UNIVERSITATEA „VASILE ALEСSANDRI” DIN BAСĂU

Faсultatea de Științe Eсоnоmiсe

Str. Spiru Haret, nr. 8, Baсău, 600114
Tel. ++40-234-542411, tel./ fax ++40-234-516345
www.ub.rо; e-mail: stiinteeс@ub.rо

PRОGRAMUL DE STUDII: СОNTABILITATE, AUDIT ŞI EXPERTIZA CONTABILA

Analiza comparativă a sistemelor

contabile din Marea Britanie si Franta

Masteranzi,
Astănоaei Bоgdan - Соnstantin
Liliana Anisia

BAСĂU
2022
 CUPRINS

INTRODUCERE
I. SISTEMUL CONTABIL DIN MAREA BRITANIE
I.I Scurt istoric al sistemului contabil britanic
I.II Organismele care actionează în normalizarea reglementării
contabile în Marea Britanie
I.III Principiile contabile fundamentale
I.IV Profesia de contabil în sistemul britanic
I.V Relaţia contabilitate-fiscalitatea
II. SISTEMUL CONTABIL DIN FRANTA
II.I Scurt istoric al sistemului contabil francez
II.II Relaţia contabilitate-fiscalitatea
II.III Sistemul contabil francez in prezent
II.IV Referențialul contabil national
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 I.SISTEMUL CONTABIL DIN MAREA BRITANIE

Contabilitatea, in ceea ce priveste tehnica si informatia, are obiectivul de a masura si de

a traduce activitatile unei entitati (activitati juridice pentru conturile sociale si activitati
economice pentru conturile consolidate). Dar aceasta masurare este afectata direct de regulile si
normele de elaborare care sunt la randul lor, rezultate ale unor elemente precum cultura,
dezvoltarea economica, istoria , institutiile in masura sa stabileasca reguli contabile. In acest sens
contabilitatea este o miza socio-culturala, care scoate in evidenta consensul social de la baza
contabilitatii.
Sistemele contabile naţionale nu sunt echivalente, acestea fiind caracterizate de norme şi
practice care diferă de la o zonă la alta, respectiv de la o ţară la alta.
Principalii factori care stau la baza diferenţierilor între referenţialele contabile sunt:
- Tipul sistemului de drept, acesta putând fi de drept scris sau cutumiar
- Structura furnizorilor de fonduri, aceştia fiind investitorii sau creditorii bancari
- Rolul fiscalităţii, în sensul dacă contabilitatea este conectată sau deconectată de
fiscalitate
- Rolul profesiei contabile liberale
- Teoriile şi teoreticienii
- Factorii culturali şi influenţa lor asupra sistemului contabil
- Accidente ale istorie

În urma recunoaşterii acestor factori ce stau la baza diferenţelor dintre sistemele contabile
se pot contura două mari grupe de zone contabile, acestea fiind zona ţărilor continental- europene
şi zona ţărilor anglo- saxone. Din ţările continental- europene se pot enumera Franţa, Germania,
Italia, Elveţia, etc, iar din zona ţărilor anglo- saxone fac parte Statele Unite, Marea Britanie,
Canada, etc.

