsta nu a fost prinţul de
Hohenzollern !”. Prefectului, nedumerit de însoţitorul său, Ion Brătianu ii spune : Salută
pe Domnitorul României ! Mulţimea curioasă priveşte. E duminică după amiază, lumea a
ieşit la plimbare fără să bănuiască ce se întîmplă. Ion Brătianu telegrafiază la Bucureşti că
au ajuns cu bine. De teama unei unei expediţii turceşti al nord de Dunare – la Rusciuk erau
masate trupe sub comanda lui Omer Paşa- se cere prudenţă. Constantinopolul nu agrează
ideea unui prinţ străin pe tronul de la Bucureşti. Turcii doresc desfacerea Unirii. Pericolele
nu s-au terminat. Într-un poştalion tras de opt cai, printul Carol porneşte spre capitala noii
sale ţări. E deja opt seara. Spre patru dimineaţa au ajuns la Jiu. La ora şase sunt la Craiova,
unde îl aşteaptă populaţia. Carol răspunde aclamaţiilor cu un scurt cu cîteva cuvinte. Se
formează un cortegiu, cu dorobanţi si trăsuri ale orăşenilor. Populaţia entuziastă aruncă
flori. Pe o vreme frumoasă, cortegiul ajunge la Slatina. Carol trece Oltul cu podul plutitor.
Mulţimi pe ambele maluri aclamă. Inainte de înserat, Carol este primit de locuitorii
Piteştiului. Ţărani, tîrgoveţi, militari, arcuri de triumf ridicate de autorităţi. De la Bucureşti
au venit Ion Ghica, ministrul de externe, şi generalul Golescu, membru al locotenenţei
domneşti. Mai tîrziu vine şi Dimitrie Sturza.

Carol înnoptează la Goleşti. Primul decret care i se da la semnat este graţierea

mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, care condusese după detronarea lui Cuza, o
mişcare de separatistă în Moldova. A doua zi dimineaţa la opt, cortegiul pleacă spre
Bucureşti. Ultima zi a călătoriei atinge traseul Găeşti, Titu, Bucureşti. O escortă călare îl
însoţeşte.La Ciocăneşti, pe moşia boierului Dimitrie Ghica. Aici Carol schimbă ţinuta de
călătorie cu una oficială, imbracă fracul pentru a-şi face intrarea în Bucureşti. Pe la
două post meridian se văd turlele Bucureştiului. Solemnitatea are loc la Băneasa, în
apropierea castelului neterminat al lui Bibescu. Primarul Dimitrie Brătianu, fratele lui Ion
Brătianu, îl întîmpină pe noul domn. Sînt 30.000 de oameni adunaţi la Băneasa. Semn bun,
izbucneşte ploaia. Prima după trei luni de secetă. Carol, cu generalul Golescu şi Ion Ghica
într-o trăsură cu şase cai pornesc spre oraş. Este urmat de multe oficialităţi civile şi
militare.Un regiment de ulani merge în frunte. Convoiul merge o ia pe şoseaua Kiseleff,
apoi pe Podul Mogoşoaiei unde casele sunt decorate cu flori şi covoare. E nevoie de un
ceas şi jumătate pentru a traversa oraşul pînă la dealul Mitropoliei. Se aud salve de tun,
urale, clopotele oraşului batind. Mitropolitul Nifon, în veşminte de aur, înconjurat de
preoţi în odăjdii strălucitoare il întîmpină. Carol săruta Biblia. În biserica se află miniştrii,
alte oficialităţi. Are loc un TeDeum. Apoi cortegiul trece în Cameră Deputatilor, aflată
chiar lîngă Mitropolie. Preşedintele Camerei Costache Epureanu, îl întîmpină. Tribunele
sunt pline de lume care aclamă neîntrerupt. Colonelul Nicolae Haralamb, membru al
Locotenentei Domneşti, citeşte formula jurămîntului : ” Jur a păzi legile Romaniei ; de a
menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului.”Carol spune pe româneşte” Jur “. Apoi
ţine un scurt discurs.

Dupa incheierea ceremoniei convoiul traversează oraşul în sens invers, spre palat, fosta
casă Golescu, unde fusese găzduit şi Alexandru Ioan Cuza. Aici se adună membrii
guvernului provizoriu. La ora 6, are loc un prînz pentru oficialităţi. Seara, domnitorul
Carol face o scurtă plimbare prin centrul oraşului. La zece seara Locotenenţa şi Guvernul
se strîng la Palat pentru a-şi oferi demisiile şi a permite lui domnitorului să formeze
primul guvern. Începe o nouă epocă.

EPISODUL DOI

CRIZA DINASTICĂ

În 1866, la 10 mai, Carol era un tînăr de 27 de

ani abia impliniţi. Se născuse in 1839, la 2o
aprilie. Părinţii săi : prinţul Karl Anton de
Hohenzollern-Sigmaringen şi Josephina de
Baden. Era al doilea fiu, după primul născut al
familiei, Leopold, cu 4 ani mai mare. După
Carol s-au născut Anton, în 1841, Friederich Eugen in 1843 si Marie Luize, in 1845. Chiar in
anul cind devine domn al Principatelor Unite, 1866, în familie se petrece o tragedie. Anton
este rănit grav în lupta dintre austrieci şi prusaci de la Koniggratz şi moare. Avea 25 de
ani.

Prinţul a sosit incognito la Bucuresti. Aducerea sa pe tron a fost rodul unei manevre
îndrăzneţe derulată în mare secret. Firele complotului duc la împăratul Napoleon al lll-lea
al Frantei şi la Otto von Bismark, cancelarul Prusiei. Dar este pus la cale la Bucuresti de
politicieni ca Ion Bratianu şi CA Rosetti, liberali, Lascăr Catargiu conservator. Fireşte,
înrudirea domnitorului cu familii monarhice din Europa a fost un argument care a cîntărit
greu. Marea întrebare era : Vor recunoaşte Puterile Garante unirea ? Austria şi Rusia se
considerau înşelate şi nu sunt de acord. Ele cer revenirea la situaţia din 1859 –
două capitale, doi domnitori, nu principe străin. Turcia masează trupe la sudul Dunării.
Situaţia e critică. Noul regim are nevoie să se întărească pe plan intern. După două luni,
textul noii Constituţii este gata. Carol urca din nou Dealul Mitropoliei si depune
jurămîntul. A fost una dintre cele mai democratice constituţii din Europa. Principatele
Unite devin o monarhie constituţională. Libertatea presei şi a vieţii politice garantate.
Politica faptului împlinit a jucat şi de data asta un un rol. Românii şi-au conferit o
constituţie fără se consulte Puterile Garante. Agenţii diplomatici români duc negocieri
intense la Paris, Londra, Viena, Sankt Petersburg si Berlin.

Pe această hartă, capitala imperiului Otoman e un punct fierbinte. Sultanul înţelegea să

îşi exercite suzeranitatea în vechile condiţii, indiferent de schimbarea care se produsese la
Bucureşti. Domnitorul Carol hotărăşte să meargă la Istanbul. În octombrie 1866 el face
prima sa călătorie ca domnitor al Pricipatelor Unite dincolo de graniţe.Drumul a început
cu trăsura pina la Giurgiu, apoi cu un vas pe Dunăre şi a continut cu trenul, si iar cu
trasura, pina la Varna. De aici Carol si suita sa se imbarca pe un iaht trimis de sultan,
drumul continua pe Marea Neagra pina la Istanbul unde ajunge la 12 octombrie. Este
gazduit in palatul Beyilerbeyi de pe tarmul Bosforului. La Istanbul este primit de doua ori
de sultanul Abdul Aziz şi se întilneşte cu miniştri, cu şefii misiunilor diplomatice. Bosforul
şi orasul aflat între Orient si Occident, l-au impresionat. Şederea la Istanbul a atenuat o
parte din tensiuni. Tactul său în relaţiile cu oficialii otomani a dat rezultate. Carol este
recunocut ca domn ereditar. Călătoria a durat cu totul două săptămîni, între 9 si 21
octombrie şi a fost un succes diplomatic. La întoarcere Carol notează : “Vizita a costat
20.000 de galbeni (24.ooo de franci) deorece prinţul a trebuit să facă demnitarilor daruri
preţioase şi să împartă pretutindeni – la orice vizită- bacşişuri însemnate…”

Întors la Bucuresti, Domnitorul este preocupat de liniştea supuşilor săi, într-o ţara cu
viaţă politică agitată. Guvernele se succed, crizele la fel, miniştrii demisionează uşor. Cele
doua grupări -liberală şi conservatoare – sunt abia la început. Primul Guvern, instalat
chiar la 10 mai, 1866, dirijat de de Lascăr Catargiu se destramă repede. Îi urmează altele cu
aceeaşi soartă. În primii ani de domnie au existat cinci guverne, iar Parlamentul a fost
dizolvat de şase ori.

Următoarea călătorie a domnitorului este în Rusia. Drumul începe la începutui lunii

august 1869 la Bucureşti, cu trăsura. Apoi pe Dunăre, de la Olteniţa cu vasul spre Galaţi şi
Sulina. Carol ajunge la Odessa, de aici pleacă spre Crimeea pe vasul Kazbek, trimis de
ţarul Alexandru. Pe 7 august are loc prima întîlnire dintre ţar şi domnitorul Carol.”
Impăratul, care, din cauza marii călduri, este cam indispus, îi spune la începutul
convorbirii : A fost de-ajuns să faceţi un pas curtenitor spre mine, pentru a avea toată
Europa contra Voastră ; apoi conversaţia se întoarce asupra Romaniei şi împăratul se arată
sincer interesat de situaţia bisericii şi de planurile prinţului.” noteaza Carol. Domnitorul
stă mai multe zile la Livadia, apoi, la finalul şederii, trece prin Yalta, înainte de a porni
spre România. Drumul înapoi este făcut pe acelaşi vas al flotei ruseşti, Kazbek, pînă la
Sulina, pe o mare agitată. Carol ajunge la palatul Cotroceni pe o vreme ploioasă, pe
mijlocul puţin înainte de sărbătoarea Sfintei Marii.

11 zile mai tirziu, domnitorul Carol porneşte într-o călătorie în Europa. Prima ţintă este
Germania, unde merge pentru a-şi vedea după trei ani familia. Pleacă la drum cu trenul.
Prilejul e nimerit pentru a inaugura prima cale ferată din Romania, la fel gările Filaret şi
Giurgiu. De aici cu vasul pe Dunăre şi apoi iar cu trenul. La Viena domnitorul Carol este
primit de Împăratul Franz Josef. La 22 septembrie Carol se întîlneşte şi cu regele Prusiei la
Weinburg. Cîteva zile mai tîrziu, pe domnitorul Carol il găsim la Paris, unde este primit de
Împăratul Napoleon al lll-lea.

Exista şi un scop secret al acestei călătorii ”politice”. Carol o întîlneşte la Koln pe Elisabeta
de Wied. Printesa are 16 ani. Părinţii ei sunt prinţul Herman de Wied si Maria de Nassau-
Weilburg. Carol îşi căuta o soţie, aşa că întîlnirea e cît se poate de fericita. Este dragoste la
prima vedere. Cei doi se căsătoresc la 3 noiembrie 1869. La întoarcerea la Bucureşti, nouă
zile mai tîrziu, perechea este primita cu mare entuziasm de populaţie.

Liniştea tînărului cuplu a durat putin. În Europa norii se adună. Franţa şi Prusia sunt în
conflict. Motivul declanşării războiului are legătura cu familia Hohezollern-Sigmaringen.
Prinţului Leopold, fratele mai mare al domnitorului, i s-a oferit coroana Spaniei. Parisul
respinge ideea unui Hohenzollern pe tronul de la Madrid. În iulie, insărcinatul cu afaceri
al Franţei la Berlin înmînează cancelarului Bismark declaraţia de război. Simpatiile opiniei
publice la Bucureşti merg spre Franţa. Presa deschide liste de subscripţii pentru răniţii
armatei franceze. Simpatile domnitorului sunt însă de partea Germaniei.

În campania care urmează armata franceză este înfrîntă în mai multe bătălii. Germanii se
îndreaptă spre Paris. În România emotia este puternica. Au loc tulburări la Ploieşti.
Cazarma dorobanţilor este luată cu asalt. Este proclamată ‘ republica de la Ploieşti ‘.
Nicolae Golescu este declarat locotenent provizoriu (el fusese şi în 1866 în locotentenţă),
iar Ion Brătianu, ministru de interne. Capul revoltei este Candiano Popescu. Revolta este
curmată în 24 de ore. Candiano Popescu fuge, dar este arestat la Buzău. Se fac şi alte
arestări, printre cei reţinuţi Nicolae Golescu, Ion Brătianu. Atmosfera este încărcată.
Domnitorul Carol, pentru prima dată de cînd s-a urcat pe tron, este într-o situaţie dificilă.
Este izolat. Simte că nu mai este inconjurat cu simpatie.

La Sedan, Impăratul Napoleon al lll-lea capitulează şi este luat prizonier. Imperiul francez
se prăbuşeşte. Împărăteasa Eugenia fuge din Paris.

* La Bucureşti, regina Elisabeta naşte o fetiţă, Maria. Botezul are loc la 1 octombrie la
Cotroceni în prezenţa celor doi mitropoliţi. Dar în afara familiei, Carol e în dificultate.
Opinia publică, susţinătoare entuziasta a Franţei, îi este ostilă. Dar mai exista un subiect
care anima spiritele: încurcata afacerea Strousberg. Construirea reţelei de căi ferate în
Romania – dorinţa puternică a domnitorului – este concesionată în mare parte consorţiului
german Strousberg. Este o mare afacere care învîrteşte sume de bani uriaşe. În decembrie
1870 Stroubserg anunţă că nu va achita cuponul scadent acţionarilor şi că obligaţia revine
statului roman. Se produce panică. Apar acuzaţii de corupţie. La Bucureşti contractul este
cercetat de presă şi de politicieni cu atenţie. Se descoperă că Strousberg nu oferise cele mai
bune condiţii, că s-au facut multe nereguli. Devizele au fost mult încărcate, lucrările au
intîrziat. Vinovat de situaţie sunt făcuţi cîţiva ministri, dar mai ales domnitorul Carol.
Compania Strousberg fusese impusă de el, iar comisarul statului român pentru
supravegherea lucrarilor e un anume Ambron, comisar financiar şi al Casei
Hohenzolleren-Sigmaringen ! Acest Ambron a facu operaţiuni financiare incorecte.
Spiritele se încing. Ajunsă în presă, afacerea declanseaza un enorm scandal.

În aceste condiţii, domnitorul Carol îi scrie tatălui sau despre intenţia sa de a abdica.
Atmosferei negative creată de afacerea Strusberg i se adauga războiul franco-prusac.
Starea de spirit a populaţiei devine antimonarhică şi antigermană pe alocuri, şi e majoritar
filofranceză. În plus, de finalul războiului depinde şi viitorul României. Franţa si Prusia au
contribuit cel mai mult la aducerea pe tron a lui Carol. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia
pîndesc deznodămîntul. Evenimentele se deruleaza cu repeziciune. Franţa capituleaza,
regele Prusiei, Wilhelm, se proclamă împărat al Germaniei la Versailles. Peisajul
diplomatic şi militar al Europei se schimba radical. La Bucureşti situaţia este primita ca o
ameninţare la existenţa României.

În seara de 10 martie la Sala Slătineanu din Calea Victoriei are loc întrunirea comunităţii
germane din Bucureşti. Manifestaţia avea loc în fiecare an. Acum ea sărbătoreşte victoria
asupra Franţei. Situaţia în Bucureşti e tensionată. În timpul întîlnirii grupuri de simtizanţi
ai Franţei sparg geamurile sălii Slătineanu. Au loc ciocniri, poliţia intervine. Se strîng mii
de oameni scandînd slogane antigermane, împotriva regelui, în favoarea Franţei. Unele
dintre ele cer republica. Apoi mulţimea de la Sala Slatineanu se îndreaptă spre palat. Este
o demonstraţie spontană sau este manipulată din culise ? De către cine ? De Ion Brătianu,
de Rosetti, de primul ministru Ion Ghica ? Se repeta conspiraţia care il alungase pe Cuza?
Acuzaţiile nu au lipsit. S-a vorbit in epoca de republică, de un alt domn, chiar de
intoarcerea lui Cuza.

Spiritele sunt extrem de infierbintate. Lumea este masată pe străzile din centrul orasului.
Generalul Ion Solomon, comandantul garnizoanei Bucureşti, scoate trupa din cazarma
Malmaison şi protejează palatul. Mulţimea se risipeşte. Primulministru, Ion Ghica, liberal
şi francofil, de negăsit în acea zi, soseşte la Palat abia dupa miezul nopţii, cînd ordinea
fusese deja restabilită. Are o discuţie de cinci ceasuri cu domnitorul, după care
demisionează. Carol convoacă locotenenţa domneasca din 1866, pentru a comunica decizia
de abdicare. Criza pare fără ieşire. Se prezintă la palat doi dintre locotenenţii domneşti,
Lascăr Catargiu şi generalul Nicolae Golescu. Al treilea, colonelul Nicolae Haralambie, nu
este în oraş. Cei doi îi cer să nu renunţe la tron. Lascăr Catargiu exclamă :” aiasta ar
dezlănţui mari nenorociri pentru Romania “. În cele din urma Carol renunţă la abdicare cu
condiţia formării unui guvern capabil să asigure ordinea. În timpul nopţii care urmează,
Lascăr Catargiu preia guvernul. Adunarea Deputaţilor respinge însă plecarea guvernului
Ion Ghica. Situaţia e iar blocata. La 16 martie, Parlamentul este dizolvat şi au loc alegeri.
Rezultatul lor aduce o înfrîngerea liberalilor şi dă o majoritate conservatoare, în frunte cu
autoritarul Lascăr Catargiu. Va fi guvernul cu viaţa cea mai lunga de pînă atunci. Va
rezista pînă în 1876 şi reuşeşte să asigure liniştea. Criza dinastică a fost rezolvată.

Abdicarea domnitorului Carol in 1871 ar fi însemnat ruperea Unirii cu tot ce decurgea de

aici. Nici nu ne putem imagina ce ar fi însemnat sfirşitul acelui de secol. Primejdiile
politicii Europene erau nenumărate. Pretenţiile Marilor puteri europene mereu prezente.
Viaţa politică interna agitata, ar fi adus alte crize. Nu ştim
dacă România ar fi supravieţuit. Cel care a dat unitate, şi a
ţinut lucrurile împreună a fost domnitorul Carol.

EPISODUL TREI

CRIZA ORIENTALA

Pentru a contracara guvernarea Lascăr Catargiu, în 1875

liberalii din Moldova şi cei din Valahia, Ion Ghica,
Dimitrie Sturza, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, fraţii
Brătianu, formează partidul liberal. Işi propun să iasă din
opoziţia în care se aflau încă din 1871. Într-adevăr, Guvernul conservator Lascăr Catargiu
cade în 1876. După un guvern interimar de trei luni, Carol îl invită pe Ion Bratianu să
formeze noul Guvern.

De la inceput, trebuie să facă faţa unei situaţii critice în Balcani. Rusia caută război cu
Turcia, o Turcie e slăbită, confruntata cu protestele din Bosnia şi Herţegovina. În iulie
1876, răscoala se extinde, tocmai datorita amestecului Rusiei. Voluntarii ruşi trec la sudul
Dunării şi cu acceptul autorităţilor romane. Marile puteri intervin şi propun în martie 1877
un plan de pace. Turcia îl respinge. La Bucureşti trebuia să se ia o decizie în jocul
complicat al intereselor marilor puteri europene. Un pas greşit putea să distrugă opera
unei generaţii de politicieni. România, la 18 ani de la Unire, şi la 11 ani de cînd Carol se
afla pe tron, nu era consolidată. Existau oameni de valoare, mari patrioti, ca IC Brătianu,
Lascăr Catargiu, C ARosetti, Petre P Carp, Petre Mavrogheni, CARosetti, Costache
Manolache Epureanu, DA Sturza, fraţii Golescu. Toţi ştiau că un război în Balcani implica
soarta României. Unii sunt favorabili păstrării neutralităţii şi cred ca e mai bine să nu se
rişte ceea ce se cîştigase pînă atunci. Printre ei Ion Ghica, Dimitrie Sturza. Alţii sînt de
părere că România trebuie intre în război de partea Rusiei, chiar dacă politica ei la Gurile
Dunării însemna mari pericole pentru România.

Ion Brătianu face o vizită în Crimeea, la Livadia, unde fusese şi domnitorul Carol in 1869.
Aici se întîlneşte cu împăratul Alexandru al ll-lea, cu primul ministrul Nikolai Gorceakov,
cu ministrul de război Miliutin. Brătianu consimte la trecerea armatei ruse pe teritoriul
României spre teatrele de luptă din Balcani. Ţarul nu doreşte prezenţa armatei romane la
sudul Dunării. O participare românească însemna cereri din partea Bucureştiului la
conferinţa de pace. Chestiunea Basarabiei, pierdută de Rusia după razboiul Crimeii – dupa
ce o ocupase in 1812- ramine neclarificată în timpul discutiilor.

Regele dizolvă Camerele şi cere alegeri. Trebuia un Guvern puternic, capabil să înfrunte
războiul care se apropia. Rezultatul este favorabil liberalilor. Chiar în timpul campaniei
electorale, Ruşii intră în război cu Turcia. La 3 aprilie Mihail Kogălniceanu este numit
ministru de externe. A doua zi, 4 aprilie, el semnează Convenţia cu Rusia. Reprezentantul
nostru diplomatic părăseşte Constantinopole. Calafatul este bombardat de artileria
turceasca din Vidin. Urmează Giurgiu, Olteniţa, Corabia. Parlamentul ia notă că suntem în
război cu Turcia şi la 9 mai 1877, declară independenţa. 50.000 de soldaţi sunt mobilizaţi
pe Dunăre. Fireşte, Carol comandă Armata romana.Rusii trec Dunărea începînd cu 10
iunie. Vremea rea şi proasta organizare întîrzie operatiile. Ostilităţile nu decurg aşa cum se
aşteaptă tarul Alexandru al ll-lea, venit si el pe front. Osman Paşa concentrează trupe la
Plevna, cheia întregului sistem defensiv turc. Efectivul trupelor rusesti este mic, iar
pregătirile de campanie insuficiente. Ruşii au subestimat capacitatea de rezistenţă a
Armatei otomane. Situatia lor devine critică la sudul Dunării. In faţa Plevnei ruşii sufera
mari pierderi.

La 19 iulie 1877, Marele Duce Nicolae cere domnitorului Carol să intervină cu armata
pentru a salva situaţia.

• ” Mardi 19/31 Juillet 1877

PRINCE CHARLES DE ROUMANIE

A l’endroit ou se trouve le Quartier General Roumain

Les Turcs ayant ammasse les plus grandes masses a Plevna, nous abiment. Prie, de faire
fusion, demonstration et, si possible, passage du Danube que Tu desires faire. Entre le Jiul

et Corabia cette demonstration est indispensable pour faciliter mes mouvements. Nicolas.”
În traducere ; Domnitorului Carol al Romaniei,…Turcii inghesuind multe trupe la Plevna
ne infring. Va rog, sa faceti fuziune. Demonstratie si, daca e posibil, sa treceti Dunarea asa
cum doriti. Intre Jiu si Corabia aceassta demsotratei este idneispensabila pentru a-mi
usura msicarile. Semnat Nicolae. Marele Duce Nicolae este fratele Tarului.

Carol cere ca armata română să rămînă sub comanda sa şi să aibe o zona proprie de
operaţii. La 16 august, la cartierul general rus la Gornia-Studena, se întîlneşte cu ţarul
Alexandru al ll-lea şi Marele Duce Nicolae care oferă domnitorului comanda trupelor din
faţa Plevnei. La 19 august, are loc la Corabia un consiliu de război, unde se hotăraşte
trecerea Dunării, chiar a doua zi. Dupa un serviciu divin, trecerea începe dupa amiaza pe
un pod de vase. Carol asistă la operatie de pe malul românesc. E o clipa mare, un moment
de mare tensiune şi însufleţire. Direcţia de marş : Plevna.

Sosirea armatei romane echilibrează situaţia. Atacul asupra poziţiilor otomane începe
după o săptămînă. După 4 zile de bombardament începe asaltul asupra Plevnei. Carol a
fost de părere să nu se dea atacul, dar ruşii au insistat. Românii atacă la Griviţa. Turcii se
apără furibund. Vremea ploioasă şi şanţurile de apărare ajută apărătorilor redutei.
Românii sunt respinşi cu mari pierderi. Printre cei căzuţi căpitanul Valter Mărăcineanu şi
maiorul Gheorghe Sonţu. Românii revin si cuceresc primul şanţ al redutei Grivita în seara
unei duminici sîngeroase, 30 august 1877. Poziţia Plevnei este esenţială pentru frontul din
Balcani. La 7 noiembrie soldaţii români atacă Rahova. Seara după multe pilde de curaj şi
eroism, romanii intră în Rahova. Turcii sunt izolaţi, lipsiţi de hrană, de muniţii şi
armament. La 28 noiembrie ei ataca poziţiile româneşti şi ruseşti pentru a ieşi din
încercuire. Osman Paşa conduce atacul. Armata sub comanda lui Carol rezistă.
Împresuraţi, turcii capitulează. Osman paşa se predă colonelui Cerchez. 40.000 de turci
sunt luaţi prizonieri. 15.000 dintre ei sunt încartiruiţi în România, apoi eliberaţi. La 29
noiembrie are loc intrarea solemna a învingătorilor. Iau parte la ceremonie, ţarul Rusiei,
fratele său Marele Duce Nicolae, domnitorul Carol. Lui Osman Paşa, ţarul Alexandru al II-
lea îi restituie sabia. Osman Pasa va fi dus în Rusia, prizonier pînă la încheierea păcii.
Drumul are escală la Bucureşti, unde ramine cîteva zile. Populaţia îl primeşte cu simpatie.

Rolul armatei române se apropie de sfîrşit. Plevna căzută, războiul e cîştigat. La 1

decembrie Carol depune comanda armatei ruseşti care luptase sub ordinele sale. La 5
decembrie la Bucureşti se află în trecere ţarul Alexandruu al 11-lea în drum spre Sankt
Petersburg. Carol se întoarce la Bucureşti. Trecuseră şase luni de cînd părăsise capitala
României. Trece Dunărea, pe o vreme rea, cu viscol, si ajunge la Bucureşti la 15 decembrie.
Populaţia îl aclamă entuziastă.

Ultima victorie armata română o obţine la Vidin, la 12 februarie 1878, cînd generalul Manu
ocupa orasul. La 8 ianuarie Adrianopole cade în mînile ruşilor. Cîteva zile mai tîrziu se
semnează aici armistiţiul între ruşi şi turci. Românii nu sunt invitaţi să participe. La
cererea Bucureştiului, Sankt Petersburg răspunde că Romania nu poate participa pentru că
independenţa ei încă nu este recunoscută de puterile europene. Turcia şi Rusia, încheie
separat pace la San Stefano. Puterile europene sunt nemulţumite de avantajele pe care si
le-a creat Rusia ca si de slăbirea excesivă a Turciei, care rupea fragilul echilibru din
Europa. Rusia este obligata să rediscute condiţiile păcii, într-un congres la Berlin.

Şi la Berlin România rămîne izolată. Interesele marilor puteri europene rareori se întîlnesc
cu dorinţa României de a i se respecta drepturile şi interesele. Ajunşi la Berlin, primul
ministru Ion C Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, sînt admişi să
participe la o singura şedinţă pentru a-şi expune cererile. Marile puteri iau notă, dar nu ţin
cont de ele. Romania a cerut recunoaşterea independenţei sale ca stat, plata unor cheltuieli
de război din partea Turciei, păstrarea Basarabiei, a cerut Insula Serpilor şi celeltate insule
din Delta Dunării. De asemenea, ca armata rusă să nu treacă pe teritoriul Romaniei vreme
de doi ani cît avea să rămînă în Balcani. * Congresul se încheie prin semnarea unui tratat in
iulie 1878. Germania prin cancelarul Otto von Bismark a jucat rolul de arbitru. Dispoziţiile
care au ca obiect România ne obligă la retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei,
Ismail, Cahul şi Bolgrad către Rusia. României îi revine Delta Dunării şi Insula Serpilor; de
asemenea Dobrogrea pînă la sud de Mangalia. Congresul refuză acordarea unor
despăgubiri de război din partea Turciei. Se recunoaşte independenţa Romaniei.
Congresul obligă Romania să modifice articolul 7 din Constituţie. E vorba de restricţiile
pentru acordarea cetateniei pentru persoanele care nu erau creştine. Paragraful viza
chestiunea evreiasca, inca nerezolvata, si care crease multe tensiuni la Bucureşti.

Deciziile Congresului de la Berlin au adus multă dezamăgire. Elanul populaţiei româneşti

în timpul campaniei la sud de Dunăre a fost mare. Aportul Armatei Romane a fost
recunoscut chiar de Rusia, daar de celelalte puteri. S-a observat bravura si priceperea cu
care Carol a condus operaţiile la Plevna. Titu Maiorescu scria : “ în acest moment, în
mjlocul avîntului general al ţării, după o glorioasă participare la război, dispoziţia
Tratatului de la Berlin ni se înfăţişa ca o umilire nemeritată.”

Momentul 1877-78 este decisiv în istoria României moderne. Meritul domnitorului Carol a
fost esenţial. Tot Titu Maiorescu, remarca “ …pe acest domnitor românul din popor îl
simte pentru întîiaşi dată ca domnitorul său, la El se uită, de El este mîndru, în El a prins
încredere. Şi cînd se întorc de la război soldaţii şi ofiţerii, cu fala biruinţei smulse după
atîtea jertfe, statul român are o armată şi un popor care a început să-şi simtă misiunea, să
se perceapă ca un întreg şi să-şi împămîntenească pe domnitorul pînă atunci străin, iar
acum înainte întrupat cu aspiraţia naţională ca o nădejde şi o chezăşie a viitorului.”

EPISODUL PATRU

COROANA DE OTEL

Războiul a trecut, dar frămîntarile vietii politice interne reîncep. La putere se află din 1876
partidul liberal, şi guvernul său condus de IC Brătianu. Opoziţia conservatoare este
dezbinată. Ţara e independentă, recunoscută de puterile europene. La 2 decembrie 1880, se
comite un atentat asupra primului ministru, IC Brătianu, chiar în fata Camerei
Deputaţilor. Atentatorul este un functionar al ministerului de finanţe, Ion Pietraru. Din
fericire, lovitura de cuţit nu este mortală,si primul minstru IC. Brătianu scapa cu viata.

In 1881 se împlinesc 15 ani de domnie stabila şi fructuoasă. Diplomaţii români fac

demersuri de mai multă vreme, pe lîngă cancelariile europene pentru ca Romania sa
devina regat. Numai la Viena, exista o rezistenţă la ideea acestei schimbări de statut. In
Germania cancelarul Otto von Bismark, care juca un rol foarte influent după victoria
asupra Franţei şi Congresul de la Berlin a fost de acord, pentru ca – sa nu uitam – Carol
venea dintr-o veche familie germană. Iar Germania urmarea atenta cresterea influentei
sale in subestul Europei. Bismark a sfătuit ca proclamarea regatului să se facă sub un
guvern de coaliţie pentru ca toate forţele politice, ca expresie a voitei tuturor, să participe
la acest important moment politic.

IC Brătianu, numit de unii “Bismark român”, a încercat să negocieze cu conservatorii

pentru a forma un guvern de unitate naţională. Aşa ar fi dorit şi domnitorul Carol. Dar
tratativele dintre liberali si conservatori eşuează.

In toiul acestor pregariri politico- dipomatice, vine de la Sankt Petersburg vestea ca ţarul
Alexandru al ll-lea – alături de care Carol 1 luptase in Balcani 4 ani mai înainte – fusese
ucis intr-un atentat. Amănuntele care vin din Rusia întregesc imaginea tragediei. Ţarul se
întorcea de la o paradă militară, cind a fost aruncata asupra cortegiul oficial o bombă. Mai
multi soldati din escorta au fost raniti. Pe cind tarul se pregatea sa coboare din trasura, a
doua bombă a explodat la picioarele sale. Alexandru al ll-lea a murit la puţină vreme după
ce trupul său a fost adus în Palatul de Iarnă. La Bucureşti, in memoria ţarului se face la
mitropolie un serviciu funebru. În semn de omagiu Carol cordonul Sf. Andrei cu spade pe
care ţarul i l-a dat în 1877.

Vineri 13 martie au loc dezbateri în Cameră pentru introducerea pe agenda a legii cu

privire la proclamarea regatului. Sîmbătă dimineaţa miniştrii liberali merg la Palat pentru
a-l înştiinţa pe domnitor că în aceesi zi vor propune Parlamentului legea pentru
proclamarea regatului. Carol cere sa se amine dezbaterea pînă dupa funeraliile ţarului
Alexandru. Miniştrii insistă pentru a urgenta lucrurile de teama pierderii unui moment
favorabil pe plan extern.

După amiază la ora 3,00, cum scrie Constantin Bacalbaşa, în “Bucureştii de altadată “ …
Generalul D. Lecca propune Camerei să se proclame regatul român. Uimire, aplauze
frenetice. Camera trece imediat în secţii, apoi generalul D. Lecca numit raportor, propune
un proiect de lege : Art.1. Principatul Romaniei este înălţat la rang de regat şi prinţul Carol
1 de Hohenzollern ia titlul de rege. Art.2 Prinţul moştenitor ia titlul de Alteţă regală, prinţ
moştenitor. “

CA Rosetti, preşedintele Camerei, antidinasticul de dinainte, ţine un discurs entuziast.

Alexandru Lahovary, liderul grupului conservator, spune ca propunerea va fi votată de
conservatori în unanimitate. Se trece la vot, 90 de voturi pentru, nici o abţinere, nici un vot
contra. In final, Ion Brătianu incheie discuţiile. Textul legii votat de deputati. Senatul ia în
dezbatere proiectul un ceas mai tîrziu.Textul legii este citit de primulministru. Apoi I
Ghica, Vasile Alexandri, Lascar Catargiu iau cuvintul susţinînd ideea. Textul este votat în
unanimitate, 40 de voturi pentru.

Deputaţii şi senatorii se îndreaptă apoi spre Palat pentru a fi iscalit de Carol. Acelaşi
memorialist, Constantin Bacalbaşa nota “ In cîteva minute ştirea se răspîndi în tot oraşul.
Erea o zi călduroasă de Martie cum se rar se văd multe la acea epocă. In cîteva clipe lumea
năvăleşte pe Calea Victoriei apoi drapele apar la ferestre şi la magazine. Este o însufleţire
generală şi sinceră, este sufletul romanesc care saltă.”

La ora 6, deputaţii şi senatorii se află în sala tronului. Afară în piaţă mulţimea vuieşte, se
aud uralele. Carol şi Elisabeta ies la ferestrele palatului pentru fi aclamaţi. Elisabeta este in
doliu dupa tarul Alexandru al ll-lea. Deputaţii şi senatorii miniştrii aclama cuplul regal.
Dimitrie Ghika transmite mesajul Parlamentului. Carol răspunde “Ţara…este de părere că
în situaţia pe carea a dobîndit-o acum şi în puterea ei naţională dovedită prin fapte,
trebuie să se ridice la rangul de Regat. Eu primesc dar titlul de Rege, nu pentru mine, ci
pentru mărirea României, sigur fiind că el nu va desface deloc legăturile strinse care mă
unesc cu poporul meu prin luptele şi greutăţile ce împreună am înfruntat. Să dea
Dumnezeu ca primul Rege al Romaniei să se bucure de aceeaşi dragoste, care a răsplătit pe
ultimul Principe de toate necazurile. Pentru mine preţuiesc iubirea acestui nobil popor,
căruia i-am consacrat toată exitenţa mea, mai mult decit măreaţia şi strălucirea unei
coroane. “ ( Memoriile regelui Carol 1 al Românei)

Regele mereu aclamat semnează legea în faţa tuturor. Trăiasca regele Trăiscă regina ! Pînă
dupa miezul nopţii mulţimea ocupă fericită străzile centrale, piaţa palatului.A doua zi nu
se organizează festivităţi datorită doliului în urma asasinării ţarului Alexandru al ll-
lea.Peste tot proclamarea regatului este primită cu entuziasm.

Sosesc şi din strainatea declaraţii dev recunoaştere a noii poziţii a României.Turcia este
prima care recunoaşte regalitatea. Apoi Anglia, Italia, Statele Unite. Urmează Germania,
Rusia şi Austro-Ungaria. Franţa încheie acest cortegiu la 1 aprilie, două săptămîni de la
proclamarea regatului.

