Subiectele la filosofie

1.Obiectul de studiu al filosofiei

Obiectul de studiu al filosofiei este cunoaşterea. Socrate însuşi a pus accent pe cunoaştere –
“De la cunoaştere la cunoaştere”. Filosofia în sine, tratează mai multe teme: gândirea,
universul, comportamentul uman, religia, logica, comunicarea, sensul vieşii, moartea, viaţa,
înţelepciunea.
Deci obiectul de studiu sunt principiile fundamentale ale existentei.

2. Concepția despre lume și strucutra ei.

Filosofia (de la gr. Philo-dragoste, căutare, urmărire şi sophia-înţelepciune, cunoaştere) se

întemeiază pe raţiune, pe intelect.
Filosofia ca şi concepţie despre lume este un sistem teoretic despre natură, om şi locul lui în
această natură. Comparând definiţia filosofiei cu cea mitologică şi religioasă despre lume,
găsim puncte de tangenţă. În mijlocul tuturor acestor concepţii stă omul şi natura, legătura lor.
Dar ele se deosebesc prin modul de percepere, nivelul intelectual de rezolvare a problemelor,
felul de a privi aceste probleme.
Structura conceptiei despre lume. Cunostinta.
In dependenta de modalitatea de acumulare a cunostintelor distingem urmatoarele tipuri de
conceptii despre lume:
a.Conceptia obisnuita -formata accidental in baza experientei cotidiene
b. Conceptia stiintifica -formata sistematic in baza cunostintelor teoretico-stiintifice.

3. Tipuri istorice ale concepției depsre lume

-Conceptia mitica
-Concepția Religioasa
-Concepția Filosofica

4. Concepția mitologică despre lume

Conceptia mitica (mitos – legenda,poveste) este forma constiintei sociale caracteristica celor
mai stravechi perioade. Conceptia mitica include cunostintele care reflecta tendinta omului din
cele mai vechi timpuri de a explica fenomenele naturii.
Caracteristicile principale ale CM sunt:
- autopromorfism – om si natura (fetisism, idol, totem – supranatural) atribuirea insusirilor
umane lucrurilor .
- zoomorfism – infatisare de animal ( al Egipteni)
- sincretism(unire) – contopire a unor elemente eterogene apartinind unor arte
diferite(literatura,muzica,dans)

5. Concepția religioasă despre lume

Conceptia religioasa este forma constiintei sociale care prin credinta postuleaza existenta
Absolutului (etern,infinit). Absolutul constituie originea, temelia insusi a existentei.
Principalele caracteristici ale C.R. sunt:
-Credinta – modalitate de acceptare a unei judecati fara demonstrare(nu putem dovedi)
-Dogma – un principiu ce sta la baza credintei, - ceea ce este crezut, si nu are nevoie de
argumente.
-obiecte de cult -ritualuri publice
6. Concepția filosofică despre lume
Conceptia filosofica este filosofia constiintei sociale care spre deosebirea celor 2 nu accepta
nimic prin credinta. CF pune accentul pe necesitatea explicarii, cunoasterii rationale.CF se
formeaza cu ajutorul unor argumente si demonstratii logice.

7. Funcțiile filosofiei
1.Funcția conceptuala – înaintind noi cunostinte despre lume, F formeaza si o anumita atitudine
a omului fata de aceasta lume.
2.Funcția metodologica – analizeaza si elaboreaza noi cai si metode de cercetare. In legatura cu
aceasta functie,F analizeaza si inainteaza notiuni generale: existenta, constiinta,
spiritul,materia,legea, cauza,efectul.
3.Funcţia praxiologică a filosofiei ne indică rolul social pe care îl are filosofia în ciuda
caracterului ei abstract. Praxiologia este teoria acţiunii eficiente.
4.Funcţia teoretică îi permite filosofiei să explice legităţile universale ale dezvoltării naturii,
societăţii şi cunoaşterii, în baza acestei funcţii, filosofia este definită ca forma superioară a
creaţiei spiritului uman.
5.Funcţia umanistă apropie filosofia de problemele cotidiene ale individului.

8. Funcția conceptuală filosofiei

La baza funcției conceptuale a filosofiei stă problema relației dintre gândire și existență.
Această funcție tratează problema: Care este factorul prim determinant:materia sau conștiința?
Se disting două concepte: idealismul și materialismul.

9. Întrebarea principală a filosofiei

Problema fundamentala: Care este raportul dintre constiinta si existenta / raportul dintre spirit
si materie?
Aceasta problema include 2 aspecte:
1. Aspect ontologic – cere raspunsul la intrebarea: Care e principiul existentei?
2. Aspect gnosiologic – cere raspuns la intrebarea: Poate oare fi cunoscut principiul lumii?