I.I Scurt istoric al sistemului contabil britanic

Sistemul contabil din Marea Britanie are diverse particularităţi care îl diferenţiază de
sistemul contabil practicat de ţările continental- europene. Aceste particularităţi constau în
poziţia independentă pe care specialiştii contabili o au şi rolul important al acestora în
normalizarea contabilităţii naţionale, în orientarea informaţiilor financiare către investitori, în
participarea nesemnificativă a statului în reglementarea contabilă, adică a deconectării de la
fiscalitate. În Marea Britanie, totuşi, regulile contabile sunt mai stricte decât cele din Statele
Unite. Acestea sunt reglementate de acte legislative, de cerinţele Bursei de Valori, de standarde
de evidenţă obligatorii şi recomandate, de cerinţele Directivelor Europene şi de recomandările
date de Standardele Internaţionale de Contabilitate.
Britanicii au încercat să dea naştere în imperiul lor la o şcoala de contabilitate anglo-
saxonă, ccea ce au şi reuşit importând de la italieni contabilitatea în partidă dublă. Apoi,
britanicii au exportat în ţările continental- europene propriile concepte cu privire la “imaginea
fidelă” si la “cultura profesiei contabile de tip liberal”.
În Marea Britanie, revoluţia industrială este cea care a influenţat în mod decisiv evoluţia
sistemului contabil, prin dezvoltarea şi creşterea economică. Astfel în urma revoluţiei industriale
au aparut primele reglementări contabile, ce aveau ca obiect doar societăţile pe acţiuni. La
începutul secolului XIX, în lipsa unei legi privind înregistrarea societăţilor, crearea acestora se
putea realiza numai pe baza unui mandat regal sau pe baza unui acord al Parlamentului. În acea
perioadă, regulile contabile făceau parte din statutul societăţii. Aflat în faţa unui număr destul de
mare de cereri de înfiinţare de societăţi, în anul 1844, guvernul britanic a adoptat legea Joint
Stock Companies Act care permitea crearea societăţilor fără a mai fi necesară aprobarea
Parlamentului. Această lege solicita, însă, prezentarea unui bilanţ complet şi fidel, “full and fair”,
fără să specifice însă şi conţinutul acestora. De asemenea, bilanţul trebuia să fie supus controlului
acţionarilor.
În 1855 o nouă lege îmbunătăţea statutul acţionarilor, prin prevederea unei
responsabilităţi limitate la capitalul subscris, iar în 1856 o a treia lege propunea elementele de
conţinut ale bilanţului contabil, deşi întocmirea şi auditarea bilanţului deveneau facultative prin
textul legii. Începând cu 1900, prin legea Companies Act se impune din nou obligativitatea
întocmirii şi auditării bilanţului contabil, legea solicitând ca bilanţul să redea o imagine adevărată
şi exactă cu privire la situaţia financiară.
În 1942 este creat “Comitetul principiilor contabile” de către organismul profesiei
contabile britanice, care cuprindea o serie de recomandări destinate doar membrilor acestui
organism. Cea mai importantă reformă s-a produs începând cu 1947 prin adoptarea Companies
Act, care, un an mai târziu, a fost înlocuită printr- o lege a consolidării care anula dispoziţiile
precedente şi le regrupa într- o nouă lege. Această lege a stabilit în linii mari caracteristicile
contabilităţii britanice, acestea fiind valabile şi în prezent. Astfel, conceptul de “true and correct
view” a fost modificat, aplicându- se conceptul de “true and fair value”, imagine fidelă, concept
care se regăseşte şi astăzi în principiile de bază ale contabilităţii britanice. Tot prin această lege
devenea obligatorie publicarea contului de profit şi pierdere, se clarificau noşiunile de provizion
si rezerve, se interzicea crearea de rezerve oculte. De asemenea, legea prevedea ca persoanele
care efectuau auditul trebuie să facă parte dintr- o asociaţie profesională.
În 1971, prin decizia comună a organismelor profesiei contabile este creat “Comitetul
normelor contabile” , “Accounting Standards Committee”, comitet din care făceau parte asociaţi
ai cabinetelor din Big Six. Menirea acestui comitet era să emită norme în vederea restrângerii
numărului de opţiuni utilizabile de către societăţi şi auditori.
Prin intrarea în Comunitatea Europeană, în 1973, Regatul Unit al Marii Britanii a luat
parte la lucrările directivelor europene, prin aceasta încercând să impună conceptul de imagine
fidelă şi forma detaliată de redactare a contului de profit şi pierdere. În 1981, Marea Britanie a
adoptat Directiva a IV- a Europeană, această nouă lege cuprinzând modelele de prezentare ale
situaţiilor financiare, regulile de evaluare şi informaţiile care trebuiau prezentate în notele
explicative.
În anul 1989, în Marea britanie a fost adoptată Directiva a VII- a Europeană. Astfel, prin
noua lege a societăţilor comerciale se impune societăţilor de capitaluri să prezinte acţionarilor un
bilanţ, un cont de profit şi pierdere şi anexe.

I.II Organismele care actionează în normalizarea reglementării contabile în

Marea Britanie

Comitetul de normalizare contabilă britanică a propus în anii ’80, crearea unei entităţi
independente de profesie, dotată cu puterea de a emite norme, inspirată după modelul american.
Prin Legea companiilor din 1989, guvernul şi-a arogat dreptul de a numi un consiliu responsabil
cu reglementarea contabilă, numit “Financial Reporting Council” (FRC) (Consiliul
Raportării Financiare), care va fi instalat în anul 1990. FRC a fost numit drept unic organism
normalizator independent în sfera contabilităţii şi auditului, responsabil cu elaborarea şi
implementarea de standarde. Are în subordine cinci consilii:
 ASB -Accounting Standards Board
 APB -Auditing Practices Board
 POB -Profesional Oversight Board for Accountancy
 FRRP- Financial Reporting Reveiw Panel
 AIDB- Accountancy Investigation and Discipline Board

ICAEW – a organizat în 1942 un comitet pentru normalizare responsabil a 12 principii

contabile într-o perioada de 25 de ani.
ASC- în 1970 cele şase organisme ale profesiei au decis sa înfiinţeze „ Comitetul pentru
standarde de contabilitate” ( Accounting Standards Commitee: ASC ), sub egida CCAB
(Consultative Committee of Accounting Bodies). Acest organism al normalizării contabile
britanice a emis între 1971 şi 1990, 25 de recomandări (norme, standarde ) numite „ Enunţuri al
Practicii Contabile Normalizatoare” dintre care 22 sunt în vigoare şi acum.
Pentru a-şi realiza obiectivele, FRC dispune de 2 comitete importante: Consiliul
standardelor de contabilitate – ASB şi Grupul de revizuire a raportării financiare – FRRP.
Rolul ASB
Emite standarde pentru situaţiile financiare anuale, cunoscute sub denumirea de Financial
Reporting Standards – FRS şi proiecte de norme pentru situaţiile financiare.
Publicarea cadrului conceptual britanic (1999), Statement of Principles for Financial
Reporting, cu rol deosebit în procesul de normalizare.
A emis până în prezent 28 de standarde de raportare financiară, între care unul pentru
entităţile mici.
Urmăreşte convergenţa standardelor sale cu cele emise de IASB.
Societăţile cotate britanice vor aplica obligatoriu standardele IAS/IFRS pentru situaţiile lor
consolidate, începând cu anul 2005.

