Universitatea de Stat „ B. P.

Haşdeu ” din Cahul

Facultatea de Economie, Inginerie şi Ştiinţe Aplicate

Note de curs
"Securitatea şi Sănătatea în Muncă"

Elaborat: lector superior universitar Tudor DUNAS

 Modulul I. Consideraţii generale cu privire la Securitatea în muncă

1.1. Introducere
Cu cât avansăm în timp conştiintizăm că omul a reuşit să creeze breşe tot mai adânci în
cunoaşterea macro şi microcosmosului său. Şi totuşi conform informaţiilor furnizate de Biroul
Internaţional al Muncii, anual în fiecare ţară există un număr de lucrători care nu se mai întorc în
sânul familiei lor, datorită accidentelor şi bolilor profesionale, statistica demonstrează că în toată
lumea anual circa 1mln de angajaţi sunt accidentaţi mortal la locurile de muncă. Din aceeaşi
sursă se atestă că, anual, 2...4 % din produsul intern brut rteprezintă cheltuieli şi pierderi datorită
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
Amploarea actuală a acestor fenomene impune reconsiderarea criteriului securităţii şi sănătăţii
în muncă, protejării omului în procesul muncii necesitând să i se asigure acelaşi loc, ca şi
factorului economic. Realizarea acestui deziderat implică, în primul rând, schimbarea
mentalităţii indiviziilor, de la muncitor până la patron, de la proiectant la utilizator.
Sesizarea gravităţii riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, de asemenea şi
formarea unor deprinderi adecvate în vederea evitării lor sunt obiective a căror atingere se poate
asigura printr-un proces continuu de educare începând încă din şcoală, în cadrul educaţiei
tehnologice.
Pentru acumularea informaţiilor şi aplicarea temeinică a măsurilor şi normelor de securitate şi
sănătate în muncă în condiţiile progresului tehnic actual sunt necesare cunoştinţe teoretice şi
practice atât de ordin general, cât şi specifice fiecărei profesiuni. Studiul securităţii în muncă
trebuie să înceapă prin cunoaşterea probelemelor generale, de bază, axate pe factorii de risc de
accidentare şi îmbolnăvire profesională, care pot să apară în procesul de muncă şi pe principalele
măsuri de combatere a acestora. După însuşirea acestor cunoştinţe, valabile pentru toate
condiţiile şi locurile de muncă, vor fi abordate problemele specifice anumitor domenii de
activitate, în cadrul altor capitole distincte.
Studierea cursului „Securitatea şi sănătatea în muncă” se bazează pe cunoştinţele obţinute din
ştiinţele fundamentale, fizico-matematice, bio-chimice, medicale, juridice, psihologice,
economice, tehnico-inginereşti şi altele.procesul didactic trebuie să conţină în sine forme şi
metode active de predare-învăţare-evaluare, implimentând metodologii moderne, vis-a-vis de
prelegeri, seminarii, discuţii, studiu de caz, completarea portofoliului, situaţii aplicative la
evaluare şi autoevaluare, pe tot parcursul studiului făcând accent pe cel ce învaţă prin
intermediul lucrului individual, dirijat de cadrul didactic.

1.2. Scurt istoric

Din momentul în care omul a început să muncească – deci să desfăşoare conştient o activitate
de transformare a elementelor de mediu pentru a-şi asigura existenţa - datează şi primele
preocupări de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă. În secolele pre industriale, cercetările şi
măsurile pentru ameliorarea condiţiilor de muncă, diminuarea eforturilor şi mărirea
randamentelor, au avut un caracter sporadic şi local. Scrierile antice relatează despre astfel de
acţiuni şi despre unele măsuri exprese de protecţie a lucrătorilor, despre existenţa unuor medici
pe şantierele faraonice, despre combatearea saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur în Grecia, la

2
Roma, Alexandria (apărători ale mâinii la unelte, măşti din băşici de peşte pentru şlefuitori de
miniu (oxid de CU) cu mănuşi, jambiere, tuburi de ventilaţie în mine ş.a).
Atât timp cât efortul muscular caracterizează participarea omului în procesul de producţie,
cercetările au fost orientate spre studierea acestuia. Tot mai multe ştiinţe au început să se
preocupe de relaţia: om-maşină-mediu ambiant prin intermediul ştiinţelor de medicină,
antropologie, sociologie, psihologie, economice. Fiecare a analizat impactul dintre om şi
elementele procesului de muncă din propriul său punct de vedere, căutând soluţii pentru
protejarea lucrătorului concomitent cu creşterea productivităţii sale.
În domeniul studiului muncii, făcând referinţă la evoluţia de la empirism la ştiinţă, pot fi
prezentate câteva exemple ilustrative de-a lungul secolelor, după cum urmează.
La mijlocul secolului XII-lea, medicul francez Arnaud de Villeneuve (1235-1313) a dedicat
bolilor profesionale mai multe capitole din tratatul său de igienă, subliniind rolul factorilor de
ambianţă (căldură, umeditate, pulberi toxice) la diferite locuri de muncă. Leonardo da Vinci
(1452-1512) s-a preocupat, printre altele, şi de măsurarea timpilor de muncă, a conceput
reprezentările vizuale ale diferitor faze ale muncii (precursoare pentru tablourile moderne de
planificare), a proiectat unelte şi maşini pentru uşurarea efortului de muncă în construcţii şi a
făcut cercetări sistematice privind operaţiile de săpat la carierele de marmură, împârţindu-le pe
faze şi timpi parţiali.
În 1546 Agricola (în lucrarea de Re Metallica) studiază ventilaţia, pauzele de muncă şi
securitatea în mine. Galileo Galilei (1546...1642) compară fenomenele fizice legate de gravitaţie
cu semnele de oboseală musculară. Sanctorius (1561...1636) notează fiziologici observabili la
om în procesul muncii sau în repaus (greutate, temperatură, schimburi digestive, volumul
transpiraţiei, frecvenţa pulsului). În secolul al XIII-lea, Borelli (1608...1679) evaluează
matematic forţe musculare transmise prin pârghiile osoase. Inginerul militar Sebastien le Pestre
(1633...1707) s-a preocupat de determinarea activităţii maxime pe care o puteau presta
muncitorii, într-o zi, la lucrările de fortificaţii (a efectuat măsurători rivind sarcinele suportabile
pentru lucrătorii terasieri, în plan orizontal sau oblic, evaluînd trasele maximale în funcţie de
particularităţile terenului, prevăzând locuri de schimbare, orare şi pauze). Împreună cu
colaboratorul său B. F. Belidor a studiat relaţiile hrană-performanţă-scăderea productivităţii
Ramassini scrie Tratatul maladiilor meşteşugarilor, în care ia în considerare factorii de ambianţă
(zgomot pulber), posturile de lucru şi nocivităţile substanţelor toxice.
La începutul secolului al XVIII-lea, Stephen Hales realizează primele instalaţii mari de
ventilaţie modernă şi evaluează viteza de confort a aerului pompat, care se poate susţine în
deplină siguranţă la un sfert de milă pe oră, ceea ce corespunde normei moderne de 0,1M/S. Ch.
Coulomb a scris în 1775 lucrarea „Sur la force des hommes”, în care a propus o metodă de
evaluare a cantităţii de muncă necesară în diferite profesiuni (considerate cele mai grele),
stabilind totodată şi care este efortul maxim cerut unui muncitor. Lavoisier (1743...1794)
instituie, pe baza numeroaselor sale experienţe, consumul de oxigen ca indicator al efortului.
Benjamin Thomson studiază (circa 1800) protecţia termică a ţesăturilor utilizând termometrul şi
iluminatul cu ajutorul fotometrului, ambele instrumente fiind creaţiei sale. Spre mijlocul
secolului al XIX-lea, Villerme insistă asupra accidentelor datorate maşinelor şi propune
mijloacele pentru evitarea lor: acelaşi preocupări le manifestă şi Penot Dollfus, în cadrul
societăţii industriale din Mulhouse. Amédée Lefevre dedică studii viguroase luptei contra
saturnismului. În 1871, medicul suedez Holgren a examinat deficienţele perceperii culorilor de
către mecanicii de la căile ferate şi a propus să se ţină seama de ele la încadrarea personalului
3
feroviar. În 1890 F. Kraepelin şi-a dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi oboseală. În
acelaşi an, A. Bine şi T. Simon au pus bazele sistemului lor de teste pentru examinarea
inteligenţei. Spre finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea iau naştere şi încep
să se dezvolte, ca ramuri distincte – fiziologia muncii, psihologia muncii, sociologia muncii,
ergonomia muncii, ergonomia protecţiei muncii.
Cercetările românului N. Vaschide (la Paris), în domeniul fundamentării biologice a
psihologiei prin măsurarea fenomenelor psihice, au constituit remarcabile contribuţii în procesul
investigaţiilor asupra comportării organismului uman la efortul fizic şi psihic.
Se pot cita de asemenea cercetările mai recente ale profesorilor Gr. Benetato, A. Ardeleanu,
I.Conţea, N. Mărgineanu, P. Groza, R. Vrânceanu, G. Arsenescu ş.a. Privind diferitele aspecte
ale comportării organismului uman în efortul de muncă şi faţă de diferiţi factori externe. Relativ
la Psihologia muncii, primele contribuţii aparţin lui Fl.Ştefănescu Goană şi C. Rădulescu Motru.
Din ansamblul practicilor şi cercetărilor vizând relaţia omului cu munca, s-a conturat în
decursul timpului, ca obiectiv distinc, protejarea lucrătorului împotriva accidentelor de muncă şi
a bolilor profesionale erau considerate drept o fatalitate. Ulterior, factori multiplii dependenţi de
revoluţia industrială din secolul al XIX-lea şi de progresul general al cunoaşterii au impus că o
problemă deosebit de importantă, necesită eliminării, sau cel putin a reducerii lor, ceea ce s-a
reflectat şi în apariţia unor reglementări juridice specifice. Cel mai bun exemplu pentru evoluţia
concepţiei asupra activităţii preventive în epoca modernă îl oferă legislaţia germană. În anul
1853 era înfiinţată deja de inspecţia de securitatea muncii prin legea prusacă; au fost create
posturi de inspectori pentru manufacturi ca „organe ale puterii de stat” în aceeaşi perioadă s-a
înfiinţat „Oficiul de Stat al inspecţiei pentru securitatea muncii”.
Cu 30 ani mai târziu, în 1884, prin legislaţia socială promulgată de Bismark iau naştere casele
profesionale de asigurări sociale contra accidentelor. Acestea au fost concepute să îndeplinească
un triplu rol: prevenirea accidentelor, recuperarea şi despăgubirea pentru accidentele de muncă
(Bismark dorea ca fiecare cetăţean german să fie asigurat contra accidentelor, considerând că
numai astfel puteau fi apăraţi împotriva principalei ameninţări pe care o aduce industrializarea:
traumatismul în muncă. Din acest motiv el poate fi considerat promotorul concepţiei preventive
moderne). Actualmente, tendinţele cele mai avansate în domeniul legislaţiei de securitate şi
sănătate în muncă pot fi sintetizate, dupa cum urmează:
- considerarea şi tratarea securităţii şi sănătăţii în muncă ca o problemă de stat;
- constituirea unor organisme statale de control şi îndrumare a activităţii preventive, care să
dispună de mijloace juridice, tehnice şi financiare eficace;
- instituirea obligaţiei patronilor de a asigura securitatea şi sănătatea executanţilor
proceselor de muncă, prin măsuri care să respecte anumite principii generale de prevenire
(evitarea riscurilor, evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate sau cel puţin diminuarea lor,
combaterea riscurilor la sursă, adaptarea omului la condiţiile de muncă, adaptarea omului
la progresul tehnic);
- dezvoltarea unei politici de prevenire şi cuprinzătoare şi coerente, care să aibă în vedere
tehnologiile (organizarea muncii, condiţiile de muncă);
- prioritarea măsurilor de protecţie intrinsecă şi colectivă faţă de cele individuale.
- Instruirea şi formarea corespunzătoare a lucrătorilor;
- Instruirea responsabilităţii muncitorilor pentrupropria sănătate şisecuritate, precum şi ale
altor persoane pe care le pot afecta acţiunile sau atribuţiile lor.

4
 1.3. Scopul şi importanţa securităţii şi sănătăţii în muncă vizând activitatea
Profesională.
Activitatea umană, indiferent de scopul ei, fiind în esenţă un proces dinamic cu consum de
energie, implică, pe lângă rezultatele pozitive, şi un impact negativ asupra executantului, ceea ce
duce la uzură fizică şi psihică a acestuia. În particular, munca are drept conotaţie obligatorie
consumul forţei de muncă a omului. În anumite condiţii, ritmul sau calitatea consumului pot
depăşi limitele normale de autogenerare şi echilibru somato-psihic, fat ce se manifestă prin
fenomenul de accidentare sau îmbolnăvire.
Actuala eră „industrială” este însoţită de alte consecinţe directe, de două fenomene deosebit
de importante. În primul rând s-au diversificat riscurile de accidentare şi îmbolnăvire
profesională în muncă. Automatizarea, noile tehnologii, materialele prime utilizate etc pot afecta
în modalităţi diferite integritatea anatomo-funcţională a executantului.
Cel de-al doilea fenomen constă în conştientizarea importanţei pe care o are fiinţa umană ca
principală resursă a existenţei şi progresului societăţii.
Cele două fenomene prin combinare, au generat apariţia unor noi raporturi interumane,
respectiv între colectivitate şi membrii săi. Societatea îşi asumă din ce în ce mai mult sarcina şi
răspunderea pentru calitatea vieţii fiecăruia om, pentru rezervarea acestuia, căutând mijloacele
prin care să intervină pentru a proteja individual în faţa riscurilor la care este expus.
În contextul celor menţionate scopul securităţii şi sănătăţii în muncă este de a reduce la
minimum probabilitatea afectării sau îmbolnăvirii angajatului cu crearea concomitentă a
condiţiilor confortabile de muncă la o productivitate maximală a acesteia.
Securitatea şi sănătatea în muncă, (SSM) ca noţiune, fiind succesoare şi echivalentă Protecţiei
muncii, (în corespundere cu respectiva lege actuală) poate fi definită ca un sistem de măsuri şi
mijloace social-economice, organizatorice, tehnice, curative şi profilactice, care acţionează în
baza actelor legislative şi normative în scopul asigurării securităţii, păstrării sănătăţii şi
menţinerii capacităţii apte ale lucrătorului în procesul muncii.

SSM

Sisteme de măsuri şi mijloace:

Social-economice Organizatorice Tehnice Curative Profilactice

Care acţionează în baza actelor legislative şi normative în scopul:

asigurării securităţii păstrării sănătăţii Menţinerii capacităţii

apte de muncă

ale lucrătorului în procesul de muncă

5
 Această definiţie se poate interpreta şi printr-o schemă care face mai accesibilă esenţa
acesteia.
Securitatea şi sănătatea în muncă se asigură prin următoarele direcţii:
1. instruirea în materie de securitate şi sănătate în muncă a tuturor lucrătorilor şi a altor
persoane la toate nivelurile de educaţie şi pregătire profesională;
2. instructarea iniţială şi periodică a tuturor lucrătorilor;
3. pregătirea specială a lucrătorilor care deservesc maşini, mecanisme şi utilaje faţă de care
sunt înaintate cerinţe sporite de securitate;
4. verificarea periodică a cunoştinţelor personalului tehnic-ingineresc în materie de securitate
şi sănătate în muncă, de asemenea şi respectarea respectivelor actelor legislative-
normative de toţi subiecţii antrenaţi în domeniul vizat.

1.4. Sfera de influenţă a noţiunii de securitate şi sănătate în muncă

În concepţia cea mai generală Securitatea şi sănătatea în muncă are ca obiectiv cunoaşterea şi
înlăturarea tuturor perturbaţiilor ce pot apărea în procesul de muncă, susceptibile să provoace
accidente şi îmbolnăviri profesionale. Prin urmare securitatea şi sănătatea în muncă se întegrează
în ansamblul activităţilor prin care în orice stat se asigură protecţia socială, ca o componentă
esenţială pentru garantarea unui anumit nivel al calităţii vieţii. Pentru a-şi atinge scopul
securitatea şi sănătatea în muncă pune existenţa şi funcţionarea unui sistem multidisciplinar
fundamentat, de concepte teoretice, acte legislative, măsuri şi mijloace tehnice, social-
economice, organizatorice, de igiena şi medicina muncii et. Din acest motiv se pot desprinde
două componente majore ale sferei noţiunii de securitate şi sănătate în muncă. 1.4.1. disciplina
ştiinţifică şi 1.4.2. instituţie juridică.
1.4.1. Disciplină ştiinţifică
Cercetarea teoretică actuală în domeniul SSM urmăreşte ca obiectiv prioritar fundamentarea
ştiinţifică a tuturor măsurilor de realizare a unui mediu de muncă în mod sistematic şi unitar. În
corolar, se manifestă o tendinţă tot mai accentuată de a se accepta ideea unei discipline ştiinţifice
de sine stătătoare care să studieze legalităţile fenomenelor de accidentare şi îmbolnăvire
profesională şi modalităţile de înlăturare a lor.
Acceptarea securităţii şi sănătăţii în muncă ca disciplină ştiinţifică nouă decurge din
posibilitatea delimitării locului pe care îl ocupă în ansamblul ştiinţelor, a obiectului de activitate
şi a metodelor utilizate. Astfel, în prezent se consideră în mod cvasiunanim că locul securităţii şi
sănătăţii în muncă este situat în sistemul ştiinţelor muncii. Principalele probleme ce se
încadrează în obiectul securităţii şi sănătăţii în muncă şi care o delimitează de alte discipline
aparţinând sistemului muncii sunt:
- identificarea şi descrierea fenomenelor negative care apar în sistemele de muncă şi care
pot genera accidente şi boli profesionale, în vederea formulării de concepte proprii;
- cercetarea premiselor fenomenelor studiate, tratarea lor pe baza legăturilor tip „cauză-
efect” şi stabilirea normelor cu caracter de lege pentru asigurarea securităţii muncii;
- elaborarea măsurilor, metodelor şi mijloacelor de protecţie pe baza legislaţiilor
identificate.
Studierea premiselor , consecinţelor şi legităţilor procesului de realizare a securităţii şi
sănătăţii în muncă implică utilizarea unor metode proprii, dar ştiinţifice limitrofe cum ar fi:
medicina şi igiena muncii, ergonomia, psihologia muncii, sociologia, cibernetica, toxicologia,
chimia, biologia, matematicile superioare, fizica, ingineria etc. Astfel se evidenţiază caracterul
6
intern şi multidisciplinar al metodelor şi instrumentelor folosite pentru atingerea scopului
securităţii şi sănătăţii în muncă.
1.4.2. Disciplina juridică
Securitatea şi sănătatea în muncă ca instituţie de drept reprezintă, un ansamblu de norme
legale şi imperative, având ca obiect reglemetarea relaţiilor sociale ce se formează în legătură cu
organizarea, conducerea şi realizarea procesului de muncă, în scopul prevenirii accidentelor şi
bolilor profesionale. În acest sens, se consideră ca normele juridice de securitate şi sănătate în
muncă, atât acelea care reglementează strict modul de aplicare a măsurilor de protecţie, cât şi
normele de drept al muncii care deşi în principiu au un obiect diferit şi sunt specifice altor
activităţi, prin aplicarea lor au implicaţii asupra vieţii, menţinerii sănătăţii şi integrităţii anatomo-
funcţionale a lucrătorilor, în cursul proceselor de muncă.

1.5. Elemente de teorie şi terminologii utilizate în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă.
1.5.1. Elementele procesului de muncă şi interacţiunea lor.
Precum s-a demonstrat anterior, scopul final al activităţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă este asigurarea vieţii şi integrităţii anatomo-funcţionale a omului în procesul de muncii.
Factorul uman, fiind elementul principal al oricărei activităţi utile nu poate fi privit separat, rupt
de contextul relaţiilor sale cu ceilaţi factori din cadrul procesului de muncă. Factorul uman
trebuie analizat şi studiat în interdependenţele sale cu sarcinile sau obligaţiunile de serviciu pe
care trebuie să le execute prin intermediul mijloacelor de producţie şi mediul în care se realizază.
Numai o analiză aprofundată a tuturor elementelor care intervin în procesul de muncă, o
abordate globală a relaţiilor şi interconexiunilor care se stabilesc între acestia permit elucidarea
fenomenului accidentării şi îmbolnăvirii profesionale, precum şi găsirea soluţiilor adecvate
pentru combaterea lor.
Pentru ca un accident sau o boală să fie definite ca profesionale, ele trebuie să se producă în
timpul şi din cauza executării unei sarcini de muncă sau a obligaţiunii de serviciu, deci aceste
fenomene se pot manifesta numai în cadrul unui proces de muncă, în care omul apare ca executat
al unei sarcini de muncă sau obligaţiuni de serviciu.
Indiferent de natura sa, la realizarea oricărei activităţi productive (proces de muncă) este
necesar să existe şi să intre în relaţie patru elemente: executantul-sarcina de muncă – mijloacele
de producţie – mediul de muncă.
Activitatea de producţie (procesul de muncă) poate fi definit ca unitate sau celulă elementară
a procesului de producţie, reprezentând succesiunea în timp şi în spaţiu a activităţilor conjugata
ale executantului şi mijloacele de producţie în sistemul de muncă.
Executantul este omul implicat nemijlocit în realizarea sarcinii de muncă sau obligaţiunilor de
serviciu prin intermediul cărora poate deveni victima potenţială a oricărui accident sau boală
profesională.
Sarcina de muncă sau obligaţia de serviciu reprezintă totalitatea acţiunilor pe care trebuie să le
execute executantul prin intermediul mijloacelor de producţie, pentru realizarea scopului
sistemului de muncă şi a condiţiilor impuse de realizare a acestora.
Mijloacele de producţie reprezintă totalitatea mijloacelor de muncă (unelte, mijloace de
transort şi comunicaţie, recipiente şi depozite pentru păstrarea produselor etc.) şi a obiectelor
muncii (materiale prime) pe care oamenii le folosesc în procesul de producţie.

7
 Mediul de muncă reprezintă totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice şi psihologice, în
care executantul îşi desfăşoară activitatea; cuprinde mediul fizic ambiant şi mediul social
(ambianţă socială, definită de relaţiile dintre oameni în întreprindere).
Pentru ca un proces de muncă să se desfăşoare este necesar ca elementele nominalizate
trebuie să coexiste şi să intre în relaţii unele cu altele, în scopul realizării procesului de muncă.

Sistem de muncă

Executant
Sarcină de lucru

Proces
Mijloace de de
producţie muncă

Mediu de
lucru
Dificienţă, abatere de la starea normală poate
conduce la

Apariţia accidentelor şi
bolilor profesionale

În acest context se poate concluziona, că cele patru elemente alcătuiesc sistemul de muncă,
care reprezintă un ansamblu constituit de unul sau mai mulţi executanţi şi mijloace de producţie,
interacţionează pe baza unui circuit informaţional, în anumite condiţii fizice şi psiho-sociale ale
mediului de muncă.
O dificientă, o abatere de la starea normală la nivelul unuia sau mai multor elemente sau al
relaţiilor dintre ele, pot conduce la apariţia accidentelor şi bolilor profesinale.

1.5.2. Terminologii utilizate în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

În contextul legii securităţii şi sănătăţii în muncă, nr.186-XVI din iulie 2008, în articolul I,
sunt stabilite noţiuni principale, fiind utilizate ca şi terminologii-standard în toate actele
normative, care derivă - din prezenta lege. Aşadar aceste noţiuni semnifică următoarele:
angajator – persoană fizică sau juridică care reprezintă titularul unui raport de muncă cu
lucrătorul şi care poartă răspundere pentru unitatea respectivă;
echipament de lucru – orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie utilizată la locul de muncă;
echipament individual de protecţie – orice echipament destinat să fie purtat de lucrător pentru
a-l proteja împotriva unui sau mai multor riscuri, ce ar putea să-i pună în ericol SSM, precum şi
orice supliment sau accesoriu proiectat în acest scop;
loc de muncă – loc destinat pentru organizarea posturilor de lucru din interiorul sau în afara
unităţii, la care lucrătorul are acces în timpul executării sarcinilor sale de lucru sau a
obligaţiunilor de serviciu;
lucrător – orice persoană încadrată în muncă, inclusiv stagiarii şi ucenicii, de către un
angajator, în condiţiile legii;
8
 lucrător desemnat – orice lucrător numit de angajator pentru a asigura activităţi de protecţie
şi prevenire a riscurilor rofesionale din unitate.
mediu de lucru – totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice şi psihosociale în care
lucrătorul îşi desfăşoară activitatea;
mijloace de producţie – totalitatea clădirilor şi altor construcţii echipamentelor de lucru şi
individuale de protecţie, materiei prime, produselor intermediare, utilizate în procesul de
producere a bunurilor materiale;
pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională – sursă a unei posibile leziuni sau
afectări a sănătăţii lucrătorului la locul de muncă;
prevenire – ansamblu de dispoziţii sau măsuri adaptate ori palnificate la toate etapele de lucru
din unitate, pentru a preveni sau a reduce riscurile profesionale;
reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul SSM – orice persoană
aleasă selectată sau desemnată de lucrători pentru a-i reprezenta în roblemele referitoare la
securitatea, sănătatea lor la locul de muncă.
risc profesional (de accidentare sau de îmbolnăvire rofesională) – combinaţie între
probabilitatea şi gravitatea unei osibile leziuni, sau afectări a sănătăţii într-o situaţie periculoasă.
securitate şi sănătate în muncă – ansamblul de activităţi având ca scop asigurarea celor mai
bune condiţii de muncă, apărarea vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice şi psihice a lucrătorilor;
serviciu extern de protecţie şi prevenire – orice unitate care prestează altor unităţi, în bază de
contract, servicii de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale.

MODULUL II BAZELE LEGISLATIVE – NORMATIVE ŞI ORGANIZATORICE

ALE SSM
În modulul I “Consideraţii generale cu privire la SSM”, în punctele 1.4.1 şi 1.4.2 s-a
demonstrat, că unitatea de curs în cauză, are aspect nu numai ştiinţific dar şi juridic, de aceea
pentru asigurarea eficientă a activităţii respective este nevoie de un suport sporit de acte
legislative şi normative, sistematic fiind actualizate din motivul modernizării accelerate a
procesului de muncă.

2.1. BAZELE LEGISLATIVE – NORMATIVE VIZÂND SSM

În prezent, în Republica Moldova, din categoria care reglementează direct modul de

aplicare a măsurilor de SSM fac parte оn principal:

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994, cu referire la articolul 43

“Dreptul la muncă şi la protecţia muncii”.
2. Codul muncii al Republicii Moldova, adoptat la 28.03.2003, ulterior cu modificările şi
completările respective, cu referire la titlul IX “Securitatea şi sănătatea în muncă”.
3. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă, nr. 186 – XVI din 10.07.2008, data intrării în
vigoare 01.01.2009.
4. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.95 din 05.02.2009 – pentru aprobarea unor
acte normative privind implimentarea Legii SSM nr. 186 – XVI din 10 iulie 2008.
5. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.1361 din 22 decembrie 2005 – pentru
aprobarea Regulamentului privind modul de cercetare a accidentelor de muncă, pus în aplicare
cu începere de la 1 martie 2006.

