Universitatea “Transilvania”Brașov

Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor

Specializarea Relații Economice Internaționale

REGLEMENTĂRI ȘI RAPORTĂRI
FINANCIARE POTRIVIT IAS/IFRS ÎN
ROMÂNIA SI ÎN ITALIA

BRAȘOV
2012
 CUPRINS

Nr. Crt CAPITOL Pagina

Capitolul I. Notiuni privind convergenta si normalizarea

1. Pag. 2
contabila

2. Capitolul II. Particularitati contabile si fiscale in cele 2 state Pag. 17

3. Capitolul III. Situatii financiare. Evaluare si intocmire Pag. 48

4. Capitolul IV. Prezentarea celor 2 entitati economice Pag. 66

Capitolul V. Studiu comparativ al rapoartelor financiare in cazul

5. Pag. 69
celor 2 entitati

6. Capitolul VI. Concluzii si propuneri Pag. 73

7. Bibliografie Pag. 76
 CAPITOLUL I
NOȚIUNI PRIVIND CONVERGENȚA ȘI NORMALIZAREA
CONTABILITĂȚII

1.1 Procesul de reformă contabilă și de asimilare a IAS / IFRS în România

Reforma contabilă în România a început după decembrie 1989. În decembrie 1989
sistemul societății economice a cunoscut o ruptură fundamentală, caracterizată prin negarea
totală a valorilor centralismului si adoptarea valorilor economiei de piață printr-un liberalism mai
mult sau mai puțin controlat.
Această schimbare a sistemului economiei a necesitat și încă necesită mari costuri sociale
și impune o reformă a sistemului de contabilitate din România.
Profesia contabilă liberală franceză a recomandat României o versiune a sistemului
contabil vest-european inspirată din planul contabil francez, versiune adoptată si generalizată în
România începând cu 1 ianuarie 1994. Această versiune are meritul de a introduce în sistemul
contabil românesc următoarele valori contabile:
-recursul de la normele și reglementările contabile detaliate la principii și convenții
contabile general adminisibile;
-recursul la dualismul contabil tranșant între contabilitatea financiară și contabilitatea de
gestiune;
-recursul la prioritatea conturilor anuale - sistemul financiar în raport cu sistemele
conturilor contabile curente;
-recursul de la informația contabila exhaustivă la informația contabilă relevantă,
pertinentă.
Evoluția procesului de reformă contabilă declanșat în 1990 a vizat și vizează
perfecționarea sistemului contabil românesc pe baza unor principii și reguli prevăzute de
directivele UE și Standardele Internaționale de Contabilitate, astfel încât situațiile financiare
întocmite de întreprinderi să răspundă cerințelor unor categorii cât mai largi de utilizatori.
O periodizare posibilă a evoluției reformei contabile în România ar cuprinde:
-perioada 1990-1994 caracterizată prin dispută în plan doctrinar între adepții și adversarii
unei reforme contabile de profunzime. În această perioadă a avut loc doar o cosmetizare a
vechiului sistem contabil realizată sub deviza adversarilor reformei contabile de profunzime,
anume: câteva conturi noi, câteva conturi eliminate, schimbarea titlului la altele, eventual o altă
simbolizare a conturilor.
-perioada 1994-1999 caracterizată prin acceptarea largă pe plan doctrinar a necesităților
unei reforme contabile de profunzime. În plan aplicativ și reglementar s-a trecut la
complementarea unui sistem contabil dualist (contabilitate de gestiune și contabilitate financiară)
de inspirație vest-european nediferențiat pe categorii de agenți economici. S-a elaborat un nou
drept contabil în lucrarea "Sistemul contabil al agenților economici din România" editată de
Ministerul Finanțelor în 1994, care inserează Legea Contabilității 82/1991 care a fost modificată
și completată. Prin HG nr 74/1993 s-au aprobat Regulamentul de aplicare a legii contabilității,
Planul de conturi general și Normele metodologice de utilizare a conturilor contabile,
monografia privind înregistrarea în contabilitate a principalelor operații economico-financiare,
conținutul și structura principalelor registre de contabilitate: Registrul jurnal, Registrul inventar,
Cartea Mare și bilanțul contabil compus din situația patrimoniului, Contul de profit și pierderi și
Anexe.
OG nr 61/2001 stipulează întocmirea în plus a Situațiilor privind modificarea capitalurilor
proprii și Situatia fluxurilor de trezorerie.
Anul 1999 marchează prin elaborarea de Ministerul Finanțelor a programului național de
armonizare a legislatiei contabile cu directivele europene si asimilarea IAS.
Începând cu situatiile financiare ale anului 2000 intră sub incidența acestui program trei
categorii de unități:
-întreprinderile cotate la Bursa de Valori;
-Regiile autonome, companiile, societățile naționale și alte întreprinderi de interes
național;
-întreprinderile ce acționează pe piețele de capital (societăți de valori mobiliare).
Începând cu exercițiul financiar al anului 2001, reglementările de armonizare a
contabilității românești cu IAS s-au extins la o a patra categorie de întreprinderi.
În anul 2008, Legea Contabilității a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr.
454 din 18 iunie 2008, suferind mici modificări. Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 37
din 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 22 aprilie 2011, au
fost aduse modificări și completări Legii Contabilității nr. 82/1991, republicată. Cele mai
importante modificări au fost urmatoarele:
➢ Organizarea și conducerea contabilității care potrivit noilor prevederi, categoriile care
au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea financiară în partida dublă și să
întocmească situații financiare anuale sunt societățile comerciale, societățile / companiile
naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare și celelalte
 persoane juridice, instituțiile publice, asociațiile și celelalte persoane juridice cu și fără
scop patrimonial, organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act
constitutiv, fondurile de pensii facultative și fondurile de pensii administrate privat;
➢ Statutul persoanelor fizice, prin care persoanele fizice care desfășoară activități
producătoare de venituri au obligația să conducă contabilitate simplificată, bazată pe
regulile contabilității în partida simplă. Aceste persoane întocmesc Registrul – jurnal de
încasări și plăți și Registrul – inventar.
➢ Entitățile care în exercițiul financiar precedent au înregistrat o cifră de afaceri netă sub
echivalentul în lei al sumei de 35.000 euro și totalul activelor sub echivalentul în lei al
sumei de 35.000 euro pot opta pentru un sistem simplificat de contabilitate. Prin sistem
simplificat de contabilitate se înțelege un set de reguli privind evaluarea, înregistrarea
elementelor patrimoniale utilizand un plan de conturi simplificat și prezentarea acestora
în situațiile financiare anuale ce cuprind bilanț și cont de profit și pierdere simplificate.
➢ Entitățile care conduc contabilitatea în partidă dublă au obligația să întocmească
balanța de verificare, cel puțin la încheierea exercițiului financiar, la termenele de
întocmire a situațiilor financiare, a raportărilor contabile, precum și la finele perioadei
pentru care entitatea trebuie sa întocmească declarația privind impozitul pe profit / venit.
Entitățile care utilizează sisteme informatice de prelucrare automată a datelor au obligația
să asigure prelucrarea datelor înregistrate în contabilitate, controlul și păstrarea acestora
pe suporturi tehnice timp de 10 ani.

Implementarea IAS / IFRS în ROMÂNIA

Producţia şi comunicarea unor informaţii financiare relevante, credibile,
comparabile, care să utilizeze un limbaj contabil comun în măsură să asigure
comunicarea între toate categoriile de utilizatori de informaţii sunt vitale mediului de afaceri.
Unica soluţie pentru realizarea acestor cerinţe este armonizarea / covergenţa /
conformitatea contabilităţii româneşti cu prevederile aquis-ului comunitar şi, implicit, aplicarea
efectivă a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară IAS / IFRS.
Fără să vorbim de o contabilitate conformă cu IAS, nu putem să facem aprecieri
despre IFRS,deci:
A. SCURT ISTORIC AL APLICĂRII STANDARDELOR INTERNAŢIONALE DE
CONTABILITATE - IAS ÎN ROMÂNIA.
Februarie 2001: Ministerul Finanțelor Publice a implementat gradual reforma
Reglementărilor Contabile din Romania, inițial prin adoptarea Ordinului Ministerului Finanțelor
Publice nr.94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, ordin
urmat ulterior de o serie de alte ordine specifice instituțiilor bancare, societăților de asigurari cât
și instituțiilor reglementate și supravegheate de Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare.
OMF nr. 94/2001 prevede aplicarea limitată a Standardelor Internaţionale de Contabilitate în
cazul societăţilor româneşti cum ar fi ajustările la efectele inflației (IAS 29/SIC 19/SIC 30) și
necesitatea consolidării (IAS 22/IAS 27/IAS 28).
Astfel, Ordinul:
• prevede societăţile cărora li se aplică, selectate gradual, în funcţie de îndeplinirea
anumitor criterii de mărime;
• combină Directiva a IV-a a UE cu IAS, fapt care conduce la anumite excepţii de la
aplicarea integrală a IAS;
• nu prezintă prevederi referitoare la consolidarea conturilor;
• menţionează anumite reglementări naţionale care se vor aplica/în loc de IAS.
Octombrie 2001: Adoptarea OMF 1982/5/2001 referitor la aplicarea reglementărilor
contabile aliniate la IAS şi Normele UE în cazul instituţiilor de credit. Acesta este echivalentul
OMF 94/2001 pentru bănci şi instituţiile de creditare.
Februarie 2002: Adoptarea OMF 306/2002 referitor la aplicarea reglementărilor contabile
aliniate la IAS şi Normele UE în cazul societăţilor mici. Acesta cuprinde standarde contabile
“restrânse” aplicabile în cazul societăţilor mici.
Decembrie 2002: Adoptarea OMF 1742/2002 referitor la aplicarea reglementărilor
contabile aliniate la IAS şi Normele UE în cazul instituţiilor supervizate de Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare (CNVM). Acest Ordin este echivalentul OMF 94/2001 pentru societăţile
cotate la Bursă, brokeri, fonduri de investiţii etc.
Iulie 2003: Adoptarea OMF 815/2003 referitor la formatele rapoartelor semianuale ale
societăţilor. Ordinul prevede că toate societăţile trebuie să raporteze la 30 iunie şi stabileşte
formatul de raportare.
Octombrie 2003: Adoptarea Hotărârii Ministerului Finanţelor Publce referitoare la
interacţiunea dintre normele fiscale şi noile reglementări contabile contabile, referindu-se la o
serie de aspecte referitoare la reconcilierea rezultatului contabil cu cel impozabil.
B. SALTUL CĂTRE IFRS
În decembrie 2003, Ministerul Finanţelor Publice a publicat OMF 1827/2003 care
clarifică aplicarea viitoare a standardelor internaţionale în România, preluate sub denumirea de
International Financial Reporting Standards (IFRS) - Standarde Internaţionale de Raportare
Financiară. România va beneficia enorm ca urmare a acestei decizii nu doar din perspectiva
armonizării cu legislaţia Uniunii Europene, ci şi a faptului că firmele din Romania vor utiliza un
cadru contabil recunoscut la nivel mondial, bazat pe conceptul de imagine justă şi fidelă – o
măsură mult aşteptată de toată comunitatea de afaceri.
În conformitate cu ordinul mai sus amintit, începând cu situaţiile financiare ale anului
2006, Standardele Internationale de Raportare Financiara (IFRS), aşa cum sunt prezentate şi
publicate de Consiliul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate, IASB-International
Accounting Standards Board, se aplică de către următoarele categorii de persoane juridice:
Persoane juridice care aplică OMF 94/2001:
- Instituţii de credit;
- Societăţi de asigurare şi reasigurare;
- Instituţii reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare;
- Companii şi societăţi naţionale;
- Regii autonome şi alte persoane juridice de interes public;
- Societăţi comerciale care urmează să fie consolidate de către o persoană juridică care
aplică IFRS;
- Persoane juridice care la sfârșitul anului precedent îndeplinesc două dintre următoarele
trei criterii: cifra de afaceri peste 7,3 milioane Euro, total active peste 3,65 milioane
Euro, numar mediu de salariaţi peste 50, alte persoane juridice pe baza aprobării
Ministerului Finanţelor Publice.
Situaţiile financiare ale entităţilor care aplică IFRS vor fi auditate de către auditori
financiari, membri ai Camerei Auditorilor Financiari din România.
Perioada de aplicare a IFRS-urilor se delimitează după cum urmează:
Etapa 1: 1 ianuarie 2005 – 31 decembrie 2005, denumită perioada de tranziţie, perioada
retratării situaţiilor financiare sau perioada comparativă. În această etapă, baza contabilităţii
primare este conformă cu referenţialul anterior (OMF 94/2001 sau OMF 306/2002), situaţiile
financiare sunt întocmite conform referenţialului anterior.
În această etapă au loc:
- recunoaşterea activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii în conformitate cu cerinţele
IFRS;
- recunoaşterea activelor şi datoriilor care nu sunt permise de IFRS;
- reclasificarea tuturor activelor şi datoriilor în conformitate cu IFRS;
- reevaluarea sau reajustarea activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii în conformitate cu
IFRS, unde utilitatea valorii juste se personalizează drept cost estimatoare diferenţele rezultate
din recunoaştere, derecunoaştere şi ajustare la evaluare vor fi tratate ca elemente de capitaluri
proprii. Se dă curs astfel, conceptului de ajustări privind menţinerea capitalului, concept
prezentat în cadrul general IFRS.
 Tipurile de înregistrări contabile se prezimtă astfel:
a. Câştiguri rezultate din retratare:
Conturi de active şi pasive bilanţiere = Conturi de capitaluri proprii, şi
Conturi de capitaluri proprii = Impozite amânate (datorii)
b. Pierderi rezultate din retratare:
Conturi de capitaluri proprii = Conturi de active şi pasive bilanţiere, si
Impozite amânate (creanţe) =Conturi de capitaluri proprii
Etapa 2: 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2006, denumită perioada de aplicare efectivă sau
perioada întocmirii primelor situaţii financiare conform IFRS, definită prin: retratarea conform
IFRS a informaţiilor prezentate în situaţiile financiare de şla 31 decembrie 2005. Pentru a asigura
informaţia comparativă, retratarea vizează atât informaţiile iniţiale corespunzătoare momentului
1 ianuarie 2005, cât şi a informaţiilor finale la 31 decembrie 2005.
Altfel spus, este aplicarea retroactivă integrală a tuturor IFRS-urilor, astfel încât, la 31
decembrie 2006 se întocmesc primele situaţii financiare conform IFRS. Acesta este un moment
deosebit de important pentru sistemul contabil din Romania şi trebuie recunoscut meritul
Ministerului Finantelor Publice din această perspectivă, dar reprezintă, în acelaşi timp, o
provocare pentru societăţile vizate de prevederile menţionate, implicţiile pentru acestea fiind
multiple. Dintre acestea menţionăm:
• Înţelegerea principalelor probleme şi a impactului potenţial al acestora;
• Planificarea, alocarea responsabilităţilor şi solutionarea problemelor;
• Instruirea personalului în ceea ce priveşte noile sisteme şi implicaţiile practice ale
IFRS asupra activităţii zilnice a acestora;
• Generarea noilor informaţii şi asigurarea calităţii acestora;
• Adaptarea sistemelor informatice şi a procedurilor în funcţie de cerinţele IFRS;
• Eliminarea eventualelor deficienţe ale operaţiunilor financiare din perspectiva
cerinţelor IFRS;
• Întocmirea bugetelor şi previziunilor conform cerinţelor IFRS;
• Dezvoltarea unei strategii de comunicare menită să pregatească piaţa şi părţile
implicate în ce priveste impactul potenţial asupra principalilor indicatori ai performanţei conform
IFRS;
• Evaluarea consecinţelor asupra datelor pentru raportarea fiscal[ locală şi a
implicaţiilor asupra preţului de transfer;
Adoptarea IFRS reprezintă mai mult decât o modificare a reglementarilor contabile. Este
un nou sistem de evaluare a performanţei – un nou sistem de proceduri – care trebuie adoptat la
nivelul întregii organizaţii. Acesta va schimba modul de lucru şi, de asemenea, este posibil să
impună schimbări decisive în ceeea ce priveşte managementul strategic şi contabil.
În principal, implicaţiile strict de natură contabilă se referă la:
• Aplicarea integrală a anumitor standarde care nu au fost aplicate anterior în
practică(IAS 39 Instrumente financiare, IAS 36 Deprecierea activelor etc.);
• Se vor aplica noi standarde IFRS (IFRS1 Aplicarea pentru prima dată a standardelor
internaţionale de raportare financiară şi standardul prin care sunt revizuite 13 Alte standarde) şi
va fi retras IAS 15 Informaţii care reflectă efectele variaţiei preţurilor;
• Este posibil ca reglementările fiscale să nu ţină pasul cu reglementările contabile, iar
implicaţiile fiscale ale anumitor tranzacţii putea fi neclare. Ca urmare, pot apărea conflicte cu
autorităţile fiscale. Este acesta un proces simplu si direct? Arareori. Un simplu exercitiu tehnic
pentru functia financiară? Niciodată, deoarece:
• Întreaga bază de raportare către părţile interesate se va modifica. Pentru multe companii
acest lucru înseamnă o serie de schimbări fundamentale - schimbări care pot afecta intreaga
activitate, de la relaţiile cu investitorii până la procedurile zilnice – şi care pot influenţa
viabilitatea unor produse şi chiar profitabilitatea activităţii în sine;
• Este necesar ca societatea să aloce o perioadă considerabilă de timp planificării şi
implementării modificărilor necesare şi integrării lor la nivel de societate, astfel încât acest
proces sa nu diminueze eficienţa activităţilor zilnice. Se sugerează că cea mai buna modalitate de
a realiza acest lucru este trecerea la aplicarea IFRS paralel în trei zone de activitate:
1. Modificarea cifrelor
Această activitate trebuie să se considere printre principalele obiective: colectarea datelor,
colarea şi întelegerea completă a cifrelor conform IFRS, prezentarea informaţiilor, raportarea pe
segmente şi evaluarea necesităţii provizionului pentru deprecierea activelor. Aceasta activitate va
permite companiilor să întocmiească situaţii financiare IFRS comparabile cu rapoartele curente
şi care, eventual, le înlocuieste pe acestea.
O modificare de tipul acesta a fost experimentată de curand prin implementarea OMF
94/2001. Dar este la fel de important să se urmarească modul în care informaţiile IFRS vor afecta
percepţia performanţei operaţiunilor respectivei companii.
Companiile trebuie să analizeze diferenţele dintre IFRS şi reglementarile contabile pe
care le aplică (fie OMF 94/2001, fie OMF 306/2002). Printre diferenţele dintre IFRS si OMF
94/2001 se numară aspectele referitoare la contabilitatea inflaţiei şi contabilitatea combinărilor
de întreprinderi, care au fost excluse în mod specific din aria de aplicabilitate a OMF 94/2001.
Alte astfel de diferenţe pot include cerinţele referitoare la instrumentele financiare şi
impozitul amânat care, deși prevăzute de OMF 94/2001, au fost aplicate arareori în practică.
 Cerințele privind evaluarea imobilizarilor corporale şi deprecierea activelor au fost de
asemenea aplicate inconsecvent în multe cazuri. Va fi mult mai dificil să se tolereze astfel de
abateri în momentul adoptarii integrale a IFRS. Aceasta se datorează faptului ca întregul proces
de raportare va fi mult mai transparent şi, drept urmare, va fi mai uşor să se identifice acele
companii care nu reuşesc să se conformeze tuturor cerintelor.
Efectul adoptării IFRS asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi poate, de asemenea, să
varieze în funcţie de domeniul economic în care îşi desfăşoara activitatea şi în funcţie de
reglementările contabile din Romania aplicate anterior de către entitate. În sectorul
telecomunicaţiilor, de exemplu, societăţile se vor confrunta cu probleme mult mai semnificative
legate de deprecierea activelor.
În industria farmaceutică, contabilitatea cheltuielilor de cercetare, a mărcilor înregistrate
şi a patentelor, poate creşte în complexitate. În domeniul serviciilor financiare, valorii juste a
provizioanelor i se poate asocia o volatilitate mai mare a profiturilor.
În cazul multor companii, de exemplu, clauzele care reglementează împrumuturile se
referă la publicarea informaţiilor financiare. Având în vedere că aceste informaţii se pot modifica
în conformitate cu IFRS, există riscul ca anumite clauze ale contractelor de împrumut să nu mai
fie respectate. În consecinţă, potenţialele efecte şi renegocierea clauzelor pentru perioade
începând cu 2006 vor fi doar unele dintre multele aspecte critice care vor necesita soluţionarea
de către societăţile care adoptă implementarea IFRS.
2. Modificari în ceeea ce priveşte activitatea
Concomitent, va fi necesar să se anticipeze şi să se planifice modificările politicilor
contabile şi a procedurilor de raportare, sistemele informatice financiare şi de management,
cunoştintele şi competenţele personalului la toate nivelurile firmei. Pe de alta parte, aceasta este
o potenţială oportunitate de restructurare şi optimizare a costurilor, de integrare şi raţionalizare,
de aliniere la principiile de calitate impuse de UE. Un alt aspect important este cel legat de
managementul percepţiei acţionarilor şi a pieţei.
3. Managementul schimbării
Companiile vor trebui să fie pregătite să controleze aceste schimbari în timp, astfel încat
să se asigure că procedurile sunt implementate eficient, şi că, pe parcursul diverselor etape ale
tranziţiei spre adoptarea IFRS, activitatea operaţională se desfaşoară fără perturbări.
-Cine ar putea fi cel mai bun manager de proiect?
- Ar trebui ca responsabilitatea generală sa revină unei persoane din cadrul funcţiei
financiare?
- Cine dispune de competenţele necesare pentru a defini clar rolurile, responsabilităţile şi
resursele necesare, pentru a crea un plan al proiectului pe baza căruia tranziţia spre IFRS să poată
fi realizată, pentru a controla evoluţia de o manieră pro-activă, pentru a soluţiona problemele şi a
acţiona cu autoritate în procesul de luare a deciziilor şi pentru a comunica efectiv cu cei implicaţi
în această activitate?
Adoptarea IFRS reprezintă o schimbare importantă pentru majoritatea firmelor. Pentru ca
acest proces să aibă succes, conducerea de vârf va trebui să se implice direct. Societăţile vor
desfaşura simultan mai multe proiecte pe parcursul mai multor ani – astfel încât va fi necesară
implicarea personalului de la nivelul intregii societăţi.
O societate europeană a întocmit recent primele situaţii financiare în conformitate cu
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) şi a constatat cu surprindere că
rentabilitatea capitalului angajat a scăzut cu 10 procente. Este clar că trecerea la IFRS însemnă
mai mult decât o recalculare.
Standardele Internaţionale de Raportare Fnanciară reprezintă atât standarde (IAS) cât şi
interpretări adoptate de IASB. Până în prezent, acest organism al normalizării contabile
internaţionale a dat publicităţii un număr de cinci IFRS-uri, după cum urmează:
IFRS 1 Aplicarea pentru prima dată a Standardelor Internaţională de Raportare Financiară
(First-time Adoption of International Finamcial Reporting Standards);
IFRS 2 Plăţi bazate pe acţiuni (Share-based Payment);
IFRS 3 Combinări de întreprinderi (Business Combinations);
IFRS 4 Contractele de asigurări (Insurance Contracts);
IFRS 5 Activele pe termen lung deţinute pentru vânzare şi activităţile întrerupte (Non-
current Assets Held for Sale and Discontinued Operations).