I.III Principiile contabile fundamentale

În practica contabilă britanică, principiul de bază este acela al imaginii fidele, adică
organizaţiile trebuie în primul rând, prin situaţiile financiare întocmite, să reflecte situaţia
financiară reală. Principiul imaginii fidele reprezintă obiectivul principal urmărit în întocmirea
situaţiilor financiare, prin acesta întelegându- se prezentarea unei imagini adevărate, corecte şi
sincere. Imaginea fidelă rezultă din aplicarea sinceră a regulilor formulate prin lege şi din
aplicarea normele contabile în vigoare. Principiul imaginii fidele primează în contabilitatea
anglo- saxonă. Legea britanică a societăţilor comerciale prevede faptul că bilantul contabil
trebuie să ofere o imagine fidelă a situaţiei financiare a societăţii, iar contul de profit şi pierdere
trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatului execiţiului.
Principiile contabile de bază britanice se pot grupa în funcţie de sursele dreptului
contabil care le-au formulat. Astfel, norma SSAP 2 şi legea societăţilor comerciale prezintă
principiul continuităţii exploatării, principiul permanenţei metodelor, principiul independenţei
exerciţiilor şi conectarea cheltuielilor cu veniturile şi principiul prudenţei. Conform principiului
continuităţii exploatării, „going concern concept”, costul istoric este regula de bază în evaluare.
În cazul principiului permanenţei metodelor este posibilă schimbarea metodei contabile numai
dacă noua metodă va fi mai eficientă în prezentarea imaginii fidele. Prin conţinutul principiului
independenţei exerciţiilor şi conectarea cheltuielilor la venituri, norma contabilă SSAP 2 aduce
precizări cu privire la modul de repartizare în timp a cheltuielilor, conectarea cheltuielilor la
veniturile exerciţiului, şi precizări cu privire la modul de alegere între principiul prudenţei şi cel
al conectării, atunci când se ajunge la o stare conflictuală. Principiul prudenţei reprezintă mai
mult o atitudine decât un principiu în sine, atitidine ce este operatională după aplicarea
principiului conectării cheltuielilor cu veniturile.
Legea societăţilor comerciale mai prezintă şi principiul necompensării care se aplică în
prezentarea bilanţului şi contului de profit şi pierdere, precum şi în evaluarea elementelor acestor
documente financiare, şi interzice compensarea reciprocă a posturilor din situaţiile financiare.
Principiul importanţei relative este enunţat în prefaţa introductivă a normelor contabile şi
este un principiu potrivit căruia conturile anuale trebuie să conţina numai acele informaţii care
pot influenţa evaluările şi deciziile ulterioare. Astfel, se va evita supraîncarcarea informaţională a
conturilor principale.
De asemenea, în contabilitatea britanică, se aplică şi principiul prevalenţei economicului
asupra juridicului, principiu internaţional, care prevede faptul că operaţiunile contabile sunt
înregistrate şi prezentate în funcţie de natura lor, fără să se ţină seama de apartenenţa lor juridică.
Norma SSAP 6 prevede şi aplicarea principiului intangibilităţii bilanţului de deschidere,
conform căruia sumele finale ale bilanţului din anul anterior trebuie preluate în bilanţul de
deschidere al anului curent.
 I.IV Profesia de contabil în sistemul britanic
Una din trăsăturile fundamentale ale contabilităţii britanice se referă la profesia de
contabil. Sistemul contabil britanic se caracterizează prin libertatea judecăţii rale şi prin faptul că
profesia liberală a stat la baza evoluţiei principiilor contabile. De- a lungul timpului britanicii au
reuşit să exporte conceptul de profesie de tip liberal şi în ţările unde se aplică contabilitatea
continetal- europeană.
La inceputul anilor `80 comitetul britanic de normalizare contabilă a considerat că este
necesară crearea unei entităţi independente de profesie, dotată cu puterea de a emite norme,
inspirată după modelul american. Astfel, prin legea societăţilor din 1989 a decis numirea uui
consiliu responsabil cu reglementarea contabilă, numit “Financial Reporting Council” (Consiliul
Raportării Financiare), care va fi instalat în anul 1990. În vederea realizării obiectivelor,
Consiliul Raportării Financiare dispune de două comitete importante şi anume Consiliul
Standardelor de Contabilitate, „Accounting Standards Boards”, respectiv Grupul de Revizuire a
Raportării Financiare.
Consiliul Standardelor de Contabilitate are rolul de a emite standarde pentru situaţiile
financiare anuale, cunoscute sub denumirea de Financial Reporting Standards şi proiecte de
norme pentru situaţiile financiare. În anul 1999 Consiliul publică Cadrul Conceptual Britanic,
„Statement of Principles for Financial Reporting”, ce a avut un rol deosebit în procesul de
normalizare contabilă. Consiliul are rolul de a urmări convergenţa standardelor proprii cu cele
emise de IASB.
În Marea Britanie profesia de contabil este reprezentată de următoarele organizaţii
contabile independente:
- Institutul Contabililor Jurati ai Angliei şi Ţării Galilor
- Institutul Contabililor Autorizati ai Irlandei
- Institutul Contabililor Jurati ai Scoţiei
- Institutul Contabililor Manageri
- Asociaţia Contabililor Autorizaţi, cunoscută sub numele de ACCA
- Institutul Finanţelor Publice privind activitatea contabilă
 De altfel, Ministerul Comerţului, în calitate de auditor, este recunoscut ca membru al
acestor organizaţii contabile. Pe lângă acestea, mai există încă două organe specializate şi anume
Institutul Administrării Financiare şi de Audit al sectorului de stat care deserveşte Guvernul, şi
Institutul Contabililor de Administarre care activează numai în cadrul întreprinderilor.
Funcţiile principale ale organizaţiilor contabile britanice independente sunt acelea de
pregătire a profesioniştilor contabili, de elaborare a materialului informativ pentru aceştia şi
controlul asupra îndeplinirii de către ei a obligaţiilor.