9
 6. Legea Republicii Moldova 280 – V din 23 aprilie 2010 – pentru modificarea şi
completarea Legii nr.140 – XV din 10 mai 2001 privind Inspecţia Muncii.
7. Legea Republicii Moldova nr. 1303 – XII din 25.02.1993 – privind contractul colectiv de
muncă.
8. Legea Republicii Moldova nr.1298 – XII din 24.02.1993 – pentru soluţionarea
conflictelor colective de muncă.
9. Legea Republicii Moldova nr.1296 – XII din 24.02.1993 – pentru soluţionarea litigiilor
individuale de muncă.
10. Legea Republicii Moldova nr.756 – XIV din 24.12.1999 – asigurării pentru accidente
de muncă şi boli profesionale.
11. Convenţie colectivă (nivel ramural – Ministerul Educaţiei) pe anii 2011-2015,
оnregistrată la Ministerul Muncii, protecţiei Sociale şi Familiei, nr.2 din 12 ianuarie 2011etc.
2.2. BAZELE ORGANIZATORICE ALE SSM

(Оn contextul Legii securităţii şi sănătăţii în muncă –

capitolul III „Obligaţiile angajatorului”, preponderent art.13)

Prevederile actelor legislative – normative, vizând SSM se aplică tuturor persoanelor fizice
şi juridice pentru care activitatea se desfăşoară cu personalul angajat pe bază de contract
individual de muncă sau în alte condiţii prevăzute de lege. Categoriile de persoane la care este
obligatorie aplicarea măsurilor prevăzute în reglamentările în vigoare cu privire la SSM sunt
vizaţi: angajatorii şi lucrătorii, membrii cooperatori, persoanele angajate prin convenţii civile,
exceptând cei care au ca obiect activităţi casnice, precum şi la ucenici, elevi şi studenţi pe
perioada efectuării practicii profesionale.

SSM are, pe de o parte, un înţeles larg, iar pe de altă parte un înţeles restrâns. În sens larg,
această noţiune include toate activităţile ce vizează îmbunătăţirea condiţiilor de muncă,
referitoare la organizarea, desfăşurarea, dirijarea şi controlul procesului muncii, care are ca scop
crearea condiţiilor optime pentru apărarea vieţii şi sănătăţii tuturor participanţilor la acest proces,
prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale în sens restrâns SSM se referă mai mult la
normele de tehnica securităţii, măsurile concrete, operative, la protecţia propriu – zisă a
lucrătorilor şi a celorlalte persoane participante la procesul de muncă.

SSM, conform legislaţiei în vigoare, se caracterizează prin anumite principii, reguli, care
stau la baza ei individualizând – o prin următoarele:

1 SSM fiind o problemă de stat, acesta trebuie să controleze, să coordoneze aplicarea

măsurilor de protecţie a muncii în toate domeniile de activitate la nivel naţional;
2 Orice cetăţean are dreptul la muncă, la alegerea unei profesii precum şi a locului de
muncă. Odată fiind angajat acesta are dreptul concomitent la protecţia muncii şi socială;
3 Îmbinarea intereselor unităţii cu cele ale lucrătorilor în cadrul reglementărilor privind
SSM;
4 Prioritatea funcţiei preventive a dispoziţiilor legale referitoare la SSM faţă de cea
sancţionatorie.
Referitor la organizarea SSM, se prevede ca persoanele juridice, în funcţie de natura,
complexitatea şi riscurile specifice activităţii desfăşurate, precum şi de numărul lucrătorilor vor

10
stabili personalul cu atribuţii în domeniul SSM. De asemenea, în regulamente privind
organizarea şi funcţionarea lor vor fi stabilite obligaţiile şi răspunderi în domeniul SSM.

În vederea asigurării condiţiilor de SSM vizând prevenirea accidentelor de muncă şi a

bolilor profesionale conducerea persoanelor juridice şi fizice au următoarele atribuţii:

4 Să adopte, începând cu faza de cercetare şi continuând cu proiectarea şi execuţia

construcţiilor, a echipamentelor tehnice, precum şi la elaborarea tehnologiilor de fabricaţie,
soluţii conform normelor de SSM, prin a căror aplicare să fie eliminate riscurilor de accidente şi
îmbolnăviri profesionale a lucrătorilor şi altor persoane participante la procesul de muncă;
5 Să solicite inspectorului muncii de stat teritorial autorizarea funcţionării unităţii din
punct de vedere a SSM, să menţină condiţiile de lucru pentru care s-a obţinut autorizaţia şi să
ceară revizuirea acesteia în cazul modificării condiţiilor iniţiale în care a fost emisă;
6 Să stabilească măsurile tehnice, sanitare şi organizatorice de SSM, corespunzătoare
condiţiilor de muncă specifice unităţii;
7 Să stabilească pentru lucrători şi penru ceilalţi participanţi la procesul de muncă
atribuţiile şi răspunderea ce le revin în domeniul SSM;
8 Să elaboreze reguli proprii pentru aplicarea normelor de SSM, corespunzător condiţiilor
în care se desfăşoară activitatea la locurile de muncă;
9 Să asigure şi să controleze prin intermediul compartimentelor specializate, sau prin
personalul propriu, cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii şi participanţii la procesul
muncă, a măsurilor tehnice, sanitare şi organizatorice stabilite, precum şi a prevederilor legale în
domeniul SSM;
10 Să asigure informare fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la
care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de prevenire necesare;
11 Să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi educării salariaţilor şi
participanţilor la procesul de muncă: afişe, pliante, filme, diafieme şi alte asemenea cu privire la
SSM;
12 Să asigure pe cheltuiala unităţii, instruierea, testarea şi formarea profesională a
persoanelor cu atribuţii în domeniul SSM;
13 Să ia măsuri (prin diverse instrucţiuni) pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a
profesiilor prevăzute în normele de SSM;
14 Să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi a verificării
aptitudinilor psihoprofesionale, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o expună;
15 Să ţină evidenţa locurilor de muncă cu condiţii deosebite: vătămătoare, grele,
periculoase, precum şi a accidentelor de muncă ce au ca efect incapacitatea de muncă a
lucrătorului pentru mai mult de 3 zile, bolilor profesionale, accidentelor tehnice şi avariilor;
16 Să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a dispozitivelor de protecţie, a aparaturii
de măsură şi control, precum şi instalaţilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor
nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice;
17 Să prezinte documentele şi să dea informaţiile solicitate de inspectorii muncii în timpul
controlului sau al efectuării cercetării accidentelor de muncă;
18 Să asigure realizarea măsurilor stabilite de inspectorii muncii în cazul controalelor şi al
cercetării accidentelor de muncă.

2.3. COMENTARII PRIVIND CONSTITUŢIA REPUBLICII MOLDOVA

(EXTRAS) CU REFERIRE LA DOMENIUL SSM

Articolul 43. Dreptul la muncă şi la Protecţia muncii

11
(1) Orice persoană are dreptul la:
19 la muncă;
20 la libera alegere a muncii;
21 condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă ;
22 protecţia contra şomajului.
(2) Salariaţii au dreptul la protecţia muncii. Măsurile de protecţie privesc:
23 securitatea şi igiena muncii;
24 regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor;
25 instituirea unui salariu minim pe economie;
26 repausul săptămânal;
27 concediul de muncă plătit;
28 prestarea muncii în condiţii grele;
29 alte situaţii specifice.
(3) Durata săptămânii de muncă este de cel mult 40 ore.
(4) Dreptul la negocieri în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective
sunt garantate.
2.4. COMENTARII PRIVIND CODUL MUNCII AL REPUBLICII MOLDOVA

(EXTRAS) CU REFERIRE LA SSM

Titlul IX Securitatea şi sănătatea în muncă

Capitolul I. Dispoziţii generale

Articolul 222. Politica statului оn domeniul SSM

(1) Direcţiile principale în contextul art. 222 sunt:

a) asigurarea priorităţii vieţii, integrităţii fizice şi sănătăţii lucrătorilor;
b) emiterea şi aplicarea actelor normative privind SSM;
c) coordonarea activităţilor în domeniul SSM;
d) supravegherea şi controlul de stat asupra respectării actelor normative în domeniul SSM;
e) sprijinirea controlului obştesc asupra respectării şi intereselor legitime ale salariaţilor în
domeniul SSM;
f) cercetarea, evidenţa şi raportarea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
g) apărarea intereselor legitime ale salariaţilor care au avut de suferit în urma accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale, precum şi ale membrilor familiilor lor, prin asigurarea socială
obligatorie a lucrătorilor contra accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
h) propagarea experienţei avansate în domeniul SSM;
i) participarea autorităţilor publice la realizarea măsurilor de SSM;
j) pregătirea şi instruirea în domeniul SSM;
k) organizarea evidenţei statistice de stat privind condiţiile de muncă, accidentele de muncă,
bolile profesionale şi consecinţele materiale ale acestora;
l) asigurarea funcţionării sistemului informaţional unic în domeniul SSM;
m) colaborarea internaţională în domeniul SSM;
n) contribuirea la crearea condiţiilor de muncă nepericuloase, la elaborarea şi utilizarea tehnicii
şi tehnologiilor nepericuloase, la producerea mijloacelor de protecţie individuală şi colectivă a
lucrătorilor;
o) reglementarea asigurării lucrătorilor cu echipament de protecţie individuală şi colectivă, cu
încăperi şi instalaţii sanitar-sociale, cu mijloace curativ-profilactice din contul angajatorului.

12
(2) Politica statului în domeniul SSM se elaborează şi se reexaminează cu consultarea
patronatelor şi a sindicatelor, ţinând cont de evoluţia reglementărilor internaţionale în acest
domeniu şi de progresul tehnic.
(3) Realizarea politicii statului în domeniul SSM se asigură prin acţiuni coordonate ale
autorităţilor publice centrale şi locale ale patronatelor, sindicatelor, angajatorilor,
reprezentanţilor lucrătorilor.
Articolul 223. Coordonarea SSM
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei exercită coordonarea SSM în Republica
Moldova
Capitolul II. Organizarea SSM. Asigurarea dreptului lucrătorilor la o
muncă care să corespundă cerinţelor de SSM

Articolul 224. Organizarea SSM

Organizarea SSM se efectuează în conformitate cu Legea SSM
Articolul 225. Asigurarea dreptului salariaţilor la o muncă care să corespundă cerinţelor de
SSM
(1) Statul garantează lucrătorilor apărarea dreptului acestora la o muncă care să corespundă
cerinţelor de SSM.
(2) Condiţiile de muncă stipulate în contractul individual de muncă trebuie să corespundă
cerinţelor de SSM.
(3) Pe parcursul sistări de către organelor de stat de control a activităţii de muncă, prevăzute
de contractul individual de muncă, ca rezultat al încălcării cerinţelor de SSM fără vina
salariatului, acestuia i se menţine locul de muncă (funcţia) şi salariul mediu.
(4) Dacă lucrătorul refuză să presteze munca în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţa ori
sănătatea sa, angajatorul este obligat să-i acorde salariatului, prin transfer sau permutare alt
lucru, corespunzător nivelului de pregătire profesională a lucrătorului, până la înlăturarea
pericolului, cu menţinerea salariului de la locul de muncă precedent.
(5) În cazul în care acordarea unei alte munci nu este posibilă, timpul staţionării lucrătorului
până la înlăturarea pericolului pentru viaţă sau sănătatea sa se plăteşte de angajator, ultimul fiind
anunţat în scris de lucrător despre începutul staţionării care se va efectua în mărime de cel puţin
2/3 din salariul de bază pe unitate de timp stabilit lucrătorului, dar nu mai puţin decât în mărimea
unui salariu minim pe unitate de timp, stabilit de legislaţia în vigoare, pentru fiecare oră de
staţionare.
(6) În cazul neasigurării salariatului, conform cerinţelor de SSM, cu echipament de protecţie
individuală şi colectivă, angajatorul nu are dreptul să ceară salariatului exetutarea obligaţiilor de
muncă şi este obligat să plătească din această cauză în conformitate cu prevederele aliniatul(5).
(7) Refuzul lucrătorului de a presta munca în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţa ori
sănătatea sa din cauza nerespectării cerinţelor de SSM sau de a presta munca în condiţiile grele,
vătămătoare şi / sau periculoase ce nu sunt prevăzute în contractul individual de muncă, nu
atrage răspunderea disciplinară.
(8) În cazul vătămării sănătăţii lucrătorului în exercitarea obligaţiilor de muncă, prejudiciul
se compensează în conformitate cu legislaţia în vigoare.
2.5. Comentarii privind Legea Securităţii şi Sănătăţii în Muncă

a Republicii Moldova (extras)

Capitolul I. Dispoziţii generale

Articolul 2. Domeniul de reglementare

13
 (1) Prezenta lege reglementează raporturile juridice ce ţin instruirea de măsuri privind
asigurarea SSM a lucrătorilor la locul de muncă.
(2) Prezenta lege stabileşte principiile generale privind prevenirea riscurilor profesionale,
protecţia lucrătorilor la locul de muncă, eliminarea factorilor de risc şi de accidentare, informare,
consultare, participare echilibrată, instruirea lucrătorilor şi a reprezentaţilor acestora, precum şi
liniile directoare generale privind principiile menţionate.
Articolul 3. Domeniul de aplicare

(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică în toate domeniile de activitate atât publice cât şi
private.
(2) Dispoziţiile prezentei legi se aplică:
a) angajatorilor;
b) lucrătorilor;
c) reprezentanţilor lucrătorilor;
d) persoanelor care solicită angajarea în câmpul muncii, aflate în unitate cu permisiunea
angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale;

e) persoanelor care desfăşoară munca neremunerată în folosul comunităţii sau activităţii în

regim de voluntariat;

f) persoanelor care nu au contract individual de muncă încheiat în formă scrisă şi pentru

care dovada clauzelor contractuale şi a prestaţiilor efectuate se poate face prin orice alt mijloc de
probă;

g) persoanelor care, pe durata ispăşirii pedepsei în locuri de detenţie lucrează în atelierile

instituţiilor penitenciare sau la alte locuri de muncă;

h) şomerilor, pe durata participării acestora la o formă de pregătire profesională.

Capitolul II. Politica statului оn domeniul SSM

Articolul 4. „Elaborarea politicii statului оn domeniul SSM” şi Articolul 5. „Sferele de

acţiune ale politicii statului în domeniul SSM” au fost expuse anterior în punctul 2.4.
„Comentarii privind codul Muncii al Republicii Moldova”, articolul 222 „Politica statului оn
domeniul SSM”.
Articolul 6. Cerinţele minime de SSM
Guvernul aprobă cerinţele minime de SSM la locul de muncă pentru protecţia lucrătorilor
în anumite activităţi complexe, pentru folosirea echipamentelor de lucru cele individuale de
protecţie.
Articolul 7. Coordonarea SSM
(1) Ministerul Muncii, Protecţiei sociale şi Familiei este organul central de specialitate al
administraţiei publice care coordoneză SSM.
(2) Ministerul de resort are următoarele atribuţii principale în domeniul SSM:
a) organizează elaborarea proiectelor de acte normative privind SSM şi după consultarea
patronatelor şi sindicatelor, le înaintează Guvernului spre aprobare;
b) asigură monitorizarea aplicării legislaţiei privind SSM;
c) organizează elaborarea instrucţiunilor - cadru de SSM pentru anumite ocupaţii sau pentru
desfăşurarea unor lucrări complexe;
d) avizează proiectele de instrucţiuni-cadru de SSM;
e) asigură publicarea anuală a informaţiei privind măsurile luate în realizarea politicii
statului în domeniul SSM, privind accidentele de muncă şi bolile profesionale;
14
 f) asigură întreţinerea de legături cu reţeaua internaţională de informare оn domeniul SSM;
g) reprezintă statul în relaţiile internaţionale în domeniul SSM.
Articolul 8. Controlul aplicării prezentei legi şi a altor acte normative de SSM.
(1) Respectivul control este exercitat de Inspecţia Muncii, conform Legii nr.280-V din 23
aprilie 2010, privind Inspecţia Muncii.
Capitolul III. Obligaţiile angajatorilor

Articolul 9. Obligaţii generale

(1) Angajatorul este obligat să asigure SSM lucrătorilor sub toate aspectele ce ţin de
activitatea desfăşurată.
(2) În cazul când angajatorul apelează la servicii externe de protecţie şi prevenire, el nu este
exonerat de responsabilităţile sale în domeniul SSM.
(3) Obligaţiile lucrătorilor în domeniul SSM nu aduc atingere principiului responsabilităţii
angajatorului.
Articolul 10. Obligaţiile generale a angajatorului

(1),(2),(3),(4) – să ia măsurile necesare pentru protecţia SSM a lucrătorilor, inclusiv pentru

prevenirea riscurilor profesionale, asigurarea informării şi instruirii şi organizării mijloacelor
necesare, ţinând cont de schimbarea circumstanţelor, cu scopul de a ameliora situaţia existentă,
realizând următoarele pricipii generale de prevenire:

a) evitarea riscurilor profesionale sau evaluarea ce nu pot fi evitate;

b) combateria riscurilor profesionale la sursă;

c) adaptarea muncii în funcţie de persoană (priectarea locurilor de muncă, alegerea

echipamentelor de lucru, a metodelor de producţie şi de lucru, în vederea atenuării muncii
monotone şi a muncii normate şi reducerea efectelor negative asupra sănătăţii);

d) adaptarea la progresul tehnic;

e) înlăturarea aspectelor periculoase;

f) dezvoltarea unei politici de prevenire ample şi coerente, care să includă tehnologia

modernă, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor legaţi
de mediul de lucru;

g) acordarea priorităţii măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de protecţie

individuală;

h) asigurarea lucrătorilor cu instrucţiunile corespunzătoare privind SSM;

i) considerarea capacităţii lucrătorilor privind SSM ori de câte ori le încredinţează o sarcină;

j) asigurarea măsurilor corespunzătoare pentru ca în zonele de risc grav şi specific să poată

avea acces numai lucrătorii care au primit instrucţiuni adecvate privind SSM;

(5) În cazul în care la acelaşi loc de muncă se află lucrători a mai multor unităţi, angajatorii
acestora sunt obligaţi:

15
 a) să coopereze vizând aplicarea dispoziţiilor privind SSM şi igiena în muncă, luând în
consideraţie natura activităţilor;

b) să îşi coordoneze acţiunile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale;

c) să se informeze reciproc despre riscurile profesionale, lucrătorii sau reprezentanţii

acestora.

(6) Mijloacele financiare cheltuite de către angajator pentru realizarea măsurilor de SSM sunt
deductibile.

(7) Lucrătorii nu suportă cheltuieli financiare privind SSM şi igiena muncii.

Articolul 11. Serviciul de protecţie şi prevenire

(1) Angajatorul numeşte unul sau mai mulţi lucrători desemnaţi care să se ocupe de
activităţile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale în unitate.
(2) Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie dezavantajaţi ca urmare a desfăşurării a activităţilor
de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale.
(3) Lucrătorii desemnaţi trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini
obligaţiile conform prezentei legi.
(4) În cazul în care resursele unităţii respective nu sunt suficiente pentru organizarea
activităţilor protecţiei şi prevenirii riscurilor profesionale din lipsa personalului specializat,
angajatorul este obligat să recurgă la servicii externe protecţiei şi prevenirii riscurilor
profesionale, acestea vor fi informate de către angajator asupra factorilor cunoscuţi sau suspecţi
ca având efecte asupra SSM a lucrătorilor.
(5) Lucrătorii desemnaţi vor avea, în special, atribuţii privind SSM şi, cel mult, atribuţii
complementare.
(6) În toate cazurile:
a) lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă absolvite cursurile de instruire în domeniul SSM şi să
dispună de mijloace necesare;
b) serviciile externe de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale consultate trebuie să
posede de capacităţi, mijloace personale şi profesionale necesare;
c) lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale
consultate trebuie să fie în număr suficient pentru a asigura protecţie şi prevenire a riscurilor
profesionale, ţinând cont de mărimea unităţii şi riscurile la care sunt expuşi lucrătorii distribuiţi
în cadrul unităţii.
(7) Lucrătorii desemnaţi şi / sau serviciul/iile de protecţie şi prevenire a riscurilor
profesionale trebuie să colaboreze între ele.
(8) În cazul unităţilor în care se desfăşoară activităţi fără pericol de accidentare şi boli
profesionale. Conducătorul unităţii poate să-şi asume atribuţiile lucrătorilor desemnaţi dacă a
absolvit cursurile de instruire în domeniul SSM.
Articolul 12. Primul ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor în cazul unui
pericol grav şi imediat

(1) Angajatorul este obligat:

a) să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi
evacuarea lucrătorilor;
b) să asigure orice contacte necesare cu serviciile externe de protecţie şi prevenire a
riscurilor profesionale, privind acordarea primului ajutor, asigurarea serviciului medical de
urgenţă, Serviciul de salvatori şi pompieri.

16
 (2) Pentru realizarea dispoziţiilor alin. (1), angajatorul desemnează lucrătorii care vor aplica
măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor.

(3) Numărul lucrătorilor specificaţi la alin. (2), instruirea acestora şi echipamentul pus la
dispoziţiea lor trebuie să fie adecvate mărimii şi / sau riscurilor profesionale specifice unităţii.

(4) Angajatorul este obligat:

a) să informeze toţi lucrătorii care sunt, sau pot fi expuşi unui pericol grav şi imediat asupra
riscului implicat şi asupra măsurilor luate sau urmează a fi luate, vizând protecţia lor;

b) în condiţiile unui pericol grav, imediat şi inevitabil, să acţioneze şi să dea indicaţii pentru a
le permite lucrătorilor să înceteze lucrul, să părăsească imediat locul de muncă şi să se retragă
într-o zonă sigură;

c) să nu impună reluarea lucrului de către lucrători în cazul când la locul de muncă mai
persistă pericolul grav şi imediat, cu excepţia cazurilor bine întemeiate.

(5) Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav, imediat şi inevitabil, părăsesc postul de lucru
sau o zonă periculoasă nu pot fi dezavantajaţi, ci vor fi protejaţi împotriva oricăror consecinţe
negative şi nejustificate.

(6) Agajatorul trebuie să se asigure că toţi lucrătorii săi, în cazul unui pericol grav şi imediat
pentru propria lor securitate şi pentru securitatea altor persoane şi în cazul în care responsabilul
imediat superior nu poate fi cantactat, pot lua măsurile corespunzătoare în conformitate cu
cunoştinţele lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun pentru a evita consecinţele unui atare
pericol, ne fiind dezavantajaţi.

Articolul 14. Informarea lucrătorilor

(1) Angajatorul trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru ca lucrătorii şi/sau

reprezentanţii acestora din unitate să primească toate informaţiile necesare privind:

- riscurile profesionale, precum şi activităţile şi măsurile de protecţie şi prevenire a riscurilor

profesionale atât la nivelul unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui tip de post de lucru şi/sau
funcţiei, în particular.

(2) Angajatorul trebuie să ia măsurile corespunzătoare pentru ca angajatorii lucrătorilor din

orce unitate extremă încadraţi în muncă în unitatea sa să primească informaţii adecvate cu privire
la aspectele specificate la alin.(1), destinate lucrătorilor în cauză.

(3) Angajatorul trebuie să ia măsurile corespunzătoare ca lucrătorii desemnaţi sau

reprezentanţii lucrătorilor, pentru a-şi îndeplini funcţiile în conformitate cu prevederile prezentei
legi, să aibă acces la:

a) evaluarea riscurilor profesionale şi a măsurilor de protecţie;

b) evidenţa şi rapoartele privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi;

c) informaţiile privind măsurile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale, precum şi

la informaţiile provenind de la inspectoratul teritorial de muncă.
17
 Articolul 15. Consultarea şi participarea lucrătorilor

(1) Angajatorii consultă lucrătorii şi / sau reprezentanţii acestora şi le permit să ia parte la

discuţiile ce ţin problemele referitoare la SSM.
(2) Reprezentanţii lucrătorilor au dreptul să-i solicite angajatorului să ia măsuri
corespunzătoare şi să îi prezinte propuneri în vederea eliminării riscurilor profesionale la care
sunt expuşi lucrătorii.
(3) Lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor au dreptul să apeleze la inspectorul teritorial
de muncă în cazul în care consideră că măsurile luate de angajator şi mijloacele puse la
dispoziţie de acesta nu corespund scopurilor de asigurare a SSM la locul de muncă.
(4) Оn timpul inspecţiilor, reprezentanţilor lucrătorilor trebuie să li se acorde posibilitatea de
a prezenta inspectorilor de muncă observaţiile lor.
Articolul 16. Comitetul pentru SSM

(1) Comitetul pentru SSM se constituie, оn baza principiului de paritate, din reprezentanţi ai
angajatorului şi ai lucrătorilor.

(2) Iniţiatorul constituirii comitetului pentru SSM poate fi oricare dintre părţi.

(3) Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea comitetului pentru SSM se aprobă de

Guvern.

Articolul 17. Instruirea lucrătorilor

(1) angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire
suficientă, adecvată, teoretică şi practică în domeniul SSM, în special sub formă de informaţii,
instrucţiuni şi/sau lecţii:

a) la angajare, care include instruirea introductiv-generală şi instruirea la locul de muncă;

b) оn cazul schimbării locului de muncă, transferului sau permutării;

c) la introducerea unui nou echipament de lucru, sau modificarea celui existent;

d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;

e) la executarea unor lucrări speciale;

(2) Instruirea lucrătorilor în domeniul SSM trebuie să fie:

a) adaptată în funcţie de evoluţia riscurilor profesionale sau de apariţia unor riscuri noi;

b) periodică şi pe măsura necesităţii.

(3) Instruirea periodică a lucrătorilor se va efectua la intervale ce nu vor depăşi 6 luni.

(4) Angajatorul se va asigura că lucrătorii unităţii din exterior, care desfăşoară activităţi în
unitatea sa, sunt instruiţi adecvat în ce priveşte riscurile profesionale pe durata desfăşurării
activităţilor în această unitate.

(5) Reprezentanţii lucrătorilor au dreptul la o instruire corespunzătoare.

18
 (6) Оn cazul оn care resursele unităţii respective nu sunt suficiente pentru organizarea
instruirii lucrătorilor din lipsa personalului specializat, angajatorul este obligat să recurgă la
servicii externe de protecţie şi prevenire.

(7) Instruirea conducătorilor unităţilor şi locurilor de muncă, specialiştilor, lucrătorilor

desemnaţi şi reprezentanţilor lucrătorilor se efectuează imediat după numirea lor în funcţiile
respective şi periodic, cel puţin o dată în 24 de luni, la cursuri de instruire realizate de servicii
externe de protecţie şi prevenire, care are loc în timpul programului de lucru, cheltuielele fiind
suportate de angajator.