10. Materialismul și idealismul în filosofie

Idealismul consideră că spiritul a existat înaintea naturii. Conform acestei concepții,
conștiința există înainte și este condiția prealabilă a existenței materiale. Conștiința creează și
determină materialul și nu invers. Idealismul consideră că conștiința și mintea sunt originea lumii
materiale și are scopul de a explica lumea existentă în conformitate cu aceste principii.

Materialismul consideră că lumea este prin natura sa materialistă, că materia este unicul izvor
a tot ce există iar conștiința este un produs al dezvoltării istorice a omenirii.
Materalismul susține că singurul lucru care poate fi dovedit cu adevărat că există este materia.
Astfel, în conformitate cu materialismul, toate lucrurile sunt compuse din materie și toate
fenomenele sunt rezultatul interacțiunilor materiei, fără să ţină cont de spirit sau de conştiinţă.
11. Formele idealismului
Idealismul poate fi subiectiv și obiectiv.
Idealismul subiectiv (imaterialism sau fenomenalism) descrie o relație între experiență și
lumea în care obiectele sunt nu mai mult decât colecții sau „mănunchiuri” de date ale simțurilor
perceptorului. Printre promotorii acestuia se numără Berkeley, episcop de Cloyne, filozof
irlandez care a dezvoltat o teorie numită imaterialism, mai târziu menționată ca „idealism
subiectiv”. Potrivit acesteia, indivizii pot să doar să cunoască direct senzații și idei ale obiectelor,
nu abstracții precum „materia”, iar însăși existența acestor idei depinde de faptul perceperii
acestora - esse est percipi; „a fi este a fi perceput”.
Idealismul obiectiv susține că realitatea experienței combină și transcede realitățile
obiectului experimentat și ale minții observatorului.Printre promotori se numără Thomas Hill
Green, Josiah Royce, Benedetto Croce și Charles Sanders Peirce. Idealismul obiectiv presupune
existența unei conștiințe obiective care există înainte și, într-un anumit sens, independent de cele
umane. În sens sociologic, idealismul subliniază modul în care ideile umane – în special
credințele și valorile – formează societatea

12. Filosofia chineză și începuturile ei

Începtul gîndirii filosofice în China Antică își are începutul în mitologie.
Conform filosofiei chineze cosmosul este în veşnică schimbare, transformare, izvorul schimbării
îl constituie lupta dintre yanţi şi ynţi.
În perioada înfloritoare a Chinei au existat peste 100 de şcoli filosofice. Sursele principalelor
idei ale filozofiei Chinei antice sunt două cărți: Shu Jing și I Ching, cunoscute sub numele de
„Cartea istoriei” (începutul mileniului I î.Hr.) și „Cartea schimbărilor” (secolele XII-VI
î.Hr.).
În mitologia chineză se susţinea ideea apariţie cosmosului care întruchipa ordinea din haos.
Existenţa nu este altceva decît perindarea ciclică a ordinii şi haosului. Se disting 2 elemente
radical contrare yanţi şi ynţi:
Yanţi semnifică elemental pozitiv, luminos, active şi care este de gen masculine, yanţi este
identificat cu cerul.
Ynţi semnifică elemental negative, pasiv, întunecat de gen feminine. Yinţi este identificat cu
pămîntul.

13.Filosofia Confuciană
Confucianismul – conceptie antropocentrica, abordeaza probl.morale sau sociale. Idealul se
gaseste nu in viitor, ci in trecut, cind comport.omului era determ.de norme morale. Legi morale
cu scopul de a educa tinerii sa respecte obiceiuri si traditii, nu accepta elemente noi. Conceptul
barbatului nobil, care se capata prin instruire si educatie. Principiile: umanism si respect fata de
cei cu un rang mai inalt.
Abordează problemele morale, problemele sociale nereflectind asupra problemelor cosmosului
naturii de aceea concepţia confucianistă este antropocentrică. Însasi Confucius considera că
idealul societaţii chineze se găseşte nu în viitor, ci în trecut atunci cînd comportamentul omului
era determinat de norme morale si urmate de simţul dreptăţii, ruşinii, sovestei.
Confucianismul elaborează conceptual bărbatului nobil. Nobletea nu este o insusire transmisa
prin ereditate, ea poate fi capatata prinn instruire si educatie. Principiile barbatului nobil sunt
jăni(umanismul) şi seao(respectul fata de cei mai invirsta , fata de mama, surori si cei care
ocupa un rang mai inalt in ierarhia sociala).

