9.

ÎNVĂŢĂTURA CREŞTINĂ DESPRE MOARTE ŞI NEMURIREA

SUFLETULUI

• Sfârșitul vieții pământești și viața veșnică

- Viața veșnică este ”concluzia” sau urmarea vieții istorice=moartea oprește

viața în trup/istorică și face trecerea la un alt plan, la planul vieții veșnice și
continuu noi, viață cu rădăcini în viața cea pământească și în modul în care am
cultivat viața cea veșnică încă din timpul vieții istorice.

- Existența creată cunoaște un timp final sau de pe urmă (τὰ ἔσχατα) în care
chipul actual al lumii acesteia trece și se deschide perspectiva veșniciei.

- Creația se împarte după timpul în care își împlinește menirea în trei: de la

zidirea lumii la Hristos, de la Hristos la sfârșitul acestei lumii și chipul veșnic
al existenței create; pentru cei ce nu cred în Hristos: înainte de moarte și după
moarte.

- Faza finală a creației este din perspectiva sensului ei din veci, culmea împlinirii
și realizării ei în Hristos=lumea va intra în „spațiul” existenței celei fără de
sfârșit și nepătimitoare a lui Hristos cel Înviat și de un singur-scaun cu
Dumnezeu Tatăl: ”După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui
Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere.
Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele
Sale.Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea."Căci toate le-a supus sub
picioarele Lui". Dar când zice: "Că toate I-au fost supuse Lui" - învederat este că afară
de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se
va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Cor 15,
24-28).

- Eshatonul este împlinirea întregii iconomii mântuitoare a lui Hristos ce s-a făcut
pentru noi și în noi: întruparea, viața pământească, moartea pe cruce și
învierea tainică în Hristos, precum și conlucrarea Lui cu noi în Duhul Sfânt în
tainele Bisericii.

- Planul din veci și iconomia mântuirii omului au ca moment final istoric

eshatonul=un moment final ar fi avut lumea în culmea ei și dacă nu ar fi căzut
 Adam= acum finalul istoriei are caracter bivalent: Parusie și Harmaghedon; ”Și
vor vedea fața Lui și numele Lui va fi pe frunțile lor” (Apoc. 22, 4)/ ”Și i-a strâns la
locul ce se numește pe evreiește Harmaghedon…și s-au pornit fulgere li vuiete și
tunete și s-a făcut cutremur mare” (Apoc. 16, 16 și 18).

- Faptul că sfârșitul istoric al lumii este o realitate revelată, se poate sesiza și din
faptul că toate religiile de sistem au eshatologie care atribuie un sens vieții
pământești = numai Hristos ne oferă garanția învierii și existența noastră în
comuniunea cu Dumnezeu ca persoane pentru veci.

- Veșnicia este o realitate decisivă pentru viața istorică, întrucât în raport cu ea și

cu Hristos se stabilește cadrul unei vieți veșnice fericite, sau nefericite în afara
lui Hristos.

- Eshatonul nu este numai viața viitoare, este și anticiparea acesteia în planul

sacramental al Bisericii = Împărăția vieții celei veșnice se trăiește inaugural și
anticipat la Cincizecime, și dinamic sacramental în parcursul istoric al
Bisericii= în Hristos și în Biserica Sa ”suntem la sfârșitul veacurilor” (I Cor. 10,
11): Odată cu Hristos a început ”sfârșitul veacurilor”, pentru că aceste veacuri s-au
umplut prin Hristos cel prezent în ele de arvuna vieții eterne. D. Stăniloae

• Moartea sau întâlnirea cu Hristos

- Moartea este un moment și eveniment teologic = despărțirea sufletului

de trup: ”Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, ca un Dumnezeu al
părinților noștri ai poruncit amestecului și împreunării acesteia și acestei
negrăite legături a Ta, - prin vrerea ta cea dumnezeiască- să se desfacă și să se
risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde și-a luat ființă, până la
obșteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost
alcătuit” (Rugăciune de dezlegare la slujba înmormântării, Molitfelnic)

- Moartea produce separarea și despărțirea sufletului de trup, adică

separarea elementelor ce compun ființa umană=moartea este taina prin
care sufletul intră în veșnicie, la o nouă viață, trupul întrând în
compoziția naturală a creației până la obșteasca înviere.