I.V Relaţia contabilitate-fiscalitatea

În Marea Britanie, spre deosebire de ţările ce practică contabilitatea continental-
eurpeană, cunoaşterea contabilităţii nu implică neaparat şi cunoaşterea fiscalităţii, contabilitatea
britanică fiind deconectată de fiscalitate.
În contabilitatea anglo- saxonă, înregistrările contabile nu sunt determinate pentru

calculul beneficiului fiscal (taxable profit). Spre deosebire de Franţa, o cheltuială poate să fie

deductibilă fiscal fără ca ea să fie contabilizată. În vederea determinării rezultatului impozabil,

amortizările (deprecierea) sunt calculate pe baza duratelor de viaţă admise de autorităţile fiscale,

indiferent care sunt cele utilizate în contabilitate. Orice diferenţă între contabilitate şi

documentaţia fiscală trebuie să fie justificată.

Modul de rezolvare al problemelor fiscale depinde adesea şi de cultura de întreprindere.

Unele întreprinderi controlează îndeaproape fiscalitatea, în vederea diminuării impozitului pe
profit, altele consideră că, indiferent ce s-ar face, cheltuiala fiscală este necontrolabilă şi
inevitabilă. Se poate spune, de asemeena, că motivele de ordin fiscal stau nu numai la baza
alegerii metodelor contabile, ci şi la baza structurării grupului: împărţirea activităţilor între filiale
sau plasarea de societăţi în străinătate.
În contabilitatea anglo- saxonă, beneficiul impozabil este determinat plecând de la
rezultatul contabil, calculat conform principiilor contabile general admise şi corectat printr-un
număr de ajustări impuse de legea fiscală. Spre deosebire de Franţa, ajustările au un impact
foarte important asupra rezultatului fiscal, pentru că ele vizează, în special, amortizările. Acestea
trebuie să fie reintegrate pentru determinarea rezultatului fiscal şi înlocuite cu deducerile pentru
investiţii (Capital Allowances) prevăzute de lege.
Legea britanică a finanţelor este cea care determină ce active sunt amortizabile şi la ce
cote. Întreprinderile aleg, deci, metodele de evaluare şi de amortizare a acestor active, fără să fie
preocupate de minimizarea impozitului. Considerate a fi amortizabile în conformitate cu
principiile contabile general admise, unele active imobilizate, precum birourile şi magazinele cu
amănuntul, nu sunt amortizabile din punct de vedere fiscal.
Spre deosebire de Franţa, cotele de amortizare sunt fixate de lege, fără referire la durata
normală de utilizare.
Cotele de amortizare fiscale sunt, în general, de 4% (metoda lineară), pentru clădiri
industriale şi de 25% (metoda degresivă), pentru alte active industriale, vehicule etc.
Conform fiscalităţii britanice, spre deosebire de ţările ce practică contabilitatea continental-
europană, un activ, în caz de cesiune, continuă să fie amortizat din punct de vedere fiscal şi că
amortizările nu sunt ajustate în funcţie de preţul de cesiune.
Maşinile, utilajele şi instalaţiile fac obiectul unei amortizări iniţiale (anul de achiziţie) de
25% - sub rezerva unui regim temporar, soldul urmând să fie amortizat, conform metodei
degresive, utilizând aceeaşi cotă.
În principiu, elementele de activ nu sunt amortizate individual, ci în mod global. Totuşi,
elementele de activ a căror durată de viaţă este scurtă pot să fie excluse din grup şi să fie
amortizate în mod individual.
Elementele de activ imobilizat, utilizate pentru activitatea de cercetare ştiinţifică,
beneficiază de o deducere fiscală de 100% încă din anul achiziţionării lor. Brevetele şi
elementele know-how beneficiază de o amortizare degresivă de 25%.
Bunuri neamortizabile din punct de vedere fiscal: fondul de comerţ, mărcile de fabrică,
terenurile imobilelor cu utilizare neindustrială precum imobilele ce reprezintă birouri şi
magazine.
În cazul provizioanelor, trebuie menţionat faptul că cele generale nu sunt deductibile
fiscal. Numai provizioanele specificate, cum ar fi cele referitoare la creanţele dubioase şi cele
care corespund datoriilor deja născute în cursul exerciţiului sunt deductibile din punct de vedere
fiscal. Factorul determinant pentru Administraţia Fiscală britanică în ceea ce priveşte
deductibilitatea provizioanelor îl reprezintă precizia cu care poate să fie calculată valoarea
provizionului.
Spre deosebire de Franţa, cheltuielile sau pierderile probabile nu pot să facă obiectul
provizioanelor fiscal deductibile.
Pierderile pot să fie imputate asupra plusurilor de valoare ale exerciţiului sau asupra
profiturilor şi plusurilor de valoare aferente ultimelor trei exerciţii (cu excepţia celui curent).
De asemenea, pierderile pot să fie reportate asupra beneficiilor exerciţiilor ulterioare, fără
a se limita durata imputării, cu condiţia ca ele să provină din aceeaşi activitate.

