Raportul general al Consiliului de igienă publică și de salubritate

al urbei București pe anul 18851

În secolul al XIX-lea, analiza situației serviciilor sanitare publice reprezintă de fapt o

ramură a analizei dinamicii demografice. În sine legislația slabă, epidemiile, măsurile de
igienă publică sau privată precare, etc., toate se constituie în factori ce determină fluctuațiile
demografice. Pentru a putea începe o analiză a unui raport sanitar, trebuie să avem în primul
rând în vedere cadrul legislativ în care cele raportate sunt efectuate în practică.
În ceea ce privește situația serviciilor sanitare, Țările Române în secolul al XIX-lea
abia debutează în crearea unui cadru legal, ori chiar la debutul său (n.r. al secolului) sunt
înființate primele spitale permanente în paralel cu centrele de asistență socială destinate
persoanelor cu condiție materială precară. Ulterior Regulamentele Organice dezvoltă aceste
rețele sanitare implementând câteva măsuri sanitare pe principii moderne, însă cum personalul
se dovedește a fi insuficient și nici centrele de pregătire a personalului sanitar nu existau,
situația rămâne precară. O modifcare marcantă a condiției sistemului la care facem referire se
întâmplă abia după Unirea Principatelor, această evoluție fiind inclusă în programul de
reformă susținut de Al. I. Cuza. De fapt, acum serviciile sanitare din Moldova și Țara
Românească sunt reunite sub aceiași legislație, iar serviciile lor sunt coordonate de Carol
Davilla. De asemenea ia ființă și un Comitet Medical compus din medici cu cea mai înaltă
pregătire, dat fiind faptul că Principatele au începând cu 1860 o Școală Națională de
Medicină, ori astfel personalul sanitar putea fi pregătit în spațiul autohton, răspunzând mult
mai bine la situațiile și nevoile din teritoriu. Separat reținem că în vederea asigurării
serviciilor sanitare funcționau și Eforia spitatelelor civile, înființată la 1832 dar și Epitropia
Așezămintelor Brâncovenești apărută trei ani mai târziu2.
Cu toate acestea, leislația la care ne raportăm în analiza deocumentelor sanitare
elaborate la 1885 este adoptată în anul 1874, această modificare a cadrului legislativ
revoluționează practic sistemul sanitar, însă nu în acel moment, pentru că ceasta va suferi
modificări majore în anii 1877, 1881, 1885, chiar înainte de redactarea raportului la care noi
facem referirie, cu ultima modificare în anul 1898, când textul său nu mai avea aproape nimic
în comun cu legea din 1877, totuși principiile de sanitare și igienice de bază nu vor suferi nici
1
Cristina Gudin, Oana Mihaela Tămaș, Mihaela Mehedinți, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad
Popovici, Raporate sanitare în România Modernă (1864-1906), Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2010, pag. 109-140
2
Florin Marius Pavelescu, Ciclurile economice, evoluția demografică și funcționarea sistemului sanitar din
România în perioada 1859-1999, București, Ed. Expert, 2016, pag. 24-28
o modificare. Legea amintește faptul că serviciul sanitar este un serviciu de stat, fiind
organizat ca o Direcție în cadrul Ministerului de Interne. De asemenea, regăsim și prevedere
de medicină preventivă, având un capitol special destinat igienei publice. Conform noii legi,
măsurile sunt puse în practică de funcționari ai Internelor, în colaborarea cu medicii zonali.
De asemenea, este important de observat fptul că se crează cadrul legislativ pentru a asigura
servicii medicale minime și în mediul rural, legea fiind completată în 1881 când se ia decizia
înființării spitalelor rurale3.
În raportul privind siutația sanitară la nivelul anului 1885, redactat de Medicul General
al Capitalei se constată faptul că personalul medical de specialitate este insuficient. Este
adevărat faptul că în demersurile de igienă și salubritate publică medicii nu au atribuții
majore, acestea revenind, conform legii, administrațiilor publice, polițiile locale fiind
însăricnate cu supravegherea acestor aspecte. Cu toate acestea, este arhicunoscut faptul că
datorită unor conflicte legislative ce vizau centralizarea poliției și retragerea acestora de sub
autoritatea funcționarilor locali, eficiența instituțiilor ce deserveau securitatea civilă este
scăzută iar măsurile ce privesc asigurarea unui climat salubru în comunități sunt aproape nule,
nefiind aplicate legislațiile sanitare și urbanistice. Totuși, la o scurtă trecere în revistă vedem
cum capitala avea ca personal medical de specialitate un singur medic șef, 9 medici comuniali
de secții, 2 veterinari, 6 vaccinatori și 6 moașe, restul funcțiilor având un caracter
administrativ (secretar, arhivar și copist, revizor al copiilor orfani etc.). Acest personal
raportat la populația capitalei de la acea vreme și la condițiile de mobilitate redusă, dar și la
situația epidemiilor și a condițiilor insalubre este insuficient, mai ales că valurile epidemice
necesitau măsuri și controale permanente.