O surpriză, la 5-17 aprilie Ion C. Brătianu demisionează. Se afla la conducerea guvernului

din 1876, perioadă neobişnuit de lungă pentru un Guvern in acea vreme. Noul guvern este
alcătuit de Dimitrie Brătianu, fratele lui Ion C Brătianu, ministru plenipotenţiar la
Constatinopole. Pregătirile pentru festivităţile sunt aminate pentru 10 mai pentru ca data
sa coincida cu cea a declararii lui Carol, domn, in 1866, 15 ani mai devreme. Regele pleaca
însoţit de regină la Sinaia. Aici se afla in contructie castelul Peleş.

Pregatirile pentru declararea Romaniei regat, se intetesc in mijlocul emotiie generale. Carol
nu acceptă să i se facă o coroană de aur. Doreste sa aibe una confecţionată din oţelul unui
tun capturat în 1877 la Plevna. Reginei Elisabeta i se va confecţiona insa una din aur.
Coroana regelui este lucrat la Arsenalul armatei. La 7 mai soseşte la Bucuresti fratele
regeluii, printul Leopold cu cei doi copii ai săi, Carol si Ferdinand. Ferdinand este şi
prinţul moştenitor al tronului.

La 9 mai, coroanele sunt duse la mitropolie pentru a fi sfinţite. Cortegiul este condus de
Dumitru Bratianu, urmat in trasuri de ceilalti ministri. Mulţimile se strîng pe trotuare.
Steagurile armatei sunt duse în aceeaşi seară la palat. La lăsarea întunericului este
organizată o defilare cu torţe.

Ziua de 10 mai începe cu primirea telegramelor de felicitare din partea suveranilor

Europei. Se trag 24 de salve de tun. Puţin după zece, dimineaţa, cortegiul regal părăseşte
palatul Cotroceni. La 12,00, cortegiul ajunge la dealul Mitropoliei unde mitropolitul iese
inainte. Regeel regina, princepele Leopold, însoţit de Ferdinand şi Carol, intră în biserică
pentru a se închina, aici se află coroanele pregătite pentru încoronare. Pe platoul din faţa
bisericii patriarhale Sf. Dumitru este amenajată tribuna regală. Alte tribune adăpostesc
corpul diplomatic, membrii guvernului. Ceremonia incoronării durează două ceasuri.
Patru generali aduc coroanele. Afară din biserică unde au stat peste noapte. Mitropolitul şi
un sobor de preoţi binecuvîntează coroanele.101 salve de tun dau semnalul. Primul
ministru Dumitru Bratianu inmineaza pentru semnare un pergament unde sunt notate
principalele date ale istoriei Romaniei din 1866 pînă în 1881. Este semnat de rege şi regină
de miniştri.

Cortegiul se întoarce la Palat înconjurat de mulţimi entuziaste. In sala tronului, unde s-au
strîns demnitarii şi oaspeţii străini. Regele spune, dupa ce a primit coroana din partea
preşedintelui Senatului si dupa ce regina a primit coroana din partea presdintelui Camerei
Deputatilor: “ Prin serbarea de azi se incheie in mod strălucit o perioadă de 15 ani bogată
în lupte grele şi fapte mari ! Sub ocrotirea Constituţiei şi a legilor sale, România a făcut
progrese mari; munca neîncetată a bărbaţilor de stat, vitejia armatei sale şi ferma mea
încredere în puterile poporului au adus la îndeplinire dorinţa fierbinte a tuturor. Regatul
care e o garanţie sigură pentru viitor, e azi înfăptuit. Cu mîndrie dar primesc această
Coroană carea a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sîngele eroilor noştri şi care a
fost sfinţită de biserică. O prime ca un semn al independenţei şi puterii Romaniei ! …” (
Memoriile Regelui Carol l al Romaniei )

Anii ‘’80 ai domniei regelui Carol, au fost dintre cei mai buni. Europa nu a cunoscut
conflicte armate. Au fost vremuri de stabilitate. Romania in acest climat a prosperat, s-a
consolidat economic si politic. Parcursese un drum lung, dar istoria nu se încheie
niciodată. La extreme lui continentului, Imperiul Britanic, sub marea regina Victoria, cu
insularitatea ei cauta sa privească de la distanţă continentul. La cealata extremitate
Imperiul rus, cu două feţe, ca o monedă. Una asiatică cealaltă europeană. Două imperii
nemarginite, pentru care Europa nu poate fi decît un furnizor de necazuri. Pe continent
puterea dominanta este după 1871 Germania. O ţară in contiunua cautare de debuşee.
Republica Franta, dupa prabusirea Imperiului lui Napoleon al treilea, se reface incetsi
viseaza la revansa. AutroUngaria, este un conglogmerat de natiuni cu interese divergente.
O birocraţie numeroasă se întinde ca o plasă peste austrieci, unguri, sîrbi, români, croaţi,
slovaci, cehi. După congresul de la Berlin, in Europa pare că echilibrul a fost găsit.
Urmeaza decenii de pace. La belle epoque. Este

O perioda de progres. Industria, tehnica, par că sunt capabile să rezolve toate problemele.
Oraşele devin mai salubre. Apar cinematograful, automobilul, telefonul, avionul. Oamenii
o duc din ce în ce mai bine. Părea ca este numai o chestiune de timp ca mari provocări ale
istoriei si cunoaşterii să fie rezolvate.

Romania face parte din această lume. O ţară în plin progres.1859 unirea, 1866 domn strain,
constituţia, 1877 independenţa, 1881 regatul. Un sfert de secol remarcabil pentru istoria
romanilor. Exporturile de petrol, cereale, vite, sare duc la o dezvoltare economică fără
precedent. Căile ferate inexistente în 1866, ajung la 3000 km 20 de ani mai tîrziu. Populaţia
urbană creşte cu repeziciune, ca şi ponderea micii burghezii şi a muncitorilor. Educaţia şi
cultura sunt tot mai importante. O burghezie tot mai bogata si bogată, mai educată duce
greul modernizarii Romaniei.

Nu este o transformare fără conflicte. Partidele îşi dispută puterea şi privilegiile ei. Carol
se afla in mijlocul tuturor combinaţiilor politice. Din 1866 pina in 1881, el a cistigat treptat
autoritate, prestigiu, iar Constituţia îi dă primul cuvînt în chestiuni militare, de politică
externă. Din fericire Carol 1 respectă Constituţia din 1866, el domneste dar nu guvernează.
este un monarh constituţional. Respectul legii pentru el este absolut. Si îl impune şi
politicienilor de care este înconjurat.
Două chestiuni tulbură politica românescă în anii 80. Intii : revizuirea Constitutiei, care
lărgeşte dreptul de vot, fapt îndeplinit în 1884. Altul este politica externă. În 1883 Romania
încheie cu AustroUngaria un tratat care va rămîne secret pînă în 1914. Despre existenţa lui
ştiu doar cîţiva dintre prim miniştrii. Secretul se explică prin sentimentele profranceze ale
opiniei publice. Tratatul ne asigură protecţia în cazul unei agresiuni ruseşti, dar şi o piaţă
de desfacere pentru produsele agricole romanesti. In schimb obstructioneză dezvoltarea
industriei româneşti.

In 1888 guvernarea liberală de 12 ani cade. Au fost 12 ani de mari realizari, dobîndirea
Independenţei în 1877 şi declararea regatului România in 1881.

La mijlocul anilor 80, Brătianu este tot mai izolat. Partidul naţional liberal este măcinat de
controverse. O opoziţie unită se formeaza cu conservatori şi liberali dizidenţi. După o
escaladare prelungită a violenţei politice - mitinguri, atacuri în presa – la adresa
Guvernului, regele Carol îi cere demisia primului ministru. Ion C. Brătianu, fireşte, o dă .
Se retrage la Florica, moşia sa de lîngă Piteşti. Moare singur, aproape uitat, în 1891. Urmat,
cîteva luni, de altă mare personalitate politică a
epocii, Mihail Kogălniceanu.

EPISODUL CINCI

AFACERI DE FAMILIE

Luna mai 1891 putea sa fie una ca oricare alta. Si n-a

fost. La 4 mai a murit la mosia sa de la Florica, linga
Pitesti, marele Ion C. Bratianu, seful partidului liberal,
fost priministru, cea mai importanta figura a vietii
politice romanesti. A murit mihnit. In ultimii ani virtii
sale a trait izolat la mosie. Doua saptamini mai tirziu
la Paris, sub cloroform pe o masa de operatie, a murit
alt mare om politic roman, Mihail Kogalniceanu.Trupul va fi adus in tara si inmormintat la
Iasi citeva zile mai tirziu.

La 10 mai 1891, Romania a sarbatorit 25 de ani de cind Carol de Hohenzollern

Sigmaringen a devenit domnitor si zece ani de proclamarea regatului Romania. Din 1866
pina in 1891 tara parcursese un drum lung. Sarbatoarea a fost plina de fast. Jocuri de
artificii, parazi militare. Romania era o tara fericita. In bucuria celor 25 de ani ai epocii
Carol 1, si in tristetea pierderii celor doi mari oameni politici romani, nu se vedea nimic
din drama care se petrecea la curtea regală.

Născuta în 1870, Maria, unica fiica a familiei regale, moare la numai 4 ani. Este
înmormintată cu multă jale la Cotroceni. Doctorii dau un verdict dramatic. Regina nu mai
poate face copii. Pentru a menţine continuitatea dinastiei, Carol alege ca prinţ mostenitor
un nepot.
Printul Ferdinand Victor Albert Meinard de Hohenzollern Sigmaringen vine în ţară în
anul 1889. Este fiul fratelui mai mare al regelui Carol, Leopold, cel care era sa fie pe tronul
Spaniei, ajungind fara voie pretextul razboiului franco-german terminat cu abdicarea
Imparatului Napoleon al treilea. Mama sa era Antonia de Braganza a Portugaliei.
Ferdinand s-a născut in 1865. Avea aşadar 24 de ani cînd ajunge la Bucuresti. Este un om
timid, dominat de personalitate autoritară a unchiului sau. Carol se ocupă personal de
educaţia prinţului moştenitor pentru vremea cînd va fi rege. Este un pedagog pretentios,
chiar intolerant. Atmosfera de la curte, la Bucuresti, la palatul regal de pe Calea Victoriei,
la Cotroceni, la Sinaia este destul de apăsătoare. Regele îşi impune exigenţele tuturor celor
din jurul sau. Regina Elisabeta se înconjoară de muzicieni, scriitori, de oameni de spirit. Ea
însăşi scriitoare, îşi semneaza cărţile cu pseudonimul Carmen Sylva. Printre cei de la
curtea reginei se afla şi o tînără, Elena Văcărescu. Şi-a petrecut adolescenţa în Franta unde
tatăl ei se găsea în misiune diplomatica. Tînăra frecventează cercurile literare pariziene. În
1889, anul cînd Ferdinand vine în România, Elena Văcărescu publică la Paris, al doilea
volum de versuri, Rapsodul Dîmboviţei, după cel din 1886. Volumul va fi tradus în anii
următori chiar de regina Elisabeta. Întoarsă în ţara Elena Vacarescu intra în suita reginei.
Prinţul Ferdinand se retrage uneori aici pentru a scăpa de rigorile unchiului său. Aici
găseşte un climat mai deschis. El însuşi este un om citit, cu o cultură pe care
contemporanii au remarcat-o. Cu Elena Văcărescu avea multe subiecte de împărtăşit.
Pentru perechea regala, Elena Văcărescu, era o boieroaică romancă. Avea un nume bun şi
în lumea literară pariziană careia îi descrie tradiţiile romanilor. Ambiţia celor doi monarhi
de a fi buni români era bineştiuta. Carmen Sylva cultiva aceste tradiţii la curtea ei.

În izolarea de la palatul Cotroceni şi de la Peleş, printul Ferdinand se îndrăgosteste de

tînăra şi spirituala româncă. Idila lor se desfasoara în iarna şi primavara anului 1891.
Regina îi incurajează, le prilejuieşte întîlniri departe de ochii autoritarului rege.

Constitutia din 1866, spunea că pe tronul României trebuia să se afle o familie străină.
Statutul Casei regale interzicea căsătoria prinţului moştenitor cu o femeie dintr-o familie
românească. Se pusese capăt astfel conflictelor de secole dintre marile familii boiereşti
autohtone pentru tron.

Natura povestii de dragoste dintre Ferdinand şi Elena Văcărescu e greu de descifrat astăzi.
Mărturiile contemporanilor se contrazic. Totul pare să fi fost minunat pentru cei doi
îndrăgostiţi pînă în luna mai 1891. România sărbătorea 25 de ani de domnie şi a zece ani
de regat. În mai familia regala pleaca intr-o excursie la Cîmpulung. În suita moharhilor se
aflau bineînţeles prinţul Ferdinand şi Elena Văcărescu. Cei doi apar în ochii localnicilor
care îi întîmpină entuziast ca perechea moştenitoare a tronului. Cum s-a întors la
Bucuresti, familia regala se vede confruntată cu scandalul. Lumea politica era la curent cu
idila dar nu a reacţionat atîta vreme cît nu era vorba de căsătorie. Îndată ce Ferdinand şi
Elena Văcărescu şi-au făcut apariţia în public într-o postură quasioficială, reacţia s-a
produs. Liderii politici, miniştri, personalităţi din elita romanească se prezinta la palat
pentru a-l convinge pe regele Carol să nu permita o asemenea mezalianţă.

Elena Văcărescu notează în amintirile ei : „Întoarcerea noastra din plimbarea idilică de la

Cimpulung nu a fost lipsita de amărăciune. La Bucureşti încă de la primele audienţe pe
care le acorda Regele afla că taina logodnei noastre fusese dezvăluită…”” ..Regele ne
surghiuni pe Regina, pe prinţ şi pe mine….Într-adevăr, de la ferestre vedeam defilînd
personalităţi politice…De-a lungul acelor după amiezi chinuitoare auzeam venind din
curte zgomotul trăsurilor acestor rău prevestitori : soseau cîte unul sau mai mulţi deodată,
cu pasul solemn, întunecaţi la faţa…”

Dintre toţi ministrii, cel mai tenace a fost Lascăr Catargi, priministru, lider conservator,
unul dintre susţinătorii cei mai fermi ai monarhiei străine. Fusese şeful primului Guvern
din 1866. Salvase situaţia cînd Carol dorise să abdice. Regele Carol avea un respect
deosebit pentru acest boier bătrîn, care în atîtea împrejurări ii arătase devotament. Or,
acesta s-a opus din răsputeri căsătoriei celor doi. Regina a pledat cît a putut pentru cei
prinţ şi Elena Văcărescu. Iată scena dintre ea si Lascăr Catargiu aşaş cum e relatată de
Constatin Bacalbaşa în „ Bucureştii de altadată” : „ La stăruinta reginei, Lascar Catargiu a
răspuns : – “Majestate, aiasta nu se poate !” Faţă de stăruinţele reginei care punea înainte
ca argument inflăcăratul amor al principelui şi teama că prinţul să nu aleagă o soluţie
disperata, Lascar Catargiu răspunse : -“Eu majestate, nu spun că prinţul nu poate lua în
căsătorie pe domnişoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista trebuie să rămîie
simplu particuler ! “Atunci interveni regele în discuţie : – “Dv, uitaţi domnule Catargiu, că
principele Ferdinand este moştenitorul tronului.” – “Mă iertaţi, Majestate, răspunse
ministrul, n-am uitat, însă ştiu că alteţa sa are un frate.” Auzind acestea cuvinte, regele
exclama, făcînd gesturi energice cu mina : “- Oh, nu, nu ! Asta nu ! Niciodată !…” Regele
Carol, care avea afecţiune pentru principele Ferdiand, n-avea nici o simpatie pentru fratele
sau, principele Wilhelm. Nu-l iubea. Consiliul de ministri era întrunit şi aştepta
întoarcerea lui Lascăr Catargiu spre a lua o hotărîre. Hotărîrea a fost refuzul consilului de
ministri de a aproba căsătoria.”

Nici in Germania, în casa de Hohenzollern-Sigmaringen ecoul poveştii de dragoste dintre

principele Ferdinand şi o boieroaică româncă nu a fost bine primit. Pentru Ferdinand toţi
aşteptau o căsătorie cu o familie regală din Europa. Elena Văcărescu nu era de sînge
regal, chiar daca printre strămoşii ei se găseasu cîţiva domnitori ai Valahiei. Nici la Berlin
la curtea impăratului Wilhelm al doilea, reacţia nu a fost pozitivă. Regele era prins între
insistenţele politicienilor români şi presiunile externe.

Rămîne enigmatic rolul jucat în aceasta dramă sentimentala de rege însuşi. Dacă ar fi fost o
afacere de stat, judecata sa ar fi fost fără greş. Aici era vorba de o poveste de dragoste, de
emoţii, de persoane apropiate, de însăşi regina Elisabeta, de nepotul iubit, Ferdinand,
moştenitorul tronului ales de el. Se afla pe un teritoriu unde nu se mişca lejer. Povestea se
putea termina cu o sinucidere. Casa de Habsburg fusese zguduită de tragedia sinuciderii
prinţului moştenitor Rudolf, la Mayerling, tot în urma unei poveşti sentimentale. Drama
zduguise toate curţile Europei. De ce n-ar fi şi Peleşul scena unei tragedii asemanatoare ?
Dar plănuise Elisabeta o căsătorie între Ferdinand şi Elena ? Elena Văcărescu îşi aminteste
că a schimbat în prezenţa regelui şi a reginei inele de logodnă. La ce bun o logodnă dacă
nu ar fi fost urmată de o căsătorie ? Elena Vacarescu scrie : „ Dinastia nu îşi cîstigase încă
toata popularitatea. Regele, care încă mai era socotit „neamţ”, nu avea copii, iar
moştenitorul sau era prea puţin cunoscut. Numele pe care îl purtam eu era vechi şi
renumit, îndrăgit de toţi, aici la noi.”Regelui Carol pare să se fi gindit ca o căsătorie cu una
dintre cele mai vechi familii româneşti, ar fi insemnat impămintenirea dinastiei de origine
germană. E un calcul politic aici.

Reactia elitei politice a fost energica. Mulţi dintre ei isi aminteau vechile conflicte atit de
păgubitoare dintre marile familii boeiresti care măcinasera ţările române în trecut. Şi de ce
o unire cu familia Văcărescu şi nu cu Bibeştii ori Cantacuzinii ? Soluţia era ca nici una
dintre familiile aristocraţiei autohtone nu trebuia să se înrudească cu familia dinastică.
Reacţia aceasta a fost corect inţeleasă de rege care a bătut în retragere.

Timidul Ferdinand trebuia căsătorit repede ! este decizia lui Carol. El îl trimite la Berlin
Kaiserului Wilhelm al doilea sub pretextul unu stagiu militar. Dar scopul real era să
îndepărteze de Bucureşti, şi să îi rezolve situaţia maritală. Aleasa Kaiserului este Maria de
Saxa Coburg Gotha. Se născuse în 1875, la 30 octombrie la Eastwell Park, comitatul Kent in
Anglia. Era fiica ducelui Alfred de Edinburg- fiul reginei Victoria a Marii Britanii – şi a
ducesei Maria, fiică a ţarului Alexandru al ll-lea. Aleasa era nepoata directa a reginei
Victoria si a ţarului Alexandru al Rusiei, văr prin alianţa cu kaiserul. Maria, era chiar o
partidă; întărea tronul de la Bucureşti. Wilhelm al doilea reuşind sa rezolve afacerea
pentru regele Carol, avea în vedere recunoştinta acestuia. Si Carol viza o apropiere de
Berlin, de noul împărat al germanilor, şeful casei de Hohenzollern.

Regina Elisabeta a platit scump rolul jucat în idila dintre Elena Vacarescu şi Ferdinand.
Regele Carol a hotărît trimiterea romanticei regine în străinatate. Ea va reveni la Bucuresti
numai cîţiva ani mai tîrziu. O vreme a fost foarte bolnavă. A circulat într-un cărucior
rulant. Petrece o parte din timp în Italia, la Venetia, apoi în Germania, la rude. Aici
primeşte vizita noii logodnice a principelui Ferdinand, Maria de Saxa-Coburg-Gotha.

Cei doi se cunosc la castelul Wilhemshohe, unde fusese în prizonierat imparatul

Napoleon, după capitulare. Ferdinand, ca ofiţer prusac, participă aici la un banchetul dat
de kaiser la încheierea manevrelor militare. Adolescenta Maria, invitată din Anglia, stă
alături de prinţul Ferdinand, dar idila lor nu se înfiripă. Ferdinand este prea trimid, iar
Maria nu pare interesată. Dar persoane din anturajul celor doi îi vor impreuna, fie din
raţiuni sentimentale, de rudenie, sau politice. Aşa că în perioada următoare cei doi vor fi
plasaţi alături la banchete, receptii, ceremonii. La Munchen în martie 1892, după ce
Ferdinand află chiar de la kaiser gîndurile sale în ce îl priveşte, o cere în căsătorie pe
Maria, care acceptă. Logodna celor doi are loc la Postdam, Kaiserul Wilhem interesat de
bunnul sfirsit al povestii organzieaza totul cu fast. Conform uzantelor regele Carol se duce
la Londra pentru a perfecta căsătoria. În vara 1892, la un an dupa drama idilei Ferdinand
Elena Vacarescu, însţit de cei doi logodnici ajunge la Londra. E pentru prima dată în
Anglia. Aici trebuie să discute cu tatăl Mariei, ducele de Edinburgh, care nu era mulţumit
de proiect.

Cei doi logodnici trec în Germania, la Neuwied, unde o vizitează pe regina Elisabeta,
aflată încă în ciudatul ei exil. Căsătoria are loc la 10 ianuarie 1893, la castelul Sigmaringen,
reşedinţa părinţilor lui Ferdinand, Leopold şi Maria. Kaiserul Wilhem al doilea e prezent,
regele Carol participa deasemenea. Au loc trei ceremonii: o căsătorie civilă, una
protestantă pentru Maria, alta catolica pentru Ferdinand. Mireasa are 17 ani, mirele 27.
Luna de miere şi-o petrec într-un castel din muntii Bavariei într-un peisaj romantic
acoperit de zăpadă.

Cei doi vor avea cinci copii, Carol, nascut in 1893, Elisabeta, in 1894, care va deveni regina
Greciei în 1921 prin căsătoria cu regele George al ll-lea. În 1900 se naşte Maria, viitoare
regină a Iugoslaviei, după căsătoria în 1922 cu regele Alexandru l. În 1903 se naşte la
castelul Pelisor, construit de regele Carol pentru Maria şi Ferdinand, al doilea fiu,
principele Nicolae. Şase ani mai tirziu în 1909 Maria o naşte pe Ileana. Ultimul copil al
cuplului se naşte in 1913, este un baiat Mircea, mort la numai 4 ani.
Elena Văcărescu a fost îndepărtata de curte. A trăit în surghiunul ordonat de Carol. Primul
popas a fost la Roma, unde tatăl ei era şeful legaţiei. Se instalează un timp la Veneţia, lîngă
regina Elisabeta. Regele intervine şi regina trebuie să plece în Germania la rude. Elena
Văcrescu se refugiază la Paris.

Un singur lucru ar mai fi de adaugat. Ferdinand si Elena s-au mai văzut o singură dat. În
1926 Ferdinand şi Maria fac o vizita în Franţa. Regele Ferdinand doreşte s-o revadă.
Întilnirea a avut loc la hotelul Ritz unde era găzduit cuplul regal. La început asistă
şi regina Maria, după care se retrage lăsîndu-i pe cei doi singuri să depene amintiri. Nu
ştim ce şi-au spus. Nici Elena Văcărescu nici regele Ferdinand nu au lăsat vreo relatare.
Discreţia a lor fost desăvîrşită. Ferdinand se va stinge din viata un an mai tîrziu, în 1927.
Elena îi va supravieţui 20 de ani. Se stinge în 1947. 12 ani mai tîrziu, în 1959, corpul ei este
adus în ţară şi îngropat în cavoul familiei.

EPISODUL SASE .

ROMANIA FELIX

În 1906 domnia lui Carol dureaza de 40 de ani.

O perioadă de stabilitate, de progres. România
este cea mai influentă ţară din regiune.
Petrolul, mărfurile agricole, grînele mai ales,
susţin o prosperitate care se vede. Oraşele se
împodobesc cu edificii publice moderne.
Industria deşi la începuturi se dezvolta. Leul
românesc e o monedă puternică. O clasă
mijlocie activa şi tot mai instruită îşi face loc.

Viata politică în ciuda conflictelor dintre conservatori şi liberali este una democratică.
Rotativa guvernamentală atent regizată de regele Carol 1, funcţionează ca un ceas elveţian,
din care regele are o întreagă colecţie. Carol este mai influent ca niciodată. Toate firele
politicii româneşti trec pe la Peleş sau prin palatul din Calea Victoriei.

Tema principală a acestor ani este situaţia românilor din Transilvania. Constiinţa naţională
impune tot mai mult în Vechiul regat, cerinţa unităţii naţionale a românilor. Opinia
publică este tot mai preocupată de acest lucru si devine tema de dispute politice. La
Bucureşti, la Iaşi, dar şi la Budapesta, Viena, Cernăuţi, Sibiu, Arad şi Cluj.
În 1901 liberalii lui Dimitre Sturza sint chemaţi de rege la guvernare. Dimitre Sturza
rezistă patru ani, după care conservatorii sub conducerea lui Gogu Cantacuzino Nababul –
cel mai bogat om din Romania – preia Guvernul. În timpul acestui guvern au loc
răscoalele tărăneşti din 1907. Măcinat de conflicte interne ireconciliabile dintre Take
Ionescu, Nicu Filipescu, Petre Carp, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, în martie
1907 conservatorii sînt nevoiţi să se retragă. Liberalul Dimitre Sturza revine ca premier.
Ministrul de război, generalul Averescu, şi cel de interne, Ionel IC Brătianu, fiul marelui IC
Brătianu pacifică satele răsculate. Cînd se face linişte Guvernul ia măsuri pentru
rezolvarea situaţiei disperate a ţăranilor.

Declinul conservatorilor începe sa se manifeste. La conservatori şefia o preia Petre Carp.

Take Ionescu se retrage şi îşi creează propriul partid. Şi la liberali se produce o schimbare.
Şefia partidului este preluată de Ionel C. Brătianu. În 1910 Petre Carp este chemat de rege
să preia guvernul. Dupa doi ani, în martie 1912, demisionează. Titu Maiorescu reface
guvernul conservator.

România, sub mîna sigură a lui Carol, trece în altă epocă. O epocă plină de pericole.
Războiale s-au desfăşurat de la inceputul secolului departe de Europa. În Extremul Orient,
în sudul Africii, in Caraibe. Dar în 1912, razboiul a ajuns in Balcani, din nou “ butoiul de
pulbere al Europei. Grecii doresc să anexeze Macedonia si Salonicul, atunci oraş turcesc.
Ţarul Ferdinand al Bulgariei doreşte să se încoroneze Impărat la Constatinopole. Problema
lui este să ralieze o alianţă balcanică împotriva Turciei. Din puterea militară de altadata nu
a mai rămas aproape nimic. Serbia are nemultumiri împotriva AustroUngariei, ca si fata
de Turcia. Vrea sa ocupe Muntenegrul, Macedonia si Albania. Visul Belgradului este să
facă un mare stat al slavilor de la Sudul Dunării in jurul Serbiei.* Rusia se amesteca in
toate aceste intrigi, ca si AustroUngaria. Bulgaria, Serbia, Grecia formeaza o Coalitie anti
turca. Regele Carol, prefera să rămînă neutru. Unii cer ca România să se implice activ în
conflict pentru a emite pretenţii teritoriale cînd se va încheia pacea. Situaţia românilor din
Transilvania complică lucrurile şi face ca temperatura dintre Bucureşti, Viena şi Budapesta
să fie rece. La 11 august cancelarul AustroUngar Berchtold vine in Romania la Sinaia sa
discute cu regele ultimele evolutii. In Balcani, pregătirile de război sînt în toi. Bulgaria
decretează mobilizare generală. Este urmată de Serbia si Grecia. La 18 septembrie si Turcia
ordona mobilizare generală. Rusia concentrează două corpuri de armată. AustroUngaria,
masează trupe la graniţa cu Serbia. La 20 septembrie trupe turceşti pătrund în Serbia. La
22 septembrie trupe bulgare invadează teritoriul european al Turciei. Pina la 4 octombrie
statele balcanice declară război Turciei. Sîrbii invadează cu armata Albania, provincie
turcească. Grecia ocupă Salonicul, iar Bulgaria asediază Adrianopole. Bulgaria, Grecia şi
Serbia obţin victorii neaşteptat de rapide împotriva Turciei. Echilibrul european desenat la
congresul de la Berlin in 1878 se prabuseste.Turcii sunt bătuţi la Lule Burgas de bulgari, la
Cumanova de sîrbi. Grecii ocupă Salonicul, apoi pierd si Adrianopole, ultimul punct
fortificat înainte de Constantinopole. Marile puteri intervin.

Care este rolul României ? Cu o Bulgarie, cea mai mare putere în Balcani şi o Turcie slăbită
? Prinţesa Maria şi Ion IC Bratianu ar fi vrut ca România să se implice în război alături de
Bulgaria, căreia ar fi putut să i se ceară sudul Dobrogei, pentru apărarea podului
Cernavoda. Ei sperau ca Bulgaria ar fi acceptat, în schimbul sprijinului împotriva Turciei.
Era de greu de presupus ca după victoriile împotriva turcilor Bulgaria ar mai fi acceptat
cererile venite de la Bucureşti. Carol a preferat neutralitatea, fidel alianţei cu Viena. În
plus, regele nu se aştepta la înfringerea atît de rapidă a Turciei.
Rusia, veche susţinătoare a Bulgariei, se îndreaptă spre România, pentru a opri elanul
ţarului Ferdinand de a se încorona la Constatinopole şi a controla Dardanelele.Tarul
Rusiei Nicolae al ll-lea, trimite regelui Carol bastonul de mareşal. La Bucureşti vine la
sfirşitul lui noiembrie, Marele Duce Nicolae, unchiul ţarului, care îl cunoscuse pe Carol în
1877 în timpul războiului. I se organierează o primire cu fast. Are loc o paradă militară.
Este găzduit chiar în palatul regal, acolo unde a fost găzduit şi Franz Josef, în aripa
dreaptă. Predarea bastonului de mareşal are loc în sala tronului, pe 25 noiembrie ziua
căderii Plevnei. Senzaţie face faptul că Marele duce seara iese să se plimbe pe jos prin
centrul oraşului. După trei zile de şedere, părăseşte Bucureştiul.

Bucureştiul devine o placă turnantă a diplomaţiei. Franz Conrad von Hotzendorf vine la
Bucureşti tot la sfîrşitul lunii noiembrie pentru a se asigura de fidelitatea politicienilor
români faţă de Tripla Alianţă. Vine şi preşedintele parlamentului bulgar, mai tîrziu prim
ministru Danev.

Negocierile dintre beligeranţi (Turcia, Serbia, Bulgaria, Grecia) încep la Londra la 29

noiembrie. Danev trece prin Bucureşti în drum spre Londra, să găsească sprijin politic.
Chestiunea în discuţie, si care îngrijora opinia publică în Romania era “ Dacă Bulgaria,
lipsită de prestigiul unor mari victorii militare şi mult redusă ca teritorii, era atît de
agresivă faţă de Romania, ce va fi după încheierea păcii care o va înălţa şi o va mări ? Iată
întrebarea ce-şi punea opinia publică la Bucureşti. Şi aşa lumea, în mod unanim, cerea
rectificarea graniţei dobrogene prin alipirea unui teritoriu bulgar, care să dea României o
graniţă strategică.”scrie Constantin Bacalbaşa în amintirile sale “ Bucureştii de altădată “..

Anul nou 1912/3 nu aduce încheierea păcii la Londra. Rusia vrea să ajunga la strîmtori, să
împiedice Bulgaria să o facă pe cont propriu. Austria nu vrea să lase Serbia să devină prea
puternică. Mai ales ca Belgradul vrea ieşire la mare pastrind Albania. E greu intr-un
asemenea viespar de interese să se ajunga la un acord. Armatele turceşti şi bulgare stăteau
faţă în faţă aşteptînd rezultatul conferinţei. Tot la Londra au loc şi discuţiile dintre români
şi bulgari pentru o nouă graniţă. Ministrul de externe roman, Take Ionescu se află aici sa
negocieze cu Danev. România cere un aliniament, Silistra-Balcic. Fără
rezultat.Convorbirile eşuează.

La Constinopole izbucneşte revoluţia in ianuarie 1913. Guvernul este răsturnat de Junii

turci, o grupare care doreşte modernizarea ţării. * In februarie 5, România şi Austro-
Ungaria prelungesc tratatul din 1883, cu Romania pentru 7 ani. Tratatul rămîne secret ca şi
în 1883 cind a fost semnat. Publicarea lui ar fi stîrnit reacţia negativă a opiniei publice, a
presei, şi a multor politicieni români. Liberalii lui Brătianu, liber conservatorii lui Take
Ionescu, şi alte figuri se orientau spre o alianţă cu Antanta. Sprijinul dat de Austro-
Ungaria Bulgariei îndepărta Bucureştiul de Viena. Bulgaria îşi impune cererile Turciei
înfrînte. Echilibrul din Balcani s-a rupt. Rolul de arbitru pentru România pe care regele
Carol îl voia pentru România devenea iluzoriu. Bulgaria se ridica acum ca putere în
Balcani.

Grecia, Serbia se aliază împotriva Bulgarie. La 28 iunie Bulgaria atacă Serbia. Ambele
contraatacă la 1 iulie. Viena şi Berlinul îi cer Romaniei să rămînă neutră. O demonstratie în
faţa palatului regal, cere intrarea Romaniei în război contra Bulgariei. Presa este plina de
articole belicoase. La 3 iulie Carol îl invită la palat pe primul ministru Titu Maiorescu, care
îi prezintă spre semnare decretul de mobilizare a armatei. Ferdinand este înălţat la gradul
de generalissim. La 10 iulie România declară război Bulgariei. Au loc demonstraţii
entuziaste la Bucureşti şi în alte oraşe. Rezerviştii umplu trenurile care merg spre centrele
de recrutare. Armata romană cu 300.000 soldati, trece în sudul Dunării. În frunte se găsesc
principele moştenitor Ferdinand, şi fiul său cel mare Carol. Bulgarii nu opun rezistenţă,
fiind prinşi cu trupele pe fronturile din Serbia şi Grecia. Ţarul de la Sofia trimite regelui
Carol 1 mai multe telegrame în care cere pacea.

Armata română nu a fost implicatî în mari operaţii militare. Asta nu înseamnă că nu a avut
pierderi. Din nenorocire o mare epidemie de holera a izbucnit. Maria, soţia principelui
moştenitor Ferdinand, a fost sufletul campaniei împotriva holerei. A trecut în sudul
Dunării pentru a îngriji soldaţii, pentru a instala spitale de campanie, pentru a aduce
medicamente şi doctori. Abnegaţia ei nu rămîne neobservată. Maria devine o figura foarte
populara.

Conferinţa de pace are loc la Bucureşti. Lucrarile se deschid la 17 iulie. Titu Maiorescu
propune beligeranţilor un armistiţiu de 5 zile, pentru a negocia. Delegaţii aprobă un
armistiţiu începînd din 18 iulie.Negocierile au continuat pînă la 28 iulie/10 august. Cînd
se semnează de către şefii delegaţilor statelor balcanice tratatul de la Bucureşti. La ora
10,00 s-au auzit 21 salve de tun. Ceremonia are loc în clădirea ministerului de externe
român ( clădire care nu mai există, palatul Sturdza). La Mitropolie are loc un serviciu divin
la care participă membrii delegaţiilor.La sfîrşitul ceremoniei are loc un banchet cu toti
participantii.

Bulgaria pierde teritoriile anexate în 1912. România dobîndeşte Dobrogea de sud,

Cadrilaterul, pe aliniamentul Turtucaia–Balcic. Este momentul de vîrf al unei lungi
domnii. România a ajuns cea mai mare putere din sud est-ul Europei. Miniştri şi
primminiştri de la Ankara, Atena, Sofia, Belgrad s-au strîns in capitala regelui Carol l. Aşa
cum ni-i arată fotografiile din epocă. Cu barbişoane, mustăţi cu vîrfurile în sus, în jiletci şi
fracuri, cu ţilindre pe cap. Dar furtuna desi
nevazuta se apropie… .

EPISODUL ŞAPTE

CONSILIU DE COROANĂ

Rusia vrea să se apropie de România.

Războiul mocneşte în cancelariile europene.
Ferdinand şi Maria sunt invitaţi la curtea
Rusiei. Pentru a nu stîrni reacţia Berlinului,
perechea princiară face o vizită împăratului Wilhelm al doilea pe care îl găsesc într-o
atmosferă wagneriană pregătindu-se de război. Principesa Maria îl compară în amintirile
ei cu un copil care ameninţă cu sabia de lemn. La Sankt Petersburg se ţes planurile unei
eventuale căsătorii între principesa Olga, (18ani, fiica cea mai mare a ţarului Nicolae şi
ţarinei Alexandra) şi principele Carol. Rămîne pentru altădata. Cei doi trebuie întîi să se
vadă. Diplomaţia însă era conţinutul acestei vizite. Eşichierul european se pregătea de
război.