C. Avantajele aplicării IFRS în România

Prin trecerea la aplicarea IFRS, societăţile vor adopta un limbaj global de raportare
financiară care le va permite sa fie percepute corect, indiferent de originea utilizatorilor. Multe
dintre societăţile europene au constatat deja că prin adoptarea IFRS au acces la pieţele
internaţionale de capital, îşi pot reduce cheltuielile şi pot derula mai uşor tranzacţii
internaţionale.
Este improbabil ca o raportare financiară care nu este înţeleasă cu uşurinţă de toţi
utilizatorii să ofere unei societăţi oportunităţi noi de afaceri sau capital suplimentar. Acesta este
motivul pentru care un număr semnificativ de societăţi, fie trec voluntar la aplicarea IFRS
(inclusiv entităţi din Romania) fie li se impune de catre guverne sa ia această masură.
Comunicarea într-un limbaj unic asigură un nivel mai mare de încredere şi duce la
creşterea posibilităţilor de acces la piaţa de capital. De asemenea, permite grupurilor
multinaţionale să aplice principii contabile comune la nivelul tuturor filialelor, fapt care poate
optimiza comunicarea internă, precum şi calitatea raportării către conducere.
În acelaşi timp, aplicarea IFRS poate facilita procesele de achiziţii şi vânzări prin
asigurarea unui nivel mai mare de încredere, relevanţă şi consecvenţă a interpretării contabile.
Pe pieţele cu un nivel concurenţial în creştere, aplicarea IFRS permite societăţilor să se
raporteze la alte societăţi similare de la nivel mondial şi permite investitorilor şi altor utilizatori
interesaţi să compare performanţa societăţii cu competitori de la nivel global.

1.2. Procesul de reformă contabilă şi de asimilare a IAS/IFRS în Italia

În lumina dispoziţiilor naţionale şi comunitare, aplicarea principiilor contabile IAS/IFRS
şi noile informaţii ale situaţiilor financiare fac obiectul analizei şi cercetării de către profesionişti
şi toţi operatorii economici. Având în vedere cerinţă de adoptare a standardelor IAS/IFRS din
2005, întreprinderile sunt obligate să se confrunte cu noile standarde de contabilitate.
Pe baza cadrului de reglementare actual, IAS /IFRS ar trebui să influenţeze elaborarea
situaţiilor financiare în majoritatea întreprinderilor italiene începând cu 1 ianuarie 2005. Unele
societăţi vor fi obligate, altele, deşi nu este prevăzut, ar putea fi forţate să adopte norme
contabile diferite decât cele actuale. În acest scop este necesară distingerea societăţilor care în
virtutea unei obligaţii sau opţiuni aplică IAS/IFRS de societăţile care nu aplică.
SOCIETĂŢI CARE APLICĂ IAS/IFRS:
Regulamentul CE nr. 1606/2002, din 19 iulie 2002 obligă societăţile listate de UE, de la 1
ianuarie 2005 să redacteze situaţii financiare consolidate conform standardelor internaţionale de
contabilitate.
Regulamentul prevede de asemenea că IAS / IFRS se aplică de la 1 ianuarie 2007 pentru
societăţile:
• ale căror titluri de creanţă sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a
oricărui Stat membru;
• ale căror valori mobiliare sunt tranzacţionate public într-o ţară terţă şi, în acest
scop, utilizând deja standardele acceptate la nivel internaţional (principiile de contabilitate
americană în conformitate cu U. S. GAAP).
Regulamentul prevede ca adoptarea standardelor internaţionale de contabilitate este
supusă, în fiecare caz, la aprobarea acestora de către Comisia Europeană. Comisia Europeană,
după consultarea ţărilor membre în ACR (Comitetul de reglementare contabilă) şi după ce a
primit acceptul de la EFRAG a aprobat principiile generale ale IAS emise prin Regulamentul
(CE) din 29 septembrie 2003, nr. 1725/2003.
 REGULAMENTUL (CE) NR 1725/2003
Regulamentul (CE) nr 1725/2003 a aprobat în mod oficial toate cele 41 de IASB 33 şi
interpretări ŞIC cu excepţia IAS 32 şi IAS 39. Cu toate acestea se remarca că rezultat al
modificărilor intervenite în cursul anilor 2002 şi 2003 ca o parte din standardele IAS sunr parţial
depăşite. IAS revizuite se definitivează abia în 2004 şi trebuie reexaminate de Comisie.
LEGEA COMUNITARĂ 2003
Legea comunitară din 2003 a prevăzut cerinţa de adoptare a standardelor internaţionale de
redactare a situaţiile financiare pentru companiile listate şi situaţiile financiare consolidate pentru
companiile care au instrumente financiare distribuite public.
Regulamentul 1606/2002 lasă opţiunea Statelor membre de a autoriza sau obliga la
utilizarea standardelor internaţionale de contabilitate: societăţile listate pentru situaţiile
financiare, toate societăţile nelistate pentru situaţiile financiare şi pentru situaţiile financiare
consolidate.
Italia a folosit această opţiune prin adoptarea Legii din 31 octombrie 2003, nr.306 care
prevede ca Guvernul este delegat să adopte până la 30 noiembrie 2004 unul sau mai multe
decrete legislative pentru exercitarea acestei opţiuni.
În special, această lege dispune obligaţia de a adopta standardele contabile internaţionale
în redactarea:
• situaţiilor financiare ale "societăţilor cotate"
• situaţiilor financiare consolidate ale societăţilor care au instrumente financiare
distribuite public
• situaţiilor financiare consolidate ale băncilor şi intermediarilor financiari
supravegheaţi de Banca Italiei
• situaţiilor financiare consolidate ale firmelor de asigurări.
Aplicarea IAS/IFRS este, însă facultativă pentru redactarea situaţiilor financiare sau
situaţiilor financiare consolidate ale societăţilor necotate şi este exclusă în cazul societăţilor de
asigurare necotate şi pentru societăţile care pot redacta situaţii financiare în formă prescurtata.
Legea comunitară 2003, în cele din urmă, prevede eventuala modificare a legislaţiei
fiscale privind veniturile întreprinderii în vederea armonizării cu inovaţiile care decurg din
aplicare IAS/IFRS şi cu coordonarea dispoziţiilor existente în ceea ce priveşte situaţiile
financiare cu cele care decurg din adoptarea standardelor internaţionale.
SOCIETĂŢILE CARE NU APLICA IAS/IFRS
Societăţile necotate care nu aplica standardele internaţionale de contabilitate şi care în
conformitate cu Legea comunitară sunt excluse, continua să aplice legislaţia şi practica internă în
ceea ce priveşte situaţiile financiare, modificate corespunzător în urma introducerii de noi
directive.
De fapt, în scopul de a omogeniza situaţiile financiare în conformitate cu IAS / IFRS (de
către companiile cotate la bursă şi reglementate de alte dispoziţii comunitare) şi situaţiilor
financiare întocmite în conformitate cu normele interne, aceste directive au fost modificate
pentru a le face compatibile cu standardele internaţionale de contabilitate.
Directiva din 27 septembrie 2001, nr 65/2001/CE şi Directiva din 18 septembrie 2003, nr
51/2003/CE au făcut următoarele modificări:
• Directiva nr 78/660/CEE (Directiva IV - situaţiile financiare);
• Directiva nr 83/349/CEE (Directiva VII - situaţiile financiare consolidate);
• Directiva nr 86/635/CEE (Bănci şi alte instituţii financiare);
• Directiva nr 91/674/CEE (Societăţi de asigurări).
În urma acestor modificări, legislaţia internă cu privire la situaţiile financiare trebuie să
adopte noi criterii contabile. Legiuitorul naţional trebuie să aplice aceste directive până la 31
decembrie 2003 ((Directiva nr 65/2001/CE), respectiv 31 decembrie 2004 (Directiva nr
51/2003/CE ).
DIRECTIVA NR 65/2001/CE ŞI DIRECTIVA NR 51/2003/CE
Directiva nr 65/2001/CE introduce evaluarea la valoarea justă "valore equo" a
instrumentelor financiare, inclusiv a instrumentelor derivate, cum este prevăzut în IAS 39
"Instrumente Financiare: recunoaştere şi contabilizare".
Această directivă a fost aplicată în Italia, prin Decretul de lege nr.394 din 31 decembrie
2003. Decretul se limitează să prevadă doar introducerea unor informaţii cu privire la valoarea
justă a instrumentelor financiare în notele explicative şi rapoarte, ambele cu referire la situaţiile
financiare anuale şi consolidate, fără a prevede vreo modificare substanţială în structura
bilanţului sau a contului de profit şi pierdere şi criteriile de evaluare. Aceste dispoziţii vor intra
în vigoare de la 1 ianuarie 2005.
Dacă Directiva 65/2001/CE se concentra exclusiv pe introducerea criteriului „valoarea
justă”, modificările intervenite prin Directiva 51/2003/CE are caractere mai generale.
Principalele noutăţi introduse cu Directiva 51/2003/CE sunt: includerea de declaraţii
suplimentare cu privire la bilanţ, contul de profit şi pierdere şi la note (Fluxul de numerar şi
declaraţia de mişcări în capitaluri proprii), includerea în principiile generale a principiului de
prevalenta a economicului asupra juridicului, posibilitatea de a reevalua activele corporale şi
necorporale, aplicarea valorii juste şi în evaluarea instrumentelor financiare diverse.
 Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că punerea în aplicare a directivelor nr.
65/2001/CE şi nr 51/2003/CE nu consimte eliminarea tuturor incompatibilităţilor cu standardele
internaţionale de contabilitate.

PROIECTE DE CONVERGENŢĂ
Dacă în Evul Mediu, în contabilitate vorbim de maeştrii italieni, în revoluţia industrială
britanică de contabilitate anglo-saxonă, astăzi cea mai asiduă munca de cercetare în domeniul
contabilităţii se desfăşoară în S.U.A. Între sistemul american şi cel britanic, diferenţele sunt din
ce în ce mai mari. Statele Unite au propriile principii de prezentare a informaţiei contabile (UŞ
GAAP) ceea ce pune în dificultate Instituţia Internaţională de Standarde (IAS) privind
armonizarea şi cu sistemul american.
În 1973 ia fiinţă în Statele Unite ale Americii Comitetul Normelor de Contabilitate
Financiară (Financial Accounting Standards Board - FASB). Începând cu această dată, FASB
devine organul responsabil cu promulgarea normelor contabile americane cunoscute sub numele
de UŞ GAAP (United States General Accounting Principles).
Activităţile FASB sunt supravegheate de Fundaţia Contabilităţii Financiare (Financial
Accounting Foundation - FAF). FASB număra 7 membri care sunt permanenţi şi remuneraţi. Ei
sunt numiţi pentru 5 ani, iar mandatul lor poate fi reînnoit. Comitetul FASB nu trebuie să
prezinte dare de seamă decât în fata FAF. FASB este asistat de o echipă de aproximativ 40 de
specialişti, fără a include în acest număr personalul administrativ.
El emite 2 categorii de texte:
• enunţuri ale conceptelor de contabilitate financiară, pe care se bazează normele de
întocmire şi prezentare a conturilor, dar care nu constituie GAAPuri;
• enunţuri ale Standardelor de contabilitate financiară, care definesc regulile contabile
aplicabile întocmirii şi prezentării situaţiilor financiare şi care sunt considerate GAAP.
Recent a fost lansat un nou concept normativ în contabilitate: “Covergenta
contabila internaţională”, deoarece conceptul de “Armonizare contabilă internaţională” nu a dat şi nu se
întrevede, ca într-un viitor predictibil, să dea rezultatele scontate.
Printr-un comunicat de presa din 29 octombrie 2002 FASB şi IASB au anunţat începerea
colaborării privind convergenta standardelor globale de contabilitate. IFAC emite la 7 martie
2003 un Memorandum adresat atât FASB cât şi IASB având drept scop găsirea unei convergente
dintre normele nord americane şi normele internaţionale de contabilitate.
Până acum s-au elaborat 2 proiecte:
• Proiectul de Convergenţă Internaţională pe Termen Scurt;
• Proiectul de Cercetare Continua asupra Convergentei Internaţionale.
 Primul proiect are ca obiectiv analiza diferenţelor dintre UŞ GAAP şi IFRS, vizând pe de
o parte îmbunătăţirea literaturii GAAP prin reducerea sau eliminarea diferenţelor faţă de IFRS şi
pe de altă parte comunicarea de către FASB a motivului pentru care a decis să nu opereze
alinierea UŞ GAAP la IFRS.
Proiectul de cercetare continua asupra convergentei internaţionale vizează următoarele
obiective:
• identificarea tuturor diferenţelor existente între UŞ GAAP şi IFRS. Lista diferenţelor
va fi continuu monitorizată şi actualizata pe măsură ce vor apărea noi diferenţe, iar cele existente
vor fi rezolvate;
• clasificarea diferenţelor pe categorii, în funcţie de strategia cea mai eficientă de
rezolvare.
Se au în vedere trei categorii de strategii, şi anume:
• diferenţa dintre UŞ GAAP şi IFRS este sau nu rezolvabila în cadrul Proiectului de
Convergenţă Internaţională pe Termen Scurt;
• diferenţa se aşteaptă să fie rezolvabila fie în cadrul FASB, fie în cadrul IASB;
• diferenţa necesita o atenţie sporită, fie din partea FASB, fie din partea IASB, fie din
partea ambelor, strategiile de rezolvare urmând a fi identificabile pe măsură derulării Proiectului
de Cercetare Continua asupra Convergentei Internaţionale;
• oferirea informaţiilor reciproce intre FASB şi IASB pentru realizarea convergentei
contabile internaţionale.
În condiţiile în care Consiliul European şi Parlamentul European au adoptat pe data de 19
iulie 2002 Reglementarea nr. 1606/2002 privind aplicarea Standardelor Contabile Internaţionale
(denumită şi IAS Reguliation) referenţialul european se afla sub influenţa acestui proces de
convergenţă.
 CAPITOLUL II
PARTICULARITĂȚI CONTABILE ȘI FISCALE ÎN CELE DOUĂ
STATE