În ceea ce privește situația Consiliului de igienă și salubritate publică, cel responsabil
de acțiunile preventive din cadrul comunităților, la nivelul Bucureștiului în 1885 acesta
constată insuficiența locațiilor de sacrificare a animalelor mari, propunând creștea numărului
de abatoare. Este real că sacrificarea animalelor provoca mari disconforturi în ceea ce privește
igiena și salubritatea publică, ori această măsură intervine în asigurarea unui climat cald pe
străzile Capitalei. Chiar mai mult, resturile aniamale, care de multe ori erau aruncate la
întâmplare emanau mirosuri insuportabile și se puteau constitui în focare infecțioase. Astfel
această solicitare a Consiliului de igienă este mai mult decât justificată. De asemenea, tot în
același spirit, se fac solicitări în vederea înhumărilor umane în condiții optime, din aceleași
rațiuni (case mortuare și centre pentru o bună conservare a cadavrelor). Înțelegem faptul că

3
Alina Ioana Șuță, Oana Mihaela Tămaș, Alin Ciupală, Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Legislația
sanitară în România modernă (1874-1910), Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2009, pag. 33-34
atribuțiile acestui Consiliu vizau toate locațiile publice care puteau constitui foacare
infecțioase, pentru că, reluăm ideea conform căreia din punct de vedere al personalului
medical orice virus contagios era dificil de controlat, ori având în vedere că Bucureștiul oferă
cea mai mare aglomerație urbană din Regat, o astfel de situație ar fi putut duce la pierderi
umane însemnate. Tocmai de aceea se intervine pe lângă farmacii, drogherii ori instituții
polițienești ce dețineau camere de arest, școli, dentiști, comercianți (hanuri, piețe), etc. Totuși,
remarcăm ca măsură necesară cea a aplicării planurilor urbanistice, căci în cadrul unei
aglomerații urbane, dispunerea imobilelor reprezintă un factor de prevenție. Practic Consiliul
de igienă duce o muncă de ordin preventiv, iar toate măsurile propuse de acesta revin
administrației locale, care, după cum am prezentat anterior, se dovedește incapabil de a
interveni eficient în problema salubrității publice.
Raportul din 1885 mai prezintă o situație interesantă care se referă la urbanizarea
Capitalei. Prin urbanizare ne referim precis la situația drumurilor și a canalizărilor. Deși se fac
anual progrese importante, regăsim din nou în acest raport ineficiența poliției comunale,
responsabilă de crearea climatului salubru. Se vorbește despre montarea unor filtre la nivelul
canalizărilor, strict necesară pentru funcționalitatea sistemului dar care adesea sunt înfundate
de noroi și de rezidurile localnicilor. Această situație este încă odată pusă în seama
administrației locale. De fapt, aceste acumulări sunt periculoase pentru că prin expunerea lor
la variațiile climatice pot genera infecții care pot fi preluate din aer. Totuși este important de
observat cum la nivelul anului 1885 Bucureștiul este în plin proces de modernizare.
Remarcăm însă faptul că la niveul anului 1885 problemele de igienă urbană au câteva
aspecte în comun cu cele de astăzi, menționăm în această categorie situați gropilor de gunoi
de la marginea orașului prezentate ca focare permanente. Exemplele notate în raport sunt
multiple, însă esența capitolului destinat salubrității publice prezintă o conștientizare absolută
a tuturor surselor și pericolelor la care comunitatea se poate expune. Raportul din 1885
surprinde Bucureștiul în plin demers de modernizare, iar la nivelul măsurilor solicitate și
aplicate remarcăm încă odată drumul de modernizare pe care Regatul merge. Marile probleme
sunt generate de comunitate și de cultura lor urbană. Conform istoricului britanic Wiliam
Meier, pentru a avea succes în demersurile de implementare a oricărei măsură de reformă ce
vizează o trazniție, pentru ca măsurile să fie tolerate, acceptate și ulterior respectate,
mentalitatea maselor civile trebuie să fie raliată la principiile pe care statul dorește să le
impună, ori acest lucru nu se poate realiza decât prin intervenția statului în educație4.