- Moartea este întâmpinată și tratată diferit:

 1. De cei pătimași ca pe ceva înfricoșător, care îi desparte
de plăcerile lor.

2. De cei firești ca pe ceva natural ce urmează să vină în

urma vieții biologice-primesc moartea cu resemnare.

3. Cei duhovnicești care au văzut în lumea aceasta un

mijloc de a ajunge la viața viitoare, primesc moartea cu
seninătate, alții chiar cu bucurie: ”Pentru mine viața este
Hristos, iar moartea un câștig” (Fil. 1, 21).

- Moartea este un proces continuu intern, dar și extern până la experiența

ei finală=încă din timpul vieții sale pământești omul experiază moartea
fizică (despărțire de trup Fil 1,23; desfacerea locuinței pământești II Cor. 5, 1;
lepădarea cortului II Pt. 1, 14) și moartea spirituală înțeleasă ca moarte a
sufletului sau a vieții tainice și superioare a omului=moartea spirituală
în timpul vieții pământești poate fi depășită prin pocăință, iar moartea
fizică prin viața cea veșnică în Hristos.

- Moartea fizică=încetarea funcțiilor biologice/moartea

spirituală=despărțirea de Izvorul vieții.

- Moartea eternă spirituală sau veșnică, numită și a doua moarte (Şi marea
a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au
fost, fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc.
Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc Apoc. 20, 13-14)=păcătoși
trăiesc veșnic suferințele și durerile iadului pe care l-au ales prin lipsa de
comuniune cu Dumnezeu.

- Cauza morții este păcatul care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, deși

omul se va afla ”veșnic în brațele Lui” (Sf. Maxim Mărturisitorul)=primii
oameni au fost creați cu posibilitatea de a fi muritori sau nemuritori (posse
non mori), fapt ce depindea de voința lor liberă: Cauza morții a fost
neascultarea… Moartea nu era un ce care să țină de firea omului. Ea a intrat în
această fire ”numai prin păcat”. Dumnezeu a dat omului viață, dar omul a
renunțat la ea, prin păcat. Sf. Ambrozie
- Moartea spirituală a împărățit de la Adam până la Hristos, ea neavând o
consistență ontologică = de la Hristos moartea trupească poate fi experiată
ca taină a unirii cu Hristos și trecere în viața veșnică.

- Moartea trupului este o realitate universală: ”Este oare vreun om care să

trăiască și să nu vadă moartea”(Ps. 88-89); ”Precum printr-un singur om a intrat
păcatul în lume și prin păcat moartea și astfel moartea a străbătut în toți oamenii,
prin aceea că toți au păcătuit” (Rom. 5, 12) = Ilie și Enoh vor muri în ultima
rezistență cu Antihrist, urmând să învie la învierea de obște.

- Moartea trupului nu va fi în același fel pentru toți oamenii: Iată, taină vă

spun vouă: ”Nu toți vor adormi, dar toți vom fi schimbați într-o clipeală din ochi,
la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna și morții se vor scula fără
stricăciune, iar noi toți vom fi schimbați” (I Cor. 15, 51-52). Pentru cei din
vremurile de pe urmă moartea sau încetarea funcțiilor biologice a trupului
va fi echivalentă cu o preschimbare din materie în starea pe care o vor avea
toate trupurile la înviere: materie spiritualizată= în cazul acestora sufletul se
va despărți de trup numai pentru o clipă, după care va reveni în trupul
nestricăcios pe care îl vor moșteni toți oamenii la învierea de obște.

- Moartea trupului va fi învinsă definitiv la venirea cea de a doua a lui

Hristos: ”Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea (I Cor 15, 26) =
aceasta va însemna învierea generală a tuturor: ”cei au făcut cele bune spre
învierea vieții și cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (In 5, 28-29)

- Moartea este un eveniment final de maximă importanță pentru existența

omului=până la acest moment omul poate să lucreze la a sa mântuire și
poate reveni asupra gândurilor și trăirilor sale: „lucrați cât este ziuă că vine
noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (In 9, 4)