2.1 Scurte considerații privind sistemul fiscal și contabil în România

Sistemul fiscal constituit in România după revoluție a fost conceput și organizat pe trei
componente independente:
a. Impozite, taxe și contribuții ca venituri ale statului;
b. Mecanismul fiscal;
c. Aparatul fiscal
• Impozitele, taxele și contribuțiile, reprezintă resurse financiare publice ce se
constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete și anume: bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei
statului și bugetele altor instituții publice cu caracter autonom (Parlamentul, Președinția
României, Guvernul, ministerele ș.a.) ăn conditiile asigurării echilibrului financiar. Bugetul de
stat, prezentat sub forma unei balanțe economice prevede și autorizează veniturile (sau
încasarile) și cheltuielile anuale ale statului. Ca document de sinteză, bugetul de stat este un act
autorizat de către Parlament și reflectă marile categorii de resurse și cheltuieli ale statului,
constituind forma principală de manifestare a politicii sale financiare.
• Mecanismul fiscal presupune utilizarea de metode de impunere: tehnici și instrumente
specifice, privind formarea veniturilor fiscale ale statului. Impunerea, ca ansamblu de operațiuni
prin care se stabilesc obligațiile plătitorilor de impozite către stat, constă în identificarea tuturor
categoriilor de persoane fizice și juridice ce dețin sau realizează un anumit obiect impozabil,
evaluarea bazei de calcul și cuantumul acestuia.
Obligațiile cetătenilor decurg din însăși Constituția țării "Cetățenii au obligația să
contribuie prin impozite și taxe la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să
asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale". Impozitele, taxele și alte venituri ale bugetului de stat
se stabilesc doar prin lege. Aceasta presupune că întreaga activitate de impunere, de urmărire și
de percepere a impozitelor și taxelor constă de fapt în aplicarea și respectarea întocmai a unor
prevederi legale. Orice abatere, voită sau nu, inseamnă încalcare a legii și trebuie sancționată.
Eforturile specialiștilor in domeniu după 1989, au fost orientate pentru a găsi tehnici și
metode ale impunerii adecvate la felul impozitului, natura juridică a plătitorului și instrumentele
utilizate.
 Eficiența de ansamblu a economiei este dependentă de modul în care funcționează
aparatul fiscal. Statul iși îndeplineste rolul său prin sistemul legislativ și executiv. Aparatul fiscal
este format din Administrațiile Finanțelor Publice, Direcția de Inspecție Fiscală din ANAF,
împreuna cu direcțiile județene de inspecție fiscală și direcția de inspecție fiscală din cadrul
Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili.
TRĂSĂTURILE ȘI FUNCȚIILE SISTEMULUI FISCAL:
Pentru ca sistemul fiscal să răspundă unor cerințe, el trebuie să se caracterizeze prin
anumite trăsături și să îndeplinească anumite funcții. Dintre trăsăturile ce caracterizează sistemul
fiscal amintim:
• Universalitatea impunerii;
• Unitatea impunerii;
• Echitatea impunerii.
Potrivit universalității, în sfera de cuprindere a impunerii trebuie să se regăsească toți
plătitorii care obțin sau realizează același obiect ce intră sub incidența impunerii.
Unitatea impunerii presupune ca așezarea și perceperea impozitelor și taxelor să se facă
pentru toți plătitorii după criterii unitare și științifice. De exemplu, taxa pe valoarea adăugată se
aplică în mod unitar tuturor celor ce intră sub incidența ei (se aplică aceea modalitate de calcul,
cu cote corespunzătoare și se stabilește acel termen de plată).
Potrivit echității, fiecare plătitor contribuie, prin plata impozitelor și taxelor, la realizarea
resurselor bugetare în funcție de veniturile salariale. Astfel, impunerea trebuie să fie mai mare
pentru cei ce realizează venituri mai mari și mai mică pentru cei cu venituri mai modeste. Acest
lucru se realizează prin diferențierea cotelor de impunere, iar în acest scop cel mai convenabil
este sistemul de cote progresive ce se folosesc la impunerea veniturilor, tranzacțiilor imobiliare
sau la taxele de succesiune. Această trăsătură nu se respectă mereu în practica economică și
fiscală din România.
Prin intermediul impozitelor și taxelor, statul iși asigură resursele bănesti mobilizate la
dispoziția bugetului de stat. Pentru aceasta trebuie construite o serie de canale prin care statul să-
și asigure alimentarea fondurilor sale centralizate care au legătură directă cu bugetul de stat,
întrucat fondurile extrabugetare se constituie în afara bugetului însă preiau exercitiu, o parte din
sarcinile bugetului de stat. Prin urmare, prima funcție a sistemului fiscal este funcția
de instrument de mobilizare a resurselor la dispozitia statului, prin canalele fiscale aflate în
economie.
 FUNCȚIA STIMULATIVĂ A SISTEMULUI FISCAL:
Statul este interesat ca activitatea economică să se dezvolte continuu și să se desfășoare
cu eficiență pentru că statul iși procură veniturile pentru buget, în marea lor majoritate de la
agenții economici. Stimularea se realizează și prin sistemul fiscal, prin lărgirea activității
aparatului financiar din economie. Folosindu-se o serie de prevederi în așezarea impozitelor, se
are în vedere asigurarea resurselor necesare îndeplinirii funcțiilor statului. Avem în vedere unele
facilități pentru societățile comerciale cu capital privat care îmbracă forma reducerilor sau
scutirilor de plată pe diferite termene ce au funcționat în cadrul economiei și în cazul impozitului
pe profit. O perioadă de timp, pentru sumele reinvestite sau profiturile realizate din exportul de
produse și servicii, s-au acordat facilități sub forma reducerilor, în etapa actuală fiind analizate,
discutate si reconsiderate, urmănd să se legifereze renunțarea la ele.
FUNCȚIA SOCIALĂ A SISTEMULUI FISCAL:
Prin sistemul fiscal trebuie să se îndeplineasca o funcție de protecție socială a anumitor
categorii de cetățeni, pe de o parte prin facilități de impunere, iar pe de altă parte, prin stimularea
agenților economici să folosească forța de muncă cu randament scazut. Funcția socială a
sistemului fiscal român este mai redusă față de țările dezvoltate. În România, această funcție
acționează în direcția unor facilităti cum ar fi, spre exemplu, acordarea unor reduceri de impozit
pe salarii sau, în anumite condiții, reduceri suplimentare, etc.
FUNCȚIA DE CONTROL AL SISTEMULUI FISCAL:
Statul nu mai poate interveni în economie prin măsuri administrative ci numai prin
anumite pârghii economice sau financiare. Sistemul fiscal, pe de o parte, furnizează aceste
pârghii iar, pe de altă parte, asigură mecanismul de funcționare (punând la dispoziția aparatului
fiscal asemenea pârghii ce pot fi utilizate în controlul exercitat de stat asupra agenților
economici). Este vorba de controlul exercitat de stat printr-o serie de pârghii financiare sau
fiscale prin intermediul cărora se penetreaza în activitatea agenților economici până la cele mai
mici detalii.
De exemplu, în cadrul impozitului pe profit, obiectivul numărul unu este verificarea bazei
de calcul, apoi controlul se adâncește până la elementele de cheltuieli ce intră în costul de
producție, mergând până la reflectarea corectă a veniturilor realizate. Prin taxa pe valoarea
adăugată se controlează întreaga cifră de afaceri mergând pe firul problemelor până la
documentul primar ce vizează vânzarea produselor sau aprovizionarea cu materii prime și
materiale. Verificarea se face numai din punct de vedere al îndeplinirii funcțiilor fiscale, dar
există posibilitatea ca prin funcția de control să se facă radiografii complete asupra întregii
activități a agenților economici. Fundamentul sistemului fiscal îl dețin impozitele și taxele
legiferate.
 FUNCȚIILE IMPOZITULUI
• Funcția de finanțare a cheltuielilor publice:
Nivelul prelevărilor obligatorii este în mare parte legat de suma cheltuielilor publice,
deoarece ele sunt sursa esențială de finanțare. Dar ele nu reprezintă unica sursa: existența
deficitelor publice necesită recurgerea la alte mijloace de finanțare, precum îndatorarea sau
creația monetară.
Ar trebui, de asemenea, luate în calcul încasările nefiscale care rezultă din vânzările
statului de anumite bunuri și servicii. Ele nu reprezintă totuți decât o foarte mică parte a
resurselor publice. Participarea sectorului public la economia de piață care îi este la origine
relevă principiul echivalentei.
Suma cheltuielilor publice raportate la PIB reflectă partajarea sarcinilor între sectorul
public și sectorul privat. Pentru un mare număr de bunuri și de servicii, aceasta rezultă dintr-o
alegere a societății. Ecartul existent, de exemplu, dintre SUA si Japonia pe de o parte, și țările
Comunității Europene, pe de altă parte, este o ilustrare.
Suma cheltuielilor publice și a prelevărilor obligaților nete, mai puțin ridicate în primele,
permite o finanțare privată importantă a producției anumitor bunuri, precum educație, sănătate și
protecție socială.
Dacă importanța fundamentală a rolului jucat de sectorul public este recunoscută în toate
tările dezvoltate, progresia sa continua să suscite critici crescânde, începand cu anii 1970 care au
dat naștere în deceniul următor politicilor de dezangajare ale statului și de diminuare a
impozitelor.
Acest liberalism fiscal s-a mai atenuat, dar aceste fluctuații de opinie ilustreaza în ce
măsură frontiera dintre sectorul privat și sectorul public suferă de influența factorilor economici,
politici, ideologici pe care nu-i înglobează teoria economică a bunurilor publice.
Cheltuielile publice care au progresat cel mai rapid sunt cheltuielile sociale, importanța
lor relativă este cauza predominantă a ecarturilor ratelor prelevărilor obligatorii. Funcția de
redistribuire pe care ele o asigură este de asemenea indeplinită de fiscalitate.
• Funcția de corectare a dezechilibrelor
Impozitul este un instrument de politică economică ce poate juca un rol de descurajare
sau de stabilizare. Această funcție este justificată prin ipoteza conform căreia funcționarea
spontană a pieței nu permite realizarea optimului colectiv; fiscalitatea poate fi deci utilizată
pentru corectarea eșecurilor pieței, prin internalizarea efectelor interne, de exemplu, si această
analiză este o analiză microeconomica.
Ea poate, de asemenea, să contribuie la realizarea echilibrelor globale în cazul unei
politici bugetare keynesiste și atunci analiza efectelor sale este o criză macroeconomică.
 Semnificația microeconomică este conformă viziunii liberale a intervenției statului care,
în cadrul funcției sale de alocare, suprimă obstacolele unei bune funcționări a pieței. Aspectul
tutelar al acestei interventii poate totusi sa dea nastere la controverse.
Sernnificatia macroeconomica releva într-o concepţie keynesista politica economică
Impozitul este una dintre variabilele bugetare pe care statul le stipulează în scopuri de stabilizare
conjuncturală (politici de acţiune asupra cererii globale) sau structurală (politici fiscale destinate
să favorizeze creşterea economică). Capacitatea impozitului de a realiza acest obiectiv de
eficacitate economică este puternic controversat. După cum se adopta o poziţie liberală sau
intervenţionista, această funcţie a impozitului este mai mult sau mai puţin privilegiată.
Obiectivele care trebuie să le satisfacă sistemul fiscal determina criteriile de evaluare. Acestea
sunt multiple şi contradictorii.
PRINCIPIILE IMPUNERII
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în baza legii, care au drept
scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea
are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizata în metodele şi tehnicile
utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului).
• Principii de echitate fiscală
Ca noţiune, echitatea înseamnă dreptate socială în materie de impozite.
Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare impunerea diferenţiată a
veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de
plată impozitului persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.
Respectarea echitaţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a multor condiţii şi anume:
- Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de strict necesare. Minimul neimpozabil poate fi
stabilit ca atare în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit), neavând
aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
- Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contribuţiei fiecărui plătitor, adică cu
luarea în considerare a mărimii venitului averii care face obiectul impunerii, precum şi a situaţiei
personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreţinerea să etc.);
- La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită
în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina altei persoane din
aceeaşi categorie socială.
- Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizeazd venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia
persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în: cote proporţionale, în
cote progresive şi în cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practică fiscală internaţională, cel care permite în mai
mare măsură respectarea cerinţelor echitaţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea, cotelor
progresive, compuse.
• Principii de politica financiară
La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi unele cerinţe de ordin
financiar. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic.
Pentru că un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe
condiţii:
Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele (fizice sau
juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie (prin
cumpărare import etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului presupune, în
aceeaşi măsură, că întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la
impunere;
Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe cai licite sau ilicite) a unei părţi
din materia impozabilă;
Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea
impozitelor să fie cât mai redus posibil.
Un impozit este considerat stabil, atunci când randamentul sau rămâne constant de-a
lungul întregului ciclu economic. Cu alte cuvinte randamentul unui impozit nu trebuie neapărat
să sporească o dată cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ale
ciclului economic şi nici să scadă în perioadele de criză şi depresiune ale ciclului economic.
Elasticitatea impozitului presupune că acesta să poată fi adaptat în permanenţă
necesitaţilor de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor
bugetare este necesar ca impozitul să poată fi majorat în mod corespunzător şi invers.
După opinia noastră, un sistem fiscal trebuie apreciat de fiecare dată prin prisma tuturor
consecinţelor sale pe plan economic, financiar, şi social, iar nu numai în funcţie de numărul şi
tipul impozitelor utilizate. Aprecieri realiste privind consecinţele şi implicaţiile de ordin
economico-sociale ale unui sistem fiscal pot fi făcute dacă sunt avute în vedere aspecte, cum.
sunt: obiectul impunerii (veniturile, averea, cheltuielile şi/sau şi unele şi altele); felul impunerii
(în sume fixe, în, cote procentuale, proporţionale, progresive sau regresive); categoriile sociale
sau socio-profesionale supuse impunerii existenţa unor cazuri de dublă impunere economică sau
juridică; dimensiunea şi frecvenţa unor fenomene de evaziune fiscală ori de repercutare a
impozitelor şi taxelor şi beneficiarii acestora.
 • Principii de politică economică
Cu ocazia introducerii unui impozit, statul urmăreşte de regulă realizarea mai multor
obiective. Este vorba mai întâi de procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice,
apoi de folosirea impozitului ca instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri şi
subramuri economice, de stimulare ori de reducere a producţiei sau consumului unor mărfuri, de
extindere a exportului sau de restrângere a importului anumitor bunuri etc.
Încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice poate fi realizată şi prin
măsuri de ordin fiscal, cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la import; reducerea sau
scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone; micşorarea impozitelor directe
stabilite în sarcina întreprinzătorilor care îşi plasează capitalurile în ramură şi subramura
respectivă; facilitarea amortizării accelerate a capitalului din acest domeniu, ceea ce conduce la
reducerea profitului impozabil societăţilor de capital din ramura sau subramura respectivă etc.
Extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulată prin măsuri fiscale
constând în restituirea parţială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;
reducerea nivelului taxelor vamale percepute de cdtre stat la importul anumitor mărfuri utilizate
pentru fabricarea de produse destinate exportului. Limita accesului mărfurilor străine se poate
realiza prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecţionist la importul anumitor mărfuri
restrângerea exportului unor categorii de produse prin practicarea de taxe vamale la exportul
acestora.
Impozitele pot fi folosite, concomitent cu alte instrumente, pentru redresarea situaţiei
economice. Astfel, spre exemplu, pentru stimularea investiţiilor particulare, în unele ţări a fost
adoptată măsură reducerii impozitului aferent profitului investit în maşini, utilaje şi alte
echipamente active. Este întâlnită şi opinia privind scutirea de impozit a sumelor investite de
persoanele cu venituri medii pentru a determina implicarea într-o măsură sporită a clasei mijlocii
în procesele investiţionale, ceea ce ar contribui şi la fluidizarea circulaţiei capitalului în
economie. În vederea combaterii inflaţiei, se recurge frecvent şi la măsura majorării impozitelor.
• Principii social-politice
Prin politica fiscală promovată de unele state se urmăreşte şi realizarea unor obiective de
ordin social-politic. Astfel, partidul de guvemamant urmăreşte că politica fiscală pe care o
promovează să fie în concordanţă cu interesele categoriilor şi grupurilor sociale pe care le
reprezintă. Uneori, prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvemamant
încearcă să-şi menţină influenta în rândurile unor categorii sociale, în perioada din preajma
alegerilor.
Este cunoscută, de asemenea, practică acordării unor facilităţi fiscale contribuabililor cu
venituri reduse şi celor care au un anumit număr de persoane în întreţinere.
 Impozitele sunt folosite şi pentru limitarea consumului unor produse care au consecinţe
dăunătoare asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice). Totodată, în unele ţări se practică un
impozit special în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii, pentru a se influenţa
creşterea natalităţii.

2.2 Scurte considerații privind sistemul fiscal și contabil din Italia

Sistemul fiscal italian este sintetizat într-un cod fiscal general, care este actualizat în
fiecare an prin legea finanţelor. Principalele capitole ale codului fiscal italian:
• Societăţile comerciale italiene şi persoanele fizice rezidente - sunt supuse impozitării
venitului global;
• Societăţile comerciale şi persoanele fizice nerezidente - sunt supuse impozitării
veniturilor obţinute numai în Italia;
• Cotele progresive se aplică pentru persoanele fizice: cu cât e venitul mai mare, cu atât
sunt mai mari şi cotele procentuale de impozit;
Taxele în Italia se împart în două clase:
• taxele directe, cum sunt impozitele aplicabile societăţilor comerciale şi persoanelor
fizice, impozitul regional pe producţie(IRAP), impozite municipale pe clădiri şi terenuri
agricole(ICI) etc.
• taxele indirecte, cum ar fi: impozitul pe bunuri, pe servicii, pe importuri(VAT).
Autoritatea financiară din Italia face parte din Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Articolul 23 din Constituţie prevede că “nici o obligaţie de natură personală sau financiară nu
poate fi supusă impozitării de către o altă persoană, cu excepţia legii”. Acesta este principiul
“supremaţiei legii”, după care opţiunile de politică fiscală sunt responsabilitatea puterii executive
şi intră sub competenţa Parlamentului.
Departamentul de înregistrare a impozitelor este centrul naţional pentru colectarea şi
procesarea datelor fiscale, conţinând înregistrări ale persoanelor fizice şi juridice, ale
organizaţiilor cu proprietăţi şi bunuri administrate autonom. Tuturor acestor subiecţi le este
asociat un număr personal de identificare fiscală(codice fiscal), care permite identificarea
imediată a situaţiei fiscale pentru fiecare plătitor.
TIPURI DE PRELEVĂRI FISCALE
Prelevările fiscale sunt o formă a veniturilor statului caracterizate prin natura lor
obligatorie şi prin exercitarea “jus imperii”(putere supremă) a statului, permiţând Guvernului să
oblige la plata acestora. În mod tradiţional prelevările fiscale sunt divizate în taxe şi impozite.
Taxele sunt plătite pentru a obţine un contraserviciu. Trebuie spus că plătitorul de taxe nu este
întotdeeauna liber să aleagă dacă vrea respectivul serviciu, din moment ce adesea acesta este
obligatoriu(de exemplu, taxa pentru ridicarea gunoiului menajer din oraşe: TARSU); chiar şi în
cazurile în care plătitorul este liber să aleagă sau nu serviciul(de exemplu, taxa pentru ocuparea
spaţiului public:TOSAP), suma datorată nu este preţul serviciului, ci reprezintă o taxă; adesea nu
există o corespondenţă între valoarea serviciului şi nivelul taxei(de exemplu, taxele şcolare).
Impozitele reprezintă cea mai importantă categorie de prelevări fiscale, ele furnizând
aproximativ 90% din veniturile statului. Plata impozitelor nu are legătură cu activitatea organului
care le încasează sau a plătitorului. Ca urmare, nu există nici o pretenţie individuală şi nici un
beneficiu identificat; ele corespund serviciilor publice, care prin definiţie nu sunt separate în mod
distinct.
Sistemul fiscal italian este caracterizat printr-o incidenţă scăzută a impozitelor pe capital
şi câştiguri din capital şi un echilibru între impozitele directe şi indirecte. Veniturile anuale totale
sunt de peste 300 de miliarde EUR, din care trei sferturi provin doar din 4 taxe: IRPEF, IRPEG,
IVA şi taxe pe uleiuri minerale.
Sistemul fiscal se bazează în principal pe autoevaluare, adică pe participarea voluntară a
plătitorilor de impozite. Birourile sistemului de administraţie fiscală au un rol de supraveghere,
iar funcţia lor principală nu este neapărat impozitarea directă şi încasarea taxelor, ci încurajarea
cetăţenilor de a avea iniţiativa participării.
Între 1996 şi 1998 sistemul fiscal a fost reproiectat: multe impozite şi contribuţii au fost
desfiinţate, iar în locul lor a fost introdus un impozit regional (IRAP); sistemele de impozitare a
veniturilor financiare şi a profiturilor companiilor, precum şi organizaţiile nonprofit au fost
reformate; a fost introdusă o procedură pentru predarea declaraţiilor on-line, iar sistemul de
penalizări a devenit mai puţin sever.
Legea nr. 80/7 aprilie 2003 a împuternicit Guvernul să realizeze o reformă completă a
sistemului fiscal. Legea prevede un sistem bazat pe cinci impozite:
1. impozitul pe veniturile persoanelor fizice;
2. impozitul pe veniturile persoanelor juridice;
3. taxa pe valoare adăugată;
4. taxa pentru servicii;
5. accize.
Noul sistem prevede pentru înlocuirea progresivă a deducerilor aplicate impozitelor
ordinare, deduceri aplicate veniturilor legate de familie, casă, educaţie, sănătate şi, într-o
abordare cu totul nouă, cheltuielile realizate de un angajat pentru obţinerea venitului. În ceea ce
priveşte impozitul pe veniturile persoanelor juridice(IRPEG), care este operaţional de la 1
ianuarie 2004, există o cotă de 33%. Referitor la IRPEF, un prim pas al reformei a fost făcut
odată cu legea financiară din 2003 care, printre alte măsuri, a crescut minimul cotei IRPEF de la
18% la 23%, dar în acelaşi timp a crescut plafonul veniturilor care nu fac obiectul impozitării; de
asemenea a păstrat opţiunea alegerii sistemului anterior, dacă acesta era mai bun.
Legea financiară din 2003 a introdus o scutire de impozit de 8000EUR pentru muncitorii
transfrontalieri:”în limita a 8000EUR, venitul unui angajat obţinut în interiorul graniţelor nu
contribuie la venitul total supus impozitării”. Ca urmare, în vederea determinării impozitelor, ar
trebui să se facă referiri la sumele primite, dar mai puţin de 8000EUR, iar deducerea prevăzută
de noul articol 10 al Codului italian privind impozitarea veniturilor ar trebui să fie aplicată
asupra acestei sume.
Legea financiară din 2005 a pus în aplicare a doua etapă a reformei impozitelor asupra
veniturilor personale. Aceasta a redus categoriile de impozitare la trei:
❖ 23% - până la 26.000EUR;
❖ 33% - între 26.000EUR şi 33.500EUR;
❖ 39% - peste 33.500 EUR.
Pentru veniturile care depăşesc 100.000EUR a fost introdusă o contribuţie de solidaritate
de 4% pe lângă cota de 39%, dar numai în anul 2005. O altă inovaţie importantă a fost
introducerea scutirii de impozit privind cheltuielile familiei cu dependinţele acesteia, care vor fi
deduse din venitul total.
Există şi anumite cote reduse de impozit şi scutiri de la plata impozitelor,dar în cazul
unor anumiţi agenţi economici. Cota de impozit standard pentru IRPEG este de 33%. Taxele
locale (IRAP) au o cotă de 4.25%.
Se intenţionează întocmirea unui singur cod fiscal şi reformarea impozitării veniturilor
din investiţii; în următorii trei ani IRAP va fi treptat eliminat.
IMPOZITELE PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE ( IRPEF-IMPOSTA SUL
REDDITO DELLE PERSONE FISICHE )
Impozitarea veniturilor persoanelor fizice din Italia este progresivă. Cu alte cuvinte, cu
cât este venitul mai mare, cu atât este mai mare si cota de impozit. În 2006 cota de impozit
pentru o persoana fizică a fost între 23% şi 43%. Persoanele care înregistrează venituri din
activităţi independente plătesc o cotă de impozit între 3.25% şi 5.25%. Taxele locale nu se
plătesc de către rezidenţii străini angajaţi în Italia.
O persoană fizică este eligibilă pentru plata impozitului pe venit atunci când e angajată pe
baza unui contract de muncă sau înregistrează venituri din activităţi independente. Impozitul se
plăteşte pe venitul câştigat în Italia sau în străinătate(în cazul acesta, persoana fizică trebuie să
fie rezident permanent în Italia). Un rezident stăin angajat în Italia plăteşte impozit doar asupra
venitului câştigat în Italia
 Pentru a fi considerat rezident italian, trebuie promovat un test(din două posibile): o viaţă
a carui centru de activitate este în Italia sau figurează în Registrul Populaţiei ca locuind mai mult
de 183 de zile într-un an în Italia. În cazul veniturilor din salarii, angajatorul este obligat să
deducă impozitele exigibile dintr-o bază lunară. O persoană care înregistrează venituri din
activităţi independente trebuie să plătească în avans impozitul care va fi regularizat prin
completarea unei declaraţii anuale de impunere.Plata în avans se determină pe baza declaraţiei
pentru anul anterior. În cazul unei afaceri noi, avansul va fi calculat pe baza estimărilor făcute de
proprietarul afacerii.

Cota(%) Baza impozabilă(EUR)

23% 0-26000

33% 26001-33000

39% 33001-100000

43% Peste 100000

Fig. 2.1 Cota de impozit pe veniturile persoanelor fizice în 2006

CÂŞTIGURILE DIN OPERAŢIUNI DE CAPITAL

• Cota de impozit aferentă câştigurilor de capital constând în dividende primite pentru
acţiuni nepreferenţiale este de 12.5%.În cazul deţinerii de către o persoană fizică a unor acţiuni
preferenţiale, cota de impozit este progresivă şi se aplică asupra unei proporţii de 40% din câştig.
• În scopul calculării câştigului de capital, respectivul câştig este corectat cu rata inflaţiei,
de la data achiziţiei până la data vânzării acţiunilor.
• Există o cotă de impozit de 27%, în loc de 12,5%, dacă vânzarea acţiunilor unei societăţi
imobiliare are loc astfel: o societate cotată la bursă – vânzarea a mai mult de 2% din capital(care
conferă drepturi de vot) sau mai mult de 5% din capitalul vărsat sau o societate care nu este
cotată la bursă – vânzarea a mai mult de 20% din drepturile de vot sau 25% din capitalul vărsat.
TERMENELE DE RAPORTARE ŞI DE PLATĂ
Anul fiscal în Italia se termină la 31 decembrie. Plata în avans a impozitelor se face pe
baza următoarelor considerente:
• În cazul unui angajat – o persoană fizică, al cărei venit se limitează doar la salariu, nu este
obligată să întocmească o declaraţie globală de impunere. Angajatorul său deduce taxele de la
angajat din baza lunară şi transferă sumele imediat la autorităţile fiscale.
 • O persoană fizică care realizează venituri din activităţi independente are datoria de a
plăti 100% din impozitul previzionat pentru anul în curs sau o sumă reprezentând 98% din
impozitul plătit în anul anterior, indiferent care este mai mic. Plata în avans se face în două
etape: 40% din suma totală se plăteşte până la 20 iunie şi restul de 60% până la 30 noiembrie.
Data completării declaraţiei anuale pentru o persoană fizică este 31 iulie. Amenzile pentru
restanţe la întocmirea declaraţiilor globale sunt de 120%-240% din impozit, în funcţie de
mărimea restanţei.
• O SRL are datoria de a supune spre examinare declaraţiile financiare în termen de 30 de
zile de la data aprobării acestora.
• Până la data aprobării declaraţiilor, societatea comercială este obligată să plătească
cuantumul impozitului datorat pe anul anterior, ca şi 40% din avansul plătit în contul impozitului
previzionat pentru anul curent.
IMPOZITAREA ANGAJAŢILOR
În ceea ce priveşte persoanele angajate, angajatorul este obligat să reţină impozitul la
sursă(pentru angajat) şi să plătească contribuţii suplimentare la Fondul de Asigurări Sociale.
Contribuţii la Asigurări Sociale:
• Pentru angajat – contribuţia angajatorului este cuprinsă între 30% - 37% din salariu şi
contribuţia angajatului este de obicei 9% din salariu.
• O persoană fizică care realizează venituri din activităţi independente – cota contribuţiei
este de 10% - 13%, având o limită superioară care se modifică de la an la an.
• Un rezident străin – dacă realizează venituri din activităţi independente în Italia,
contribuţia este de 13%.
VENITURILE SCUTITE DE LA IMPOZITARE
În general, beneficiile pe care le primesc angajaţii de la angajator, indiferent că sunt în
bani sau în natură, sunt impozabile.Totuşi, o parte din venitul angajaţilor este scutită de la plata
impozitelor:
• Contribuţia angajatorilor sau a angajaţilor la fondul de sănătate, în concordanţă cu
contractele colective de muncă şi prevederile legale, până la o limită superioară.
• Plăţi voluntare la fonduri de pensii sau de asigurare, până la o limită superioară de 1291
EUR(dacă au fost realizate înainte de 01.01.2001);
• O remunerare a angajatului pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de călătoriile de
afaceri, atât pe teritoriul Italiei, cât şi în afara graniţelor;
• Contribuţia angajatorului pentru servirea mesei la serviciu, având o limită superioară
zilnică;
 • Acţiuni oferite angajaţilor la un preţ mai mic decât preţul obişnuit dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
• Acţiunile au fost deţinute pentru cel puţin 3 ani de la data achiziţionării lor;
• Acţiunile sunt oferite tuturor angajaţilor;
• Profitul aferent acţiunilor nu depăşeşte o anumită limită anuală.
• Venituri din vânzarea primei locuinţe.