14. Filosofia moistă

Moismul – omenie reciproca, folos reciproc. Fata de traditii trebuie de atirnat critic,caci sunt
elemente si negative. Neaga ideia lui Confucius, precum careia omul trebuie sa se conduca de
traditii.
Învatatura acestei scoli este orientată spre problemele eticii sociale. Mo Di pune la baza
conceptiei sale filosofice dea despre iubirea generala, si prosperare, a profitului reciproc.
Obligatoriu pt toti oamenii in societate trebuie sa fie masura generala de omenie reciproca, toti
trebuie sa se gindeasca la folosul reciproc.
Reprezentantii moismului socot, ca fata de traditii trebuie de atirnat critic, deoarece in
traditiile trecului exista si unele elemente negative. In aceatsa ordine de idei ei neaga invatatura
lui Cofucius, conform careia in comportare omul trebuie sa se conduca de traditie. Invatatura
maoista mai abordeaza si unele problem ce tin de teoria cunoasterii.

15. Filosofia daosistă

Daoismul -in centru se afla natura,cosmosul si omul. Scopul gindirii consta in contopirii
omului cu natura,caci el tot e o parte a ei, in spontana miscare. Ideea: invatatura despre dao,aidca
calea,lege a lumii careia i se supun toate lucrurile,lege atit cosmic cit si etica. Dao este compus
din 2 parti contrar opuse, una fara nume,care naste a 2-a, cu nume, adică Fiinta.
Dao fara nume e inceputul la toate lucrurile existente,cer si pamint,pe acest dao e imposibil
toti sa-l cunoasca,doar inteleptii.
Scopul gindirii in opinia daoistilor, consta in “contropirea” omului cu natura, deoarece
el este o parte a ei.
Dao ce are nume apare din cel ce n-are. Dao fara de nume este inceputul la toate lucrurile
existente, inclusive a cerului si pamintului, acest dao este mai principal cine il cunoaste stie
multe, stie cauza aparitiei lucrurilor. Insa pe acest dao este imposibil sa-l cunoasca toti, il cunosc
numai inteleptii.

16. Filosofia legistă

Legismul- invatatura in care sunt abordate problemele omului, statului si a societatii. S-a
format in confruntari permanente cu idei de Confucianism timpuriu. Daca Confucianism din
calitati morale, legism din legi,demonstrind ca politica e incomparabila cu morala.
Scoala legistilor a creat conceptia statului despotic, bazat pe egalitatea tuturora in fata legii, cu
exceptia cirmuitorului, el fiind considerat unicul creator de legi. In conceptia legistilor,
cirmuitorul trebuie sa cunoasce bine psihologia oamenilor, pentru a –I putea guverna, iar
principal metoda de influienta trebuie sa fie reconpensele si pedepsele.
Este o invatatura etico-politica in care sunt abordate problemele omului, statului si a societatii.
Legismul s-a intemeiat si s-a dezvoltat in conditiile unei confruntari permanente de idei cu
confucianismul timpuriu.

17. Filosofia Indiei și începuturile ei. Noțiuni de bază.

Filosofia indiană accepta suprematia brahmii si Veda.
Unul dintre cele mai vechi sisteme filosofice din toate sistemele induismului este sankya.
Sankya invata ca exista o prima cauza materiala a lumii – practiti(material, natura). La inceput
practiti a existat intr-o stare amorfa, iar transformarea ei in lumea vietatilor si a lucrurilor, care se
percep prin senzatii a avut loc prin influienta a trei elemente calitative: radjas – aspiratie, tamas –
intuneric, sattva- claritate.
Vaisheshika – toate lucrurile au esenta comuna, constau din 9 substante. Subst. cu baza
materiala(apa,foc,pamint) si fara baza materiala(sufletul).
Nyaya –complecteaza vaisheshika, cerceteaza probleme logice si gnosologiei, Cunoastere
sigura bazata pe: simtire, concluzie si demonstrare. Nyaya a creat invatatura despre Dumnezeu
ca creator, ocrotitor si distrugator a lumii.
Mimans- cercetarea Vedelor, intoarcere la Veda. Unica cale e sa urmezi strict scrierile din
Veda, autoritatea superioara. Conform acestei invataturi unica cale de eliberare din mrejele
carmei si samsarei consta in indeplinirea coerenta a ceea ce invata Vedele. Mimansa nu numai ca
percepe textele vedice ca pe o autoritate superioara, dar si vede in ele o substanta universal
suprasensibila care exista vesnic si este absoluta.
Vedanta- inseamna etapa de incheiere a perioadei vedice. Iesirea din succesiunea de nasteri
consta in stiinta, examinarea a tot ce ne inconjoara din punct de vedere a adevarului absolute.
Yoga – dobindirea unei stari sufletesti deosebite prin antrenament psihologic orientat,cu
reguli. Treptele ale ei sunt: stapinirea de sine, izolarea sentimentelor de infl.exterioara,
concentrarea gindului, meditarea,eliberarea de invelisul corporal.