- Sf. Ioan Hrisostom: ”pe pământ este timpul pocăinței, dincolo al judecății”=
așa cum îngerii au căzut și nu a mai fost posibilă pocăința, tot astfel și
oamenii deveniți spirituali după ieșirea din trup, și după învierea de obște,
nu vor mai putea reveni la o stare dorită, nici nu își pot îmbogăți condiția
lor Sf. Ioan Damaschin= Să lucrăm cu toată râvna ca și cum am trăi o veșnicie,
dar să ne rugăm, ca și când mâine ne-ar veni ceasul morții; ”În toate faptele aduți
aminte de sfârșitul tău și în veac nu vei păcătui” (Sir. 7, 36)
- Moartea biologică este trecerea la un plus de existență, nu doar pentru
simpla eliberare de limitele fizice, ci pentru comuniunea și mai deplină pe
care sufletul o va avea cu Hristos = moartea biologică este un moment
nodal în dialogul etern personal dintre om și Dumnezeu.

- Moartea este puntea universală de trecere la o altă condiție de existență, o

taină a împlinirii raționale al omului=toată raționalitatea plasticizată din
om se întoarce mai deplin în sânul ei, Logosul întrupat=la învierea de
obște întreaga raționalitate a lumii se va împlini desăvârșit.

- Moartea este revelația ultimă. Prin ea ni se revelează misterul persoanei

noastre și lui Dumnezeu ca Treime de Persoane; taina morții = taina
persoanei: când persoana nu mai trăiește ca mister, moartea încetează să mai fie
sesizată ca mister, ci va fi considerată o tragedie. D. Stăniloae

- N. Berdiaeff: În teama sfântă pe care o naște moartea, omul comunică cu

misterul cel mai adânc al existenței, primește o revelație…Moartea este faptul cel
mai profund și semnificativ al vieții…viața nu are sens decât în moarte, care ne
scoate din platitudinea vieții celei muritoare=moartea are sens, dar nu în sine,
ci doar în Hristos.

- Moartea este granița la care ne apare Domnul vieții, Creatorul, Care singur
are nemurire și locuiește în lumina cea neapropiată (I Tim. 6, 16)=Spaima de
moarte arată ca aceasta nu este un moment natural, dar se dovedește și ca
o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu=Moartea de o va avea omul în minte,
nemurire este! Sf. Antonie cel Mare

- Moartea dacă va fi abordată în legătură cu Hristos în taina Botezului, ea va

fi o actualizare a relației noastre cu Hristos prin moartea trăită tainic/
sacramental=înaintarea în moartea sacramentală cu Hristos este o înaintare
spre viață=în Hristos avem, prin moartea față de viața coruptibilă a acestui
veac, viața plenară a veacului viitor

- Moartea are ca rol curățirea noastră față de tot ceea ce nu este viață
plenară=trupul slăbit și mortificat nu apare ca o dramă, ci ca o întâlnire și
ca o dispoziție a noastră de a ne preda viața sufletului în ”mâna lui
Dumnezeu”=de aceea unii dintre nevoitori cunosc dinainte data în care
 vine și trebuie să se predea lui Hristos, văd îngeri și sfinți care îi petrec în
această călătorie: ”Fericită este moartea cuvioșilor”

- Omul nu trebuie să se gândească la moarte numai ca la o evidență a

existenței sale trecătoare, ci ca la o taină pe care o vom trăi împreună cu
Hristos=moartea ca banalitate umană este trăită prin har ca o mare taină a
întâlnirii omului cu Dumnezeu în Hristos.

- Pentru cei care nu trăiesc deplin o viață după voia lui Dumnezeu, moartea
trupească poartă în ea din caracterul de pedeapsă de după păcat=astfel
moartea nu este numaidecât o întâlnire, ci mai degrabă un moment în care
sufletul se luptă între viață și moarte sufletească: când nădăjduiește, când
se înfricoșează în fața morții=pentru cei care nu cunosc voia lui Dumnezeu
și nu trăiesc după ea, moartea este ceva înfricosător, de care încearcă să
scape trăind în indiferență în timpul vieții pământești.