IMPOZITELE PE VENITURILE PERSOANELOR JURIDICE ( IRPEG-IMPOSTA

SUL REDDITO DELLE PERSONE GIURIDICHE )
Diferitele categorii de societăţi sunt enumerate în cuprinsul Codului Civil. Prima
distincţie se face între:
• societăţi şi organisme comerciale ;
• societăţi şi organisme necomerciale ;
Legea fiscală consideră drept comerciale activităţile industriale de comerţ, de transport,
bancare, de asigurări şi activităţile dependente de acestea. Trebuie adăugate activităţile conexe
agriculturii, atunci când ele depşesc limitele care le permit să fie considerate drept agricole, şi
activităţile de diferite genuri realizate în cadrul unei întreprinderi, precum şi activităţile de
exploatare de mine, cariere etc.
În cadrul societăţilor comerciale, trebuie, de asemenea, să se distingă între societăţi de
capitaluri şi societăţi de persoane. Distincţia prevăzută de Codul Civil este în funcţie de nivelul
de responsabilitate a asociaţilor din punctul de vedere al angajării societăţii faţă de terţi:
• asociaţii din societăţile de capitaluri (S.R.L., S.P.A., S.A.P.A.) răspund cu privire la
datoriile societăţii în limita capitalului angajat;
• asociaţii din societăţile de persoane (S.N.C., S.A.S., pentru comanditaţi) răspund în
mod nelimitat ( chiar şi cu patrimoniul lor personal) pentru datoriile societăţii.
Societăţile de capitaluri sunt supuse la plata impozitului regional pe activitatea de
producţie (IRAP) şi a impozitului pe venitul persoanelor juridice (IRPEG).
Societăţile de persoane sunt supuse la plata IRAP iar venitul (sau deficitul) global al
societăţii, care le revine asociaţilor pe baza participărilor lor la capital, este supus la plata
impozitului pe venitul persoanelor fizice (IRPEF).
Societăţile şi organismele cu caracter necomercial sunt supuse la plata impozitului pe
venit obţinut din bunuri mobile şi din activităţi comerciale, fie ele şi ocazionale.
Societăţi rezidente – societăţile şi organismele care pentru cea mai mare parte a
exerciţiului lor, au sediul legal sau administrativ sau îşi exercită obiectul principal al activităţii
lor în Italia sunt considerate rezidente, din punct de vedere al impozitului pe venit.
 Dacă o societate este considerată rezidentă, ea este impozitată cu privire la ansamblul
veniturilor sale, indiferent de provenienţa lor, cu excepţia veniturilor care sunt impozabile într-o
altă ţară, în baza unui tratat pentru evitarea dublei impuneri.
Societăţile nerezidente – care au un birou stabil în Italia sunt impozitate numai asupra
venitului realizat de acel birou stabil. Acest venit este considerat în toate cazurile, drept un venit
din activităţi comerciale. Societăţile străine care nu au un birou stabil în Italia sunt impozitate
asupra veniturilor eventual realizate în Italia (de exemplu, venituri din proprietăţi sau din
capital), pe baza dispoziţiilor prevăzute pentru fiecare categorie de venituri.
O altă distincţie care se face între societăţile comerciale este următoarea:
• SRL publice(cu sufixul SPA) – condiţii:
• trebuie să fie cel puţin doi acţionari;
• compania trebuie să aibă un capital subscris de minim 120000EUR;
• cel puţin 30% din capital trebuie să fie depozitat la o bancă;
• societatea poate oferi spre vânzare acţiuni publicului;
• societatea trebuie să ţină un registru al acţionarilor;
• societatea poate emite acţiuni diferite care conferă diverse drepturi
acţionarilor.
• SRL private (cu sufixul SRL) – condiţii:
• capitalul este structurat în cote părţi;
• societatea ţine un registru al acţiunilor, în care apar şi numele
proprietarilor;
• societatea nu poate oferi spre vânzare acţiuni publicului;
• capitalul minim este de 10000EUR;
• este suficient să fie un singur acţionar.

DETERMINAREA REZULTATULUI FISCAL

Venitul fiscal din activităţi comerciale , cu excepţia facilităţilor speciale prevăzute pentru
întreprinderile de servicii care realizează o cifră de afaceri de până la 360.000.000 lire italiene şi
întreprinderile industriale şi comerciale care realizează o cifră de afaceri de până la
1.000.000.000 lire italiene, se determină ţinând seama de ajustările prevăzute de regulile fiscale
pentru rezultatul net al contului de rezultat.
Principiile de determinare a venitului din întreprinderi în termeni de reguli fiscale şi civile
sunt următoarele:
 • Profiturile şi cheltuielile nu trebuie să fie luate în considerare decât dacă privesc
activitatea desfăşurată;
• Profiturile şi cheltuielile trebuie să fie imputate asupra exerciţiului în cursul căruia ele
sunt scadente; cheltuielile se raportează la mai multe exerciţii.
De exemplu: cheltuielile de constituire şi de instalare trebuie să fie repartizate pe mai
multe exerciţii. Cu toate acestea, profiturile şi cheltuielile dintr-un exerciţiu, a căror existenţă şi
sumă nu se poate încă determina într-un mod obiectiv, sunt afectate exerciţiului în cursul căruia
acestea se apreciază.
Componentele de activ ale venitului:
• produse: produsele vânzărilor de mărfuri şi de prestări servicii care se raportează la
activitatea de întreprindere;
• plusvalorile: corespund diferenţei dintre preţul de cesiune a bunurilor imobilizate
şi valoarea lor contabilă, inclusiv cheltuielile accesorii după amortizare;
• Stocuri finale: pentru evaluarea stocului, se aplică, în general, în perioadele de
inflaţie , evaluarea LIFO, care permite să se determine valorizările cu prudenţă, în conformitate
cu prevederile Codului Civil.
Componentele de pasiv ale venitului:
• achiziţii: acestea sunt constituite din preţurile de achiziţie şi cheltuielile accesorii
aferente materiilor prime şi bunurilor a căror producţie depinde de activitatea de întreprindere.
• Cheltuieli de personal: cuprinde retribuţiile, cheltuielile sociale şi cotizaţiile
patronale.
• Dobânzile datorate: acestea sunt deductibile, dacă sunt inerente activităţii şi numai
în limita profiturilor impozabile.
• Cheltuielile fiscale şi contribuţiile: acestea sunt deductibile, cu excepţia
impozitului pe venit (IRPEG şi IRAP), a impozitelor pentru care se prevede o compensare (IVA)
şi a tuturor sancţiunilor şi penalităţilor.
• Veniturile în minus: acestea reprezintă situaţia inversă cazului plusvalorilor.
• Amortizarea bunurilor fixe: bunurile imobile sunt amortizate pe baza cotelor
definite de lege în funcţie de diferitele sectoare de activitate şi diferitele categorii de bunuri.
• Amortizarea bunurilor necorporale: brevete, formule şi taxe de exploatare
aferente, sunt deductibile pe parcursul a trei exerciţii. Cheltuielile iniţiale sunt deductibile de-a
lungul a cinci exerciţii. Cheltuielile cu caracter plurianual trebuie să fie amortizate pe parcursul a
cinci exerciţii.
 • Provizioanele: deducerea este admisă numai pentru provizioanele deductibile în
virtutea regulilor fiscale în vigoare, cum ar fi: provizioanele pentru îndemnizaţii de desfacere a
contractului de muncă, în favoarea salariaţilor sau a agenţilor comerciali, provizioanele pentru
riscurile aferente creanţelor, în proporţie de 0,5% din cifra de afaceri care figurează în bilanţ, în
limita a 5% din valoarea creanţelor, provizioanele pentru riscuri de schimbări: acestea sunt
stabilite în limita diferenţei dintre soldul datoriilor şi cel al creanţelor în monedele străine
înscrise în bilanţ.
Venitul trebuie, întodeuna, determinat pe baza principiilor contabile. Variaţiile în plus
sau în minus definite de regulile fiscale trebuie evidenţiate în momentul declarării impozitului pe
venituri. Trebuie, de asemenea, să se ţină seama de faptul că nu sunt deductibile cheltuielile şi
costurile, decât dacă sunt imputate asupra contului de profit şi pierderi corespunzător
exerciţiului în cauză. Aceasta conduce la obligaţia de a insera în bilanţ anumite considerări sau
valorizări care nu sunt prevăzute de principiile contabile.

Categorie Cota de impozitare în procente

IRAP IRPEG

Societăţi de persoane 4,25 -

Societăţi de capitaluri 4,25 37

Fig. 2.2 Cota de impozit (%)

Impozitul pe profitul societăţilor comerciale este de 37% plus o taxă regională.
Venitul din societăţile de persoane este afectat asociaţilor proporţional cu participarea lor
la capital. Asociaţii vor cumula acest venit cu celelalte venituri eventual realizate şi, pe baza
acestora, vor plăti IRPEF.
Organismele comerciale, activităţile comerciale desfăşurate de organismele necomerciale
şi veniturile realizate în Italia de societăţile nerezidente sunt impozitate la fel ca şi societăţile de
capitaluri.
REGIMUL DIVIDENDELOR ÎNCASATE DE FILIALE
Dividendele plătite societăţilor acţionare nu sunt supuse reţinerii la sursă. Societăţile care
le primesc beneficiază de un credit de impozit. Acest credit permite o reducere de 58,73% din
venitul impozabil
Dacă beneficiarii sunt societăţi străine, reţinerea este de 27% cu titlu definitiv, cu
excepţia prevederilor speciale prevăzute în convenţiile internaţionale relevante.
REGIMUL PLUS VALORILOR
 Plus valorile obţinute de o societate intră prin definiţie în cadrul veniturilor profesionale.
Plus valorile care provin din cesiunea de bunuri profesionale sunt cuprinse în venitul din
cadrul exerciţiului în cursul căruia ele au fost realizate. Taxarea acestora, la alegerea
contribuabilului, se poate efectua în întregime în cadrul aceluiaşi exerciţiu sau poate fi
repartizată pe parcursul a cinci exerciţii în mod extra-contabil (în cadrul declaraţiei impozitului
pe venituri).
Cesiunea de întreprindere poate genera o plus valoare a cărei impozitare poate fi
eşalonată pe cinci exerciţii.
PLATA IMPOZITULUI
Declaraţia veniturilor trebuie să fie depusă la data de 31 mai pentru societăţile de
persoane, iar, în cazul societăţilor de capitaluri, aceasta trebuie depusă în luna care urmează
aprobării bilanţului aferent exerciţiului precedent.
Plata impozitului se efectuează după cum urmează:
• o primă plată, cu titlu de acont (egală cu 32,7% din impozitele datorate pentru
anul precedent), la data de 31 mai, pentru societăţile de persoane, iar, în cazul societăţilor de
capitaluri, aceasta trebuie depusă în luna care urmează aprobării bilanţului aferent exerciţiului
precedent;
• o a doua plată, cu titlu de acont (egală cu 55,8% din impozitele datorate pentru
anul precedent), la data de 30 noiembrie, pentru societăţile de persoane, iar pentru societăţile de
capitaluri în cea de a unsprezecea lună a exerciţiului în curs;
• soldul impozitelor datorate pentru anul precedent se achită la data de 15 iunie
pentru societăţile de persoane şi în luna care urmează aprobării bilanţului pentru societăţile de
capitaluri.
REŢINEREA LA SURSĂ
Reţineri aferente dividendelor distribuite de societăţile de capitaluri: se aplică reţineri cu
titlu de acont sau reţineri definitive pentru dividendele distribuite de societăţile de capitaluri,
reţineri ce depind de calitatea de rezidenţi sau nerezidenţi a beneficiarilor. Tabelul de mai jos
indică, pe scurt, modalităţile fiscale prevăzute în materie de dividende:

Societatea care distribuie Beneficiar Cota în procente Forma reţinerii

Italiană Italian 12,5 Definitivă
Străină Italian 12,51 Cu titlul de acont
Italiană Străin 272 Definitivă
 Fig 2.3 Rețineri aferente dobânzilor din împrumuturi pe termen scurt
Beneficiar Naţionalitate Cota în procente Natura reţinerii
Societate Italiană Fără reţinere -
Persoană fizică Italiană 12,5 Cu titlul de acont
Societate Străină 27 Definitivă
Fig 2.4 Rețineri aferente dobânzilor din împrumuturi pe termen lung

Beneficiar Naţionalitate Cota în procente Natura reţinerii

Societate Italiană 27 Cu titlul de acont
Persoană fizică Italiană 27 Definitivă
Societate Străină 27 Definitivă
Fig. 2.5 Rețineri aferente depozitelor bancare

TAXELE LOCALE
1. Impozitul local pe activităţi de producţie (IRAP-Imposta Regionale sulle
AttivitaProduttive)
Impozitul local pe activităţi de producţie (IRAP) – a fost introdusă în anul 1997 şi
reprezintă o taxă aplicată în fiecare perioadă taxabilă asupra valorii producţiei realizate de
corporaţiile rezidente italiene. Legea Reformei a împuternicit guvernul să elimine progresiv
IRAP. Această eliminare trebuie înfăptuită în mod gradual, permitând între timp deducerea
progresivă a costurilor cu munca şi a altor costuri din baza impozabilă.
Baza impozabilă pentru IRAP reprezintă echivalentul valorii producţiei realizate într-o
regiune anume. Pentru societăţile industriala şi comerciale:
• Elementele pozitive de venit includ toate câştigurile realizate de corporaţie, cu
excepţia unor câştiguri de capital cum ar fi cele rezultate din cedarea intereselor de participare,
veniturile extraordinare şi beneficii financiare(dividende);
• Elementele negative de venit includ toate costurile şi cheltuielile ocazionate de
activitatea companiei, cu excepţia unor costuri cu personalul, plata unor interese de participare,
pierderi de capital şi alte cheltuieli extraordinare.
Din 1 ianuarie 2005, cheltuielile cu remunerarea personalului angajat în activităţi de
cercetare – dezvoltare sunt deductibile din baza impozabilă IRAP.În plus, societăţile comerciale
care cresc numărul angajaţilor(comparativ cu numărul mediu al angajaţilor din anul fiscal 2004)
beneficiază de deducerea costului suplimentar cu personalul, dar nu mai mult de 20.000EUR(în
anumite condiţii limita devine 100.000EUR sau 60.000EUR pentru domenii nedezvoltate) şi
40.000EUR (pentru societăţi care operează în zone de depresiune economică). Respectivele
deduceri sunt aplicabile în perioadele impozabile 2004 - 2008.Aplicabilitatea acestui stimulent
recent face obiectul aprobării Comisiei Europene ca şi compatibilităţii cu regulile U.E.
Elementele pozitive şi negative ale valorii producţiei sunt determinate conform aceloraşi
reguli aplicabile în cazul IRES. IRAP nu este deductibil din baza impozabilă pentru IRES.
Pentru societăţile industriale şi comerciale, cota de impunere este de 4.25%. Regiunile pot însă
creşte cota cu până la 1%. Valoarea producţiei intră sub jurisdicţia unei anumite regiuni dacă
societatea dispune de un sediu stabil în acea regiune, pentru cel puţin 3 luni ale perioadei
impozabile relevante. Valoarea producţiei se repartizează între acele regiuni unde se desfăşoara
activitatea pe baza costurilor cu personalul alocate fiecărei regiuni.
Obiectivele IRAP sunt:
• Simplificarea sistemului de impozitare: IRAP a înlocuit contribuţiile la fondul de
sănătate şi alte 7 impozite;
• Promovarea neutralităţii impozitării;
• Punerea la dispoziţia regiunilor a unei surse considerabile de venituri(cu rate
scăzute) pentru finanţarea cheltuielilor cu sănătatea;
• Impozitarea multor companii mici, care evită plata impozitelor pe veniturile
realizate;
• Creşterea autonomiei bugetare regionale, fără a crea competiţie fiscală dăunătoare.

Problemele IRAP sunt:

• IRAP s-a dovedit a fi nepopular. IRAP este considerat un impozit direct asupra
profitului(nu sunt permise deduceri);
• Nu satisface principiul beneficiului, deoarece se aplică subiecţilor care desfăşoară
activităţi productive, în loc să se aplice cetăţenilor care beneficiază de servicii de sănătate;
• Distribuţia încasărilor între regiunile italiene este foarte inegală datorită
diferenţelor dintre potenţialul de impozitat. Acest fapt reclamă transferuri importante de la nivel
central pentru a finanţa necesarul din sănătate;
• Au apărut îndoieli privind concordanţa cu regulile europene privind TVA. În
octombrie 2006 Curtea Europeană de Justiţie a respins cererea de desfinţare a IRAP,relevând
diferenţele dintre cele două taxe(în cazul TVA, plata taxei cade în întregime în sarcina
consumatorului final, iar în cazul IRAP importanţa transferului taxei asupra consumului nu poate
fi identificată clar).
2. Taxa municipală pe proprietăţi imobiliare(ICI-Imposta Comunale sugli Immobili)
Orice proprietar, rezident sau nerezident, care deţine o proprietate reală situată în
interiorul teritoriului Italiei, trebuie să plătească anual Taxa municipală pe proprietăţi
imobiliare(Imposta comunale sugli Immobili – ICI). Baza impozabilă reprezintă echivalentul
sumei valorii estimate a proprietăţii imobiliare, în funcţie de tipul şi de clasa ei, aşa cum este
determinată de Oficiul Cadastral. Municipalitatea pe raza căreia este situată proprietatea
stabileşte rata taxei între 0.04% şi 0.07%.
IMPOZITELE INDIRECTE
TVA – Taxa pe valoare adăugată (IVA – Imposta sul Valore Aggiunto)- începând cu 1
ianuarie 1970, TVA a fost adoptată de către ţările membre alei Pieţei Comunme, urmărindu-se
eliminarea impunerii în cascadă (impuneri repetate), care se practică prin impozitul pe cifra de
afaceri.
În anul 1997, s-a realizat armonizarea definitivă a TVA în ţările membre ale Uniunii
Europene.
TVA este un impozit indirect, deci un impozit stabilit nu pe avere, posesiunile ori veniturile unui
contribuabil, ci asupra vânzării bunurilor ori prestării serviciilor.
Taxa pe valoare adăugată – se aplică pentru cesiunile de bunuri şi mărfuri, pentru
prestările de servicii efectuate în Italia, în cadrul activităţilor de întreprindere, pentru activităţile
profesionale şi în general, la nivelul importurilor.
• Cesiunea de bunuri - cuprinde operaţiunile realizate cu titlu oneros, care presupun
un transfer de proprietate sau constituirea de drepturi reale de folosinţă asupra bunurilor de orice
natură..
• Prestările de servicii – sunt acele prestări efectuate contra unei remuneraţii care
rezultă din contracte de muncă, de antrepriză, de transport, de mandat, de expediere (transport de
mărfuri), de agenţie, de depozit şi , în general, cele care implică obligaţia de a face, de a nu face
sau de a permite.
• Prin activitatea de întreprindere se înţelege exercitarea cu titlu de profesie
obişnuită, chiar dacă neexclusivă, a următoarelor activităţi: activităţi industriale destinate
producerii de bunuri şi servicii, activităţi de intermediere în circulaţia bunurilor, activităţi de
transport terestru, aerian sau pe apă, activităţi bancare sau de asigurare, activităţi auxiliare celor
menţionate mai sus, activităţi destinate cultivării solului, silviculturii, creşterii animalelor şi alte
activităţii conexe acestora.
Prin desfăşurarea de activităţi profesionale sau artistice se înţelege desfăşurarea în mod
obişnuit, chiar neexclusiv, al oricărei activităţi de lucrător independent de către persoana fizică
sau societăţi civile ori de asociaţii constituite de persoane fizice.
Operaţiunile care intră în prevederile mai sus menţionate sunt supuse plăţii TVA. Cu
toate acestea, deşi îndeplinesc criteriile menţionate mai sus, anumite operaţiuni sunt scutite,
deoarece se referă la activităţi cu caracter social de interes general, cum ar fi, printre altele:
operaţiuni de credit şi finanţare, operaţiuni de asigurări, operaţiuni cu monede străine, operaţiuni
referitoare la acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri, operaţiuni relative la perceperea de impozite,
operaţiuni relative la organizarea şi desfăşurarea de loterii, operaţiuni legate de jocuri de noroc,
concursuri şi competiţii, în general, serviciile de mandat şi intermedierile aferente operaţiunilor
precedente, locaţiunile nefinanciare, cesiunile având ca obiect aurul, serviciile de transport
public urban şi de ambulanţă, serviciile de poştă şi telegrafie, serviciile de colectare, transport şi
eliminare a reziduurilor, serviciile medicale şi paramedicale;
Exporturile de mărfuri şi de bunuri nu sunt impozabile.
COTA:
• cota normală: 20%
• cota redusă: 10%, pentru: - serviciile hoteliere, restaurante, cafenele, anumite produse
alimentare.
• cotă redusă: 4%, pentru: produse agricole, produse de primă necesitate, construcţii care
facilitează accesul la proprietate, editarea, reşedinţa principală.
MODALITATE DE PLATĂ:
Declararea tva-ului: declaraţia trebuie să fie prezentată în acelaşi timp cu declaraţia de
venituri, pentru orice societate sau persoană fizică.
Plata taxei – trebuie să se efectueze după cum urmează:
- plăţi periodice: prestările de servicii, profesiile liberale şi artistice, care au o cifră de
afacere mai mare de 360.000.000 lire italiene şi întreprinderile comerciale sau industriale care au
o cifră de afaceri mai mare de 1.000.000.000 lire italiene trebuie să plătească taxa în fiecare lună
calendaristică. Contribuabilii a căror cifră de afaceri este mai mică decât sumele specificate mai
sus trebuie să achite taxa trimestrial;
- plata finală: pentru toţi contribuabilii, plata se efectuează la data de 15 martie.