Articolul 18. Indemnizaţia unică în cazul reducerii capacităţii de muncă sau decesului
lucrătorului în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale

(1) Lucrătorului căruia i s-a stabilit gradul de reducere a capacităţii de muncă ca urmare a
unui accident de muncă sau a unei boli profesionale i se plăteşte, din contul unităţii care poartă
vina pentru acestea, pe lângă despăgubirea stabilită de lege, o indemnizaţie unică, luându-se ca
bază salariul mediu lunar pe ţară, pentru fiecare procent de pierdere a capacităţii de muncă, dar
nu mai puţin de un salariu anual al accidentatului.

(2) Оn caz de deces al lucrătorului în urma unui accident de muncă sau a unei boli
profesionale, unitatea care poartă vina pentru acestea repară prejudiciul material persoanelor care
au drept la acesta, în modul şi în mărimea stabilită de lege, şi în plus le plăteşte din contul
mijloacelor proprii, o îndemnizaţie unică, luându-se ca bază salariul mediul anual al celui
decedat, îmulţit la numărul anilor compleţi pe care acesta nu i-a trăit până la vârsta de 62 de ani,
dar nu mai puţin de 10 salarii medii anuale.

(3) Dacă reducerea capacităţii de muncă sau decesul lucrătorului a survenit în urma unui
accident de muncă sau a unei boli profesionale nu numai din vina unităţii ci şi a accidentatului,
se aplică răspunderea mixtă conform legii şi mărimea indemnizaţiei unice se reduce în
dependenţă de gradul de vinovăţie a accidentatului.

(4) Оn cazul оn care unitatea nu dispune de mijloacele respective, plata indemnizaţiei unice
se efectuează, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti, din contul oricăror bunuri sau mijloace ale
unităţii.

(5) Litigiile ce ţin de achitarea indemnizaţiei unice se examinează de către instanţa

judecătorească.

Capitolul IV. Obligaţiile şi drepturile lucrătorilor

Articolul 19. Obligaţiile lucrătorilor

(1) Fiecare lucrător îşi va desfăşura activitatea în conformitate cu pregătirea profesională şi

instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile de SSM primite din partea angajatorului, astfel încât să
nu expună la pericol de accidentare sau de îmbolnăvire profesională nici propria persoană şi nici
alte persoane care ar putea fi afectate de acţiunile sau de misiunile lui оn timpul lucrului.

(2) Pentru realizarea dispoziţiilor alin.(1), lucrătorii sunt obligaţi:

19
 a) să utilizeze corect maşinile, aparatele, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de
transport şi alte mijloace de producţie;

b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie pus la dispoziţie şi, după utilizare,
să îl înapoieze să sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;

c) să excludă deconectarea, schimbarea sau mutarea arbitrară a dispozitivelor de protecţie ale

maşinilor, aparatelor, uneltelor, instalaţiilor clădirilor şi altor construcţii, precum şi să utilizeze
corect aceste dispozitive;

d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă pe

care au motive întemeiate să o considere un pericol grav pentru SSM, precum şi orice defecţiune
al sistemelor de producţie;

e) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului orice caz de

îmbolnăvire a lor la locul de muncă sau orice accident de muncă suferit de ei;

f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi atâta timp cât e necesar, pentru a
face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de inspectorii de muncă sau pentru a
da posibiliatatea angajatorului, să se asigure că mediul de lucru este în siguranţă şi nu prezintă
riscuri profesionale în activitatea lucrătorului;

g) să însuşească şi să respecte instrucţiunile de SSM.

Articolul 20. Drepturile lucrătorilor

Fiecare lucrător este în drept:

a) să aibă un post de lucru corespunzător actelor de SSM;

b) să obţină de la angajator informaţii veridice despre condiţiile de lucru, despre existenţa

riscului profesional, precum şi despre măsurile de protecţie împotriva influenţei factorilor de risc
profesionale;

c) să refuze efectuarea de lucrări în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţa ori sănătatea sa
până la înlăturarea acestuia;

d) să fie asigurat din contul angajatorului, cu echipament individual de protecţie;

e) să fie instruit şi să beneficieze de reciclare profesională în domeniul SSM din contul

angajatorului;

f) să se adreseze angajatorului, sindicatelor, autorităţilor, administraţiei publice centrale şi

locale, instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea problemelor ce ţin de SSM;

g) să participe personal sau prin intermediul reprezentanţilor săi la examinarea problemelor

legate de asigurarea unor condiţii de lucru nepericuloase la postul său de lucru, la cercetarea
accidentelor de muncă sau a bolii profesionale contractate de el;

h) să fie supus unui examen medical extraordinar potrivit recomandările medicale, cu

menţinerea postului de lucru şi a salariului mediu pe durata efectuării acestui examen.
20
 Capitolul V. Dispoziţii diverse

Articolul 21. Examen medical.

(1) Măsurile prin care lucrătorilor li se asigură examenul medical corespunzător riscurilor
profesionale cu care aceştia se confruntă la locul de muncă se stabilesc potrivit actelor normative
emise de Ministerul Sănătăţii cu consultarea patronatelor şi sindicatelor.

(2) Angajarea şi transferul unor categorii de lucrători la alt lucru se vor face conform avizelor
medicale eliberate în temeiul examenelor medicale.

(3) Cheltuiele ce ţin de organizarea şi efectuarea examenului medical sunt suportate de

angajator.

Articolul 22. Grupuri sensibile la riscuri specifice

(1) Grupurile sensibile la riscuri specifice: femeile gravide, lehuzele sau femeile care
alaptează, persoanele în vârstă de până la 18 ani, precum şi persoanele cu capacităţi funcţionale
limitate trebuie protejate împotriva pericolelor care le afectează în mod specific.
(2) Angajatorii sunt obligaţi să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenta în
unitatea grupurilor sensibile de riscuri specifice.

Articolul 23. Răspunderea pentru încălcarea prezentei legi şi altor acte normative de SSM

Persoanele cu funcţii de răspundere şi lucrătorii vinovaţi de încălcarea prezentei legi şi a

altor acte normative de SSM poartă răspundere materială, disciplinară, administrativă şi penală
conform legii.

2.6. Accidentul de muncă conform Regulamentului privind modul de cercetare a

accidentelor de muncă

2.6.1. Dispoziţii generale

Prezentul Regulamentul stabileşte modalitatea unică de definire, clasificare, comunicare,

cercetare, înregistrare şi evidenţă a accidentelor sistemului de muncă, suportate de lucrători care
prestează diverse activităţi în procesul de muncă.

2.6.1.1. Definirea accidentelor

Accident de muncă
a)

Eveniment care a produs

Vătămarea violentă a organismului Ca urmare a acţiunii unui factor de Propriu unui element al sistemului de
lucrătorului: risc: muncă:

21
 leziune
calamităţi naturale
electrocutare
arsură
degerare
astixiere
intoxicaţie acută
stres psihologic
leziuni corporale
provocate de insecte şi
animale etc
Şi care provoacă incapacitatea temporară de muncă de cel puţin o zi, invaliditate sau deces a
- în timpul îndeplinirii sarcinii
de muncă sau obligaţiilor de
serviciu;
- înainte de începerea sau după
încetarea lucrului când
lucrătorul se deplasează de la
intrarea în incinta unităţii până
la locul de muncă, şi invers, îşi
schimbă îmbrăcămintea
personală, echipamentul
individual de protecţie şi de
lucru invers, preia sau predă
locul de muncă şi mijloacelede
producţie;
însuşire executant
stare sarcini de muncă
proces
mijloace de producţie
fenomen
mediu de muncă
comportament
- în cadrul participării în
acţiuni culturale, sportive
sau la alte activităţi
organizate de unitate în
baza autorizaţiei
angajatorului;
lucrătorului în circumstanţele:
- în timpul deplasării de la
domiciliu la lucru şi invers, cu
transportul oferit de unitate,
în modul stabilit, precum şi
în timpul îmbarcării sau
debarcării din acest mijloc de
transport;
- în cadrul acţiunii
- în timpul deplasării de la
întreprinse din propria
22
unitatea în care este încadrat
iniţiativă pentru
lucrătorul, până la locul de
prevenirea sau înlăturarea
muncă, organizat în afara
unui pericol în
teritoriului unităţii, sau până la
 - în timpul desfăşurării
stagiilor de practică în bază
- în timpul pauzelor stabilite, de contract, încheiat între
când lucrătorul se află pe angajator şi instituţia de
teritoriul unităţii sau la locul său învăţământ, între
de muncă, precum şi în timpul angajator, elevi şi studenţi.
frecventării încăperilor sanitaro-
igienice sau auxiliare.
Accident în afara muncii
b)

Eveniment care a provocat Cauza directă a căruia este

vătămarea violentă a organismului determinată de fapte ce nu au
lucrătorului, chiar dacă s-a produs: legătura cu îndeplinirea sarcinii de
muncă sau obligaţiilor de serviciu:

- în timpul de muncă al acestuia;

- joacă, încăierare, automutelare

intenţionată, sinucidere, cazuri de
- la locul de muncă, sau pe teritoriul
boală latentă şi moarte naturală,
unităţii;
folosire a mijloacelor de producţie
în scopuri personale neautorizate,
comitere a unui furt din avutul
- în condiţii neprevăzute în cazul unităţii, angajatorului persoană
accidentului de muncă. fizică şi altele de acest gen, fiind
justificate prin documente
adecvate.

2.6.1.2. Clasificarea accidentelor

Accidente

23
în funcţie de:
 1. incapacitatea
temporară de
muncă

2. colectiv
2. invaliditate (minimum două
persoane)

3. mortal

Conform vătămării violente a accidentatului:

contuzii plagi înţepătur la cap imediat

i
tăieturi striviri arsuri la trunchi ulterior

entorse fracturi amputări la membrele superioare

termice leziuni ale organelor interne la membrele inferioare

prin iradiere Intoxicaţii acute asfixii cu localizări multiple

24
complexe electrocutări insolaţii cu alte la localizări

leziuni multiple
 2.6.1.3. Efectele accidentului de muncă asupra victimei

Accidentul de muncă poate provoca victimei incapacitate temporară de muncă, invaliditate

sau deces, care pot surveni imediat după accident sau la un anumit interval de timp.

Incapacitatea temporară de muncă

Consecinţa cea mai puţin gravă a acestei provocări o constituie incapacitatea temporară a
victimei de a – şi desfăşura activitatea ca rezultat a tulburării unei stări funcţionale (de cel puţin o
zi de muncă). Aprecierea respectivă o face medicul, atestată printr-un certificat, ulterior aplicând
un tratament adecvat, incapacitatea obţine caracter reversibil.

Invaliditatea constă într-o infirmitate permanentă, care conduce la pierderea totală sau
parţială a capacităţii de muncă. Se consideră invaliditate: pierderea unui simţ, a unui organ
(capacitatea de muncă rămânând intactă), traumatismele craniene, toracice, abdominale sau
lombare, fracturile coloanei vertebrale sau bazinului, fracturile deschise sau cele soldate cu
deplasarea fragmentelor, arsurile de gradul II şi III etc.

Aprecierea invalidităţii se face de către medicul care acordă asistenţă de urgenţă şi

eliberează certificatul medical. Invaliditatea, ca regulă, are caracter ireversibil, prin tratament şi
îngrijire medicală, se obţine doar repararea vătămării produse organismului, nu şi vindecarea
tulburării funcţionale.

Оn funcţie de gradul de afectare a capacităţii de muncă există următoarele grade de

invaliditate:

- gradul I, cвnd persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă şi nu are
posibilitatea autoservirii (оn caz de orbire, amputare a ambelor mвini sau picioare etc.);

- gradul II, cвnd persoana afectată şi-a pierdut total sau parţial capacitatea de muncă, dar se
poate autoservi;

- gradul III, cвnd persoana afectată şi-a perdut parţial capacitatea de muncă, dar îşi poate
continua activitatea la acelaşi loc de muncă, însă în condiţiile unui program redus.

Decesul оn cazul decesului este afectată nu numai intergritatea organismului şi capacitatea

de muncă, ci оnsăşi viaţa. Un accident de muncă poate fi considerat mortal, chiar dacă decesul a
survenit după un interval de timp, cu condiţia să se confirme, în baza unui act a expertizei
medico-legală

2.6.1.4. Principalele cauze ale accidentelor de muncă

Оn general, accidentele de muncă au cauze numeroase şi complexe influenţate de toţi

factorii implicaţi în procesul de muncă: lucrătorul, maşina mediul de muncă şi de viaţă ale

25
accidentatului. Orientativ, conform naturii lor pot fi divizate în două mari grupe: tehnice şi
organizatorice.

Cauze tehnice:

- starea tehnică necorespunzătoare a utilajelor tehnologice şi de ridicare – coborâre,

sculelor, instalaţiilor mecanice sau electrice;

- lipsa dispozitivilor de protecţie, a aparaturii de control şi semnalizare sau starea lor

imperfectă;

- defecte de structură sau neajunsuri constructive la lucrările de construcţii montaj.

Cauzele organizatorice

- organizarea incorectă a locului de muncă sau a procesului de muncă, lipsa instructajului

de SSM;

- condiţii neadecvate ale mediului de muncă (insuficienţa volumului şi a suprafeţei locului

de muncă, iluminat necorespunzător, temperatură înaltă sau scăzută a aerului, combinată cu o
umeditate abundentă, degajări de praf, de pulberi toxice, vibraţii, zgomot, radiaţii etc);

- manipularea necorespunzătoare a materialilor, nerespectarea regulilor de circulaţie la

transport şi mijloacele de ridicare – coborâre;

- nerespectarea disciplinei оn muncă şi a normelor de securitatea muncii;

- prelungirea zilei de muncă, regim neraţional de muncă, poziţia forţată a corpului uman
timp îndelungat, sau solicitarea execivă a unor organe etc.

- starea dificilă a lucrătorului: oboseală fizică sau mintală, nervositatea, comportare

afectivă neadecvată etc.

2.6.2. Comunicarea despre producerea accidentelor

a) fiecare accidentat sau martor ocular este obligat să anunţe imediat despre accidentul
produs conducătorul său direct sau oricare conducător superior al acestuia şi să acorde după caz,
primul ajutor.

b) Conducătorul fiind anunţat despre accident:

- va organiza acordarea ajutorului medical accidentatului şi dacă va fi necesar îl va trasporta

la o instituţie medicală, de la care va solicita certificatul medical privind caracterul vătămării
violente a organismului acestuia;

- va evacua, după caz, personalul de la locul accidentului;

- va informa angajatorul despre accidentul produs;

26
 - va menţine neschimbata situaţia reală, în care s-a produs accidentul, până la acceptarea
acordului persoanelor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei
situaţii ar provoaca alte accidente ori ar periclita viaţa sau sănătatea altor persoane în cazul în
care se impune modificarea situaţiei reale, în care s-a produs accidentul, în prealabil se vor face
fotografii şi scheme ale locului unde s-a produs accidentul, se vor aduna probe, materiale ce pot
furniza informaţii despre accidentul produs, pentru a fi transmise persoanelor care cercetează
accidentul produs.

c) Angajatorul va comunica imediat despre producerea accidentelor produse (prin oricare

mijloc de comunicare):

- Inspecţia Muncii;

- Casei Naţionale de Asigurări Sociale;

Şi după caz forului superior, organului sindical de ramura sau interramural, organelor de stat
pentru supravegherea tehnică sau energetică, Centrului de Sănătate Publică teritorial (оn cazurile
de intoxicaţie acută);

- оn cazul producerii accidentelor grave şi mortale, va comunica suplimentar comisariatul de

poliţie din raza sectorului sau raionului în care s-a produs accidentul.

d) Dacă printre accidentaţi se vor afla salariaţi ai altor unităţi din ţară sau din străinătate,
angajatorul la care s-a produs accidentul va comunica imediat despre aceasta administraţiei
unităţii respective şi reprezentanţei diplomatice a ţării cetăţenia căreia o avea accidentatul.

e) Instituţia medicală care acordă asistenţa accidentatului este obligată să anunţe Inspecţia
Muncii, sau inspectorul teritorial de muncă – datele cunoscute ce ţin de identitatea accidentului şi
a unităţii în care s-a produs accidentul.

f) Comunicarea despre producerea accidentelor va cuprinde următoarele date:

- denumirea şi adresa unităţii sau a angajatorului persoanei fizice;

- numele, prenumele, starea familială, vârsta şi profesia accidentatului / ţilor;

- data şi ora producerii accidentului;

- locul şi circumstanţele care, se cunosc în legătură cu accidentul produs;

- caracterul vătămării violente a organismului accidentatului;

- numele şi funcţia persoanei care a transmis comunicarea, adresa mijlocului de

comunicare.

2.6.3. Cercetarea accidentelor

2.6.3.1. Generalizări

a) Scopul cercetării accidentelor de muncă constă în:

- clasificarea lor;
27
 - determinarea circumstanţelor;

- cauzelor şi încălcărilor actelor legislativ – normative şi altor reglementări ce au condus la

accidentarea lucrătorilor;

- stabilirea persoanelor care au оncălcat prevederile actelor nominalizate şi a măsurilor

corespunzătoare pentru prevenirea unor asemenea evenimente.

b) Accidentele grave şi mortale produse la locul de muncă sunt cercetate de Inspecţia Muncii,
cele cu capacitatea temporară de muncă – de comisia angajatorului, iar în unele cazuri – de
Inspecţia Muncii.

c) La cercetarea accidentelor au dreptul să participe, după caz, reprezentanţii împuterniciţi ai

forului superior, ai autorităţilor administraţiei publice locale, Casei Naţionale de Asigurări
Sociale şi ai organului sindical, Centrului de Sănătate Publică teritorial, precum şi să asiste
persoanele care reprezintă interesele accidentaţilor sau familiilor acestora.

d) Fiecare participant la cercetarea unui accident, оn prezenţa inspectorului de muncă, are

dreptul să pună întrebări persoanelor cu funcţii de răspundere, lucrătorilor, persoanelor ce deţin
informaţii referitoare la accident, să înainteze propuneri şi după caz să-şi expună în scris opinia
privind circumstanţele, cauzele producerii accidentului şi despre persoanele care au încălcat
actele legislativ-normative şi alte reglementări, ce au condus la producerea accidentului. Opinia
respectivă va fi inclusă în dosarul de cercetare.

e) Cercetarea accidentelor оn afara muncii se va efectua conform prezentului Regulament.

Comisia unităţii, iar, după caz, inspectorul de muncă, va finaliza cercetarea, cu întocmirea în
formă liberă a unui proces-verbal de cercetare a accidentului în afara muncii, în care vor fi
expuse doar circumstanţele şi cauzele producerii acestui eveniment. Procesul-verbal întocmit de
comisia unităţii va fi aprobat de conducătorul unităţii respective, cu aplicarea ştampilei unităţii.
Inspectorul de muncă va întocmi procesul-verbal pe bancheta cu antet a inspectoratului teritorial
de muncă.

f) Оn cazul оn care angajatorul nu a comunicat accidentul produs, un atare accident poate fi

cercetat şi în baza cererii depuse de persoanele interesate.

2.6.3.2. Cercetarea accidentelor cu incapacitatea temporară de muncă

a) Pentru cercetarea unui accident cu incapacitate temporară de muncă, în termen de cel mult
24 ore din momentul primirii comunicării despre acest evenimen, anagajatorul va desemna prin
dispoziţie scrisă comisia de cercetare.

Comisia va fi formată din cel puţin 3 persoane, în componenţa căreia vor intra lucrătorul
desemnat pentru desfăşurarea activităţilor de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale şi
câte un reprezentant al angajatorului şi a sindicatului. Persoanele desemnate în comisia de
cercetare trebuie să dispună de pregătire tehnică respectivă şi să nu facă parte dintre persoanele
care aveau obligaţia de a organiza, controla sau conduce procesul de muncă la locul unde s-a
produs accidentul.

28
 b) Accidentul suportat de lucrătorul unei unităţi în timpul îndeplinirii sarcinii de muncă sau
obligaţiilor de serviciu la o alta unitate va fi cercetat de către comisia unităţii la care s-a produs
accidentul, cu participarea reprezentantului unităţii al cărei lucrător este accidentul. Un exemplar
al dosarului de cercetare va fi expiad unităţii al cărei lucrător este accidentatul.

c) Accidentul suportat de lucrătorul unităţii care efectuează lucrări pe un sector repartizat

acestuia de o altă unitate va fi cercetat de unitatea ce efectuează lucrările respective.

d) Accidentele suportate de elevi şi studenţi în timpul când prestează munca sau îşi
desfăşoară practica profesională în unităţi vor fi cercetate de comisia unităţii, cu participarea
reprezentantului instituţiei de învăţământ.

e) De la data emiterii dispoziţiei respective, comisia unităţii va cerceta circumstanţele şi

cauzele producerii accidentului, va întocmi şi va semna, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare,
proces – verbal de cercetare (conform anexei nr.1 la prezentul Regulament), care ulterior va fi
aprobat şi semnat de către angajator în termen de 24 ore. Accidentele cercetate de Inspecţia
Muncii se vor finaliza cu întocmirea unui proces – verbal de cercetare (conform anexei nr.2 la
prezentul Regulamen) pe blancheta cu antet a inspectorului teritorial de muncă respectiv.

2.6.3.3. Cercetarea accidentelor grave şi mortale

a) Asemenea accidente vor fi cercetate de către Inspecţia Muncii, care va desemna inspectorii
de muncă ce vor efectua cercetarea accidentelor fără a se preda inflenţelor de orice fel.

b) La cererea Inspecţiei Muncii sau unităţii, instituţia medicală care acordă asistenţă
accidentatului va elibera, în termen de 24 ore, certificatul medical cu privire la caracterul
vătămării violente a organismului acestuia, iar instituţia de expertiză medico-legală, în termen
de 5 zile după finalizarea expertizei, va elibera Inspecţiei Muncii, în mod gratuit, concluzia din
raportul de expertiză medico-legală asupra cauzelor decesului accidentului.

c) Evenimentul produs de către lucrător, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu cu

transport auto, aerian, fluvial, naval sau feroviar va fi cercetat în conformitate cu prevederile
prezentului Regulament, folosind, după caz, materialele de cercetare întocmite de organele de
supraveghere a traficului, care în temeiul unui demers, vor elibera angajatorului sau inspectorului
de muncă, în termen de 5 zile de la momentul finalizării cercetării, concluzia asupra cauzelor
producerii accidentului şi persoanelor care au încălcat prevederile actelor legislativ-normative.

d) De la data emiterii dispoziţiei de cercetare a accidentului, inspectorul de muncă va întocmi

şi va semna, în termen de cel mult 30 zile (cu excepţia necesităţii unor expertize suplimentare)
proces-verbal de cercetare (conform anexei nr.2 la prezentul Regulament).

2.6.3.4. Finalizarea cercetării accidentelor

a) Cercetarea accidentelor se va finaliza cu оntocmirea dosarului de cercetare care va

cuprinde:

- procesul – verbal de cercetare a accidentului de muncă (în afara muncii), în cazul

accidentelor colective procesul-verbal se va întocmi pentru fiecare accidentat;

- opiniile participanţilor la cercetarea accidentului (după caz);

29
 - declaraţiile accidentaţilor (dacă va fi posibil);

- declaraţiile persoanelor care au obligaţia să asigure măsurile de securitate şi sănătate în

muncă la locul de muncă, unde s-a produs accidentul;

- declaraţiile martorilor oculari;

- fotografii şi scheme ale locului unde s-a produs accidentul;

- alte acte şi documente necesare pentru clasificarea circumstanţelor şi cauzelor ce au condus

la producerea accidentului;

- оncheierea expertizei tehnice şi energetice (dacă este necesară);

- certificatul medical cu privire la caracterul vătămării violente a organismului accidentatului;

- concluzia din raportul de expertiză medico-legală asupra cauzelor decesului accidentatului.

Toate materialele din dosar vor fi paginate şi şnuruite.

b) Inspectorul de muncă va expedia, în termen de cel mult 3 zile de la data semnării

procesului-verbal de cercetare, câte un exemplar al dosarului de cercetare a accidentului:
Inspecţiei Muncii, organului de poliţie, inspectorului teritorial de muncă, unităţii respective, după
caz, organelor şi instituţiilor reprezentanţii cărora au participat la cercetare. Originalul dosarului
de cercetare a accidentului se expediază unităţii iar, după caz, autorităţii administraţiei publice
locale care înregistrează şi ţine evidenţa accidentelor produse la angajatori-persoane fizice.

Dacă Inspecţia Muncii va constata că la cercetarea accidentului au fost comise erori sau au
apărut noi circumstanţe ale producerii accidentului, inspectorul general de stat al muncii este în
drept să dispună o cercetare nouă sau suplimentară a accidentului în cauză.

2.6.3.5. Оnregistrarea şi evidenţa accidentelor

a) Accidentele se оnregistrează şi se ţin în evidenţă de către unităţi ale căror lucrători sunt
sau au fost accidentaţii, iar cele produse la angajator-persoană fizică se înregistrează şi se ţin în
evidenţă de către autoritatea administraţiei publice locale (primăria) pe teritoriul căreia este
înregistrat contractul individual de muncă.

b) Accidentele suferite de elevi şi studenţi în timpul prestării muncii sau în cadrul

desfăşurării stagiului de practică la unităţi se înregistrează de unitate.

c) Accidentele de muncă se înregistrează şi se ţin în evidenţă separat de accidentele în afara

muncii.

d) Dosarele de cercetare a accidentelor se ţin în evidenţă şi se păstrează la unitate (primărie)

timp de 50 de ani, iar la organele interesate-în funcţie de necesitate. În cazul lichidării unităţii
(primăria) sau neasigurării integrităţii documentelor, dosarelor de cercetare a accidentelor se vor
transmite spre păstrarea arhivei de stat.

e) Unităţile (primăriile) vor raporta anual organelor de statistică, în modul stabilit, despre
situaţia statistică a accidentelor de muncă înregistrate în perioada de referinţă.
30
 2.6.3.6. Dispoziţiile finale

a) La cererea accidentului sau a persoanei care reprezintă interesele familiei acestuia şi a

organelor interesate, angajatorul sau Inspecţia Muncii le va expedia, în termen de cel mult 3 zile
din data adresării, copia autentificată a procesului-verbal de cercetare a accidentului de muncă
sau copia procesului-verbal de cercetare a accidentului în afara muncii.

b) Оn cazul оn care unitatea refuză întocmirea procesului-verbal de cercetare a accidentului

de muncă (în afara muncii), precum şi în cazul în care accidentatul sau persoana care îi
reprezintă interesele nu este de acord cu conţinutul procesului-verbal, litigiul va fi soluţionat în
comformitate cu legislaţia referitoare la soluţionarea litigiilor individuale de muncă.

c) Responsabilitatea pentru comunicare, cercetarea, raportarea, evidenţa corectă şi oportună a

accidentelor produse în muncă, pentru întocmirea proceselor-verbale şi pentru realizarea
măsurilor de lichidare a cauzelor accidentelor de muncă o poartă conducătorul unităţii.

d) controlul asupra comunicării, cercetării, raportării şi evidenţei accidentelor produse în

muncă, precum şi asupra realizării măsurilor de lichidare a cauzelor accidentelor de muncă îl
exercită inspectoratele teritoriale de muncă.

e) Cheltuielele aferente cercetării accidentelor, efectuării expertizelor, perfectării şi

expedierii dosarelor cercetării le suportă angajatorul unităţii unde s-a produs accidentul.

f) Persoanele culpabile de оmpedicarea sau tergiversarea cercetării accidentelor poartă

răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare.