- După cum Hristos a ”murit” treptat pe parcursul vieții sale pământești,

pregătindu-și moartea finală ca Om, tot astfel și viața noastră trebuie să fie
o ”dezvoltare în moarte” întru asemănarea tainică a morții lui
Hristos=moartea trăită astfel este un act de ascultare și de predare
continuă Tatălui după asemănarea morții-jertfei, ascultării și predării lui
Hristos ca Om înaintea Tatălui=ascultarea totală a omului față de Tatăl este
și unire în același timp (unirea nu este o răsplată a unei ascultării juridice,
ci a unei ascultări din iubire)

• Nemurirea sufletului

- În concepția teologică mai veche de influență filosofică antică, sufletul

nu putea să moară și nu putea fi distrus pentru că era de condiție
spirituală, natura lui era ”simplă”, adică indestructibilă=în planul
Revelației, sufletul este nemuritor prin atotputernicia lui Dumnezeu
Care ține toate cele aduse la existență în viață, după a Sa bunăvoință.

- Sufletul este nemuritor prin aceea că este creat de Dumnezeu

nemuritor, și este conservat în această condiție care va fi
veșnică=Dumnezeu a dorit prin această ca omul să fie veșnic în
comuniune cu El.
- Sufletul are conștiință de sine și memoria existenței sale pentru a avea
neîntrerupt conștiința dependenței lui de Dumnezeu, să-L laude și să-L
iubească.

- Pentru a fi nemuritor sufletul a fost de la început înzestrat cu harul lui

Dumnezeu ”Și a suflat asupra lui suflare de viață” ( Fc, 2, 7), iar după
Înviere lui Hristos, Acesta Însuși S-a sălășluit în om prin Botez, adică a
devenit pe vecie casă și haină a omului. D. Stăniloae

- Devenit centrul existenței umane, Hristos nu poate părăsi sufletul

omului nici în viața aceasta nici în cea viitoare: ”Căci știm că dacă, cortul
acesta, locuința noastră cea pământească se va desface, avem în ceruri zidire
de la Dumnezeu, casă veșnică, nefăcută de mână. De aceea suspinăm în acest
trup, dorind să ne îmbrăcăm întru locuința noastră cea din cer, dacă totuși
vom fi găsiți înveșmântați, iar nu goi” (II Cor. 5, 1-2)

- Sufletul a fost creat pentru a locui în locuința cea veșnică care este
Hristos= chiar dacă va fi gol de Hristos, el tot va fi veșnic, el fiind creat
pentru o vrednicie de care s-a lipsit de bunăvoie= nemurirea este un
dar pentru Hristos, lipsirea de El în chip deliberat=veșnicia iadului.

- Unii teologi protestanți susțin că până la învierea de obște sufletul va

trece într-o stare de ”inconștiență”, din care va fi adus la ”conștiință”
doar dacă a crezut în Hristos=idea nedezvoltată aparține lui Luther
care susținea că ”omul nu poate avea o viață numai prin suflet fără trup”=
cu toate acestea în general protestanți susțin existența veșnică a
sufletului după moarte.

- Că sufletul va exista și după moarte, avem și temeiuri scripturistice:

”Noi avem bună încredere și suntem bucuroși să nu locuim în trup, ci să ne
sălășluim în Domnul” (II Cor. 5, 6-8); ”Și pulberea să se întoarcă în pământ,
cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecc. 12, 7);
Pilda săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv (Lc. 16, 19); Apocalipsa
(4, 10-11; 5, 8-14).

- În concepția creștină moartea nu poate cuprinde sufletul în sensul

distrugerii sale, ci doar cât privește starea nefericită=câtă vreme mintea
și inima încă de la creația omului devin purtătoare ale scânteii și
 luminii dumnezeiești, nu poate fi vorba de disoluție ființială: Dacă
Dumnezeu există și mă iubește, nu poate să mă reducă la neant F.
Dostoievsky= El mă iubește veșnic.

- Teorii cu privire la constituția monistă (adică că trupul și sufletul sunt

o singură realitate) a sufletului și a trupului consideră că sufletul se va
sfârși deodată cu trupul=ca pe o scufundare în nimic= cu toate acestea
Dumnezeu poate prin atotputernicia Sa poate să rezidească din nou
ființa umană=aceasta face ca moartea să fie un moment serios… P.
Althaus

- Dacă nu ar exista o conștiință veșnică a dependenței de Dumnezeu,

cum ar mai fi posibilă comuniunea cu El=dacă omul nu continuă să
existe după moarte, cum va fi posibilă relația personală și liberă cu El?
”reconstrucția” ar fi peste libertatea lui și cu o nouă conștință de sine,
deci o altă persoană…

- Omul după moarte, chiar în pofida lipsei asumate de comuniune cu

Dumnezeu, rămâne într-o relație, fie ea și numai negativă: cel păcătos
nu va primi în schimbul existenței sale pământești nimic în schimb, dar
va păstra conștiința chinuită a pustiirii lui și a lipsei de comuniune cu
Dumnezeu.