SISTEMUL CONTABIL DIN ITALIA

Sistemul contabil din Italia urmeaza modelul contabil continental, fiind influentat de
sistemul contabil francez. Aceasta influenta nu dateaza de mult, Italia avand o traditie
recunoscuta de multa vreme in ceea ce priveste dezvoltarea contabilitatii.
Italia este tara in care, in perioada secoleleor al XI-lea – al XV-lea, productia capitalista
s-a dezvoltat mai devreme decat ca in alte tari. Relatiile marfa-bani au evoluat rapid
dezvoltandu-se puternic comertul, negustoria, mestesugurile si o data cu acestea orasele au
devenit importante centre politico-economice. In aceste imprejurari se impunea necesitatea unui
studiu de economie, a unor reguli de conduita economica.
 In anul 1494, in Italia este marcat momentul de consacrare oficiala a stiintei contabilitatii
prin publicarea la Venetia de catre savantul matematician Luca Paciolo a celei mai importante
lucrari, “Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportinalita”.
Structurata in doua parti, “Arithmetica” si “Geometria”, lucrarea lui Paciolo cuprinde
prima descriere teoretica a contabilitatii in partida dubla. Prin asezarea in centrul sistemului de
calcul a contului “Capital”, Paciolo formuleaza pima egalitate contabila, intre conturile “Casa” si
“Capital”, din care prin extensie se deduce relatia de echilibru “Avere”=”Capital”.
Autorul utilizeaza pentru prima data termini cum ar fi:
“bilancio” care semnifica balanta de verificare, prin care se pune in evidenta relatia formala
(Debit=Credit); “pro e dano” - profit si pierdere.
Sistematizand dupa precepte stiintifice practicile contabilitatii in partida dubla, din Venetia
timpului sau, Luca Paciolo elaboreaza prima teorie a unui sistem de contabilitate bazat pe cele
patru registre contabile fundamentale, pe care, desigur sub o forma mult evoluata le intilnim si
azi, si anume :
• Registrul „Inventar” - intocmit la inceputul activitatii agentului economic in care
acesta trebuie sa inscrie toata averea sa in ordinea inversa a lichiditatii acesteia, precum si la finele fiecarui
exercitiu financiar;
• Registrul „Memorial” - documentele justificative de azi - in care Luca Paciolo observand
practica contabila a timpului sau spune ca se „inregistreaza amanuntit tot ce priveste cumpararea si
vanzarea sau alte tranzactii comerciale, nelasand sa-i scape nici o iota: ce, cum si unde cu indicatia
imprejurarilor lamuritoare”.
• Registrul „Jurnal” - evidenta cronologica de azi concretizata in notele sau articolele
contabile - intocmit pe baza „Memorialului”, in registrul „Jurnal” fiecare articol contabil se
inscrie cu indicarea datei calendaristice la care a avut loc operatia economica precum si a conturilor
debitoare in par tea stanga si a celor creditoare in partea dreapta.
• Registrul „Cartea Mare” - evidenta sistematica de azi - in care se trec sistematizat pe
conturi toate operatiile inregistrate in Registrul „Jurnal” astfel incat totalul sumelor debitoare trebuie sa
fie egal cu totalul sumelor creditoare. Astfel Registrul „Cartea Mare” juca si rolul de Balanta de
verificare.
• Inainte de aceasta data, in anul 1458, un alt italian Benedetto Cotrugli, politician
la Ragusa, termina redactarea manuscrisului unei lucrari de contabilitate in partida dubla “Della
mercatura a del mercante perfetto”, acesta fiind publicat insa mult mai tarziu, in 1573.
Autorul trateaza notiuni comerciale privind vanzarea si cumpararea pe credit sau cu plata
in bani, inclusiv tehnica utilizarii cambiei si gajului. Referindu-se la partida dubla, Cotrugli
precizeaza faptul ca in jurnal trebuie sa se inregistreze capitalul negustorului care se trece apoi in
Cartea mare, odata cu celelalte conturi deschise pentru persone si bunuri. Profitul sau pierderea
trebuie trecute la contul “Capital”.
Nici o alta lucrare nu a impulsionat atat de mult organizarea calculului economic si
activitatea economica insasi, ca opera contabila semnata de Luca Paciolo. Adept al principiului
“ubi non est orde, ibi confusio”, adica “unde nu este ordine, domneste confuzia”, Paciolo
trateaza la un nivel superior cunostinte din domeniul creditului, finantelor si contabilitatii. Prin
opera de pionierat a savantului matematician, stiinta conturilor dobandeste o deosebita
insemnatate, iar cunostintele de contabilitate se raspandesc in intreaga Europa.
In perioada urmatoare aparitiei lucrarii lui Paciolo, se manifesta un interes deosebit
pentru cunoasterea “artei calcului economic”. Perioada cuprinsa intre anii 1494-1600, este
numita de profesorul Dumitru Voina, drept faza evolutiva a contabilitatii, respective secolul cel
mare. Pentru Italia mentionam urmatorii autori de opera contabila: Givanni Antonio Tagliente,
Girolamo Cardano, Domenico Manzoni si Angela Pietra.
Un anumit declin se inregistreaza in evolutia gandirii contabile in Italia, intre anii 1600-
1795.
Secolul XIX este perioada cea mai fericita in ceea ce priveste literatura contabila
publicata. Lupta pentru demonstrarea bazelor stiintifice ale contabilitatii renaste pe pamantul
Italiei, care revine astfel in competitia creatorilor contabili de talie europeana si universala.
Ocupandu-se de creativitatea stiintifica in contabilitate, marele doctrinar belgian, profesor Joseph
Vlaemminck distinge cele trei scoli de contabilitate: lombarda, toscana si venetiana.
Școala lombarda este reprezentata prin Francesco Villa, promotorul contabilitatii
stiintifice, care considera contabilitatea drept un complex de norme economice administrative,
aplicate la arta de a tine conturile sau registrele. In lucrarea „Elementi di administrazioni e
contabilita”, publicata la 1850, Villa considera aritmetica si „tinerea registrelor” drept cele doua
instrumente fundamentale ale contabilitatii.
Școala toscana este dominată de conceptia teorie personaliste asupra contabilitatii, fiind
reprezentata de personalitatii proeminente ale culturii economice italiene: Francisco Marchi,
Giuseppe Cerboni, Giovanni Rossi, Michele Riva si Giovanni Massa. Francisco Marchi expune
teoria sa in lucrarea „Cinquecontisti overo la ignannevole teoria cheviene insegna ta intorno al
sistema di scrittura a parti doppia”care apare la Prato, in 1867. Potrivit acestei teorii, in orice
intreprindere activeaza patru categorii de persoane si anume:
• proprietarul sau intreprinzatorul;
• administratorul (intreprinderea insasi);
• agentii;
• corespondentii.
 Giuseppe Carboni si-a legat numele de logismografie, o contabilitate in forma tabelara.
Cerboni considera ca operatiunile administrative dau nastere la raporturi de debit si credit, intre
persoane fizice sau juridice, capabile de drepturi si obligatiuni, prin ele sau reprezentantii lor,
care au interes sau exercita o actiune in intreprindere. Conceptia sa este expusa in lucrarea „La
ragioneria scientifica” (1886). Sub influenta acestei scoli, in tara noastra a scris profesorul
iesean Constantin Petrescu.
Scoala venetiana are drept fondator pe Fabio Besta, care creaza o teorie proprie,
materialista, asupra conturilor. Contributii in ceea ce priveste teoriile conturilor aduce si
Emanuelo Pisani, care dezvolta o conceptie materialista, fiind un intermediar intre gandirea lui
Besta si a lui Cerboni.
In secolul al XX-lea, contabilitatea italiana a fost influentata de operele lui Besta si
Zappa, profesori ai universitatii din Venetia. Anterior lui Besta, contabilitatea era vazuta ca un
ansamblu de contracte. Beta a introdus in perioada 1880 - 1922 conceptul de contabilitate ca
masura a resurselor sau a patrimoniului. Ulterior, in 1973, Zappa a extins teoriile lui Besta, dar a
acordat mai degraba importanta rezultatului decat valorilor bilantiere.
In ultimele decenii, inovarea in domeniul acestei discipline a urmat insa o traiectorie
internationala, fapt care a condus la o relativa izolare a contabilitatii italiene de mediul sau
traditional. Situatia a inceput sa se modifice sub o dubla influenta:
noua reglementare fiscala din 1986 s-a tradus printr-o mai mare ingerienta a fiscalitatii in
structurile contabile si o mai mare exigenta in planul formalismului ;
aplicarea Directivelor a IV-a si a VII-a care precizeaza mai clar si mai detaliat regulile de
intocmire si de prezentare a documentelor de sinteza.
Profesia contabila traditionala este obligata sa se reinnoiasca o data cu aplicarea
Directivei a VIII-a, fiind ultima tara membra a UE care a implementat Directivele contabile
europene, abia in anul 1991.
CADRUL CONTABIL GENERAL DIN ITALIA
In mediul de afaceri al fiecarei tari se reasesc doua functii de baza, respectiv functia
comerciala care realizeaza conexiunea dintre intreprinderi si mediul extern, prin activitati
precum vanzarea si achizitionarea de bunuri si servicii si functia industriala sau tehnica care se
regaseste in activitatile din interiorul intreprinderilor si anume productia.
Sistemul contabil italian adopta cele doua metode contabile, specifice celor doua functii
impartindu-se in contabilitatea generala si contabilitatea de gestiune.
Contabilitatea generala inregistreaza toate evenimentele administrative care au avut loc
intre entitate si mediul extern. Datele colectate doar cele acceptate, in conformitate cu reguli
stricte formale. Contabilitatea de gestiune sau analitica inregistreaza doar faptele de management
intern. Datele pot fi analitice, reclasificand costurile si veniturile recunoscute in conturile
generale si pot fi calculate sau prestabilite.
PROCEDURI CONTABILE TIPICE
Inregistrarea contabila - Datele primite sunt trecute intr-unul sau mai multe primenote
contabile, inregistrate manual sau automat de la alte module ale sistemului informatic. Fiecare
linie a primei note este scrisa in jurnal, in ordine cronologica.
Inchiderea de luna – este o procedura obligatorie si este necesara realizarea si mentinerea
disponibila a documentatiei privind toate miscarile efectuate in decursul unei luni, pentru orice
solicitare din partea organelor de control.
Inchiderea anuala sau Inchiderea bilantului sau inchiderea exercitiului financiar –
indiferent de denumire este procedura de pregatire si redactare a situatiilor financiare.
INSTRUMENTE SI DOCUMENTE CONTABILE
Planul de conturi - este un “dictionar de referinta” al tuturor articolelor tratate in
contabilitatea generala. Aceste articole sunt organizate in structuri ierarhice pe trei sau mai multe
nivele: mastro/cont/subcont sau gupa/cont/subcont.
Primanota – document de baza pentru prima transcriere a miscarilor, a devenit aproape
virtual, fiind inca indispensabil pentru a identifica si regrupa inregistrarile elementare.
Jurnalul – cuprinde inregistrarile contabile in ordine cronologica, cuprinzand pentru
fiecare inregistrare, data, articolul contabil, descrierea miscarii, suma. Este un document
obligatoriu, dar de o importanta manageriala mica fiind denumit si “giornale bollato” (jurnalul
marcat).
Registrul TVA – raporteaza in ordine cronologica inregistrarile referitoare la un
cont/subcont TVA, fiind obligatoriu.
Mastro (Cartea Mare) – contine pentru fiecare cont toate inregistrarile, pe doua coloane,
debit si credit, cu soldul final.
Bilantul – contine raportul conomic si patrimonial al intreprinderii fiind organizat in 5
sectiuni: Bilantul contabil - Activ, Bilantul contabil –Pasiv, Conturi de ordine, Contul Economic,
Date suplimentare.

2.3 PRINCIPII ȘI POLITICI CONTABILE ÎN ROMÂNIA

Potrivit prevederilor Regulamentului Financiar al Uniunii Europene nr. 1605/2002
(art.203, 204) contabilitatea oricărei entități cu personalitate juridică funcționează după anumite
principii și reguli (politici) contabile care își au originea în "convenția evaluării", conform căreia
exprimarea monetară corectă este "regula de fier" a contabilității.
 Principiile contabile conțin un ansamblu de reguli de conduită economică extinzând
noțiunea de evaluare de la bunuri și relații financiare la evaluarea potențialului, evaluarea
performanțelor, evaluarea perspectivelor etc., și numai în această accepțiune lărgită prevederea
din I.A.S. nr. 1 cum că "evaluarea posturilor cuprinse în Situațiile financiare trimestriale și
anuale se efectuează în conformitate cu anumite principii infailibile" dă valoare și sens
contabilității ca sistem și model economic de conducere financiară a fiecărei persoane juridice.
În consecință, evaluarea posturilor cuprinse în situațiile financiare și care provin din
conturile contabile curente, dar și dimensionarea elementelor pe care fiecare dintre acestea le
urmăresc zi de zi și le sintetizează periodic, trebuie să fie efectuate în acord cu principiile
statuate ale contabilității, care sunt de fapt "porunci economice" (probabil de aceea sunt tot 10).
1. Principiul continuității activității. Acesta presupune că persoana juridică își continuă în
mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea continuării
activității sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii entității au luat
cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite evenimente care pot duce la
incapacitatea instituției (întreprinderii) de a-și continua activitatea, aceste elemente trebuie
prezentate în notele explicative. În cazul în care situațiile financiare nu sunt întocmite pe baza
principiului continuității, această informație trebuie prezentată împreună cu explicațiile privind
modul de întocmire a raportării financiare respective și motivele ce au stat la baza deciziei
conform căreia persoana juridică nu își mai poate continua activitatea. Continuitatea sau
încetarea activității trebuiesc înțelese în sens financiar, pentru că orice instituție „moartă” poate
fi ținută în viață prin finanțări hemoragice, dar, astăzi, nimeni nu-și mai propune așa ceva.
2. Principiul permanenței metodelor, conform căruia este obligatorie continuitatea
aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea
elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor
contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un standard
contabil sau au ca rezultat informații mai relevante sau mai credibile referitoare la operațiunile
întreprinderii. Este foarte importantă menționarea în notele explicative a oricăror modificări ale
politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică contabilă a fost
aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința
reală a rezultatelor societății.
3. Principiul prudenței. Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza
principiului prudenței. În mod special această presupune a se avea în vedere următoarele aspecte:
a) se vor lua în considerare numai profiturile (veniturile,finanţările) recunoscute până la data
încheierii exercițiului financiar; b) se va ține seama de toate obligațiile previzibile și de pierderile
potențiale care au luat naștere în cursul exercițiului financiar încheiat sau pe parcursul unui
exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații sau pierderi apar între data încheierii exercițiului
și data întocmirii bilanțului; c) se va ține seama de toate ajustările de valoare datorate
deprecierilor, chiar dacă rezultatul exercițiului financiar este profit sau pierdere. Se înțelege deci
că potrivit acestui principiu nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor,
respectiv subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor, ținând cont de deprecierile,
riscurile și pierderile posibile generate de desfășurarea activității exercițiului curent său anterior.
4. Principiul independenței exercițiului. Se vor lua în considerare toate veniturile și
cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține
seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților (contabilitatea de angajament).
„Independența” se asigură prin respectarea tehnicilor „delimitării în timp” a evenimentelor,
angajamentelor, veniturilor, cheltuielilor, obligațiilor și, implicit, scadențelor.
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv. În vederea stabilirii
valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț se va determina separat valoarea aferentă
fiecărui element individual de activ sau de pasiv, indiferent de conținutul său economic, de
evoluția previzibilă a pieței, de consecințele pe care le are această evaluare. Odată stabilită corect
valoarea, mai departe, prelucrarea și sistematizarea informațiilor o face contabilitatea după toate
regulile sale specifice.
6. Principiul intangibilității. Bilanțul de deschidere al unui exercițiu trebuie să corespundă
cu bilanțul de închidere a exercițiului precedent, cu excepția corecțiilor impuse de aplicarea
l.A.S. 8. Atenție la acest principiu întrucât „oamenii cu experiență” au tendința de a regla sau
reporta erorile dintr-un bilanț în altul („bilanț de închidere”, „bilanț de deschidere”) în loc să
respecte procedurile contabile care cer „scormonirea” erorii pentru a afla și efectele sale
colaterale.
7. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi
compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu
excepția compensărilor între active și pasive admise de Standardele Internaționale de
Contabilitate (este vorba de așa numitele „conturi rectificative”, care aduc activele și, respectiv
pasivele, la valoarea contabilă netă).
8. Principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Informațiile prezentate în
situațiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor, nu
numai forma lor juridică.
9. Principiul pragului de semnificație. Orice element care are o valoare semnificativă
trebuie prezentat distinct în cadrul situațiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative
care au aceeași natură sau cu funcții similare trebuie însumate, nefiind necesară prezentarea lor
separată.
10. Principiul contabilității pe baza "Accrual", conform căruia tranzacțiile și evenimentele
sunt înregistrate în conturi atunci când apar și nu când sumele sunt plătite sau încasate. Ele
trebuie înregistrate în anul financiar la care se referă, principiul „accrual” fiind o extindere a
regulii „contabilității de angajament”.
Aderarea României la Uniunea Europeană necesită adaptarea sistemului finanțelor
publice la normele europene, obligație asumată în cadrul Documentului de poziție la capitolul
11-Uniunea Economică și Monetară. Aceasta presupune raportarea datelor statistice în domeniul
finanțelor publice cu respectarea Sistemului European de Conturi și a regulamentelor emise în
aplicarea acestor norme, între care: ”înregistrarea operațiilor pe baza principiului acrrual,
respectiv la momentul creării, transformării, dispariției/anulării unei valori economice, a unei
creanțe sau a unei obligații”. Sistemul statisticii finanțelor publice poate răspunde cerințelor
internaționale numai în măsura în care și contabilitatea instituțiilor publice trece lavsistemul
contabilității de angajament și oferă surse de date suficient de detaliate. Cadrul legal a fost creat
prin ordinul ministrului finanțelor publice nr.1917/2005 pentru aprobarea „Normelor
metodologice privind organizarea și conducerea contabilității finanțelor publice”.
Remarcă fermă: În rapoartele și Situațiile financiare nu este vorba de înșiruirea acestor
principii, ci de explicitarea modului în care fenomenele și evenimentele economice se încadrează
vis-a-vis de principiile enunțate, care sunt de fapt reguli, chiar constrângeri.
▪ Remarca nr. 1: Reguli comune tuturor principiilor contabile.
Pentru acele elemente a căror valoare este nesigură, dar care urmează a fi incluse în situațiile
financiare, în contabilitate trebuie făcute cele mai bune estimări. În acest scop este necesară
uneori revizuirea valorii lor pentru a reflecta evenimentele ulterioare datei de închidere a
exercițiului financiar, schimbările de circumstanțe sau dobândirea unor noi informații, ori de câte
ori acele valori sunt semnificative. Efectul unei asemenea modificări trebuie inclus în cadrul
aceleiași poziții din bilanț, respectiv în contul de profit și pierdere („rezultatul exercițiului”),
unde a fost reflectată și estimarea contabilă inițială.
▪ Remarca nr. 2: Abateri de la principiile contabile.
Abaterile de la aceste principii generale vor fi permise numai în cazuri excepționale. Asemenea
abateri se vor prezenta în „notele explicative”. De asemenea, se vor prezenta motivele pentru
care au avut loc aceste abateri și o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor,
poziției financiare și rezultatelor exercițiului respectivei unități.
 POLITICI CONTABILE
Politicile contabile definesc, deci, o concepție contabilă pentru fiecare întreprindere sau
instituție publică în rezolvarea ansamblului problemelor financiare. Ele încorporează principiile,
bazele, convențiile, regulile și practicile specifice adoptate de o entitate în conducerea curentă a
activităților a contabilității acestora, pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. Prin
politica contabilă trebuie să se clarifice ferm varianta de operare constantă pentru fiecare tip de
eveniment în parte, pornindu-se de la faptul că I.A.S. și interpretările Comitetului Permanent
pentru Interpretări oferă diverse metode de rezolvare a unei anumite probleme, soluții
alternative, calcule opționale etc. Așa constatăm că mai apar și alte principii și reguli, cum ar fi:
▪ „raționamentul profesional", singurul care permite alegerea alternativelor;
▪ „judecata de valoare" este baza soluțiilor contabile;
▪ „pragul de semnificație" conform căruia o informație - este tratată sau nu ca semnificativă
în funcție de interesul urmărit (spre exemplu dacă ea reprezintă sub 5% din portofoliul
problemei nu ne interesează evident).
Politicile contabile încorporează:
▪ principiile;
▪ metodele și procedurile;
▪ bazele de calcul;
▪ regulile de evaluare;
▪ practicile proprii, specifice fiecărei instituții publice.
Conform I.A.S. și Regulamentului Financiar al Uniunii Europene, „este necesară
elaborarea unui set (manual) de proceduri de către conducerea fiecărei persoane juridice pentru
toate operațiunile derulate, pornind de la întocmirea documentelor justificative până la
finalizarea situațiilor financiare trimestriale și anuale”.
„Aceste proceduri trebuie elaborate având în vedere specificul activității, de către
specialiști în domeniul economic, tehnic și comercial, cunoscători ai activității desfășurate și ai
strategiei adoptate de persoana juridică.”
La elaborarea politicilor contabile trebuie respectate conceptele de bază ale contabilității,
și îndeosebi: contabilitatea de angajamente, principiul continuității activității, dar și celelalte
principii, care guvernează funcționarea contabilității.
Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situațiile
financiare, a unor informații care să fie:
(a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor și (b) credibile în sensul că:
▪ reprezintă fidel rezultatele și poziția financiară a persoanei juridice;
▪ sunt neutre, adică nepărtinitoare;
 ▪ sunt prudente;
▪ sunt complete sub toate aspectele semnificative;
▪ reflectă substanța economică a evenimentelor și tranzacțiilor și nu doar forma lor juridică.
În absența unui I.A.S. specific și a unei interpretări a Comitetului Permanent pentru
Interpretări, conducerea trebuie să folosească raționamentul profesional - zice art. 22 din I.A.S.
nr. 1 - la dezvoltarea unei politici contabile, care să ofere cele mai utile informații utilizatorilor,
finanțatorilor, controlorilor și tuturor celor care citesc situațiile financiare. În exercitarea acestui
raționament profesional conducerea ia în considerare: a)cerințele și recomandările din
Standardele Internaționale de Contabilitate care se referă la aspecte similare și conexe;
b)definițiile, criteriile de recunoaștere și evaluare pentru active, obligații, venituri și cheltuieli
prevăzute în Cadrul general I.A.S.C.; c)pronunțările altor organisme de stabilire a aplicării
Standardelor și practicile acceptate în sector numai în măsura în care acestea sunt consecvente
(cu restricțiile precedente: a și b). Odată stabilită configurația politicii contabile, modificarea
acesteia este permisă doar dacă unele din criteriile sale de fundamentare sunt modificate de lege
sau au ca rezultat informații mai relevante sau mai credibile referitoare la operațiunile persoanei
juridice.
Schimbarea politicilor contabile se poate face:
▪ Retrospectiv - deci și asupra evenimentelor anterioare, pentru bunurile și evenimentele
existente și în derulare;
▪ Prospectiv - numai pentru viitor.
Tratamentele contabile necesare la modificarea politicilor contabile:
▪ Soluția de bază: imputarea efectelor schimbării asupra capitalurilor („Rezultatului
reportat");
▪ Soluția alternativă permisă: ajustarea situațiilor economice curente.
Este foarte importantă menționarea în notele explicative a oricăror modificări ale
politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost
aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei și tendința
reală a rezultatelor activității persoanei juridice. Nu sunt considerate modificări ale politicilor
contabile: a) adoptarea unei politici contabile pentru evenimente sau tranzacții care diferă ca
fond de evenimentele sau tranzacțiile produse anterior; b) adoptarea unei politici contabile pentru
evenimente sau tranzacții ce nu au avut loc anterior sau care au fost nesemnificative. Modificarea
politicilor contabile aduce după sine și actualizarea "manualului de proceduri" care trebuie să
conțină acea concepție contabilă care este în funcțiune și pe „șenalul” căreia se realizează
contabilitatea curentă.
 2.4 PRINCIPII ȘI POLITICI CONTABILE ÎN ITALIA
Postulatele situaţiilor financiare sunt principii sau reguli care garantează respectarea
scopului informativ al situaţiilor financiare. Acestea se împart în principii generale şi principii
de redactare şi criterii de evaluare.
În Italia, regulile de redactare a situaţiilor financiare sunt definite de:
• Codul Civil
• Principii elaborate de organisme profesionale (OIC, CNDCEC, IASB)
• Legislaţia fiscală
Principiile generale de contabilitate sunt exprimate în articolul 2423 din Codul Civil:
„Situaţiile financiare trebuie redate cu claritate, reprezentând în mod real şi corect stuatia
patrimoniala şi financiară a exerciţiului” fiind:
Claritatea (Chiarezza): înseamnă transparentă şi se referă la reprezentarea formală a
situaţiilor financiare, în conformitate cu schemele şi regulile prevăzute şi are drept obiectiv
permiterea de a înţelege fără ambiguităţi conţinutul situaţiilor financiare.
Realitatea (Verita): înseamnă corespunderea faptelor din întreprindere cu valorile scrise în
situaţiile financiare, ceea ce face că situaţiile financiare să fie credibile.
Corectitudinea (Correttezza): se referă la respectarea normelor de redactare a situaţiilor
financiare conţinute în Codul Civil, acestea fiind de încredere şi neutre.
PRINCIPIILE DE REDACTARE
Principiile care stau la baza redactării situaţiilor financiare sunt:
• Prudenţă: conform acestuia „pot fi indicate doar beneficiile realizate până la data de
închidere a exerciţiului” şi trebuie să se ţină cont de riscurile şi pierderile exerciţiului chiar dacă
acestea sunt cunoscute după închiderea acestuia.
• Continuitatea: evaluările ar trebui să fie făcute aplicând criteriile operaţionale, având în
vedere faptul că compania îşi continua activitatea.
• Competenta economică: imputarea cheltuielilor şi veniturilor indiferent de data încasării
şu plăţii
• Evaluarea separată: constă în evaluarea separată a elementelor eterogene
• Prevalenta fondului asupra jurdicului
• Costul istoric ca baza de evaluare
• Omogenitatea monedei
Pentru fiecare element din bilanţ şi cont de profit şi pierdere trebuie să se prezinte
valoarea de intrare pe anul precedent. În cazul în care datele nu sunt comparabile cu cele din anul
precedent trebuie să fie ajustate, şi aceste non-comparabilitati şi adaptări ar trebui să fie raportate
şi discutate în notele explicative.
 CAPITOLUL III
SITUAȚII FINANCIARE. EVALUARE ȘI ÎNTOCMIRE