II. SISTEMUL CONTABIL IN FRANTA

In Franta, cat si in tari ca : Austria, Elvetia, Belgia , Spania, Italia, Portugalia si

Germania se foloseste modelul European clasificat ca sistem continental de evident. O trasatura
caracteristica a cestui sistem este rectificarea marimii impozitelor in functie de datele contabile si
controlul asupra oportunitatii si plenitudinii platii lor.
Particularitatea sistemului contabil francez consta in esenta lui juridica , deoarece toate
regulamentele rezulta din legislatia comerciala si fiscal.
II.I Scurt istoric al sistemului contabil francez
Inceputul procesului de formare si evolutie a legii de baza a contabilitatii in Franta a fost
in anul 1673, Ordonanta lui J.-B. Coliber, in care au fost reflectatea ideile mercantilistilor
privind problemele dezvoltarii economice din acea perioada. In 1807 o noua versiune a legii
contabilitatii a reflectat ideile Marii revolutii franceze, regulamentle principale ale Dreptului
roman constituind baza normative a dreptului economic si commercial al Frantei din secolul
XIX- mijlocul secolului XX si exercitand totodata, o influenta esentiala asupra legislatiei
comerciale a unui sir de tari din Europa, Asia , Africa.
Dupa infrangerea din 1940, ocupatia germane a impus Frantei cereri enorme privind
indemnizatiile financiare si resursele importante. Reactiile Frantei au fost foarte variate, de la
collaborationism la incercari de a detine un control economic autonom in speranta de a evita
rutina totala. In acest context, Guvernul Vichy considera insuficiente practicile contabile, cerand
unei comisii formate din 30 de membri sa stabileasca un plan contabil. Planul , eliberat in 1942,
nu a avut un impact considerabil. Acesta lasa optiunea intre o contabilitate a cheltuielilor si
veniturilor clasificate dupa natura si o contabilitate industrial integrate si nu cuprindea
considerentele generale necesare elaborarii situatiilor financiare. Aceasta versiune foarte
elaborate, numarand 225 pagini , a fost implementata doar in industria aeronautica.
Trecerea la un plan contabil dualist a avut loc in anul 1947, dupa nationalizarea din anii
1945-1946. Obiectivul Comisiei de normalizare Contabila a fost acela de a stabili o terminologie
comuna, un plan de conturi si modele comune de situatii financiare pentru toate intreprinderile.
Un rol la fel de importat in optiune pentru planul contabil dualist l-a avut autoritatea
fiscal, dat fiind faptul ca rezultatul fiscal se calcula pe baza datelor din conturile din Planul
Contabil General. Controlul fiscal era asadar inlesnit. Caracterul dualist al Planului Contabil
General din 1947 s-a datorat si influentelor unor important birocrati care sustineau folosirea unui
plan contabil national ca baza a dezvoltarii statisticilor nationale si aplanificarii economice
nationale.
Spre deosebire de planul contabil din 1942, cel din 1947 plasa intr-o categorie optional
contabilitatea de gestiune, excluzand posibilitatea folosirii Planului Contabil General ca pe un
instrument de supraveghere a costurilor de productie. Acesta are un character general si este
supus unor imbunatatiri continue, dar ramane facultative pentru intreprinderi.. acestui proiect I s-
au opus initial intreprinderile mari, care aveau o contabilitate organizata intr-un format integrat,
iar schimbarea lui ar fi implicat costuri foarte mari. In timp insa ele au luat in considerare
avantajele unui astfel de plan contabil si au acceptat aplicarea variantei elaborate in anul 1957.
Incepand cu anii ’70 apare necesitatea reglementarii contabile de inflatie, la care nu
raspundea utilizarea unui Plan Contabil General bazat pe costul istoric, dar mai ales nevoia unui
cadru normalizator care sa favorizeze expunerea economiei Frantei la influentele international si
la participarea pe pietele de capital. Ca raspuns la nevoia acestor schimbari, in franta , sub
influenta Directivei a IV-a europene , s-a conturat Planul Contabil General din 1982.
Planul Contabil General din 1982 a consacrat existent unui set de principia contabile care
reprezinta o baza conceputuala pentru contabilitate. Aceste principia se regasesc in dispozitiile
generale din textul legii, prescriptiile raportandu-se la metodele de evaluare si de determinare a