4
Wiliam Meier, Property in Crime in London, 1850-Present, New York , Ed. Palgrave Macmillan US, 2011,
pag. 1
 O altă problemă ridicată în raportul citat, ține de calitatea apei. Se pare că acestă
problemă ridică mari probleme la nivelul igienei și se constituie într-un proiect personal al
Medicului General al Capitalei, acesta propunând mai mult decât soluții și calcul exacte în
urma cărora, un sistem adaptat realităților vremii ar putea deservi cu 120 de litri de apă zilnic
fiecare cetățean. Practic, problema conectării locuințelor la surse de apă potabilă ar fi în
măsură să amelioreze problemele de salubritate și igienă publică.
În raportul Consiliului de igienă al capitalei regăsim problema majoră a locuințelor și
edificiilor publice, care se constituiau în focare de infecție. De exemplu, curțile hanurilor erau
pline de bălegar adânc inflitrat în pământ, precum și latrinele din aceste locuri sau hoteluri
erau necorespunzător amenajate și curățate, fapt ce se putea constitui într-un pericol general.
De asemnea, anterior erau legiferate obligativități pentru curțile în care locuiau mai multe
persoane în sensul intervenției în asigurarea unui climat salubru, însă fără intervenția eficientă
a polițiilor locale se pare că aceste măsuri nu sunt niciodată pe deplin aplicate. În ceea ce
privește ordinea publică, încă din anul 1881 există o lege pentru ieșiri de siguranță pentru
situațiile de urgență, însă niciodată aplicate. Planurile urbanistice nu se respectă decât în
centrul orașului, în consecință medicii deplâng situațiile periferiilor. Înțelegem faptul că
poliția administrativă, cea care trebuia să impună aceste măsuri, este lipsită de autoritate.
Dacă ne gândim că instituțiile politițienești erau mai degrabă instrumente electorale ale
puterii, înțelegem de ce manifestările atribuțiilor lor sunt precare în teritoriu. Observăm prin
acest raport faptul că medicii conștientizează situația medicală autohtonă și riscurile la care
societatea se expune, tocmai de aceea propun soluții, încearcând să găsească modalități
practice de intervenție, de constrângere a administrației locale pentru a primi suport în
susținerea demersurilor lor.
La finalul secolului al XIX-lea epidemiile încă sunt de actualitate în Regat, însă
administrațiile locale și naționale nu găsesc bugete suficiente pentru a se aplica măsuri
împotriva lor. De exemplu, propunerea intervenirii în școli cu soluții și medicamente
preventive este refuzată tocmai pe aceste rațiuni. Dacă m-am putut declara surprins gradul
înalt de conștientizare a pericolului al medicilor autohtoni, consider că situația se explică în
cei mai simpli termeni atunci când discursul se mută în zona concursului autortiăților locale în
sprijinirea acestor demersuri.
Chestiunea prostituției în secolul al XIX-lea este una extrem de sensibilă pentru
medici care doresc controlarea virusurilor venerice. Chiar dacă la acest moment există așa
numitele „case de toleranță” în spațiul românesc, unde femeile sunt supuse unor controale
medicale conform unui regulemant strict, foarte multe dintre femeie aleg să practice
prostituția clandestin, ori în anul 1885, sunt identificate un număr de 338 de femei deținând
boli venerice, un număr impresionant dacă avem în vedere faptul că exista doar un singur
comisar sanitar ale cărui atribuții se ocupau de prostituție. Și această problemă pare să aibă tot
rădăcini în problemele administrației și a bugetului statului. Chiar dacă acum concursul
poliției comunale este mai eficient, nu există o instituție a Capitalei care să se ocupe de
gestionarea cazurilor femeilor ce dețin boli venerice, acestea trebuind transferate către un
departament de la Eforia Spitalelor în zona Colentina.
Situația investițiilor în sistemul sanitar autohton este de departe mult sub pragul
neceasar. De aceea este foarte important de observat cum în cazul serviciilor care nu necesită
investiții financiare majore precum cel al prinderii câinilor vagabonzi și al evacuării
cadavrelor de animale din oraș, datele statistice indică o eficiență sporită. Practic, măsurile
operative așa cum au fost ele inițiate se dovedesc eficiente, însă lipsa resurselor materiale
generează unele din situațiile prezentate mai sus. De asemenea, impostant de observat în
acest domeniu este faptul că pentru a aplica măsurile anterior menționate nu este nevoie nici
de aportul poliției comunale. Lipsa conflictelor administrative și un cadru operațional eficient
crează astfel un climat eficient pentru această ramură a medicinei veterinare.