Ţarul vine în România, cu întreaga familie aşa cum a promis. E 14 iunie 1914. Yahtul
ajunge în portul Constanţa Din flota ţarului mai fac parte crucisatoarele, Cahul şi Almaz,
plus 4 contratorpiloare. Yahtul Standard şi restul flotei sunt conduse de piloţi romăni în
port. Regele Carol este în uniforma de mareşal rus, Ferdinand este în uniforma de general
rus. Ţarul cu toate familia, ţarina, ţarevici, două fiice coboară de pe vas. Regina Elisabeta şi
principesa Maria au privit apropierea flotei în larg din pavilionul regal – prin ochean. Şase
aeroplane româneşti deasupra flotei ruseşti fac demontraţie. Regele prezintă ţarului
guvernul şi cîţiva lideri politici, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Ion Lahovary,
Constantin Stere (adversarul Rusiei, fost deţinut în Siberia, cu care ţarul nu schimbă un
cuvînt spre deosebire de ceilalţi politicieni). Ţarul oferă un ceai pe bordul yahtului său,
familiei regale romanesti şi liderilor politici prezenţi. Primarul oraşului întîmpină ţarul cu
pîine şi sare dintr-o farfurie de aur dăruită de regele Carol oraşului Constanţa chiar în acea
zi.

La ora trei, ţarul Nicolae al doilea primeste pe yaht pe Ion C Brătianu. La 3,30 pe ministrul
de externe Emil Porumbaru. Ţarul oferă decoraţii. Lui Lahovary, Marghiloman, Take
Ionescu – care aveau deja Sf. Ana primesc cîte o tabachera de aur şi Steaua imperiala rusă.
Urmează defilarea trupelor romanesti condusa de regele Carol. Tarina nu asistă, ea s-a
retras pe yaht obosită. Prînzul are loc pe ţărm, în palatul regal din Constanţa. Ţarul şi
regele Carol ţin toasturi. La 10,30 seara ţarul pleacă. Rostul vizitei ţarului la Constanţa,
este strîngerea legăturilor cu România. De altfel ministrul de externe Sazonov, rămîne
cîteva zile în România, pentru negocieri cu IC Brătianu.

La două săptămîni, 28 iunie Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro

Ungar este ucis la Sarajevo.Viena acuză Belgradul că a pus la cale atentatul şi cere
satisfactie. Dăa un ultimatum Serbiei. Viena vrea să tranşeze definitiv chestiunea Serbiei.
Pretextul asasinarii lui Franz Ferdinand e tocmai bun. La 28 iulie, o lună mai tîrziu, Austro
Ungaria declară război Serbiei.A doua zi, 29, Rusia mobilizează trupele la frontiera cu
Germania si Austro Ungaria. Pe 30 Iulei, Rusia mai face un pas, decretînd mobilizarea
generală. La 31 iulie AustroUngaria mobilizează şi ea trupele. La 1 august Germania
declară război Rusiei. Apoi pe 3 august Franţei şi Belgiei. La 4 august Anglia declară
război Germaniei. Pe 5 august AustroUngaria declară război Rusiei.La 6 august Serbia
declară război Germaniei. Pe 11 august Franţa declară război AustroUngariei. Pe 13
august 1914 Anglia declară război AustroUngariei.

Regele Carol convoaca un Consiliu de coroana la castelul Peleş din Sinaia, pentru a lua o
hotărîre în noile circumstanţe. Consiliul a fost convocat pentru data de 21iulie/3
august.Au participat fostii primminstri( Theodor Rosetti, Petre Carp), şefii partidelor de
opozitie Alexandru Marghiloman, şeful partidului conservator şi Take Ionescu, şeful
partidului conservator-democrat. Fiecare dintre ei au venit cu doi lideri ai partidului. În
plus membrii guvernului, în frunte cu primul ministru Ion C Brătianu.

Consiliul a avut loc in sala de muzică a Castelului Peleş, începînd cu ora 17,00. La o masă
mai mult pătrat decît dreptunghi acoperită cu postav verde. Pe masă se află tratatele cu
AustroUngaria semnate in 1881, 1896, 1902, 1913.Pina atuncio regele le tinsue seret. Numai
Titu Maiorescu şi Petre Carp ştiau despre ele, le citiseră. Restul politicienilor de la
masă,bănuiau despre existenţa lor, ştiau cîte ceva, dar nimeni nu le avusese în mînă.
Motivul secretului era orientarea opiniei publice romanesti, profranceză.In jurul mesei iau
loc regele Carol pe o latura a mesei, in dreapta sa se aşează Thedor Rosetti, cel mai vechi
primmnistru si Petre Carp de asemena un veteran.Cei tre rerepyitna vechea generatie.In
faţă se aşeaza prinţul mostentor Ferdinand flancat de IC Brătianu şi Alexandru
Marghiloman.

Pe o a treia latură se află Take Ionescu, abia venit dupa o aventuroasă traversare a Europei
aflate în război, din Anglia. Pe latura opusă I Gh. Duca. Ceilalti participanţi se aşează fără
nici un protocol.In total sunt 20 de participanţi. Lipsesc Titu Maiorescu, fost primmnistru,
şi Nicu Filipescu, aflaţi în Germania. Întii se lasa o tacere grea. Regele Carol rupe tăcerea.
El citeste din cîteva hîrtii punctul său de vedere. Discutia se va purta în franţuzeşte. Carol
susţine ca vor fi învinşi şi învingători, dar sigur vor pierde neutrii. El spune că datoria
României este să respecte semnătura de pe tratate. Concluzia: Trebuie să intrăm în război
în tabăra Triplei Alianţe. El anunţă că Franz Josef şi Wilhelm al ll-lea deja au făcut apel la
el pentru a-şi respectă semnătura.

Theodor Rosetti, urmează la cuvînt. El spune că e preferabil să ramînem neutri.” Nu cred

că stă în putinţa noastră să facem politică mare.Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem
ce căuta în luptele lor. Să deci liniştiţi la o parte…mai bine să rămînem neutri.”. Ia cuvîntul
Petre Carp. El spune : “Nu putem sa raminem neutri…avem vechi angajalemte si trebuie s
ale respectăm…dacă vrem să stăm neutri…vom fi invadaţi fatal fie de unii fie de
alţii…Victoria Triplicei este sigură, indiscutabilă. “.După Petre Carp conflictul este
expresia luptei dintre germanism şi slavism din care va ieşi cîştigător germanismul. “Cer
sa mergem cu Tripla Alianţă şi să declarăm imediat război Rusiei. Mi se vorbeşte de opinia
publică. Nu mă preocupă.” Tratatul prevedea ca în caz că una din părţi va fi atacată de un
terţ, celălalt semnatar trebuia să intervina.

Alexandru Marghiloman ,pînă de curînd un apropiat şi un susţinător al lui Petre Carp,

spune: “ Întrucît aliaţii noştri nu au fost atacaţi, ci dimpotrivă ei au atacat cei dintîi, nu
consider că este un casus foederis. Majestatea voastră nu este legată. Juridiceşte, nimeni nu
este în drept să ne facă vreo imputare.…,dacă am face un atare război azi, am jigni adînc
sentimental naţional…Este mai prudent să rămînem neutri şi să mai aşteptăm…Sire, sînt
pentru neutralitate, opinia publică a ţării e hotărît împotriva intrării în acţiune alături de
Austro-Ungaria.”

Take Ionescu :” De sentimental public trebuie să ţinem seamă. Atitudinea pe care a avut-o
faţă de noi, mai ales în ultimul timp, ne pune în imposibilitatea să luăm armele alături de
ea….Nu văd cu putinţă pentru Romania deăct o singură soluţie: neutralitate armată.” IC.
Brătianu a arătat care este punctual de vedere al Guvernului: “ Noi cerem ca România să
rămînă neutră.Tratatul…nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate
admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o
vesti…Sentimentul public este aproape în unanimitate împotriva războiului…Războiul va
fi lung şi vom mai avea prilejul să ne spunem cuvîntul” Petre Carp intervine din nou.
“Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod
să vă puneţi la adăpostul opiniei publice.” IC Brătianu îl înfruntă pe vechiul lider
conservator, cunoscut filogerman. E apogeul acestei discuţii extrem de tensionate în care
se juca soarta ţării. Brătianu spune ca un om de stat nu poate clădi nimic fără susţinere
poporului, şi aspiraţiilor lui. Petre Carp e de părere ca omul de stat trebuie să ignore
poporul pentru a urma logica lui, interesul politic al statului.

În timpul disputei soseşte telegrama prin se anunţă că Italia – şi ea semnatara a Triplei

Alianţei – s-a declarat neutră.E momentul psihologic al înfruntării. La începutul discuţiei
Carp ‘ garantase ‘ că Italia va intra în luptă alături de Germania şi Austria. Si ceilalţi
participanţi se pronunţă pentru neutralitate. I.Gh.Duca, în memoriile sale scrie : “
Inăuntru, bătrînul rege asista la dărîmarea operei sale de 30 de ani….Un singur om
rămăsese de partea regelui Carol şi,ironia soartei, tocmai acela cu care o viaţă întreagă nu
se putuse niciodată înţelege- Petre Carp. Situaţia regelui era penibilă şi, de fapt, părea aşa
de abătut fiziceşte şi aşa de distrus moralmente,încît ne cuprinsese un sentiment de
adăvărată compătimire. “

În final regele face aluzie la retragerea sa, şi suirea pe tron a lui Ferdinand – de faţă la
consiliu. Dar lucrurile rămîn aici. Carol declară discuţia dupa ce cere încă odată cuvîntul
fiecăruia. La sfîrşit trebuie să accepte: “ Constat că reprezentanţii ţării, aproape în
unanimitate, au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional mă supun
voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul Ţării va ieşi micşorat din şedinţa de
azi şi mă tem că aţi luat o hotărîre de caare Romania se va căi în viitor.” Ştim azi că decizia
din acel Consiliu de Coroană adus la Marea Unire din 1918.

Sinaia, Bucureştiul devin adevărate viespare. Diplomaţi, politiceni, ziaristi se înfiinţează în

România pentru a convinge pe rege sau pe primul ministru să intre într-o tabără sau alta.
Împăratul Wilhelm al doilea, împăratul Franz Josef trimit scrisori, şi curieri pentru a pleda
cauza Triplei Alianţe. I.Gh.Duca notează în Amintiri: “ Pe regele Carol aceste intervenţiuni
îl torturau groaznic. El socotea că onoarea lui era angajată în alianţşa noastră, că nu se ţine-
/ cont/de obligaţiunile ei a însemna a-l pune în situaţia de a-şi călca cuvîntul militar.”

Ţara trăia după ceasul ştirilor din presă despre luptele de pe frontul de şi frontul de vest.
Regele Carol era convins ca rayboiulo va fi scurt. Stia ca Germani nu poate lupta pe doua
fronturi vreme îndelungată. De aceea ea trebuia să cîştige repede o victorie decisivă pe
unul din fronturi. La început lucruile au decurs conform aşteptărilor pe un scenaariu
identic cu cel din 187o, cind Germania îngenunchiase Franţa. Armata germana a obţiinut
victorii în Luxemburg, în Belgia, în nordul Franţei. Armata germană se indrepta spre Paris
şi părea de neoprit. Totuşi pe rîul Marna francezii reuşesc să îi oprească pe germani la
începutul lui septembrie (stil nou). Era clar ca războiul va dura, ca Germania va lupta pe
două fronturi, pentru care nu avea suficiente resurse. Regele Carol înţelege situaţia exact.
Cunoaşte bine problemele germane. Chiar dacă înaintarea armatei ruseşti a fost oprită,
totuşi războiul devenea unul de poziţii. Campania rapidă, care ar fi asigurat succesul
Triplei Alianţe nu reuşise.

La 18 septembrie –1 octombrie 1914, IC Brătianu şi ambasadorul rus la Bucureşti,

Poklevsky semnau un acord care ne garanta Ardealul dacă ne păstrăm neutralitatea.“
Părerea mea este că datorăm acest tratat regelui Carol. Prezenţa sa pe tronul Românei
inspira ruşilor o aşa teamă că pînă în cele din urmă vom merge cu Germania încît, în ziua
cînd Brătianu le-a propus să le dea în scris că vom rămîne neutri, ne-au oferit în schimb tot
ce l-am cerut. E ultimul serviciu involuntar pe care regele Carol l-a adus Regatului
Român.” (I.Gh. Duca, idem. pp.82-3.) Un alt acord a fost încheiat cu Italia, şi ea semnatară
a Triplei Alianţe, dar preferînd neutralitatea, ca şi România. (11/23 septembrie 1916)
Familia regală este cuprinsă de frămîntări. Regina Elisabeta era ferm de partea Germaniei.
Regele Carol ar trebuie să renunţe la tron, şi să plece în exil, cu Ferdinand şi familia lui,
dacă România ar apăra cauza Antantei. Ferdinand era supus şi ar fi plecat. Principesa
Maria apăra la fel de ferm ca regina elisabeta cuya germană, cauza Antantei, filoengleză şi
filofranceză convinsă. Regele Carol avea o situaţie dramatică. Să declare război ţării unde
se născuse, sau să urmeze poporul căruia îi era rege de 48 de ani. Mai era şi varianta
abdicării. Bătrînul rege pentru prima dată nu ştia ce să facă. Era sfîşiat. Si avea ţara
împotriva lui.

In zorii zilei de simbata 27 septembrie regele s-a simţit rău. A fost chemat doctorul, dar
pînă să sosească, regele Carol murise în castelul Peleş, opera sa de o viaţă pe care îl iubea
atît. *Trupul neînsufleţit al regelui defunct, pe un afet de tun părăseşte Peleşul. E marţi.
Vreme rea, ninsoare şi ploaie, vînt şi frig. Cortegiul îl însoţeşte pînă la gara Sinaia. Va fi
adus la Bucureşti marţi, pentru slujba religioasă ortodoxa. O alta catolică, s-a facut numai
pentru familie şi apropiaţi. O mare de oameni umple străazile centrale ale oraşului.De la
gara Băneasa mulţimea însoţeşte îndurerată cortegiul. Pe catafalc chipiul pe care regele îl
purtase în 1866, ca tînăr căpitan, cînd venise în ţară. La Palat trupul este expus două zile.
Tot Bucureştiul, lume din provincie, trec prin faţa trupului neinsufleţit.

Moartea regelui a provocat o adinca emotie. Mulţi de cînd se ştiau îl ştiau pe regele Carol.
Urcase pe tron în 1866. Aparţinea altei generaţii. O Românie fără bătrînul rege părea de
neînchipuit. Viitorul ţării, părea – fără înţeleptul rege- plin de primejdii.

Joi. Se formează cortegiul care îl însoteşte pe rege pe ultimul drum. Dorinţa sa

testamentară a fost să fie înmormîntat în biserica de la Curtea de Argeş. In toate
gările,toate satele lumea iese înainte plîngînd. Bătrînul rege nu mai era. La Goleşti unde
petrecuse prima noapte în 1866, în România, se face un popas. Aici iese înainte soţia lui IC
Brătianu, Pia Brătianu, care îi aduce ultimul omagiu. La Curtea de Argeş, se ţine ultima
slujbă. “…Prea Bunule, Stăpîne, sufletul robului tău acesta, mutat dintre noi, îl odihneşte,
în loc de verdeaţă în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, toată întristarea şi toată
supărarea: Si orice -a greşit în această viaţă cu cuvîntul sau cu gîndul, ca un bun şi iubitor
de oameni, Dumnezeule iartă-l ; că nu este om care să fie viu şi să nu greşească ; că tu
singur eşti fără de păcate, dreptatea ta este dreptate în veci şi cuvîntul tău este numai
adevărul.”
DINASTIA.MARELE REGE FERDINAND

1. URCAREA PE TRON

Nici un rege nu a venit la domnie în condiţii mai vitrege.

Europa era răvăşită de un razboi devastator. Ferdinand a
depus jurămîntul in Camera Deputatilor a doua zi după
moartea regelui Carol. Regina Maria in “ Povestea vieţii mele“
îşi aminteşte : “ În acea dimineaţă devenisem, soţul meu şi cu
mine, regele şi regina unui popor care începuse să ne
iubească, încetul cu încetul, rege şi regină în clipa cînd Europa
întreagă ardea în flăcări ce dogoreau toate graniţele
noastre….Stam amîndoi în picioare în mijlocul Camerei
Deputaţilor. Noul rege îşi depunea jurămîntul în faţa
poporului său ; plin de toate nădejdile supuşilor săi, sta în faţa
lor, pe pragul unei vieţi noi…”

Anii neutralităţii 1914-16 sunt anii de mari frămîntări. Trei

tabere se confruntau : partizanii neutralităţii, cu partizanii aderării la Tripla Alianţă şi cei
ai Antantei. O fac în Parlament, în presă, pe stradă, în întruniri şi manifestaţii.

Ionel IC Brătianu nu participă la aceste dispute. Se înconjoară de tăcere şi mister.Are

nevoie de a păstra secretul atitudinii sale pentru negocierile pe care le poartă. Sorţii
războiului sunt schimbători.Victoria înclină cînd spre Antanta, cînd spre Tripla Alianţa. Pe
fronturile de vest şi de est marile bătălii se succed. Milioane de oameni se înfruntă în cea
mai mare încleştare de forţe văzută vreodată. Măcelul este pe măsură. Europa este
brăzdată de tranşee şi sîrmă ghimpata, scotocita de exploziile obuzelor.

Regele Ferdinand, Ionel IC Brătianu, Barbu Ştirbey, regina Maria urmăresc cu încordare
teatrele de operaţii şi cîntăresc prudenţi şansele noastre. Regatul României dorea
realizarea unirii tuturor românilor într-un singur stat. Prudenţa maximă era însă
obligatorie. Orice aventură putea să duca la distrugerea statului roman şi a tot ce se
realizase în timpul lui Carol l.

Condiţia ieşirii din neutralitate cerută de Ionel IC Brătianu a fost ca regatul României să
primească la tratatul de pace Ardealul, Banatul şi Bucovina. Comportamentul Rusiei din
1877-78 îl făcea extrem de atent. În plus Occidentalii nu se arătau interesati de sud-estul
Europei, mai ales după ce expediţia anglo-franceză la Gallipoli în 1915 a eşuat. În
primăvara anului 1916 presiunea germană în Franţa a crescut enorm. Era esenţial ca o
parte din trupele Puterilor centrale să fie scoase de pe acest front. Intrarea Romaniai în
război ar fi obligat pe Germania să trimita trupe aici. Situaţia se complica pentru că
Bulgaria, din octombrie 1915, se raliase Puteriloser centrale. O expediţie românească în
Transilvania, urmată de un atac inamic la Dunăre, putea să se întoarcă într-o catastrofă
militară. România nu avea resurse să lupte pe doua fronturi. Brătianu cîntărind riscurile a
cerut Antantei să lanseze o ofensiva împotriva AutroUngariei în Galiţia, care să apere
graniţa de nord. A cerut trimiterea de trupe ruseşti care să apere Dobrogea de un atac
bulgaro-turc şi o expediţie franco-britanica la Salonic care sa blocheze trupele bulgare.

În iunie 1916 generalul rus Brusilov a lansat o mare ofensivă în Galiţia. Brătianu crede ca
acum este momentul cel mai bun pentru a ieşi din neutralitate. Dacă se întîrzia prea mult,
şi Puterile centrale ar fi fost înfrînte, România, fară să participe la război, nu putea să ceară
nimic mai la încheierea păcii. Franţa, Anglia şi Rusia au cerut Guvernului român să se
hotărască. La începutul lunii august Ionel IC Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai
Antantei la Bucureşti semnează acorduri politice şi militare care prevăd intrarea României
în război în două săptămîni.Consiliul de coroană de la Sinaia aprobă tratatele.

RĂZBOIUL

România a declarat război Austro-Ungariei la 27 august

(stil vechi). A doua zi Germania a declarat război
României. La 30 august Turcia a declarat şi război
României. România a aruncat în luptă aproape 20.000
ofiţeri şi peste 800.000 soldaţi. Aproape 500.000 de oameni
au fost mobilizaţi în campania din Transilvania. De Sfinta
Maria, noaptea armata romană a trecut la nord de Carpaţi.
Braşov, Făgăraş, Miercurea Ciuc, Odorhei au fost cucerite
în prima săptămînă.

În sud, armata bulgaro-germană, sub comanda

felmareşalului Mackensen, a trecut la ofensivă. La 6
septembrie romanii au fost înfrînţi la Turtucaia. Pierderile
au fost foarte grele. Două zile mai tîrziu a căzut Silistra. O
ofensivă condusă de generalul Averescu, a stabilizat in in extremis frontul. România este
în mare pericol, fiind silită să se bată în acelasi timp în Dobrogea şi în Transilvania.Şi asta
împotriva unor forţe mult superioare ca număr şi echipare. Trebuie spus că Rusia, Franţa
şi Anglia nu şi-au respectat angajamentele. Ruşii nu au trecut în Dobrogea în timp util
pentru a bloca înaintarea inamicului. Ofensiva de la Salonic nu a pornit. România a fost de
fapt sacrificată de planurile strategice ale generalilor Antantei. Ei au avut nevoie de un
nou front, pentru ca Puterile Centrale care se pregăteau de o mare ofensivă în Vest să fie
silite să disloce forţeşis ale mute pe Dumăre şi Carpaţi.

Scopul a fost atins. România a fost pionul de sacrificiu în această manevră politico-
militară.

România a fost asaltată de armate bine antrenate şi dotate, cu experienţă mare de război,
pornite in cautarea petrolului şi a produselor agricole româneşti. Rezistenţa armatei
române în trecătorile Carpaţilor si în Dobrogea fost înverşunată. Nemţii au reuşit totuşi
străpungerea apărării noastre în Valea Jiului, in urma unei ofensive masive. În noiembrie
Tîrgu Jiu şi Craiova au fost cucerite. Armata romană se retrage cu grele pierderi. Ea suferă
apoi o înfrîngere pe rîurile Neajlov şi Argeş. La începutul lunii decembrie trupele inamice
intră în Bucureşti. După patru luni, jumăte din ţară era sub ocupaţie militară străină.

Frontul s-a stabilzat pe aliniamentul Dunăre- Siret, în ianurie 1917. Bilanţul a fost greu,
250.000 de soldaţi şi ofiţeri morţi, răniţi sau căzuţi prizonieri. Campania a arătat că
România nu era pregătită pentru un război modern şi că avea posibilităţi reduse de
aprovizionare. Eroismul trupei nu putea să facă imposibilul. Lipseau piesele de artilerie
grea şi uşoară, aviaţia, etc. Nivelul tehnic modest al dotării s-a datorat industriei româneşti
încă subdezvoltată.Dar şi lipsei de coordonare a conducerii militare. Aceasta au fost
cauzele înfrîngerii. Puterile centrale au trimis forţe mult prea mari şi Romania a trebuit sa
faca fata singura.

Regele şi Guvernul, administraţia au părăsit Bucureştiul şi s-au retras în Moldova. Iaşi a

fost capitala refugiului. La 24 decembrie 1916 s-a format un guvern de uniune naţională.
Pe lîngă liberali intră în cabinet conservator-democraţii conduşi de Take Ionescu.
Conservatorii lui Alexandru Marghiloman şi Petre P. Carp rămîn în opoziţie.

România neocupată de armatele Puterilor Centrale se reduce la nordul Moldovei. Viaţa în

acest “ triunghi al morţii “ cum este denumit este extrem de dificilă. Aprovizionarea,
aglomeraţia, condiţiile de trai sunt precare. Apoi sunt bolile. Dar moralul este bun.
Ferdinand şi Maria, împreună cu primul ministru Ionel IC Brătianu şi guvernul ramin se
află la Iaşi. A exista scenariul să se refugieze in Rusia, dar regele şi regine au refuzat. Nu
pleacă în exil, dînd un semnal că ei cred în victorie. Mai mult, reuşesc să facă faţă situatiei.
Statul roman nu dispare de pe hartă, ţara nu a fost în întregime ocupată.

România nu a capitulat, cum se aştepta toată lumea. Rezistenţa romanilor nu a putut totuşi
fi înfrîntă. Fapt care a uşurat mult situaţia Antantei. Puterile Centrale sunt obligate să
menţină pe acest front trupe numeroase. Familia regală se gaseste în mijlocul acestor
eforturi eroice ael Romaniei de a supravieţui.

”Regina cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în
spital. Cu un dispreţ desăvîrşit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai
violentă. Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la capătîiul
lor. Ea trăit atunci cea mai frumoasă pagină a vieţii ei. O pagină pentru care…Romania îi
datoreşte o admirativă recunoştinţă.” observa I.Gh Duca, in “Amintiri”. Regele Ferdinand,
plin de abnegaţie, înfruntă situaţia critică fără ezitări, cu multa bravură.

Ionel Brătianu anunţase după războiul balcanic : reforma agrară şi reforma electorală. Un
mesaj al regelui Ferdinand către oştire şi ţărani în aprilie 1917 dădea garanţii că se va
împărţi pămînt după victorie şi fiecare bărbat de 21 de an va avea drept de vot. Motivele
anunţării reformelor erau două, 1- Starea de spirit a ţării, a armatei în special după
înfrîngerile militare. 2- situaţia din Rusia.

În martie, regimul ţarist se prăbuşeşte în Rusia. Nicolae al doilea abdică.Guvernul

provizoriu instalat este fragil. Armata rusa se dezagrega, ţăranul rus nu mai vrea să lupte,
vrea să se întoarcă acasă pentru a fi împropietărit cu pămînt cum îi promit diverşi
agitatori. Frontul de est începe sa se destrame. Radicalii cîştiga teren la Petrograd şi
Moscova. Prntru romani situaţia este extreme de periculoasă.

În iulie 1917 frontul se trezeşte din amorţire. Armata română trece la ofensivă cu cu
success. Trupele Puterilor Centrale se retrag. Defecţiunea armatei ruse îl determina pe
generalul Averescu, să rămînă pe poziţii. Mackensen atunci încearcă un atac masiv pe
valea Siretului şi valea Oituzului. Scopul lui era cucerirea completa a Romaniei. Între 6-19
august are loc bătălia decisivă. La Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, nemţii sunt respinşi. Noua
armată română, formată în primele luni ale anului, cu ajutor aliat, mai ales francez, face
faţă atacului german. Românii pierd 25.000 de oameni. Mackensen pierde 60.000 şi trebuie
să se oprească.

Situaţia din Est dincolo de Prut se agravează. Armata rusă este măcinată de dezordini.
Sute de mii de soldaţi ruşi părăsesc tranşeele şi cazărmile şi pornesc înapoi spre Rusia.
Frontul românesc este în pericol să se prăbuşească. Vestea bună este că pe frontul de vest
încep să debarce soldaţii americani. Statele Unite au intrat în război alături de Antantă.
Dar vestul era departe. Romania era într-o situaţie dramatică. Mai ales după ce la
Petrograd, bolşevicii iau puterea. Lenin şi oamenii lui şi-au propus să facă pace separată
cu Puterile Centrale. Ce va face Romania în acest caz ? Va capitula ? Va cere pace ?

În Basarabia situaţia era tulbure. Erau mari frămîntări. Armata rusă în retragere provoacă
dezordini. Plutoane întregi de soldaţi s-au tranfsormata în bande care jefuiesc iar
Petrogradul şi Moscova sunt prea departe. Basarabia e-n haos.

Se formează un Comitet Central Militar, care convoacă Sfatul ţării pentru a hotărî viitorul
provinciei. La 15 decembrie Basarabia îşi proclamă independenţa. La mijlocul lunii
ianuarie trupele bolşevice ocupă Chişinăul. Guvernul româneste nevoit să trimită pla est
de Prut o divizie cu misiunea de a asigura căile de aprovizionare. România trebuia cu orice
preţ să-şi asigure spatele frontului. Pe acolo veneau hrana, muniţia, armamentul,
medicamentele strict necesare rezistenţei eroice din triunghiul morţii. Puterile centrale
aşteptau doar un prilej potrivit pentru a lichida acest ultim bastion la rezistenţei.

Regele şi regina se aflau în mijlocul tuturor speranţelor şi eforturilor de a supravieţui.

Situaţia era disperată. Haosul din Rusia expunea ţara unor foarte mari pericole. Boli,
infometare, capitulare în faţa inamiculuil. Puterile Centrale se pregăteau să ocupe
teritoriul românesc rămas liber. Aveau nevoie urgentă să închidă frontul şi să trimite
trupele în Vest. Şansa lor nesperata, şi drama Romăniei, a fost că Rusia a încetat în 1917 să
mai lupte.

La începutul lunii decembrie Lev Troţki, ministrul de externe al Rusiei bolşevice,

negociază cu Austro-Ungaria şi Germania pacea separată. În aceste condiţii, România
începe şi ea negocieri la Focşani. Guvernul Brătianu tărăgănează discuţiile, dar în februarie
fedmareşalul Mackensen dă un ultimatum. Guvernul Brătianu-Take Ionescu
demisionează. Regele Ferdinand încredinţează guvernul generalului Alexandru Averescu
să negocieze. Condiţiile sunt foarte dure. La 3 martie, ruşii semnează pacea separată cu
Puterile Centrale la Brest-Litovsk. Romania rămîne absolut singură şi fără ieşire din
triunghiul morţii. Două zile mai tîrziu se semnează o pace preliminară la Buftea. Generalul
Alexandru Averescu demisionează. Noul guvern este format de filogermanul Alexandru
Marghiloman, cu conservatorii. La 7 mai, in ciuda cererilor Antantei de a nu ceda,
Marghiloman semnează tratatul de pacecu Puterile Centrale, la Bucureşti. Condiţiile
impuse sunt extrem de grele, dar în faţa unei ocupaţii militare, care ar fi şters de pe hartă
Romania, guvernul a cedat. Regele însă a refuzat să semneze. Sunt cele mai grele zile
pentru Maria şi Ferdinand. Nimeni nu ştie ce o să se întîmple . Totul depinde de soarta
războiului.

În toată aceasta perioadă, o rază de speranţă într-un cer încărcat de nori. La Chişinău, la 27
martie 1918, Sfatul Ţării votează unirea cu România. O săptămînă mai tîrziu, membrii ai
Sfatului ţării sunt cooptaţi în Guvernul de la Bucuresti.Ca represalii, Lenin declară război
Romăniei şi confiscă tezaurul romănesc aflat la Moscova din 1917. Situaţia regimului
bolsevic nu îi permite să atace Romănia, şi unirea rămîne un fapt împlinit.

În vara anului 1918, pe frontul de vest se dau lupte hotărîtoare. Puterile Centrale pierd pe
toate teatrele de operaţii. Şi în Balcani, Antanta obţine succese reluind ofensiva . La 30
septembrie Bulgaria cere pace. O lună mai tîrziu şi Turcia faqce acelaşi lucru. La 3
noiembrie Austro-Ungaria acceptă condiţiile Antantei şi încetează operaţiile militare. E
urmată e Germania care nu mai are resurse să continue războiul.

La 6 noiembrrie guvernul Marghiloman demisionează. Regele Ferdinand numeşte prim

ministru pe generalul Coandă. Acesta anulează actele Guvernului precedent, in esenţă
tratatul de pace cu Puterile Centrale. Regele Ferdinand ordonă mobilizarea armatei
române şi reînceperea operaţiilor militare împotriva ocupantului. Armata română
avansează în Muntenia, Dobrogea şi Transilvania. Armata germană se retrage. La 1
decembrie regele Ferdinand se întoarce la Bucureşti. Este primit triumfal de populaţia care
îndurase ocupaţia străină vreme 704 zile.

O POVESTE DE IUBIRE

Iarna 1918 a fost foarte grea – meteorologic, a fost foarte frig. A fost grea militar şi politic
de asemenea. Ruşii negociază cu germanii. Armata rusă părăseşte frontul. Puterile
Centrale se impun şi cer ieşirea noastră din război. Ultima susţinătoare energică a
refuzului de a negocia cu nemţii este regina Maria care vrea război pînă la capăt. Ceilalţi,
nu vor să rişte dispariţia României de pe hartă. Nemţii ameninţă cu invazia.

Colonelul Joe Boyle soseşte la Iaşi şi la 3 martie face cunoştinţă cu regina Maria, cum ea
însăşi notează în jurnal. Cine este Joe Whiteside Boyle ? Fiul unui crescător de cai, pe
jumătate irlandez. La 17 ani pleacă pe mare, la 30 de ani este superbogat. Are 7 copii. A
încercat mai multe meserii. Face avere ca un norocos căutător de aur la Klondike, Dawson
şi ţinutul Yukon, în vestul Canadei. Este modelul unui personaj al lui Jack London, pe care
de altfel l-a cunoscut.

De la Iasi Boyle pleacă la Odessa cu un avion pus la dispoziţie de generalul Berthelot.

Misiunea lui este să salveze 60 de prizonieri români. Aici negociază cu Cristian Rakovski,
socialist român, devenit bolţevic, apropiat de Lenin ţi Troţki, un schimb de prizonieri.
Rusii îi duc în port pe un vapor, Boyle fură vasul de sub nasul soldaţilor roşii. După o
odisee, la 1 aprilie 1918 vasul ajunge la Sulina cu prizonierii romani la bord. Aventura
stîrneşte senzaţie, Boyle este privit ca un erou la Curtea regală.
Regina s-a retras la Coţofeneşti. Argetoianu a scris în memoriile sale că Boyle a fost marea
pasiune a reginei Maria şi nu Barbu Stirbei, alt amor al reginei. Iată cum notează regina
Maria apariţia lui Boyle la Coţofeneşti, în refugiul izolat de lîngă Bicaz, aproape de munţii
Carpati : “Eram pe punctul de a mă aşeza la masă, cînd auzii un uruit de maşină, o voce
gravă, bărbătească acompaniată de o călcătură apăsată pe scările de lemn. Era Boyle! Ce
bucurie ! Am sperat in secret că el va veni, dar nu convenisem nimic.”

Boyle a fost ultimul membru al misiunii militare a Antantei, cînd s-a retras la cererea
Puterilor Centrale după pacea de la Bucuresti. A rămas pe peronul de la Iaşi s-o protejeze
pe regina Maria.

La 18 iunie Boyle se întoarce cu avionul la Chişinău. Aici face un puternic atac de cord
chiar ziua sosirii pe aeroport. Regina îi trimite medicul ei personal. Boyle nu îşi va reveni
niciodată deplin. Va avea un tremur al mîinii drepte şi dificultăţi de scriere tot restul vieţii.
Dacă ar fi avut o constituţie mai puţin robustă, ar fi murit. În jurnal Maria notează ” Oare
m-a părăsit Dumnezeu ? De ce el ? Oare nu-mi mai rămîne nimeni drag, totul se
prăbuşeşte în jurul meu, nu mai am nici un sprijin, nici o salvare, nici o speranţă ? De ce ?
De ce ? “(18 iunie 1918) “ Sînt rîndurile unei femei îndrăgostite

Dupa şase săptămîni, cînd starea sanătăţii e ceva mai buna, regina îl aduce la Bicaz şi îl
îngrijeşte cu devotament. Sunt zilele cele mai bune zile ale iubirii lor. Vizitează împreună
împrejurimile, satele, văile, pădurile. Amîndoi sînt mari iubitori de cai. Boyle treptat
redevine la ocupaţiile lui, face planuri. Se amesteca printre politicieni în zilele reunificării
cu Basarabiaşi Bucovina. Este un antibolşevic convins, vrea să plece în Crimeea să ii
combată alături de generalul alb Wranghel.

Ce spune Ferdinand de aceasta poveste? Nimic deosebit. El a privit mereu amorurile

reginei cu toleranţă.Mai curînd Barbu Ştirbey, cel trădat, iubitul reginei încă din 1909, se
simte frustrat.

Cum priveşte Maria relaţia dintre soţul ei, regeleFerdinand, şi colonelul Boyle? “Sînt
îngrijorată cînd îi las singuri. Boyle este atit de sigur pe el în tot e intreprinde. Cînd crede
că are dreptate în ceea ce face e gata să se bată pentru ideile sale zece ore în şir, pînă are
cîştig de cauză. Aceasta insistenţă îl scoate din sărite pe Nando. Nu poate să suporte să fie
constrîns către o decizie chiar dacă ea ar coincide cu ce a decis înainte. Are oroare să
acţioneze şi îi respinge pe care care îl obligă să-şi facă datoria. Boyle pe de altă parte nu
suportă convenţiile sociale…Confruntările lui cu Nando mă îngrozesc şi mă amuză în
acelaşi timp şi mă tem să nu ajungă să se bată într-o bună zi, ceea ce ar fi foarte
regretabil…Avem nevoie de un om ca Boyle, dar cred că se înşală în privinţa lui Nando…”
notează in Jurnal la 23 octombrie 1918. Disputele de care vorbeşte Maria, sunt în legătura
cu aventura prinţului moştenitor, care cu o lună înainte, în septembrie 1918, a dezertat şi a
fugit la Odessa, cu Zizi Lambrino.