3.1 Structura și reguli de întocmire a sistemelor financiare din România

Factori sociali, economici şi juridici au determinat diferenţe, privind situaţiile financiare,
de la o ţară la alta. Aceşti factori au contribuit la utilizarea unor criterii diferite de recunoaştere a
structurii din situaţiile financiare şi la opţiunea pentru diferite baze de evaluare. Ei influenţează şi
aria de aplicabilitate şi informţiile prezentate în situaţiile financiare.
Comitetul IASC este angajat în atenuarea acestor diferenţe, el caută să armonizeze
reglementările, standardele şi procedeele privind întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare;
realizarea armonizării impune ca situaţiile financiare să furnizeze informaţii utile pentru
adoptarea deciziilor economice.
Aproape toţi utlizatorii iau decizii pentru:
• a hotărî când să cumpere, să păstreze sau să vândă o investiţie de capital;
• a evalua răspunderea sau gestionarea managerială
• a evalua capacitatea întreprinderii de a plăti salariile, a-şi păstra locurile de muncă şi
de a oferi alte beneficii angajaţilor
• a evalua garanţiile pentru creditele acordate întreprinderilor
• a determina politicile de impozitare
• a determina profitul şi dividendele ce se pot distribui
• a reglementa activitatea întreprinderii
Situaţiile financiare se întocmesc conform unui model contabil bazat pe costul istoric recuperabil
şi pe conceptul de menţinere a nivelului capitalului financiar nominal. Este posibil ca într-un
număr limitat de cazuri, să existe un conflict între cadrul general şi un IAS.
În aceste cazuri primează cerinţele IAS. Cadrul general este revizuit permanent de
Comitetul IASC.
Cadrul general abordează:
• Obiectivul situaţiilor financiare
• Caracteristicile calitative care determină utilitatea informaţiilor din situaţiile financiare
• Definirea, recunoaşterea şi evaluarea elementelor pe baza cărora se întocmesc
situaţiile financiare.
• Conceptele de capital şi de menţinere a nivelului capitalului.
Un set de situaţii financiare, inclusiv situaţii fianciare consolidate cuprinde: un bilanţ, un cont de
profit şi pierdere, o situaţie a modificărilor poziţiei financiare, (situaţia fluxurilor de trezorerie
sau situaţia fluxurilor de fonduri), politici contabile şi note explicative.
Cadrul general se aplică tuturor întreprinderilor, indiferent de forma juridică, forma de
proprietate sau obiectul de activitate.
Utilizatorii situaţiilor financiare:
• Investitorii, preocupaţi de riscul inerent tranzacţiilor şi profitul adus de investiţiile lor
• Angajaţii, interesaţi de stabilitatea şi profitabilitatea întreprinderii
• Creditorii financiari, interesaţi de lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii pentru
rambursarea creditelor şi plata dobânzilor
• Furnizorii şi creditorii comerciali
• Clienţii, preocupaţi de continuitatea activităţii întreprinderii cu care colaborează pe
termen lung sau de care sunt dependenţi
• Guvernul şi instituţiile sale, în vederea determinării politicii fiscale şi calculul unor
indicatori statistici
• Publicul, interesat în aplicarea politicilor fiscale locale
Obiectivul situaţiilor financiare este furnizarea de informaţii referitoare la poziţia financiară,
performanţa şi modificările poziţiei financiare, rezultatul administrării întreprinderii şi modul de
gestionare a resurselor.
Poziţia financiară, performanţa şi modificările poziţiei financiare, generează informaţii
privind capacitatea întreprinderii de a genera numerar sau echivalente ale numerarului.
Poziţia financiară a întreprinderii este influenţată de:
• Resursele economice pe care le controlează
• Structura sa financiară
• Lichiditatea si solvabilitatea
• Capacitatea de adaptare la mediu
Aceste informaţii sunt utile pentru:
• Anticiparea capacităţii întreprinderii de a genera numerar
• Anticiparea nevoilor de creditare, a şanselor de a primi finanţări în viitor
• Evaluarea modificărilor potenţiale ale resurselor pe care întreprinderea le va controla în
viitor
• Posibilitatea întreprinderi de a genera fluxuri de trezorerie
Informaţii privind modificările poziţiei financiare a întreprinderii sunt utilizate în
evaluarea activităţii sale de exploatare, finanţare şi investiţie în perioada de raportare.
 Poziţia financiară se determină pe baza informaţiilor din bilanţ, şi performanţa pe baza
contului profit şi pierdere.
CONCEPTE DE BAZĂ
Pentru îndeplinirea obiectivelor, situaţiile financiare se întocmesc pe baza contabilităţii de
angajamente, conform căreia efectele tranzacţiilor şi altor evenimente sunt recunoscute, când
acestea se produc şi nu când numerarul sau echivalentul său este decontat. La momentul
producerii se înregistrează în contabilitate şi se raportează în situaţiile financiare ale perioadei
aferente. Ca urmare situaţiile financiare cuprind evenimente trecute dar şi obligaţii de plată în
viitor sau creanţe de încasat.
Caracteristicile calitative ale situaţiilor finaciare:
• Sunt atributele care determină utilizarea informaţiei oferite de situaţiile financiare;
acestea sunt:
• Ineligibilitatea
• Relevanţa
• Credibilitatea
• Comparabilitatea
Intangibilitatea - se referă la înţelegerea lor foarte uşoară; în acest scop utilizatorii trebuie
să cunoască activitatea întreprinderii, să aibe noţiuni de contabilitate şi dorinţa de a studia
informaţia.
Relevanţa – informaţiile sunt relevante atunci când influenţează deciziile economice ale
utilizatorilor; aceste informaţii sunt frecvent folosite ca bază în previzionarea poziţiei şi
performanţelor financiare viitoare.
Credibilitatea - pentru a fi utilă, informaţia trebuie să fie credibilă; ea este credibilă atunci
când nu conţine erori semnificative, nu este părtinitoare, iar utilizatorul ştie că reprezintă ceea ce
se asteaptă să reprezinte.
Informaţia poate fi relevantă, dar puţin credibilă sub aspectul naturii sau reprezentării. Astfel,
reflectarea în bilanţ a daunelor cerute într-un litigiu poate duce utilizatorul în eroare. Aceste
informaţii trebuie prezentate în note.
Reprezentarea fidelă este o condiţie pentru ca informaţia să fie credibilă. Informaţia
trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacţiile şi evenimentele. Există un risc în reprezentarea cu
fidelitate a informaţiei datorită dificultăţilor de identificare a tranzacţiilor, evaluării, sau chiar
prezentării în situaţiile financiare (de exemplu identificarea fondului comercial).
Prevalenţa economicului asupra juridicului - informaţiile trebuie să fie contabilizate şi
prezentate conform fondului lor şi în concordanţă cu realitatea economică şi nu doar cu forma lor
juridică.
 Neutralitatea impune ca informaţia să fie lipsită de influenţe. Situaţiile financiare nu sunt
neutre dacă prin selectarea şi prezentarea informaţiei influenţează luarea unei decizii.
Prudenţa înseamnă un grad de precauţie pentru a face estimări cerute în condiţii de
incertitudine, astfel încât activele şi veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile
să nu fie subevaluate. Prudenţa nu permite nici constituirea de rezerve ascunse sau de
provizioane excesive, situatiile financiare nemaifiind neutre şi deci credibile.
Integralitatea impune ca informatiile din situatiile financiare să fie complete în limitele
rezonabile ale pragului de semnificaţie şi ale costului obţinerii lor.
Comparabilitatea este necesară pentru ca utilizatorii să identifice tendinţele în poziţia
financiară a întreprinderii şi performanţele sale; comparaţia se poate face în timp, dar şi cu alte
întreprinderi cu acelaşi obiect de activitate.
Structurile situaţiilor financiare:
• Structurile bilanţului sunt:
• Activele
• Datoriile şi capitalul propriu
• Structura contului Profit şi Pierdere, legată în mod direct de evaluarea performanţei,
sunt cheltuielile şi veniturile
Elementele legate direct de evaluarea poziţiei financiare sunt : activele, datoriile şi
capitalul propriu.
Activele sunt definite astfel:
• Un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere, rezultat al unor evenimente
trecute şi de la care se aşteaptă să genereze profituri economice viitoare pentru întreprindere
• O datorie reprezintă o obligaţie actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente
prezente şi prin decontarea căreia rezultă o ieşire de resurse care încorporează beneficii
economice.
• Capitalul propriu reprezinta interesul rezidual al acţionarilor în activele unei
întreprinderi dupa deducerea tuturor datoriilor sale.
Definirea elementelor de venituri şi cheltuieli
• Veniturile constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori descreşteri ale datoriilor, şi
care se concretizează în creşteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuţii
ale acţionarilor.
• Cheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice, pe parcursul perioadei
contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor şi care se
concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea
acestora către acţionari.
RECUNOAŞTEREA STRUCTURILOR FINANCIARE
Recunoaşterea semnifică încorporarea în bilanţ sau în contul Profit şi Pierdere a unui element
care îndeplineşte criteriile de recunoaştere; nerecunoaşterea acelui element nu poate fi corectată
nici prin prezentarea politicilor contabile folosite, nici prin note sau informaţii suplimentare.
Un element care corespunde definiţiei unei structuri a situaţiilor financiare trebuie recunoscut, în
cazul în care:
• Este probabil ca orice beneficiu economic viitor să fie asociat să intre sau să iasă din
întreprindere
• Elementul are un cost sau o valoare care poate fi evaluată în mod credibil; când nu
poate fi realizată o estimare rezonabilă; elementul nu va fi recunoscut în bilanţ sau în contul
Profit şi Pierdere.
Evaluarea structurilor situaţiilor financiare este procesul prin care se determină valorile la
care structurile financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul Profit şi Pierdere.
Bazele de evaluare utilizate în situaţiile financiare:
• Costul istoric – activele se înregistrează la suma plătită în numerar sau în echivalente
de numerar sau la valoarea justă din momentul cumpărării; datoriile se înregistrează la valoarea
ce se aşteaptă a fi plătită pentru a stinge datoriile (impozitul pe profit)
• Costul curent – activele se înregistrează la valoarea în numerar sau în echivalente ale
numerarului, care ar trebui plătită daca acelaşi activ sau unul asemănător ar fi achiziţionat în
prezent, datoriile se înregistrează la valoare neactualizată în numerar sau în echivalente de
numerar, necesară pentru a deconta obligaţiile în prezent. Valoarea realizabilă (de decontare a
obligaţiei):
• Activele se înregistrează la valoarea în numerar sau în echivalente ale numerarului
care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a activelor.
• Datoriile se înregistrează la valoarea lor de decontare – aceasta reprezentând valoarea
neactualizată, care trebuie plătită pentru a achita datoriile potrivit cursului normal al afacerilor
• Valoarea actualizată:
❖ Activele se înregistrează la valoarea actualizată a intrărilor de numerar, care
urmează a fi generata de derularea normală a activităţii întreprinderii.
❖ Datoriile se înregistrează la valoarea actualizată a intrarilor şi ieşirilor de numerar,
care se aşteaptă să fie recunoscute pentru a deconta datoriile, potrivit cursului normal al
afacerilor.
 CONCEPTUL DE CAPITAL ŞI DE MENŢINERE A NIVELULUI CAPITALULUI
Conceptul de capital:
• Conform conceptului financiar capitalul este sinonim cu activele nete sau cu capitalul
propriu al întreprinderii;
• Conform conceptului fizic capitalul reprezintă capacitatea de producţie a
întreprinderii exprimată în unităţi naturale (cantitative);
• Conceptul de capital fizic se adoptă dacă principala preocupare a utilizatorului
situaţiilor financiare este capacitatea de exploatare a întreprinderii;
• Dacă se urmăreşte menţiunea capitalului investit, se foloseşte noţiunea de capital
financiar.
Aceste concepte conduc la:
• Menţinerea capitalului financiar – conform acestui concept, se obţine profit dacă
valoarea financiară (monetară) a activelor nete la sfârşitul perioadei este mai mare decât valoarea
financiară a activelor la începutul perioadei, după excluderea oricăror contribuţii din partea
proprietarilor în timpul perioadei analizate.
• Menţinerea capitalului fizic – se obţine profit când capacitatea fizică productivă (de
exploatare) a întreprinderii la sfârşitul perioadei depăşeşte capacitatea fizică productivă de la
începutul perioadei, după ce s-a exclus orice distribuire către proprietari şi orice contribuţie din
partea lor, în timpul perioadei analizate.
Pentru evaluarea capitalului fizic se utilizează costul curent.
În termeni generali, o întreprindere şi-a menţinut capitalul daca la sfârşitul perioadei are
un capital egal cu cel de la începutul perioadei; orice valoare în plus este considerată profit.
TRATAMENTE CONTABILE
Un activ, o datorie se recunoaşte numai atunci când:
• Este posibl să aducă întreprinderii beneficii economice viitoare sau să genereze ieşirea
activelor
• Costul său poate fi evaluat în mod credibil
• Pentru a evalua nivelul sub care un element nu trebuie prezentat în bilanţ, ci trecut în
contul Profit şi Pierdere, întreprinderea va utiliza raţionamentul profesional; la fel pentru
încadrarea unui element într-o categorie separată sau într-una comună;
Reguli de evaluare la intrarea în patrimoniu:
• La intrare se utilizează valoarea de intrare sau valoarea contabilă
• Pentru bunuri, aport la capitalul social se ia în consideraţie preţul pieţei, utilitatea,
starea şi amplasarea bunurilor
 • Bunurile primite gratuit – la valoarea de utilitate stabilită în funcţie de preţul pieţei,
starea si amplasamentul acesteia
Cele 2 valori se substituie costului de achiziţie (Ca)
• Bunurile cumpărate la Ca şi cele produse la Cp (cost de producţie). Activele
dobândite prin schimb cu alte active se înregistrează, la valoarea justă a activelor primite în
schimb;
Ca = Pc + taxe , cheltuieli de aprovizionare şi alte cheltuieli necesare punerii în stare de
utilitatea sau intrării în gestiune a bunului
În cazul mijloacelor fixe Ca cuprinde si costurile estimate pentru demontarea şi mutarea
activului, costul de restaurare a amplasamentului la sfârşitul duratei de viaţă a acestuia. Aceste
costuri se reflectă printr-un provizion, costul de demontare şi montare se înregistrează în contul
de Profit şi Pierdere prin amortizare.
Cp = cost de achiziţie a materiilor prime şi alte cheltuieli directe plus cota parte din
cheltuielile alocate raţional, ca fiind legate de fabricaţia bunurilor.
Cheltuielile generate de administrare şi cheltuielile financiare nu se includ în costul de
producţie cu excepţia situaţiilor înscrise în standarde.
Costul îndatorării respectiv cheltuielile cu dobânzile şi diferenţele de curs aferente
dobânzii la împrumut, care sunt direct atribuite achiziţie, construcţiei sau producţiei unui activ pe
termen lung se includ în cost dacă se îndeplinesc condiţiile IAS 23.
Cheltuielile de desfacere nu se includ în Cp al unui bun.
În valoarea contabilă a activelor nu se cuprind cheltuielile din diferenţe de curs
La inventariere evaluarea se face la valoarea actuală a fiecărui element denumită si
valoare de inventar, stabilită de utilitatea, starea bunului şi preţul pieţei
Creditele şi datoriile se evaluează la valoarea probabilă de încasat respectiv de plată.
La închiderea exerciţiului, pentru bilanţ, evaluarea elementelor patrimoniale se face la
valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv valoarea contabila pusă de acord cu rezultatul
inventarierii.
Elemente monetare exprimate în valută trebuie raportate, utilizându-se cursul de
închidere; diferentele de curs sunt cheltuieli sau venituri după caz.
Elemente nemonetare se evaluează la cursul de schimb de la data efectuării tranzacţiei.
Înregistrate la valoarea justă şi exprimate în valută, se evaluează utilizând cursul de schimb de la
momentul determinării valorii respective.
La ieșirea din patrimoniu se foloseşte valoarea de intrare.
 REGULI ADIŢIONALE PRIVIND IMOBILIZĂRILE:
Cheltuieli de constituire se imobilizează şi se amortizează pe o perioadă de maxim 5 ani.
Cheltuielie de dezvoltare, concesiunile şi brevete se supun IAS 38
Fondul comercial se tratează de regulă ca un activ în situaţiile financiare consolidate.
Valoarea fondului comercial se amortizează pe durata utilizării fondului comercial, dar
nu mai mult de 20 de ani.
Primele privind rambursarea obligaţiunilor se tratează ca un activ, care corectează
împrumutul din emisiunea de obligaţiuni.
Dacă valoarea prezentată în bilanţ diferă semnificativ de valoarea realizabilă netă ( în
cazul în care întreprinderea intenţionează sa nu utilizeze activele în procesul de producţie)
respectiv valoarea de recuperare (intenţia utilizarii activului) aceasta diferenţă se prezintă pe total
şi pe categorii în notele explicative.