La nivelul alimentației situație este la momentul anului 1885 în afara marjelor de
control, tocmai pentru că abatoarele se dovedesc a fi prea puține pentru numărul crescut de
animale pe care populația capitalei îl deține. De asemenea, foarte multe tăieri de aimale se
faec pe cont propriu și în condiții insalubre care pot genera boli și probleme. În schimb, se
remarcă în acest raport, producătorii din mediile rurale care își comercializează produsele în
Capitală au produsele care trec adesea testele sanitare impuse de corpul medicilor. În ceea ce
privește consumul de carne, deși nu poate fi determinat, este cunoscut faptul că acesta crește
anual. În privința băuturilor, încă odată se remarcă comercianții rurali care vin cu băuturi
contrafăcute. Așadar, alimentația cetățenilor capitalei era variată, însă foarte neatent selectată.
Raporatele medicilor atrag atenția asupra pericolului îmbolnăvirilor pe fondul consumării
acestor produse. Chiar și în condițiile în care animalele sunt sacrificate în cadrul abatoarelor,
riscul de îmbolnăvire era crescut datorită condițiilor improrpii unde animalul era sacrificat și a
controalelor sumare. Astfel, observăm că în managementul problemelor de ordin sanitar din
Regat o reală problemă o reprezintă alimentația. Pe lângă alimentație, în general toată
industria deține un caracter insalubru, mai ales dacă ne referim la folosirea compușilor
alternativi în vederea scăderii prețurilor de producție, compuși care în contact cu organismul
uman se dovedea toxic. De asemenea, serviciul de strângere a cadavrelor animale de pe străzi
folosea leșurile în scopuri industriale, fără un control atent.
 Observăm astfel cum suma produselor industriale din regat nu era sigură pentru a fi
oferită consumului larg al cetățeanului. Dacă mai luăm în considerare aspectele care țin de
corupție, ce oferă unor producători avize ilegale, înțelegem că posibilitatea infecțiilor era în
permanență crescută, ori împotriva acesto organisme nu se putea interveni decât cu aportul
poliției comunale și a unor cadre legislative profesioniste.
Totuși, pentru că teama de epidemii generalizate era mare, în regat există un organism
cu chime ce se ocupa de căutarea bolnavilor săraci, care cel mai adesea datorită condițiilor
materiale refuzau să se prezinte la medic. În acest serviciu intră și organismul ce se ocupă de
zona prostituției. Totuși , la încheierea raportului se constată că de acest organism au fost
identificate 7009 cazuri de îmbolnăviri, fapt ce anulează posibilitatea de creare a unor focare
generalizate. Dintre acestia un număr de peste 600 erau străini, care ar fi putut pune în pericol
populația capitalei transmițând infecții externe. Observăm că în spațiul românesc măsurile
preventive au un caracter rudimentar. Cu toate acestea, consider că aceste acțiuni au ca efect
conștientizarea de către populația autohtonă, indiferent de situația materiale, necesitatea
consultării medicului. Dacă revenim la teoria enunțată de Wiliam Meier, putem considera
acțiunea organismului responsabil de căutarea bolnavilor săraci ca fiind un organism de
educare a maselor. Tot în procesul de educare a maselor intră și investițiile în situațiile
copiilor orfani, statul alegând să susțină educația ecesti categorii.
Toate măsurile prezentate anterior sunt întreprinse de personalul prezentat inițial, care
însă este sprijinit însă de personal sanitar care exercită atribuțiile urgente precum : 112 doctori
înmedicină, 5 licențiați, 8 dentiști, 1 patron chirurgie, 6 vaccinatori, 52 subchirurhi, 159
moașe, 12 Veterinari, 1 subveterniar. De asemenea, pentru procurarea de tratamente
funcționeză în capitală un număr de 25 de farmacii. Practic, capitalul sanitar privat, cel care
funcționează independent se remarcă a fiind numeros.