La 11 noiembrie 1918, Germania capitulează. Întreaga situaţie a Romaniei se schimbă.

Curtea regală se intoarce la Bucureşti, si se instalează in vechiul Palat regal şi la Cotroceni.
Regele este primit triumfal de bucuresteni. Ferdinand este mai popular ca oricind. Maria
este din nou regina la ea acasa, intr-o tara care a iesi victorioasă din război, dar cu răni
greu de vindecat. Abnegatia reginei prin spitalele cu răniţi, curajul arătat pe front, o fac să
se bucure de multă simpatie. Poporul o iubeşte. Ea a fost o aprigă susţinătoarea intrării în
război de partea Antantei. La Iaşi s-a opus păcii separate cu Puterile Centrale.

În martie 1919, regina Maria face o vizită la Paris, unde conferinţa de pace se blocase.
Cererile romanilor nu sunt acceptate decît in parte. Regina vine sperînd să îmbunătăţeasca
poziţia Bucureştiului la negocieri. Cei doi, Boyle şi regina Maria, se cunoscuseră cu un an
înainte. Boyle se află la Paris, marginalizat. Stilul său impetuos, direct, îi creează destule
animozităţi. Totuşi el face cîteva servicii României, cum ar fi obţinerea unui împrumut din
partea Canadei, bani de care era nevoie pentru refacerea ţării. Borden, primul ministru al
Canadei, îl numeşte însărcinat cu afaceri la Bucureşti. El trebuia să supravegheze felul cum
se distribuiau ajutoarele către Romania şi să promoveze comerţul între cele două ţări.

Regina soseşte la Paris,gara Lyon, la 5 martie 1919 şi e cazată la Ritz, în piaţa Vendome.
Aici o vizitează preşedintele Franţei. Presa scrie mult despre vizită. Regina e frumoasă, e
aliata Franţei; în vremuri grele se ţinuse bine. Îl intîlneste şi pe fostul preşedinte, Aristide
Briand. El era preşedinte în 1916 cînd România a semnat intrarea în război alături de
Antanta. La 6 martie se vede cu noul primministru, George Clemenceau. Două zile mai
tîrziu, merge la Elisee pentru a-l vizita pe preşedintele Poincare, care îi înminează legiunea
de onoare. Pleacă la Londra pentru a-l întîlni pe vărul său, George al V-lea. Regele şi
regina vin s-o întîmpine la Gara Victoria. Aici il reîntilneste pe colonelul Boyle. Revine la
Paris pentru a se întîlni cu preşedintele american Woodrow Wilson, care nu susţine
cererile Romaniei la conferinta de pace.

Revederea cu Boyle schimbă ceva din povestea lor de iubire de la Coţofeneşti şi Iaşi.
Diferenţele sociale dintre ei se văd. Ea este regina unei ţări europene. El rămîne un om cu
statut echivoc. Izolarea, disperarea reginei, care îi apropiase cîndva, atunci cînd Maria
avea nevoie de sprijin, dispăruseră. Succesul ei la Paris şi Londra pare să sublinieze
distanţa dintre cei doi amanţi. Sunt apoi anturajele care nu privesc cu ochi buni relaţia
celor doi. Protocoalele, aparenţele trebuie păstrate. Într-un sat din Moldova, departe de
ochii lumii, nu prea au avut de ce să se teamă. La Paris, la Londra, la Bucureşti, aceste
aparenţe erau imposibil de păstrat. Totuşi povestea de dragoste continuă.

Armata română, în timp ce conferinţa de pace se ţinea la Paris, iar regina se întorcea în
ţară, ocupa Budapesta. Scopul era de a înăbuşi revoluţia bolşevică. Prinţul moştenitor
Carol, participă la expediţie, ţinut departe de Zizi Lambrino, morganatica lui soţie cu care
se căsătorise clandestin la Odesa în toamna 1918.

Boyle vine la Bucureşti, de data asta ca diplomat canadian. Datorită relaţiilor sale la Curte,
devine un personaj influent. Face plimbări călare cu regina. Refacerea Romaniei solicită
multe fonduri, investiţii străine, dar perspectivele ţării sunt foarte mari. Speranţele după
Unire, la fel. Trecerea pe care o are Boyle îi deschide multe uşi. Regina este mai curind
preocupată de căsătoriile celor trei fiice ale ei. Carol, a fost trimis să facă înconjurul lumii.
Situaţia este însă încurcată pentru că Zizi Lambrino a născut un copil. Iar Carol l-a
recunoscut, fapt care va naşte numeroase procese mai tîrziu. La Bucureşti, Boyle apare
mereu în anturajul reginei, situaţie care supără multă lume.

Boyle se implică în afaceri ca reprezentant al firmei Royal Dutch Shell în România.

Continuă să poarte uniforma de colonel onorific, deşi Guvernul canadian i-a interzis.
Treptat între el şi regină se instalează o distanţă. În august 1919 Boyle, a primit ordin de la
Ottawa să închidă misiunea şi să se întoarcă acasă. El refuză, deşi stipendiile îi sunt tăiate.
Unii au văzut aici faptul că nu se poate despărţi de regină. Alţii, vedeau interesul în
afacerile lui, care incepeau să devină importante. Cum în Canada era ruinat, nu îi rămînea
decît să reuşească la Bucureşti.

Presa romanească nu îl priveşte cu simpatie. Apar articole critice. Influenţa lui stîrneşte
destule gelozii. Zvonurile circulă insistent. Sunt şi multe rivalităţi. Concurenţii pe piata de
petrol din România, mare producător în acel timp, doresc eliminarea acestui rival influent.
Este acuzat că serveşte interesul lui privat şi nu misiunea dimplomatică, sau că slujeşte
mai mult patronii din industria petrolului, ale Shell-ului şi Angliei, şi mai puţin România.
O altă chestiune este – dacă a fost agent britanic de informaţii. Contra Rusiei bolşevice se
pare că jucase acest rol în 1917-19. Dar în Romania ? Dacă ne raportăm la dificultăţile sale
cu propriul lui Guvern, răspunsul pare să fie nu.

La Bucuresti, cercurile de afaceri romanesti şi străine il marginalizeaza. Cu sănătatea stă

din ce în ce mai prost. În iunie 1920, regina Maria îi spune că ar fi bine să plece din ţară. Si
nu este singura. Presa, politicieni importanti, personaje din anturajul Curţii ii cer acelaşi
lucru. La 20 octombrie 1920 Boyle părăseşte România.

Boyle a plecat în Crimeea să îi combată pe bolşevici. De aici îi trimite o scrisoare reginei ”

Doresc să fii fericiră. Este tot ce pot să îţi spun.” În Crimeea haos şi război civil. Generalul
Wranghel a fost înfrînt. Boyle ajunge la Odessa în plina retragere a Armatei albe, ultima
care mai rezista bolşevicilor. Se retrage la Constantinopole.

În decembrie revine la Bucureşti, unde regina il primeste. De Crăciun pleaca la Paris

pentru afaceri cu petrol. În aprilie 1921 Boyle este angajat de Royal Dutch Shell să
reprezinte compania în Caucaz. Trece prin Bucureşti în drum spre Constantinopole.
Regina Maria îl invită la castelul Bran. La începutul lui iulie, Boyle se desparte de regină.
N-o va mai revedea niciodată. La 21 octombrie Boyle îi scrie: “”Ţi-a fost imposibil să
păstrezi lîngă tine vechiul prieten. Am plecat. Nu mă lăsa să devin o fantomă în viaţa ta.
Nu-mi datorezi nimic. Ai fost generoasă şi îţi sunt recunoscător. Te iubesc.Gîndeşte-te la
asta.” Dar relaţia lor este terminată.

În 1922, Boyle ca reprezentant Shell se află în Caucaz. Bolnav, trebuie sa fie transportat la
Constantinopole. În drum spre la Londra, unde va fi internat intr-o casa de odihna a
vizitat-o pe Elisabeta, regina Greciei, fiica reginei Maria. Nici afacerile nu îi merg bine.
Shell il concediază. Moare la 13 aprilie 1922. Regina Maria nu l-a uitat. Lespedea
romanească de la cimitirul Hampton Hill a fost executată la
cererea ei. A fost marea ei iubire.

JOCURI INTERZISE

În septembrie 1918, Carol dispare de la regimentul de vînători

de munte încazarmat la Tîrgu Neamţ. Insotit de un prieten de
incredere, a trecut în Ucraina, trecînd Nistrul. Aici, s-a pus
sub protectia unor ofiţeri austrieci şi si-a continuat drumul
pina la Odessa unde s-a căsătorit cu Ioana Zizi Lambrino. “
Ofiţerii puterilor centrale sînt prezenţi. Autorităţile inamice sînt încîntate că Dinastia care
le-a declarat război primeşte o atare lovitură.” isi aminteste I.Gh.Duca. Carol trimite o
telegramă regelui Ferdinand “ Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă
pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”Printul Carol
mai amenintase că se va duce pe frontul de vest sa lupte acolo. Dar nimeni nu legase acest
zvon de flirtul dintre print si Ioana Zizi Lambrino, o tînără din anturajul reginei Maria, cu
care fusese văzut uneori în împrejurimile Iaşilor sau în saloanele mondene. Tatal ei era
general în armata romana. Carol renunţa prea uşor la tron, pentru a se dedica iubitei lui.
Ce agrava episodul era faptul era că Odessa se afla pe teritoriu inamic, sub ocupaţia
Puterilor centrale. Carol se face astfel vinovat de dezertare şi trădare, cu circumstante
agravante; tara se gasea in război.

Fuga prinţului Carol a luat prin surprindere familia regală. Faptul a facut senzatie. Ziarele,
mai ales cele germane, relatează cu multe amănunte. Pe lîngă dezertare, rămînea un alt
fapt: căsătoria morganatică care îl decădea pe Carol din calitatea de moştenitor al tronului.

Argetoianu în Memorii nota : “ Vîlva a fost enormă căci Prinţul, în care toţi ne pusesem
încrederea pentru viitor, intrase pentru prima dată în gura lumii, dîndu-ne o mare
decepţie .” La Iaşi se ţine Sfat. Regele se consultă cu primul ministru Alexandru
Marghiloman, cu Ionel Bratianu, cu Alexandru Averescu, cu Barbu Ştirbey. Unii sunt
pentru o pedeapsă aspră: dezmoştenirea lui Carol şi trimiterea lui în faţa tribunalului
militar pentru dezertare. Alţii pentru o soluţie blîndă. Regina Maria, mai ales, îşi apără
copilul cu energie. S-a hotarit trimiterea unor emisari la Odessa pentru a-l aduce cu orioce
preţ înapoi pe prinţ.

Prinţul moştenitor e major, om de 25 de ani şi s-a însurat cu romancă, fapt interzis de lege.
Carol era obligat de regulamentele casei regale să ia în căsătorie o femeie dintr-o familie
regala străină. Ferdinand în 1892, îndrăgostit de Elena Vacarescu, la cererea lui Carol 1,
renunţă la ideea de a se căsători cu Elena Văcărescu. Prinţul Carol, într-un alt climat, cu
altă educaţie decît Ferdinand, a preferat să părăsească armata în timp de război pentru a se
căsători ce cea pe care o iubea, Ioana- Zizi Lambrino. Se cunoşteau din copilarie. Zizi
Lambrino era legată de curtea regală pe care o frecventa. Mai ales în perioada refugiului la
Iasi, Zizi Lambrino s-a aflat în apropierea reginei Maria şi a prinţului Carol.

La insistenţele trimişilor lui Ferdinand prinţul Carol se întoarce la Iaşi. La graniţă este
aşteptat de regina Maria, cu care are discuţii incordate pline de reproşuri, lacrimi şi
promisiuni. Carol acceptă in prima instanţă să renunţe la căsătorie. Criza dinastică pare
depăşită. Carol a fost separat de Zizi Lambrino. Orice întîlnire le este interzisă. Zizi este
expediată în judeţul Botoşani unde familia ei avea moşie. Prinţul Carol surghiunit la
mănăstirea Secu Horaiţa în Carpatii orientali, lîngă Bicaz. În ianuarie 1919 căsătoria este
anulată, pe motiv că s-a făcut fără aprobarea regelui, şeful casei regale, cum cerea
Constituţia.

Familia regală se întoarce la Bucureşti odată cu retragerea trupelor de ocupaţie la 12

decembrie 1918. Carol participă la ceremonii, dar continuă s-o vadă in ascuns pe Zizi
Lambrino. Este trimis ca pedeapsă pe malul Dunării în satul Mănăstirea. Trimite scrisori
de dragoste spre Zizi Lambrino, şi ameninţe cu evadarea şi cu sinuciderea. Este trimis în
surghiun mai departe de Bucureşti, la garnizoana Bistriţa. Carol vrea sa se impace cu Zizi
şi pentru că ea aşteaptă un copil. La 1 august 1919, Carol îi trimite o scrisoare prin care
recunoaşte că este tatăl copilului. Deşi a acceptat desfacerea căsătoriei, el revine şi trimite o
scrisoare regelui Ferdinand de renunţare la tron.

Ca replică, este trimis pe frontul de pe Tisa pentru a reflecta la decizia sa. Guvernul şi
regele nu recunosc renunţarea la tron. Un comunicat oficial contestă autenticitatea scrisorii
şi spune că renunţarea la tron survine numai după recunoaşterea actului de către rege şi
Guvern. Carol revine cu o scrisoare către Brătianu, prim ministru la aceea dată, în care
insistă că renuntarea la tron rămîne irevocabilă. Simulează chiar şi o tentativă de
sinucidere la Cotroceni, împuşcîndu-se în picior.

Copilul lui Carol şi Zizi Lambrino se naşte la 8 ianuarie 1920. Primeste numele Mircea
Lambrino. Carol devenit tată intr-o căsătorie morganatică, lucrurile iau o intorsătură gravă
şi şi nedorită pentru statutul prinţului moştenitor. Regele Ferdinand şi regina Maria
hotărăsc să îl trimită într-o călătorie în jurul lumii. Şase săptămîni după naşterea copilului,
la 20 februarie, prinţul Carol pleacă din portul Constanţa, pe traseul Constantinopole,
Atena, Alexandria, canalul de Suez, Colombo, Bombay, Calcutta, Rangoon, HongKong,
Şanhai, Kyoto, Hawai, San Francisco, Chicago, New York, Londra. Paris. Stratagema a
avut efect. Într-o scrisoare către Zizi Lambrino, Carol o anunţă că legătura lor a înce tat. “
Am întors o nouă pagină” o anunţă el. Socoteala reginei Mari, că depărtarea i-o va scoate
din inimă, s-a adeverit. Întors in Europa după ce ocolise pămîntul, la Lucerna, Carol o
întîlneşte pe prinţesa Elena a Greciei. Se pare că este dragoste la prima vedere, tinerii se
plac. Căsătoria are loc la Atena pe 10 martie 1921, la o săptămînă după căsătoria Elisabetei,
alt copil al reginei Maria, cu George al Greciei, fratele Elenei. Amîndouă căsătoriile se
desfăşoară în prezenţa reginei Maria. Slujba are loc cu fast la Catedrala patriarhală.

În mai, perechea se întoarce in Romania pe mare. Primirea la Bucureşti este entuziastă.

Mulţimea a uitat de criza dinastică iar Carol pare hotărit să recîştige simpatia poporului.
Elena are 25 de ani. Carol 28. Cei doi aleg să locuiască la Sinaia, în vila Foişor, în
apropierea Peleşului. Preferă să stea departe de larma capitalei. Regina Maria îi vizita
uneori dîndu-le sfaturi. Mai ales Elenei, care era însărcinată. Carol îşi petrecea timpul ca şi
în trecut printre militari, la regimentul de vînători de munte din Sinaia. Uneori cei doi ies
să se plimbe împreună cu automobilul prinţului Carol care e un şofer pasionat.

Elena a născut la 25 octombrie 1921 un băiat, căruia i s-a dat numele Mihai. În decembrie
Carol şi soţia lui revin la Bucureşti şi se instalează într-un palat pe şoseaua Kiseleff. La
scurt timp, după botezul lui Mihai, Elena pleacă la Atena, îngrijorată de sănătatea tatălui
ei, şi pentru a-l înfăţisa familiei pe Mihai, nepotul regelui Constantin. Aici rămîne patru
luni. Revine la Bucureşti în aprilie 1922. Participă la încoronarea regelui Ferdinand şi a
reginei Maria la Alba Iulia. Apoi pleacă din nou să-şi întîlnească tatăl în Italia. Revine la
Bucuresti, dar, se pare, despărţirea dintre Carol şi Elena a fost prea lungă. Răceala s-a
instalat între cei doi. Ajunsă la Bucureşti Elena constată repede un fapt, Carol are viaţa lui.
Nu are altceva de făcut decît să accepte situaţia şi să-şi îndeplinească obligaţiile
protocolare. Dar relaţia dintre ei s-a rupt.În 1922, cei doi călătoresc pe Dunăre pînă la
Belgrad unde are loc căsătoria prinţesei Maria, sora lui Carol, cu regele Alexandru al
Iugoslaviei. Principala ei preocupare este educaţia lui Mihai, viitorul rege al României.
Copilul este şi singura punte spre Carol. Pe alte teme cei doi nu mai comunică. Elena
practic e părăsită la Bucureşti. Carol, a început altă aventura, care îi va marca viaţa – cu
Elena Lupescu, soţia unui ofiţer. Ziarele observă ce se întîmplă şi încep să scrie despre
subiect, mai ales cele străine. Insistenţele lui Ferdinand, ale reginei Maria, ale reginei Sofia,
rămîn fără rezultat. Cei doi, Elena si Carol nu se pot reconcilia.

Cum a rămas cu Zizi Lambrino ? Un aranjament cu Guvernul îi acorda o pensie de 100.000

lei/anual cu condiţia să părăsească ţara împreună cu copilul. S-a stabilit lingă Paris, la
Neully într-o vilă cumpărată de statul român. Ea trebuia să restituie corespondenţa cu
Carol pentru alţi 100.000 lei. Adevărul este că deşi a primit banii, nu a predat toate
scrisorile. În 1926 – la doi ani după ce se pronunţase divorţul lui Carol de regina Elena,
Ioana- Zizi Lambrino a intentat un proces pentru pensie alimentară fostului ei soţ. A fost
primul dintr-un şir lung de procese…Ioana Zizi Lambrino a adus drept probe scrisorile
trimise ei de Carol în care acesta recunoştea copilul, pe Mircea Grigore, născut la 8 august
1920. A fost un copil ilegitim, născut in afara căsătoriei. Presa a însfăcat acest subiect şi l-a
desfăşurat pe multe pagini, vreme de ani de zile, la Paris, ca şi la Londra şi Roma şi
bineînţeles la Bucureşti. De întîlnit, însă, cei doi nu s-au mai întîlnit niciodată.Zizi
Lambrino a murit la Paris în 1953. După o săptămînă a murit şi Carol, în exil in Portugalia.

ROMÂNIA MARE

La Chişinău în ziua de 27 martie/9 aprilie

Sfatul Tării a decis unirea Basarabiei cu
Româaia. Trei zile mai tîrziu 30 martie/12
aprilie actul Unirii a fost prezentat regelui
Ferdinand. În decretul regal din 9/22 aprilie
unirea cu Basarabia a fost ratificată. Guvernul
avea doi noi membri, ambii din Basarabia. La
14/27 octombrie 1918 Adunarea constituantă
a provinciei Bucovina a decis să se unească cu
România. La 16/29 noiembrie actul Unirii a
fost înmînat regelui Ferdinand.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 familia regală a revenit la Bucureşti. Armata a defilat

prin tot oraşul. În frunte, călare, regele Ferdinand şi regina Maria. Îi însoţea generalul
francez Berthelot, şeful misiunii militare franceze. Mulţimile pe trotuare entuziaste au
aclamat. De mult nu mai văzuse Bucureştiul o asemenea bucurie. După o lungă ocupaţie
străină oraşul era eliberat.

“Ne-am întors. Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani.…Ne-am
întors triumfători.Nu spun aceasta cu vreun gînd de trufie ci cu smerenie, ca una ce-ar
vrea să cadă în genunchi şi să aducă prinos de mulţumiri. Cum să încerc măcar să descriu
ziua de sguduire sufletească ce-am petrecut… A fost o zi de entuziasm de delir….Am fost
intimpinati la gara Mogoşoaia de generalul Berthelot şi de cîţiva ofiţeri francezi şi englezi
şi bineînţeles de generalii noştri în frunte cu Prezan….Caii ne aşteptau la gară….Carol
intrase călare în oras în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte cu o
trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă: regele cu mine, Nicky (prinţul
Nicolae na) cu generalul Berthelot de celaltă. După noi veneau generalii şi toţi adjutanţii
noştri şi astfel trecurăm solemn de-a lungul cunoscutei şosele Kiseleff pe care erau înşirate
numeroase trupe; cele franceze şi britanice apoi ale noastre în frunte cu regimentul meu 4
roşiori….La mjlocul drumului ne-a întîmpinat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare-;
veniseră să binecuvinteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale aliaţilor. S-au înălţat
cîntări solemne şi ni s-a dat să sărutăm crucea A doua oprire s-a făcut în piaţa Victoriei.
Aici ne-a întîmpinat după datină, primarul cu pîine şi sare, guvernul nostru, numeroşi
foşti miniştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne
entuziaste care mă acoperiră cu ploaie de flori, lucru nu tocmai uşor de înfruntat cînd eşti
călare. După această, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă
inimilor româneşti. Regele, Eu, Nicky şi Berthelot pe acelaşi rînd, eram în fruntea trupelor
noastre, urmate deaproape de trupele aliate. A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în
Capitala noastră. Oraşul înebunise de tot. Aveai impresia că pînă şi casele şi pietrele
drumului strigău urale împreună cu mulţimea.” scrie Regina Maria în “ Povestea vieţii
mele “

În aceeaşi zi / 1 decembrie 1918 / la Alba Iulia Marea Adunare proclamă unirea

Transilvaniei cu vechiul regat. Cu doua luni inainte se formase Consiliul National român.
Negocierile purtate la Arad la mijlocul lunii noiembrie cu guvernul ungar al lui Mihaly
Karolyi au eşuat. Românii au cerut dreptul la autodeterminare cu care Budapesta nu a fost
de acord. Ca reactţe a fost convocata la Alba Iulia o marea adunare naţionala. 100.000 de
delegati veniţi din întreaga Transilvanie au hotărît unirea cu România. S-a format un
Consiliu dirigent cu sediul la Sibiu, care a asigurat conducerea provinciei desprinsă de
AustroUngaria.

Guvernul de la Bucurestia recunoscut unirea la cîteva zile, cînd o delegaţie a Marelui Sfat
Naţional ales la Alba Iulia a prezentat actul Unirii regelui Ferdinand. Prin decretul regal
din 11/24 decembrie 1918 Unirea cu Transilvania a fost ratificată. Vasile Goldiş, Ştefan
Cicio-Pop, Vasile Vaida Voevod au intrat în guvernul de la Bucureşti.

Credinţa în victorie a regelui Ferdinand şi lealitatea sa faţă de poporul român în cele mai
grele clipe ale istoriei sale de pînă atunci au fost un reazem puternic în realizarea Marii
Uniri din 1918. Anii războiului, înfrîngerile, refugiul, clipele de grea cumpănă cînd eram
părăsiţi de toţi au cimentat legătura dintre popor şi monarhie, dintre popor şi cuplul regal,
Ferdinand şi Maria. În acei ani mai multe mari monarhii s-au prăbuşit. În Rusia,
Germania, Austro-Ungaria, Turcia. În România fenomenul a fost invers: o consolidare a
simţămîntului dinastic.

Conferinţa de Pace de la Paris este o grea încercare. Ajuns la Paris, Ionel Brătianu constată
că Aliaţii ne privesc cu răceală. Ei au interpretat pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale
ca o renunţare la tratatul semnat în 1916 prin care intram in război alaturi de Antanta. Ca
urmare, promisiunile făcute atunci României nu mai erau valabile. Marea Unire părea
compromisa la masa tratativelor, chiar dacă în fapt ea deja se realizase. Ionel Brătianu a
trebuit să facă eforturi mari pentru a convinge Congresul să îşi schimbe atitudinea.

Regina Maria pentru a salva situaţia pleacă la Paris. Parizienii, presa o primesc cu multă
simpatie. Atitudinea ei curajoasă şi ataşamentul ei pentru Franţa erau binecunoscute. Se
întîlneşte cu preşedintele Poincare care îi confera legiunea de onoare. Dar momentul
culminant se înregistraza la intilnirea cu primul ministru Clemenceau. Acesta, alături de
preşedintele american Woodrow Wilson, este principalul opozant al cererilor româneşti.
Relaţiile lui cu Ionel Braianu sunt încordate. Întilnirea dintre regina Maria şi
primulministru Clemenceau au durat 2 ore şi s-a ţinut între 4 ochi. Clemenceau a fost
impresionat hotărîrea şi fervoarea reginei ca şi de frumuseţea ei. Sorţii păreau că se
schimbă şi aportul reginei e fost esenţia in schimbarea opiniei de partea Romaniei.
Apariţiile ei publice au impresionat. Era inteligentă, avea o voinţă de fier, si era una dintre
cele mai frumoase femei din Europa. Campania de şarm a reuşit.

Împrejurările au ajutat România în această situaţie fără ieşire. La 21 martie la Budapesta s-

a proclamat republica Sovietică. Pericolul bolşevic era iminent, gata să se întinda din
Rusia, în centrul Europei. Lenin viza o ofensivă a Armatei roţii, pentru a ieşi din izolare. În
acest context, România putea juca un rol decisiv în stingerea focarului. La 15 aprilie armata
ungară ataca în munţii Apuseni, Armata română nu este surprinsă şi trece la
contraofensiva. De rezultatul acestei campanii depind multe. România al cărui aport la
victoria Aliaţilor fusese ignorat pînă atunci în ciuda celor 350.ooo morţi, îşi cîştiga prin
rolul pe care il are la înlăturarea pericolului bolşevic un loc important la negocierile de
pace. Aici se hotăra cum va arăta Europa. La cererea Aliaţilor ofensiva românească se
opreste pe Tisa la începutul lunii mai.

Disputa asupra frontierelor este acută. Brătianu părăseşte Parisul, la 2 iulie în semn de
protest. La 20 iulie armata ungară atacă din nou. Şi din nou armata romănă contraatacă şi
avanseaza rapid spre Budapesta. La 1 august Bela Kuhn, dictatorul bolşevic şi guvernul
său demisionează şi fug la Viena. La 4 august armata română ocupă oraşul şi impune
armstiţiul. În septembrie, Brătianu, care nu e deloc popular printre Aliaţi din cauza
fermităţii cu care susţine cauza românească, demisionează din fruntea guvernului.
Retragerea sa are drept scop să faciliteze incheierea păcii. Se formeaza un guvern în frunte
cu generalul Arthur Vaitoianu, dirijat din umbra tot de Ionel Bratianu. Si Vaitoianu,
demisioneaza in fata ultimatumului dat de Aliati, care ii cer sa retraga armata din Ungaria.
Un nou Guvern de data asta condus de fruntasul transilvanean Alexandru Vaida Voevod,
pentru a nu periclita ceea ce deja se dobindise, il trimite pe generalul Coanda la Paris,
pentru a accepta cererile Frantei, Angliei&Statelor Unite. La 4 iunie 1920 la Trianon
Romania si Ungaria semneaza Tratatul de pace care consfinteste Unirea Transilvaniei cu
Romania. La 28 octombrie, ministrul de externe in guvernul Alexandru Averescu, Take
Ionescu, semneaza tratatul unirii Basarabiei cu Romania. In privinta Cadrilaterului, sudul
Dobrogei, Romania si Bulgaria au semnat la Neuilly la 27 noiembrie 1919 un tratat care
recunostea granitele consemnate la pacea de la Bucuresti in 1913. Noua Românie avea un
teritoriul dublu, de aproape 300.000 km pătraţi în comparatie, cu România antebelică.
Populaţia a crescut în aceeaşi proporţie de la 8,5 milioane la peste 16 milioane. Potenţialul
economic al României Mari s-a dublat faţă de cel al vechii Romanii.

*Viaţa politică este agitată. Partidul conservator care împărţise puterea cu liberalii în
vremea regelui Carol, decade. Reformă agrară a subminat baza economica a
conservatorilor, dependenţi de marea proprietate agricola. Liberalii, aureolaţi de rolul
jucat de liderul lor Ionel Brătianu, în timpul războiului şi al negocierilor de pace, domina
viaţa politică sub domnia regelui Ferdinand. În primii ani după razboi un rol a jucat şi
generalul Alexandru Averescu lider al partidului Liga poporului. Popularitatea sa se
datora prestigiului dobîndit în 1916-18 cînd se dovedise un excelent comandant militar.
Foştii soldaţi il considerau un erou. Unii vedeau în el un viitor şef de mînă forte, dictator,
în detrimentul democraţiei şi monarhiei, al regimului parlamentar pe care unii îl
considerau nepotrivit pentru rezolvarea problemelor care confruntau ţara după razboi. În
România însă monarhia constituţională a fost respectată. Susţinerea de care se bucurau
regele Ferdinand, regina Maria, depăşea pe cea a generalului, el însuşi rămas fidel
Coroanei.
Sentimentele promonarhiste ale poporuluiu erau foarte puternice. În anii de după război,
Ferdinand era venerat, privit ca înfăptuitor al Romaniei Mari, era cel care impărtise
pămint ţăranilor. Decretul din 15 decembrie 1918 semnat de Ferdinand şi Ionel Brătianu
expropria moşiile care aparţineau domeniilor Coroanei, statului, ori private mai mari de
500 hectare. Guvernul generalului Averescu instalat în martie 1920 avea ca misiune
ducerea la capăt a reformei agrare. Ceea ce şi face. La 17 iulie 1921, regele promulga
legea. Un milion patru sute de mii de tarani au primit sase milioane de hectare de pamint.
A fost cea mai radicala reforma agrara din istoria Romaniei dar si din Europa în acea
epocă.

Familia regală are trei copii de căsătorit. Este întîi prinţul moştenitor Carol, apoi fiica mai
mare, Elisabeta, şi în sfîrşit Maria. Carol are 27 de ani, Elisabeta un an mai putin 26, iar
Maria, 20. Exregele Constantin al Greciei are şi el doi copii de căsătorit. Prinţul moştenitor
George şi prinţesa Elena. Maria, care se visează, ca şi bunica sa Victoria a Imperiului
britanic, soacra Curţilor regale, vede aici o şansă. Ea vedea diplomaţia romanească intarita
de legături de familie. Îi propune exregelui Constantin o dublă căsătorie. A lui Carol cu
Elena şi a Elisabetei cu George. Planul se realizează.

La 27 februarie 1921 George al Greciei se căsătoreste la Atena cu Elisabeta. La 10 martie,

acelaşi an, la Bucuresti, Carol se căsătoreşte cu Elena. Maria pune la cale încă un mariaj
regal şi tot în Balcani. Alesul este Alexandru I Karaghiorghevici, regele Iugoslaviei.
Căsătoria va fi celebrată la 8 iunie 1922 la Belgrad. Va fi o căsătorie reuşită. Ceea ce nu se
poate spune despre celelalaltă doua, terminate în scurt timp cu divorţuri. Alexandru si
Maria au avut o casatorie fericita, din pacate curmată de un atentat terorist. Regele
Alexandru a fost ucis in 1934, la Marsilia.

Punctul culminant trăit de regalitate a fost ceremonia încoronării de la Alba Iulia, la 15

octombrie 1922. Întîi s-a desfăşurat un serviciu religios în catedrala Unirii, construită după
război. Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel pe care o purtase şi unchiul său Carol 1
cînd Romania s-a declarat regat în 1881.

Constantin Argetoianu scria în amintirile sale “ Ceremonia Încoronării a fost foarte reuşită
şi totul a fost bine organizat….Biserica, peristilul din jurul ei, decorate cu sobrietate, se
prezentau cu atît mai plăcut cu cît vremea era minunată…A fost întîi un TeDeum la care
au asistat Suveranii şi participanţii invitaţi…În faţa foişorului regal sta înşirată armata.
Regele şi Regina îmbrăcaţi în mantalele lor hieratice de catifea stacojie, brodată şi paftată
cu aur au mers pe jos de la biserică la foişor, urmaţi de tot alaiul. După ce au urcat treptele
foişorului şi s-au imobilizat ca într-o icoană, cu feţele spre armată, au apărut preşedinţii
Camerei şi Senatului purtînd fiecare cîte o coroană pe o perină de catifea roşie. Pherekyde
a prezentat regelui coroana sa, iar Orleanu reginei pe a ei. Regele s-a încoronat singur, şi
apoi a pus coroana pe capul reginei. Muzicile au intonat imnul regal şi uralele au umplut
văzduhul…A fost un moment înălţător… Mi-am adus aminte de toate suferinţele şi de
toate nădejdile de la Iaşi şi trîmbiţele soldaţilor mi-au răscolit adîncul sufletului….”

A doua zi la Bucureşti a avut loc o paradă militară sub Arcul de triumf. Regele şi regina
refac drumul lui Carol Întii la sosirea sa în ţară 10 mai 1866: şoseaua Kiseleff, calea
Victoriei…Se organizeaza serbări şi receptii în prezenţa corpului diplomatic şi a unor înalţi
oaspeti străini. Entuziasmul aratat regelui Ferdinand şi reginei Maria a demonstrat încă
odată popularitatea de care se bucurau. Au fost momente înălţătoare, fericite, de care
poporul român nu prea a avut parte. Este de fapt clipa suprema a monarhiei. Cu o
Românie întregită, respectata în Europa şi în
lume.

GLORIE SI AMARACIUNI

În decembrie 1921 generalul Averescu a

demisionat. Va reveni la putere pentru scurt
timp in 1926. Regele Ferdinand il cheamă la
guvernare pe Ionel Brătianu, şeful
puternicului partid liberal, sfetnicul său cel
mai apropiat. Alegerile, organizate în martie
au confirmat optiunea regală. Liberalii cîştigă
detaşat, cu 222 locuri, în vreme ce Partidul
Ţărănesc a obţinut numai 40, Partidul
National 26, iar Partidul Poporului, al
generalului Averescu numai 13. Aşadar – un Guvern puternic s-a instalat la Bucureşti. A
urmat o perioada de pace socială şi reforme. Dar cea mai mare realizare a anilor 20 a fost
Constituţia.

Proiectul a fost prezentat Parlamentului la un după alegeri. Camera Deputatilor a votat

favorabil la 26 mai. A doua zi Senatul a dat votul său. La 28 mai Ferdinand a promulgat-o
prin decret regal. Era o continuare a Constituţiei din 1866 a înaintaşului său Carol I şi una
dintre cele mai democratice din Europa. Libertăţile civile, drepturile politice erau
garantate ca şi proprietatea privată.

Guvernul Brătianu a luat măsuri energice pentru dezvoltarea economiei româneşti. Şi în

plan politic lucrurile au mers bine. Ţara s-a refăcut după dezastrul din deceniul precedent.
Romînia era respectată în Europa, ca o putere regională în sudestul continentului.
Regalitatea era la zenitul său, cu poporul alaturi de regele său, Ferdinand.

In noiembrie 1925 regina Alexandra, mătuşa reginei Maria şi soţia regelui Eduard al Vll-
lea, moare la Londra. Prinţul Carol este trimis să participe din partea familiei regale la
funeralii. Supriză mare, nu se mai întoarce la Bucuresti. Pleacă la Paris, unde îl aştepta
Elena Lupescu. Noua aventură nu atrasese atenţia, părea a fi una din nenumăratele relaţii
ale lui Carol. Femeia aparent nu avea nimic care să îl fixeze pe amatorul de idile pasagere.
Era fiica unui farmacist, divorţată de un ofiter. Era şi personaj cunoscut al lumii mondene
din Bucuresti. Prinţul moştenitor a intilnit-o în timpul abstenţelor principesei Elena din
ţară. Voiajul la Londra şi escala la Paris părea unul obisnuit.

Lovitură de teatru: după după cîteva săptămîni, la 5 decembrie, de la Veneţia, unde se afla
împreuna cu iubita sa, numita Magda de presa italiană, care urmăreste voiajul, Carol
trimite o scrisoare de abdicare. Nu făcea prima dată un asemenea gest. În 1918, în plin
război, se refugiase cu Zizi Lambrino la Odessa unde se căsătorise. Asta însemna
decăderea sa din succesiunea la tron. Părinţii au trimis degrabă emisari şi l-au convins să
se întoarcă la Iaşi. Atunci s-a reusit repararea greşelii prinţului.

Şi de data asta Ferdinand&Maria trimit emisari să îl determine să renunte la hotărîrea sa.