rezultatului precum si de cele de stabilire si prezentare a situatiilor financiare.
Planul Contabil General din 1982 a fost modificat ca urmare a legilor contabile si a
decretelor de aplicare corespunzatoare privind implementarea Directivelor a IV-a si aVII-a din
anii 1983, respective 1985-1986. S-au implementat astfel prevederile acestor directive referitoare
la : regulile pentru masurarea rezultatelor de exploatare, bazele intocmirii si prezentarii
conturilor anuale si a anexelor, introducand reglementari privind context si tranzactii specific.
Modificarile din 1986 au eliminat capitolul optional privind contabilitatea de gestiune si au
introdus un capitol relative la metodalogia de consolidare a conturilor. Au fost mentinute: lista
standardizata de conturi (planul de conturi), instructiunile si recomandarile pentru utilizarea
acestora, formatul standard al situatiilor financiare, precum si ceri ntele privind tinerea
conturilor.
Versiunea din 1999 al Planului Contabil Geneal a fost elaborate de Consiliul National al
Contabilitatii, pe baza regulamentului nr. 99-03 din 29 aprilie 1999 al Comitetului Reglementarii
contabile, prezentandu-se sub forma unui cod , care cuprinde cinci titluri, divizate in capitol,
sectiuni si subsectiuni
Titlul I. Obiectul si principiile contabilitatii;
Titlul II. Definitia activelor, pasivelor, veniturilor si cheltuielilor;
Titlul III. Reguli de contabilizare si evaluare;
Titlul IV. Tinerea , structura si functionarea conturilor;
Titlul V. Documente de sinteza.
In anul 1998 , Standish apreciaza ca efectele Planului Contabil General asupra
contabilitatii financiare si asupra prezentarii informatiilor in Franta au fost extraordinary de
profunde. Inca de la prima versiune din 1947, Planul Contabil General a format bazele pentru
educarea contabililor (prin instructiunile privind functionarea conturilor) si pentru expunerea
informatiilor derivate din contabilitatea financiara. Ca instrument de armonizare , Planul
Contabil General creeaza conditii favorabile pentru comunicarea intre contabili si utilizatori,
reflectata in terminologia contabila si in prezentarea situatiilor financiare, care au, astfel, un grad
inalt de omogenitate, mult mai mare decat a fost vreodata cazul in contabilitatea anglo-saxona.
Pe de alta parte, exagerarea importantei aspectelor fiscal si orientarea informatiei cu precadere
catre nevoile contabilitatii nationale constituie limite ale normalizarii prin Planul Contabil
General.

II.II Relaţia contabilitate-fiscalitatea

Rolul fiscalitatii asupra dezvoltarii contabilitatii constituie este unul dintre factorii ce
influenteaza contabilitatea intreprinderii, separarea intre contabilitate si fiscalitate nefiind, pe cat
se pare, la ordinea zilei in Franta.
 Aceasta influenta a fiscalitatii a aparut in Franta in 1920, ca urmarea a adoptarii legii din
1917 asupra impozitului pe beneficii. Intr-adevar, cum nu existau reguli contabile stabilite pentru
calcularea beneficiului contabil, acesta a fost determinat de reguli fiscal.
Prima apropriere intre contabilitate si fiscalitatea a aparut in 1958-1959 in cadrul reviziei
bilanturilor. Avantajele fiscal erau subordonate producerii unui bilant care sa se conformeze
Planului din 1947-1957.Acest Plan, desi nu era obligatoriu ,in sensul ca nu face obiectul vreunei
dispozitii legale care sa-l faca obligatoriu, a fost in realitatea urmat de toate societatile
comerciale si intreprinderile franceze.
Influenta fiscalitatii asupra contabilitatii s-a facut simtita si in continutul normelor,
deoarece, pentru a putea beneficia de un avantaj fiscal, intreprinderile sunt obligate sa-l
inregistreze in contabilitate. In consecinta, contabilitatea in Franta este partial supusa unor
constrangeri fiscal si , ca urmare, nu reflecta situatia economica si financiara reala a
intreprinderii.
Aceasta constatare trebuie evidentiata atat in conturile individuale, cat si in cele
consolidate. Intr-adevar, numai conturile individuale pot servi ca baza pentru calculul
impozitului, deci ele sunt singurele care contin aspect fiscal straine de activitatea intreprinderii.
In schimb, conturile consolidate fac abstractive de datele fiscal prin reprelucrarea conturilor
individuale, si, din aceasta cauza, se poate considera ca ele reflecta mai fidel situatia financiar-
contabila a societatii.