2.7. Extrase din Hotărîrea Guvernului

Republicii Moldova nr.95 din 05.02.2009 (Monitorul Oficial nr.34-36/138 din 17.02.2009)

Pentru aprobarea unor acte normative privind implimentarea Legii Securităţii şi Sănătăţii în
Muncă nr.186-XVI din 10 iulie 2008.

Conform Hotărîrii Guvernului RM nominalizate au fost aprobate:

2.7.1. Regulamentul privind modul de organizare a activităţilor de protecţie a lucrătorilor la

locul de muncă şi prevenire a riscurilor profesionale (anexa nr.1).

2.7.2. Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a comitetului pentru securitate şi

sănătate în muncă (anexa nr.2).

2.7.1. Regulamentul privind modul de organizare a activităţilor de protecţie a

lucrătorilor la locul de muncă şi prevenire a riscurilor profesionale, având ca bază de reper
Legea Securităţii şi Sănătăţii în muncă, în aspect desfăşurat cuprinde următoarele capitole:

I. Dispoziţii generale (semnificaţii privind termenii şi expresii principale utilizate în

prezentul Regulament)

II. Organizarea activităţilor de protecţie şi prevenire

III. Lucrătorii desemnaţi

31
 IV. Organizarea serviciului intern de protecţie şi prevenire

V. Organizarea serviciului extern de protecţie şi prevenire

VI. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice

VII. Cerinţele minime de pregătire în domeniul SSM

VIII. Evaluarea riscurilor profesionale

IX. Elaborarea planului de protecţie şi prevenire

X. Instruirea lucrătorilor în domeniul SSM

XI. Elaborarea instrucţiunilor de SSM

XII. Constatarea stării de pericol grav şi imediat de accidentare şi aplicarea măsurilor de

securitate ce se impun

XIII. Evidenţa zonelor cu risc profesional grav şi specific

Totodată Regulamentul nominalizat anterior este însoţit de următoarele anexe:

Nr.1 Lista activităţilor economice desfăşurate în cadrul unităţii.

Nr.2 Conţinutul minim al cursului de instruire în domeniul SSM corespunzător nivelului întâi
de pregătire.

Nr.3 Conţinutul minim al cursului de instruire în domeniul SSM corespunzător nivelului doi
de pregătire.

Nr.4 Planul de protecţie şi prevenire.

Nr.5 Fişa personală de instruire în domeniul SSM.

Nr.6 Fişa de instruire în domeniul SSM.

Nr.7 Instrucţiuni de SSM.

Nr.8 Registrul de оnregistrare a instrucţiunilor de SSM.

Nr.9 Fişa de evidenţă a zonelor cu risc profesional grav şi specific.

Extras din capitolul X

„Instruirea lucrătorilor în domeniul SSM”

Secţiunea 1. Dispoziţiilor generale

1.1. Instruirea lucrătorilor în domeniul SSM se efectează din mijloacele unităţii în timpul
programului de lucru, în interiorul sau în afara unităţii.

1.2. Perioada оn care se desfăşoară instruirea lucrătorilor în domeniul SSM este considerată
timp de muncă.
32
 1.3. Angajatorul va asigura condiţii echitabile atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi în
cadrul instruirii în domeniul SSM.

1.4. Instruirea lucrătorilor în domeniul SSM cuprinde următoarele faze:

1.4.1. Instruirea la angajare:

a) instruirea introductiv-generală;

b) instruirea la locul de muncă.

1.4.2.Instruirea periodică.

1.5. Fiecare angajator are obligaţia să asigure baza materială corespunzătoare unei instruiri
adecvate.

1.6. Durata fiecărei faze de instruire depinde de specificul activităţii economice şi de riscurile
profesionale, precum şi de activităţile de protecţie şi prevenire la nivelul unităţii, care va fi nu
numai mică de 1 oră.

1.7. Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul SSM se consemnează, în mod obligatoriu,

în Fişa personală de instruire în domeniul SSM, conform anexei nr.5 la prezentul Regulament,
care se va păstra de către conducătorul locului de muncă.

1.8. După finalizarea instruirii, Fişa personală de instruire în domeniul SSM se semnează de
către lucrătorul instruit şi de către persoana care a efectuat instruirea şi a verificat conştiinţele.

1.9. Pentru lucrătorii altor unităţi, care desfăşoară activităţi pe bază de contract de prestări
servicii în unitatea unui alt angajator, angajatorul beneficiar de servicii va asigura instruirea
lucrătorilor privind activităţile specifice unităţii respective, riscurile pentru SSM şi măsurile de
protecţie şi prevenire la nivelul unităţii, care se va consemna în Fişa colectivă de instruire în
domeniul SSM, conform anexei nr.6 la prezentul Regulamen.

1.10. Fişa colectivă de instruire în domeniul SSM se întocmeşte în 2 exemplare, dintre care
un exemplar se va păstra de către angajator (lucrător desemnat) serviciu intern de prevenire şi
protecţie, care a efectuat instruirea, iar alt exemplar – de către angajatorul lucrătorilor instruiţi.

1.11. Inspectorii de muncă, în timpul controlului aplicării actelor normative de SSM, vor fi
însoţiţi de către un reprezentant desemnat de către angajator, fără a se întocmi Fişa colectivă de
instruire în domeniul SSM.

Secţiunea a 2-a.

Instruirea introductiv-generală

2.1. Instruirea introductiv-generală cuprinde:

- toate persoanele care solicită angajarea în câmpul muncii;

- stagierii şi ucenicii.

33
 2.2. Scopul instruirii introductiv-generale este de a informa despre activităţile specifice
unităţii respective, riscurile pentru SSM, precum şi despre măsurile de protecţie şi prevenire la
nivelul unităţii.

2.3. Instructajul introductiv-general se efectuează de către:

2.3.1. angajatorul care şi-a asumat atribuţiile lucrătorului desemnat;

2.3.2. lucrătorul desemnat;

2.3.3. un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire;

2.3.4. serviciul extern de protecţie şi prevenire

2.4. Instruirea introductiv-generală va conţine cel puţin următoarele:

2.4.1. actele legislativ-normative naţionale de SSM;

2.4.2. consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării actelor legislativ-normative de

SSM;

2.4.3. riscurile profesionale specifice unităţii;

2.4.4. măsurile la nivelul unităţii privind stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor în cazul
unui pericol grav şi imediat, acordarea primului ajutor în caz de accidentarea în muncă.

2.5. Instruirea introductiv-generală se va finaliza cu verificarea cunoştinţelor însuşite de cei

instruiţi, care se va efectua de către lucrătorul desemnat lucrătorul serviciului intern de protecţie
şi prevenire / lucrătorul serviciului extern de protecţie şi prevenire.

2.6. Lucrătorul desemnat / lucrătorul serviciului intern de protecţie şi prevenire / lucrătorul

serviciului extern de protecţie şi prevenire, în raport cu rezultatul verificării cunoştinţelor, face
propuneri angajatorului referitor la angajarea sau neangajarea persoanelor respective.

Secţia a 3-a.

Instruirea la locul de muncă

3.1. Instruirea lucrătorilor la locul de muncă se efectuează de către conducătorul locului de

muncă pe baza informaţiilor şi instrucţiunilor de SSM, după instruirea introductiv-generală.
Scopul instruirii la locul de muncă este prezentarea riscurilor profesionale, precum şi măsurile de
protecţie şi prevenire la nivelul fiecărui lac de muncă şi / sau post de lucru.

3.2. Instruirea la locul de muncă va cuprinde cel puţin următoarele:

3.2.1. informaţiile privind riscurile profesionale specifice locului de muncă şi/sau postului de
lucru;
3.2.2. dispoziţiile instrucţiunilor de SSM elaborate pentru locul de muncă şi/sau postul de
lucru;
3.2.3. măsurile la nivelul locului de muncă şi/sau postul de lucru privind stingerea incendiilor
şi evacuarea lucrătorilor în cazul unui pericol grav şi imediat;

34
 3.2.4. dispoziţiile instrucţiunilor privind acordarea primului ajutor în caz de accidentare în
muncă;
3.2.5. demonstraţii practice privind lucrul pe care lucrătorul îl va desfăşura, precum şi
exerciţii practice privind utilizarea echipamentul individual de protecţie, mijloacelor de alarmare,
intervenţie, evacuare şi de prim ajutor în caz de accidentare în muncă;
3.2.6. Lucrătorul va fi admis la lucrul de sine stătător nu numai după verificarea cunoştinţelor
lui de către conducătorul locului de muncă şi consemnarea acestui fapt în Fişa de instruire în
domeniul SSM.
Secţia a 4-a.

Instruirea periodică

4.1. Instruirea periodică a lucrătorilor se efectuează de către conducătorul locului de muncă

pe baza informaţiilor şi instrucţiunilor de SSM, având drept scop reînprospătarea şi actualizarea
cunoştinţelor în domeniul SSM.

4.2. Intervalul dintre două instruiri periodice va fi stabilit de angajator, în funcţie de

condiţiile locului de muncă şi/sau ale postului de lucru, care nu va fi mai mare de 6 luni.

4.3. Instruirea periodică se efectuează şi în următoarele cazuri:

4.3.1. cвnd lucrătorul a absentat de la lucru peste 30 de zile lucrătoare;

4.3.2. cвnd au fost aperate modificări în instrucţiunile de SSM;

4.3.3. оn urma оncălcării de către lucrător a instrucţiunilor de SSM;

4.3.4. la reluarea activităţii după accidentul de muncă suferit de către lucrător;

4.3.5. la executarea unor lucrări ocazionale sau speciale, care nu fac parte din procesul de
muncă obişnuit al lucrătorului;

4.3.6. la lichidarea consecinţelor avariilor, calamităţilor naturale etc;

4.3.7. la efectuarea lucrărilor pentru care se perfectează un bon de lucru-permis;

4.3.8. la introducerea unui nou echipament de lucru sau a unor modificări ale echipamentului
de lucru existent;

4.3.9. la introducerea oricărei tehnologii noi sau a unor proceduri noi de lucru;

4.3.10. la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;

4.3.11. la schimbarea locului de muncă, postului de lucru sau a lucrului în cadrul unităţii.

2.7.2. Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a comitetului pentru SSM

cuprinde următoarele capitole:

I. Organizarea comitetului pentru SSM.

II. Funcţionarea comitetului.

35
 III. Atribuţiile comitetului.

IV. Drepturile membrilor comitetului.

V. Obligaţiile angajatorului referitoare la comitet

2.7.2.1. Extras din capitolul I

Organizarea comitetului pentru SSM

1.1. Comitetul pentru SSM (оn continuare-comitet) asigură colaborarea angajatorului şi

lucrătorilor în vederea identificării măsurilor privind asigurarea SSM lucrătorilor la locul de
muncă.

1.2. Comitetul se constituie la iniţiativa oricărei dintre părţi, pe principiul de paritate, din
reprezentanţi ai angajatorului şi reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
SSM.

1.3. Lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului intern de protecţie şi prevenire este
secretar al comitetului.

1.4. Membrii comitetului vor fi desemnaţi pe un termen de 2 ani.

1.5. Modalitatea de desemnare a reprezentanţilor angajatorului şi lucrătorilor în comitet va fi

stabilită prin contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern al unităţii.

1.6. Reprezentanţii angajatorului şi lucrătorilor în comitet vor fi desemnaţi după cum

urmează:

a) de la 5 la 50 de lucrători – câte un reprezentant;

b) de la 51 la 100 de lucrători – câte 2 reprezentanţi;

c) de la 101 la 500 de lucrători – câte 3 reprezentanţi;

d) de la 501 la 1000 de lucrător – câte 4 reprezentanţi etc.

1.7. Angajatorul are obligaţia să acorde fiecărui reprezentant al lucrătorilor în comitet timpul
necesar exercitării atribuţiilor de membru în comitet, care se va considera ca timp de muncă şi va
fi cel puţin:

a) 2 ore pe lună în unităţile cu un efectiv de până la 100 lucrători;

b) 5 ore pe lună în unităţile cu un efectiv de până la 101 şi 300;

c) 10 ore pe lună în unităţile cu un efectiv de până la 301 şi 500;

d) 15 ore pe lună în unităţile cu un efectiv de până la 501 şi 1500 etc.

1.8. Angajatorul sau reprezentantul său legal este preşedinte al comitetului.

1.9. La оntrunirile comitetului pot fi invitaţi să participe inspectorii de muncă.

36
 2.7.2.2. Extras din capitolul II

Funcţionarea comitetului

2.1. Comitetul оşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului propriu de funcţionare,

aprobat de preşedintele comitetului.

2.2. Angajatorul are obligaţia să asigure întrunirea comitetului cel puţin o dată pe trimestru şi
ori de câte ori este necesar.

2.3. Ordinea de zi a fiecărei întruniri a comitetului este stabilită de către preşedinte şi este
transmisă membrilor comitetului şi, după caz, serviciului extern de protecţie şi prevenire, de
către secretarul comitetului, în scris, cu cel puţin 5 zile înainte de data întrunirii, indicвnd locul,
data şi ora.

2.4. Comitetul este legal оntrunit dacă sunt întruniţi cel puţin jumătate plus unu din numărul
membrelor şi ia decizii cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor prezenţi.

2.5. La finele fiecărei întruniri secretarul comitetului întocmeşte un proces-verbal care va fi

semnat de către membrii prezenţi, copiile procesului-verbal va fi afişat la un loc vizibil.

2.7.2.3. Extras din capitolul III

„Atribuţiile comitetului”

3.1. examinează şi face propuneri privind planul de protecţie şi prevenire;

3.2. monitorizează realizarea planului de protecţie şi prevenire, inclusiv alocarea mijloacelor

necesare realizării măsurilor stipulate în plan;

3.3. examinează chestiuni privind introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentelor de

lucru, luând în considerare eventualele consecinţe asupra SSM şi face propuneri în cazul
constatării anumitor dificienţe;

3.4. examinează chestiuni privind alegerea, cumpărarea, întreţinerea şi utilizarea

echipamentelor de lucru şi cele de protecţie colectivă şi individuală;

3.5. analizează modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin serviciului extern de protecţie şi

prevenire;

3.6. propune măsuri de amenajare a locurilor de muncă, ţinând seama de prezenţa femeilor şi
bărbaţilor, grupurilor sensibile la riscuri specifice;

3.7. examinează cererile formulate de lucrători privind condiţiile de muncă şi modul în care
îşi îndeplinesc atribuţiile lucrătorii desemnaţi;

3.8. urmăreşte modul în care se aplică şi se respectă actele legislative-normative de SSM,

măsurile dispuse de inspectorul de muncă, precum şi modul care este asigurată egalitatea între
femei şi bărbaţi privind SSM la locurile de muncă;

37
 3.9. examinează propunerile lucrătorilor privind prevenirea riscurilor profesionale, precum şi
referitor la îmbunătătţirea condiţiilor de muncă, şi propune introducerea acestora în planul de
protecţie şi prevenire;

3.10. analizează cauzele producerii accidentelor de muncă şi poate propune măsuri de

prevenire a acestora;

3.11. efectuează verificări proprii privind aplicarea instrucţiunilor de SSM, întocmind în

acest sens rapoarte în scris;

3.12. examinează raportul scris, prezentat comitetului de către conducătorul unităţii cel puţin
o dată pe an, cu privire la situaţia SSM, la acţiunile care au fost întreprinse şi la eficienţa acestora
în anul încheiat, precum şi propunerile pentru planul de protecţie şi prevenire ce urmează a fi
realizat în anul următor.

2.8. Extras din Legea privid Inspecţia Muncii

nr.140-XV din 10 mai 2001, modificată de Parlamentul Republicii Moldova

la 23 aprilie 2010 (Monitorul Oficial nr.64-65 din 30 aprilie 2010).

Capitolul I Dispoziţii generale

Articolul 1. Inspecţia Muncii (оn continuare IM)

(1) IM este organ al administraţiei publice centrale, se află în subordinea Ministerului

Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, are sediul în municipiul Chişinău.

(2) IM exercită control de stat asupra respectării actelor legislative-normative în domeniul

muncii la unităţi, cu orice tip de proprietate şi formă juridică de organizare, precum şi în
autorităţile administrative publice centrale şi locale.

(3) IM are personalitate juridică şi funcţionează în baza unui regulament aprobat de Guvern.

(4) Оn subordinea IM se află inspectoarele teritoriale de muncă, fără personalitate juridică,

funcţionând în fiecare unitate administrativ-teritorială de nivelul al doilea.

(5) Ministerul Apărării, Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate,

Serviciul de Protecţie şi Paza de Stat, Departamentul Trupelor de Grăniceri, Departamentul
instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei şi Centrul pentru Combateria Crimelor
Economice şi Corupţiei organizează activităţi de IM prin serviciile lor de specialitate, care au
competenţă numai pentru structurile din subordine.

Capitolul II Obiectivele şi atribuţiile IM

Articolul 3. Obiectivele

a) asigurarea aplicării dispoziţiilor actelor legislative-normative referitoare la condiţiile de

muncă şi la protecţia lucrătorilor în exercitarea atribuţiilor lor;

b) difuzarea informaţiilor despre cele mai eficace mijloace de respectare a legislaţiei muncii;

38
 c) informarea Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei despre deficienţele legate de
aplicarea legislaţiei muncii.

Articolul 4. Atribuţiile

a) controlează respectarea legislaţiei muncii, SSM la:

- contractul individual şi contractul colectiv de muncă;

- carnetele de muncă;

- timpul de muncă şi timpul de odihnă;

- retribuirea muncii;

- disciplina muncii;

- munca minorilor şi a femeilor;

- protecţia muncii;

- alte condiţii de muncă.

b) acordă, în modul stabilit de Guvern, autorizaţii de funcţionare din punct de vedere al SSM;

c) eliberează avize privind introducerea în fabricaţie a prototipurilor de ehipamente tehnice şi

de echipament individual de protecţie şi de lucru;

d) cercetează, în modul stabilit de Guvern, accidente de muncă;

e) coordonează activitatea de pregătire, instruire şi informare a personalului din unităţi în

problemele relaţiilor de muncă şi SSM.

(2) IM este оn drept:

a) să solicite şi să primească de la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de la

persoane juridice şi fizice informaţiile necesare executării atribuţiilor sale;

b) să aplice, în modul stabilit de legislaţie, sancţiuni administrative, inclusiv amenzi, pentru

încălcarea dispoziţiilor actelor legislative-normative referitoare la condiţiile de muncă şi
protecţia lucrătorilor în exercitarea atribuţiilor lor.

Capitolul III Organizarea IM

Articolul 6. Structura organizatorică

Structura şi numărul de salariaţi ai IM se stabilesc de către Guvern.

Notă: Aparatul IM constituie:

1) Direcţia monitorizarea aplicării legislaţiei muncii şi normele de SSM.

2) Direcţia tehnologii de inspecţie, logistică şi serviciu contabil.

39
 3) 10 inspectoare teritoriale de muncă desconcentrate în 2 municipii, raioane şi UTA
Gagauzia.

4) Efectivul de personal de 96 unităţi.

Articolul 7. Personalul IM

(1) IM este condusă de un inspector de stat, desemnat de Guvern.

(2) Personalul IM, inclusiv al inspectoratelor teritoriale de muncă, se formează din inspectori
de muncă şi din alţi specialişti, care sunt funcţionari publici, al căror statut le asigură stabilitate
în funcţie şi independenţă faţă de orice schimbare guvernamentală şi orice influenţă neprevăzută
din afară.

(3) Оncadrarea оn IM se va face, оn modul stabilit de legislaţie, numai pe baza aptitudinilor

candidaţilor de a îndeplini sarcinile care vor fi puse în seamă.

(4) Inspectorul de muncă este subordonat numai şefului ierarhic şi, în exerciţiul funcţii, se
supune numai legii.

(5) Nu se admite nici un fel de amestic оn activitatea inspectorilor de muncă ce le-ar impune
exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor.

Capitolul IV Modul, condiţiile şi procedura de efectuare a controlului de stat şi de

eliberare a avizelor privind introducerea în fabricaţie a prototipurilor noi de echipamente
tehnice şi echipamente individuale de protecţie şi de lucru.

Articolul 8. Drepturile inspectorului de muncă

(1) Оn exerciţiul funcţiunii, inspectorul de muncă, la prezentarea legitimaţiei de serviciu, este

în drept:

a) să pătrundă liber, la orice oră din zi sau din noapte, fără informarea prealabilă a
angajatorului, în locurile de muncă, în încăperile de serviciu şi de producţie;

b) să solicite şi să primească de la angajator actele şi informaţiile necesare controlului;

c) să solicite şi să primească, în limitele competenţei, declaraţii de la angajator şi lucrători;

d) să ceară lichidarea imediată sau într-un anumit termen a abaterilor constatate de la

dispoziţiile actelor legislative-normative referitoare la condiţiile de muncă şi la protecţia
lucrătorilor în exercitarea atribuţiilor lor.

(2) Suplimentar la cele prevăzute la alin.(1), inspectorul de muncă cu atribuţii în domeniul

SSM este în drept:

a) să dispună oprirea din funcţie (inclusiv prin sigilare) a întreprinderilor, instituţiilor,

organizaţiilor, atelierelor, sectoarelor, clădirelor, edificiilor şi echipamentelor tehnice, precum şi
încetarea lucrărilor şi proceselor tehnologice care nu corespund normelor de SSM şi care
prezintă un pericol iminent de accidentare;

40
 b) să propună anularea autorizaţiei de funcţionare din punct de vedere al SSM şi a avizelor
privind introducerea în fabricaţie a prototipurilor de echipamente tehnice şi de echipament
individual de protecţie şi de lucru dacă constată că, prin modificarea condiţiilor care au stat la
baza emiterii acestora, nu se respectă cerinţele actelor legislative-normative de SSM.

Articolul 9. Obligaţiile şi răspunderea inspectorului de muncă (IM)

(1) IM este obligat:

a) să se călăuzească în activitatea sa de legislaţie;

b) să păstreze confidenţialitate asupra sursei oricărei reclamaţii care semnalează încălcarea

dispoziţiilor ALN referitoare la relaţiile de muncă, SSM şi să nu dezvăluie angajatorului faptul,
că respectivul control a fost efectuat în urma unei reclamaţii;

c) să păstreze confidenţialitate asupra informaţiilor care reprezintă secrete de stat sau

comerciale şi care i-au devenit cunoscute în exerciţiul funcţiei;

d) să fie obiectiv şi imparţial, să nu se manifeste în calitate de mediator sau arbitru în

soluţionarea conflictelor de muncă;

e) să nu aibă nici un fel de interes, direct sau indirect la unităţile care se află sub incidenţa
controlului său.

(2) IM este responsabil pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a atribuţiilor.

Articolul 10. Obligaţiile angajatorului

a) să asigure inspectorului de muncă acces liber, la orice oră din zi sau din noapte, la locurile
de muncă, în încăperile de producţie şi de serviciu pentru efectuarea inspecţiei;

b) să prezinte documentele şi să prezinte informaţiile solicitate de IM în timpul efectuării

inspecţiei;

c) să asigure realizarea măsurilor stabilite de IM în urma controlului sau a cercetării

accidentelor de muncă.

Pag.87

Paşaportul stării (PM) SSM a condiţiilor de muncă la întreprindere (în secţia respectivă)
este destinat pentru оntocmirea documentară a controlului asupra acestei stări şi relieferea
(scoaterea în evidenţă) sectoarelor de producţie (locurilor de muncă), ce nu corespund normelor
şi regulilor, standardelor SSM, precum şi pentru stabilirea efectivului de lucrători, ce muncesc în
aceste condiţii.

41
 Verificarea stării condiţiilor de muncă şi completarea paşaportului o efectuează, de regulă,
o comisie compusă din reprezentanţii administraţiei, lucrătorului desemnat şi reprezentanţii
organelor sindicale şi celor de supraveghere sanitară.

Înscrierile din paşaportul nominalizat serveşte ca bază la întocmirea compartimentelor

referitoare la SSM ale contractelor colective de muncă ale planurilor complexe de îmbunătăţire a
condiţiilor de muncă şi de măsuri sanitare-de întremare, ale secţiilor corespunzătoare, ale
planurilor de dezvoltare socială a întreprinderilor. Pe baza rezultatelor paşaportizării se va
elabora măsuri suplimentare în vederea înlăturării condiţiilor vătămătoare de muncă, depistate în
producţie.

3.8. Microclimatul zonei de lucru

3.8.1. Metabolismul termic şi acţiunea elementelor meteo asupra organismului uman

Prin microclimat оn zona de lucru se subоnţelege totalitatea elementelor meteorologice

precum urmează: A Temperatura (°C); B Umiditatea relativă (%); C Viteza mişcării aerului
(m/s); D Presiunea atmosferică (Pa, în viaţa cotidiană se utilizează unitatea de măsură 760 mm ai
coloanei de Hg-ca mărime normală).

A. Acţiunea factorilor meteo

Acţiunea factorilor meteo supra omului este în funcţie de procesele termoreglatorii ale
organismului uman. Prin termoreglare se suînţelege capacitatea organismului uman de a regla
schimbul termic cu mediul înconjurător şi de a menţine temperatura corpului uman la un nivel
constant (36,6°C ± 0,5°C) permanent, indiferent de condiţiile mediului şi munca executată.

Producerea căldurii (termogeneză umană) de către organism sporeşte odată cu

intensificarea acţiunii musculare, în stare de repaus ea este egală cu 60...80 j/s, iar în timpul
muncii sporite atinge 400...600 j/s şi chiar mai mult.

Pierderea căldurii (termoliza-pierderea surplusului de căldură) de către organism depinde

de condiţiile termice ale mediului оnconjurător, dar în ansamblu depinde de acţiunea sumară a
elementelor meteorologice ale microclimatului.

În condiţii normale (t=18...20°C) anul pierde circa 85% de căldură prin intermediul pielei,
iar 15%-pentru încălzirea produselor alimentare şi lichide consumate, a aerului inspirat, precum
şi pentru evaporarea apei în plămâni. Din cele 85% de căldură, cedată prin piele, circa: a) 30% se
pierd prin convecţie; b) 40%-prin radiaţie şi c) 10%-prin evaporarea transpiraţiei de pe suprafaţa
pielei, aceste relaţii pot să se schimbe considerabil în funcţie de condiţiile microclimatului.

a) Pierderea căldurii prin convecţie este direct proporţională cu diferenţa dintre temperatura
pielei şi temperatura aerului. Cu cât e mai scăzută temperatura aerului cu atât e mai mare
pierderea de căldură prin conecţie. Odată cu creştere a temperaturii a aerului pierderea de căldură
prin convecţie devine din ce în ce mai mică, iar la temperatura de 35...36°C se opreşte definitiv;

b) Pierderea căldurii prin radiaţie. Se cunoaşte, că orice corp fizic, a cărui temperatură este
mai mare de 0°C absolut (-275°C) emană raze calorice. Odată cu creşterea temperaturii corpului
sporeşte radiaţia calorică. Cu cât este mai mare diferenţă de temperatură dintre corpul uman şi a
obiectele înconjurătoare (pereţi, tavan, pardoseală, utilaje şi altor lucruri) cu atât este mai mare
42
pierderea de căldură prin radiaţie şi devine egală cu 0°C, cвnd obiectele оnconjurătoare ating
temperatura corpului. Оn cazul cвnd obiectele оnconjurătoare au temperatura mai mare decât
temperatura corpului atunci are loc fenomenul invers, în loc de cedare corpul uman primeşte
căldură;

c) Pierderea căldurii prin evaporare depinde de cantitatea de umezeală (transpiraţie)

evaporată de pe suprafaţa corpului. Evaporarea 1g. de transpiraţie este însoţită de cedarea a circa
600 calorii de căldură. Atunci când temperatura aerului şi a obiectelor înconjurătoare atinge sau
depăşeşte temperatura corpului uman unica cale de cedare a căldurii este prin evaporare, aşa că
în condiţii deosebit de grele (muncă grea, temperatură înaltă a mediului etc) secţia transpiraţiei
atinge 6...10 L pe zi, organismul perzвnd оn aşa fel 3600...6000 Kkal de căldură.

