Sunteți pe pagina 1din 1

Forme ale cunoaşterii -p 86

În Antichitate, încă dinainte ca, prin Socrate, Platon şi Aristotel, să ia naştere cu


adevărat teoria cunoaşterii ca domeniu distinct al cugetării filosofi ce, se făcea distincţia
dintre cunoaşterea aparenţei şi cunoaşterea existenţei.

Democrit va face distincţia dintre cunoaşterea autentică (asigurată de raţiune şi care


are ca obiect realitatea stabilă, neschimbătoare) şi cunoaşterea obscură (asigurată prin simţuri
şi care are ca obiect realitatea inautentică şi schimbătoare).

De-a lungul secolelor, plecând de la aceste distincţii şi variind pe tematica deschisă de


ele, filosofii au identifi cat noi forme de cunoaştere.

Baruch Spinoza*, de exemplu, face distincţia dintre trei asemenea forme:


cunoaşterea prin experienţă vagă,
cunoaşterea prin opinie sau imaginaţia (cunoaşterea de ordinul I),
cunoaşterea prin raţiune (cunoaşterea de ordinul al II-lea) şi
cunoaşterea intuitivă (cunoaşterea de ordinul al III-lea).

Perfecţiunea umană îşi are baza în cel de-al treilea tip de cunoaştere: prin ea,
intelectul omului devine parte a intelectului infi nit al lui Dumnezeu, având loc, astfel, o unire,
prin iubire, cu ceea ce este etern şi imuabil. Două secole mai târziu, Bertrand Russell* oferă o
viziune oarecum diferită asupra formelor de cunoaştere, împărţindu-le în cunoaşterea
lucrurilor şi cunoaşterea adevărurilor, fiecare putând fi considerată, la rându-i, ca
subdivizându-se în alte două forme: cunoaşterea imediată şi cunoaşterea derivată. Va numi
cunoaşterea imediată a lucrurilor drept cunoaştere prin experienţă nemijlocită, iar cunoaşterea
derivată, drept cunoaştere prin descriere
Distincţia dintre cunoaşterea prin experienţă nemijlocită şi cunoaşterea prin descriere
îi va servi lui Russell pentru a formula principiul fundamental al epistemologiei empiriste:
orice propoziţie pe care o putem înţelege trebuie să fi e compusă în întregime din constituenţi
pe care îi cunoaştem nemijlocit.