Moldova suverană și independentă – ideal și realitate

Transformările din U.R.S.S. în cadrul perestroicăi aveau scopul de a spori eficiența economiei
și implicit a PCUS, dar si mentinerea sistemului totalitar in statele componente ale Uniunii
Sovietice.
Principalele cauze care au facut ca republicile unionale sa porneasca spre obtinerea
suverantitatii au fost: criza acuta in care a intrat Uniunea Sovietica, inapoierea tehnica si
tehnologica a producerii, defectiunile politicii nationale de asimilare a popoarelor ,
centralizarea extrema a conducerii.
Lipsa de experienta a populatiei , a dus , la 25 februarie 1990 in cadrul alegerilor parlamentare
, la cistigul major al comustilor. Presedinte al Sovietului Suprem al R.S.S.M. a fost Mircea
Snegur.
Proclamarea independentei
După eșuarea tentativei de lovitură de stat din 1991, controlul și influența puterii centrale
sovietice, asupra statelor uniunii, a slăbit considerabil. După căderea comunismului, uniunea
personală dintre republicile sovietice și-a pierdut baza legală - după cum vedeau moldovenii
(președintele URSS era liderul tuturor republicilor acesteia).
Noul parlament ales democratic s-a proclamat "deținătorul puterii supreme în Stat". Moldova
a aderat la ONU, primind astfel recunoașterea statalității.
Republica Moldova a obținut recunoașterea oficială a statalității la 2 martie 1992, cand a
obținut statutul de membru al ONU.
Declarația de Independență a Republicii Moldova a fost un document adoptat de către
Parlamentul Republicii Moldova în urma eșecului loviturii de stat din august 1991.
În octombrie, Moldova a început să-și organizeze forțele armate. Uniunea Sovietică se
destrăma rapid, iar Moldova nu se putea baza decât pe forțele sale, pentru a putea preveni
escalarea violențelor din „Republica Nistreană” și în restul țării. Alegerile din decembrie ale
lui Stepan Topal și ale lui Igor Smirnov ca președinți a republicilor separatiste și dizolvarea
oficială a Uniunii Sovietice la sfârșitul anului, a condus la creșterea tensiunilor din Moldova.
Flacăra violenței s-a reaprins din nou în Transnistria în 1992. Un acord de încetare a focului a
fost negociat de președinții Snegur și Elțîn în iulie. O linie de demarcație urma să fie
menținută de o forță de pace tripartită (compusă din forțe moldovenești, ruse și transnistrene),
iar Moscova s-a angajat să-și retragă Armata a 14-a dacă se stabilea o constituție pentru
Transnistria. De asemenea, Transnistria urma să aibă un statut special în cadrul Moldovei,
prin care își rezerva dreptul la secesiune în cazul unirii Moldovei cu România.
Declarația de independență a Republicii Moldova în mod clar și direct, susține suveranitatea
Republicii Moldova pe teritoriul Transnistriei, deoarece este "o parte componentă a
teritoriului istoric și etnic al poporului nostru". Cu toate acestea, Declarația de independență a
Republicii Moldova este ea însăși un argument împotriva suveranității Republicii Moldova
asupra Transnistriei, cum îl denunță acordul de la 23 august 1939, între Guvernul URSS și
Guvernul Germaniei, "nulă și neavenită" fiind uniunea doar formală între cele două teritorii.
În proaspătul stat, moldoveni s-au divizat în două tabere: unii au susținut independența, alții
au protestat împotriva ei, susținând reunificarea cu România. Susținătorii reunificării s-au
adunat în stradă, în Chișinău, să protesteze.
Declaraţia de Independenţă a fost semnată de 278 deputaţi din 380 de parlamentari aleşi
nominal, conform circumscripţiilor. Cu toate acestea, drumul spre obţinerea independenţei
faţă de URSS a fost unul complex, fiind marcat de manifestări civile, iar rezultatul final
întârziind din cauza activiştilor proruşi din stânga Nistrului sau adepţilor Partidului Comunist.
Deşi a existat o dorinţă enormă de menţinere a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
în componenţa URSS, succesul mişcărilor naţionale de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului
trecut a fost incontestabil. Astfel, la Marea Adunare Naţională de pe 27 august 1989 participă
aproximativ 750.000 de oameni care cer declararea limbii române ca limbă de stat în RSSM şi
trecerea la grafia latină. Sub presiunea străzii, Sovietului Suprem din RSSM adoptă la 31
august 1989 legile privind declararea ca „limbă de stat” a limbii moldoveneşti şi
recunoaşterea unităţii lingvistice dintre limba română şi cea moldovenească, fiind stipulată
trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Iar manifestaţiile din august 1991 au culminat
cu declararea Independenţei.