Vasele sangvine de pe suprafaţa pielii, la temperaturi majore ale aerului, se dilată şi căldura
din interiorul corpului se elimină în exterior, iar la temperaturi reduse, respectivele vase se
contractă, şi în mediul ambiant se elimină mai puţină energie termică.

Dacă omul se află timp îndelungat în condiţii termice nefavorabile (temperaturi care
depăşesc limitele admisibile), poate avea loc supraîncălzirea sau suprarăcirea (hipotermia)
corpului uman, însoţite de anumite efecte negative, precum urmează:

1. La temperaturi majorate:

1.1. supraîncălzirea corpului uman:

a) stare uşoară însoţită de dureri de cap, ameţeli, sete, slăbiciune, transpiraţie excesivă,
înroşirea pielii şi temperatura corpului uman creşte până la 39ºC;

b) stare grea (şocul termic), însoţită de aceleaşi simptome ale cazului a), dar într-o stare
mai gravă şi temperatura corpului depăşeşte 39 ºC.

În acest caz dacă accedentatului nu i se acordă ajutorul medical el poate deceda, fiindcă
şocul termic prezintă un pericol foarte sporit.

1.2. boală de cârcei la muşchi, care este rezultatul eliminării îndelungate a sărurilor din
corpul uman prin transpiraţie abundentă şi drept consecinţă dereglarea echilibrului salin.

În condiţiile temperaturilor majore, chiar dacă n-au adus la dereglarea termoreglării,

capacitatea de muncă scade, starea psihologică se agravează, creşte oboseala din cauza că
organele interne se alimentează mai puţin cu sânge.

2. La temperaturi joase:

2.1. îmbolnăvirea organelor respiratorii (răceală, pneomonie);

2.2. suprarăcire (hipotermie) gravă, care duce la somnolenţă, pierderea cunoştinţei şi la

deces;

2.3. boli profesionale la muşchi legate cu spasmele vaselor sangvine (contractarea

permanentă a vaselor sangvine, care complică alimentarea muşchilor cu substanţe necesare).

B. Umeditatea relativă
43
 Umeditatea relativă are o acţiune benefică asupra omului în limite 40...60 %, iar cea
majorată cu valorile mai mari de 85% înrăutăţeşte eliminarea căldurii prin evaporare, duce la
dereglarea termoreglării la temperaturi înalte, multiplică acţiunea temperaturii asupra
organismului omului precum urmează: la umeditatea înaltă, temperaturile majore omul le
percepe ca şi încă mai major, iar la temperaturi joase le percepe ca şi mai mici, în aşa fel apare
fenomenul supraîncălzire şi respectiv suprarăcire. Umeditatea relativă scăzută mai joasă de 18%
duce la uscarea mucoasei, ceea ce provoacă dereglarea funcţiilor organelor respiratorii şi de
vedere.

C. Viteza mişcării aerului

Deplasarea aerului în încăperi şi la locurile de muncă prezintă un factor considerabil, care

acţionează asupra stării termice a lucrătorilor curenţii de aer în industrie se produc în mod special
în ateliere cu surse puternice de căldură (diverse cuptoare, forje etc), datorită pătrunderii aerului
din exterior prin diferite orificii, ferestre sau luminătoare deteriorate, fisuri, instalaţii de ventilare
defectate etc. Aceşti curenţi de aer sunt periculoşi în cazul unei diferenţe mari între temperaturile
aerului din interiorul şi exterior (în special iarna).

Cercetările efectuate arată că organismul omului poate suporta fără pericol curenţii de aer,
cu viteze chiar de 3...4 m/s, dacă temperatura lor nu este prea scăzută. La temperaturi sporite ale
aerului mişcarea lui este binevenită în limitele 0,2...1,0 m/s, dar numai în cazul când temperatura
mediului de lucru nu depăşeşte 36ºC. La temperaturile aerului mai mare decât 40ºC mişcarea
aerului are acţiuni negative asupra organismului uman. La temperaturi joase mişcarea aerului cu
o viteză mai mare de 1,5 m/s este foarte periculoasă, deoarece poate duce la suprarăcirea locală
(la schimbarea configuraţiei muşchilor).

D. Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică are impact direct asupra stării de sănătate a lucrătorului, cea normală
se consideră de 760 mm ai coloanei de Hg, doar variaţiile mici nu sunt resimţite de organismul
omului. Însă sunt anumite circumstanţe când lucrătorii sunt nevoiţi să muncească la presiuni
atmosferice mult mai mici sau mult mai mari.

La presiuni majore sunt expuşi cei care lucrează la lucrări subterane, submarine, poduri etc.
Trecerea bruscă de la presiunea înaltă din cheson la presiunea atmosferică normală de la
suprafaţă (decompresiune bruscă) poate produce boala de cheson, care se manifestă prin: dureri
de articulaţii ale muşchilor, dureri în piept, îmbolnăvirea pielii, greutate în respiraţie etc.

Pentru prevenirea bolii de cheson, măsurile de securitate şi sănătate în muncă prevăd în

primul rând antrenarea lucrătorului în 3 etape şi anume: ridicarea presiunii, menţinerea
lucrătorului, începând cu un timp scurt până la timpul normal, la acea presiune şi apoi de
compresiunea în etape până la presiunea normală.

La presiunea scăzută sunt expuşi cei care lucrează la altitudini mari (pe munţi înalţi). În
aceste cazuri, se impune, uneori, ca măsură de precauţie, utilizarea măştii de oxigen.

În concluzie se constată, că în cazul presiunii atmosferice normale, presiunea internă în

ţesuturi şi diverse cavităţi ale organismului uman este echivalentă cu cea externă. Deviere sporită

44
a presiunii atmosferice influenţiază dăunător asupra organismului uman şi anume: apar
slăbiciuni, ameţeli, vometare, hemoragie din nas şi gură.

3.8.2. Normarea parametrilor meteo.

În contextul celor expuse anterior rezultă, că lucrătorul se simte normal, în condiţii de

confort, când parametrii meteo sunt în anumite limite. În conformitate cu STAS 12.1.005-88
(tab.1) sunt stabilite condiţiile meteo optime şi admisibile pentru zona de lucru în încăperi, în
funcţie de:

1) perioada anului care poate fi:

1a – rece, cu temperatura medie zilnică (în 24 ore) a aerului din afara încăperii mai jos de
+ 10ºC;

1b – caldă, cu temperatura medie zilnică (în 24 ore) a aerului în afara încăperii mai sus de
+ 10ºC.

2) categoria lucrului fizic, care în funcţie de eforturile fizice depuse se divizează în 3

categorii: I – uşoară, II – medie, II – grea. Primele 2 categorii se subdivizează în 2 subcategorii: I
a, I b şi II a, II b, pentru care:

2a – categoria Ia i se referă lucrările fără eforturi fizice cu cheltuieli de energie < 138 J/s ;

2b – categoriei Ib i se referă lucrările din poziţie şezând sau stând cu eforturi fizice
neînsemnate şi cheltuieli de energie 138...172 j/s ;

2c – categoriei IIa i se referă lucrările cu mişcări permanente, permutări de greutăţi până la

1Kg şi cheltuieli de energie 172...232 j/s;

2d – categoriei IIb i se referă lucrările cu permutări de greutăţi până la 10 Kg cu cheltuieli

de energie 232...293j/s;

2e – categoriei IIIe se referă lucrările cu permutări de greutăţi ce depăşesc 10 Kg cu

eforturi fizice considerabile şi cheltuieli de energie mai mari de 293 j/s.

Condiţiile meteo optime sunt o îmbinare a parametrilor microclimei, care, acţionând

sistematic şi timp îndelungat asupra organismului uman, asigură starea termică şi funcţionarea
normală a lui. Totodată ele asigură senzaţia confortului termic şi crează condiţii pentru
capacitatea de muncă sporită.

Pe de altă parte condiţiile meteo admisibile sunt o îmbinare a parametrilor microclimei,

care, acţionând sistematic şi timp îndelungat asupra organismului uman, pot provoca schimbări
în starea termică şi funcţională a lui, ce se normalizează şi trec într-un timp relativ scurt. Duc
după sine la încordări ale mecanismului de termoreglare, se simte un disconfort termic,
înrăutăţirea stării psihologice, reducerea capacităţii de muncă, dar nu contribuie la schimbări în
starea sănătăţii. Condiţiile admisibile sunt elaborate pentru cazurile când cerinţele tehnologice,
tehnice sau economice nu permit asigurarea condiţiilor optime.

45
 Din cele expuse anterior rezultă, că starea de confort nu se poate aprecia printr-un singur
parametru, ci de o îmbinare a lor, de aceea au fost elaborate unităţi relative: temperatura
echivalentă Te şi echivalent – efectivă Tee, care pot fi determinate conform nomogramei (fig.2).

Prin temperatura echivalentă Te se subînţelege temperatura aerului nemişcat, saturat până

la 100 % cu umeditate, la care omul îmbracat obişnuit se simte aproximativ asemenea ca şi la
valorile apreciate ale temperaturii şi umidităţii.

La determinarea temperaturii echivalent-efectivă în ansamblul factorilor apreciaţi este

inclusă şi viteza mişcării aerului (Va).

Temperaturii echivalente Te îi corespunde pe nomogramă punctul de intersecţie a linie ce

uneşte indicaţiile termometrelor umed şi uscat cu curba de jos (Va=0).

Temperaturii Tee îi corespunde punctul de intersecţie a aceleiaşi linii cu curba ce indică

viteza aerului la locul de muncă.

Indicaţia termometrului umed este mai mică (din cauza utilizării căldurii la evaporarea
apei) comparativ cu indicaţia termometrului uscat, care determină temperatura aerului mediului
de lucru.

3.8.3. Aparate utilizate pentru măsurarea parametrilor microclimei

3.8.3.1. Temperatura aerului din zona de lucru, se măsoară prin intermediul

termometrelor cu mercur, sau cu alcool, care se fixează la înălţimea de 1,5m faţă de planul
tălpilor încălţămintei lucrătorului, pentru durata de 8...10 min. Totodată temperatura respectivă
se mai măsoară şi cu aparate mixte, destinate şi pentru măsurarea umidităţii relative. În asemenea
scop se utilizează termografele M-16 S şi M-16 N pentru înregistrarea automată pe bandă a
temperaturii şi umedităţii relative a aerului înconjurător. Se mai utilizeză şi alte aparate mixte
cum sunt: psihrometrul staţionar August (fig.3) sau psihrometrul cu aspiraţie Assman MV- 4m
(fig.4). Psihrometrele constituie din 2 termometre (umed şi uscat). Termometrul uscat va indica
temperatura reală de la locul de muncă. Rezervorul termometrului umed este învelit cu tifon
umezit cu apă.

Psihrometrul cu aspiraţie Assman MV – 4M diferă de psihrometrul staţionar August prin

dotare cu un ventilator, care permite reducerea timpului de măsurare la 3...4min.

3.8.3.2. Umeditatea relativă a aerului din zona de lucru, se măsoară cu ajutorul

aparatelor mixte nominalizate în 3.8.3.1. Deci, ca urmare umeditatea relativă se va determina
prin intermediul nomogramei (fig.5), pe baza indicaţiilor termometrului uscat şi celui umed, sau
folosind tabelul 1. Următorul aparat este hidrometrul MV-1, care se foloseşte pentru măsurarea
nemijlocită a umedităţii relative a aerului. Principiul funcţionării lui se bazează pe proprietatea
unui fir de păr de om degresat de a se lungi în aer umed şi a se usca în aer uscat. Hidrograful M-
21 S serveşte pentru înregistrarea pe bandă a variaţiilor umedităţii relative în funcţie de timp.

3.8.3.3. Viteza mişcării aerului, se determină cu ajutorul diferitelor aparate: anemometre

cu cupe sau cele cu palete (fig.6), precum şi cu al catatermometrelor (fig.7). Principiul comun de
lucru este bazat pe acţiunea măşcării aerului asupra mecanismului de înregistrare dotat cu
aripioare sau cu cupe.
46
 Crucea confecţionată din palete se roteşte sub acţiunea fluxului de aer, iar mecanismul
contor indică numărul de diviziuni ale cadranului. Experienţa durează un minut, după care se
determină numărul de diviziuni pe secundă, iar apoi pe grafic se determină viteza reală a aerului
(fig.8). Analogic se determină viteza aerului şi cu ajutorul anemometrelor cu cupe.

Cu ajutorul catatermometrelor (fig.9) viteza aerului se determină în felul următor: acesta se

încălzeşte în apă până la temperatura de 60...70ºC (până când rezervorul superior se umple cu
alcool) şi se plasează în fluxul de aer. Durata scăderii temperaturii pe contul absorbirii de către
fluxul de aer în mişcare este criteriul pentru aprecierea vitezei, care se determină din tabelul
anexei la paşaportul aparatului.

3.8.3.4. Presiunea atmosferică se măsoară cu barometrul MD-49-A (BAMM) în mm ai

coloanei de mercur sau în (Pa).

3.8.3.5. Măsuri de protecţie. Dacă parametrii măsuraţi ai microclimei diferă de valorile

optime, atunci trebuie de luat următoarele măsuri de protecţie a lucrătorilor sau de normalizare a
microclimatului:

- ventilarea;

- condiţionarea aerului;

- mecanizarea şi automatizarea proceselor tehnologice;

- dirijarea de la distanţă;

- răcirea utilajului;

- termoizolarea;

- ecranarea;

- încălzirea încăperilor;

- optimizarea timpului de muncă şi odihnă;

- folosirea mijloacelor de protecţie individuală (echipament special: îmbrăcăminte, pălării

din material termoabsorbant, încălţăminte).

3.9. Încălzirea şi ventilaţia încăperilor de producţie şi locurilor de muncă.

3.9.1. Încălzirea. Realizarea confortului termic într-o incintă presupune atingerea şi

menţinerea la valori prestabilite a temperaturii, umedităţii, vitezei curenţilor de aer, conţinutului
de noxe. Această cerinţă se realizează printr-o anumită rată de reînoire a aerului, care este
variabilă în funcţie de destinaţia incintei.

Confortul termic uman este definit ca totalitatea condiţiilor pentru care o persoană n-ar
prefera un alt mediu şi este conceput ca fiind complex deoarece depinde de o serie de parametrii
fizici, organici şi externi, care includ în sine următoarele:

47
 1. Fizici: temperatura aerului, medie şi radiantă a pereţilor incintei, umeditatea relativă a
aerului, viteza relativă a aerului în interiorul incintei, presiunea atmosferică, intensitatea luminii,
nivelul zgomotului. Parametrii fizici au cea mai mare pondere de influenţă asupra confortului.

2. Organici: vârsta, starea sănătăţii, sexul.

3. Externi: nivelul activităţii umane şi pregătirii profesionale, tipul îmbrăcămintei,

condiţiile sociale.

Confortul termic poate fi realizat prin diferite combinaţii ale acestor parametrii. Efectul
pozitiv sau negativ al unui parametru poate fi îmbunătăţit sau contrabalansat de alt parametru.
Este însă de preferat ca atingerea confortului termic să se facă cu consum minim de energie.
Pentru menţinerea confortului termic cel mai uşor de modificat este îmbrăcămintea. Mişcarea
aerului în jurul corpului poate, de asemenea, influenţa confortul pentru că determină convectiv
de căldură al corpului şi influenţează capacitatea de evaporare a apei în aer. Vitezele mari de
mişcare a aerului determină creşterea vitezei de evaporare a transpiraţiei consecutiv, apariţia
senzaţiei de rece şi în plus, reduce efectul negativ al umedităţii ridicate.

Bilanţul termic. În fiecare corp uman au loc procese biochimice. Producerea de energie este
un rezultat al acestor procese. O parte a energiei corpului uman se transmite mediului, sub formă
de căldură, şi o altă parte este folosită în scopul efectuării de lucru mecanic. Pentru desfăşurarea
proceselor biochimice este necesar de oxigen, cantitatea căreia depinde de intensitatea activităţii
realizate. Atingerea confortului termic uman este dată de echilibrul termic al corpului uman care
reprezintă bilanţul între căldura produsă ca rezultat al metabolismului şi căldura pierdută prin
convecţie, conducţie, radiaţie şi evaporare.

Condiţia pentru a se asigura confortul termic uman într-o încăpere examinată este de a
asigura echilibrul termic al organismului uman în vederea păstrării temperaturii acestuia.

Transferul de căldura între om şi mediul înconjurător se realizează prin:

a. Convenţia şi conducţia (42...44%)

b. Radiaţie (32...35%)
c. Evaporare (21...26%)
Alte premise ale unui confort termic sunt: suprafaţa corpului uman să fie uscată şi să se
elimine posibilităţile de creare disconfortului termic local, datorat:

a. Radia’iei termice asimetrice

b. Gradientului de temperatură a aerului pe verticală
c. Mişcării aerului
d. Umedităţii aerului
Radiaţiile termice asimetrice în spaţiu sunt cauzate de temperaturi ale suprafeţei net mai
scăzută ale unor elemente de construcţii (geamuri, pereţi exteriori), poziţionarea sistemelor de
încălzire şi tehnologice. Valorile recomandate pentru radiaţiile termice asimetrice, în timpul
activităţilor uşoare, conform cu ISO 7730/2006, sunt următoarele:

- Temperatura radiaţiilor asimetrice cauzată de structurile verticale <10°C.

- Temperatura radiaţiilor asimetrice ale tavanelor calde <5°C.

48
 Schimbul de căldură între corpul uman şi mediul ambiant se face prin convenţie, exprimată
prin pierderea de căldură a corpului datorită stratului de aer care se găseşte în contact cu
tegumentul corpului.

Conducţia este fenomenul de transmitere a căldurii corpului uman în mod direct altor
corpuri solide înconjurătoare (scaun, pat etc).

Radiaţia reprezintă cedarea căldurii corpului uman mediului înconjurător chiar dacă se află
la distanţă şi mai ales când temperatura acestuia este mai joasă decât a corpului uman.

În condiţii normale de trai un om, pierde în 24 de ore circa 500 ml H2O, prin evaporarea la
suprafaţa tegumentului, chiar în lipsa secreţiei sudorale şi circa 500 ml H2O prin vapori care
saturează aerul expirat, folosindu-se la suprafaţa mucoasei respiratorii. Pentru evaporarea totală a
apei se pierde circa 600 Kcal, în 24 ore.

Senzaţia de confort termic este subiectivă, care variază de la om la om, în funcţie de vârstă,
sex, îmbrăcăminte, anotimp, obişnuinţă. Sursa producerii căldurii în organism o reprezintă
metabolismul energetic, respectiv procesele chimice care dezvoltă energia necesară pentru
menţinerea funcţiilor fiziologice de bază şi pentru desfăşurarea activităţii omului.

În scopul asigurării confortului termic al lucrătorilor la locul de muncă, în timpul rece al

anului, în încăperile de producţie se instalează sisteme de încălzire care se clasifică în funcţie de:

1. locul amplasării generatorului de căldură în raport de încăperile încălzite, care se

divizează în: 1.1 locală şi 1.2 centrală;

2. agentul termic, care se divizează în: 2.1 cu apă caldă, 2.2 cu aburi şi 2.3 prin aer;

3. parametrii agentului termic, care se divizează în sisteme: 3.1 de înaltă presiune şi 3.2 de
joasa presiune pentru cazurile 2.1 şi 2.2;

4. mijlocul transmiterii călduri care se divizează în formă de 4.1 convecţie şi 4.2 fascicule;

5. mijloc de circulaţie – 5.1 naturală (gravitaţională) şi 5.2 artificială (prin pompare).

Pentru a stabili cantitatea de căldură calculată, conform sistemelor de încălzire a încăperilor

de producţie este necesar de a considera acumularea călduri de la diferite surse (radiaţia solară,
motoare electrice a utilajului tehnologic, sobelor tehnologice, lămpi de iluminare artificială,
eliminare de căldură de la metalele şi materialele încălzite, aglomerate de lucrători etc.), totodată
de a considera şi cheltuielile iraţionale de căldură (eliminării de căldură în exterior prin fisurile
uşilor, ferestrelor sau deschiderea şi închiderea acestora, încălzirea aerului interior, încălzirea
semifabricatelor, diferitor materiale, mijloacelor de transport reci venite din exterior etc.).

Pentru efectuarea calcului consumului căldurii necesare se iau în calcul acumularea şi

cheltuielile de căldură care participă la procesul tehnologic din încăperea de producţie stabilită.
Căldura cheltuită pentru încălzirea unei clădiri poate fi determinată aproximativ, utilizând aşa
numita caracteristică specifică de căldură q, care reprezintă cantitatea de căldură (Kj) cheltuită la
1m3 de clădire (măsurată prin exterior) pentru una oră la diferenţa de temperaturi interioară şi

49
 Qc Kj Kj
exterioară (ºC), fiind exprimată prin formula q ( 3 
) ; unde Qc ( )-
V (ti te) oră m C oră
consumul de căldură pentru încălzirea clădirii

V (m3) – volumul clădirii măsurat prin exterior;

ti (ºC) – temperatura interioară din clădire conform normelor sanitare;

te (ºC) – temperatura exterioară a aerului în timpul perioadei de încălzire.

În funcţie de volumul clădirii încălzite, valoarea caracteristicei specifice de căldură q se ia

din respectivul îndrumător.

Ţinând cont de cheltuielile suplimentare Qs care apar pe parcursul încălzirii clădirii, care nu
pot depăşi rata de 15% (Qs≤0,15). Consumul real de căldură în clădire se va calcula conform
formulei:

Qcr = Qc + Qs = 1,15Qc =1,15q*V(ti-te).

Cunoscând consumul real de căldură, se poate de selectat şi sistema de căldură adecvată.

3.9.2. Ventilaţia.

Încăperile de lucru (de producţie, depozitare, administrative, sociale, cultural şi altele) vor
fi prevăzute, dapă caz la necesitate, cu mijloace de ventilare natural sau mecanică, astfel încât să
se poată asigura condiţiile de calitate a aerului. Instalaţiile de ventilare se vor proiecta şi construi
astfel încât să asigure eliminarea sau reducerea până la limitele admise a următorilor factori de
risc:

- fumuri, gaze şi vapori toxici sau nocivi;

- substanţe sau amesticuri explozive;
- substanţe iritante sau cu miros neplăcut;
- pulberi de orice natură
- căldură excesivă;
- umeditate mărită şi alţii.
Ventilarea reprezintă schimbul organizat de aer, în procesul căruia aerul poluat sub
acţiunea factorilor de risc, este eliminat din încăpere şi înlocuit cu aer purificat.

Ventilarea se clasifică în funcţie de:

1. destinaţie;
1.1. aspiraţie (exhaustor);

1.2. refulare (aducţie);

1.3. refulare (aspiraţie).

2. modul de deplasare a aerului:

2.1. natural (a) neorganizată şi b) organizată) – a) acţionează pe baza diferenţei de presiune

exterioară şi interioară; b) acţionează tot în baza diferenţei de presiuni exterioară şi interioară
doar fiind dirijată prin intermediul dispozitivelor special.
50
 2.2. mecanică – deplasarea aerului cu ajutorul ventilatorului pus în mişcare de motorul
electric.

3. modul organizării schimbului de aer în încăpere:

3.1. general;

3.2. locală;

3.3. mixtă.

Schimbul de aer reprezintă înlocuirea parţială sau totală a aerului poluat cu cel purificat.
Cantitatea de aer refulata (+), sau aspirată (-) în timp de 1 oră din încăpere raportată la spaţiul ei
L
se numeşte coeficientul schimbului de aer: ±n (oră1); L – cantitatea de aer schimbată în
Vо
m3
timp de 1oră ( );
oră

Vî – spaţiul (volumul) încăperii (M3).

Cantitatea de aer schimbată cu scopul înlăturării substanţelor nocive se calculează conform

formulei:

Z Kg , g
L , pentru care Z – cantitatea de substanţe nocive în încăpere ( );
Z 0 Z1 oră

Z0 – cantitatea admisibilă de substanţe nocive în încăpere conform normelor sanitare

Kg , g
( 3 );
m

Kg , g
Z1 – cantitatea de aer nociv din exteriorul (atmosferei) ( ).
m3

3.10. Iluminatul încăperilor de producţie

3.10.1 Noţiuni generale. Iluminatul asigură legătura organismului uman cu mediul

exterior, posedă o acţiune înaltă biologică şi tonificantă (stimulare a vitulităţii). Vederea este
informatorul principal al omului, circa 90% din informaţia lumii exterioare pătrunde în creier
prin intermediul analizatorului vizual.

Iluminatul trebuie să asigure următoarele cerinţe:

a) să fie suficient pentru distingerea rapidă şi fără efort obiectele în procesul lucrului;
b) să fie repartizat uniform, fără urme spontane sau pronunţate;
c) între obiectul examinat şi fondul lui e necesar să existe un anumit contrast;
d) sursa de lumină nu trebuie să formeze pete de lumină pe obiectul examinat;
e) nu trebuie să orbiască lucrătorul, fiind direcţionat spre analizatorul vizual;
f) intensitatea iluminării suprafeţelor de lucru să nu se schimbe pe durată de timp.

51
 Iluminatul raţional crează condiţii favorabile de muncă, prin urmare contribuie la reducerea
traumatismului şi sporirii productivităţii muncii a lucrătorului.

Iluminatul „E” – reprezintă densitatea fluxului de Lumină „F” direcţionată perpendicular

pe suprafaţa iluminată „A”. Unitatea de măsură a iluminatului lx – reprezintă iluminarea plană cu
suprafaţa 1m2 prin intermediul iradierii fluxului de lumină echivalent cu 1 lm (lumen), prin
F lm Kd sr
urmare E ( 2 ) (lx) ; 1lm=Kd sr (steradian, unghispaţial); 1lx= ( )
A m m2

În încăperile de producţie se utilizează două tipuri de iluminare: naturală (solară, care este
mai favorabilă pentru confortul omului) şi artificială (electrică). Iluminarea naturală se clasifică
în 3 tipuri: a) laterală – prin ferestre, b) partea de sus – prin acoperiş transparent şi c) combinată
(a+b).

Iluminarea artificială de asemenea se clasifică în 3 tipuri: a) generală – iluminarea totală a

încăperii; b) locală – iluminare nemijlocită a locului de muncă şi c) combinată – (a+b).