18. Filosofia budistă

Budism
Prin sec. VI i.e.n, cind monopolul ideologic in India il detineau brahmanii, apare un
reformator religios, Buddha, care se adreseaza la toate castele . Aceasta invatatura noua,
buddhismul, a devenito religie care s-a raspindit mai ales peste hotarele Indiei, in China, Japonia,
Tibet.
Buddhismul este o religie ciudata, fara Dumnezeu, dar cu cu un sfint (Buddha) si 4 adevaruri
sfinte:
1.Ce este suferinta? Nasterea este suferinta, si batrinetea, si boala, si moartea. Legatura cu ceea
ce iubesti este suferinta, de asemenea si despartirea de ceea ce iubesti. Daca doresti ceva si nu-l
ai – e suferinta
2.Cum se naste suferinta? Din pofta de placere, noutate, putere.
3.Cum se inlatura suferinta? Prin inabusirea acelei vesnic neindestulate dorinte de fericire, iar
idealul este Nirwanam, adica fericirea prin renuntarea la lumea inselatoare sensibila.
4.Care este calea spre inlaturarea suferintei? Este credinta dreapta, gindirea dreapta, vorbirea
dreapta, hotarirea dreapta, nazuinta dreapta si concentrarea dreapta.
Buddhismul , care fagaduia tuturor o grabnica izbavire de suferinta, gasi un mare rasunet in
popor, dar si o nemiloasa persecutie din partea Brahmanilor, ca si la crestini, iar adeptii lui fura
nevoiti a fugi din India si a se imprastia in Tibet, China si Japonia, unde au ramas pina azi.

19. Filosofia carvacă

Carvaca – curent filosofic materialist, neaga viata de apoi,legea karmei si samsarei. Omul e
alcatuit din 4 elemente – apa,foc, pamint,are. In om nu se gaseste nimic ce ar supravietui dupa
moartea sa, de aceea el trebuie sa foloseasca de viata reala, de primit tot ce ea aduce,laturile bune
pot echilibra raul.
Carvaca este unul dintre multele curente filosofice, materialiste din India antica, insa date despre
viata si operele sale lipsesc completamente. Se presupune ca acest curent a fost intemeiat prin
anul 500 i.e.n.
Comun pentru toate directiile materialiste este principiul negarii vietii de apoi, legii carmei si a
samsarei. Conform acestei teorii omul este alcatuit din 4 elemente- pamint, apa, foc si aer.
Unindu-se ele formeaza corpul, organele sensitive sip e baza lor apare sufletul. Deoarece in om
nu se gaseste nimic, ce ar suprevetui dupa moartea lui, reprezentantii carcavei vorbesc despre
necesitatea folosirii de viata reala, de primit totul ce ea aduce cu constiinta ca laturile bune ale
vietii pot echilibra raul si suferinta.
Aceste idei erau orientate asupra sistemului de caste, cit si asupra autoritatii textelor sfinte.
20. Problema substanței în filosofia Greciei Antice
Thales a determinat că elementul principal al Universului este apa.
Anaxemandru – elevul lui Thales, a determinat că elementul principal al Universului este
“apeironul”, o sinteză a celor 4 elemente stihiale: apa, focul, pământul şi aerul.
Anaxemene – elevul lui Anaxemandru. Stabileşte că elementul principal este aerul.
Heraclit – întemeiază şcoala din Efes, filosoful “plângăreţ şi obscur”. El a scris despre:
substanţa principală a lumii (focul), logos, dialectică şi contrarii, despre spirit, obiceiuri, zei şi
stat.
Pitagora susţine că principalul element al lumii este numărul. El a elaborat teoria “migrării
sufletului”. Considera că doar fiinţe au raţiune: zeii, oamenii şi filosofii.

21.Problema mișcării în filosofia Greciei Antice

Problema mişcării în filosofia antică este analizată de către Heraclit din Efes. El este primul
care susţine că de fapt existenţa Universului şi starea lui depinde de mişcare. Dacă n-ar fi
mişcare splendidul Univers, spune el, ar fi o groapă de gunoi.
Fraza lui “panta rey”, totul se mişcă, totul se schimbă, totul se transformă, susţine că în lumea
lucrurilor nimic nu este veşnic
Heraclit cercetează şi izvorul miscării, care după el se găseşte în contradicţii. Părţile opuse ale
întrgului, ale Unului, care se află în luptă sunt izvorul mişcării.
Şcoala din Eleea
În acelaşi timp, în Grecia antică exista un punct de vedere contradictoriu care susţinea că
existenţa nu este în mişcare, că mişcare este doar datul oganelor senzoriale. Fiinţa este o sferă
plină şi în acest plin nu este loc pentru mişcare. Mişcare este doar în neant, în non-existenţă.