Dar Carol e departe de a dori să se întoarcă la Bucuresti. Afirmă că doreşte să trăiasca
departe de ţară, ca un simplu civil. Fusese educat de Carol întîi şi Ferdinand pentru a
succede la tron. Dinastia vedea în el urmaşul legitim şi îşi punea mari nădejdi în el. Reactia
lui Carol după discuţiile cu emisarii regelui şi reginei este de a trimite o a doua scrisoare,
în aceiaşi termeni, de data asta de la Milano : “ Declar prin aceasta că renunţ în mod
irevocabil la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a
Statutului Familiei Regale, m-am bucurat pînă astazi. Ca principe al României şi ca
membru al Familiei Regale. Renunţ totodată la drepturile Ce mi-ar reveni prin legile ţării
asupra fiului meu şi a averii sale. Mai declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra
drepturilor la care am renunţat de bună voie şi din proprie iniţiativă şi mă angajez, pentru
binele tuturor, să nu mă întorc în ţară timp de zece ani ani, iar după expirarea acestui
termen să nu mă mai întorc fără autorizaţia Suveranului.”Milano, 28 decembrie 1925.

Odată cu scrisoarea de renunţare la tron a lui Carol, ţara era aruncată într-o criză dinastică.
Viitorul devenea nesigur, Ferdinand e bolnav şi ştie că trebuie să se decidă. În ultima zi a
anului 1925 regele convoacă la Sinaia Consiliul de coroană pentru a cere decădereea din
drepturile de moştenitor a prinţului şi declararea lui Mihai, nepotul său, ca viitor rege al
României. Pina la majorat urma să existe o regenţă formată din trei persoane. Brătianu,
Ştirbey, Averescu sunt pentru acceptarea abdicării. Iorga si Argetoianu pentru continuarea
negocierilor şi respingerea actului de abdicare. Maniu şi Mihalache cer moderaţie.

Consiliul de coroană se înclină în faţa dorintei regelui Ferdinand şi îi acceptă propunerile.

Regele şi-a călcat pe inimă, Carol era fiul iubit. Renunţă la propriile sale sentimente
paterne pentru a fi de folos ţării. Carol este dezmoştenit în favoarea fiului său, nepotul
regelui Ferdinand, Mihai, în vîrstă de numai cinci ani.

În occident playboiul prinţ Carol face deliciul presei. Ziarele scriu despre fuga lui, despre
renuţarea la tron. Carol se arată in cazinouri, la curse de masini, in cercuri mondene.
Preferă Parisul. Pretudindeni este insoţit de metresa sa; Elena Lupescu. În secret au loc
negocieri, parlamentări cu emisari veniţi de la Bucureşti. Carol este interesat de un singur
lucrur. Nu de tron, ci să obţină cît mai mulţi bani cu care să-şi asigure modul de viaţă
costisitor.

Brătianu se apropia de finalul mandatului sau. Era la putere din 1922. Unul din foarte
puţinele guverne care au rezistat patru ani. În martie, 1927 Ionel Brătianu demisionează.
Un motiv al retragerii sale a fost că în situaţia creată de Carol, apar zvonuri, instrumentate
de liderii celorlalte partide, după care ar dori, dată fiind boala regelului, să impună
propria sa dictatură. Urmeaza o campanie de presă împotriva sa. Brătianu a preferat să
demisioneze pentru a curma asemenea speculaţii. În fruntea Guvernului regele il cheama
pe generalul Alexandru Averescu. Alegerile îl dau de altfel cistigator. Mecanismul
rotativei guvernamentale iniţiat de Carol Î încă o dată a funcţionat. Partidul poporului, al
generalului, obţine majoritatea locurilor din Parlament. La putere, şi generalul Averescu se
vede confruntat cu aceleaşi temeri, speculaţii şi zvonuri dupa care ar urma să conduca ţara
cu mînă forte şi să se declarare dictator, după modelul Italiei, unde făcuse studii şi mergea
frecvent. Adevărul este că atmosfera era încordată. Gestul prinţului Carol produsese o
criză, nu numai dinastică, dar a întregului edificiu ridicat de regele Carol şi continuat de
Ferdinand. Şi în familia regala tensiunea este mare. Dezamagirea resimţită de Ferdinand e
adinca şi îi va accelera evoluţia bolii. Regele se izolează la Scroviştea, apoi la Pelişor, sub
îngrijire medicală, să îşi trăiască ultimele luni.
Prinţul Carol, sub numele Carol Caraiman, a trăit o vreme în Italia, apoi în Anglia. În
toamna se găsea împreună cu Elena Lupescu la Paris. Aici vine regina Maria, aflată în
drum spre Statele Unite să îl întîlnească. Fără nici un rezultat. Carol nu este deloc dornic să
revina la Bucureşti. Regina Maria va rămîne dincolo de ocean doua luni. Vizita este un
mare succes de imagine, am spune astăzi. Presa reflectă abundent traseul frumoasei regine
venită din Europa. New York, Washington, Chicago, Los Angeles o primesc cu entuziasm.
Imaginile de arhivă o arata inconjurată de mulţimi care o aclamă, primită de oficialităti,
stînd de vorba cu ziarişti. Reportaje, interviuri, fotografii…Interesul legat de personalitatea
reginei, este mare. Regina ţine prima pagină pînă în decembrie la plecarea spre casă, unde
este chemata de agravarea bolii regelui Ferdinand.

SFÎRŞITUL UNUI MARE REGE

La începutul anului 1927, care avea să fie şi

ultimul al vieţii regelui, boala fatală intră în
faza terminală. Suferea de un cancer de
intestin. Nu e deloc liniştit deşi lăsa în urmă o
ţară mare şi unificată. Aproape 17 milioane de
romani trăind pentru prima dată în acelaşi
stat. Renunţarea la tron a fiului său iubit,
Carol, a creat incertitudini majore. Mihai e
minor. Regenţa nu este decît o soluţie efemeră cu atît mai mult cu cît membrii ei au o
experienţă politică precară.

Boala lui Ferdinand agravîndu-se, speranţele de vindecare nule, regele ţine să lase ţara
condusă de cel mai experimentat politician, vechiul său colaborator, Ionel Brătianu. La 4
iunie îl invită pe generalul Averescu la palat şi îi cere să se retragă. Lumea înţelege că
regele, în ciuda dezminţirilor oficiale, nu mai are nici o speranţă să supravieţuiasca, şi- ca
om al datoriei, monarh constituţional – ţine să lase lucrurile în regulă.

La sfîrşitul lunii iunie sunt organizate alegeri. Liberalii le cîştigă detaşat. Se formează un
guvern prezidat de Ionel Brătianu. Dar Partidul National Ţărănesc atrage atenţia prin
influenta sa în creştere. Se formase cu un an in urmă, 1926, prin unificarea Partidului
Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc din Vechiul regat,
condus de învăţătorul Ion Mihalache. El nu a reuşit să se impună în alegerile din iunie, dar
este deja cel mai important partid de opoziţie. Ionel Brătianu este la apogeul puterii sale.
Are in spate un mare partid, cu experienţă de guvernare. Dacă tatăl său a fost cel mai
aproapiat sfetnic al lui Carol Întîi, Ionel Brătianu a continuat tradiţia fidelităţii faţă de tron.
Pentru cei doi Brătieni, monarhia a fost instituţia în jurul careia s-a contruit statul roman
modern şi amîndoi au înţeles să o slujească cu devotament.

Suferintele inimaginabile ale regelui Ferdinand continuă. Cei din jurul lui ii admiră curajul
şi stoicisimul cu care indură totul. Nu se plînge de nimic niciodata. La 20 iulie 1927
preaiubitul şi bunul rege Ferdinand se stinge. Avea numai la 62 de ani. Fusese nepot, nu
fiu, al marelui rege Carol. Venise în România in 1886 ca tînăr ofiţer, sortit tronului
României….
Ferdinand a fost educat de unchiul său să domnească. A fost o şcoală aspră, cu un mentor
sever, dedicat total simţului datoriei. Ferdinand a fost un om timid, singuratec, adesea
umbrit de spectaculoasa, inteligenta şi hotărîta sa soţie, regina Maria. Ar fi preferat să fie
un simplu civil, să îngrijească colecţii de plante. Era un rafinat botanist. Ar fi vrut să îşi
trăiască viaţa călătorind prin păduri şi rezervaţii naturale. Era un fervent cititor, un om
foarte cult, poliglot…Extrem de modest, încerca să treacă neobservat. Era un chin pentru el
să se adrese unei adunări, sau să ţină un discurs mulţimii. Avea o bibliotecă impresionantă
unde îi plăcea să îşi petreacă timpul răsfoind albume, ierbare, cărţi de călătorie. Era un
savant, un erudit. Îşi ascundea ştiinţa, detesta să apară superior, sau să îşi afirme rangul
regal în faţa cuiva. Politica şi inerentele ei conflicte îi displăceau profund.

A domnit 13 ani în condiţii extraordinar de grele. Şi ce mari lucruri a înfăptuit.

A urcat pe tron în împrejurari dramatice în septembrie 1914, la cîteva săptămîni după ce

incepuse războiul. Un conflict armat devastator, cu milioane de combatanţi. Un carnagiu.
La sfirşitul anului 1916, la cîteva luni după ce România a intrat în război de partea
Antantei, a urmat contraofensiva Triplei Alianţe şi dramaticul refugiu în nordul Moldovei,
cu ţara ocupată de armate straine. Abnegaţia regelui, tăria sa de caracater, au făcut ca ţara
să nu se prăbuşească. Jertfa soldatului român a fost efectul atitudinii sale ferme, a
exemplului dat de rege. Ferdinand se face foarte iubit de soldat, de ţăranul român, este
respectat. Să nu uitam că era german.

S-a manifestat ca un patriot român în toti anii de domnie, in toate atitudinile sale publice.
A fost ca şi Carol Întîi un mare rege. Românii au înfăptuit unirea cu Basarabia, Moldova,
Transilvania şi Bucovina, sub sceptrul regelui Ferdinand. Pentru simţul datoriei, a fost
numit “Ferdinand cel loial şi “Ferdinand Intregitorul”. Moartea sa a îndoliat o ţară. Lumea
l-a plîns. S-a stins intr-o noapte de vara, la 20 iulie, la Sinaia în castelul Pelişor pe care il
alesese ca reşedinţă după căsătoria cu Maria de Saxa Coburg Gotha. Era aproape ora două.
L-a vegheat regina Maria şi copii lor : Maria, Elisabeta, prinţul Nicolae, principesa Ileana.
La un moment dat a părut să îşi revină. Spune “ Sunt obosit“…Au fost ultimele sale
cuvinte.

Funeraliile au avut dimensiuni impresionante. A fost un rege iubit. Pe tot drumul de la

Sinaia la Bucureşti şi apoi spre Curtea de Arges, gările, drumurile au fost pline de lume în
doliu. Puţini şi-au dat seama pînă în acea zi cît de iubit a fost acest rege, modest, discret,
care nu a făcut niciodată caz de regalitatea lui. Şi prin asta cu atît mai respectat. A fost o
despărţire extrem de grea poate şi pentru că se sfirşea o epocă. Una de mari încercări, dar
glorioasă. Sub sceptrul regelui Ferdinand, poporul român a obţinut cele mai mari izbînzi.
Avea de ce să îl venereze şi plîngă.

Pretutindeni au fluturat steaguri tricolore în bernă, Au bătut clopotele tuturor bisericilor

din Romănia. Comunicatul oficial al Guvernului, printre altele, spunea : “

Primul rege al României Mari a murit în urma unei boli grave din cauza căreia s-a
terminat brusc cea mai glorioasa domnie din istoria ţării, o domnie care a făcut realitate
din visul secular al poporului nostru…Poporul nostru nu va uita niciodata că nu a existat
sacrificiu pe care regele Ferdinand să nu il fi făcut pentru supremul bine al ţării.”
Marele rege Ferdinand odihneşte în veci la Curtea de Argeş, ca şi înaintaşul său marele
rege Carol l.
DINASTIA.REGELE CAROL al ll-lea

CAROL AL DOILEA

1. RESTAURATIA

Încercărilea de întoarcere făcute de Carol

în ţară datează din 1927, imediat după
moartea lui Ferdinand şi IIC Bratianu.
Cît era în viaţă regele Ferdinand si IIC
Brătianu Carol nu avea nici o şansă să
revină pe tron. Dar după 1927 nimeni nu
mai putea exclude scenariul unei
întoarceri. Formula Regenţei nu era
sigură. Carol însuşi şi-a manifestat de
mai multe ori dorinta de a reveni, şi de a
fi anulat actul din 4 ianurie 1926. Mai
tîrziu Carol va pretinde că a fost alungat
de pe tron, nu că ar fi renunţat la tron, şi
că ar fi fost victima unei cabale
organizată de mama sa, regina Maria, Ionel Bratianu şi Barbu Stirbey…Cine il susţinea pe
fugar ? Simpatiile sale erau mai ales din zona armatei. Alt aliat era fratele său Nicolae care
dorea să nu se mai ocupe de politică, preferînd exclusiv viaţa particulara. Dorea să se
căsătoreasca, ca şi Carol, să facă o căsătorie morganatică cu văduva Săveanu (Dolitti) Or,
pentru asta, întoarcerea lui Carol era prima condiţie. Carol mai avea sprijin şi printre
politicieni. Iulia Maniu şi Ion Mihalache nu priveau cu ochi răi întoarcerea sa. Ar fi fost un
aliat important împotriva liberalilor, adversari ai restauraţiei. Sunt apoi intelectuali
influenţi, amestecati în politică, precum Nicolae Iorga, Octavian Goga şi Nae Ionescu.

Liderii PNT au făcut prima tentativă serioasă de a-l readuce pe Carol în ţară. În 18 martie
1928 a avut loc un miting la Bucureşti unde s-a cerut demisia guvernului condus de Vintila
Brătianu. Liderii PNŢ au hotărit organizarea unui alt miting, de mari proporţii la Alba
Iulia pentru 6 mai. Era vorba de a reedita marea adunare din 1 decembrie 1918 şi
ceremonia încornorării din 1922. Substratului acestui miting era de fapt readucerea în ţară
a lui Carol. 20.000 de manifeste cu o ‘ proclamaţie către ţară’ a lui Carol urmau să fie
aruncate din avion. Cei 100.000 de participanţi trebuia să îl aclame ca “rege pe Carol”, aşa
cum proclamaseră unirea în 1918. Carol trebuia să aterizeze din avion chiar în timpul
desfăşurării mitingului. Apoi cei 100.000 trebuiau să pornească într-un marş pînă la
Bucureşti. Sub această presiune guvernul trebuia să demisioneaze iar regenţa să îl
recunoască rege pe Carol. Carol a părăsit Parisul la 28 aprilie. A trecut în Anglia, unde
spera, datorită înrudirii sale cu familia regală, să poată organiza plecarea în România.
Tentativa eşuează. Guvernul britanic sesizat de cel român îi cere lui Carol să părăsească
ţara. Cele două avioane închiriate pentru a face zborul în România sînt rechiziţionate.
Manifestele sunt confiscate. La Alba Iulia mitingul are loc aşa cum a fost planificat. Se ţin
discursuri antiguvernamentale, dar surpriza nu se produce. Carol se întoarce în Franţa, la
Neuilly. Reşedinta sa din Paris devine locul intrigilor si manevrelor care pregatesc
reîntoarcerea lui la Bucuresti.
La 3 noiembrie cabinetul lui Vintila Brătianu a demisionat. Citeva zile mai tirziu, Iuliu
Maniu a devenit prim ministru. De această schimbare se legau multe sperante. Pentru
Carol situaţia era complet diferită. Cind renunţase la tron dăduse presei declaraţii în care
se arăta hotărît să trăiască în străinătate ca un simplu particular. După moartea regelui
Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, după venirea la putere a lui Iuliu Maniu mai ales,
atitudinea lui s-a schimbat. El arată acum intenţia de a se întoarce, de “a servi ţara”, de a-
şi” revendica drepturile “. Era numai o chestiune de timp ca lucrul să se şi producă. În
fond Carol este un ambiţios. Fusese educat să domneasca chiar de Carol înîi. De ce să
rămînă un simplu particular, cînd un tron era vacant, îl aştepta. Spre deosebire de fratele
său Nicolae, membru al Regenţei, Carol era pasionat de politică. Nu se imagina pentru
restul vieţii ca spectator la cursele de maşini, răsfoind clasoare de timbre…A luat –în noile
împerjurări – decizia să îşi recapete tronul, să fie rege, să aibă putere.

Pînă în 1927 regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Barbu Ştirbey fuseseră obstacole prea
puternice pentru o restauraţie. Nu existau circumstanţe favorabile. Ele apar in 1930, cînd
criza economică şi politică cerea o schimbare. Populaţia îşi pune speranţele în revenirea lui
Carol. Regenţa era prea slabă şi divizată. Forţele politice la fel. Intrigile de la Paris, din
anturajul lui Carol, au luaseră amploare. Politicieni influenţi şi şefi militari s-au înţeles cu
Carol să îl sprijine să se întoarcă pe tron.

Partizanii revenirii lui Carol pe tron aşteptau un moment favorabil. Clipa cea mare pentru
ei apare la începutul verii 1930. Carol nu are un plan bine stabilit. Nu ştie dacă va fi din
nou rege sau va primi un loc în Regenţă. Ştie însă că există un curent favorabil pentru el în
ţară el şi vrea să îl exploateze. Exista un singur risc : să fie expulzat.

Pleacă cu maşina de la Paris pîna la Munchen. Aici închiriază un avion Farman cu doua
locuri şi decolează. Aterizează la Cluj în aceeaşi zi. De aici ia un alt avion şi seara ajunge la
Băneasa. Complotiştii îl aşteptaseră după amiază, la 17,00, dar Carol a întîrziat şi ei au
plecat crezînd că nu mai vine. Carol, a fost întîmpinat numai de comandantul
aeroportului. Într-o maşină a ajuns la palatul Cotroceni. Aici s-a întîlnit cu prinţul Nicolae,
care îl aşteptase mai devreme la Băneasa.

Vestea că s-a întors Carol, a bulversat mediile politice. Zvonurile au umplut repede
Bucureştii.T oată noaptea de 6/7 iunie (vineri spre sîmbătă) la Cotroceni au loc negocieri.
Iuliu Maniu, primministru la acea dată, era la curent cu planul lui Carol de a reveni în ţară
şi nu ca simplu particular. I-a amintit condiţiile pe care i le pusese : 1. Carol să fie membru
al Regenţei şi 2. să se împace cu Elena, maiai lui Mihai, şi mai ales, să nu o aducă în ţară pe
Elena Lupescu. Carol, formal, a acceptat. Toată noaptea la palatul Cotroceni este un
adevărat pelerinaj. Palatul, de altfel, este înconjurat de un regiment de fideli, adus de
prinţul Nicolae.

7 iunie. Dimineaţa, Carol, faţă de Ion Mihalache şi Grigore Iunian, dovedeşte cu totul alte
intenţii decît declarase cu o seară înainte. Cere sa fie încoronat rege. Cei doi sunt de acord.
Iuliu Maniu convoacă Regenţa, care nu e de acord şi cere să aibă o intrevedere cu Carol.
Carol cere din nou să fie proclamat rege. Este chemat primul ministru Iuliu Maniu.
Patriarhul Miron Cristea şi Iuliu Maniu declară că au jurat credinţă regelui Mihai.

Primul ministru Maniu convoacă Consiliul de ministri. Maniu e de parere : Carol să fie
proclamat regent şi după o vreme să fie proclamat rege. E susţinut de Madgearu şi Vaida
Voevod. Mihalache şi Iunian susţin proclamarea lui Carol rege imediat. În timpul şedinţei
la Guvern apare o delegaţie de 30 parlamentari PNŢ care cere proclamarea lui Carol rege.
Maniu acceptă. Deja lucrurile îi scăpasera de sub control. Rolul lui în aducerea lui Carol
este însă mare. Pînă în acest punct el fusese omul de decizie. Carol susţinut de armată face
propriul lui joc. Iar printre politicieni, ca şi în Regenţă, e dezbinare. Unii se gîndesc că
susţînind pe Carol vor face carieră. Ţărăniştii cred că vor avea un sprijin politic de la rege
şi-i vor înlocui pe liberali din graţiile Curţii regale. Carol a jucat această carte. A promis, a
dat asigurari, s-a angajat.

La ţăranişti părerile sunt împărţite. La liberalila fel. Vintilă Brătianu şi I.Gh.Duca sunt
împotriva restauraţiei. Gheorghe Brătianu, este favorabil ideii. Carol, în dimineaţa de 7
iune, in vreme ce guvernul era întrunit, se vede la Cotroceni cu Averescu, Prezan,
Anastasescu, generali influenţi în armată. Ei îşi dau acordul. La fel Octavian Goga,
Constantin Argetoianu, dr.Nicolae Lupu. Liberalii se întrunesc de urgenţă. Vintilă
Brătianu, şeful PNL după moartea fratelui său, se opune restauraţiei, şi spune presei că
PNL va refuza orice conlucrare cu Carol. I.Gh.Duca publică în Viitorul o declaraţie în care
spune: “ Aş considera că mă dezonorez făcînd astfel şi deci să sfîrşesc cariera mea politică
cu un act de dezonoare…Fapta de azi noapte este cea mai primejdioasă aventură ce s-a
putut face şi este tot ce poate aduce mai mult rău consolidării noastre naţionale şi situaţiei
ţării noastre în toate privinţele…Sfatul pe care îl dau partidului nostru este intransigenţa
absolută. Vor veni vremuri foarte grele.” Declaraţia favorabilă lui Carol facută de Gh
Brătianu, duce la excluderea sa din PNL. Liberalii se scindează.

Iuliu Maniu îşi dă demisia. GG Mironescu devine prim ministru cu sarcina de a instala pe
rege. Primul act al guvernării este anularea deciziei din 4 ianuarie 1926 şi a punctelor 6 şi 7
din statutul Casei regale, prin care Carol îşi pierduse drepturile la tron. Regenţa se
autodizolvă.

Se văd de obicei regi detronaţi de fii lor, acum Carol îl detroneaza pe propriul său fiu care
devine : “voevod de Alba Iulia” un titlu creat pentru aceasta situatie. Una din primele griji
a fost pentru Carol să îşi reîntîlnească fiul pe care tocmai îl detronase. Carol vine la palatul
din şoseaua Kiseleff. Regele Mihai, îşi aminteşte “Mama privea pe fereastră într-o stare de
agitaţie extremă. Deşi stătea cu spatele la mine ştiam că plînge. Iar acolo, aşezat călare pe
un scaun, se afla un bărbat pe care nu îl cunoşteam. Înalt, arătos şi cu o mustaţă scurtă.
Tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi m-a luat în braţe, strîngîndu-mă foarte tare. Mă
simţeam prizonierul lui…Nu ştiam că avea să urmeze cea mai rapidă lovitură de stat din
istorie.” (O domnie întreruptă, pp.43)

8 iunie a căzut intr-o zi de duminică. A fost convocat Parlamentul. Grigore Iunian a

prezentat propunerea anulării deciziilor din 1926 şi a declarat pe Carol rege, sub titlul de
Carol al doilea. S-a trecut la vot, 485 bile albe, 1 neagră. Liberalii au absentat. Carol a fost
apoi invitat să jure pe Constituţie. Şi-a prezantat programul şi a fost aclamat de lumea din
sală.

Vintila Brătianu a publicat un “manifest către ţară” în care e scris că s-a dat o lovitura de
stat. Emoţia a fost mare, lucrurile puteau degenera. Armata a fost consemntă în cazărmi,
pregătită să intrevină. A fost unul din elementele de sprijin ale lui Carol în actul
restauratiei. Altul a fost Primul ministru Iuliu Maniu, care spera, cunoscînd resentimentele
lui Carol pentru liberali, pentru Brătieni mai ales, să aibă un sprijin puternic la rege.
 Societatea româneasca şi-a pus mari sperante in Carol.
Era popular, iubit, în armata mai ales. Unii îl vedeau ca
pe o victimă a intrigilor de la Curte care îl îndepărtaseră
de ţară. Chiar el acreditase ideea asta. Regina Maria,
Ionel Brătianu şi Barbu Stirbey erau făcuţi cf. acestei
versiuni, responsabili. Se speră că odată ce regele s-a
intors, lucrurile se vor indrepta. Economia românească
era in plina criză. Lumea aştepta că se va termina
confuzia de la vîrf, unde Regenţa era departe de a
stăpîni situaţia. Toarte aceste speranţe se îndreptau spre
tînărul rege, Carol al doilea.

OMUL PROVIDENŢIAL

Guvernul condus GG Mironescu îşi dă demisia la numai

5 zile de la formarea lui. Iuliu Maniu se întoarcc ca prim
ministru, post pe care îl părăsise cu nici o săprămîna în urmă. Va demisiona la rindul lui
peste 2 luni, cînd va afla că Elena Lupescu s-a întors în ţară. Era limpede că regele Carol i-a
manipulat şi pe adversarii şi pe susţinătorii lui. Şi-a încălcat pe rînd toate angajamentele.
Era dornic să conducă România, atras de ideea de a fi rege, dar nedispus să facă sacrificiile
cerute de poziţia unui rege. Va domni zece ani, pîna in septembrie 1940. Carol rămîne un
personaj controversat, a cărui memorie este şi astazi disputată. Au fost zece ani de succese
economice, de prosperitate, dar şi de eşecuri. S-a vorbit despre corupţia regimului său şi
de a sa proprie. S-a speculat pe marginea povestii cu Elena Lupescu.

Carol era atras de ceremonii, de uniforme, ii face plăcere să organizeze paăazi. Ii placea să
poarte uniforme fanteziste pe care le concepea singur. Unii au spus că a fost singura lui
preocupare ca rege. De ce s-a întors Carol în Romania ? Din raţiuni financiare ? Posibil.
Fondurile alocate în anii 1925-1930 nu erau deloc pe măsura pretenţiilor lui. Ca rege se
putea bucura de fastul pe care il dorea. Cît a fost rege a făcut o mare avere din care a trait
mai tirziu în exil. Din raţiuni politice ? El nu pare să fi avut un plan pentru România. Zece
ani s-a străduit să diminueze rolul partidelor, al parlamentului şi al Guvernului. A dorit
nu numai să domnească, ca un rege constituţional, dar să şi guverneze, să stăpînească.
Democraţiile europene se găseau într-un declin vremelnic. Vremurile se anuntau tulburi.
Nu numai in România.

Suirea pe tron a lui Carol al doilea, la începutul lui iunie 1930, a fost întîmpinată cu mari
speranţe. Slăbiciunea Regenţei şi guvernarea PNŢ, redutabil in opozitie dar ineficient la
putere, criza economică prelungită, au făcut să fie nevoie de un suflu nou. Carol era
întruchiparea acestor aşteptări. În primi trei ani de la restauraţie, mai multe guverne se
perindă la putere, Iuliu Maniu, GG Mironescu, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voevod
formează cabinete care nu rezistă. Clasa politică era acuzată de corupţie şi neputinţa de a
rezolva problemele economice şi sociale grave de la începutul anilor 30.

Simpatia pentru tînărul rege, avea doar 37 de ani la urcarea pe tron, rămînea însă intactă.
Era un rege popular, privit cu încredere. De el se legau speranţele ieşirii din criză, pentru
mai multa ordină şi cinste în administraţie, în viaţa politică. Mai ales în armată se bucura
de sprijin. Dar şi printre industriaşi&bancheri, atraşi de programul lui de modernizare a
ţării. Dar şi printre intelectuali, pe care îi susţine cu fonduri importante. Şi ei văd în Carol
omul providenţial.

Carol, fire autoritara, îşi doreşte nu doar să domneasca ci să guverneze. Nu se bazează pe

partide cum procedasera Carol I şi Ferdinand. Dorea ca miniştrii să asculte de el, nu de
şefii de partid. Carol se vedea deasupra partidelor şi voia să monopolizeze relaţia cu
societatea. De aceea a dus o politică de slăbire a partidelor pentru care a avut o
neincredere la care nu a renunţat niciodată. A încurajeat dizidentele şi sciziunile, le-a
acaparat oamenii de valoare. S- amestecat îin treburile guvernelor, a dorit să îşi impună
soluţiile. Şi-a impus favoriţii ca miniştri. Toate deciziile importante a cerut să treacă pe la
el, în ciuda textului Constituţiei din 1923. A cerut tuturor subordonare faţă de voinţa sa, şi
nu faţă de Parlament, al cărui rol se reduce.

Lumea se aştepta ca la întoarcerea sa în ţară, Carol să se împace cu Elena. Era simpatizată,

văzuta ca o victimă a aventurilor soţului ei. Se făcuse iubita pentru că dăruise ţării un
moştenitor, Mihai, cu care apărea uneori în public la ceremonii oficiale. Divorţul lor se
pronunţase în 1928, dar lucrurile se puteau îndrepta gîndeau destui. Opinia publică dorea
asta. Cercuri influente de la Bucureşti, dar şi de la curţi regale, îl îndemnau pe Carol spre
această soluţie. Ar fi fost bine pentru imaginea şi prestigiul său, pentru stabilitatea
monarhiei.

Carol după numai două luni de la Restauraţie a adus-o în ţară clandestin pe Elena
Lupescu, de la Paris. O vreme a stat ascunsă la Sinaia. Puţină lume era la curent. Apoi
bineînţeles s-a aflat. Carol îi promisese lui Iuliu Maniu ( dar şi altora) că nu o va aduce în
tara şi lăsase să se înţeleagă că ar fi dispus să îşi reia viaţa, cel puţin oficial, cu Elena.

Cînd afla ca a fost minţit, Iuliu Maniu a demisionat. Guvernul său durase numai 4 luni.
Trebuia să constate că nu calculase corect atunci cînd îşi imaginase că îl va putea manipula
pe rege. El fusese cel manipulat. GG Mironescu a fost rechemat la şefia cabinetului. La 4
aprilie 1931, şase luni mai tîrziu, şi GG Mironescu s-a retras. Din acest moment PNT –care
contribuise mult la intoarcerea lui Carol pe tron- s-a înstrăinat de rege. Liderii ţăranişti au
fost de aici încolo printre principalii lui critici.

Carol îşi urmăreşte ceea ce îşi propusese : un regim carlist. Impune un guvern pe deasupra
partidelor, alcătuit din oameni care îi erau lui fideli. Prim-ministru este numit istoricul
Nicolae Iorga. Mai făceau parte printre alţii, C-tin Argetoianu şi Mihail Manoilescu.
Titulescu ocupa portofoliul externelor. Nici acest guvern nu aduce stabilitatea. Lipsa lui de
reprezentativitate, certurile dintre miniştri, şi mai ales amestecul regal, il ruinează.

La inceputul lunii iunie 1932, Iorga demisionează. Urmeaza 3 guverne cu viaţă scurtă
conduse de Iuliu Maniu şi unul de Alexandru Vaida Voievod. Ultimul se retrage in
noiembre 1933. Aceleşsi cauze, aceleaşi efecte: amestectul regelui. Circumstanţele – criza
economica şi ascensiunea extremei drepte.

Se mai intimpla ceva. În jurul lui Carol se formează treptat un grup de favoriţi la care joacă
un rol din ce in ce mai însemnat în viaţa politică şi economică. În centrul lui se afla Elena
Lupescu. În jurul ei o mînă de profitori formează o curte neoficială unde se distribuie
favoruri şi se ţes intrigi. În tot timpul domniei lui Carol 1930-40 s-a vorbit insistent despre
această “camarilă‘. Din ea făceau parte industriaşi ca Nicolae Malaxa şi Max Auschnit,
bancheri ca Aristide Blank, politicieni ca Mihail Manoilescu si Richard Franasovici, oameni
de încredere ai lui Carol, ca Gabriel Marinescu, numit prefectul poliţiei. Alt favorit a fost
Puiu Dumitrescu, secretarul particular încă din sederii la Paris cazut apoi in dizgratie. Ii va
lua locul Ernest Urdăreanu, mareşalul palatului care va rămîne alături de Carol pînă la
sfirşitul acestuia în exil în 1953. O vreme a făcut parte din camarilă şi filosoful Nae
Ionescu.

În jurul lui Carol trebuie remarcată influenţa nefastă a rudelor Elenei Lupescu. Ele
alcătuiau o reţea pentru tot felul de afaceri. Normal, lumea nu vedea cu ochi buni camarila
regală. Nici relaţia atit de paguboasa pentru igiena vietii publice, cu Elena Lupescu. Elena
Lupescu şia facut partizani printre cei cei pe care îi sprijină să facă prin diverse
arangajamente pe lîngă rege. E vorba de industriaşi, miniştri, bankeri, trepăduşi.Dar are şi
duşmani puternici în politica, în presă, în cercurile de afaceri. Criticile adresate regelui
Carol ţin mai ales de viaţa sa privată. Toate lucrurile care mergeau prost îşi găseau
explicaţia în influenţa malefică a Elenei Lupescu asupra regelui. Reputaţia lui a avut mult
de suferit. Carol era dependent de ea şi nu se gindea deloc sa renunte la ea. Îşi selectiona
anturajul pe acest criteriu: dacă erai de acord sau nu cu legatura lui cu Elena Lupescu.
Dacă o acceptai, te bucurai de simpatia regelui. Dacă nu, erai îndepărtat. Acest criteriu,
devenit raţiune de stat, a dăunat mult monarhiei, regelui, dar şi regimului democratic.
Exemplu moral oferit de rege opiniei publice, societăţii a fost negativ. Carol considera ca
viaţa lui privată îl privea exclusiv. Dar tot ce făcea Carol era urmărit atent de presa din
ţară şi străinătate. Relaţia lui cu Elena Lupescu a fost intens mediatizată. Era limpede că
pentru Carol Elena Lupescu a fost marea iubire a vieţii lui. Regele Eduard al Marii Britanii,
pentru a lua un exemplu tot din anii 30, a renunţat la tron pentru a se căsători cu o femeie
divorţată şi a abdicat. Carol insă a ales o viata dublă. A păstrat tronul, şi în acelaşi timp a
trăit în afara legii cu femeia iubita, cu care cel putin cît s-a aflat pe tron nu avea voie sî sa
căsătorească.

În jurul celor doi, regel Carol şi Elene Lupescu, camarila trage toate foloasele. În ciuda
luxului şi pretentiilor, atmosfera e imundă.. Camarila şi-a schimbat în timp componenţa.
Un exemplu este Puiu Dumitrescu, secretarul regelui, înlocuit cu Ernest Urdăreanu. Altul
este Victor Precup. Era unul dintre oamenii de primă oră ai regelui. Era cu el încă din
timpul şederii la Paris, a fost colonelul Victor Precup, un aventurier. Dupa Restauraţie s-a
considerat trădat de rege, care nu îi acordase favorurile la care se aştepta. Era de asemenea
nemulţumit de influenţa nefastă a Elenei Lupescu. A organizat impreună cu alţi militari
un atentat asupra regelui pentru ziua de Pasti 1934. Denunţaţi, au fost prinşi. La procesul
care a urmat, redat de presa pe pagini întregi, Precup a susţinut că atentatul a fost
indreptat impotriva Elenei Lupescu şi a detestatei camarile. A fost condamnat la zece ani
de închisoare şi degradare militară. Aceasta s-a făcut la cazarma Malmaison din Bucureşti.
La Doftana s-a apropiat de Gheorghiu Dej şi Emil Bodnaras, cu care mai tîrziu va colabora
la instalarea regimului prosovietic şi va fi făcut general.

Alt exemplu din epocă este Max Auschnit, membru de bază al camarilei, industriaş
superbogat. A căzut în disgraţie, a fost arestat, judecat, condamnat. A fost eliberat în
toamna 1940,ca şi Victor şi Precup, de către Antonescu, fiind consideraţi vicitime ale
camarilei. Rivalităţile erau foarte puternice. Afacerile şi banii erau foarte mulţi, corupţia
era la ordinea zilei, şi măcina regimul. Camarila a fost un adevarat guvern neoficial, iar
Elena Lupescu a fost regina neîncoronată a României în anii 30.
 NORI NEGRI DEASUPRA EUROPEI

La 30 ianuarie 1933 se produce o schimbare de

proporţii. Partidul Naţional Socialist în frunte cu Adolf
Hitler cîştigă alegerile în Germania. Berlinul devine
principala forţă care contesta tratatul de la Versailles.
Nori negri se adună deasupra Europei. Pacea de durată
care se anunţa în 1919 se dovedeşte iluzorie.

Bucureşti ducea o politica externă activă. A încheiat un

sistem de alianţe aparent protector. Înţelegerea
Balcanică, cu Grecia şi Iugoslavia, Bulgaria. Apoi Mica
Înţelegere cu Cehoslovacia şi Iugosalvia. Ambele
păreau să ofere destule garanţii împotriva
contenstatarilor tratatului de la Versailles. Ungaria şi
URSS mai ales, care puneau probleme serioase
graniţelor României. Ungaria considera că Transilvania îi aparţine. URSS de asemenea
revendica Basarabia. La Geneva, la Societatea Naţiunilor, Nicolae Titulescu avea un rol
foarte influent. Apropierea de Franţa, Mare Britanie dar şi de Polonia, interesate în
menţinerea Tratatului de la Versailles, păreau să faca din continent un loc al stabilităţii. Nu
a fost aşa…

Odată cu ascensiuena lui Hitler, Germania emite pretentii, se reînarmează. Se pregăteste

de fapt de război. Se retrage de la Geneva. URSS, de teama Germaniei care se declara
adversară a bolşevismului, intră în Societatea Naţiunilor…Dar continentul se găseste
dintr-odată în logica înarmarilor febrile şi a pregătirilor de război.