Nu se permite de a utiliza iluminarea locală, în mod exclusiv. Lumina trebuie să cadă la

locul de muncă din partea de sus şi (sau) stânga.

Principalul indicator al nivelului iluminării naturale se consideră coeficientul de iluminare

naturală (CIN), care se determină din formula:

En.in
CIN 100% , unde En.in – iluminarea naturală în interiorul încăperii (lx), En.ex –
En.ex
iluminarea naturală din exterior (ex).

Iluminarea corpurilor sau obiectelor muncii poate fi clasificată cu lumină:

a) directă, îndreptată în jos până la 90% din fluxul de lumină. Ele creează un contrast
pronunţat iluminarea locului de muncă, formează umbră, îngreunează efectuarea
lucrărilor;
b) reflectată, îndreaptă până la 90% din fluxul de lumină spre tavan, de la care
reflectându-se asigură iluminarea uniformă a încăperii;
c) difuză, care permite repartizarea fluxului de lumină uniform în sus şi în jos.
Conform gradului de protecţie corpurile iluminate pot fi: a) deschise; b) acoperite; c)
protejate contra prafului; d) protejate contra exploziilor.

Randamentul corpurilor iluminate (η) se determină prin raportul dintre fluxul de lumină de
pe suprafaţa acestora la fluxul de lumină al lămpii, care se consideră optimal în limita: η =
0,6...0,8.

Iluminarea locurilor de muncă se măsoară cu ajutorul luxmetrelor Lu16, Lu17, sau mai
modernizate Lu-116 şi Lu-117.

Luxmetrul (fig.1) constă dintr-un element fotoelectric (2) şi un galvanometru (1), scara
căruia este gradată în lucşi. La incidenţa fluxului de lumină pe elementul fotoelectric apare o
forţă electromotoare, care prin intermediul unui mecanism special pune în acţiune acul indicator
al luxometrului.

52
 3.10.2. Calculul iluminării artificiale a încăperilor de producţie

Calculul respectiv se poate de efectuat prin 3 metode: a) punctare; b) coeficientului

utilizării fluxului de lumină; c) puterii specifice. Calculul iluminării electrice se bazează pe
normele NC şi R II – A.9-71. Metoda a) punctare de calcul se utilizează mai rar, fiindcă nu ia în
calcul fluxul de lumină reflectat de la păreţi, tavan şi elementele utilajului, pe când calculul
metodei coeficientului utilizării fluxului de lumină invers ia în calcul efectul respectivei reflecţii,
care permite să se calculeze fluxul de lumină de la fiecare lampă electrică, fiind cunoscut
numărul de lămpi, utilizate pentru iluminare conform formulei:

EAp K
Fe , pentru care Fe – fluxul de lumină a unei lămpi, E – iluminarea conform normelor
n z
stabilite, Ap – suprafaţa podelei, K – coeficient de rezervă, n – numărul de lămpi instalate, ηi –
coeficientul utilizării fluxului de lumină, z – coeficientul iluminării neuniforme. Obţinând fluxul
de lumină a unei lămpi, ca urmare se stabileşte puterea totală a lămpilor, în W (baţi).

Calculul conform metodei puterii specifice (c)), este mai simplă, dar mai puţin exactă.
Puterea specifică reprezintă raportul dintre puterea sumară a tuturor lămpilor către suprafaţa
iluminată. Valoarea acesteia se ia din tabele speciale în funcţie de surse de lumină, înălţimea ei
de instalare şi iluminatul stabilit conform normelor sanitare. Cunoscând suprafaţa podelii
încăperii iluminate, se calculează numărul necesar de lămpi prin formula:

P Ap
N , unde: P – puterea specifică (W/m2); Ap – suprafaţa podelii încăperii (m2); Pe
Pe
– puterea unei lămpi (W).

3.11. Zgomotul

Termenul „zgomot” corespunde cuvântului în engleză „noise” şi provine de la cel latin

„noxia”, care s-ar putea traduce prin „prejudiciu, rană”. Omul modern trăieşte în lumea sunetelor
şi zgomotului. Prin zgomot se subînţelege totalitatea de sunete, care acţionează nefavorabil
asupra organismului uman deranjîndu-l să lucreze şi să se odihnească normal. Din punct de
vedere fizic, sunetul şi zgomotul reprezintă o mişcare oscilantă haotică care se răspândeşte în
formă de unde prin intermediul particulelor solide, lichide şi gazoase într-un mediu elastic.

Caracterul zgomotului depinde de tipul sursei, care poate fi în formă de corpuri solide,
lichide şi gazoase. Se disting următoarele tipuri de zgomot:

a) mecanic, care se produce în rezultatul deplasării unor piese sau ansambluri de maşini şi
mecanisme;
b) în rezultatul loviturilor produse de procesele tehnologice (forjare, ştanţare, nituire etc);
c) aerodinamic, care se produce la viteze excesive în timpul mişcării corpurilor gazoase
(absorbirea aerului – cu instalaţii compresoare, a jetului de gaze produse de motoarele de rachete
şi reactive);
d) exploziv sau impulsiv, produs în procesul funcţionării motoarelor cu ardere internă,
(dissel ş.a )

53
 Frecvenţa oscilantă reprezintă numărul de oscilaţii complete (conform legii sinosoidale),
care se produc în timp de una secundă. Unitatea de măsură a frecvenţei se măsoară în herţi (Hz)
echivalente unei oscilaţii pe secundă. Perioada şi frecvenţa oscilaţilor sunt legate prin relaţia:

1
T , unde T – perioada oscilaţiilor (s); f – frecvenţa (Hz).
f

Urechea omului percepe sunetele cu frecvenţa de la 16 până la 20000 Hz. Organele auzului
nu percep infrasunetele (mai mici de 16 Hz) şi ultrasunetele (mai mari de 20000 Hz).

Abaterea presiunii aerului, provocată de unda sonoră de la presiunea atmosferică se

numeşte presiune sonoră. Presiunea sonoră egală cu 2 * 10-5 Pa se numeşte prag al audibilităţii,
iar presiunea de 2*102 Pa (sau 130dbl) – prag al senzaţiei de durere. Pentru aprecierea nivelului
zgomotului se folosesc valori logaritmice, iar în aparate – scări logaritmice.

Nivelul presiunii sonore la pragul audibilităţii a fost adoptat drept unitate şi numit Bel, iar
valoarea egală cu 0,1 bel se numeşte decibel (dB).

În calitate de caracteristică a unor zgomote variabile în zona de lucru serveşte nivelul unui
sunet echivalent după energie în dB.

Întrucât acţiunea dăunătoare a zgomotului depinde de frecvenţă, apoi fiecare bandă de

octavă are un nivel admisibil al nivelului zgomotului, conform tabelului care urmează, (pag 61
tab.8).......

în care sunt incluse valorile nivelurilor admisibile ale presiunii sonore şi sunetului, în funcţie de
forma de activitate şi locul de muncă.

Normarea zgomotului la locurile de muncă se efectuează în conformitate cu ATAS

12.1.003-83 prin 2 metode:

1) conform spectrului limită, pentru care se normează nivelurile presiunii sonore, pentru
zgomotul constant în timp, în octavele de frecvenţă, cu frecvenţa medie geometrică a octavelor:
63,125,250, 500,1000,250,500,1000,2000,4000 şi 8000 Hz;
2) conform nivelului sunetului (dBA), măsurat la conectarea caracteristicii de corecţie a
frecvenţei „A” a sonometrului, care se foloseşte pentru aprecierea aproximativă a zgomotului
constant şi variabil, fiindcă în acest caz nu este determinat spectrul zgomotului. Nivelul sunetului
(dBA) este legat de spectrul limită (SL) prin următoarea relaţie: LA=SL+5.
Prin urmare marea majoritate a activităţilor omeneşti este generatoare de zgomote. Din
această cauză trebuie de cunoscut care este impactul zgomotului asupra organismului uman şi
care sunt mijloacele de combatere a zgomotului.

Aşadar acţiunea îndelungată a zgomotului asupra organismului uman măreşte gradul de

oboseală şi reduce capacitatea de muncă a lucrătorilor, provoacă dureri de cap, dereglări ale
sistemului nervos, duce la surmenare, slăbeşte capacitatea de percepere a semnalelor despre
pericole şi din această cauză poate deveni factor care contribuie la traumatism.

Făcând referinţă la determinarea nivelului total al zgomotului a mai multor surse, adesea se
presupune că majorarea numărului de surse într-un atelier duce la creşterea simţitoare a

54
zgomotului total. Această presupunere nu este justă, fiindcă nivelurile zgomotului, exprimate în
decibeli, nu pot fi adunate aritmetic, în aşa fel pot fi adunate numai intensităţi sonore.

Aşadar, în cazul funcţionării simultane a mai multor surse diferite (N), intensitatea sonoră
totală va fi egală cu:

I=I1+I2+I3...+IN, adică cu suma intensităţilor sonore ale diferitor surse, iar presiunea sonoră
va fi reprezentată precum urmează:

P P12 P22 P32 ...PN2 , atunci nivelul total L (dbel) al zgomotului tuturor surselor va
fi egal cu:

1 I I I P12 P22 P32 ...PN2

L 10 lg 10 lg( 1 2 3 ) 20 lg .
10 lo Po

Zgomotele de la 30 până la 130 dB se măsoară cu sonometrul ISB – (fig...). Microfonul 1

transformă oscilaţiile presiunii sonore în tensiune electrică, care după amplificare nimereşte la
indicatorul cu ac 9, a cărui scară este gradată în decibeli. Microfonul M 101-1 se conectează cu
aparatul prin intrarea dispozitivului de măsurat 2. Pe planul aparatului sunt amplasate:
comutatorul de frecvenţe al filtrului 3 „Frecvenţă”, care serveşte pentru conectarea filtrelor de
octavă respective, locaşul şuruburilor de reglare 4 şi 5, comutatorul „Microfon - traducător” 6,
becul de semnalizare 7, locaşul „Colibru”8, aparatul cu ac indicator 9, borna „Punere la pământ”
10, locaşul „Ieşire”11, comutatorul tipului de lucru 12, comutatorul „Decibel”13, comutator
„Tipul măsurărilor” 14 şi comutatorul „Decibel”15.

Dintre procedeele utilizate pentru reducerea zgomotelor industriale se pot menţiona:

- utilizarea unor ecrane fonoizolante, interpuse între sursa de zgomot şi personalul uman;
- protecţia individuală cu antifoane;
- îmbunătăţirea caracteristicilor tehnice ale utilajelor ce poluează intens fonic;
- utilizarea carcaselor la maşini şi utilaje în timpul utilizării lor;
- alegerea corectă a fundaţiei utilajelor, considerând criteriul reducerii zgomotelor;
- utilizarea, acolo unde se permite, a suspensiilor elastice (resorturi metalice, cauciuc, fibre
de sticlă, pâslă, mase plastice, plută, azbest);
- modificări în structură şi arhitectură a încăperilor de producţie;
- utilizarea de materiale fonoizolante pentru pereţii încăperilor;
- rotaţia personalului, acolo unde e posibil;
- utilizarea unor materiale de construcţie care reduc zgomotul. Astfel, plăcile de lemn
atenuează zgomotele de 30...47 ori, vata îmbibată cu sticlă – de 42...88 ori, covoarele de 7...41,
uşile de 20...25 ori, ferestrele duble – de 30 ori, zidăria de beton – 48 ori, zidăria de cărămidă de
40 ori.
3.12. Vibraţia

Vibraţia reprezintă oscilaţii mecanice ale corpurilor solide (construcţii, maşini, instalaţii)
percepute de om ca trepidaţii, (vibraţie continuă în general verticală), numai la contactul direct
cu obiectele solide care vibrează. Cel mai simplu tip de oscilaţii sunt oscilaţiile armonice
(sinusoidale).

Parametrii de bază ai oscilaţiilor armonice sunt:

55
 - frecvenţa (f) – Hz;
- amplitudinea (A) – m;
- viteza (V) – m/s;
- acceleraţia (a) – m/s2, care propriu-zis prezintăşi caracteristicile de bază ale vibraţiei.
Pentru oscilaţiile armonice: V=2π∙f∙A; a=(2π∙f)2∙A(π=3,14).
Drept nivelul zero al vitezei oscilaţiilor armonice este luată valoarea 5∙10-8 m/s, care
corespunde mediei geometrice a vitezei oscilatorii la pragul standard al presiunii sonore, egal cu
2∙10-5N/m2, iar nivelul zero pentru acceleraţia oscilatorie este stabilită valoarea 3∙10-4m/s2.

Valorile relative ale vitezei şi acceleraţiei vibraţiei se exprimă în decebeli şi se determină

după formulele:

V a
Lv 20 lg 8
; La 20 lg 4
.
5 10 3 10

Utilizarea valorilor relative exprimate în unităţi logaritmice este prioritară faţă de cele
absolute ale vitezei şi acceleraţiei, deoarece oscilaţiile vibraţiilor se schimbă în limite destul de
largi.

Principalele cauze ale vibraţiilor utilajului şi organelor de maşini sunt:

- rotirea maselor neechilibrate;

- mişcarea gazelor şi lichidelor cu viteză excesivă însoţită de pulsaţii în unele aparate şi
instalaţii tehnologice;
- proiectarea imperfectă a utilajului;
- neasigurarea cerinţelor referitor la toleranţe ajustate şi rugozitate a pieselor aflate în
racordare;
- nerespectarea regulilor de expluatare a maşinelor şi mecanismelor;
- balansarea dinamică insuficientă a pieselor organelor de maşini, aflate în mişcare de
rotaţie.
Surse posibile de vibraţii pot fi:

- compresoarele;
- pompele;
- elementele sistemelor de expluatare a maşinelor şi mecanismelor, deasemenea şi
sistemelor de ventilaţie;
- conductele de lichide, gaze, prafuri;
- diverse instalaţii de măcinat, mărunţit şi amestecat;
- motoarele electrice şi divers utilaj tehnologic.
În domeniul construcţiilor şi industriei materialelor de construcţie surse specifice de
vibraţie pot fi grupate precum urmează:

1) maşini de construcţie mobile – excavatoare, buldozere, tăvălugi, macarale de diferite

tipuri de construcţii, instalaţii de împlântat piloţi cu ciocane Disel şi electrovibratoare,
compresoare mobile;
2) maşini pentru pregătirea, distribuirea şi compactarea betonului – malaxoare, instalaţii
dozatoare, buncăre de distribuţie cu vibratoare electrice, vibratoare de suprafaţă şi adâncime,
turnătoare de beton, instalaţii pentru fasonarea elementelor cu goluri prin vibrare etc;
3) instrumente mecanizate de mână cu motoare electrice sau pneumatice.
Clasificarea generală a vibraţiilor poate fi prezentată după cum urmează:

56
 1) conform modului de transmitere asupra organismului uman a oscilaţiilor – generală (se
transmite prin suprafeţele de sprijin ale lucrătorului în poziţie de şedere sau a sta în picioare);
locală (se transmite prin intermediul mânilor în timpul lucrului la maşinele de mână electrice sau
pneumatice, panouri de comandă etc);
2) conform caracterului spectrului vibraţiilor se divizează în: vibraţii de bandă îngustă, la
care parametrii controlaţi în 1/3 de octavă a frecvenţelor depăşesc valorile din treimele megieşe
de octavă cu mai mult de 15 dB; vibraţii de bandă lată, care nu corespund cerinţei precedente;
3) conform frecvenţei se divizează:
- de frecvenţă joasă cu prevalarea nivelurilor maxime în octavele de 8 şi 16 Hz (locală), 1
şi 4 Hz (generală);
- de frecvenţă medie – 31,5 şi 63 Hz (locală), 8 şi 16 Hz (generală);
- de frecvenţă înaltă – 125, 250,500 şi 1000 Hz (locală), 31,5 şi 63 Hz (generală).
4) conform caracteristicilor temporare 4.1, vibraţiile locale se divizează în:
- continue, pentru care valoarea vibrovitezei se schimbă nu mai mult de 2 ori (6 dB) pe o
durată mai mare de 1 min;
- variabile, pentru care valoarea vibrovitezei se schimbă mai mult de 2 ori (6 dB), pe o
durată mai mare de 1 min.
4.2. vibraţii variabile se divizează în:

- oscilatorii în timp, pentru care valoarea vibrovitezei permanent se schimbă în timp;

- întrerupte, când contactul operatorului cu vibraţia în procesul muncii se întrerupe, iar

intervalele de contact cu vibraţia sunt mai mari de 1s;

- impulsive, care constau din una sau câteva acţiuni vibratorii (de exemplu, lovituri) cu
durata acţiunii mai mică de 1s.

5) conform sursei de provenienţă vibraţiile locale pot fi de la:

- maşini cu motor de mână, organe de dirijare cu maşinele şi utilajul;

- unelte fără motor de mână (ciocane de redresare de diferite modele) şi de la detaliile

prelucrate.

6) conform sursei de provenienţă vibraţia generală se divizează în următoarele categorii:

Categoria I – vibraţia de transport (tractoare, maşini agricole, autocamioane, făvăluge,

screpere, gredere, transport minier etc)

Categoria II – vibraţia de transport – tehnologică (excavatoare, inclusiv cu rotor, macarale

industriale şi de construcţie, maşini pentru încărcarea cuptoarelor în industria siderurgică,
combine miniere, instalaţii de foraj, transportul industrial intern, maşini miniere de încărcare
etc);

Categoria III – vibraţia tehnologică care acţionează asupra omului la locurile de muncă ale
maşinelor staţionare sau care se transmite la locurile de muncă ce nu posedă surse proprii de
vibraţii (strunguri de prelucrare a lemnului şi metalului, utilajul de forjărie, maşini de turnat,
maşini electrice, instalaţii electrice staţionare, ventilatoare, strunguri de foraj, maşini pentru
vitărit, curăţarea şi sortarea grânelor, utilajul industriei materialelor de construcţie, instalaţiile
industriei chimice şi petrochimice etc).

57
 Acţiunea vibraţiei asupra organismului uman

Impactul acţiunii vibraţiei este determinat de nivelurile parametrilor de diapazonul

frecvenţelor şi particularităţile fiziologice ale corpului uman. Vibraţia locală de intensitate mică
poate avea o influenţă benefică asupra omului: restabilirea schimbărilor frofice, îmbunătăţirea
stării funcţionale a sistemului nervos central, rapiditatea cicatrizării rănilor etc. Cu creşterea
intensităţii oscilaţiilor şi duratei acţiunii lor apar modificări care în majoritatea cazurilor duc la
dezvoltarea patologiei profesionale – boala vibraţiei.

În circumstanţe de producţie, lucrătorul fiind în contact cu maşinele de mână care produc

vibraţii, la nivelul maxim al vibrovitezei în bandele frecvenţelor joase (până la 35 Hz), poate fi
supus patologiei vibraţionale cu afectarea prioritară aparatelor neuromuscular şi locomotor. În
timpul lucrului cu maşini de mână, vibraţia cărora are nivelul maxim de energie în diapazoanele
frecvenţei de 35...250 Hz prevalează dereglările cardiovasculare cu provocare spre spasmul
vaselor periferice.

Către manifestările de bază ale patologiei vibraţiilor se referă dereglările neurovasculare

ale mâinilor, însoţite de dureri acute după finalizarea lucrului şi în timpul nopţii, scăderea
sensibilităţii pielii, slăbiciuni în palmele mâinilor. Adesea se observă aşa – numitul fenomen al
degetelor albe sau „moarte”. Paralel se dezvoltă schimbări în muşchi şi oase, precum şi dereglări
ale sistemului nervos de tipul nevrozelor.

Una din primele simptome ale patalogiei vibraţionale la operatorii care lucrează cu maşini
de mână se consideră schimbarea analizatorului epidermic – creşterea pragului vibrosenzitiv.
Gradul de modificare a vibrosensibilităţii este determinat de parametrii vibraţiei, durata acţiunii,
precum şi de prezenţa factorilor concomitenţi ai mediului de producţie (răcirea mâinilor,
supraîncălzirea muşchilor etc).

Cele mai specifice manifestări ale patologiei vibraţiei sunt considerate dereglări
neurovasculare ale membrelor superioare. Acestea se manifestă clar în schimbările asigurării cu
sânge a ţesuturilor antebraţului, degetelor, reactivităţii vaselor şi a distoniei generale.

Vibraţia generală de frecvenţă joasă duce la traumarea discurilor coloanei vertebrale şi a

ţesuturilor osoase, deplasarea organelor abdominale, schimbarea ritmului musculaturii stomacale
şi intestinale, apariţia şi progresarea modificărilor degenerative ale coloanei vertebrale.

În cazul când femeile sunt expuse timp îndelungat acţiunii vibraţiei generale se
înregistrează o frecvenţă sporită a îmbolnăvirilor ginecologice, avorturi spontane, naşteri
premature; vibraţia de frecvenţă joasă provoacă la femei dereglarea circuitului sangvin ale
organelor bazinului mic.

Acţiunea îndelungată a vibraţiei generale duce la dezvoltarea bolii vibraţiei. Pentru tabloul
clinic al ei sunt caracteristice fenomenele polinevriei vegitative periferice în combinare cu
modificările funcţionale ale sistemului nervos central (reacţii astenice, ameţeală, instabilitate
emoţională) iar la formele accentuate – modificări ale aparatului vestibular.

Normarea igienică a vibraţiei

58
 Principalele acte legislative ale normării igienice a vibraţiei sunt: 1) Normele sanitare şi
regulile de lucru cu maşinele şi utilajul ce creează vibraţie locală nr.3041-84 şi 2) Normele
sanitare cu privire la vibraţia locurilor de muncă nr.3044-84.

Normele sanitare stabilesc: clasificarea vibraţiei; metodele aprecierii igienice a vibraţiei,

parametrii normaţi şi valorile lor admisibile; regulile sanitare la lucrările cu utilaj vibrant,
măsurile de bază tehnico-organizatorice şi profilactico-curative de limitare a vibraţiei.

Valorile limită admisibile ale parametrilor normaţi pentru vibraţia locală la durata acţiunii
egală cu 8 ore sunt indicate în tabelul care urmează: (tabelul (3)1pag41)

Conform STAS 12.012-78 sunt stabilite valori limită admisibile ale parametrului normat
pentru vibraţia generală, categoriile I, II şi III, referitor la vibroacceleraţie şi vibroviteză,
conform axelor X, Y şi Z.

Metodele de combatere ale vibraţiilor maşinelor şi agregatelor.

Elaborarea măsurilor de combatere a vibraţiilor trebuie efectuată concomitent cu

soluţionarea problemei de bază a industriei constructoare de maşini ce ţine de mecanizarea şi
automatizarea complexă a tuturor proceselor tehnologice. Utilizarea dirijării la distanţă cu
unităţile de producţie va permite soluţionarea problemei protecţiei de vibraţii.

În procesele care nu pot fi supuse automatizării este necesar să fie aplicate următoarele
metode de combatere a vibraţiilor; înlăturarea sursei şi a mijlocului de răspândire, mişcarea
influenţei negative a vibraţiilor asupra muncitorilor din contul organizării adecvate a muncii,
precum şi prin utilizarea mijloacelor individuale de protecţie şi a măsurilor profilactico-curative.

Metodele de combatere a vibraţiilor se bazează pe analiza ecuaţiilor care descriu oscilaţiile

maşinelor şi mecanismelor în procesul de lucru.

Aceste ecuaţii sunt foarte complicate, deoarece orice tip de utilaj tehnologic şi elementele
lui constructive sunt sisteme cu multe grade de libertate şi posedă un şir de frecvenţe rezonabile.

Analizând rezolvarea ecuaţiei oscilaţiilor forţate (care poate fi găsite în manualele de

fizică) cu un singur grad de mobilitate, se poate concluziona, că principalele metode de
combatere a vibraţiilor maşinelor şi mecanismelor pot fi considerate:

1) micşorarea vibraţiilor prin acţiunea asupra sursei de exercitare (micşorarea sau înlăturarea
forţelor excitante);
2) reglarea de la regimul de rezonanţă prin alegerea raţională a mesei sau rigidităţii
sistemului oscilatoriu;
3) vibroamortizarea – mărirea fiabilităţii elementelor constructive oscilatorii prin majorarea
forţelor de dispersare la oscilaţiile, apropiate de cele rezonabile;
4) atenuarea dinamică a oscilaţiilor – unirea unui sistem la obiectul protejat, reacţiile căruia
micşorează amplitudinea vibraţiei obiectului în punctele de unire a sistemului;
5) modificarea elementelor constructive ale maşinelor şi instalaţiilor;
6) respectarea cerinţelor toleranţei şi rugozităţii pieselor racordate în procesul asamblării.
Mijloace individuale de protecţie în cazul vibraţiilor. Organizarea muncii lucrătorilor de
profesii cu pericol de vibraţie. Aparate de măsurare a parametrilor vibraţiilor.

59
 În procesul de lucru cu instrumentele mecanizate de mână (electrice sau pneumatice) sunt
utilizate mijloacele de protecţie individuală a mânilor de acţiunea negativă a vibraţiilor, la care se
referă mănuşile de diferite modele, precum şi căptuşelile, garniturile, lamelele de vibroprotecţie
asigurate cu dispozitive de fixare la mâini.

Când se lucrează cu utilaj vibratoriu, se recomandă de a include în ciclul de muncă operaţii

tehnologice care omit vibraţiile. Lucrătorii la care a fost confirmată boala vibraţiei, temporar
trebuie să fie transferaţi la lucrări fără vibraţii sau suprasolicitări fizice şi răcirea mâinilor.

În condiţiile vibraţiei generale lucrătorii trebuie să fie asiguraţi cu încălţăminte specială

conform STAS 12.4.024-7b.

Măsurarea vibraţiei se efectuează în conformitate cu cerinţele standardului CAER 1931-78.

„Vibraţii. Cerinţe generale faţă de executarea măsurilor,” normelor sanitare în vigoare, precum şi
a standardelor ce limitează vibraţiile anumitor tipuri de utilaj tehnologic. Din varietatea
aparatelor de măsurat vibraţiile pot fi manţionate aparatele IŞV – 1 cu filtre de bandă standarde
şi VIP – 2, precum şi aparatele de import ale firmelor „Bruli şi Kier” (Danemarca) şi RFT
(Germania).

3.13. Radiaţii

3.13.1. Consideraţii generale cu privire la radiaţii

Substanţele radioactive sunt pe larg utilizate în diverse domenii ale economiei naţionale,
de asemenea pentru obţinerea curentului electric la staţiile atomice, în cosmonautică, medicină,
în scopuri ştiinţifice ş.a. Spre exemplu în industria construcţiilor de maşini – la prelucrarea,
tăierea şi formarea unor suprafeţe extrem de complicate în confecţionarea pieselor organelor de
maşini; în construcţii – pentru instalaţii de blocare, în scopul asigurării tehnicii securităţii în
procesul expluatării diverselor maşini şi mecanisme, determinării densităţii, umedităţii şi
omogenităţii betonului, solului; în agricultură – pentru determinarea parametrilor calităţii solului
destinat creşterii culturilor agricole; în medicină – la radiografii, cu radiaţiile „x” (Rontgen),
pentru examinarea plămânilor, în scop terapeutic – pentru distrugerea ţesuturilor tumorale
maligne cu radiaţiile „x” sau „f”; în scop de investigaţie, cu utilizarea administrării de
radionuclizi cu timp; scurţi de înjumătăţire, după administrarea cărora se realizează
tomografierea, în special a plămânilor, oaselor şi creierului.