22. Problema ființei în filosofia Greciei Antice

Existenţa sau fiinţa constituie obiectul ontologiei. Orişice discurs filosofic trebuie să
presupună ceva existent, de altfel gândirea nu are obiect de reflecţie. Însă acest concept este
tratat diferit în sistemele filosofice.
Termenul „existenţă” a fost redat în filozofie prin intraductibilul termen grecesc „to on” iar în
latină prin „ens” entitate şi nu „esse” a fi. Cicero utilizează un derivat a lui „to on”, şi anume
„sistere ex” a ieşi în afară, cu sensul de a fi în afară de neant şi de pura posibilitate.
Cu totul alta este arhitectonica lumii lui Aristotel, la el Existenţa se difersifică şi stratifică într-
o serie de etaje de la Fiinţa însăşi la lucruri individuale. Între cele două lumi (existenţă ca
existenţă şi individuaţiuni) se situiază universalele. Aristotel îşi propune să identifice ceea ce este
comun existenţei, în trecerea de la sensibil la inteligibil, sau principiile ce întemeiază existenţa,
materia şi forma.

23. Problema structurii materiei in filosofia Greaca. Atomismul lui Democrit.

Atomismul sau „Atomismus” este o teorie cosmologică, după care universul este compus din
atomi (greacă atom - indivizibil) atomii se credea sunt indivizibili şi nu se pot transforma
niciodată.
Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său, Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat
sistem filosofic, conform căruia la baza lumii se află atomii, care coincid cu realul - plinul şi
vidul, neantul - golul. Atomii sunt particule solide, indivizibile, imperceptibile, necreate şi
eterne, în continuă mişcare; din combinarea lor, iau naştere toate lucrurile care alcătuiesc
universul (atât corpurile materiale cât şi sufletul uman).
Democrit formulează teza lumilor infinite.
Democrit a primul care a afirmat că forţa motrice a istoriei omenirii este nevoia, necesităţile
oamenilor.

24. Filosofia sofiștilor

Sofistii sunt cei care invatau lucruri trebuincioase si practice pentru viata.Ei predau retorica si
dealectica in scolile lor,care erau cu plata. Sofistii sunt primii care inainteaza problema
cunoasterii: Cum omul cunoaste universal?
Protagora va da o prima dezlogare a problemei gnosiologice. El sustine ca nu exista nici bine,
nici rau, nici adevar, nici eroare.Nu avem cunostinte general obiective. Cunostintele depind de
om, depind de constitutia simturilor lui. Senzatiile sunt relative. Deci cunostintele sunt subiective
si relative.
Sofistii alcatuiesc cotitura radicala in problema filosofiei. Daca pina la ei in cunoasterea
cosmosului este cunoscut atunci cu sofistii cunoastere omului duce la cunoasterea cosmusului.

25. Filosofia lui Socrate

Problematica fundamentală a filosofiei lui Socrate devine cunoaşterea de sine a omului, şi prin
om, a lumii. Socrate descoperă în om Raţiunea eternă şi universală. Scopul urmărit de
învăţământul său filosofic era reforma socială a Atenei prin reforma morală, iar reforma morală
prin reforma gândirii, printr-o cultură raţională.
Pentru a descoperi un adevăr sigur, o chestiune se punea din capul locului care este calea,
metoda, procedeul care să ducă la acel adevăr? Metoda a fost numită dialectică, adică procedeul
de a afla adevărul prin întrebare şi răspuns. Dialectica socratică constă din trei momente:
• Inducţie
• Noţiune
• Definiţie
Pentru a ajunge la adevăr Socrate considera, ca trebuie de definit conceptul.
Primul moment este destrămarea opiniilor, mai ales a sofiştilor, către care se adresează. Al doilea
moment el se stăruie să definească ideile generale valabile pentru toate cazurile posibile.
Se poate spune câ Socrate a fondat metoda inductivă in ştiinţă şi a definiţiei generale.

26. Filosofia lui Platon. Idealismul obiectiv.

El inainteaza problema adevarului si a metodei.Metoda prin care dezvaluirea adevarului –
dialectica.Daca la Socrate dialectica – calea care porneste de la cunostinte singulare confuze la
generale si clare, la Platon dialectica e calea prin care ne ridicam de la cunostinte subiective
relative la cunostinte generale esentiale statice numite IDEI. Ideile – cunostinte generale, obtin
statut de exist. obiectiva intr-o lume separata – Lumea Ideilor.
Avem 2 lumi: - Lumea lucrurilor singulare – relativa,subiectiva.
Lumea ideilor – esentiala supraimpirica, statica, eterna.
Lumea ideilor include un sistem ierarhic de la cele mai simple la idei pina la cele mai
superioare(BINE). Binele este principiul echitatii fara de care nu poate fi ordinea. Cunoasterea
ideilor nu poate fi directa. Dupa Platon exista totusi o putere prin care se intrezareste ideea pura.