Odată cu victoria lui Hitler, în România grupurile de extremă dreapta devin mai active.
Ele apărusera la începutul anilor 20 în mediile studenţeşti. Se distinge Garda de fier, prin
violenţele politice pe care le declansează, dar şi prin influenta sa crescîndă mai ales in
rîndurile tineretului. Şeful ei este Corneliu Zelea Codreanu. Ideile antiparlamentare,
antisemite, naţionaliste nu se restrîng la aceast grup. AC.Cuza, la Iaşi, cu Liga Apărării
Naţional Creştine, Octavian Goga, Nae Ionescu împărtăşesc convingerea că democraţia
este expirată şi este nevoie de o dictatură. Unii îl văd pe regele Carol în această postură.
Altii doresc un dictator militar, ca Averescu. Antonescu va juca mai tîrziu acest rol. Alţii,
inspirati de Mussolini, se gîndesc la un politician de mină forte. Corneliu Zelea Codreanu
se vedea el însuşi fuhrer al Romaniei. La începutul domniei lui Carol, aceste scenarii
pareau indepărtate şi fără şanse. Dar dupa ianuarie 1933, devin o provocare reală. Cum sa
menşii calmul politic si social, liniştea publica altfel decît cu măsuri forte ? Atentatele,
amenintarile, agitaţia şi violenţele devin un fapt cotidian.

Lipsa de energie în combaterea Gărzii de fier, îl determină pe Carol să ceară în noiembrie

1933, demisia lui Alexandru Voevod. Acesta avea pronunţate simpatii de dreapta. Regele
căuta pe cineva care era determinat să combată Garda de fier. Îl invită să formeze
cabinetul pe I.Gh Duca, liderul PNL, deşi acesta declarase cu ocazia Restauratiei că nu va
colabora cu regele. Carol încercase deja vreme de trei ani toate formulele. Îi ocolise
sistematic pe liberali, dar acum nu vedea altă soluţie decît apelul la partidul cel mai bine
organizat din acel moment. I. Gh. Duca organizează alegeri şi printr-un decret dizolvă
Garda de fier, chiar în timpul campaniei electorale. Alegerile sunt cîştigate de liberali, I
Gh. Duca este numit primministru. Dar la 30 decembrie, dupa o audienţă la rege la Peleş,
este asasinat în gara Sinaia, de trei legionari, care alcatuiau o “echipă a mortii” cu
misiunea de a-l pedepsi pe cel care se făcuse vinovat de interzicerea Gărzii de fier.

Asasinarea primului ministru I Gh. Duca la Sinaia este moment deosebit grav. Toata
atmosfera vieţii publice româneşti, păstratăa pina atunci în cadre constituţionale, se
schimbă brusc. Duca era primul priministru asasinat din 1862, cînd Barbu Catargiu căzuse
de glong sub clopotnita din Dealul Mitropolieii, crimă rămasă neelucidată. Ca şi in 1862
cînd domniotrul Al.I. Cuza a fost bănuit că este amestecat, şi în 1933 s-a spus ca regele
Carol nu e străin de crimă dar fără dovezi. Cert este că în viaţa politică românească crima
poate servi de acum ca argument. Emoţia publică este foarte mare. Garda de fier nu
ezitase să îl ucida pe şeful Guvernului. Oricine trebuia să se simtă ameninţat, inclusiv
regele. Extremişti, era clar, nu vor ezita să ucidă un rege, cum s-a întîmplat la Marsilia în
septembrie 1934, cîteva luni mai tirziu, Alexandru, cumnatul lui Carol, a fost ucis alături
de ministrul de externe al Frantei Louis Barthou. Regele s-a inchis în Peles, păzit de
serviciile speciale şi armată. Panica traversează mediile politice de la Bucureşti. Ceremonia
funerară a lui I Gh. Duca a avut loc în această atmosfera halucinantă, îndurerată,
temătoare.

Desfăşurat în martie 1934, procesul asasinilor a oferit un spectacol straniu. Lideri politici
cunoscuţi au depus mărturie în favoarea şefilor Gărzii de fier, cei care de fapt ordonaseră
asasinatul. S-au amestecat mai multe lucruri. Lipsa de răspundere întăi, şi de morală
publică. În plus unii încercau să se pună bine cu legionarii, de teamă să nu cadă victima la
rîndul lor. Alţii o făceau pentru a face opoziţie regelui care dorise acest proces, dar şi
liberalilor care veniseră la putere. Curtea a condamnat pe viaţă pe asasinii, dar i-a scos din
cauza pe cei care ordonasera si organizasera crima, şefii Garzii de fier…

Şi alte procese reţin atentia. Despre unul am vorbit: cel al colonelului Victor Precup care
pusese la cale un atentat la viaţa regelui. Alt proces care face vîlvă este judecarea “afacerii
Skoda”, un adevarat cutremur politic. Mai mulţi generali, miniştri, ofiţeri şi funcţionari
superiori au fost implicati într-o afacere de de anvergură prin care au obtinut milioane din
contractul de inzestrare a armatei încheiat cu uzinele cehoslovace Skoda… Un alt proces a
fost cel al greviştilor de la Atelierele CFR Griviţa. Printre acuzaţi mai multi comunişti.
Unul dintre ei, Gheorghe Gheorghiu Dej, va ajunge dictatorul Romaniei la sfîrşitul anilor
40, dupa ce îl va sili pe regele Mihai să abdice…

Europa, şi împreuna cu ea România, intra in zodia Satanei, cum o va defini chiar regele
Carol al doilea…

La nici o săptămînă după asasinarea în gara Sinaia a lui I.Gh.Duca, la 3 ianuarie 1934,
regele l-a chemat să formeze guvernul pe Gheorghe Tătărescu, un politician din eşalonul
secund al PNL care se ilustrase ca secretar de stat la ministerul de interne în timpulul
guvernului Brătianu. Făcea parte dintre tinerii liberali, un tehnocrat. Desemnarea sa
confirma tactica lui Carol de a numi în funţtii importante fideli şi de a slabi prin asta
partidele. Liderii liberali consacraţi au fost ignorati cu acest prilej. O criză a izbucnit in
partid. Între tinerii reprezentati chiar de Tătărescu şi garda veche , reprezentaşi de şeful
partidului, Dinu Brătianu a apărut un conflict. Şi la PNŢ au apărut asemenea crize. Un
exemplu, Alexandru Vaida Voevod, fost primministru în cîteva guverne, şi-a creat
propriul său partid. Regele nu este niciodata străin de asemenea evenimente. Le
încurajează, conform dictonului : dezbină şi stăpîneşte. Tătărescu a reuşit să se menţină la
putere un mandat întreg – pînă în toamna anului 1937.

Anii ‘30 în Europa au marcat expansiunea Germaniei. Spiritul ei revanşard-revizionist s-a

impus. Anglia şi Franţa învingătoare în primul război mondial au adoptat politici
defensive. Franţa trăieşte epoca Frontului Popular. Ea refuză să vadă primejdia apăruta
odată cu ascensiunea la putere a lui Hitler. Puţini credeau că Berlinul va îndrăzni să
încalce tratatele semnate, presupunînd greşit că înfrîngerea şi capitularea din 1918 au fost
o lecţie suficient de descurajantă pentru a nu declanşa un nou conflict militar. Anglia,
credea că este apărata de Canalul Mînecii. Guvernată de conservatorii lui Chamberlain,
stătea în expectativa ei traditională vizavi de bătrînul continent. Atitudinea conciliatoare,
se credea la Paris şi Londra, va salva pacea şi tratatul de la Versailles…

Din pacate, lipsa lor de reactie l-a facut pe Hitler şi mai agresiv. El a reluat înarmarea
Germaniei şi a încălcat pe rind toate prevederile tratatului de pace. Apoi toate graniţele
statelor vecine. Logica violentă a confruntarii a pus stăpînire pe Europa. Austria,
Cehoslovacia au fost primele victime. Din păcate, în afara unor proteste diplomatice, nu s-
a produs nici o reacţie concretă. Hitler s-a simţit încurajat, convins că nu va primi nici o
ripostă. Democraţiile păreau slabe, lipsite de voinţa de a se impune. România, cu fiecare
agresiune ordonată de Hitler este tot mai ameninţată. Prinsă în acest angrenaj fatal, căuta
cu disperare să se salveze.

În familia regelui Carol este de multă tensiune. Elisabeta se măritase în 1922 cu George al
Greciei. Cei doi au trăit la Bucureşti o vreme, apoi în Anglia. Menajul lor nu a mers. După
divort Elisabeta a venit să trăiască în România, in preajma mamei ei, regina Maria, la
Sinaia şi Balcic. În anii 30 şi-a construit un palat pe şoseaua Kiseleff, unde apoi s-e stabilit.
Mai bine a mers căsătoria Mariei (alintata Mignon), cu regele Iugoslaviei Alexandru I.
Cuplul a avut trei copii, băieţi, Petru, Tomislav, Andrei. Unul dintre ei Petru, s-a suit la
rîndul lui pe tron după asasinarea tatălui sau la Marsilia în 1934. Reginei Maria i-a plăcut
să se afle în preajma acestei perechi liniştite şi fericite. Ultima fiică a reginei Maria, Ileana
era şi favorita ei. S-a căsătorit în iulie 1931 cu arhiducele Anton de Habsburg, la Sinaia. S-a
stabilit în Germania, la Munchen. Un an mai tirziu li s-a născut un fiu, Ştefan. Au avut şase
copii. În noiembrie 1932, fratele regelui prinţul Nicolae, s-a căsătorit în secret cu Ioana
Doletti-Săveanu. La fel făcuse Carol în 1918 cînd dezertase de pe front şi fugise la Odessa
să se căsătorească cu Zizi Lambrino. Casatorie anulată de regele Ferdinand. Regele a Carol
a reactionat ferm. 0Dar deşi Carol i-a cerut insistent, Nicolae a refuzat să divorteze.A
trebuit să pleece în occident, unde şi-a lua toto in secret sa nu afle Carol, soţia cu el.

În aprilie 1933 prinţul Nicolae s-a întors la Bucuresti fără să aibă consimtamintul lui Carol.
Cei doi frati s-a certat. Printul Nicolae a fost silit sa plece din nou şi sa stabilit in Franţa. În
1935, cei doi aparent s-au împăcat. Carol a acceptat căsătoria morganatică a fratelui sau, şi
prinţul Nicolae a revenit la Bucuresti, de data asta cu acordul lui Carol. Au ajuns repede la
conflict din cauza simpatiilor si sprijinului acordat de prinţul Nicolae legionarilor. Cum
regele se găsea în război declarat cu legionarii, reacţia sa nu a întîrziat. In aprilie 1937
printul Nicolae a fost şters din registrele Casei de Hohenzollern-Sigmaringen şi obligat să
se stabilească în occident unde a purtat numele de Nicolae Brana.

Nici relaţiile dintre mamă şi fiu nu au fost mai bune. Ajuns pe tron, Carol a îndepărtat-o
complet pe regina Maria de politică. A vrut să guverneze singur, fără sfaturile şi amestecul
mamei sale. Ca urmare i-a interzis să mai întîlnească cu oameni politici. Aceştia, aflînd
dorinţa regelui, au evitat-o. Singură, izolată, spionată de fiul ei, cu bugetul redus la minim,
Maria s-a retras pentru perioade lungi la Balcic, pe ţărmul Mării Negre unde şi-a construit
un palat.

Presa internaţională urmăreste scandalurile din familia monarhică de la Bucuresti. Şi –

trebuie sa spunem – familia furnizează destule subiecte pentru prima pagină. Certurile,
idilele amoroase, declaraţiile contradictorii sunt reflectate pe larg. Era o familie cu multe
personalităţi accentuate, începînd cu regina Maria şi terminînd cu Carol. Membrii familieie
arătau mult interes pentru publicitate. Erau nişte vedete ale presei, făceau adesea cronica
mondenă a ziarelor. Într-un fel, anticipau ce se va întîmpla mai tîrziu, în anii 70-80 cu
familiile de sînge albastru europene, care au ieşit din discreţia cerută de tradiţie pentru a
duce o viaţă agitată, sub lumina reflectoarelor mass-media.

Frămîntările lui Carol ţin mai ales de jocul politicii europene, care este tot mai strîns, şi mai
nesigur pentru România. A stat ferm alături de Franţa şi Anglia, şi nu vedea cu ochi buni
ce se întîmpla în Germania. A notat în insemnările sale : “Totul se joacă între Germania,
Rusia şi Societatea Naţiunilor”. Societatea Naţiunilor şi-a pierdut influenţa. Pe continent
acest joc periculos este dominat de cele doi dictatori – Hitler şi Stalin.

În România, comuniştii practic nu există. Dar la extrema dreaptă, lucrurile iau o

întorsatura tot mai ameninţătoare. Sustinuţi de Berlin legionarii cîştigă teren. Carol a
încercat întîi să ii aduca sub controlul său. Apoi, cînd ruptura s-a produs, a luat măsuri ca
mişcarea să fie interzisă. Mai multe procese le-au fost intentate, dar justitia i-a lăsat să
scape cu pedepse uşoare sau achitări. Spectacolul le-a adus legionarilor, în postura de
victime ale regimului, destule simpatii. Ei au devenit cel mai mare pericol pentru Carol.
Atacul începea cu tema amantei sale de origine evreiască, Elena Lupescu, continua cu
acuzaţia de corupţie adusă camarilei, şi se termina cu tronul şi viaţa regelui.

În 1937, liberalii lui Gheorghe Tătărescu guvernau de 4 ani. PNŢ se afla de tot atîţia ani în
Opoziţie. A treia forţă politică era Garda de fier, stipendiată de Germania şi Italia.
Alegerile organizate la sfirşitul anului 1937 au dat un rezultat nedecis. Nici PNŢ, nici PNL
nu au obţinut cele 40 de procente necesare pentru a forma guvernul. Sistemul electoral
romanesc acorda o primă de 10% partidului care obţinea mai mult de 40%. Carol, care
subminase atît PNL cît şi PNŢ, credea că a sosit momentul să instituie dictatura sa
personală, după un model tot mai răspîndit în Europa unde democraţiile cădeau una după
alta. A chemat întîi la guvernare pe Octavian Goga şi AC Cuza, care obtinusera în alegerile
din decembrie numai 9%. Acest guvern a rezistat doar 44 de zile. Suficiente pentru a lua
măsuri antidemocratice şi antisemite. Ion Antonescu este pentru prima dată ministru.

În februarie, Carol a renunţat la orice faţadă parlamentară a regimului său şi a instituit

dictatura regală. Constituţia din 1923 a fost abrogată. L-a numit prim ministru pe
patriarhul Miron Cristea. A desfiinţat partidele şi a înfiinţat unul singur, Frontul
Renaşterii Naţionale. Garda de fier a fost desfiinţată, iar capii legionarilor arestati. Ei au
fost judecati pentru trădare şi au primit pedepse de cîte zece ani de închisoare. Pe plan
extern, nori negri se adună deasupra Europei. Hitler a invadat Austria in martie 1938, şi a
fost primit de populaţie cu entuziasm la Viena. Reactia marilor puteri democratice, Anglia
si Franta, a fost inexistentă. În ţară legionarii sunt tot
mai agresivi.

DICTATURA REGALĂ

Regina Maria de mai multă vreme trăia retrasă la Balcic

pe malul Mării negre. Rar mai apărea la diferite
ceremonii. Relaţiile dintre mamă şi fiu nu erau dintre
cele mai cordiale. În primăvara 1938 Maria s-a
îmbolnăvit. La începutul verii s-a internat în Germania,
la clinica din Dresda. Era prea tîrziu, boala intrase într-o
fază ireversibilă. La începutul lunii iulie, Carol s-a
întîlnit cu doctorii apropiaţi casei regale, Mamulea şi
Hortolomei. Boala reginei Maria era incurabilă. Cancer
la ficat. O scrisoare a reginei Maria trimsia de la Dresda
l-a înştiinţat pe Carol că vrea să revină în ţară. Nu voia
să nu moară printre străini.

În trenul de întoarcere a avut o hemoragie violentă. În gara Sinaia, o asteaptau regele

Carol, însoţit de fiul lui, nepotul Mariei, Mihai. A fost dusă la Pelişor, unde îi placea să stea
şi unde îşi trăise viaţa alături de Ferdinand. Chiar în noaptea de după sosire, a avut o nouă
hemoragie. A doua zi, 18 iulie, regina Maria a apucat să o mai vadă pe Elisabeta. A fost
împărtăşită de patriarh. Au mai fost de faţă ministrul de interne şi cel de justiţie, chemaţi
de la Bucureşti.

La 5,38 după amiază regina s-a stinge. Avea 62 de ani. Dorinţa ei a fost să fie înmormîntată
la Curtea de Argeş, lîngă regele Ferdinand. Trupul ei a fost expus la Peleş, unde lumea a
venit s-o vadă pentru ultima dată. Regina, la dorinta ei, nu a fost îmbrăcată în negru, ci cu
o roche simplă de culoare albă. Asta a fost marţi. Miercuri au început să vină oaspeţii din
străinătate ca să îi aducă ultimul omagiu. Printre ei şi prinţul Nicolae. Au venit mulţi
membri ai familiilor regale din Europa, ai familiilor nobiliare, diplomaţi de rang inalt
politicieni, miniştri.

Pe 21 iulie, dimineaţa, sicriul, pe un afet de tun. a fost dus la gara Sinaia. Era urmat de
cortegiul funerar unde se găseau regele Carol, Mihai, a Elisabeta, Ileana, Nicolae, oaspeţii
străini. Şi mulţi oameni simpli veniţi s-o conducă pe ultimul drum.

La Bucureşti membrii guvernului, generali, parlamentari, au aşteptat la gara Cotroceni.

Sicriul a fost aşezat în sala mare a tronului. O mulţime de oameni s-a scurs îndurerată prin
faţa catafalcului. A fost iubită. Lumea toată e în lacrimi. Mulţi au admirat-o pentru curajul
ei din primul război mondial cînd străbătea spitalele şi îngrijea răniţii. De numele reginei
Maria se lega cauza Romaniei Mari şi ataşamentul ţării pentru Aliaţi. Deşi trecuseră de
atunci 20 de ani, poporul nu a uitat. A fost o mare, o mare regină.

O dorinţă testamentara a fost să i se scoata inima din piept şi să fie depusă la Balcic pe
ţărmul mării. Slujba religioasă a avut loc în sala tronului, duminică dimineaţa. Pe un afet
de tun, sicriul a fost purtat prin oraş pînă la gară. Trotuarele pline lume, în bernă. La gara
Mogoşoaia a luat drumul spre Curtea de Arges, unde a ajuns la amiază. În faţa mănăstirii
s-a ţinut ultima slujbă. Apoi sicriul a fost coborît în criptă aşa cum i-a fost dorinţa, lîngă
Ferdinand. Era duminică 24 iulie 1938. Se stingea o întreaga epocă…

Suntem după alegerile din noiembrie, terminate nedecis. Gh.Tătărescu îşi dă demisia chiar
înainte de Anul nou, la 28 decembrie. Liberalii au obţinut aproape 37 procente. Ţărăniştii
cu ceva peste 20 de procente nu puteau forma nici ei un guvern stabil. Gh.Tătărescu nu
doreşte să continue ca primministru. PNŢ nu intră în calculele regelui din cauza ostilităţii
faţa de el a lui Iuliu Maniu. Pe locul trei se plasase neasteptat extrema dreapta, Partidul“
Totul pentru tara” a obţinut aproape 16 la suta. Carol era net împotriva legionarilor.
Orientarea sa mergea gspre Franta şi Anglia în ciuda ascensiunii Germaniei. Or, Zelea
Codreanu ar fi dus ţara spre axa Roma-Berlin. Carol nu era de acord nici cu metodele
violente şi nici cu antisemitismul mişcării. Legionarii se declarau anticarlisti, atingind
mereu subiectul sensibil pentru rege, al amantei sale de origine evreiască, Elena Lupescu.
Regele se opreşte la Partidul Naţional Creştin condus de Octavian Goga care obţinuse
numai 9,2 %. aliat cu liderul nationalist AC Cuza de la Iasi, şi le cere să formeze un guvern
minoritar. Cei doi, lideri de dreapta, cu simpatii la Berlin, aveau in ochii lui Carol
avantajul că îi detestau pe legionari. El spera căcei doi vor lua măsuri împotriva lor.

Succesul electoral al extremei drepte îl ingrijorase pe rege. Era, după părerea lui momentul
să treaca la ofensiva împotriva ei. Aducerea la putere a tandemului Goga/Cuza era şi un
pas spre propriul său regim, pe care Carol îl vedea la orizont.

Şi regele era grăbit. Dupa numai şase săptămini, de fapt 44 de zile, Guvernul Goga-Cuza
este demis. Carol al ll-lea alege pentru a ieşi din situaţia internă complicată şi pentru a da
o replica ameninţărilor tot mai acute din exterior, dictatura sa personală. Urmărea acest
scop încă de la înscăunarea sa în iunie 1930. Îşi dorise mereu să conducă pe deasupra
partidelor. În plus ţinea să guverneze nu doar să domnească. În februarie 1938 a
considerat că este momentul să îşi ducă la îndeplinire planurile. Patriarhul Miron Cristea
este desemnat primministru. Alegerile anunţate sunt amînate fără termen. La 27 februarie
Carolal ll-lea promulgă o nouă constitutie, care o abroga pe cea din 1923, a tatălui sau
Ferdinand. Noua Constituţie dă regelui puteri depline. Ii subordonează atît guvernul cît si
parlamentul.Un plebiscit organizat în grabă, aprobă noua constituţie cu peste 4 milioane
de voturi favorabile şi numai 5.483 voturi contra, daca e sa credem rezultatele oficiale. La
30 martie sunt desfiinţate partidele politice. La 15 aprilie o nouă lege limiteaza libertătile
civile.

Partidele nu au au o reacţie puternica impotriva desfiinţării lor şi nici a noului regim. Îl

consideră efemer, o aventura regală. Se resemneaza cu situatia asteptind vremuri mai
bune. Dar regele Carol este de acum izolat politic. Acest lucu se va vadea in perioada care
urmează, care îl găseşte slab în faţa unor mari primejdii pentru el şi pentru ţară.

În Europa lucrurile iau o intorsatura decisivă. La 13 martie Hitler ocupă Austria. Era de
fapt efectul pasivitatii ţărilor democrate faţă de initiativele militariste ale Germaniei. Un
exemplu clar s-a petrecut în 1936, odată cu ocuparea Renaniei. Franţa şi Mare Britanie nu
au intervenit. Daca marile puteri democratice nu reacţionau cind era vorba de interesele
lor directe o vor face pentru a-şi apara aliatii ? Cum ar fi Romania…Era evident că nu o
vor face. Hitler a tras concluziile lui şi a continuat expansiunea pe continent. În plus la Est
pîndeste de la Kremlin, Stalin. Regele Carol incearca să salveze ce nu se poate de fapt
salva. Dar nimeni nu ştia asta în acel moment. România e prinsa într-un angrenaj fatal.

Presiunea la care era supus Carol nu era numai externă dar şi interna. Legionarii, după
succesul electoral din decembrie 1937, care îi făcuse a treia forţă politică, deveneau din ce
in ce mai agresivi. Ascensiunea lui Hitler, ca şi sprijinul direct al Berlinului erau decisive
în acest joc pe muchie de cutit. Zelea Codreanu l-a felicitat pe Hitler pentru ocuparea
Austriei. În perspectivă, devenea limpede, că odata ce Hitler devenea stăpînul
continentului, zilele regimului politic din România, şi ale regelui Carol pe tronul de la
Bucuresti, erau numărate. Concluzia, una singură: Mişcarea legionara trebuia anihilată cît
mai era timp. Şi regele Carol nu va întirzia să acţioneze.

Ofensiva antielegionară a fost este declanşată prin cîteva percheziţii la sediile mişcării,
urmate de arestări. Cum la sfîrşitul lunii martie, Zelea Codreanua a adresat lui Nicolae
Iorga o scrisoare insultătoare, istoricul, la sfatul lui Armand Călinescu, ministrul de
interne, s-a plîns în justiţie. La 19 aprilie un tribunal l-a condamnar pe Corneliu Zelea
Codreanu la şase luni de închisoare pentru ultraj. A urmat un alt proces, in care a fost
acuzat de trădare. Condamnarea s-a făcut pe baza unor documente descoperite la
percheziţii. Ele probau pregătirile pentru un puci, şi relatiile vinovate cu Berlinul de unde
se primeau bani, logistică, experţi. Codreanu şi alti lideri legionari au fost condamnaţi la
maximum de pedeapsă, zece ani muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă o primise în alt proces,
doi ani mai devreme, comunista Ana Pauker şi pentru acelaşi delict: relatii cu o putere
străină în vederea răsturnării ordinii de stat. Un fidel al Moscovei şi unul al Berlinului au
fost protagoniştii celor mai mari procese politice din timpul domniei lui Carol al doilea.
Acest fapt indica limpede între cei forţe se găsea Romănia dupa 1933. Dar şi mijloacele ei
puţine de a se apăra.

Situaţia din Europa era din ce in ce mai tensionată. Hitler, tot mai sigur pe el, solicita
regiunea sudetă, parte a teritoriului cehoslovac, locuit de populatie de origine germană.
Ameninţa că va ocupa regiunea cu armata dacă nu i se dă satisfacţie. Au loc negocieri.
Marea Britania şi Franţa nu sunt pregătite să se confrunte cu maşinaria de război germană.
Aşa că îndeamnă Praga să cedeze. Mai mult, la sfîrşitul lui septembrie semnează la
Munchen cu Germania şi Italia în acest sens. Primul ministru francez Eduard Daladier şi
cel britanic, Neville Chamberlain au cedat în faţa pretenţiilor lui Hitler şi Mussolini. Nu au
facut astfel decît să aţîţe poftele celor doi dictatori. În loc să fie satisfăcute, cum credea
Parisul şi Londra, pretenţiile lor au crescut şi mai mult.

La graniţa de est era o orecare acalmie. Asta pentru că Moscova se găsea în timpul Marii
terori, declanşată de Stalin care urmărea decimarea vechii gărzi bolşevice, da şi a armatei,
a Komintern-ului, a serviciilor secrete, a diplomaţilor etc. Un şir de procece politice au loc,
cu mii de zeci de mii de acuzaţi. Gulagul se umple cu milioane de deţinuţi. Alte lagăre de
muncă sunt şanteerele comuniste , ambiţii ale lui Stalin care dorea să
modernizeze Rusia cu cu mijoacele faraonice - cum ar fi metroul moscovit. Alt eveniment
a fost războiul civil din Spania, o primă repriză de fapt a războiul european care se
apropia. Sunt implicate extrema stingă şi cea dreapta, comunişti şi fascişti, dar si
democraţiile liberale occidentale care par şi cele mai slabe în acest context. Stalin şi Hitler
îşi fac calculele lor, căutînd alianţe, dar mai ales înarmîndu-se. România îşi aşteapta ceasul
ei, văzind cum laţul se stringe tot mai mult.
Regele Carol al doilea căuta o ieşire. Între 12-20 noiembrie a făcut, însoţit de fiul sau Mihai,
o vizită oficială în Marea Britanie şi Franta pentru a se informa despre starea de spirit a
politicienilor din cel doua capitale occidentale, dar şi pentru a cere sprijin. La Londra,
prima etapă a călătoriei, a fost aşteptat la gara Victoria de regele George al Vl-lea, de
primul ministru, Neville Chamberlain, de alţi miniştri. Lucrurile încep sub bune auspicii,
dar rămîn aici. Britanicii se arată rezervaţi. Nu doresc să se implice mai mult în sudestul
Europei şi nici să irite Germania, care afişa pretenţia de a fi cea mai mare putere de pe
continent. Spiritul conciliator de la Munchen este la Londra foarte puternic. Marea Britanie
spera să se înţeleaga cu Hitler şi să prevină astfel izbucnirea unui război pentru care nu era
pregătită.

A doua etapa a călătoriei, la Paris, dă aceleaşi rezultate.Oficialii francezi, privesc spre

Berlin şi nu doresc să dea garanţii suplimentare Romaniei. Practic, regele Carol nu a
obţinut nimic, nici la Londra, nici la Paris. Îşi calcă pe inima şi se decide să meargă în
Germania pentru a-l întîlni pe Hitler chiar dacă il detesta. Întîlnirea are loc la 24 noiembrie
în Alpii bavarezi, la Berghof. A fost un dialog al surzilor. Germania avea cu totul alte
interese. Carol era îngrijorat de graniţele României, ameninţate de Ungaria, Bulgaria si
URSS. Il scruteaza pe dictatorul german cu privire la intentiile sale. Hitler îi tine un discurs
despre forţa militară a Germaniei, căreia nimeni nu i se poate opune. Carol înţelege
ameninţarea. Se se intoarce la Bucureşti fără să fi obţinut nimic, dar avind o imagine exacta
a situatiei dramatice in care se afla România.

România se găsea izolată, fără apărare, între forţe cărora nu avea cum să le reziste. Drama
consta mai ales în faptul că nu depindea de ea însăşi. Era la discreţia marilor puteri,
Germania URSS, Mare Britanie şi Franta. Or, pentru ele, România era o monedă de schimb
care se putea trafica în cazul unui troc. Chiar in timpul vizitei in Occident, acasă legionarii
s-au dedat la noi acte de violenţe şi atentate. Cum a fost cel de la Cluj comis impotriva
rectorului universitatii.A fost pentru rege semnalul că trebuie în sfirşit să lichideze
mişcarea legionara. Carol i-a cerut telefonic lui Armand Călinescu să fie ucişi liderii
legionari. De la inchisoarea din Râmnicu Sărat au fost ridicaţi 14 deţinuti în frunte cu Zelea
Codreanu. Mai sunt cu el asasinii lui I.Gh.Duca şi cei ai lui Mihai Stelescu, un fost apropiat
al lui Zelea Codreanu devenit critic al legiunii, ucis de o echipa a morţii în iunie 1936. Toţi
14 sunt ucisi la 30 km nord pe şoseaua Bucureti-Ploieşti lîngă satul Tincăbeşti. Au fost
îngropaţi în curtea inchisorii Jilava. Versiunea oficială vorbeşte despre o încercare de fugă
de sub escortă. Procedeul a stîrnit multe controverse şi a declanşat un şir de vendete
sîngeroase. Ministrul de interne, Armand Călinescu cînd a auzit ce îi cere regele Carol a
spus : “ Sire, mi-aţi semnat actul de condamnare la moarte.” Nu va trece un an şi Armand
Călinescu va fi asasinat.

Daca politic vorbind anul 1938 este cit se poate de prost, din perspectivă economică este
cel mai bun an al domniei lui Carol. Mai mult: al întregii istorii româneşti de dinainte de al
doilea război mondial. Şi astăzi, anul 1938 serveşte ca reper pentru a măsura
performanţele economiei romaneşti.

În martie 1939, patriarhul Miron Cristea, se stinge din viaţă la Nisa. Primministru este
desemnat Armand Călinescu, un fidel de lungă durată al regelui. Carol s-a oprit asupra lui
pentru a conduce Guvernul în vremuri extrem de tulburi. La cîteva zile de la desemnarea
sa trebuie să facă faţă primei crize de mari proporţii. Cehoslovacia cade victimă tancurilor
germane. Cînd se întîmplă asta – 15 martie – Armand Călinescu fusese numit abia de 9
zile. Hitler nu şia respectat angajamentele luate în septembrie la Munchen faţă de Daladier
şi Chamberlain. Şi de data asta Franţa şi Marea Britanie s-au rezuma la cîteva proteste
diplomatice.

Drama Cehoslovaciei a fost o lovitură puternică pentru România. Cehoslovacia era aliata
României în Mica Înţelegere. Scopul comun era să se apere de forţele care voiau să
revizuiască tratatele de la Versailles şi Trianon. Odată cu sacrificarea Cehoslovaciei,
sistemul de alianţe de după primul război mondial s-a prăbuşit. Graniţele României Mari
nu mai erau deloc sigure. Cehoslovacia fusese unul din partenerii privilegiaţi ai
Bucureştiului. Carol fusese în 1938 împreună cu Mihai într-o vizită la Praga unde întilnise
cu preşedintele Eduard Beneş.

În faţa agresiunii Germaniei şi a ameninţărilor venite de la Est, România a rămas singură.

Ea a încearcat o politică de neutralitate şi de obţinere de garanţii pentru graniţele sale din
partea marilor puteri. La 13 aprilie Marea Britanie şi Franţa 1939 s-au angajat să acorde
ajutor pentru prezervarea independenţei României în faţa unei agresiuni străine. Cît de
sigure erau aceste garanţii răminea de văzut.

Germania face presiuni din ce în ce mai mari asupra Bucureștiului. La sfîrșitul lui martie
1939 a fost semnat cu Berlinul un acord comercial. Economic, România intra in zona de
interese germane. Mașiăaria de razboi a lui Hitler avea nevoie de petrolul și grînele
românești. România spera în schimb să obțină sprijin în cazul unui conflict cu Ungaria sau
a unei agresiuni sovietice. În acel an, deja, principalul client al exporturilor românesti este
Germania, iar Germania este principalul furnizor de produse pe care România le importa.

Pe continent lucrurile evoluează cu repeziciune. Toata lumea se pregătește de război.

După negocieri prelungite în culise, între URSS, Marea Britanie și Franța, Stalin preferă să
se înțeleagă cu Germania. La 23 august 1939, la Moscova, cei doi miniștri de externe,
Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Molotov, semnează un act prin care cele două două
state îşi stabilesc de comun acord sferele de influență și își împart între ele Europa de Est.
Consecinţele se văd repede. La 1 septembrie, Polonia este atacată de Germania. Al doilea
război mondial a început.

Marea Britanie şi Franţa care asistaseră pasive la agresiunile lui Hitler, se hotărăsc să
riposteze. La 3 septembrie declară război Germaniei. La 17 septembrie URSS invadează
dinspre est și Polonia se păabușește în ciuda unei rezistențe eroice. Blindatele germane
mărșăluiesc la Varțovia. Desi la 6 septembrie, România s-a declarat neutră, Guvernul este
de acord să primeasca refugiații polonezi. Veștile din Polonia nu sunt singurul semn al
dezastrului…

La 21 septembrie, primul ministru Armand Călinescu este ucis de un grup de legionari.

Echipa morții ocupă pentru cîteva minute clădirea radiodifuziunii din strada Berthelot şi
anunţă asasinatul. Regele Carol dă ordin ca făptașii să fie executați și cadavrele să fie
expuse la locul atentatului. România a intrat in zodia Satanei, cum va scrie mai tîrziu
regele Carol.
 SFÎRŞIT DE DOMNIE

La București, după uciderea lui Armand Călinescu,

regele îl desemnează primministru pe generalul
Gh.Argeșeanu a cărui misiune este să decimeze
Garda de fier. E vorba de represalii ordonate de
rege ca riposta la asasinat. Au loc arestări și execuții
sumare. Cadavrele legionarilor sunt expuse în
piețele orașelor. După o săptămînă este numit alt
primiministru, Constatin Argetoianu. Carol caută o
formula prin care să liniștească situația. Lucru care
nu îi reușeste. Gheorghe Tătărescu formează un alt
cabinet la 24 noiembrie. In exterior România își
declara repetat neutralitatea, încercînd să se
păstreze în afara conflictului. Pe plan intern Carol
încearca o apropiere de forțele politice, inclusiv de
legionarii care îi jură fidelitate. În primavara 1940 ei sunt eliberați din închisori și lagăre.

Ofensiva Germană dupa citeva luni de acalmie se reia. Austria, Cehoslovacia,

Polonia.Urmează Danemarca. Dupa numai 4 zile Copenhaga capitulează. Norvegia rezistă
doar o săptămînă. Belgia, Olanda, Luxemburg două săptămini cu totul. Se credea ca
adevărata încercare va veni cînd mașinăria germană se va confrunta cu cea a Franței, la fel
de puternică, de instruită și de bine echipata. Carol se aștepta ca seria victoriile militare
blitzkrieg să înceteze. Dar Franţa capitulează dupa numai șase săptămîni. Este momentul
decisiv al ruperii echilibrului de forțe din Europa. Zilele Romaniei, asa cum se constituise
dupa tratatul dela Versailles sunt numarate.