Pe fondul măsurilor sanitare și de igienă, natalitatea în București crește, 31,98 copii la
1000 de locuitor. Raportul spre deosebire de anul precedent este îmbucurător, chiar dacă
numărul morților este și acesta în creștere, numărul copiilor sănătoși reușește să se impună. O
problemă foarte interesantă este ridicată de raportor în condițiile în care se vorbește despre
copiii proveniți din familii cu părinții căsătoriți legal și necăsătoriți. Apare pentru prima dată o
viziune tradiționalistă, rudimentară, atunci când raportorul susține faptul că nașterea în afara
căsătoriei este priculoasă, dovadă fiind numărul mai mare de copii morți la naștere din părinți
necăsătoriți. Starea natalității în Capitală este totuși în media orașelor Europene, un fapt care
indică eficiența aplicării unor măsuri sanitare, la fel ca și în cazul raportului ce privește
scăderea mortalității, unde procentul de 26 la mie este încă îngrijorător. Observăm un alt fapt
interesant consemnat în raportul citat: din numărul nașterilor, peste 45 % dintre părinți sunt
evrei. Cum explicăm acest fapt? Raportorul o pune pe seama sărăciei accentuate a clasei
evreiești din România. Consider că măsurile de igienă sunt într-adevăr factor determinat al
datelor statistice prezentate anterior, însă dobânidrea Independenței asigură la rândul său un
climat de stabilitate ce favorizează natalitatea. Evreii din România se bucurau de modificarea
articolului 7 din Constituție și astfel aveau dreptul de a dobândi cetățenie, în mod evident în
anumite condiții. La baza natalității crescute în rândul israeliților stă un cumul de factori
politico-culturali. Cu toate acesta, este interesant de observat cum în urma intervențiilor
statului în domeniu igienei și salubrității publice mortalitatea se află în continuă scădere.
La nivelul epidemiilor din capitală în anul 1885 datele statistice sunt îmbucurătoare.
Chiar dacă se instaurează virusul anginei difterice, la momentul lichidării epidemiei decesele
sunt în scădere comparativ cu anii precedenti. Virusul crup, la rându-i face doar jumătate din
victimele pe care le făcuse cu un an înainte, iar din pricina Variolei mor doar 7 persoane,
comparativ cu decesele de ordinul sutelor de la începutul deceniului. Sunt totuși și afecțiuni
din pricina cărora se înregistrează mai multe decese decât în anii precedenți, însă variațiile nu
sunt mari. Practic, la nivel medical, raportorul observă faptul că acțiunile de urbanizare care
țin de pavare a străzilor și punerea bordurilor care limitează apele stătute (bălți), de regulare a
cursului Dâmboviței, scad decesele provocate de boli generate de expunerea acestor ape la
variațiile climatice.
Conchidem înțelegând că accelerarea procesului de urbanizare în Capitală este de fapt
o formă de a interveni din punct de vedere sanitar pentru îmbunătățirea calității vieții
locuitorilor capitalei. De asemenea, remarcăm din aceste rapoarte implicarea cadrelor
medicale în eliminarea fenomenului mortalității premature. Chiar dacă statul nu oferă cadrul
financiar optim pentru aplicarea tuturor măsurilor propuse de corpul medical, etapizat,
programele reformiste își dovedesc eficacitatea, pe care de altfel o regăsim în statistici.
Situația respectării planurilor urbane va mai dăinui o perioadă, ținând doar de implicarea
administrației locale. Practic, observăm în urma analizei acestui raport că serviciile sanitare și
s-au medicale nu revin în exclusivitate corpului medical, cât fiecare instituție și cetățean își
are atribuțiile în acest sens. Bucureștiul este însă un caz fericit. În analiza altor materiale ale
aceluiași volum regăsim cetățeni și proceduri care amintesc mai degrabă de o lume medievală.
Eficiența demersurilo medicale autohtone nu poate fi observată decât după ce populația este
pregătită să recepteze aceste demersuri și doar după ce administrația locală își înțelege
misiunea și decide implicarea activă în această situație. În mod evident, toate acestea, în urma
altor reforme social-culturale.
Bibliografie:

 Gudin, Cristina; Tămaș, Oana Mihaela; Mehedinți, Mihaela; Ciupală, Alin;

Bărbulescu, Constantin; Popovici, Vlad; Raporate sanitare în România Modernă
(1864-1906), Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2010.
 Meier, Wiliam; Property in Crime in London, 1850-Present, New York , Ed. Palgrave
Macmillan US, 2011
 Pavelescu, Florin Marius; Ciclurile economice, evoluția demografică și funcționarea
sistemului sanitar din România în perioada 1859-1999, București, Ed. Expert, 2016.
 Șuță, Alina Ioana; Tămaș, Oana Mihaela; Ciupală, Alin; Bărbulescu, Constantin;
Popovici, Vlad; Legislația sanitară în România modernă (1874-1910), Cluj-Napoca,
Ed. Presa Universitară Clujeană, 2009