27. Metafizica lui Aristotel

 Aristotel e primul filosof care a intocmit clasificarea stiintelor: St.teoretice(Filosof,
Mate,Teolog); St.practice(Politica,Etica); St.poetice(Artele, Poezia).
Unul din punctele dc bază ale filosofici lui Aristotel este tendinţa de transformare a filosofiei
socrato-platonice de concepte intro teorie care a explica lumea fenomenelor. Aristotel a înteles că
teoria ideilor creată de Platon pe baza filosofiei conceptuale ale lui Socrate nu-i in stare să
explice fiinţa (existenţa).
Metafizica lui Aristotel – este stiina despre cauzele sau principiile fundamentale a
existentei,analizeaza 4 principii:
-Pr. formal- Forma existentei.
-Pr.material – Materia existentei
-Pr. eficientei – Miscarea lucrului
-Pr. final – Scopul existentei lucrului.
Aristotel subordoneaza primile 2 principii primilor.La inceput exista material nedeterminata,
lipsita de forma / forma lipsita de continut fara materie. D-zeu nu creeaza ci o ordoneaza,el
ramine static. Pu formarea lucrurlui trebuie unita forma(element active) si material(element
pasiv).

28. Logica lui Aristotel

Aristotel a fost primul care a gândit însăşi gândirea, în mod explicit, şi i-a descoperit legile ;
pentru o logică este o gândire a gândirii. El a constatat că actul de repliere a gândirii asupra ei
însăşi, actul de auto reflexie a gândirii este actul cel mai înalt al inteligenţei prin care ea atinge
însăşi esenţa realităţii.
Acest act este chiar principiul ultim în concepţia lui Aristotel. Primele lucrări ale lui Aristotel
sunt platonice, dar apoi el îşi găseşte independenţa de gândire, critică teoria platonică a ideilor şi
îşi dezvoltă propria lui filozofie.
Aristotel scrie în aproape toate domeniile, iar scrierile sale pot fi grupate astfel: -scrieri
logice; -scrieri de filozofie naturală; -scrieri de metafizică; -scrieri relative la ştiinţele
practice(Etica,Politica,Poetica). După Aristotel, adevărul este concordanţa dintre gândire şi
realitate; falsul dimpotrivă, apare atunci când realitatea se reflectă în gândire deformat, greşit.
Creând logica, Aristotel a tins să apere principiile cunoaşterii ştiinţifice împotriva sofisticii,
diferitelor şcoli socratice din timpul lui.
Aristotel numeşte judecata-lumină; aşadar judecata este un act luminos al Nous-lui.

29. Școlile filosofice din epoca elenistă. Epicurismul și stoicismul.