Căderea Franței a fost un șoc la București. Numai Anglia mai rezista. Dar Anglia era
departe. Ea însăși va trebui să lupte din răsputeri pentru a supraviețui impotriva
agresiunii submarinelor lui Donitz și avioanelor lui Goering. URSS, după ce a incheiat
razboiul cu Finlanda, a ocupat republicile baltice, și a ridicat pretentii asupra Basarbiei, și
mai nou, Bucovinei. România complet izolată își așteapta sfirșitul. În acest context,
sărbătorirea a zece ani de domnie care se organizează cu fasst la inceputul lunii iunie are
aspectul unui dans pe vulcan. Ziarele sunt pline de elogii. Se desfasoară ceremonii şi
festivităţi. S-ar părea că regele Carol al doilea este la apogeul puterii lui. De fapt el mai are
de domnit mai puţin de 100 de zile.

Carol s-a menținut pe plan extern într-o poziție de neutralitate și a declarat că România își
va apăra cu armata teritoriul în fața oricărei agresiuni. Mai mulși politicieni au cerut
reorientarea polticii exterrne spre Germania.care triumfa peste tot. Ministrul externe
Grigore Gafencu cedeaza locul lui Ion Gigurtu, cunoscut pentru simpatiile sale
filogermane. Mai tîrziu Gigurtu devine primministru. Carol il primește in audiență pe
Horia Sima, noul șef la Mișcării legionare, intors clandestin din Germania. Cei doi
adversari se tatonează. La 22 iunie Frionutl Renaaterii Naționale înființat în 1938, es
transformă în Partidul Națiunii, care se declară partid totalitar și si este condus chiar de
rege. Este o încercare disperată de a da regimului politic din Romania un aspect mai
apropiat de cel german. Manevra nu convinge pe nimeni, mai ales la Berlin. Hitler și Stalin
hotărîseră deja prin întelegerea lor din 23 august 1939, soarta României.
Evenimentele au luat un curs ireversibil. La 26 iunie, ministrul de externe sovietic,
Molotov înmînează ministrului român la Moscova, Davidescu, cererea Kremlinului de
cedare a Basarabiei și transferul Bucovinei către URSS. În 24 de ore declară el, așteaptă un
răspuns. La București Carol convoacă Consiliul de coroană pe 27 iunie. Pozitța sa este că
trebuie refuzat ultimatumul și opus rezistență armată pe graniță. Dar punctul său de
vedere nu este sustinut decît de 11 din cei 27 membri ai Consiliului. Printre ei Nicolae
Iorga, Ernest Urdăreanu, Victor Iamandi.

O a doua întîlnire a Consiliului de coroană, în seara același zile, dă un rezultat și mai prost.
Numai șase se pronunță pentru respingerea ultimatumului sovietic. Ceilalți sunt de părere
că Armata nu poate rezista atacului sovietic, mai ales că de la Sofia și Budapesta existau
semnale că România va fi atacată. O mobilizare a armatei în Est, spun ei, ar expune țara
unei catastrofe. Ar duce practic la dispariţia statului român, împărţit între sovietici, unguri
şi bulgari. România ar fi putut rezista unei ofensive a Armatei roşii numai două săptămîni.
Carol se înclină.

În incercarea de a cîștiga timp, propune negocieri. Molotov refuză și dă Guvernului român

o zi pentru a a accepta cererea Kremlinului, și numai 4 zile pentru a evacua teritoriile
cerute. Era vorba de aproape 45.000 km pătrați și peste 3 milioane de locuitori în Basarabia,
iar cu nordul Bucovinei de 5.396 km pătrați și o jumătate de milion locuitori. Carol notează
în jurnal : “ Mi-e ruşine de mine însumi.”

Începînd cu 28 iunie Basarabia şi Bucovina sunt evacuate de autoritățile române. Este un

exod. Se petrec scene dramatice. Armata română se retrage fără a trage un foc de armă. La
fel au procedat cehii şi danezii în fața Germaniei. Totuşi Finlanda a opus rezistenţă
Armatei roşii. Atmosfera în România este una de disperare şi neputinţă. Pe plan
diplomatic Romania face încercări de a-și îmbunătăți situatia. La 1 iulie Guvernul român
renunță la garantiile anglo-franceze acordate in aprilie 1939. Era un gest simbolic, dorind
să arate reorintarea politicii externe. Un guvern condus Ion Gigurtu, ia locul la 4 iulie,
celui condus de Gh.Tătărescu. Ministru de externe este un fidel al regelui Mihail
Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale pentru Axă. Din Guvern fac parte și trei
legionari. Guvernul da declarații de apropiere de Gremania și Italia. Totul, în speranţa că
stăpînii Europei – vor cruța România. Era prea tirziu. La Moscova se fac tatonări prin
Grigore Gafencu. Primul ministru Ion Gigurtu şi ministrul de externe Mihail Manoilescu
merg la Berlin și Roma la sfîrşitul lunii iulie încercînd să salveze situația. E zadarnic.
Bulgaria și Ungaria au formulat și ele cereri ultimative. Hitler ii cere printr-o scrisoare
regelui să înceapa negocieri cu acestea și să accepte să cedeze teritorii.

La 16 august la Turnu Severin – locul unde strămoşul lui Carol al doilea, Carol întîi pusese
piciorul pe pămînt românesc – incep tratative cu o delegaţie a Ungariei lui Horthy.
Budapesta cere 75% din teritoriul Transilvaniei, teritoriu locuit de circa 3 milioane de
oameni, dintre care 2/3 etnici români. La trei zile după începerea negocierilor de la Turnu
Severin, încep alte tratative, între România şi Bulgaria referitoare la Cadrilater, sudul
Dobrogei care a revenit României prin pacea de la București din 1913. Carol convoacă din
nou un Consiliu de Coroană. România e prinsă într-un cleşte. Consiliul de coroană
hotărăşte ca România să propună la Turnu Severin un schimb de populaţii şi aplicarea
criteriului etnic la trasarea graniţelor. La tratativele de la Craiova, la 24 august se ajunge la
un acord. România retrocedează cele două judeţe din Cadrilater – Caliacra si Durostor –
Bulgariei.
La Turnu Severin în schimb nu s-a înregistrat nici un progres. La 27 august miniştrii
Germaniei şi Italiei la Bucureşti, Fabricius şi Ghigi sunt rechemaţi acasă pentru consultări.
În aceeaşi zi, 27 august, Ribbentrop şi Ciano, ministrul de externe al Italiei, ginerele lui
Mussolini – îi invită pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei la Viena. La 29 august,
la Viena Ribentropp, Ciano discută cu trimişii Bucureştiului şi Budapestei. A doua zi, 30
august, cei doi dictează condiţiile lor. România cedează Ungariei un teritoriu de 42.360 de
km pătraţi din Transilvania, cu o populatie de peste 2,6 milioane de locuitori, din care
peste jumătate români. Graniţa trece prin Salonta, Oradea, Cluj, Secuime, Sf.Gheorghe. Au
loc doua consilii de coroană. Din nou, se pune problema dacă trebuie să se opună
rezistenţă armată sau să cedăm. Dacă se rezista, exista riscul unei agresiuni militare a Axei
căreia Romania nu i-ar fi putut face faţă. Cedarea în fața dictatului de la Viena ar fi permis
supravieţuirea statului roman, dar cu teritoriul ciuntit. Se putea aștepta o conjunctură
favorabilă. Ca și în cazul cedării Basarabiei și a nordului Bucovinei, a prevalat acest punct
de vedere.

În țară, vestea cedării unei mari părți a Transilvaniei produce un șoc. România a pierdut în
vara acelui an peste 33% din teritoriu și tot atît din populație. Aproape 7 milioane de
locuitori și aproape 100 000 km pătrați din suprafață. Lumea e revoltată. Izbucnesc
tulburări. Popularitatea lui Carol este s-a prăbușit la pămînt. Este considerat vinovat
pentru tot ce s-a întîmplat in acea vara nefasta. Pentru opinia publica el devine ţapul
ispăşitor al situatiei fără ieşire în care se afla România. Viaţa sa luxoasă, corupţia din jurul
său, legătura cu Elena Lupescu, toate îi sunt reproşate acum. Legionarii sunt cei mai
agresivi. La Braşov, București, in alte orase, ies in strada, organizează demonstrații. Fac uz
de arme. Staţia de radio de la Bod este ocupată. Nici partidele istorice, dizolvate în 1938,
dar care supravieţuiseră subteran, nu doresc prelungirea dictaturii lui Carol. Iuliu Maniu
și Dinu Bratianu, consideră că regimul este epuizat.Protestele, demonstratiile nu inceteaza.
Carol a rămas singur în acest vîrtej. Este rezultatul politicii pe care a dus-o zece ani de
subminare autorității partidelor și a celorlalte instituții democratice. La greu, nu avea
nimic și nimeni în jur pe care să se sprijine. Armta l-a părăsit, liderii politici la fel.Opinia
publică s-a întors împotriva lui. I-au rămas alături numai cîțiva oameni din anturaj, Elena
Lupescu, Ernest Urdăreanu. Foarte puțini.

Prezența mulţimii în Piaţa palatului regal nu încetează. Se trag focuri de armă. Staţia de
radio București şi Palatul telefoanelor sunt ocupate de legionari. Carol îl invită la palat pe
generalul Ion Antonescu,fost ministru al apărării în guvernul Goga/Cuza. Avea relaţii
proaste cu Carol încă din 1934, cind demisionase din pozitia de șef sef al statului major al
armatei în semn de protest față de regimul lui Carol pe care il acuza de corupție. Regele îl
surghiunise la mănăstirea Bistriţa în urma criticilor aduse camarilei. Antonescu era dorit
de armată dar și de liderii partidelor istorice. Avuseseră deja discutii cu el in zilele crizei.
Şi legionarii doreau plecarea lui Carol și liderii lor erau ințeleși cu generalul. Antonescu
avea reputaţia de om capabil şi incoruptibil. Fusese atașat militar la Londra și Paris, și nu
era cunoscut ca un progerman. A acceptat în 4 septembrie oferta de a forma guvernul
facută de regele Carol cu condiţia să i se dea puteri depline. La 5 septembrie, în zori, regele
semnează un decret prin care îl investeşte pe generalul Antonescu cu puteri excepţionale.
Puterea trece din mîinile regelui în cele ale lui Antonescu. În aceeaşi zi, seara, în urma
eşecului de a forma un guvern, partidele refuzind altă solutie decît abdicarea, Antonescu
cere regelui Carol al ll-lea să abdice și îi dă timp de gîndire pînă a doua zi.
Regele Carol isi convoacă apropiaţii pentru a-i consulta. Unii sunt de parere sa abdice.
Altii ii cer sa refuse ideea, si sa treaca la represalii, incepind chiar cu Antonescu. Dar
decizia inclina spre a accepta. Carol se vede complet izolat. Cei mai mulţi sînt favorabili
abdicării Altfel ar izbucni un război civil. În aceste condiţii Carol se resemnează, deşi
fusese decis să refuze. La şase dimineaţa, la 6 septembrie, semnează actul de trecere a
coroanei catre fiul sau Mihai. Nu este propriu zis un act de abdicare. Carol nutreste gindul
secret ca odata se va reintoarce pe tron. Multimea neîncrezătoare, deşi a aflat vestea,
rămîne în Piaţa palatului, in asteptare. Generalul Antonescu ii cere să părăseasca ţara şi îl
asigură de protecţie. Ultima zi în România: Carol îşi adio de la colaboratori, îşi face
bagajele. A doua zi, 7 septembrie, Carol, însoţit de Elena Lupescu, de mareşalul curţii
Ernest Urdăreanu, omul lui de maximă încredere, de alţi însoţitori, părăseste Bucureştiul,
cu un tren pe ruta Craiova, Timisoara. In gara Timişoara un comando de legionari trage
asupra trenului. Carol şi Elena Lupescu trec graniţa trîntiţi pe pardoseala vagonului.
Soldaţii care asigură paza trenului riposteaza cu foc. Pe teritoriul iugoslav, in oraşelul
Kikinda sunt întîmpinaţi de emisari ai regelui Paul. Aici vagoanele sunt ataşate la trenul
Orient Expres. Din Iugoslavia trece in Italia, in Elvetia. Traverseaza Franta, si se opreste in
Spania. Ramine aici pina la inceputul lunii martie, cind trece clandestin in Portugalia.
Doua luni mai tirziu cu un vapor pleaca spre Cuba, apoi spre Mexic. Nu reuseste sa se
stabileasca in Statele Unite, cum ar fi dorit, refuzat de autoritatile americane. Ramine pe
durata razboiului in Mexic.

In Mexic, Carol se ocupa cu gradinaritul, isi aranjează colecțiile sale de timbre și trimite
scrisori și memorii oficialitatilor americane, engleze, franceze, lui Roosevelt, regelui
George, lui De Gaulle. Tuturor le oferă serviciile. Surprinzator, îl frecventează pe
ambasadorul sovietic la Mexico City, Umanski. Face planuri de a reveni pe tronul de la
București. Washington-ul, Londra rămîn indiferente. În octombrie 1944 părăsește Mexicul
pentru Brazilia. Rămîne cîțiva ani la Rio de Janiero. Aici la 3 iulie 1947 se căsătorește cu
Elena Lupescu.

Încearcă să revină în Europa. Ar fi vrut să se retragă în Franța, dar viza de ședere îi este
refuzată. Alege atunci Portugalia. Se stabilește la Estoril, oras pitoresc pe malul oceanului,
unde își cumpără o casa, numită Villa del Sol. La Estoril mai în exil fostul rege al Italiei
Umberto, don Juan de Bourbon, tatăl actualului rege al Spaniei Juan Carlos, și un alt
Bourbon, contele de Paris. Îți petrece timpul participînd la micile eveniment mondene de
aici. Călătorește, își cerceteză colectia de timbre, primește rari oaspeți. Este uitat.

Se stinge la 4 aprilie 1953 cu săptămînă înainte de Paşti, în Vinerea Mare. La 15 octombrie

ar fi împlinit 60 de ani. O lună mai devreme se stinsese la Paris, prima sa soție, Zizi
Lambrino. Carol a fost înhumat la mănăstirea Sao Vincente lîngă pantheonul regilor
Portugaliei.
DINASTIA. REGELE MIHAI

1. DIN NOU REGE

1940, 6 septembrie, dimineața. Mihai

depune jurămîntul după un text scris de
generalul Antonescu.

“ Jur credinţă naţiunii române

Jur sa păzesc cu sfinţenie legile statului.

Jur sa pazesc si să apăr cu sfinţenie fiinţa

statului şi integritatea teritoriului
Romăniei

Aşa să îmi ajute Dumnezeu

Mihai. “

De faţă sunt patriarhul Nicodim, preşedintele Curții de casaţie şi generalul Ion Antonescu.
După rostirea jurămîntului, toţi ies în balconul palatului pentru a saluta mulţimea strînsă
în piaţă. Au trecut zece ani de cînd Mihai a fost înlăturat de la tron de propriul său tată.
Mihai depunea pentru a doua oară jurămîntul ca rege. Încă nu a implinit 19 ani. Regele
Carol al doilea guvernase, nu se rezumase să domnească. Acum Antonescu voia el însuşi
să conducă. Mihai va juca pînă în 1944, un rol secundar. Regele Carol a cedat în
septembrie 1940 multe din atributele sale lui Antonescu. Un decret, semnat de regele
Mihai chiar în ziua depunerii juramîntului, 6 septembrie, întăreşte aceste puteri.
Antonescu spune despre Mihai ” este numai un simbol şi nu are dreptul să se amestece în
conducerea Statului.”

Tînărul rege nu este familiarizat cu politica. Regele Carol al ll-ea l-a ţinut de o parte.
Antonescu face la fel. Mihai înţelege că rolul său este secundar, mai curind unul de
protocol. pentru a menţine un anumit echilibru, o continuitate. Este mai ales o soluţie de
rezervă în caz că războiul se va termina prost pentru România. Regele Mihai trăieşte
sentimente contradictorii. Pe de o parte plecarea tatălui său, ex-regele Carol, pe de alta
întoarcerea în ţară a mamei sale, Elena. Generalul a invitat-o la Bucureşti să se alăture
fiului ei. Întoarcerea este pregătită cu fast. Membrii Guvernului în frunte cu Antonescu o
întîmpină pe peronul garii. Regina şi tînărul rege traversează oraşul în mijlocul mulţimilor
entuziaste. După sosirea mamei sale, Mihai stă mai mult la Sinaia, departe de capitala
unde se întîmplă lucruri care îi displac profund.

La 3 noiembrie România a aderat la Pactul Tripartit. “Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu
ea” a declarat generalul Antonescu într-o şedinţă de Guvern. România a devenit aliatul
Germaniei, o Germanie supraînarmată care se pregătea să atace URSS. În schimbul
garantării graniţelor, Antonescu a acceptat trupe germane pe teritoriul României şi
subordonarea economiei intereselor celui de al treilea Reich. La 10 octombrie coloanele de
motorizate germane îşi făcusera deja apariţia în România într-o “misiune de instruire şi
înzestrare”. De fapt aceste trupe asigurau căile de comunicaţii şi ocupau zonele petrolifere
de pe Valea Prahovei de maxim interes pentru Germania. Dupa numai şase săptămîni, la
23 noiembrie, Antonescu s-a întîlnit u prima dată cu Hitler şi a semnat Pactul Tripartit.

În noaptea de nouă spre zece noiembrie a avut loc un cutremur de pămînt devastator.
Regele Mihai se afla la Săvîrşin cu mama sa. În zilele care au urmat a vizitat locurile
afectate de dezastru. A urmărit operațiunile de salvare. Pretutindeni a fost înconjurat cu
afecțiune. Era un rege tînăr, la prima sa apariție publică după ridicarea pe tron.

Generalul şi-a asociat la putere oamenii lui Horia Sima și a decretat România ”stat
național- legionar”. După pierderea unei treimi din teritoriu și populatie, dupa plecarea
regelui Carol, țara era în haos atît în economie cît și în administratie. “Comisiile de
românizare” înființate pentru a prelua proprietățile evreiești au declanșat un jaf. Aura cu
care au venit la putere legionarii, victimele predilecte ale lui fostului rege Carol, s-a năruit
în cîteva săptămîni. Violentele au fost fără precedent. Într-o noapte un escadron al mortii a
pătruns în inchisoarea Jilava unde erau depuși foști demnitari carliști și au ucis 64 dintre
ei. Printre ei Gh. Argeșeanu, expriministru, Gabriel Marinescu, fost prefect al Capitalei,
exministru, Mihai Moruzov fostul sef al serviciilor secrete. Fostul ministru al educaţiei,
Petre Andrei s-a sinucis în timpul unei percheziţii a poliţiei legionare. Istoricul Nicolae
Iorga a fost ridicat din casa sa de la Sinaia de un grup de legionari și asasinat în pădurea
Strejnicu. Profesorul de economie Virgil Madgearu, fruntaș la Partidului Național
Țărănesc, fost ministru, a avut aceeaşi soartă. A fost împuşcat cu 12 gloanţe în pădurea
Snagov. Trei zile mai tîrziu pe străzile capitalei au defilat coloane cu legionari în frunte cu
Horia Sima. Legiunea a organizat o ceremonie de reînhumare a rămăşiţelor pămînteşti ale
lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari, ucisi în 1938 la Tîncăbești. Zeci de mii
de locuitori urmăresc marșul. Alianta dintre general și legionari părea de nezdruncinat. De
fapt disputa pentru putere începuse.

Mașinăria de război germană se alimenta din România cu petrol și grîne. Germania

arbitrează conflictul apărut între armată și legionari care își împart puterea în stat. Arbitrul
situației de la București a fost Hitler. De el depindea în ce parte va inclina balanța.
Antonescu a făcut două vizita in Germania pentru a clarifica lucrurile. Germania avea
nevoie de ordine și de aportul armatei romane în expediția militara pe care o pregătea spre
est. Sunt considerentele pentru ca generalul a obținut sprijinul Berlinului în conflictul său
cu legiunea.

Întors la Bucureşti, ia măsuri pentru a stopa haosul și violențele și pentru a-şi asigura
supremația contestată de legionari. Un maior german Doering este asasinat de un agent
britanic ân fața hotelului Ambasador. Ministrul de interne generalul Petrovicescu plus alți
functionari superiori, fideli Legiunii sunt demiși. Toți se baricadeaza în sediile lor. În
prealabil depozitaseră aici muniție și armament. La 21 ianuarie puciul legionar se
declansează. Clădirile oficiale sunt înconjurate. Se trage asupra celor care le păzeau.
Antonescu așteaptă doua zile, pînă obține telefonic asentimentul lui Hitler pentru
represiune. A așteptat și pentru a întoarce opinia publică în favoarea sa. La 22 ianuarie la
prinz intervine în forță. Wehrmacht-ul a primit ordin să îl sprijine pe general. Antonescu
trece la contraatac, aduce tancurile in punctele fierbinți. Armata romanî a fost scoasă din
cazarmi cu ordin să tragă în orice persoană înarmată.
Bucureștiul este curățat de legionari după numeroase schimburi de focuri. În toate orașele
evenimentele decurg identic. Rebeliunea legionară a fost lichidată. Pagubele sau foarte
mari. S-au înregistrat sute de morți și răniti, militari și civili. În zilele care au urmat
legiunea a fost desființată. Capii ei s-au ascuns, apoi cu ajutor german au părăsit țara cu
direcția Berlin. Antonescu era stăpînul situației. A interzis orice activitate politică şi a
trecut la represalii împotriva legionarilor. Pentru a se consolida la putere, a organizat un
plebiscit cu întrebarea dacă populaţia este de acord cu guvernarea sa. Previzibil, răspunsul
este pozitiv, 99,9%.

În Balcani lucrurile se precipită. Bulgaria aderă la Pactul tripartit. Iugoslavia la fel. O

lovitură la Belgrad răstoarnă lucrurile. Aviaţia Luftwaffe bombardează intens orașul.
Armata germană, bulgară, ungară invadează Iugoslavia. Iugoslavia este înfrîntă. Aceeasi
soartă o are şi Grecia. Atacată de italieni, apoi de germani, Grecia este ocupata în ciuda
unei rezistenţe eroice.

În tot acest timp, regele Mihai trăiește retras cu mama sa, regina mamă Elena, la Sinaia.
Duce o viață exclusiv privată. Plimbări, vînătoare. Se dedă pasiunii sale, șofatul, repară
mașini, citește. Contactele sale cu lumea politica sunt minime și se limitează strict la
protocol.

La 12 iunie 1941 Antonescu se duce iar în vizită la Hitler. Hitler îi împărtăşeşte planul
Barbarossa de invadare a URSS. Conform acestui plan, într-un război fulger, Armata roşie
urma să fie distrusă in circa două luni. Principalele oraşe industriale şi administrative,
Leningrad, Kiev, Moscova trebuiau ocupate în cel mai scurt timp. Ruşii trebuiau împinşi
dincolo de Urali. Antonescu se angajează să participe la expediţie in speranța că România
va reprimi Ardealul după victorie. El îi spune Fuhrerul-ui : „ România nu i-ar ierta lui
Antonescu niciodată dacă ar lăsa armata română cu arma la picior în timp ce trupele
germane ar fi in marș în România împotriva rușilor.” Generalul nu s-a consultat cind a luat
aceasta decizie nici cu forțele politice, nici cu regele Mihai, nici cu proprii lui miniștri și
generali. Mai mult, nu a semnat nici un acord cu Hitler prin care să se precizeze condițiile
colaborării.

Cu toate astea, în ziua de 21 iunie 1941, a parvenit ordinul său : Ostaşi, vă ordon, treceți
Prutul ! Zdrobiti vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al
bolșevismului pe frații voștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabiei
și codrii voievodali ai Bucovinei !…”

Regele Mihai se gasea la Sinaia. A aflat știrea intrării României în război de la la radio
BBC. I-a telefonat lui Antonescu să verifice informația. Antonescu a confirmat.Într-adevăr ,
armata româna intrase in razboi contra URSS alături de Germania. ”Mie de ce nu mi-ati
spus? l-a întrebat regele Mihai. Antonescu a răspuns : “Credeam că o să aflați din
jurnale!…”

Primele succese pe front sunt bine primite. Societatea, armata, suferiseră o trauma cind in
vara 1940, Basarabia și nordul Bucovinei, in urma ultimatului sovietic, fusesera cedate fără
să se tragă un foc de armă. Prima faza a răboiului este favorabilă forțelor germano-romane.
Armata roşie, luata prin surprindere, se retrage cu mari pierderi, lăsînd în urmă sute de
mii de prizonieri. Graniţa Basarabiei, Nistrul, este atinsa repede.
La 25 iulie, un comunicat al armatei spunea : “Lupta pentru dezrobirea brazdei românesti
de la răsărit s-a terminat. Din Carpați pînă la Mare suntem din nou stăpîni pe hotarele
străbune….” Antonescu devine mareşal la 22 august 1941. Un plebiscit organizat între
9/12 noiembrie 1941 pentru a stabili susținerea de care se bucura mareșalul dupa
eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, dă ca rezultat 99,99 %, după cifrele oficiale.
Adica 2.960.298 voturi pentru și numai 2996 impotriva. Se votase deschis, la vedere, nu
secret. Chiar dacă plebiscitul nu e convingător, cum se va vedea un an mai tirziu, dupa
primele infringeri, e de observat că întoarcerea teritoriilor răpite de Stalin cu Armata roșie,
avea aprobarea românilor. Maresalul se bucura de maxima încredere.

TÎnărul rege este ținut departe de acest tumult, izolat prin voința mareșalului, care exercita
dictatorial întreaga putere. Pentru Mihai este totusi o vreme de intense experiente.
Observă, învatță se maturizeaza. Tara este prinsa în împrejurari încărcate de uriașe
pericole.

2. STALINGRAD SI DUPA

Scopul războiului dincolo de

Prut a fost atins la 25 iulie:
reîntregirea României cu
teritoriului ocupat de Armata
roşie în vara anului 1940.
Antonescu se putea opri la
Nistru sau să meargă mai
departe, alături de Hitler pe un
teritoriu care nu a fost
niciodata românesc. A optat
pentru a doua variantă. Și de
data asta fără să se consulte cu
regele, cu liderii politici și militari. Iuliu Maniu și Dinu Brătianu trimit mareșalului
memorii în care îi critică decizia. Existau riscuri mari ca războiul să fie pierdut de forțele
Pactului tripartit și atunci România ar fi fost expusă celor mai mari pericole. Chiar să
dispară de pe hartă. Dar Antonescu nu a ținut cont de sfaturile date de politicieni. Frontul
germano-sovietic se întinde în nord de la Leningrad și se închide la sud în Crimeea. O
vreme ofensiva forțelor Axei se desfășoară victorioasă. Sovieticii continua sa se retragă cu
mari pierderi. Nimic nu pare să oprească tăvălugul mașinii de război germane. Armata
română atinge Nistrul, apoi Bugul și Nipru. Intră în Penisula Crimeea pînă la Sevastopol și
Kerci, ajunge la marea de Azov. La 16 octombrie 1941 cucerește Odessa. O paradă militară
este organizată sub Arcul de triumf la București pentru a celebra victoria.

Pe măsura ce înaintează pe teritoriul sovietic, pierderile românilor cresc. Dacă pentru

cucerirea Basarabiei și a nordului Bucovinei se înregistraseră puţin peste 5000 de morţi,
între Nistru şi Bug au fost aproape 18 mii. Răniți în prima faza, aproape 15.000, în a doua
peste 63.000. Românii lupta la mare distanță de casă, cu liniile de aprovizionare tot mai
întinse, insuficient pregatiţi și echipați. Deocamdată victoriile nu lasă să se vadă aceste
carențe. Toți se tem de iarna care va să vină, o iarnă rusescă…

La 5 decembrie 1941 Statele Unite sunt atacate prin surprindere de avioanele japoneze la
Pearl Harbour, în Hawaii. Președintele Roosevelt în Congres constată starea de război cu
Japonia și aliatele ei. La 7 decembrie Marea Britanie declară război României, după ce la 30
noiembrie a remis o notă guvernului de la București prin care cerea să înceteze orice fel de
operații militare pe teritoriul Uniunii Sovietice. La 12 decembrie România declară război
Statelor Unite. Nu mai este doar un război de eliberare a Basarabiei și a Nordului
Bucovinei ci un război total pe viață și pe moarte. Soarta țării depinde acum de rezultatul
final al conflictului dintre marile puteri.

În iunie 1942 Wehrmacht-ul lansează o nouă ofensivă în adîncimea teritoriului sovietic.

Hitler avea de ales între două ținte : Moscova, capitala URSS, sau sudul bogat în petrol și
grîne. A ales sudul. Armata română cu 26 de divizii e angrenată în campanie pe direcțiile
Stepa Calmucă, Don/Stalingrad, Caucaz și Crimeea. Diviziile românești ating punctele
cele mai depărtate de granite la sfîrșitul anului. Aproape o jumătate de milion de militari
români se afla la est de Nistru. Sovieticii opun o rezistență din ce în ce mai înverșunată. Se
înregistrează pierderi mari de ambele părți.

La București popularitatea razboiului începe să scada îndată ce listele cu morți și dispăruți

se lungesc, iar spitalele se umplu cu răniți. Relatiile dintre regele Mihai şi mareşalul
Antonescu sunt reci. Temperamenul dictatorial al mareșalului care ia singur toate decizile
nu ușurează comunicarea. Antonescu îl ignoră pe tînărul rege. Dar îl și spionează. La Peleș
sunt plasate persoane care îi raportează toate mişcarile regelui şi ale mamei sale - pe cine
primeşte, care este atitudinea la Palat față de chestiunile politice și militare. Regele este
izolat. Cînd situaţia politică și militară incepe sa se agraveze, regele Mihai devine centrul
de raliere a celor care nu sînt de acord cu mareşalul. Prima chestiune care a dus la ruptură
a fost depăşirea graniţei Nistrului. Pe acest punct se raliază şi liderii partidelor politice,
Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Ei încep, împreună cu regele Mihai, să se gîndeasca la ieşirea
din război. Primii paşi se înregistrază spre sfîrşiul anului 1942 cînd apare convingerea că
Germania pierde razboiul. Și Antonescu după intrevederea cu Hitler de la 6 octombrie
1942, spune nervos “Germania a pierdut războiul”. Totuși continuă…

În iarna 1942-1943 are loc bătălia de la Stalingrad. Stalin a adus pe Volga 180 de divizii
proaspete din Extremul Orient. O iarna naprasnică a înrăutățit situația forțelor Axei,
nepregătite să lupte în condiții atit de grele. Armata rosie a trecut la contraofensivă.
Feldmareșalul Paulus a cerut să se retragă, Hitler nu a fost de acord. A urmat un masacru.
Românii au avut în aceasta bătălie peste 150 000 de morti, răniți, dispăruți și prizonieri. A
fost cel mai mare dezastru militar din istoria românilor. A fost punctul de cotitură al celui
de al doilea razboi mondial. Germania nu și-a mai revenit niciodată.

Razboiul devine nepopular. Pierderile extrem de mari au îndoliat foarte multe familii. Tot
mai mulți se gîndesc la finalul războiului, la consecințele unui eșec pentru țară. Populaţia
se intoarce împotriva mareşalului. Lipsurile, viața din ce in ce mai grea instrăineaza opinia
publică de mareșal. Regele Mihai este privit ca singurul care poate sa salveze țara. Timpul
curge în defavoarea românilor. Armata roșie avansează odată cu retragerea germanilor și
se apropie de graniţă. De acum liderii politici de la Bucureşti caută să obțină o pace
separată. În iulie 1943 Mussolini a fost destituit, iar în toamnă Italia încheie armistiu cu
agloamericanii. Hitler a pierdut cel mai important aliat. În iulie/august, bătălia de blindate
de la Kursk în care sunt angrenate peste un milion de tancuri, se termina nedecis. Pentru
Germania a fost începutul sfirșitului. Ea nu mai are rezerve suficiente pentru a susține
efortul de război. Angloamericanii au debarcat în Italia după ce au curățit nordul Africii de
trupele Axei conduse de Rommel. Echilibrul militar s-a rupt, victoria inclina net spre
Aliați.Stalin/Churchill/Roosevelt se întilnesc între 28 nooembrie /1 decembrie la Teheran,
pentru a decide cum va fi continuat războiul. S-a renunțat la planul unei debarcări
angloamericane în Balcani. Cu asta România a fost este ruptă de occident. Totul depindea
acum de bunăvoinţa Kremlinului.

În vara anului 1942 se inregistreaza primul bombardament angloamerican. Fără mari

pierderi. În schimb cel din 1 august 1943, cînd 177 avioane atacă rafinările de petrol și
sondele din Valea Pahovei, a fost mult mai puternic. Urmează alte atacuri, pîna in 19
august 1944. Pierderile de vieți omenești sunt grele. Pagubele materiale, din ce în ce mai
mari pentru orașe, porturi, gări, cai ferate, zona petroliferă – toate, țintele predilecte ale
forțelor Aliate. Și anglo-americanii înregistreza pierderi în avioane. Mulți piloți sunt luați
prizonieri. Ei se bucura de un tratament bun. Regele chiar vizitează la spital piloții. Gestul
este surprinzător, pentru că aparțineau unor țări inamice. Dar arată adevăratele sentimente
ale populației, și în acelasi timp, ale regelui. La Palat, deja, un mic grup de fideli conspiră
cu acordul său pentru scoaterea țării din războiul împotriva Aliaților.

Evenimentele nu merg în favoarea României. Armata română este respinsă de pe Don,

apoi de pe Nipru și Nistru. Se retrage în conditii dramatice din Crimeea. Întîlnirea din
februarie 1944 dintre Hitler și Antonescu nu aduce o schimbare a situației. Hitler își pune
speranțele în noi tipuri de arme, dar erau simple iluzii. O lună mai tîrziu, Armata roșie
trece la ofensivă și intră pe teritoriul Romaniei. Ministrul de externe al URSS Molotov, da o
declaratie la 2 aprilie în care spune “Guvernul sovietic nu urmărește scopul de a dobîndi
vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orînduirea existentă în România…””
Intrarea trupelor sovietice pe teritoriul Romaniei este dictată exclusiv de necesități de
război și de faptul că trupele inamice continuă rezistența,” Era o declarație mincinoasă,
cum istoria a dovedit-o. Stalin era interesat să nu își trădeze adevăratele intenții față de
Aliati. Era hotarit să beneficieze de avansul Armatei roșii în Europa centrală și de est.

Bucureștiul a stabilit primele contacte în încercarea de a găsi o soluție pentru ieșirea din
război. Așa cum a reușise și Italia. Barbu Stirbey și Constantin Vișoianu negociază la Cairo
din partea opoziției. Cei doi Antonești sunt la curent. Și ei duc propriile lor negocieri la
Stockholm cu Alexandra Kolontai, ambasadoarea sovietică. Alte puncte de contact
încercate sunt prin Turcia, Spania, Portugalia, Elveția, şi Italia. Kremlinul îl contactează pe
Carol la Mexico…Dar nicăieri nu se întîmplă ceva favorabil României. Americanii şi
britanicii au convenit să nu încheie pace separată. Ar accepta numai capitularea
necondiţionată. Moscova a fost de acord. Din acest motiv, americanii şi englezii sint
reticenţi să negocieze. În plus după conferința de la Teheran, e clar că România se afla în
zona de acțiune a Armatei roșii. Washington-ul și Londra preferă să lase soarta României
pe miinile aliatului lor, URSS. Desi părea dispus sa negocieze la început, Kremlinul își
schimba atitudinea pe măsură ce obţine succese militare și avanseaza spre vest. La 12
aprilie 1944 sovieticii comunică Bucureștiului conditiile acceptării unui armistițiu. Dar ele
sunt date uitării. Zilele Romaniei sunt numărate.
Regimul Antonescu nu mai e susţinut de populaţie. Se caută pacea. Expediţia pînă la
Volga s-a dovedit un eşec. De la regele Mihai se aşteaptă salvarea țării. El este mai bine
informat din 1943 de cînd la Palat îl are pe generalul Constantin Sănătescu și alți cîțiva
fideli. Ei vad necesitatea de a scoate țara din război bazîndu-se pe rege. Mihai este în
legătură de mai multă vreme liderii partidelor politice. Și ele doresc răsturnarea lui
Antonescu, care s-a angajat să meargă alături de Hitler pînă la capăt. Este clar că Germania
a pierdut războiul. În aceste condiţii trebuie salvat ce se mai poate salva. Emisarii regelui
au întîlniri cu liderii țăraniști și liberali. Mai participa ofițeri superiori care resping și ei
ideea continuării războiului alături de Axă. La cererea Moscovei lansată la Cairo, în
coaliția antiAntonescu care se prefigurează, sunt incluși și comuniștii. Pe măsura ce situația
Romaniei se înrăutățește întilnirile conspirative devin tot mai dese. Planul răsturnării
regimului mareșaalului Antonescu capată contur.