Cu regret, istoria dezvoltării utilizării energiei atomice atestă poluarea radioactivă, multe
tragedii şi catastrofe nucleare – în mare parte motivul fiind factorul uman cum ar fi exploziile
bombelor atomice aruncate de către SUA asupra oraşelor Herosima şi Nagosachi din Japonia –
în august 1945, exploziile în spaţiul terestru a câtorva rachete cosmice – în a doua jumătate a
secolului XX; - în fosta URSS avaria de la staţia atomică Cernobîl (Ucraina) – din aprilie 1986 şi
multe alte avarii şi catastrofe nucleare din alte ţări ale lumii cum ar fi Canada – accident la staţia
atomică – în decembrie 1952, asemenea avarii s-au produs şi în Marea Britanie – în octombrie
1957, SUA – în martie 1979, iar în Spania – în 1975 un avion B-52 cu încărcătură nucleară a
suferit o ciocnire, ca rezultat a 2 bombe cu hidrogen explodând a generat împrăştierea în spaţiul
atmosferic o cantitate enormă de Plutoniu.

60
 Este binevenit să se împrospeteze memoria referitor la concepte şi mărimi în
radioactivitate, parţial fiind cunoscute din fizică. Aşadar, materia se compune din elemente, iar
elementele se compun din atomi. Atomii conţin un nucleu şi un număr oarecare de electroni care
au sarcina electrică negativă. Nucleul conţine protoni, cu sarcina electrică pozitivă şi neuroni,
fără sarcina electrică. Numărul protonilor este egal cu numărul electronilor şi este numit număr
atomic (de exemplu O2 are numărul atomic 8). Masa atomului este practic concentrată în nucleu,
numărul de protoni plus neutroni din acesta se numeşte număr de masă. În aceste condiţii,
speciile de atomi sunt diferenţiate după numărul atomic şi numărul de masă. Astfel caracterizaţi,
atomii se numesc nuclizi. De exemplu, Carbonul – 12 este un nuclid cu 6 protoni şi 6 neutroni.
Plumbul – 208 este un nuclid cu 82 protoni şi 126 neutroni.

Nuclizii unui element care au numere diferite de neutroni se numeşte izotopi. Hidrogenul,
de exemplu, are 3 izotopi: hidrogen – 1, hidrogen – 2 (deuteriu) şi hidrogen – 3 (tritiu). Nuclizii
pot fi stabili sau instabili. Din cei 1700 nuclizi cunoscuţi circa 280 sunt stabili, restul se
transformă în mod spontan în nuclizii altui element iar în timpul transformării emit radiaţia.
Asemenea proprietate se numeşte radioactivitate, transformarea se numeşte dezintegrare, iar
nuclidul devine un radionuclid. De exemplu, Carbonul – 14 este un radionuclid care se
dezintegrează în Azot – 14, care este stabil, iar Bariul – 140 se dezintegrează în radionuclidul
Lantan – 140, iar acesta, la rândul său, în nuclidul stabilit Ceriu – 140.

Radiaţiile emise de radionuclizi sunt: particule α şi β şi fotoni .Un alt tip de radiaţie este şi
radiaţia X, care se produce în urma bombardării cu electroni a unei ţinte metalice aflate în vid.
Radiaţiile „X” au proprietăţi similare cu radiaţiile „ϒ ”. Tot în categoria radiaţiilor mai pot fi
înscrise radiaţiile cu neutroni.

Neutronii sunt eliberaţi de nuclizi de regulă, în urma bombardării cu particule α sau β.

Energia cu care sunt emise radiaţiile se măsoară în electronivolţi (eV) şi reprezintă energia
căpătată de un electron când străbate o diferenţă de potenţial de un volt. Un multiplu al acestei
unităţi de măsurat este milion – electron – volt (MeV); 1MeV=106eV.

Activitatea unei cantităţi de radonulid (rata de producere a dezintegrărilor naturale) se

măsoară în becquerel (Bq). Un becquerel este egal cu o dezintegrare într-o secundă, de regulă se
utilizează MBq (megabecquerelul). Timpul necesar ca activitatea unui radionuclid să scadă la
jumătate prin dezintegrare se numeşte timp de înjumătăţire şi are simbolul T1/2.

Radiaţiile sunt defectate şi măsurate de: filmele fotografice, substanţele termoluminiscente,

contorii Geger şi detectoare cu scintilaţii. Măsurile efectuate se pot interpreta în termenii dozei
de radiaţie absorbită de organism sau de o anumită parte a corpului. Doza absorbită se măsoară
în gray (ƃ ϒ ) şi reprezintă energia cedată de radiaţia unităţii de masă a substanţei prin care trece
(de exemplu ţesutul). Un gray corespunde unui joule pe Kilogram. Frecvent se utilizează
submultipli ai grazului, cum este µGz, care prezintă a miliona parte dintr-un Gy. Un gray de
radiaţie α într-un ţesut este mai periculos decât un gray de radiaţie β, care are o sarcină electrică
mai mică şi se deplasează mai rapid. Din acest motiv s-a introdus o altă unitate de măsură sievert
(Sv), care este egală cu doza absorbită înmulţită cu un factor care ţine seama de modul în care o
anumită radiaţie îşi distribuie energia în ţesut. Această mărime se numeşte echivalent dozei.
Pentru particulele β, fortonii γ şi radiaţiile X, factorul este egal cu unitatea. Pentru particolele α

61
factorul este 20, deci 1 Gy de radiaţie α corespunde unui echivalent al dozei de 20 Sv; 1 Sv de
radiaţie produce aceleaşi efecte asupra organismului uman sau anumal ca 1 Sv radiaţie β, α sau
X. Pe de altă parte, în organism, acelaşi tip de radiaţie are implicaţii diferite în funcţie de organul
atacat. Astfel, o iradiere cu particule α a plămânului este mult mai gravă decât iradierea cu
aceleaşi particole a oaselor. Pentru a ţine cont de acest atac diferit, pentru organism se utilizează
aşa-numitul echivalent al dozei efectiv, care se calculează ca suma a produselor dintre
echivalentul dozei fiecărui organ din corp şi un factor de pondere asociat a celui organ. Factorii
de pondere pentru om sunt prezentaţi în tabelul de mai jos:

Nr.crt. Organul omului Factor

1 Plămânii 0,12

2 Sânii 0,15

3 Testiculele şi ovarele 0,25

4 Măduva osoasă 0,23

5 Suprafaţa oaselor 0,03

6 Ficatul 0,06

7 Tiroida 0,03

8 Restul organismului 0,24

De exemplu dacă iradierea s-a produs asupra următoarelor organe cu respectivul

echivalent:

a) plămânului – 90 mSv;
b) ficatului – 80 mSv;
c) suprafeţei osoase – 200 mSv;
d) măduvei osoase – 150 mSv, echivalentul dozei efectiv primit de organism se calculează
astfel:
90 ∙ 0,12 + 80 ∙ 0,06 + 200 ∙ 0,03 + 150 ∙ 0,23 = 56,1 mSv.

Influenţa radiaţiei asupra organismului uman poate fi exprimată prin doza sumară a
radiaţiei profesionale: D≤5(N-18) (echivalentul biologic a Rontgentului), unde N-vârsta
lucrătorului (ani), 18 – vârsta iniţială a radiaţiei profesionale (ani), cu condiţia că doza anuală nu
trebuie să depăşească 5 echivalenţi biologici a Rontgenului.

În funcţie de natura, intensitatea, frecvenţa şi durata acţiunii lor, radiaţiile, în linii generale,
pot avea diverse influenţe nocive asupra organismului şi anume: arsuri, oboseală, somnolenţă,
leşin, şocuri calorice, afecţiuni oculare, pigmentarea pielei, căderea părului, tulburări ale
sângelui, boli de iradiere, leucemie etc.

3.13.2. Surse de poluare radioactivă, se pot diviza în două categorii:

62
 a) surse artificiale;

b) surse naturale.

a) principalele surse artificiale de poluare radioactivă sunt următoarele:

a1) accidentele şi deşeurile de la reactoarele nucleare;

a2) experienţele şi accidentele cu arme nucleare;

a3) tratamentele medicale ce utilizează radiaţia sau radionuclizii;

a4) diverse activităţi profesionale.

a1) Reactorii nucleari au fost folosiţi pentru producerea energiei încă din anii 1950. Practic
există două tipuri de reactori: termici şi rapizi. În reactorii termici frecvent utilizaţi – se
utilizează uraniu, care este alcătuit din nucleele a doi izotopi: uraniu – 235 (0,7%) şi uraniu 238
(99,3%). Când un neutron termic pătrunde într-un nucleu de uraniu 235 se produce fisiunea
acestuia din urmă cu o mare eliberare de energie, de alţi neutroni şi de radiaţii. Neutronii
rezultaţi din fisiune sunt rapizi şi nu sunt tot atât de capabili de a produce noi fisiuni. Din acest
motiv, neutronii emişi în urma fisiunii uraniului – 235 sunt încetiniţi, făcându-i să producă noi
fisuri şi să elimine o energie enormă de radiaţie.

a2) Din motiv de securitate a vieţii oamenilor, la mijlocul secolului XX, la Moscova a fost
semnat tratatul de interzicere a experienţelor cu arma nucleară, cu excepţia celor subterane, totuşi
marele puteri au efectuat circa 510 teste nucleare în atmosferă: circa 300 SUA, 180 fosta URSS,
25 Marea Britanie şi 4 franţa. Până în anii 1985, Franţa şi China, unicele nesemnatare ale
tratatului nominalizat au mai explodat în atmosferă 40 şi respectiv 25 bombe nucleare.

Energia eliberată în tastele efectuate până în 1963 a fost de câteva ori mai mare decât a
tuturor exploziilor produse în al doilea război mondial, sau a 20a parte din puterea explozivă
nucleară acumulată în arsenalele americane şi sovietice în 1981 (exprimată în combustibil
exploziv convenţional această putere a fost de 600 megatone). În acelaşi timp, circa 10 t
plutoniu „neexplodat” s-a vaporizat şi dispersat în atmosferă.

Expoziţiile nucleare sovietice, deşi mai puţine, au avut o putere dublă faţă de cele americane
(450 megatone faţă de 150), cea mai teribilă bombă sovietică fiind de aproximativ 4000 de ori
mai puternică decât „Litte boy”, utilizată împotriva Japoniei.

După 1963, testele cu arme nucleare au continuat în subteran. Din 1963 până în 1980, SUA
a mai efectuat circa 400 teste subterane cu bombe atomice, iar fosta URSS – 300, dar cu o putere
explozivă mult mai mare.

La nivelul anului 1963 se apreciază că radionuclizii, proveniţi de la testele cu arme nucleare,

au produs o iradiere suplimentară anuală de 430 mSv pe individ, în aproape întreaga emisferă
nordică (majoritatea exploziilor au fost efectuate în această emisferă). După acest an, valoarea
iradierii suplimentare a scăzut substanţial, până la momentul Cernobîl – anul 1986.

a3) În clinici şi spitale radiaţiile sunt utilizate:

63
 - la radiografii;
- în scop terapeutic;
- în scopuri de investigaţie.
În radiografii se folosesc, în special, radiaţiile X (Rontgen), o radiografie a toracelui va
transfera plămânului un echivalent al dozei de 20 µSv.

În scop terapeutic se utilizează iradierea pentru distrugerea ţesuturilor tumorale maligne.

Frecvent utilizate sunt radiaţiile X de mare energie sau radiaţiile γ date de sursele Cobalt 60. În
scop terapeutic sunt necesare valori ale dozei absorbite foarte mari, ajungând până la câteva zeci
de gray. Se mai folosesc fascicule de neutroni şi radiaţiile ionizate.

În scopuri de investigaţie se utilizează administrarea radionuclizilor cu timpi scurţi de

înjumătăţire. După administrare, se realizează tomografierea (radiografii ale structurilor dintr-un
singur plan de profunzime), în special a plămânilor, oaselor şi creierului.

Se estimează ca media echivalentului efectiv al dozei primită de organismul uman din

proceduri medicale are valori de circa 200 µSv pe an

a4) Radiaţia artificială este utilizată în multe ramuri ale activităţii omeneşti. De exemplu, în
industrie este folosită pentru controlul şi a calităţii produselor, iar în scop de studiu este utilizată
în instituţii de cercetare şi învăţământ superior. Tot aici trebuie inclusă şi activitatea medicilor
sau a personalului sanitar care lucrează cu radiaţii. La acestea trebuie adăugate dozele pe care le
primeşte omul, fie mirone, şi de la ceasurile luminate cu substanţe radioactive sau de la
televizoare şi calculatoare (cele moderne sunt bine asigurate cu ecrane de protecţie);

b) Făcând referinţă la sursele naturale de radiaţie se constată, că problema radiaţiilor nu

este numai o consecinţă a progresului tehnic-ştiinţific al omului modern. Radiaţia a existat
întotdeauna în natură. După opinia unor oameni de ştiinţă, radiaţia cosmică a avut o mare
importanţă în evoluţia vieţii pe pământ. Astfel, apariţia reptilelor gigantice precum şi evoluţia
ulterioară a speciilor animale şi vegetale este pusă, de majoritatea cercetărilor, sub semnul
influenţei exercitate de radiaţie cosmică primită de pământ, din univers.

Practic, există două componente ale iradierii naturale: o componentă cosmică şi una
telurică (terestră).

Originea radiaţiei cosmice este încă elucidată. Unii savanţi sunt de părere că ar veni din
galaxia noastră, alţii că ar veni din afara ei. Soarele contribuie la iradiere mai ales în perioadele
de erupţii solare.

Radiaţia cosmică pătrunde în cantitate mai mare pe la poli decât pe la ecuator. De

asemenea, oamenii şi animalele care trăiesc în munţi, la mari atitudini, sunt mai expuşi la acest
tip de radiaţie decât cei aflaţi la nivelul mării.

Radiaţia telurică provine din faptul că toate materialele din scoarţa pământului sunt
radioactive ce consideră că mişcările scoarţei sunt cauzate şi de radioactivitatea naturală. Cele
mai răspândite elemente radioactive din sol şi roci sunt: uraniul, toriul şi potasiul – 40. În medie
calitativ şi cantitativ, principalele surse ale dozei de radiaţie umană sunt:

64
 - din cosmos: circa 100000 neutroni şi 400000 particole de radiaţie cosmică secundară trec
prin fiecare individ, în fiecare oră;
- din aerul respirat: circa 30000 atomi (de radon, plutoniu, bismut şi plumb) se
dezintegrează în fiecare oră în plămâni, dând naştere la particole 3 ce şi unor fotoni 7;
- din sol şi materiale de construcţie: peste 200 milioane fotoni „y”trec prin noi în fiecare
oră;
- din alimente şi apă: omul introduce zilnic în organism peste 1 microgram de uraniu, 70%
din aceasta cantitate provine din cereale, carne, lapte şi cartofi.
Într-un om cu greutatea medie (70Kg) se află, permanent, următoarele cantităţi de
substanţe radioactive:

- C14 – 1,9 x 100g, care dau 3,1 x 10-8 dezintegrări / s;

- Th – 8,4 x 10-15g, care dau 3 dezintegrări / s;
- K40 – 8,3 x 10-12g, care dau 1,9 x 104 dezintegrări / s.
Reieşind din faptul, că viaţa pe pământ există şi se dezvoltă continuu, se concluzionează,
că nivelul radiaţiei naturale nu atinge, nici pe departe, limitele de suportabilitate ale organismelor
vii.

3.13.3. Acţiunea fiziologică a radiaţiilor

În caz general, efectele vătămătoare ale radiaţiilor se divizează în:

1. Somatice, care pot fi la rândul lor: imediate, cronice şi întârziate;

2. Genetice.
1. Efectele somatice dau aşa – numita boală de iradiere, care se manifestă prin următoarele
sindrome imediate:
- sindromul sistemului nervos central, care apare după câteva minute sau ore de la o
iradiere de 50...60Sv. Se manifestă prin convulsii şi lipsa de coordonare;
- sindromul gastro-intestinal, manifestat prin greaţă, vomitări, diaree.
Către efectele somatice cronice se înscriu: depresiuni hematopoetice, sterilitate, tulburarea
vederii (cataracte), alopecia (căderea părului). Către efectele întârziate se relevă: scurtarea vieţii
şi apariţia neoplasmelor în diferite forme (frecvent cancer epiteliar şi pulmonar).

Gravitatea bolii de iradiere depinde de echivalentul dozei, astfel:

- pentru echivalentul dozei sub 2 Sv, nu se evidenţiază influenţe;

- pentru echivalente ale dozei între 2...5 Sv examenul hematologic pune în evidenţă
reducerea globulelor albe şi trombocitelor;
- pentru intervalul 5...9 – mortalitatea este ridicată;
- pentru valorile de radiaţie peste 9 Sv mortalitatea este de 100%, dacă nu se face
transplant de măduvă osoasă.
2. Efectele genetice. Numeroase cercetări efectuate au evidenţiat, că prin iradiere, se pot
produce şi mutaţii genetice, de la cele mai severe, cum ar fi întârzierea mintală, până la cele mai
banale, cum sunt pete ale pielii.
La plante, prin intermediul iradierii s-au obţinut mutaţii genetice benefice, materializate
prin creşterea calităţii şi productivităţii. Această acţiune se desfăşoară numai până la anumite
doze relativ mici, depăşirea acestora poate produce leziuni biochimice ireversibile.

Raportat la activitatea surselor pentru praful atmosferic şi depuneri, sunt atestate

următoarele limite:

- de atenţionare, când activitatea are valori de 185 Bq/m2 într-o zi;

65
 - de avertizare, când activitatea atinge valori de 370 Bq/ m2 într-o zi;
- de alarmare, când activitatea atinge valoarea de 1851 Bq/ m2 într-o zi.
3.13.3. Prevenirea şi protecţia împotriva radiaţiei

Mijloace individuale de protecţie şi măsuri de igienă personală.

În scopul prevenirii pericolului de radiaţie a lucrătorilor la unităţile care utilizează

substanţe radioactive este strict necesar de a fi organizat şi efectuat controlul dozometric şi
radiometric. Asemenea control permite la momentul oportun să fie depistat şi înlăturat impactul
negativ al substanţelor radioactive la locurile de muncă şi încăperilor învecinate.

Controlul dozometric şi radiometric se efectuează cu ajutorul aparatelor de tipul „Sistema,

PMR – 1m” – în cazul prezenţei razelor „X” (Rontger) şi fotoni ϒ ; dozometrului DRG 2-01
(„Vitim”) – pentru alte tipuri de radiaţie.

Nivelul poluării cu substanţe radioactive a suprafeţelor de pe utilaje, diferite acoperişuri,

îmbrăcămintele lucrătorilor se măsoară cu aparatele RUP-1, SPAR-1A „Actinia”, în cazul
posibilei eliminări în spaţiul atmosferic a substanţelor radioactive se utilizează instalaţia RKB2-
01 „Calina”, iar în cazul iradiaţiei individuale a personalului se utilizează aparatele IFKU –
pentru iradierea ϒ şi β şi cu neitoni – aparatele IFK-2,3,4; IKS-4; KDR-0,2-1; KID-2; ID-1 ş.a.

Pe lângă controlul radioactiv, este necesar ca tot personalul angajat la lucrările cu substanţe
radioactive – să fie supus examenului medical introductiv şi periodic, instructat referitor la
cunoaşterea şi respectarea metodelor inofensive de combatere a influenţei negative a radiaţiei în
procesul de activitate.

Izotopii radioactivi trebuie să fie păstraţi în încăperi speciale, ca regulă în subsoluri,

asigurând protecţia garantată împotriva iradiaţiei. Containerele, utilajele, uşile încăperilor care au
referinţă la substanţele radioactive trebuie să fie însoţite cu indicatori care informează despre
pericolul radiaţiei conform STAS 17925-72.

Toate substanţele radioactive primite din exterior pentru a fi utilizate trebuie în mod strict
înregistrate într-un catalog special de către o persoană responsabilă. Totodată este necesar să fie
elaborate, aprobate şi respectate instrucţiuni speciale vizând lucrul inofensiv cu substanţele
radioactive.

Unele din măsurile principale de protecţie împotriva radiaţiei se asigură prin intermediul
ecranării (din plumb, oţel, fontă ş.a.), care dispune de proprietatea de a nu pătrunde în
organismul omului razele radioactive. Ecranele de producţie se utilizează în mod staţionar,
încorporate, mobil, demontabil, fixate pe masă.
Substanţele radioactive trebuie să fie păstrate, transportate în containere (din plumb, oţel,
fontă) în stare izolată, ermetizată şi etanşată.
Lucrătorii care sunt implicaţi la lucrările cu substanţe radioactive în formă deschisă în mod
obligatoriu sunt obligaţi să poarte echipament de protecţie: halate speciale, ochelari de protecţie,
respiratoare, costume pneumatice, mănuşi de protecţie, bote, bahile şi altele. Echipamentul de
protecţie trebuie să fie accesibil dezactivării şi de fiecare dată după finalizarea lucrărilor să fie
supuse verificării dozometrice la poluare radioactivă.

66
 Respectarea măsurilor privind igiena personală la fel este o măsură necesară pentru
securitatea şi sănătatea în muncă a lucrătorilor. În încăperile, unde se aplică lucrări cu substanţe
radioactive este strict interzis fumatul, păstrarea produselor alimentare şi alimentaţia lucrătorilor,
utilizarea substanţelor cosmetice, băutul şi altele. După finalizare lucrărilor cu substanţe
radioactive este necesar ca fiecare lucrător să primească duş, cel puţin să-şi spele mâinile cu
săpun şi apă caldă.

3.14. Ergonomia şi estetica de producţie

3.14.1. Conţinutul ergonomiei şi cerinţe ergonomice faţă de locurile de muncă.

Ergonomia – disciplina ştiinţifică care studiază posibilităţile funcţionale ale omului în

procesul de muncă, de asemenea dezvăluie posibilităţile şi legităţile creării condiţiilor optime
pentru o muncă înalt productivă şi asigurarea confortului ce contribuie la dezvoltarea
capacităţilor omului. Obiectul ergonomiei este sistemul de muncă, alcătuit din sarcina
(activitatea) de muncă, executant, mijloace de producţie şi mediu de muncă. Optimizarea acestui
sistem prevede elucidarea celor mai bune condiţii de funcţionare din toate variantele posibile
pentru sistemul dat, eficacitatea cărora nu se apreciază nu numai din punct de vedere tehnico-
economic, dar şi din punct de vedere a păstrării securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorului.
Pe de altă parte, Ergonomia este ştiinţa despre acomodarea condiţiilor de muncă la
posibilităţile funcţionale ale omului. Ea este legată de toate ştiinţele care au obiect de studiu
omul. Conform naturii sale ergonomia se ocupă de profilaxia traumatismului şi a îmbolnăvirilor
profesionale. Studiul ergonomiei are o valoare deosebită pentru organizarea ştiinţifică a muncii
omului.
Ergonomia soluţionează un şir de probleme ce ţin de activitatea de producţie: aprecierea
siguranţei, acurateţei şi stabilităţii lucrului operatorului, studierea influenţei solicitărilor psihice,
gradului de oboseală, factorii emoţionali şi particularităţile psihonervoase şi influenţa lor asupra
eficacităţii activităţii operatorului în sistemul „executant – mijloace de producţie”, studierea
posibilităţilor creative şi acomodare a omului.
În condiţiile actuale de producţie, dotată cu sisteme tehnice complicate, faţă de om sunt
înaintate cerinţe deosebite, care îl impun să muncească la limita posibilităţilor psihofiziologice
sau în condiţii extrem de complicate. Progresul tehnic a impus pe primul plan sistemul „omul-
maşină”.
Ergonomia a contribuit la soluţionarea practică a problemelor ce apar la organizarea
lucrului comun al omului, pe de o parte, şi a maşinilor, mecanismelor, utilajului, elementelor
materiale ale mediului – pe de altă parte. Ca ştiinţă ea studiază antagonismele, ce apar între om şi
„parteneri” materiali în procesul de muncă, care sunt rezultatele neacomodării reciproce a
maşinelor şi mecanismelor faţă de om şi reciproc a omului faţă de ele.
Modulul III Sanitaria de producţie şi igiena muncii.

3.1. Consideraţii generale cu privire la sanitaria de producţie şi igiena muncii.

În procesul activităţii sale de muncă lucrătorul este supus interacţiunii mediului de lucru şi a
organismului său. Datoria omului modern constă în a transforma, a acomoda, a ajusta şi a face
salubtu mediu de producţie în aşa fel ca să-i asigure pe deplin securitatea şi sănătatea în muncă.

67
 În contextul celor sesizate anterior sanitaria de producţie şi igiena muncii prezintă un sistem
de măsuri organizatorice, igienice, profilactice şi mijloace sanitaro-tehnice, menite să excludă
influenţa negativă a noxelor profesionale asupra lucrătorilor, care afectează organismul uman
prin intermediul mediului de lucru neadecvat.
Scopul servicului sanitariei de producţie şi igienei muncii constă în evaluarea noxelor
profesionale şi realizarea unui ansamblu de măsuri orientate spre asanarea condiţiilor de muncă
la toate etaele procesului de producţie, înlăturarea factorilor de risc ce influenţează asupra
securităţii şi sănătăţii în muncă şi prevenirea bolilor profesionale asupra lucrătorilor.