Stoicism fondată de Zenon din Chitium, reprezentanţi au fost Cleanf, Crisipp, Seneca, Marc
Aurelius. Ei considerau filozofia ca um “antrenament” în întelepciune. Principalul conţinut şi
metodă pentru ei era logica. Fizica era considerată de ei ca filozofia naturii, etica – filozofia
vieţii.
Ei critică epicurismul deoarece abuzul de plăceri duce la partea contrară – neplăceri. Scopul
vieţii – de a trăi în concordanţă cu natura şi virtutea. Omul trebuie să se supună ordinii cosmice,
el nu trebuie să dorească aceea ce nu-i în puterea lui. Idealul stoicismului – liniştea netulburată
(ataraxia), toleranţă. Fericirea constă în aceea ca să nu doreşti nici o fericire. Stoicii socoteau că
soarta îl conduce pe acel care de bunăvoie se supune ei cu forţa îl tîrîe pe acel care neraţional şi
nechibzuit se împotriveste ei.
Etica stoicismului este refuzul conştient de totul şi o împacare conştientă cu soarta. Ea
abate atenţia omului de la problemele lumii exterioare şi o orientează spre lumea internă. Numai
în sine omul poate găsi principalul şi unicul sprigin.
 Epicurismul – fondata de Epicur . Reprezentanţii acestei şcoli au fost Metrodor,
Ghermarh, Polistrat, Filodem, Lucreţius ş.a. Epicur dezvoltă o teotie despre realitate conform
căreia toate lucrurile sunt alcătuite din atomi şi vid. Însa el a devenit vestit prin concepţia sa etică
care se sprijină pe fizică şi epistemologie. Epicur considera că filozofia este o învatatura despre
întelepciune, iar întelepciunea este un mod de viaţă moral.
El considera că scopul vieţii şi binele suprem este fericirea (evdemonia). Ea se atinge prin
satisfacerea necesităţilor naturale, prin delectare şi atingerea liniştei netulburate a sufletului
(ataraxia). Aceste cerinţe morale el le considera naturale, care reese din esenţa umană.
Epicurismul nu întotdeauna a fost înteles corect. Mai des această concepţie era interpretată
superficial ca o teorie despre plăcerile corporale nelimitate. Aceasta şi concepţiile ateiste au
provocat ostilitate şi critică aspră din partea stoicilor, scepticilor şi altor filozofi a epocii
elenismului.
30. Școlile filosofice din epoca elenistă. Scepticismul și neoplatonismul.
Scepticism a fost fondată de Pyrrhon. Reprezentanti a acestei şcoli au fost Timon,
Aenesidem, Sext Empiric. Ei puneau la îndoială verdicitatea oricărei cunoaşteri. La scepticism
au dus ideele despre caracterul schimbător al lucrurilor (Heraclit – panta rei), caracterul relativ al
obiectelor percepute, lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi alegerea între două judecăţi
contrare.
Lucrurile nu le puten cunoaşte. Nici cunoaşterea senzorială, nici cunoaşterea ratională nu ne
dau cunoştinţe adevărate. Despre lucruri nu se poate face nici o concluzie, deci trebuie de obţinut
de la orice judecăţi. Iar aceaste va duce la o linişte netulburată (ataraxia) şi lipsa de suferinţe
(apateia).
Aenesidemos formulează zece obiecţii (tropi) ce argumentează scepticismul, argumente
contra judecăţilor despre realitate: că lucrurile sunt diferite, unul şi acelaşi lucru poate să
provoace diferite efecte; că oamenii sunt diferiţi şi despre unul şi acelaşi lucru pot face diferite
concluzii; organele de sinţ ale omului tot sunt diferite; obiectele se percep în diferit mod în
dependenţă de starea omului etc.

Neoplatonismul – ultima şcoală filozofică integrală, apărută în antichitate

.Neoplatonismul se formează pe aceeaşi bază socială ca şi creştinismul. Asemănător celorlalte
şcoli filozofice iraţionaliste din clasica tîrzie este manifestarea refuzului de la filozofia
raţionalistă precedentă.
Neoplatonismul este reflectarea specifică a degradării relaţiilor sociale pe care se baza
imperiul Roman. Plotin este mai mult un mistic religios, teosof, decît filozof ori savant. El
considera, că la baza lumii stă un principiu divin supranatural, suprasensibil, supraraţional –
Unicul (sau Binele), care pătrunde materia (întunericul) ca lumina.
Principiul divin există în trei ipostaze. Cel mai superior este Unicul, apoi urmează Ratiunea
(inteligenţa) şi Sufletul. Natura este treapta inferioară a acestei iposteze. Sufletul este o punte de
la divin la material. Neoplatonismul pune accent pe spiritual (Binele) ce duce la reprimarea a
tot ce este corporal şi material (Răul), la ascetism. Plotin consideră că unica modalitate de a se
apropia de principiul divin este extazul, care poate fi realizat numai prin concentrarea spirituală,
meditarea şi reprimarea dorinţelor corporale.

31. Filosofia medievală și creștinismul. Geneza și izvoarele culturii medievale.

Pentru filozofia medievală este caracteristic:
1. Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe
monoteism. In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic.
 2. Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi
naturii de către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi : lumea lucrurilor, naturii şi
lumea supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia
ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii.
3. Din teocentrism şi creaţionism reiese interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii,
concepţia religioasă obliga de a vedea în toate obiectele şi fenomenele lumii întelepciunea
şi creaţia lui Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca
o încercare ori pedeapsă.
4. Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea
şi cu cît mai vechi, cu atăt mai important. Suprema autoritate se considera cărţile sfinte,
Biblia şi operele părinţelor bisericii.
5. În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei.
Ultima se întelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se
ignora.
6. Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter
sentenţios, propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv.