II.III Sistemul contabil francez in prezent

In present, formatul si continutul raportarii financiare in Franta sunt determinate de
Directivele IV si VII ale UE, fapt ce a fost reflectat in PCG (Planul Contabil General). Formatul
standardizat de utilizare generala este urmatorul:
1. Bilantul contabil de format orizontal si reflectarea obligatory a activelor, capitalului
propriu si datoriilor;
2. Raportul cu privire la rezultatele financiare ale formatului orizontal ( cheltuielile- in
stanga, veniturile- in dreapta) sau vertical;
3. Alte forme de raportare financiara, inclusive anexele si comentariile la ele.
In Planul de Conturi al Frnatei se evidentiaza: conturile principale, subconturi de ordinul
intai si doi, conturi analitice de ordinal intai si doi, etc.
 Fiecare cont separate poate fi impartit in cateva conturi cu adaugarea unei cifre. Trasatura
caracteristica a planului de conturi este urmatoarea:
- Conturi cu doua cifre, utilizate in majoritatea cazurilor pentru alcatuirea bilantului
contabil si determinarea rezultatului activitatii intreprinderii;
- Conturi cu doua cifre, a doua fiind cifra 9, utilizate pentru formarea provizioanelor
privind datoruia dubioasa (datoriile clientilor), amortizarea, alte provizioane care
reflecta micsorarea valorii activelor;
- Conturi cu trei cifre, ultimile fiind 1-8, care reflecta sumele detaliate privind
operatiile, suma totala acarora este prezentata intr-un nivel de clasificare mai inalt cu
un numar de doua cifre.
- Conturilor cu trei cifre, ultima cifra fiind 9, care prezinta conturi opuse conturilor
subgrupei respective.
-
Codificarea conturilor se efectueaza conform sistemului zecimal. In fiecare clasa de
conturi nu pot fi mai mult de zece conturi. In sistemul de codificare zecimala cifrele finale0 si 9
in conturi si subconturi au o anumita valoare economica. Conturile care se termina cu 0 reflecta
marimea totala a operatiilor economice omogene. De exemplu, contul 10 reflecta marimea totala
a capitalului si rezervelor intreprinderii, iar conturile 1-18 sunt prevazute pentru evident unor
surse de mijloace proprii.

II.IV Referențialul contabil național

In Franta, normele contabile sunt elaborate de catre Consiliul National al Contabilitatii

(CNC). Totusi, rolul acestui organism nu poate fi inteles fara a lua in calcul si celelalte organism
sau actori care pot intervene in procesul de stabilire a normelor, in mod direct sau indirect. Este
cazul organizatiilor si asociatiilor profesionale, al pietelor financiare sau al influentei europene in
materie de norme contabile.

In Franta, corpul contabililor este format din experti contabili si din comisari de conturi.
Orice persoana care a obtinut diploma de expert contabil poate exercita profesia de comisar de
conturi. In schimb, persoanele care nu au decat atestatul de comisar de conturi nu pot active ca
experti contabili. Exista compatibilitati intre aceste doua activitati, aceeasi persoana neputand sa
tina contabilitatea unei societati si sa o si revizuiasca. Aceste doua profesii sunt profesiii liberale.

Ordinul expertilor contabili (OEC) grupeaza totalitatea expertilor contabili care

profeseaza in mod liber si este insarcinat, ca urmare, sa defineasca criteriile de deontologie
profesionale sis a vegheze la repectarea lor.. Dar pe langa aceasta prima functie, OEC are, de
asemenea, misiunea de a raspunde dificultatilor cu care se confrunta membrii sai in exercitiul
functiunii si de a conduce activitati de formare si perfectionare.

Compania Nationala a Comisarilor de Conturi (CNCC) are o activitate orientate catre

audit si mai ales catre reglementarea profesiei de auditor. CNCC se ocupa de deontologia
profesiei, raspunde la problemele legate de practica contabilitatii, ia pozitie prin intermediul
revistei pe care o editeaza si al notelor de informare. De asemenea, CNCC defineste regulile de
audit si ca urmare, trebuie considerate organism de normalizare a activitatii de audit. In
consecinta, organizarea si gestionarea profesiei contabile in Franta au repercursiuni asupra
normelor contabile si de audit.