La începutul lunii august la Rastenburg are loc ultima întilnirea dintre Antonescu și Hitler.
Era ultima dintre cei doi dictatori. Hitler îl întreabă pe Antonescu dacă România va merge
pînă la capăt alaturi de Germania. Antonescu îl intreabă dacă Germania poate să oprească
ofensiva sovietică, dacă poate proteja Romania de incursiunile aeriene ale Aliaților și dacă
îl poate sprijini eficient în situația în care Aliații ar pătrunde cu flota în Marea Neagră.
Hitler nu raspunde și lucrurile rămîn neclare. Antonescu, militar competent, a înțeles că
Germania a pierdut războiul. A hotărît totuși să continue alături de Hitler chiar dacă în
secret tolereaza contactele diplomatice cu Aliații. Unele duse chiar de adjunctul său Mihai
Antonescu. Opozitia condusă de suveran, între timp, se organizează și pregătește
răsturnarea regimului militar. În iunie se formeaza Blocul Național Democrat. Într-un
document trimis Aliaților se afirma că suntem gata la retragerea țării din Axa, susținerea
războiului purtat de Aliati, răsturnarea regimului Antonescu, revenirea la un regim
democrat. Liderii opozitiei ajung la conturarea unui plan concret de acțiune. Urmează ca
Antonescu să fie chemat la Palat pentru a i se cere să renunțe la alianţa cu Hitler. Dacă
refuză, trebuie arestat, urmînd a se alcătui un nou guvern, de data asta proAliat.

La 20 august sovieticii declanșează o puternică ofensiva în nordul Moldovei. Antonescu

sosește la București pentru a-l informa pe rege de situația creată. Operaţiunea de
răsturnare a regimului Antonescu era pregătită pentru 26 august. Dar pe 24, mareşalul
trebuie să plece pe front. Odata plecat din oraș ar fi fost imposibil să mai fie arestat. Era o
criză care trebuie rezolvată urgent. Regele ia inițiativa să îl invite la Palat în după amiaza
zilei de 23 august. Liderii partidelor sunt de negăsit. Toată răspunderea apasă pe umerii
tînărului rege.

Mareșalul se prezintă la Palat puțin după ora 16,oo. După o conversaţie de o oră în care
arată că rămîne fidel lui Hitler, Mihai dă ordin să fie arestat. În seara aceleiași zile o
declaraţie către ţara anunţă schimbarea care s-a produs. Generalul Constantin Sănătescu
este numit şef al guvernului. Pentru a nu cădea victimă unui atentat, sau unei expediţii
punitive germane, regele se retrage în aceeași noapte în Oltenia, în satul Dobriţa. La fel şi
regina mamă Elena, care se afla în aceea zi la Sinaia.

Armata romană respinge atacurile declanșate de germani la București drept represalii.

Cînd Armata roșie ajunge aici, venind din Moldova, orașul era deja eliberat. Regele Mihai
se întoarce pe 7 septembrie la Bucureşti. Dar in alta lume, in alt capitol de istorie. Lovitura
de la 23 august a fost pregătită de rege, susţinut de armată și și ajutat de liderii partidelor
istorice. S-a acționat în al 12-lea ceas pentru a scoate ţara dintr-un dezastru iminent.
Răsturnarea lui Antonescu a lipsit mașinăria de razboi germana de petrolul atît de necesar
blindatelor sale si aviației sale, a deschis Armatei roșii drumul spre Balcani și Europa
Centrală. Razboiul a fost scurtat cu circa șase luni. Fără curajul regelui Mihai și aportul
armatei, care s-a dovedit loială Suveranului, nimic nu s-ar fi înfăptuit.

3. YALTA SINT EU

La 23 August 1944 Constituția din 1923 reintră în

vigoare. România ar fi trebuit să redevină o țară
democratica. Dacă nu ar fi fost ocupată de Armata roșie.
Regele Mihai va domni pînă la 30 decembrie 1947 cînd
va fi silit să abdice. Au fost trei ani de mari încercări. A
urmat o perioadă dramatică pentru România care se
vede ruptă de occident și exploatată nemilos de ocupant.
Populația este obligată sa suporte un regim politic străin,
bolșevismul. Și apoi două dictaturi succesive, a lui
Gheorghiu Dej și a lui Nicolae Ceauasescu. În total 45 de
ani nefaști.

Cum vor sta lucrurile s-a văzut încă de la inceput, cînd o

delegație română pleacă spre Moscova pe 29 august
pentru a negocia armistițiul. Coloanele blindate ale Armatei roşii intrau în Bucureşti. La
Moscova, pînă la 10 septembrie, sovieticii nu vor să stea de vorba cu românii. Stalin amînă
discuțiile pînă cind Armata roşie ocupă o mare parte din România ca să poată impune
condiţiile. Abia la 12 septembrie s-a semnat armistiţiul. Este de fapt un dictat. Partea
română nu poate schimba nimic din condițiile sovietice. Delegaţia deşi condusă de un
comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, se supune. Sovieticii nu au recunoscut aportul României şi
nici faptul că după 23 august nu mai e un duşman ci un aliat. Condiţiile de armistiţiu sunt
extrem de grele.“Este o ocupaţie militară nu un armistițiu” a spus Iuliu Maniu la
intoarcerea delegaţiei de la Moscova.

Regele Mihai a revenit la Bucureşti pe 7 septembrie. România e un teritoriu ocupat. În ţară

este o atmosferă de confuzie, teamă şi haos. Mai multe guverne se formează succesiv, fără
succes, sabotate de comunisti la ordinul Msocovei. PCR este interesat să creeze dezordini.
Comisia Aliată de Control este dominată de sovietici. Americanii şi britanicii joacă un rol
strict decorativ.

In octombrie, Wiston Churchill face o vizită la Moscova, preocupat de soarta imperiului

britanic. În ce priveşte Europa de est şi Balcanii, Stalin şi Churchill convin asupra formulei
: România 90% control sovietic, 10% Aliatii, Grecia 90% englezii, 10% sovieticii. Churchill
era maxim interesat ca Armata rosie să nu ocupe Grecia, care le-ar fi dat rușilor controlul
asupra estului Mediteranei,și ar amenințat astfel Canalul de Suez, Așa ca aprocedata la un
schimb cu Stalin. Soarta Romaniei este pecetluită.

Comuniştii fac presiunii tot mai mari finanțați și susținuți de sovietici. Demonstraţiile de
stradă practic nu se opresc. Nu e zi să nu se înregistreze incidente în intreprinderi. Situaţia
economică se deteriorează în cîteva săptămîni. Rechiziţiile facute de armata roșie și
comisari cu misiuni economice nu se opresc. Mai ales în transporturi şi utilaj industrial se
produce un adevărat jaf la scară mare. Inflaţia este alimentată de devalizările de rezerve şi
de leul rusesc care apare pe piaţă.

Kremlinul doreşte un alt guvern, unul procomunist. Ministrul adjunct de externe sovietic
Andrei Vîşinki vine în noiembrie la Bucureşti pentru a-şi impune condiţiile. Reacţia
regelui este de a numi la 5 decembrie un prim ministru cunoscut pentru opiniile sale
anticomuniste, generalul Nicolae Rădescu. El nu întîrzie să ajungă în conflict cu comuniştii
cînd ordona acţiuni de pacificare a situatiei. El intenţionează să dea legimitate guvernării
organizînd alegeri libere. Lucru cu care regele şi partidele istorice sunt de acord. Dar
comuniştii nu doresc alegeri. Ţara este alături de rege. Iar sovieticii socotesc că nu
controlează destul situaţia pentru a risca alegeri. Războiul în Europa nu s-a terminat.

La sfîrşitul lui ianuarie 1945 regele Mihai trimite un memoriu preşedintelui american
Franklin Delano Roosevelt in care arată abuzurile sovieticilor. Cum ne găsim înainte de
conferinţa de la Yalta, memoriul este extrem de oportun .”Eu va rog să ascultaţi vocea
naţiunii române. Ea este vocea unei Naţiuni a carei istorie, suferinţe şi calităţi merită să fie
luata in seamă…” se scrie aici. Memoriul este citit de preşedinte abia în martie.

Conferința patronată de cei trei lideri ai marilor puteri, Stalin, Churchill Roosevelt a avut
loc la Yalta, în Crimeea între 4 și 11 februarie. După o săptămînă de discuții în care
problema românească a fost doar amintită s-a creat un cadru pentru Europa postbelică în
partea ei răsăriteană, deja ocupată de Armata rosie. Oricum, ştim azi că sovieticii nu şi-au
respectat angajamentele semnate de Stalin cu Churchill şi Roosevelt.

Abia încheiate acordurile de la Yalta comuniștii dirijaţi de la Moscova, trec la asalt. Ei vor
să preia puterea și organizează demonstraţii de stradă. Generalul Rădescu la sala Aro face
o declaraţie fermă de stopare a agresiunii. Ca răspuns, comuniştii organizează la 24
februarie un mare miting in Piața palatului. Este de fapt o provocare, începutul campaniei
de înlăturare a Guvernului condus de general. Au loc violențe, divia tudo Vladimirescu
intervine. Se trage asupra clădirii ministerului de interne. Teohari Georgescu, secretar de
stat, comunist, este demis. Sovieticii se opun şi generalul Nicolae Rădescu trebuie să
demisioneze cînd sovieticii scot blindatele pe străzi.

Andrei Vişînski vine la Bucureşti trei zile mai tîrziu. Scopul vizitei sale inopinate este să
impună un guvern prosovietic. Primit in audiență de rege, trinteşte uşa, strigînd “ Yalta
sunt eu”cînd regele Mihai invocă spiritul acordurilor şi promisiunile sovietice și garantate
de Aliați. După demisia generalului Rădescu, s-a încercat o formulă cu Barbu Știrbey ca
primministru. Vîşinski avea mandat de la Kremlin să îl impună pe Petru Groza, un avocat
din Ardeal, conectat cu comuniștii încă din anii 30, fost ministru. Nici un alt guvern,
declară Visinski, nu va fi acceptat de Kremlin. Groza e singurul om politic în care Stalin
are încredere, spune trimisul sovietic. De ce ce a cedat regele ? Întîi pentru că spera să
obțină ameliorarea condițiilor impuse prin armistitiul semnat la Moscova. Un motiv mai
serios era faptul ca sovieticii ţineau sub administraţia lor nordul Ardealului. Kremlinul
susţinea că numai unui guvern Petru Groza il vor retroceda și nu va accepta cererile
Budapestei. Șantajul a funcționat. Nici nu avea cum să nu prinda, devreme ce occidentalii
nu au oferit nici un fel de sprijin.
Regele Mihai trebuie să îl numeasca la 6 martie 1945 pe Petru Groza prim ministru. Din
acest moment, cu un Guvern prosovietic, datele situației se schimbă. Comunistii dețin
puterea, chiar dacă aparent ei colaboreaza cu mici grupuri, cu politicieni burghezi, ca
Petru Groza el însuși, Gh.Tătărescu, numit vicepremier, sau Mihail Ralea. În spatele lor
însă Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghe Gheorghiu Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Emil
Bodnăraș, Teohari Georgescu controlează totul. Ei sunt niște marionete. În spatele lor se
vede umbra lui Stalin, adevăratul stăpîn.

Administraţia română este restabilită în nordul Transilvaniei.Teritoriul răpit prin dictatul

de la Viena în august 1940 aparține din nou României. Regele merge la Cluj pentru a
participa la ceremoniile oficiale prilejuite de reintegrarea pămîntului instrăinat.

Pe teatrele de luptă în Europa se dau ultimele bătălii. Forţele aliate dinspre vest şi Armata
roşie dinspre est au prins într-un cleşte forţele germane. Hitler se sinucide, Germania
capitulează. România participă la această victorie cu un uriaş efort de război. Numeric
forţele armate româneşti implicate pe front sînt pe locul patru după URSS, SUA şi Marea
Britanie. Armata romînă înregistrează peste 180.000 morţi în perioada august/mai 1945.
La acea vreme sovieticii au recunoscut aportul românesc. Un singur exemplu : La 19 iulie
1945 mareşalul Tolbuhin remite regelui Mihai din partea lui Stalin ordinul Victoria, cel
mai important ordin sovietic. Puțini îl mai dețin, Stalin însuşi, Churchill, de Gaulle, Jukov,
Eisenhower, Tito, Montgomery, etc.

Coincidență sau nu, este si ziua cînd se deschide Conferinţa de la Postdam. Două
săptămîni delegatiile sovietică, americană, britanica discuta soarta Europei postbelice.
Roosevelt fusese înlocuit de Harry Truman. Nimic bun pentru România. Jocurile erau deja
făcute. Singurul fapt nou este explozia nucleară americană care schimbă raporturile de
forţe între supraputeri şi anunţă declanşarea războiului rece. Abia se incheie conferinta și
Harry Truman la 9 august declară că ţările din estul Europei “ Nu vor ajunge în zona de
influenţă a nici unei puteri.“ Se înşela. Sau înşela el aceste popoare care urmau să fie
înghiţite de Stalin ? E o intrebare.

Încurajat de declarațiile americane, în vara 1945, la 20 august, Mihai cere demisia

Guvernului. Statele Unite și Marea Britanie nu recunoscuseră Guvernul, considerindu-l
nereprezentativ. Regele Mihai dorește să formeze un alt Guvern care să aiba și
recunoaștere occidentală. Somat să se retragă, dr. Petru Groza a refuzăat. Constituria îl
obliga să demisioneze dacă Suveranul i-o cerea. Regele începînd cu 21 august refuză să
mai semneze actele guvernului sau să primească în audienţă ministrii. Este ceea ce s-a
numit “greva regală”. La 23 august 1945, ceremoniile împlinirii unui an de la căderea lui
Antonescu, au loc fără regele Mihai, retras la Sinaia. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu
Bratianu susţin atitudinea Suveranului. Populaţia excedată de abuzurile sovieticilor, este
de partea sa.

Occidentalii susţin această atitudine. La 8 noiembrie 1945, ziua de sfint a regelui Mihai,
bucureștenii organizează o mare manifestaţie de solidaritate. Mii de persoane în piața
Palatului își manifestă simpatia pentru rege scandînd “Regele și patria.” Partidul comunist
reacţionează trimiţînd cîteva mii de bătăuşi înarmaţi să atace mulţimea. Bilanțul : opt
morţi, 44 de răniţi, sute de arestări. Criza e la apogeu. Opozitia anticomunistă se grupase
în spatele regelui, văzut ca un simbol al independenței țării. Populația detesta ocupantul
sovietic, pentru că se dedase la mari jafuri și violente și adusese sărăcie. În plus ameninta
să impună un regim comunist. Agentii lui Stalin sub ocrotirea Armatei roții se pregăteau
să lichideze fizic și politic, adversarii, partidele istorice.

În decembrie 1945 la Moscova Conferinţa miniştrilor de externe ai marilor puteri discută

criza. Occidentalii cedează în faţa sovieticilor. Singurul lucru obţinut este numirea în
guvern a doi miniştri fără portofoliu din partea partidelor istorice. Guvernul trebuia să
organizeze alegeri. O delegație compusă din miniștrii de externe, american, britanic și
sovietic vine la Bucuresti în ultima zi a anului pentru a impune solutia adoptată. În aceste
condiţii, la 7 ianuarie 1946 regele Mihai încetează greva. Americanii și britanicii recunosc
guvernul dr. Petru Groza. Era de fapt eșecul încercării făcute de regele Mihai de a nu lăsa
țara pe mîinile sovieticilor. Occidentalii, înțeleși cu Moscova asupra sferelor de influență,
aveau alte interese și nu l-au sustinut pe rege. Era o problema de timp ca regimul
democratic, monarhia constituțională, să se prabuseasca sub loviturile lui Stalin. România
este sacrificată.

Occidentalii, in retragere, in fata pretentiilor si actiunilor Moscovei, evalueaza situația

corect. La 5 martie 1946, la Fulton, Mississippi, USA, W.Churchill spune că “o cortina de
fier a căzut peste întregul continent.“ Este începutul războiului rece. Se recunoaşte astfel că
lumea se împărţise între sfere de influenţă şi că România se află în zona sovietică. La 20
martie regele Mihai primeşte din partea SUA “Legiunea de merit”, cea mai înaltă distincţie
americană. Era un gest de tristă și slabă consolare pentru lipsa de sprijin a Casei Albe în
lupta pe care Mihai o dădea împotriva comunismului. Dar era și o recunoaștere a atitudinii
curajoase a regelui.

Între 6-17 mai 1946 are loc la Bucuresti procesul mareșalului Antonescu. Lotul este adus de
la Moscova în aprilie. Ion Antonescu şi trei colaboratori sînt condamnaţi la moarte.
Sentinţa se executa la 1 iunie, la închisoarea Jilava. S-a vorbit mult despre refuzul regelui
Mihai de a-i graţia pe condamnaţi. Ce spune regele Mihai în 1991? ”Dacă îi graţiam,
Moscova şi comuniştii din Romania, susţinuţi de armata sovietică m-ar fi acuzat de nazism
; dacă nu l-aş fi graţiat, ar fi impus opinia că nu sînt patriot. Oricum ai fi procedat…ar fi
fost dezavantajos ”. În vară a început la Paris lucrările Conferintei de pace care trebuie să
stabileasca soarta Romaniei postbelice. Conferinţa s-a încheiat la 7 februarie 1947. România
este silită la plata unei mari datorii de război şi nu i se recunoaşte statutul de cobeligerantă
în ciuda contribuției și sacrificiilor făcute. S-a opus Moscova, dar și Londra și
Wanshington.

După o campanie plină de violențe întreținute de ocupant și agenții lor locali, alegerile se
desfasoară la 19 noiembrie 1946. Comuniştii, sub protecţia sovieticilor, inversează
rezultatele conform dictonului lui Stalin: “Nu contează cine votează, contează cine numără
voturile !”Blocul Partidelor Democrate controlat de PCR a fost declarat învingător cu
79,86%, desi pierduse. Forțele politice democratice, conduse de Iuliu Maniu, Ion
Mihalache, Dinu Brătianu au cîștigat la urne, de fapt. Regele Mihai este într-o situație
limită- să valideze sau nu alegerile. Dacă le valida,legitima un grav fals. Regimul
monarahic constituțional avea de suferit. Dacă nu le valida refuza expunea țara la
represalii.Occidentul era departe și nu se mai interesa de ce se întîmpla in spatele cortinei
de fier. La 1 decembrie regele Mihai călcîndu-și pe inima, deschide noul Parlament citind
mesajul tronului. Nimic nu mai putea fi salvat.
 4. ABDICAREA

Cercul se strînge tot mai mult. Presiunile pentru

lichidarea instituțiilor democratice cresc. Kremlinul
vrea să instaleze urgent un regim de tip sovietic. La
30 iulie 1947 Monitorul Oficial publică decretul
dizolvării PNȚ. PNL printr-o circulară semnată de
Dinu Brătianu îşi autodizolvă organizaţiile. Procesul
Maniu, după înscenarea de la Tămădau, este un alt
pas spre distrugerea României democratice. După
acest moment, comuniștii se află în faţa ultimei
redute a României democratice. Această redută o
constituie regele Mihai. Este o chestiune de timp ca
ea să se prăbuşească sub loviturile Kremlinului.
Stalin hotărăște că e vremea să instaleze la est de
Cortina de fier, regimuri așazis de dictatura
proletariatului. Teroarea roșie, lagărele de concentrare şi cenzura. În România în calea
unui asemenea regim, exista un obstacol: monarhia.

La sfîrșitul lunii octombrie 1947, regele Mihai este invitat să participe la căsătoria fiicei
regelui George al Vl-lea, Elisabeta. Primul ministru Petru Groza este acord ca suveranul să
meargă la Londra. Şefii comunişti sperau că regele Mihai nu se va mai întoarce în ţară.
Astfel chestiunea monarhiei ar fi rezolvată. Mihai era singurul rege ramas în blocul
sovietic. În Bulgaria și Iugoslavia monarhia fusese abolită. Spre mirarea regelui, Petru
Groza îi spune : “Trebuie să vă duceţi, altfel se va pretinde că sunteţi ţinut prizonier.” De
fapt Moscova făcea presiuni pentru lichidarea monarhiei, iar instrumentele lor de la
Bucuresti se pregăteau să execute ordinul.

Atmosfera din Londra şi de la palatul Saint James contrastau puternic cu realitatea

tensionată şi mohorîtă de acasă. Mihai are ocazia să îşi revadă multe rude, venite la
Londra tot pentru ceremonia căsătoriei Elisabetei. Acum o cunoaşte pe Anne de Parma-
Bourbon. “ Întîlnirea noastră fost cu adevărat o dragoste fulgerătoare…” îşi aminteşte azi
regele Mihai. Nu a ezitat să o ceară în căsătorie. Logodna a avut loc după plecarea din
Londra, în Elveția, la Laussane, într-o ceremonie privată.

Regele anunţă Guvernul intenţia sa de a se căsători prin mareșalul palatului Dimitrie

Negel, trimis de la Laussane la Bucureşti. Petru Groza, Gheorghiu Dej, Ana Pauker se
aşteptau să nu îl mai vadă pe rege la București. Căsătoria ar fi însemnat o sporire a
popularităţii regelui. Certifica în acelasi timp hotărirea sa de a nu renunța, de a rămîne pe
tron. Moscova hotărîse că monarhia trebuie inlăturat în scurt timp. Guvernul a răspuns

Lui Nagel că nu este de acord, în speranța că acest refuz îl va determina pe rege să nu se

întoarcă la București. Totuși regele se întoarce, cu toate că mulți la Londra l-au sfătuit să
rămînă în occident. Argumentele lor subliniau că era primejdios să se întoarcă în Romania,
că-și risca viaţa, etc. Războiul rece se declanşase, cortina de fier căzuse peste Europa.

Regele Mihai își amintește ” Groza spera să nu ma mai întorc în ţară. I-ar fi fost mai simplu
să spună că am dat dovadă de lipsă de înţelegere pentru momentul greu pe care îl
traversează ţara şi aşa mai departe. Întoarcerea noastră a însemnat pentru ei o lovitură,
pentru că le-am făcut mai grea misiunea ce li se încredinţase de la Kremlin.”

Regele este primit rece de membrii guvernului în gara Mogoşoaia, în contrast cu veselia de
la plecarea spre Londra. În lipsa regelui, pregătirile pentru înlăturarea sa s-a încheiat.
Pentru asta, Tito, care nu se certase cu Stalin, a venit în România unde este primit triumfal.
Tito sfătuieşte comuniştii români şi îi asigură de sprijinul lui. Tito proclamase deja
republica la el acasă și se instalase el însuşi dictator. Emisarii Moscovei supraveghează
intreagă operație de înlăturare a regelui.

Odata ajuns acasa, regele Mihai însoțit de regina mamă, Elena, se retrag la Sinaia pentru
sărbătorile de iarnă. Crăciunul îl fac în doi, mamă şi fiu. Atmosfera este încordată, cei doi
au semnale că se pregăteşte ceva. Dar nu ştiu ce. Semne ameninţătoare însă sînt
pretutindeni. Nu îşi imaginau că este ultimul lor Crăciun în România.

Luni, 29 decembrie, seara, mareşalul palatului, Dimitrie Negel, dă telefon la Sinaia, la

Foişor unde se afla regele. Îl anunţă că este invitat să vină urgent la Bucureşti pentru “
discuta cu primul ministru o problemă de familie.” Mihai bănuieşte că este ceva în
legătura cu anunţata sa căsătorie.

Intîlnirea – a doua zi dimineata, marţi, în palatul Elisabeta. Ceea ce nu ştie regele, este că
batalionul de garda a fost înlăturat, iar împrejurul palatului se află trupe devotate
Kremlinului şi PCR, unităţi ale Ministerului afacerilor interne şi ale diviziei “Tudor
Vladimirescu“ formată în URSS. Legăturile telefonice au fost tăiate. Regele e prizonier şi
nu ştie că i se va cere abdicarea. Comuniştii pregătiseră minuţios lovitura de stat. Nu
schimbau forma de guvernămînt prin referendum, cum cerea Constituţia din 1923, ci prin
forţă, prin lovitură de stat. Ei acționeaza ca agenți ai Kremlinului ignorînd total voinţa și
sentimentele poporului român. Dar ordinele Moscovei sint precise : pînă la 1 ianuarie 1948
regele trebuie alungat. Măsuri militare sunt luate în toată ţara de noul ministrul al apărării
numit la 23 decembrie, Emil Bodnaraş.

Petru Groza vine la întîlnire însoţit de Gheorghe Gheorghiu Dej, şeful PCR, care nu fusese
anunţat. Regele e însoţit de mama sa, Elena. Petru Groza are un pistol la el. Se teme să nu
fie arestat, ca şi Ion Antonescu. Știe ca regele e curajos. Conversatia are loc în salonul
apartamentului ocupat de rege. Groza începe debitînd obişnuitele lui glume vulgare. Apoi
intră în subiect: “Am venit să vorbim despre o problemă de familie. Am dori deci să
discutăm despre un divorţ prin înţelegere. Regele Mihai replică : ”Despre ce fel de divorţ e
vorba ?“ Petru Groza spune că ţara a hotărît să îşi schimbe politica, şi monarhia este un
obstacol în calea progresului ţării. Cînd termină de vorbit, scoate o hîrtie din buzunar pe
care e scrisă declaraţia de abdicare pregătită dinainte. Regele Mihai o citeşte şi spune că
numai o consultare a poporului poate să schimbe forma de guvernămînt. Petru Groza
spune : “ Nu este timp pentru a organiza un referendum.“ El ştie perfect că un referendum
ar da o majoritate covîrşitoare în favoarea monarhiei. Regina Elena intervine pentru a
spune că datoria regelui Mihai este de a sta în mijlocul poporului său. Replică lui Petru
Groza : “ Datoria este să plecaţi.” Si spune în continuare ” Ţara a fost învăţată să vă
iubească. De acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi.”

Regele Mihai se retrage într-o încăpere alăturată pentru a citi mai atent documentul. Retras
aici, Mihai vorbeşte cu mareşalul palatului Negel şi secretarul lui particular Mircea
Ioaniţiu. Află că firele telefonice au fost tăiate, că palatul este înconjurat de trupe fidele
comuniştilor și garda palatului a fost înlăturată. În apropiere coloane de blindate sunt gata
să intervină. Regele Mihai revine în salon pentru a cere explicații în legătura cu aceste
pregătiri militare. Petru Groza răspunde că e mai bine să semneze abdicarea, altfel 1000 de
studenţi arestaţi vor fi executați. În faţa acestei ameninţări, regele semnează.”Viaţa lor
fusese pusă în mîinile mele, nu puteam să-mi iau o asemenea răspundere faţă de
ţară…Ştiam că pentru a se menţine la putere, atît el cît şi ceilalţi colaboratori ai Moscovei
nu se vor da înapoi de la nimic, nici chiar de la omorîrea acelor tineri, vinovaţi de-a fi
înţeles că susţinerea Coroanei este singura cale de evitare a pericolului roşu. Nu era ieşire.
Am uitat pînă şi de faptul că sînt înconjurat.” Toată audienţa a durat cam 100 de minute.
Regele a semnat actul de abdicare.

“ Prin Graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională

Rege al României

La toti de faţă şi viitori sănătate ! “

In viata statului roman s-au produs în ultimii ani adînci prefaceri politice, economice şi
sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiunilor stabilite de pactul fundamental-

Constitutia ţării – ele cerînd o grabnică şi fundamentală schimbare.

In faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient

de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde

actualelor

condiţiuni ale vieţii ale vieţii noastre de stat, ea repreyentînd o piedică serioasă în calea
dezvoltării Romaniei.

In consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului

român

ABDIC

Pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţînd pentru mine şi pentru ei la toate
prerogativele ce le-am exercitat ca rege al Romaniei.

Las poporului roman libertatea de a-şi alege libertatea de a-şi alege noua formă de stat.

Mihai R.

Dat la Bucuresti

Astazi 30 decembrie 1947”

Drama s-a jucat. Petru Groza îl întreabă pe Mihai dacă rămîne în ţară sau pleacă. E o
ipocrizie, o amabilitate protocolară ? Nu se ştie. Cert este că dacă ar rămîne, mai devreme
sau mai tîrziu, ar deveni victima represiunii. Sau ar deveni o marionetă a Kremlinului. Un
prizonier, un om de paie. “După ce au ieşit din odaie, mama s-a uitat la mine şi am văzut
că-i dau lacrimile. În faţa străinilor ştia atît de bine să-si ascundă sentimentele. “ îşi
aminteşte Mihai. Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu Dej participă la prînz la o şedinţă de
Guvern unde anunţă ştirea. Se citeşte actul de abdicare, se formulează declaraţia
guvernului. Se creează Prezidiul Republicii Populare Române, noul nume al statului. Se
convoacă Parlamentul.

Mihai şi Elena pleacă spre Sinaia. Elena nu va mai vedea palatul, Elisabeta oraşul. Se va
stinge in 1982, la Florenţa, fără să revină în ţară vreodată. Mihai va reveni tîrziu în 1992,
cînd va fi primit triumfal de bucureşteni. Regele este izolat, păzit sa nu ia legătura cu
nimeni. Abdicarea era cel mai bine păzit secret al României. Ajung la Sinaia cînd se
întunecă.

Seara se întruneşte, convocată de urgenţă, Marea Adunare Naţională sub preşedintia lui
Mihail Sadoveanu. În unanimitate, 295 voturi, este proclamată republica. Este ales
prezidiul aşa-zisei Republici Populare Române. Preşedinte este ales C.I.Parhon. Radioul,
presa scrisă, redau evenimentul ca pe o mare sărbătoare, o eliberare. În fapt, ce urma era
cea mai neagra perioadă din istoria României. O dictatură care va înregistra sute de mii de
încarceraţi şi morţi. Coşmarul va dura pina in 1989, 42 de ani.

La Sinaia deja erau instalaţi oamenii regimului. Scotoceau peste tot, puneau sigilii la uşi,
blocau intrări, făceau inventare. Regele şi mama lui îşi fac bagajele in castelul Foişor. La
plecare celor doi şi micului grup care îi va însoţi nu li s-a permis să ia nici un obiect, cu
excepţia lucrurilor de folosinţă personală. Înainte de a pleca, bagajele au fost scotocite. La
plecare regele nu are voie să vadă pe nimeni şi să nici să discute cu cineva. Mulţi vor să îşi
ia adio de la el. Toţi sunt fost îndepărtaţi din zona castelului Peleş. Drumul pînă la gară
este pazit, lumea a fost înlăturată de pe străzi. Regele este flancat de trei maşini ale
serviciului de Siguranţă. E seară, 3 ianurie 1948. Gara e păzită de armată, peronul e gol.
Două şiruri de ofiţeri păzesc micul convoi regal. Ciudat, ei stau toţi cu spatele, aliniaţi pe
două rînduri. Nu au voie să se întoarcă pentru a-l privi pe rege.”Totuşi în momentul în
care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. I-am văzut chipul, timp
de cîteva secunde. Plîngea ca un copil…Uşile s-au închis, trenul s-a pus in mişcare, iar
Sinaia a rămas în urma noastră.” îşi aminteşte regele Mihai după aproape cincizeci de ani.
Pe drum regele Mihai gîndeşte că poate trenul va fi îndreptat spre Siberia sau va fi atacat.
Călătoria pe teritoriul Romaniei are loc noaptea. Trenul nu a oprit în nici o staţie. A
traversat Ungaria şi Austria prin zona sovietică. A ajuns în zona americană în Austria de
vest. De aici în Elveţia. Staţia terminus a tristei călătorii – Lausanne. Regele şi mama sa
sunt aşteptaţi de un mic grup de prieteni şi rude.

O pagină din istoria României era intoarsă “ Am fost întrebat de multe ori care au fost
sentimentul meu la plecarea din România. N-am găsit un alt fel de a spune adevărul
despre starea mea de atunci decît că am plecat cu moartea în suflet.”
 4. UN EXIL FARA SPERANTA

Primele zile ale exilului sunt si cele mai amare.

Mihai constata ca nici un Guvern nu doreste sa
ia contact cu el. Nimeni nu se grăbeşte să afle
ce se intimplă în Romania. Romania facea parte
din zona de influenta sovietica, si nimeni nu
era dispus să irite Kremlinul.

1948. Regele Mihai se căsătoreste cu Anne de

Bourbon Parma. Căsătoria are loc la Atena la
invitaţia regelui Paul al Greciei, cu care regele
Mihai se înrudea prin mama lui. Şi căsătoria lui
Carol al ll-lea cu Elena avusese loc tot aici.
Mihai este primit cu onoruri de sef de stat, i se
ofera găzduire în palatul regal Tatoi, din Atena.
Este tratat cu respect. Casatoria se desfasoara cu fast. Luna de miere, cei doi o fac in
Grecia. Margareta, se naste în 1949, la Laussane. Este primul copil din cei cinci ale cuplului
regal, toate fete. Irina, Maria, Sofia, Elena.

Dupa citeva saptamini de stat in Elvetia, în care Mihai se abtine sa faca declaratii politice,
se indreapta spre Londra, unde avea rude si era binecunoscut. Aici face declaraţii despre
conditiile în care a fost silit să abdice, şi considere abdicarea nulă din pentru că a fost
obţinută prin forta si nu prin învoire. Arată în ce situaţie se află Romania, şi cere ajutorul
occidentului. Riposta autorităţilor de la Bucureti este să îi retragă cetăţenia romana atit lui
cît şi tuturor membrilor familiei regale, în mai 1948.

Regele nu inceteaza sa arate adevărul despre ţara sa. La New York, la Washington, intors
scurtă convorbire cu Harry Truman. La Paris…Din pacate Occidentul rămîne indiferent la
mesajele regelui Mihai. Occidentul nu era inca pregatit să înfrunte Kremlinul. Se pregatea
pentru un război de poziţii, care va dura decenii, pîna cind Europa de dincolo de cortina
de fier se ve elibera.

La 22 1948 Consiliul de Ministri decide cu formula bizara “ retragerea nationalitatii

romane (în loc de cetăţenie) următoarelor persoane

Mihai de Hohenzollern fost rege al Romanei

Elena, mama fostului rege ale Romaniei

Elisabeta de Hohezollern

Ileana de Habsburg si

Nicolae de Hohenzollern “

Mihai, spre deosebire de Carol al doilea, tatăl său, în 1940 a plecat în exil fără averi.
Sumele de care dispunea era foarte mici pentru condiţia de monarh al României. El nu
poate întreţine o curte, aşa cum făcea Carol pentru ca nu avea resurse. Rînd pe rînd cei
care îl însoţeau îşi găsesc alte surse de existenţă.”În fond, noi trebuia să păstrăm un
minimum de aparenţe cînd, de fapt, nu mai aveam mijloace de a o face. Fără bani, puteam
cu greu întreţine o întreagă casă militară. A trebuit să mă despart de colaboratorii mei.” îşi
aminteşte regele Mihai.

Relaţiile cu tatăl său rămîn reci. Cei doi nu s-au revăzut nici după ce Mihai a ajuns în
occident. “Nici măcar nu am căutat să îl revăd. El continua să îşi împartă cu Magda
Lupescu viaţa în Portugalia şi numai gîndul de a o întîlni din nou mă indispunea. “ Ca
întotdeauna legătura lui Carol cu această femeie despărţea membrii familiei regale. O
vreme Carol mai dădea telefon să discute cu fiul său. Dar răceala acestuia nu l-a încurajat
prea mult. Mihai a refuzat orice invitaţie de a-l întîlni. Acelaşi răspuns şi scrisorilor pe care
le primeşte de la tatăl său.” Imi era foarte greu să răspund acestor invitaţii întrucit românii
nu ar fi acceptat ca eu să mă duc să îl îmbrăţisez pe cel pe care ei îl considerau responsabil,
în parte, de nenorocirile lor. “

Cum resursele financiare se epuizează. Mihai se mută împreună cu soţia sa într-un sat de
lîngă Londra. Aici la o mică fermă, creşte flori şi legume, apoi găini pentru ouă. În 1954 se
mută în Elveţia unde lucrează pentru o mică firmă care repară avioane particulare. Treaba
regelui Mihai era să le facă probe după ce au fost reparate. În 1957 firma are dificultăţi şi
este nevoit să plece. Împreună cu doi prieteni un an mai tîrziu, în 1958, înfiinţează, o
companie de electronice. În 1966 compania dă faliment. Pentru a-şi cîştiga existenţa, regele
Mihai îşi schimbă iar “meseria”. Devine agent de bursă. Activitatate cu care nu se
acomodează deloc. Existenţa în exil s-a petrecut în aceste munci pe care cineva de extracţie
regală ar putea să le considere umile. Modestia, scepticismul lui, experienţa sa amară de
viaţă, l-au ajutat să treacă peste toate.

Viaţa sa petrecece departe de mondenităţi, de marile serbări mediatice. “Am refuzat

întotdeauna să profit de atracţia pe care o exercita condiţia mea regală. Consideram că nu
aveam dreptul să duc o viaţă mondenă, să particip la marile baluri sau la dineuri de gală,
în timp ce poporul meu era în pragul agoniei. Era o chestiune de decenţă. Consideram că
familia mea trebuia, într-un fel să poarte doliu după Romania.”