3.2 Structura şi reguli de întocmire a situațiilor financiare din Italia

Situaţiile financiare sunt un document contabil, elaborat şi semnat de către administratori,
la sfârşitul fiecărui an fiscal, care determină rezultatul economic al exerciţiului financiar şi scoate
în evidenţă situaţia patrimonială şi financiară a întreprinderii.
ÎNTOCMIREA SITUAŢIILOR FINANCIARE CONFORM CODULUI CIVIL
Codul civil spune ca administratorii trebuie să întocmească situaţiile financiare, fiind
constituit din bilanţ (stato patrimoniale), contul de profit şi pierdere (Conto economico), şi notă.
Situaţiile financiare trebuie redate cu claritate şi trebuie să reprezinte în mod real şi corect
situaţia patrimonială şi financiară a întreprinderii şi rezultatul exerciţiului. Dacă informaţiile
cerute prin dispozitive legale nu sunt suficiente, trebuie furnizate informaţii suplimentare.
Situaţiile financiare trebuie să fie redate în euro, fără zecimale, cu excepţia notei.
La redactarea situaţiilor financiare trebuie să se ţină cont, conform codului civil, de:
• evaluarea elementelor trebuie să se facă după principiul prudenţei şi principiul
continuităţii activităţii, dar şi ţinând cont de funcţia economică al elementului, de activ sau de
pasiv
• se poate indica exclusiv profitul realizat la data închiderii exerciţiului
• trebuie să se ia în considerare veniturile şi cheltuielile exerciţiului, indiferent de data
de colectare sau de plată
• trebuie să se ia în considerare conturile se riscuri şi pierderi ale exerciţiului, chiar dacă
sunt cunoscute după închiderea acestuia
• elementele eterogene cuprinse într-un singur articol trebuie evaluate separat
 • criteriile de evaluare nu poate fi modificat de la un exerciţiu la altul. Derogarea de la
acest principiu sunt consimţite doar în cazuri excepţionale, fapt care se trece în nota.
Articolele 2424 şi 2425 din Codul Civil stabilesc schema obligatorie a bilanţului şi al
contului de profit şi pierdere.
Articolul 2435-bis prevede dreptul de redacta situaţiile financiare în formă prescurtata
pentru societăţi care nu au depăşit anumite limite dimensionale.
BILANŢUL (STATO PATRIMONIALE)
Bilanţul este unul dintre documentele de constituire ale situaţiilor financiare. Acesta
defineşte activele unei societăţi la un moment identificat că închiderea exerciţiului.
Schema bilanţului este organizată astfel:
Activul bilanţului este divizat în 4 clase principale: A. CAPITAL NEVĂRSAT
(CREDITI VERSO SOCI), B. IMOBILIZĂRI (IMOBILIZZAZIONI), C. ACTIV CIRCULANT
(ATTIVO CIRCULANTE), D. REGULARIZĂRI (RATEI E RISCONTI). Clasificarea valorilor
patrimoniale de activ se face după destinaţie.
Acest fapt este demonstrat de separarea creditelor în: credite considerate imobilizări
financiare (deci de origine financiară) care sunt datorate în termen de un an şi cresite considerate
active circulante (de origine comercială) în perioada de peste un an.
Valoarea totală a investiţiilor exigibile la un moment dat (active circulante + active
imobilizate) exploatate pentru o perioadă scurtă de timp, deoarece, fiind destinate unei rapide
utilizări productive sau sa fie uşor vândute/colectate, se întorc sub formă de bani pe termen scurt,
în mai puţin de un an. În cadru acestui agregat se face distincţia între: lichiditate imediată,
lichiditate întârziată şi stocuri.
Pasivul bilanţului este divizat în 5 clase principale: A. CAPITALUL SOCIAL
(PATRIMONIO NETTO), B. PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI (FONDO
PER RÂŞCHI E ONERI), C. PROVIZIOANE PENTRU ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE
MUNCĂ (TRATTAMENTO DI FINE RAPPORTO DI LAVORO SUBORDINATO ), D.
DATORII (DEBITI), E. REGULARIZĂRI (RATEI E RISCONTI), iar clasificarea se face după
“natura” surselor de finanţare.
Compania acoperă investiţiile sale, cu diferite surse de finanţare, caracterizate prin
diverse forme de "obligaţiuni". Datoriile şi capitalurile proprii sunt surse de investiţii.
Indică, deci, de către cine (proprietar sau terţă parte) şi în ce măsură a fost furnizat capitalul
necesar pentru finanţarea activităţilor sale.
Activele și pasivele sunt, de asemenea, diferenţiate în funcţie de scadența lor,
(exigibilitate), în datorii curente şi datorii pe termen lung.
 CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE (CONTO ECONOMICO)
Contul de profit şi pierdere este documentul component al situaţiilor financiare ce pune în
contrast cheltuielile şi veniturile aferente perioadei contabile, prezintă rezultatele economic al
exerciţiului financiar, măsurând, astfel, mărirea sau micşorarea capitalului net al întreprinderii
suferit ca urmare a managementului.
În special, contul de profit şi pierdere permite:
• identificarea tuturor factorilor care au participat în ciclul de gestionare şi verificarea a
modului în care au contribuit la posturile de venituri de exploatare din bilanţ;
• să identifice rezultatele parţiale pe toate fazele de management în care pot fi defalcate
în activitatea întreprinderii;
• identificarea, ca o primă aproximare, responsabilităţilor fiecărui manager (şefii de
departamente).
Prezentarea contului de profit şi pierdere ţine cont de faptul că structurarea se realizează
după natura cheltuielilor şi veniturilor, preferându-se forma listă.
Structura sa generală este prezentată în cele ce urmează :

A. Venituri din exploatare (Valore della produzione)

B. Cheltuieli din exploatare (Coşti della produzione)
Rezultatul exploatării (A-B) (Differenza tra valore e coşti della produzione)
C. Venituri şi cheltuieli financiare (Proventi e oneri finanziari)
D. Corectările de valori privind imobilizările financiare şi titlurile de plasamente înscrise
în activul circulant (Rettifiche di valore di attivit finanziarie)
E. Venituri şi cheltuieli excepţionale (Proventi e oneri straordinari)
Rezultatul înaintea impozitării (A – B ± C ± D ± E) (Risultato prima delle imposte)
Impozitul privind rezultatul exerciţiului (Imposte sul reddito dell’esercisio)
Rezultatul net al exerciţiului (Risultato dell’esercizio)
Corectările de valoare din motive fiscale (Rettifiche di valore operate esclusivamento în
applicazione di norme tributarie)
Dotaţii la fondul de rezervă, cu caracter fiscal (Accantonamenti operaţi esclusivamente în
applicazione di norme tributarie)
Beneficiul/pierderea exerciţiului (Utile/perdita dell’esercizio)

Fig. 3.1 Contul de profit şi pierdere (Conto economico)

 NOTA INTEGRATIVA
Notele sunt o parte integrantă din situaţiile financiare care are următoarele scopuri:
• completarea datelor din situaţiile financiare (bilanţ şi contul de profit şi pierdere), prin
furnizarea de informaţii suplimentare cantitative şi descriptive;
• motivarea anumitor comportamente, în special în ceea ce priveşte evaluările,
derogările de la anumite dispoziţii ale legii, etc.
În Italia, conţinutul minim informativ al notelor este prevăzută de art. 2427 din Codul
Civil.
Notele trebuie să prezinte:
Conţinutul obligatoriu:
1) criteriile de evaluare a elementelor din bilanţ;
4) modificări ale activelor şi pasivelor;
5) Lista de investiţii;
6) suma totală a datoriilor din cauza după mai mult de cinci ani;
8) valoarea costurilor îndatorării suportate de active;
11) Valoarea veniturilor din investiţii, altele decât dividende;
18) cotele din profit, obligaţiuni convertibile şi obligaţiuni emise de societate, precizând numărul
lor şi ce drepturi le conferă;
PRINCIPIILE CONTABILE ALE SITUAŢIILOR FINANCIARE
Postulatele situaţiilor financiare sunt principii sau reguli care garantează respectarea
scopului informativ al situaţiilor financiare. Acestea se împart în principii generale şi principii
de redactare şi criterii de evaluare.
În Italia, regulile de redactare a situaţiilor financiare sunt definite de:
• Codul Civil
• Principii elaborate de organisme profesionale (OIC, CNDCEC, IASB)
• Legislaţia fiscală
Principiile generale de contabilitate sunt exprimate în articolul 2423 din Codul Civil:
„Situaţiile financiare trebuie redate cu claritate, reprezentând în mod real şi corect situaţia
patrimoniala şi financiară a exerciţiului” fiind:
Claritatea (Chiarezza): înseamnă transparenta şi se referă la reprezentarea formală a
situaţiilor financiare, în conformitate cu schemele şi regulile prevăzute şi are drept obiectiv
permiterea de a înţelege fără ambiguităţi conţinutul situaţiilor financiare.
Realitatea (Verita): înseamnă corespunderea faptelor din întreprindere cu valorile scrise
în situaţiile financiare, ceea ce face că situaţiile financiare să fie credibile.
 Corectitudinea (Correttezza): se referă la respectarea normelor de redactare a situaţiilor
financiare conţinute în Codul Civil, acestea fiind de încredere şi neutre.
PRINCIPIILE DE REDACTARE
Principiile care stau la baza redactării situaţiilor financiare sunt:
• Prudenţă: conform acestuia „pot fi indicate doar beneficiile
realizate până la data de închidere a exerciţiului” şi trebuie să se ţină cont de
riscurile şi pierderile exerciţiului chiar dacă acestea sunt cunoscute după
închiderea acestuia.
• Continuitatea: evaluările ar trebui să fie făcute aplicând criteriile
operaţionale, având în vedere faptul că compania îşi continua activitatea.
• Competenta economică: imputarea cheltuielilor şi veniturilor
indiferent de data încasării şu plăţii
• Evaluarea separată: constă în evaluarea separată a elementelor
eterogene
• Prevalenta fondului asupra juridicului
• Costul istoric ca baza de evaluare
• Omogenitatea monedei
Pentru fiecare element din bilanţ şi cont de profit şi pierdere trebuie să se prezinte
valoarea de intrare pe anul precedent. În cazul în care datele nu sunt comparabile cu cele din anul
precedent trebuie să fie ajustate, şi aceste non-comparabilitati şi adaptări ar trebui să fie raportate
şi discutate în notele explicative.

3.3 Recunoașterea și evaluarea elementelor din România

Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 39 Instrumente Financiare: Recunoaştere şi
Evaluare stabileşte principiile pentru recunoaşterea şi evaluarea activelor financiare şi datoriilor
financiare şi a unor contracte de a cumpărare şi vânzare a unor elemente nefinanciare. Cerinţele
de prezentare şi de descriere a informaţiilor în legătură cu instrumentele financiare sunt stabilite
în IAS 32, Instrumente financiare, prezentare şi descriere.
Principalul obiectiv al IAS 39 este de a oferi îndrumării suplimentare asupra unor aspecte cum ar
fi:
• derecunoasterea, atunci când activele financiare şi datoriile financiare pot
fi evaluate la valoarea justă;
• cum să se evalueze deprecierea;
• cum să fie determinată valoarea justă şi unele aspecte ale contabilităţii de
acoperire împotriva riscurilor.
 ARIA DE APLICABILITATE:
Acest Standard trebuie aplicat de către toate întreprinderile pentru toate instrumentele
financiare, exceptând:
• acele participaţii în filiale, întreprinderi asociate şi asocieri în participaţie
ce sunt reglementate de IAS 27, Situaţii financiare consolidate şi contabilitatea investiţiilor
în filiale; IAS 28, Contabilitatea investiţiilor în întreprinderi asociate şi IAS 31, Raportarea
financiară a intereselor în asocierile în participaţie. Totuşi, o întreprindere va aplică acest
Standard pentru un interes într-o filială, întreprindere asociată sau asociere în participatiune
care, în conformitate cu IAS 27, IAS 28 sau IAS 31, este contabilizata potrivit prevederilor
acestui Standard. Entităţile vor aplica, de asemenea, acest Standard pentru derivatele în
legătură cu un interes într-o filială, întreprindere asociată sau asociere în participatiune, în
afară de cazul în care derivatele îndeplinesc condiţiile pentru a fi definite ca instrument de
capital propriu al entităţii din IAS 32;
• drepturile şi obligaţiile rezultate din contractele de leasing, pentru care se
aplică IAS17;
• activele şi datoriile angajatorilor în cazul planurilor de beneficii ale
angajaţilor, pentru care se aplică IAS 19, beneficiile angajaţilor;
• instrumentele financiare emise de entitate care îndeplinesc condiţiile
pentru a fi definite ca un instrument de capital propriu din IAS 32. Totuşi, deţinătorul unui
astfel de instrument de capital propriu va aplica prevederile acestui standard pentru acele
instrumente, în afara celor care îndeplinesc condiţiile din cadrul excepţiei de la punctul (a)
de mai sus;
• drepturile şi obligaţiile asumate prin contractele de asigurare aşa cum sunt
definite în paragraful IFRS 4 Contracte de Asigurare sau dintr-un contract care se afla sub
incidenţa ariei de aplicabilitate a IFRS 4, deoarece conţine o trăsătură discreţionară de
participare;
• contracte pentru consideraţii contingente într-o combinare de întreprinderi.
Această scutire se aplică doar pentru achizitor;
• contractele între un achizitor şi un vânzător într-o combinare de
întreprinderi de a cumpăra sau vinde o achiziţie la o dată ulterioară;
• instrumentele financiare, contractele şi obligaţiile din cadrul unor tranzacţii
de plată cu acţiuni pentru care se aplică IFRS 2 Plăti cu acţiuni.
 Instrumentele financiare sunt contracte care generează simultan un activ financiar pentru o
entitate și o datorie financiară pentru o altă entitate.
Un instrument derivat este un instrument financiar sau un alt contract pentru care valoarea se modifica
drept răspuns la schimbările unei rate specificate a dobânzii, ale cursului de schimb valutar, preţului unor mărfuri,
preţului unui titlu sau ale unei clasificări de credit şi aşa mai departe, nu necesită nici o investiţie netă iniţială sau
o investiţie netă iniţială de valoare mică și se decontează la o data stabilită în viitor.
Un instrument derivat care este ataşat unui instrument financiar, dar care, în temeiul unui contract, poate fi
transferat independent de acel instrument sau care are un co-contractant diferit de cel al respectivului instrument,
nu este un instrument derivat încorporat, ci un instrument financiar separat.
Valoarea justă este suma pentru care poate fi tranzacţional un activ sau decontata o datorie,
între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate, prin voinţa părţilor, în condiţii
obiective.
Marcarea la piaţa este un proces prin care valorile celor mai tranzacţionate active (de exemplu, cele deţinute
în scopul tranzacţionării şi cele disponibile pentru vânzare) şi datorii sunt ajustate pentru a reflecta valoarea justă
curentă. Astfel de ajustări sunt efectuate deseori zilnic, iar şoldurile cumulate sunt reluate în ziua următoare, înainte
de recalcularea unei noi ajustări cumulate, aferente marcării la piaţă.
Costul amortizat reprezintă valoarea ia care activul financiar sau datoria financiară este evaluat(a) la
momentul recunoaşterii iniţiale minus rambursările de principal, plus sau minus amortizarea
cumulată a oricăror prime sau discount-uri şi minus orice reducere asociată deprecierii sau
imposibilităţii de încasare.
Calculul amortizării trebuie să utilizeze rata efectivă a dobânzii (şi nu rata nominală a dobânzii).
Contabilitatea la data tranzacţionării sau la data decontării apare atunci când o entitate optează pentru
recunoaşterea, în situaţiile financiare, a achiziţiei unui instrument financiar la data la care apare angajamentul din
tranzacţie sau numai la data la care datoria este decontata.
Rentabilitatea totală este rentabilitatea reală atinsă de activele financiare şi valoarea
folosită pentru a evalua performanţa unui portofoliu; o valoare care include veniturile şi
cheltuielile înregistrate în contul de profit şi pierdere (de exemplu, încasări de dobânda
şi angajamente) şi câştigurile şi pierderile nerealizate, înregistrate fie în profit sau pierdere, fie în capitalul propriu
(de exemplu, ajustările valorilor juste ale titlurilor disponibile pentru vânzare).
O acoperire împotriva riscului asociat valorii juste acoperă expunerea la riscurile
asociate cu modificări ale valorii juste a unui activ sau unei datorii recunoscute (de exemplu,
modificări ale valorii juste a unor obligaţiuni cu rata fixă, ca rezultat a! modificării ratelor de piaţă
ale dobânzii).
O acoperire împotriva riscului asociat fluxurilor de numerar acoperă expunerea fluxurilor
de numerar asociate cu un activ sau datorie recunoscut(a) (de exemplu, plati viitoare de dobânda, aferente
unei obligaţiuni cu rata variabilă), cu o tranzacţie foarte probabilă (de exemplu, o cumpărare sau o
vânzare anticipată de stocuri) sau cu efectul riscului valutar aferent unui angajament ferm (de exemplu, un contract
încheiat pentru a cumpăra sau a vinde un activ la un preţ fix, în moneda de raportare a entităţii).
Acoperirea unei investiţii nete într-o entitate externă presupune acoperirea expunerii aferente
modificării cursurilor de schimb valutar.
Regulă generală de recunoaştere iniţială impusă de IAS 32 şi IAS 39, este aceea că, o
întreprindere trebuie să recunoască un activ financiar sau o datorie financiară în bilanţ atunci şi
numai atunci când aceasta devine parte la prevederile contractuale ale unui instrument finnciar.
Ca o consecinţă a acestui principiu o întreprindere recunoaşte în bilanţul sau ca active sau
datorii toate drepturile şi obligaţiile contractuale rezultând din instrumente derivate.
După recunoaşterea iniţială, o întreprindere trebuie să evalueze activele financiare,
inclusiv instrumentele derivate ce constituie active, la valoarea lor justa, fără nici o deducere a
costurilor de tranzacţionare ce ar putea să apară din vânzare sau altă ieşire, excepţie făcând
următoarele categorii de active financiare, ce ar trebui evaluat diferit:
• Împrumuturile şi creanţele create de întreprindere şi care nu sunt păstrate în scopul
tranzacţionării;
• Plasamentele păstrate până la scadenţă;
• Toate activele financiare ce nu au un preţ cotat pe piaţa activa şi a căror valoare justă
nu poate fi evaluată credibil.
Aceste acte financiare care sunt excluse de la evaluarea pe baza valorii juste şi care au o
scadentă, trebuie evaluate la costul amortizat, utilizând metoda ratei efective a dobânzii. Acelea
care nu au o scadentă fixa trebuie cuantificate la cost. Toate acţiunile financiare trebuie supuse
unui test de depreciere.
Există prezumţia că valoarea justă poate fi determinată credibil pentru cele mai multe
dintre activele financiare clasificate ca disponibile pentru vânzarea sau păstrarea pentru
tranzacţionare. Cu toate acestea, aceasta prezumţie poate fi greşită pentru un plasament într-un
instrument de capitaluri proprii ce nu are un preţ cotat pe o piaţă activa şi pentru care alte metode
de estimare a valorii juste sunt în mod evident, inadecvate sau inoperabile. Prezumţia poate fi, de
asemenea, greşită pentru un instrument derivat ataşat acestui instrument de capitaluri proprii şi
care trebuie decontat prin remiterea acestuia. În cazul în care un activ financiar trebuie evaluat la
valoarea justă, iar valoarea lui justa este negativă, acesta este contabilizat ca fiind o datorie
financiară.
Activele financiare ce sunt desemnate ca elemente de acoperire împotriva riscurilor sunt
subiect al evaluării conform prevederilor contabilităţii operaţiunilor de acoperire împotriva
riscurilor.
 Un activ financiar sau o parte din acesta este derecunoscut atunci când entitatea pierde controlul drepturilor
contractuale asupra fluxurilor de numerar care alcătuiesc activul financiar - prin realizarea, expirarea sau
cedarea acelor drepturi.
Atunci când un activ financiar este derecunoscut, diferenţa dintre încasări şi
valoarea contabila este inclusă în profitul sau pierderea perioadei. Orice surplus sau deficit cumulat din reevaluări
anterioare care a fost recunoscut în capitalurile proprii este, de asemenea, inclus în profitul sau pierderea perioadei.
Atunci când o parte a unui activ financiar este derecunoscuta, valoarea contabilă este alocată proporţional
părţii vândute, utilizând valoarea justă la data vânzării, iar câştigul sau pierderea rezultată este inclusă în
profitul sau pierderea perioadei.
O datorie financiară este derecunoscuta atunci când este stinsă, adică atunci când
obligaţia este executată, reziliata sau expirată.
Activele financiare şi datoriile financiare sunt recunoscute iniţial la cost - adică valoarea justă a platii date
sau primite. Costurile asociate tranzacţiei, precum şi anumite câştiguri sau pierderi rezultate din
operaţiuni de acoperire împotriva riscurilor sunt, de asemenea, incluse.
Câştigurile sau pierderile din reevaluarea la valoarea justă a activelor şi datoriilor
financiare sunt incluse în profitul sau pierderea netă a perioadei. Totuşi, există două excepţii
de la această regulă:
• Câştigurile sau pierderile dintr-un activ financiar disponibil pentru vânzare (netranzactionabil) trebuie
recunoscute în capitalul propriu până când acesta este vândut sau depreciat, moment în care
valoarea cumulată este transferată în profitul sau pierderea netă a perioadei.
• Atunci când activele financiare şi datoriile financiare (înregistrate la costul amortizat) au riscul acoperit
printr-un instrument de acoperire, se aplică regulile speciale de acoperire din IAS 39.
O entitate trebuie să evalueze, la data bilanţului, dacă activele financiare pot fi depreciate.
Toate pierderile din depreciere sunt incluse în profitul sau pierderea netă a perioadei, indiferent de categoria
de active financiare. Totuşi, atunci când pierderile din depreciere apar la activele financiare disponibile pentru
vânzare (pentru care reevaluările la valoarea justă sunt recunoscute în capitalul propriu), suma trebuie transferată
de la capitalul propriu la profitul sau pierderea netă a perioadei.
O pierdere din depreciere poate fi reluată în perioadele viitoare, dar reluarea nu poate
depăşi costul amortizat pentru acele active care nu sunt reevaluate la valoarea justă (de exemplu,
activele păstrate până la scadenţă).
Acoperirea riscului diferă de contabilitatea de acoperire în felul următor:
• Acoperirea riscului modifica riscurile, în timp ce contabilitatea de acoperire modifica
modul de contabilizare a câştigurilor şi pierderilor.
 • Atât acoperirea riscului, cât şi contabilitatea de acoperire sunt ambele
activităţi opţionale (chiar şi atunci când o poziţie este acoperită, entitatea nu trebuie să utilizeze
contabilitatea de acoperire pentru a contabiliza tranzacţia).
• Acoperirea riscului este o decizie de afaceri - contabilitatea de acoperire este o decizie
contabilă.
• Contabilitatea de acoperire este permisă numai atunci când instrumentul de
acoperire este un instrument derivat (altul decât o opţiune vânduta), o opţiune vânduta,
când aceasta se utilizează pentru a acoperi o opţiune de cumpărare sau un activ sau o datorie
financiară nederivata
• Un instrument de acoperire poate să nu fie desemnat doar pentru o
porţiune a perioadei în care instrumentul se găseşte în circulaţie.
Acoperirea riscului presupune desemnarea unui instrument financiar derivat sau
nederivat drept compensare a variaţiei valorii juste sau fluxurilor de numerar ale unui element
acoperit. O relaţie de acoperire îndeplineşte condiţiile contabilităţii de acoperire specială dacă
se aplică următoarele criterii:
• La începutul contractului de acoperire a riscului exista o documentaţie oficială
care stabileşte detaliile acoperirii riscului;
• Se estimează că acoperirea riscului va fi foarte eficientă, în cazul unei tranzacţii
anticipate, tranzacţia trebuie să fie foarte probabilă;
• Eficienta acoperirii riscului este credibil comensurata, iar acoperirea riscului a
fost eficientă de-a lungul perioadei.
Contabilitatea acoperirii riscului recunoaşte simetric efectele de compensare asupra
profitului sau pierderii nete ale variaţiei valorii juste a instrumentului de acoperire şi a elementului
acoperit. Relaţiile de acoperire a riscului sunt de trei tipuri:
Acoperirea riscului valorii juste - se acoperă riscul unui activ sau al unei datorii recunoscute (de exemplu, variaţia
valorii juste a obligaţiunilor cu rata fixă, ca rezultat al variaţiei ratei dobânzii pe piaţă).
Acoperirea riscului fluxurilor de numerar - se acoperă riscul fluxurilor de numerar privind: un activ sau o
datorie recunoscută (de exemplu, plăţile viitoare de dobânda aferente unei obligaţiuni), o tranzacţie anticipată
(de exemplu, o achiziţie sau o vânzare anticipată de stocuri) sau un angajament ferm (de exemplu, un
contract încheiat pentru a cumpăra sau vinde un activ la un preţ fix, în moneda de raportare a entităţii).
Acoperirea riscului unei investiţii nete într-o entitate externă - se acoperă riscul variaţiei cursurilor valutare.
Câştigul (profitul) sau pierderea din reevaluarea instrumentului de acoperire la valoarea
justă trebuie recunoscut în profitul sau pierderea netă, iar pierderea sau câştigul din ajustarea
valorii contabile a elementelor acoperite trebuie recunoscute în profitul sau pierderea netă. Aceasta se aplica
chiar dacă elementul acoperit este contabilizat la cost.
 Profiturile sau pierderile rezultate din acoperirea riscului fluxurilor de numerar sunt tratate
în felul următor:
Partea din câştigul sau pierderea la instrumentul de acoperire, considerată a fi o
acoperire eficienta este recunoscută direct în capitalul propriu în situaţia modificării capitalurilor proprii. Partea
ineficienta este raportată în profitul sau pierderea netă.
Dacă angajamentul ferm sau tranzacţia anticipată acoperite dau naştere la recunoaşterea
unui activ financiar sau la apariţia unei datorii financiare, câştigul sau pierderea asociate, anterior
recunoscute în capitalul propriu, trebuie eliminate şi luate în considerare la evaluarea iniţială a costului de
achiziţie al activului sau datoriei.
Pentru acoperirea riscului fluxurilor de numerar care nu dau naştere unui activ sau unei
datorii, câştigul sau pierderea din capitalul propriu trebuie trecute la profit sau pierdere atunci
când are loc tranzacţia.
Porţiunea de profituri sau pierderi generate de acoperirea riscului unei investiţii nete într-o
entitate externă, pentru instrumentul de acoperire considerat a fi o acoperire eficienta, este recunoscută direct în
capitalul propriu, în situaţia modificării capitalurilor proprii. Partea ineficienta este raportată în profitul sau
pierderea netă.
 CAPITOLUL IV
PREZENTAREA CELOR DOUĂ ENTITĂȚI ECONOMICE DIN
ROMÂNIA ȘI ITALIA