3.2. Amplasarea şi clasificarea sanitară a unităţilor de producţie. Zona de producţie

sanitară.
Proiectanţii şi constructorii unităţilor de producţie, în procesul activităţii sale, sunt obligaţi să
respecte cerinţele normelor sanitare NS245-71 şi normelor de construcţii şi reguli NC şi R II-92-
76, care prevăd crearea condiţiilor de muncă optime şi inofensive a lucrătorilor, totodată şi
protejarea populaţiei din preajma acestor factori de risc.
Unităţile de producţie se amplasează, cu preponderenţă, în afara localităţilor şi numai în
cazuri excepţionale pe teritoriul populat în zone special separate în acest sens.
Suprafaţa unităţii de producţie se determină conform formulei A= (Na+Б)/ ________, unde N
– numărul muncitorilor la unitatea dată; a – suprafaţa de construcţie ce revine unui lucrător (a =
15...20m2/persoană); b – suprafaţa ocupată de căile de transport M2; ---------- coeficientul de
utilizare a suprafeţei ( = 0,35...0,5)
Terenul unităţii de producţie trebuie să ocue un loc neted, în alt, cu pantă uşoară, ce asigură
evacuarea apelor freatice. Asigurarea scurgerii apelor de ploaie, sau zăpadă joacă un rol
considerabil la menţinerea în stare funcţionabilă a unităţii de producţie. Nivelul apelor freatice
trebuie să fie mai jos de nivelul podelelor subsolurilor, comunicaţiilor subterane etc, unde
pătrunderea apei în subsol poate provoca avarii sau accidente în formă de electrocutare.
Termenul unităţilor de producţie, pentru o amplasare adecvată în racordare cu cerinţele vitale
ale omului, se selectează reieşind din asigurarea seismică a scoarţei terestre şi secrităţii solului,
starea apelor reziduale, tipul tehnologiei de producţie, direcţiei mişcării dominante a aerului etc.
Unitatea de producţie de regulă, trebuie să fie separată de spaţiul locativ cu o zonă sanitară de
producţie, care constituie teritoriul dintre case de locuit, clădiri de menire profilactico-curativă şi
social-culturală şi încăperile de producţie, depozite şi instalaţii, ce degajă în spaţiul atmosferic
substanţe nocive şi miros neplăcut.
Pentru unităţile de producţie ce nu degajă noxe zona de roducţie sanitară nu se prevede. Pe
teritoiul zonei sanitare de producţie pot fi amplasate staţii de pompieri, băi, spălătorii, încăperi de
pază, depozite, garaje, obiecte administrative şi cantine, ambulatorii pentru număr minimal de
persoane.
Suprafaţa zonei de producţie sanitară trebuie să fie amenajată şi înverzită cu tufari şi copaci
forestieri.
Conform gradului de nocivitate şi poluanţi degajaţi, în corespundere cu normele sanitare NS
245-71, unităţile de producţie se divizează în 5 clase cu respectivele zone de protecţie sanitară
(ZPS) precum urmează:

Clasa I II III IV V
Lăţimea 1000 500 300 100 50

68
 ZPS (m)

3.3. Factorii de risc în zona de lucru şi acţiunea substanţelor nocive asupra organismului
uman.
Pentru ca lucrătorii să menţină o productivitate de muncă maximă este necesar de asigurate
puritatea aerului şi condiţiile meteorologice optime în zona de lucru. Zona de lucru se consideră
spaţiul cu înălţimea până la 2 m de la suprafaţa unde se găsesc locurile de muncă. Puritatea
aerului se apreciază prin componenţa sa naturală, care constituie:
O2-20,95%, N2-78,08%, Ar-0,93%, CO2-0,03%, alte gaze -0,01%.
Pe parcursul procesului de muncă, lucrătorul periodic sau permanent poate fi afectat de o
diversitate de factori de risc, sau nocivi (praf industrial sau toxic, gaze, vapori, zgomot, vibraţie,
temperaturi înalte sau joase, umeditate excesivă sau insuficientă, câmpuri electromagnetice, raze
ultraviolete, iradieri temeinice, radioactive, stres psihologic, etc).
În funcţie de influenţa asupra organismului uman factorii de risc nominalizaţi pot fi numiţi şi
noxe profesionale de natură fizică, chimică sau biologică, care pot provoca diferite îmbolnăviri
profesionale şi pierderea capacităţii de muncă. Noxele profesionale prezintă un pericol major
pentru sănătatea lucrătorilor, deoarece majoritatea din ele nu pot fi percepute de organele de simţ
ale omului, decât cu ajutorul aparatelor şi metodelor moderne.
Multe procese tehnologice sunt însoţite de degajări de diferite substanţe sub formă de gaze,
vapori, particole solide şi lichide, care acţionează dăunător asupra organismului uman. Vaporii şi
gazele formează cu aerul amestecuri, iar particolele solide şi lichide – aerozoli, care se divizează
în: fum-particule solide cu dimensiuni ≤ 1 Mm; prafuri – particule solide ≥ 1 Mm; ceaţă –
particule lichide ≤ 10 Mm;
Tipul de degajări depinde de substanţele intermediare utilizate şi produsul final al procesului
tehnologic. Astfel, fumul se formează la arderea carburanţilor, gazelor – prelucrarea termică a
materialelor, prafurile materialelor ulverulente, metalelor etc.
O mare parte din substanţele dăunătoare pătrunzând în organismul uman prin diferite căi
(respiratorii, piele şi sânge, prin stomac cu produsele alimentare) se dizolvă în mediul biologic
(sânge, salivă, limfă), intră în reacţie cu el şi schimbă funcţiile fiziologice ale lui. Rezultatul
acestei acţiuni este otrăvirea organismului, pericolul căruia depinde de durata acţiunii,
concentraţie şi tipul substanţei.
Conform caracterului acţiunii asupra organismului uman toate substanţele nocive se divizează
în:
- general toxice (intoxicaţie totală a organismului cu CO, Pb, benzol, trioxid de arseniu
etc.);
- iritante (irită căile respiratorii şi musculoase cu aminiac, ce, ozon, acetonă, hidrogenul
sulforat etc.);
- alergene (solvenţi pe bază nitro, formal de ghidă etc.);
- mutagene (schimbă infotmaţia genetică cu Pb, Hg, substanţe radioactive etc.);
- cancerogene (cu Ni, asbest, oxizi de cromn etc.);
- care duc la schimbarea funcţiei reproductive a organismului uman (cu miercur, stirol,
substanţe radioactive etc.);
Acţiunea substanţelor nocive se extinde în prezenţa altor factori dăunători: temperatura sporită
a aerului, zgomotul şi vibraţiile puternice etc. Unele substanţe, care în condiţii normale se

69
apreciază neofenive, însă la schimbarea condiţiilor prezintă un anumit pericol, spre exemplu
gazele inerte la o presiune înaltă se prezintă ca droguri cu acţiune gravă.
Conform STAS 12.1.007-76, în funcţie de gradul de pericol toate substanţele nocive se
divizează în 4 clase:
clasa I- extrem de periculoase (Pb, miercur, ozon etc.) cu concentraţia maximă admisibilă
(CMA) < 0,1 mg/m3;
clasa II – înalt periculoase (Cl, oxizi de azot, acid sulfuric etc), CMA: 01...1,0 mg/m3;
clasa III – moderat periculoase (oxid de sulf, xilol, toluol etc), CMA: 1,1...10 mg/m3;
clasa IV – periculoase (acetonă, benzină, amoniac etc), CMA: > 10 mg/m3
Dacă concentraţia depăşeşte normativele, trebuie de întreprins măsuri de protecţie care pot fi
următoarele:
a) ventilarea;
b) curăţarea aerului;
c) ermetizarea utilajului prin care se degajă substanţe nocive;
d) mecanizarea, automatizarea şi utilizarea tehnologiilor informaţionale avansate în
procesele tehnologice;
e) înlocuirea substanţelor nocive cu eltele mai puţin nocive;
f) utilizarea mijloacelor de protecţie individuală: măşti antigaz, respiratoare, ochelari de
protecţie, mănuşi de latex, mănuşi biologice (paste şi creme care acoperă pielea), halate de
cauciuc.
Măştile antigaz pot fi utilizate numai în cazul când se cunoaşte ce substanţă se degajă în aerul
zonei de lucru, în caz contrar pot fi utilizate măştile antigaz izolante.

3.4. Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională.

Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt factori (însuşiri, procese,

fenomene, comportamente) proprii elementelor sistemului de muncă, ce pot provoca în anumite
condiţii, accidente de muncă sau boli profesionale.
Deoarece se regăsesc la nivelul fiecărui element al sistemului de muncă, cel mai general
criteriu de clasificare îi împarte în factori de risc proprii:
a) executantului;
b) sarcinii de lucru;
c) mijloacelor de producţie;
d) mediului de lucru.
Pentru ca diverşi factori să poată fi identificaţi şi încadraţi într-una din grupe, trebuie
cunoscute formele lor concrete de manifestare.
A. Factorii de risc proprii executantului
Asemenea factori de srisc se regăsesc implicaţi în geneza tuturor celorlalţi factori de risc,
deoarece omul este elaboratorul şi totodată, cel care verifică şi poate interveni asupra celorlalte
elemente ale sistemului de muncă: mijloacele de producţie a mediului şi a sarcinii de lucru.
Indiferent de repartiţia sarcinelor între om şi maşină, activitatea de muncă pe care o
desfăşoară executantul implică recepţionarea unor informaţii, prelucrarea lor, elaborarea şi
adoptarea unor decizii, execuţia acestora şi corectarea lor, când este cazul. Modul în care
lucrătorul realizează aceste etape defineşte comportamentul său de muncă – totalitatea faptelor,

70
actelor, reacţiilor (motorii, verbale, afective), prin care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii
de muncă.
Din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, distingem un comportament normal,
neriscat, sigur, care nu conduce la periclitarea sănătăţii sau integrităţii anatomofuncţionale a
executantului şi un comportament inadecvat, riscant, care poate favoriza sau declanşa un
accident sau o îmbolnăvire profesională.
Comportamentul normal presupune 2 componente:
- evitarea riscurilor, rin respectarea prescripţiilor tejnice şi a reglementărilor de securitate şi
sănătate în muncă referitoare la modul în care trebuie îndeplinită sarcina de muncă;
- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a acestora (chiar
anticiparea lor), prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi execuţia ei promte şi rapide.
Comportamentul riscant se manifestă prin conduite nesigure sau necorespunzătoare situaţiilor
obişnuite sau neobişnuite de muncă, constând într-o omisiune sau acţiune greşită, respectiv într-o
eroare.
Erorile reprezintă factorii de risc proprii executantului. Astfel, lucrătorul oate uita să monteze
apărătorile de protecţie la o bandă transportoare, înainte de a o pune în funcţiune (omisiune); să
efectueze greşit legăturile la o instalaţie electrică, să stea în zona de acţiune a braţului unui robot,
să pornească o macara înainte ca sarcina să fie legată sigur în cârlig şi să primească semnalul
operatorului etc. Toate aceste manifestări pot conduce la producerea unor accidente de muncă.
B. Factorii de risc proprii sarcinii de muncă.
Există 2 forme de manifestare a respectivelor factori de risc:
- conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de muncă, în raport cu scopul
sistemului de muncă sau cu cerinţele impuse de situaţiile de risc (operaţii, reguli, procedee de
lucru greşite, absenţa unor operaţii, metode de muncă necorespunzătoare);
- sub/supradimensionarea cerinţelor impuse executantului respectiv necorespunzătoare
posibilităţilor acestuia.
Prima formă are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi metodelor de muncă
adecvate scopului procesului de muncă şi determină erori la execuţie la nivelul executantului fără
ca acesta să fie vinovat.
A doua formă provine din desconsiderarea posibilităţilor fizice şi spihice ale omului. În
consecinţă, dificultatea şi complexitatea sarcinii provoacă fie subsolicitarea, fie suprasolicitarea
organismului lucrătorului. În ambele cazuri, are loc scăderea capacităţii de muncă datorită
surmenării şi implicit, imposibilitatea executantului de a mai acţiona corect sau alterarea bruscă a
capacităţii (spre exemplu, o criză de dicopatie lombară, în cazul ridicării unei greutăţi mai mari
decât în mod normal.)
C. Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie
Aceşti factori se pot manifesta sub următoarele forme:
C.1 Factori de risc fizic:
- aspect mecanic, a căror acţiune constă în eliberarea bruscă, necontrolată şi contraindicată, a
energiei cinetice încorporate în mijloacele de producţie sau în părţi ale acestora (autopornirea
unui robot datorită dereglarii circuiţelor de comandă, desprinderea şi proiectarea de aşchii
metalice la prelucrarea prin frezare, desfacerea sarcinii din cârligul unei macarale etc; mişcări
periculoase; suprafeţe sau conturi periculoase, respectiv tăioase, abrazive, adezive;
sub/suprapresiunea la care lucrează anumite utilaje şi instalaţii, cum ar fi compresoarele,

71
autoclavele, recipientele şi butiliile de aer comprimat, care pot rovoca implozii sau explozii;
vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor etc., care pot provoca maladii profesionale ş.a.)
- aspect termic, în cazul cărora riscul este determinat de acţiunea energiei termice încorporate
în mijloacele de producţie la contactul sau manipularea acestora de către axecutant (obiecte cu
temperaturi excesiv de ridicate sau cobotâte);
- aspect electric, respectiv curentul electric careacţionează sau este vehiculat de mijloacele de
producţie;
C.2. Factori de risc chimic, a căror acţiune este determinată de roprietăţile chimice posibil
generatoare de boli sau accidente, ale substanţelor utilizate în procesul de muncă (acizi, substanţe
toxice, inflamabile, xplozive).
C.3. factori de risc biologic, prezenţi mai ales în laboratoarele farmaceutice, ale instituţiilor
medicale etc., unde se lucrează cu microorganismul, care pot provoca ca regulă îmbolnăviri
profesionale;
Sub/suprasolicitarea executantului, datorită anumitor caracteristici ale mijloacelor de
producţie (de exemplu, o presă automată al căruitact este mult prea rapid în raport cu
posibilităţile operatorului care trebuie să o alimenteze)
D. Factori de risc proprii mediului de lucru
Mediul fizic ambiant poate prezenta factoride risc sub formă de depăşiri ale nivelului sau
intensităţii funcţionale a parametrilor specifici, precum şi de apariţii ale unor condiţii de muncă
inadecvate:
- factori de risc chimic (pulberi şi gaze toxice, corozive, inflamabile prezente în atmosfera
de la locul de muncă);
- factori de risc fizic (mecanici-zgomotul excesiv, ultrasunetele, suprapresiunea în
adâncimea apelor etc., termici-temperatura excesiv de ridicată sau scăzută a aerului: electrici-
încărcarea electrostatică necorespunzătoare a aerului);
- factori de risc biologic (prezenţa unor spori sau virusuri în atmosfera locului de muncă);
- factori de risc sub/suprasolicitare psihofiziologică a aexecutantului (caracterul special,
neobişnuit, al mediului acvatic, extraterestru etc.).
Mediul social se caracterizează prin factori de risc de natură psihică al căror efect este
suprasolocitarea executantului şi sunt generaţi de caracteristicile relaţiilor interumane.
Prin acţiunea lor în cadrul procesului de muncă, factorii de risc reprezintă cauze potenţiale de
accidentare şi îmbolnăvire profesională.
În consecinţă, problema prevenirii accidentelor şi bolilor profesionale se reduce, teoretic, la
depistarea şi eliminarea sau anhilarea acţiunii acestora. Deoarece factorii de risc se regăsesc la
nivelul fiecărui element al sistemului de muncă, măsurile preventive vor corespunde la cel puţin
unul dintre aceste elemente.De exemplu, examenul medical şi cel sihologic, instruirea- măsurile
specifice de securitate şi sănătate în mună, au ca scop eliminarea factorilor de risc proprii
executantului, generaţi de lipsa unor aptitudini fizice şi psihice corespunzătoare, lipsa
cunoştinţelor profesionale şi de securitatea muncii etc.
3.5. Mijloace (echipamente) individuale de protecţie.
3.5.1. Importanţa şi cerineţele faţă de mijloacele individuale de protecţie.
În cadrul măsurilor de prevenire a accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale, un
rol important îl ocupă protecţia individuală, respectiv dotarea personalului cu mijloace
individuale de protecţie (MIP)

72
 Acestea constituie din obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, precum şi diverse accesorii,
dispozitive, care se aplică p corpul lucrătorului, pentru a-l proteja împotriva factorilor de risc, de
accidentare şi îmbolnăvire profesională. Ele au numai rolul de ecran, interpunându-se între
organism şi factorul de risc, împiedicând acţiunea acestuia.
Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie cu care este dotat lucrătorul în timpul
activităţii sale în scopul prevenirii accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale
alcătuiesc echipamentul său de protecţie individuală. Prin echipament individual de protecţie pe
de altă parte se înţelege orice echipament destinat să fie purtat sau ţinut de lucrător pentru a-l
proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi pună în pericol securitatea şi
sănătatea la locul de muncă, precum şi orice element suplimentar sau accesori proiectat în acest
scop.
Echipamentul individual de protecţie trebuie utilizat atunci când riscurile nu pot fi evitate sau
limitate suficient prin mijloaceletehnice de protecţie colectivă ori prin măsurile, metodele sau
procedurile de organizare a muncii.
Orice echipament individual de protecţie trebuie să asigure următoarele condiţii:
a) să fie corespunzător pentru riscurile implicate, fără să conducă el însuşi la un risc mărit;
b) să corespundă condiţiilor existente la locul de muncă;
c) să ia în corespundere cerinţele ergonomice şi starea sănătăţii lucrătorului;
d) să se potrivească în mod corect persoanei care îl poartă, după toate ajustările necesare.
În cazul în care prezenţa unor riscuri multiple impune purtarea simultană a mai multor
echipamente individuale de protecţie, aceste echipamente trebuie să fie compatibile şi să îşi
păstreze eficacitatea în raport cu riscurile respective.
Echipamentul individual de protecţie se distribuie gratuit de angajator, care asigură buna sa
funcţionare şi o stare de igienă satisfăcătoare prin intermediul întreţinerii, reparării şi înlocuirilor
necesare.
Angajatorul informează prealabil lucrătorul despre riscurile împotriva cărora îl protejează,
purtarea echipamentului individual de protecţie.
Personalului detaşat, elevilor sau studenţilor în timpul desfăşurării stagiilor de practică,
vizitatorilor personalului cu atribuţii de îndrumare şi control etc, deasemenea li se va acorda
gratuit echipament individual de protecţie.
Purtarea echipamentului individual de protecţie este absolut obligatorie, pe întreaga durată a
procesului tehnologic.

3.5.2, Clasificarea MIP

Clasificarea MIP se racordează la câteva criterii:
A. În funcţie de partea organismului pe care o protejează, pentru protecţia:
- capului (căşti, glugi, cagule, capişoane, bonete);
- ochilor şi feţei (ochelari, viziere);
- urechilor (antifoane);
- căilor respiratorii (măşti);
- corpului (costume, combinezoane; mantale, pelerine, şorturi);
- mânilor (palmare, cotiere, degetare);
- picioarele (bocanci, cizme, galoşi, jambiere, genunchiere);
- epidermei (creme, unguente);
- întregului organism (costume etanşe, centuri de siguranţă, centuri de salvare etc.)
73
 B. Conform naturii factorului de risc împotriva căruia este protejat lucrătorul împotriva
curentului electric, riscurilor mecanice.
C. Conform principiului de protecţie, care se clasifică în 3 categorii: izolante, reflectante,
filtrante.
D. Conform naturii operaţiei pe care o execută purtătorul se clasifică: pentru operaţii curente
şi pentru intervenţii.

3.5.3. Caracteristica principalelor tipuri de MIP

3.5.3.1. Protecţia capului. Echipamentul pentruprotecţia capului constă din căşti de protecţie,
capişoane, glugi, bonete, basmale. Căştile de protecţie se utilizează în activităţile de pe diverse
şantiere de construcţii şi în ateliere, pentru lucrări miniere şi forestiere, în fabrici şi uzine, la
lucrările încărcare-descărcare (ridicare-coborâre, etc.) cu macaralele et. Căştile trebuie să fie
rezistente la şocuri (căderi de obiecte de la înălţime, căderea lucrătorului etc.), uneori să aibă şi
proprietăţi electroizolante, sunt facricate din textolit, materiale plastice etc., având în interior o
căptuşeală specială, amortizoare şi un sistem de adaptare după conformaţia capului.
Împotriva frigului şi a curenţilor reci de aer împreună cu casa de protecţie se folosesc
capişoane, glugi etc., femeile utilizează de asemenea, basmale şi bonete, care împiedică
prinderea părului şi antrenarea capului de diversele piese sau mecanisme în mişcare ale
utilajelor.
Împotriva focului sau a stropilor de materiale incandescente în industrie se foloseşte gugla de
azbest prevăzută ci vizionare. În industria chimică, se mai folosesc glugi din materiale plastice,
pânză caucicată, etc. Conform naturii producţiei şi emanaţiilor respective.
3.5.3.2. Protecţia ochilor şi feţei. Echipamentul pentru protecţia ochilor constă din ochelari de
diferite tipuri:
- pentru locurile de muncă în care sar particule (de lemn, piatră, metalice etc.), care pot
produce leziuni, se folosesc ochelari cu apărători laterale, cu coşuleţe, cu grile metalice, având
orificiile de 0,6...0,8 mm etc.;
- pentru lucrări de sudare, se folosesc ochelari cu filtre împotriva radiaţiilor ultraviolete şi
infraroşii emise în timpul sudării: pot fi cu vizioare sau cu plăci rabatabile sau fixe etc.;
- împotriva prafului sau aşchiilor, care se produc la prelucrarea lemnului, se folosesc ochelari
cu coşuleţe laterale de tricot care împiedică intrarea prafului pe marginile ochelarilor;
- împotriva vaporilor şi a gazelor nocive se folosesc ochelari etanşi, prevăzuţi cu foiţe speciale
contra aburii;
- împotriva radiaţiilor de la cuptoare se folosesc ochelari cu sticlă cobalt, viziere vasculante
aplicate la casca de producţie etc.;

3.5.3.3. Protecţia căilor respiratorii. În cazul când este necesar a se proteja atât ochii, cât şi
faţa şi căile respiratorii, acolo unde sunt degajari puternice de căldură, gaze nocive, praf
abundent etc., se folosesc diverse tipuri de măşti (respiratoare şi antigaze):
- împotriva prafului se utilizează mască aplicată pe gură şi pe nas, având filtre care reţin praful
(fără a asigura însă protecţia contra gazelor nocive) – se utilizează în industria materialelor de
construcţii, în ateliere de sabaj, în industria metalurgică şi industria chimică;
- împotriva radiaţiilor calorice din industriile metalurgică şi chimică se utilizează masca de
carton acoperit cu aluminiu;

74
 - împotriva gazelor, vaporilor nocivi, ceţei, fumului etc. Se utilizează mască căpută, cu
vizoare şi cu supape de inspirare şi expirare, executată din cauciuc cu cutie filtrantă ataşată la
corpul măştii sau cu cutie filtrantă separată, legată la corpul măştii printr-un tub;
- împotriva unor emanaţii mari de gaze sau vapori nocivi a căror origine, nefiind bine
cunoscută, filtrant, se utilizează masca cu aspirare liberă a aerului din exterior, care se aduce
printr-un tub lung de circa 15...40m, unde mediul nu este poluat. Acest tip de mască se foloseşte
la curăţarea rezervoarelor, a tancurilor petroliere, a canalelor cu ape reziduale etc.;
- mască cu aducţie de aer, racordată la o instalaţie de aer condiţionat (de exemplu, în industria
de prelucrare a produselor de siliciu, de azbest, a plumbului etc.).
Orice mască de protecţie trebuie să fie ajustată pe faţă sau capul lucrătorului, să nu prezinte
fisuri, găuri etc. Înainte de folosire se verifică dacă materialul filtrant din cutia respectivă
corespunde materialului indicat pentru anhilarea acţiunii nocive a gazului sau vaporilor şi
etanşeitatea măştii. Pentru aceasta se astupă cu podul palmei orificiului în care se va înşuruba
cutia filtrantă, purtătorul trebuie să simtă lipsa de aer. Se procedează la fel după înşurubarea
cutiei filtrante, astupându-se cu degetul orificiul de intrare a aerului în cutia filtrantă sau, în cazul
măştii cu tub de legătură îndoindu-se tubul. În final se verifică ansamblul măştii.
3.5.3.4. Protecţia auzului. Antifoane
Pentru protecţia personalului expus la niveluri ridicate de zgomot, împotriva efectelor nocive
ale acestuia se utilizează antifoanele, care pot fi:
- de tip intern, sub formă de dopuri sau tampoane, care se întroduc în canalul auditiv;
- de tip extern, sub formă de căşti care acoperă pavilionul urechii.
Realizarea antifoanelor pune probleme complexe, deoarece ele trebuie să prezinte următoarele
calităţi:
- să asigure un grad de confort cât mai ridicat;
- să nu aibă efecte asupra pielii;
- să asigure inteligibilitatea vorbirii;
- să fie uşor de mânuit şi întreţinut;
- să fie durabil
Pentru confecţionarea antifoanelor se vor utiliza numai materiale neutre din punct de vedere
chimic pentru piele. Antifoanele trebuie sa fie curăţate nu numai cu apă şi săpun, ci şi cu
antiseptice. Lucrătorii vor fi instruiţi să nu întroducă niciodată antifoanele interne în urechi cu
mâinile nespălate, murdare de grăsimi, uleiuri etc. Antifoanele sunt de folosinţă strict personală,
ele nu vor fi împrumutate de la un lucrător la altul.
3.5.3.5 Protecţia corpului. Costume de protecţie.
Principalii factori de risc împotriva cărora este necesară protecţia corpului cu ajutorul
costumelor de protecţie sunt căldura, frigul, noxele chimice şi umeditatea.
Protecţia împotriva căldurii. Atunci când temperatura mediului ambiant este superioară
temperaturii cutanate şi organismul va primi căldura în principal prin convecţie, pentru a
împiedica transferul, se utilizează costume termoizolante, confecţionate din materiale cu
conductibilitatea termică scăzută ca: lână, piele, polimeri sintetici expandaţi.
Dacă temperatura sursei de căldură este foarte ridicată, deci transmiterea căldurii către
organism se face în principal prin radiaţie, echipamentul de protecţie va trebui să o reflecteze.
Costumele vor fi acoperite cu plăci metalice articulate, straturi de metal cu coeficient de reflecţie
ridicat (de exemplu aluminiu).

75
 În unele cazuri se urmăreşte şi eliminarea căldurii excendente produsă de oarecare sursă.
Soluţia o constituie preluarea excesului de căldură de către un fluid circulant. Costumul de
protecţie este prevăzut, în aceste caz, cu un sistem de răcire prin circuit de fluide (aer, apă sau
mixt).
Dacă la locul de muncă există şi pericolul de aprindere (foc, stropi incandescenţi)
echipamentul, respectiv (costumul de protecţie) trebuie să fie nu numai izolant şi reflectant, dar
şi neinflamabil.
Protecţia împotriva frigului. În cazul temperaturilor scăzute, scopul urmărit prin folosirea
costumelor de protecţie este împiedicarea transferului de căldură dinspre organism spre mediul
înconjurător. Pentru aceasta se utilizează costume din materiale termoizolante, în alte cazuri se
folosesc costume de protecţie care au înglobate surse de căldură.
Protecţia împotriva noxelor chimice. Protecţia corpului împotriva folosirii echipamentului
pentru tensiune joasă – la lucrările de înaltă tensiune, deoarece este ineficace şi invers, nu trebuie
folosit echipamentul pentru tensiune înaltă la lucrări sub tensiune joasă, deoarece se uzează în
mod inutil.
La sudarea de poziţie pe carcase metalice autoportante, în afară de achipamnetul de protecţie
pentru lucrările de sudare, sudorul va purta o casca specială de cauciuc electroizolantă pentru
protecţia părţii posterioare a capului de posibila atingere de curent electric.
3.6. Norme sanitare şi cerinţele securităţii privind clădirile şi încăperile de uz sanitar şi
social

Clădirile şi încăperile de producţie trebuie să asigure cea mai favorabilă situaţie de activitate
şi să înlăture pericolul incendiilor şi alte situaţii excepţionale. Volumul încăperilor de producţie
trebuie ales în aşa fel, încât fiecărui lucrător să-i revină nu mai puţin de 15 m2 spaţiu şi suprafaţa
nu mai puţin de 4,5 m2. Înălţimea încăperilor de producţie se stabileşte în funcţie de tipul
procesului tehnologic şi asigurarea înlăturării

76