CONCLUZII

Contabilitatea, in ceea ce priveste tehnica si informatia, are obiectivul de a masura si de a

traduce activitatile unei entitati (activitati juridice pentru conturile sociale si activitati economice
pentru conturile consolidate). Dar aceasta masurare este afectata direct de regulile si normele de
elaborare care sunt la randul lor, rezultate ale unor elemente precum cultura, dezvoltarea
economica, istoria , institutiile in masura sa stabileasca reguli contabile. In acest sens
contabilitatea este o miza socio-culturala, care scoate in evidenta consensul social de la baza
contabilitatii.
Elaborarea regulilor contabile este un process politico-strategic complex, in care fiecare
parte isi poate apara propriile interese.
Aceste aspecte diverse care afecteaza contabilitatea demostreaza prin insasi existenta lor
caracterul contingent al contabilitatii. Termenul de contingent se refera la faptul ca, contabilitatea
evolueaza in timp si spatiu, in functie de diferite criterii care pot fi de ordin istoric, cultural,
economic. Contabilitatea nu este deci o masura fixa, ci mai curand o masura in evolutie, in
functie de diferite carcteristici.
De exemplu, bunurile achizitionate prin leasing nu sunt contabilizate intotdeauna la fel in
Franta, deoarece, la nivelul conturilor sociale, optica juridica a fost privilegiata, pe cand in
conturile consolidate si dupa exemplul practicii adoptate in tarile anglo-saxone abordarea
privilegiata este cea economica. Astfel, in Franta, bunurile achizitionate prin leasing sunt
contabilizate de societatea de leasing care este posesorul lor juridic in conturile sale sociale, pe
cand in Anglia si in conturile franceze consolidate bunurile sunt contabilizate in conturile
societatii utilizatoare, realitatea economica fiind astfel privilegiata sub forma juridical a
operatiunii.
Exista deci diferente de contabilizare pentru acelasi eveniment in functie de sistemul de
referinta contabil ales. Practica contabila este diferita deci in spatiu.
Alt exemplu, cazul provizioanelor de pensii. Acum cativa ani in Franta, contabilizarea si
inregistrarea lor in anexa nu erau obligatorii. Acum, firmele trebuie sa mentioneze in anexele
starilor lor financiare angajamentele pe care si le-au luat fata de salariatii lor si este posibil( darn
u obligatoriu deocamdata) de a scrie in in pasivul bilantului aceste angajamente prin intermediul
provizioanelor pentru pensii. Acest exemplu arata ca practica contabila evolueaza in timp pentru
aceeasi categorie de societati.
Aceste doua exemple ilustreaza faptul ca sistemul contabil este contingent,
adica este o functie cu un anumit numar de factori sau variabile care il influenteaza.
Factorii care influenteaza contabilitatea sunt de doua tipuri:
 pe de o parte, factorii care sunt legati de mediul specific al unei tari sau regiuni , sunt deci
factori de ordin cultural, istoric si economic, la care trebuie adaugat rolul pe care il joaca diferitii
actori (piete financiare, organizatii profesionale);
 pe de alta parte, factorii care sunt legati de functionarea organismelor de normalizare si, in
consecinta, de procesul de normalizare contabila adoptata de diferitele tari.
Conform abordarii teoretice al lui Klaus Luder intre variabilele care definesc contextual
national, adica mediul si finalitatea sistemului de informatii contabile exista o relatie. Cele trei
finalitati ale sistemului de informatii identificate in lucrarile lui Luder sunt:
- Informarea publicului;
- Informarea de tip legalist;
- Informarea gestionarilor.

Iar variabilele care definesc contextual national sunt:

1. Importanta relativa a tertilor, a actionarilor, a pietelor financiare, a statului si a
gestionarilor interni. De exemplu, in Anglia, pietele financiare si actionarii sunt, prin
comparative, mai importanti decat ceilalti utilizatori si influenteaza astfel finalitatea informatiilor
financiare si contabile in functie de propriile lor nevoi. In Franta, Situatia este mai complexa,
deoarece trebuie facuta diferenta intre conturile sociale care au o finalitate juridical si fiscala
importanta si conturile consolidate, care au o optica mai economica orientate catre informarea
actionarilor si a pietelor financiare.
2. Locul contabilitatii este in cadrul dreptului. Aceasta a doua variabila se ocupa de sistemul
legal care face referinta ori la sistemul de drept scris de tarile latine si germanice, ori la sistemul
anglo-saxon de drept cutumier.
3. Cea de-a treia variabila integreaza rolul si influenta profesionistilor contabilitatii si ai
auditului dezvoltarii normelor contabile. In acest mod, in Marea Britanie normalizarea contabila
revine in sarcina profesiunii contabile, pe cand in Franta si pentru majoritatea tarilor europene
continentale, normalizarea contabila intra in atributiunile statului
 BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Ristea, Lavinia Olimid, Daniela Artemisa Calu, Sisteme contabile

comparate, Editura CECCAR, Bucuresti, 2006