4.1 Prezentarea entității din România

Societatea, înfiinţată iniţial, sub numele de AMO S.R.L şi-a schimbat numele în ARTA
GRUP, în 28.03.2007 cu statut de societate cu răspundere limitată (SRL).
Capitalul social subscris este de 208.100 RON, iar obiectivul de activitate este de
construcţii industriale, de la care a realizat la 31.12.2010 o cifră de afaceri de 13. 519.884
RON. Capitalul subscris este divizat în 2.081 părţi sociale de 100 lei fiecare şi a avut loc după
intervenția asociaţilor, după cum urmează:
- Ioan Marian - deţine un capital subscris cu valoarea de 18. 000 RON divizat în 180 de
părţi subscrise, într-o valoare nominativă de 100 RON fiecare;
- Paul Popescu - deţine un capital subscris în valoare de 190.100 lei, divizat în 1.901 părţi
subscrise, într-o valoare nominativă de 100 RON fiecare.
Începând cu anul 1997, societatea a realizat lucrări de construcţii industriale pe o
structură metalică, principalele obiective sunt realizate:
- Fabrica de haine de la Focşani, Pandora COMPANY SRL;
- Fabrica de cherestea, la Ghimbav, COMPANY FOREX L.L.C;
- Fabrica de Mobilă de la Oneşti;
- Fabrica de Mobilă de la Bucureşti, COBREX COMPANY SRL;
- Fabrica de ulei vegetal de la Craiova, TOPWAY COMPANY SRL;
- Din material plastic metal de la Lereşti, AMPLAST COMPANY SRL;
- Fabrica de Medicină din Braşov, EUROPHARM COMPANY SRL.
În momentul de faţă există în curs de desfăşurare la proiectele majore:
- Fabrica de Lubrifianţi de la Aninoasa, COMPANY LUBOILFIN CO;
- Fabrica de Mobilă din Dofteana, Compania MOBEL SRL.
Până în prezent, societatea a construit peste 150.000 de metri pătraţi de hale industriale.
La înfiinţarea societăţii a fost elaborat un statut din care cele mai importante elemente vor
fi prezentate în scopul de a forma o imagine corectă asupra activităţii şi modul de organizare.
Al treilea capitol al statutului include denumirea, forma juridică, sediul şi durata
societăţii.
Forma juridică este o societate cu răspundere limitată în următoarele condiţii:
 - Numele societăţii, după schimbarea prin actul adiţional, este ARTA GRUP SRL;
- Sediul central al societăţii este în Braşov, Barbu Lautaru strada, nr. 19, clădire nouă,
scară A, apartament 10, judeţul Braşov, România.
În ceea ce priveşte reglementările în vigoare, societatea poate stabili în ţară: sucursale,
birouri, agenţii, sub-unitate, punct de lucru, filiale.
Durata societăţii este fără sfârşit şi începe de la data înregistrării în Registrul
Comerţului. Societatea este înregistrată la Registrul Comerţului cu J08/3904/1994 şi la finanţele
publice cu codul fiscal R6701580.
Societatea a fost înregistrată cu o valoare adăugată contribuabil prin opţiune, începând cu
29.12.1994, odată cu primirea codului fiscal.
Organismul de conducere al societăţii este Adunarea Generală a Asociaţilor. Fiecare parte
socială dă asociaţilor drept de vot.
Adunarea generală decide prin vot care reprezintă majoritatea absolută a asociaţilor şi a
părţilor sociale. Votul poate fi, de asemenea, exprimat prin intermediul e-mail.
În cazul în care unul dintre asociaţi se retrage din societate, cel care stă are prioritate la
cumpărarea partii socială a asociatului care s-a retras.
Adunarea Generală a Asociaţilor are următoarele obligaţii principale:
- Aprobă bilanţul şi stabileşte repartizarea profitului net;
- Numeşte administratori şi cenzori, să le revoce, să modifice atribuţiile şi competenţele
acestora;
- Modifica contractul său statutul societăţii;
- Elaborează politici economice şi financiare şi pentru a aproba planurile strategice,
logistice şi tactică societăţii în condiţiile specifice cu economia de piaţă.
Societatea este administrată şi reprezentată de către asociaţi. Limitele puterii lor sunt
prezentate în contractul de societate.
Personalul este angajat cu un contract de muncă înregistrat la Forţele de
Muncă.Atribuirea de personal sunt stabilite în mod direct şi aprobate de Adunarea Generală a
Asociaţilor.
Bilanţul şi contul de profit şi pierdere sunt stabilite în condiţiile prevăzute de lege şi
aprobate de asociaţi. Din profitul net realizat de societate, asociaţii vor primi dividende
proporţional cu cota lor de participare la capitalul subscris.
Asociaţii societăţii nu vor divulga nici o informaţie financiară, comercială sau dispozitiv
care ar putea pune în pericol interesele comune cu privire la perioada de funcţionare a societăţii
comerciale timp 5 ani de la data de dizolvare sau de retragere din ea.
 Obligaţiile parţilor rezultate din contractul de societate şi de la statutul poate fi suspendat
sau se poate opri temporar în caz de forţă majoră, scuzându-o parte responsabilă în cazul în care
informaţiile sunt furnizate în 5 zile de la apariţia acestora. Data de la care termenul de 5 zile se
încheie este stabilit în raport cu existenţa posibilităţilor de comunicare. Forţa majoră trebuie să
demonstreze că nu este un eveniment de notorietate publică. În situaţia în care forţa majoră
depăşeşte 6 luni, oricare dintre părţi poate depune o cerere pentru a ieşi din societate.
În conformitate cu statutul şi contractul de societate, societatea este declarată stabilită în
conformitate cu Legea nr 31/1990 ca o societate comercială cu răspundere limitată în cadrul
legal de autorizare furnizate de către autorităţile în vigoare.
Conducerea societăţii este format din Directorul General, Director Economic şi Director
Tehnic.
Directorul General are atribuţii şi pasivele în următoarele domenii: organizarea de
management, organizarea producţiei şi volumul de lucru de organizare.
O parte a atribuţiilor şi pasivelor sunt:
- Luarea decizilor privind îmbunătăţirea organizării şi gestionarea societăţii;
- Punerea în aplicare de componente de introducere pe piaţă în coordonarea activităţilor;
- Colaborarea cu compartimentele interesate în studierea capacităţii de producţie a
societăţii comerciale;
- Aplicarea măsurilor pentru intensificarea activităţii organizate de muncă şi de producţie;
- Responsabilitatea privind utilizarea raţională a forţei de muncă.
Directorul Tehnic - urmează proiecţia, asigura baza logistica şi tehnică pentru executarea
obiectivelor în curs de desfăşurare, precum şi pentru proiectele de investiţii care sunt propuse
pentru finalizare.
Departamentul de aprovizionare include întreaga serie de activităţi în scopul de a forma o
bază de materii prime şi materiale necesare pentru a implementa în bune condiţii procesul de
producţie.
Departamentul de marketing urmează sistemului de formare a preţului de piaţă.
Directorul economic are în componenţa: serviciul financiar-contabil, departamentul de
marketing şi departamentul de aprovizionare.
În acest moment, societatea are 41 de angajaţi, ceea ce situează, din punct de vedere al
definiţiei IMM-urilor, între întreprinderile mici.
 4.2 Prezentarea entității din Italia
Societatea Bar La Valle S.A.S. a fost înființată pe 31 iulie 1995 și este o societate cu
raspundere limitată. Capitalul social subscris este de 9.975.000 de lire italiene ( aproximativ
5000 euro ), obiectul de activitate fiind prestarea de servicii în regim de restaurant respectiv bar.
În anul 2011 a realizat o cifră de afaceri de 345.000 de euro.
Societatea face parte din Organizația Vânzătorilor de “Crescia”, aceasta fiind o
specialitate regională, produsă în laboratorul propriu.
Societatea este formată din trei asociați, Patrizia Bizzari (60% din capitalul subscris), Isidoro
Angeloni (30%), respectiv Antony Angeloni (10%).Asociații au următoarele obligații principale:
- Aprobă bilanțul și stabilesc repartizarea profitului net;
- Modifică contractul sau statutul societății;
- Elaborează politici economice și financiare pentru a aproba planurile strategice și
logistice ale societății în condițiile specifice cu economia de piață.
Bilanțul și contul de profit și pierdere sunt stabilite în condițiile prevăzute de lege și
aprobate de către asociați. Din profitul net realizat de societate, în funcție de politica firmei,
asociații vor primii dividende proporțional cu cota lor de participare la capitalul subscris.
În acest moment societatea are 34 de angajați și astfel din punct de vedere a definiției
IMM-urilor este o societate mică.

CAPITOLUL V
STUDIU COMPARATIV AL RAPOARTELOR FINANCIARE
ÎN CAZUL CELOR 2 ENTITĂȚI

5.1 Prezentarea situatiilor financiare a celor 2 entitati si analiza acestora

ANALIZA FINANCIARĂ A S.C. ARTA GROUP S.R.L
Bazându-se pe contul de rezultate putem determina o serie de indicatori de valoare în
ceea ce priveşte volumul şi pragul de activitate a societăţii, care exprimă, în etapa finală, starea
de echilibru financiar al unei societăţi comerciale.
De construcţie în etape a indicatorilor, pornind de la cel mai mare (de producţie an +
valoarea comercială adăugată) şi de închidere cu (profitul anual net) cel mai
sintetizat, sugerează numele de echilibru de intermediare a managementului. Fiecare echilibru
intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la pasul cumulativ respectiv.
 Un echilibru de management intermediar este diferenţa dintre cele două valori. Prin
scăderi succesive se obţin indicatorii care caracterizează pragul şi gestionarea
întreprinderii (unele dintre ele incluse în contul de profit şi pierdere şi altele determinate
în situaţia balanţei intermediare de gestiune).
CIFRA DE AFACERI
Legat de cifra de afaceri prezentată în tabelul următor, putem observa că firma prezintă o
evoluţie ascendentă în ultimii 3 ani.
Indicator 2008 2009 2010
Cifra de afaceri 468.145 5.851.806 13.519.884
Fig. 5.1 Cifra de afaceri a S.C. ARTA GROUP S.R.L în perioada 2008-2010
Analiza dinamicii cifrei de afaceri:
ΔTS1 = TS1 - TS0 = 5.851.806 - 408.145 = 5.443.661RON;
Δ = TS2 TS2 - TS1 = 13.519.884 - 5.851.806 = 7.668.078 RON;
TS3 Δ = TS2 - TS0 = 13.519.884 - 408.145 = 13.111.639 RON.
Calculul precedent prezintă o evoluţie pozitivă a cifrei de afaceri a companiei
ARTA GRUP SRL, cifra de afaceri în creştere cu 13.111.639 RON, din 2008 până în
2010. Această evoluţie demonstrează preocuparea managerilor de firmă pentru dezvoltarea
continuă.Influenţă pozitivă asupra cifrei de afaceri se datorează următorilor
factori: îmbogăţirea societăţii cu tehnologie performantă, o creştere a numărului şi a
valorii contractului, o creştere a productivităţii, îmbogăţirea parcului auto cu
vehicule auto noi şi performante, creşterea preţurilor şi extinderea societăţii.

Fig. 5.2Evoluția Cifrei de Afaceri a S.C. ARTA GROUP S.R.L în perioada 2008-2010
 ANALIZA PRODUCTIVITĂȚII MUNCII
Pornind de la următorul tabel, putem analiza productivitatea muncii în funcție de numărul
de angajați și cifra de afaceri.
Anul 2009 2010
2008
Indicator (0) (1)
Cifra de Afaceri 468.145 5.851.806 13.519.884
Numărul de angajați 15 32 41
Productivitatea Muncii 31210 182869 329.753
Indexul de productivitate - 5.86 1.80

ΔWP = WP1 – WP0 = 329.753 – 182.869 = 146.884 lei;

Factorii care au influențat productivitatea muncii sunt:
- Influența modificării numărului de angajați
Δ E = TS0 / E1 – TS0 / E0 = 142.727 – 182.869 = - 40. 142 lei;
- Influența modificării Cifrei de Afaceri
Δ TS = TS1 / E1 – TS0 / E1 = 329.753 – 142.727 = 187.026
Din factorul de analiză putem observa că fenomenul de creștere a productivității muncii,
fenomen pozitiv, a fost influențat de creșterea Cifrei de Afaceri.

Fig. 5.3 Evoluția Productivității Muncii în perioada 2008-2010

ANALIZA DINAMICĂ ECONOMICĂ A PROFITULUI
Evoluția spectaculoasă a profitului în 2009 se poate alătura faptului că societatea s-a
extins și a beneficiat de contracte favorabile, deoarece putem observa o creștere a veniturilor.
Profit obținut de ARTA GROUP S.R.L în perioada 2008-2010 este prezentată în următorul tabel:
RON
Anul
2008 2009 2010
Indicator
Cifra de Afaceri 468.145 5.851.806 13.519.884
Profitul Brut 23.249 787.379 6.316.820
Impozitul pe profit 3.720 125.981 1.010.691
Profitul Net 19.529 661.398 5.306.129
Rata creșterii profitului brut comparată cu
- 33.87 8.02
anul precedent
Fig 5.4. – ARTA GROUP Evoluția profitului

Fig. 5.5 Evoluția Cifrei de Afaceri și a Profitului Brut în perioada 2008-2010

ANALIZA FINANCIARĂ A SOCIETĂȚII BAR LA VALLE S.A.S.

Potrivit următorului tabel, putem observa evoluția Cifrei de Afaceri a entității economice
BAR LA VALLE S.A.S.
Euro
Indicator 2009 2010 2011
Cifra de
84.500 272.000 345.000
Afaceri
Fig. 5.6 Cifra de afaceri a societății BAR LA VALLE S.A.S în perioada 2009-2011
 Pentru anul 2010:
T1 (reprezentând anul 2010) – t0 (reprezentând anul 2009) = 272.000 – 84.500 = 187.500
euro;
Pentru anul 2011:
T1 (reprezentând anul 2011) – t0 (reprezentand anul 2010) = 345.000 – 272.000 = 73.000
euro.
Din aceste calcule putem observa evoluția ascendentă a cifrei de afaceri a entității
economice analizate.
Potrivit urmatorului tabel putem observa ca evoluția Cifrei de Afaceri este în strânsă
legătură cu evoluția profitului brut.
Euro
Indicator 2009 2010 2011
Profitul Brut 19.320 38.700 41.500
Fig. 5.7 Evoluția profitului brut în perioada 2009-2011
După cum se va observa în evoluția numărului de angajați, creșterea spectaculoasă a
veniturilor societății BAR LA VALLE S.A.S în perioadă de recesiune este în strânsă legătură cu
creșterea numărului de angajați.
Euro
Indicator 2009 2010 2011
Nr. Angajați 16 30 34
Productivitatea
13.800 23.700 30.350
Muncii
Fig. 5.8 Evoluția numărului de angajați și a productivității muncii în perioada 2009-2011
Pentru anul 2010:
∆W (Productivitatea Muncii) = W1 – W0 = 23.700 – 13.800 = 9900 euro.
Pentru anul 2011:
∆W = W1 – W0 = 30.350 – 23.700 = 6650 euro.
∆W = W1 – W0 = 9900 – 6650 = 3250 euro.
Observăm o creștere a productivității muncii ca urmare proceselor repetate de recrutare,
forțate de evoluția societății.
Pentru supravietuirea unei societati este necesara o adaptare continua la cerintele pietei si
nevoia de satisfacere a dorintelor clientilor.
 CAPITOLUL VI
CONCLUZII SI PROPUNERI

CONCLUZII
Contabilitatea este si va ramane mereu o serioasa sursa de informare. Ea reprezinta istoria
starii economice a unui popor, scrisa intr-un limbaj rece, dar deosebit de relevant al cifrelor.
Italia este tara in care, in perioada secolelor al XI-lea – al XV-lea, productia capitalista s-
a dezvoltat mai devreme decat ca in alte tari. Relatiile marfa-bani au evoluat rapid dezvoltandu-
se puternic comertul, negustoria, mestesugurile si o data cu acestea orasele au devenit importante
centre politico-economice. In aceste imprejurari se impunea necesitatea unui studiu de economie,
a unor reguli de conduita economica.
Secolul XIX este perioada cea mai fericita in ceea ce priveste literatura contabila
publicata. Lupta pentru demonstrarea bazelor stiintifice ale contabilitatii renaste pe pamantul
Italiei, care revine astfel in competitia creatorilor contabili de talie europeana si universala.
Contabilitatea moderna, in Italia, a inceput odata cu intrarea in vigoare a ultimului Cod Civil din
1942 (dar inceput inca din anul 1926).
In lumina dispozitiilor nationale si comunitare aplicarea a principiilor contabile IAS/IFRS
si noile informatii ale situatiilor financiare fac obiectul analizei si cercetarii de catre profesionisti
si toti operatorii economici. Avand in vedere cerinta de adoptare a standardelor IAS/IFRS din
2005, intreprinderile sunt obligate sa se confrunte cu noile standarde de contabilitate. Pe baza
cadrului de reglementare actual, IAS /IFRS ar trebui sa influenteze elaborarea situatiilor
financiare in majoritatea intreprinderilor italiene incepand cu 1 ianuarie 2005.
Legea comunitara din 2003 a prevazut cerinta de adoptare a standardelor internationale
de redactare a situatiile financiare pentru companiile listate si situatiile financiare consolidate
pentru companiile care au instrumente financiare distribuite public.
Italia a folosit aceasta optiune prin adoptarea Legii din 31 octombrie 2003, nr.306 care prevede
ca Guvernul este delegat sa adopte pana la 30 noiembrie 2004 unul sau mai multe decrete
legislative pentru exercitarea acestei optiuni.
Daca in Evul Mediu, in contabilitate vorbim de maestrii italieni, in revolutia industriala
britanica de contabilitate anglo-saxona, astazi cea mai asidua munca de cercetare in domeniul
contabilitatii se desfasoara in S.U.A. Intre sistemul american si cel britanic, diferentele sunt din
ce in ce mai mari. Statele Unite au propriile principii de prezentare a informatiei contabile (US
GAAP) ceea ce pune in dificultate Institutia Internationala de Standarde (IAS) privind
armonizarea si cu sistemul american.

PROPUNERI
La originile situaţiei reale economice şi financiare a firmelor există conceptul de
managementul oportunitatii. Acest lucru înseamnă că firma are în cultura sa organizationala
puterea de a lua decizii dificile, în scopul de a - si atinge obiectivele, sau cu privire la programele
necesare,pentru a obţine rezultatele scontate conform alegerilor făcute. Examinând acest
concept, după avizul lui P.A. Kotler, putem face două niveluri: identificarea şi
gestionarea oportunităţilor.
In cazul celor doua firme si de altfel intr-un cadru general global la nivelul entitatilor
economice, propunem implementarea unui sistem de evidenta global (globalizarea fiind una
dintre prioritatile contemporane si viitoare pentru toate domeniile, dar in special pentru cel
economic si financiar).
Transparenta, fiind o conditie sine qua non, in vederea detinerii controlului asupra
economiei, precum si gestionarea dezechilibrelor micro si macroeconomice, iar in acelasi timp
previzionarea aparitiei unor viitoare recesiuni. Acest concept se poate realiza cu ajutorul unui
sistem de evidenta global, precum cel mentionat anterior asistat de continuitatea implementarilor
procedurilor IAS / IFRS. Aceste concepte se pot dovedi eficient si in cazul IMM-urilor si al
societatilor pe actiuni.
Astfel, un limbaj economic comun folosit la o scala globala poate ajuta la o colaborare
mai eficienta si astfel la o economie stabila.
 BIBLIOGRAFIE

1. Feleagă N., Ionaşcu I., Tratat de contabilitate financiară, vol.1-2, Editura Economică,
1998.
2. Feleagă N., „Sisteme Contabile Comparate. Norme Contabile Internaţionale”, Ediţia a - II- a,
Volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
3. Dinca Marius, Evaluarea Intreprinderii: Curs pentru Invatamant la Distanta:Anul III –
Semestrul II, 2009-2010, Editura Universitatii Transilvania, Brasov.
4. Horomnea E., „Fundamentele ştiinţifice ale contabilităţii. Doctrină. Concepte. Lexicon”, Ed. Tipo
Moldova, Iaşi, 2008;
5. Mihai Ristea, Lavinia Olimid, Daniela Artemisa Calu, Sisteme contabile comparate, Editura
CECCAR, Bucuresti, 2006
6. http://www.fondazioneoic.it/
7. http://www.cndcec.it/
8. http://it.wikipedia.org/wiki/Ragioneria
9. http://it.wikipedia.org/wiki/Revisore_contabile#Societ.C3.A0_di_revisione
10. http://www.scritube.com/economie/finante/SISTEMUL-FISCAL-IN-ROMANIA-
Con2012119322.php
11. http://www.scritube.com/economie/contabilitate/ARMONIZARE-SI-CONFORMITATE-IN-
43838.php
12. http://teoraeco.blogspot.com/2010/01/implicatiile-adoptarii-ifrs-asupra.html
13. http://www.scritube.com/economie/finante/SISTEMUL-FISCAL-IN-ROMANIA-
Con2012119322.php
14. http://www.scritube.com/economie/contabilitate/ARMONIZARE-SI-CONFORMITATE-IN-
43838.php
15. http://teoraeco.blogspot.com/2010/01/implicatiile-adoptarii-ifrs-asupra.html