- Moartea nu este numai despărțirea sufletului de trup, ci și dezvăluirea

dincolo de învelișul material, a diferitelor funcții adânci ale spiritului;
moartea trupească va aduce în actualitate toate amintirile și va limpezi
vederea spirituală, va lărgi sufletul pentru trăirea tainelor celor noi ale
Împărăției.

- Lipsa de exercițiu spiritual în timpul vieții va face incompatibil sufletul

pentru viața cea nouă, care va fi exclusiv de ordin spiritual=va fi
copleșit de regretul că nu mai poate nimic repara, va fi cuprins de o
ardere interioară imaterială și veșnică.

- Chinul de după moarte a sufletelor vine din conștiința de sine și

calitatea indestructibilă a persoanei care s-a individualizat în chip
ireversibil=de cealaltă parte sufletul care L-a căutat pe Hristos în
această viață Îl va vedea în viața viitoare ”față către Față”= aceasta este
 dezvoltarea și activarea ființială a omului ca persoană, persoană
umană ajunsă la actualizarea capacităților ei ființiale.

- Nemurirea nu ține numaidecât de suflet tratat în sine, ci de calitatea

omului de a fi persoană în relație indestructibilă și veșnică cu
Dumnezeu= Împărăția veșnică a bucuriei și veșnicia iadului se explică
prin ”teologia persoanei”=omul nu poate fi veșnic în comuniune cu
Dumnezeu, decât dacă va fi persoană (*ρός, ὠραῶ) adică dacă Îl va
vedea pe Dumnezeul cel veșnic și va primi de la El tainele cele
nesfârșite ale dumnezeirii; iadul veșnic, ține de relația neîmplinită, și
de necesitatea de a te raporta la cineva în ”încercarea” de a trăi în
veșnicie cum ai trăit pe pământ=cel neîmplinit va căuta veșnic fața
celuilalt care să îi satisfacă plăcerile și patimile trupești, dar trup nu va
mai fi.

- Dumnezeu l-a făcut pe om persoană pentru o relație de parteneriat

veșnic și neîntrerupt=persoana presupune ”necontenită noutate și
revelație continuă”, dar și unicitatea prin care se împărtășește această
noutate, ca temeiuri ale existenței sale veșnice=Dumnezeu ”nu poate”
suprima o existență care este unică, aceasta ar însemna distrugerea
unei relații de neînlocuit…”dacă iubirea lui Dumnezeu este neîntreruptă,
neîntreruptă trebuie să fie și existența persoanelor cărora le-o arată” D.
Stăniloae

- Dumnezeu nu îl poate uita pe cel cu care a fost în relație, iubirea lui

este veșnică=acesta înseamnă că în pofida alegerilor omului,
Dumnezeu îl va iubi veșnic…de aici și veșnicia omului și a iadului ca
lipsă de răspuns la iubirea Lui=apoi orice persoană este o formă unică
și o mărturie unică a imaginației creatoare a lui Dumnezeu, un semn
unic al revelației Lui = o distrugere a unei persoane, ar echivala cu
nimicirea unei ”părți” din Dumnezeu=Dumnezeu a afirmat prin fața
umană veșnică pe care a dat-o Fiului Său, valoarea și însemnătatea
veșnică a fețelor și a persoanelor umane…D. Stăniloae

- Existența demonilor și a celor păcătoși în veșnicie este un semn al

atotputerniciei lui Dumnezeu care poate ține în existență veșnică pe cei
ce caută neființa, dar și un semn al iubirii Sale dumnezeiești care poate
tolera existențe veșnice contrare Lui=În definitiv prin libertatea
exprimată contrar, ființele create își declară indirect dependența față de
Dumnezeu=ele sunt într-un dialog veșnic cu Dumnezeu, dialog la care
răspund veșnic negativ.