32. Filosofia patrisitică în epoca medievală. Importanța filosofiei lui Aureliu Augustin în
formarea gândirii creștine.
Patristica este filosofia parintilor bisericii, reprezinta o doctrina teologic-o filosofica elaborata
in secolele 4-8 prin care sau pus bazele dogmaticii si cultului crestin. Dupa Augustin in
Dumnezeu se gasesc ideiile eterne in conformitate cu care Dumnezeu a creat lumea. Aceste idei
din ratiunea devina alcatuiesc logosul, adica cuvintul lui dumnezeu.
Punctul de plecare in filosofia lui Aureliu Augustin este scepticismul. El este in cautarea
unui adevar absolute mai presus de orice indoiala.Dupa Augustin,filosofia si teologia in esenta
lor sunt aceleasi,deoarece una este in cautarea intelepciunii,cealalta in cautarea fericirii prin
intelepciune.El sustine ca adevarurile rationale sunt o confirmare a credintei,de aceea esenta
filosofiei este exprimata:”intelege pentru a crede si crede pentru a intelege”.
Dumnezeu este principiul existentei din nimic creaza totul;Dumnezeu este principiul Binelui.
Raul este principiul negative;este nonexistenta. Problema de care este preocupat Augustin este
problema fericirii omului.Sufletul este nemuritor,este partea divina in om.Sufletul nu preexista
inaintea corpului,cum sustineau neoplatonicii,ci el este creat odata cu trupul.Creind omul dupa
chipul si infatisarea sa,Dumnezeu i-a dat libertatea vointei,libertatea de a allege intre bine si rau.

33. Filosofia scolastică. Toma D`Aquino și rolul gândirii lui în formarea scolasticii.
Tomas d’Aquino a fost cel mai fidel al bisericii catolice.Autor a numeroase scrieri-
comentarii asupra lui Aristotel,tratate si altor lucrari,traduceri.
Tomas d’Aquino considera ca divinitatea a creat universul material,natura,din nimic,prin
propria sa vointa.
Rationamentul in materie de credinta – spunea d’Aquino – nu-si poate permite sa demonstreze
adevarurile relevate,ci numai sa traga consecintele care pot si trebuie sa rezulte din cunoasterea
lor.El admite teza aristotelica conform careia cunoasterea incepe de la simturi,pentru a sustine
insa mai departe ca tocmai datorita ca intelectul incepe de la simturi,el este incapabil sa sesizeze
existenta si natura divina.

34. Nominalismul și realismul medieval

 Nominalismul este o poziție filozofică care susține că nu există decât forme sau acțiuni
particulare denominabile distinct, negând existența universaliilor, adică a realităților generice,
independente de subiect.
Nominalism- conceptie caresocoate că no$iunile sunt numai numele lucrurilor (nomina), că
ele nu au existentă sinestătătoare fără şi în afara lucrurilor. Real există numai lucrurile
singulare,concret-senzoriale. Nominalismul şi realismul au fost conceptii filozofice unilaterale,
limitate.
Realism – conceptie conform cărei universaliile, notiunile generale există real, precedă
lucrurile concrete, singulare. După părerea realiştilor medievali universaliile există pînă la lucruri
ca notiuni şi idei în ratiunea divină, în lucruri ca esente şi după lucruri ca rezultat al cunoaşterii.

35. Filosofia renascentistă. Umanismul.

Manifestarile Renasterii sunt prea bogate si variate pentru a se face definitia generala a acestei
epoci.Renasterea este mai intii de toate o laicizare intelectuala a omenirii.Idealul Renasterii
devine libertatea fata de autoritatile traditionale,libertatea in stiinta,in arta,in viatza
morala,dezvoltarea omului intreg ca suflet si corp impotriva idealului medieval ascetic,care
dezvolta numai spiritual si mortifica corpul.
Umanismul – este o orientare a gândirii laice a Renașterii care își propune să studieze
lucrările fundamentale ale cugetătorilor antici în domeniile filosofiei, eticii, artei și literaturii.
Este expresia omenescului, iar reprezentanții lui se luptă pentru crearea condițiilor necesare unei
existențe corespunzătoare ființei umane.
Umanismul apare atunci când omul începe să gândească de la sine, la locul și rolul său în
lume, când omul își formulează sieși întrebări despre esența și predestinația sa , despre scopul și
sensul existenței sale. În centrul atenției umaniștilor se afla viața pământească a omului. Lumea
nu reprezintă pentru ei o sferă a tristeții și a lacrimilor, dar un domeniu al activității umane.
Umanismul renascentist și-a fixat ca ideal formarea unui om erudit, preocupat de însușirea
stilului literar și de o conduită morală echilibrată.

36. Panteismul și științele naturii.

Concepția panteistă susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și
universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect, spre deosebire de concepția
deistă, care consideră că Dumnezeu a creat lumea, ulterior asistând impasibil la procesul de
evoluție al acesteia.
Filosofia naturii desemnează momentul redescoperirii naturii pentru om . Dacă în epoca
medievală pământul este locul suferințelor umane, apoi în epoca renașcentistă natura obține un
statut de realitate obiectivă.
Filosofia naturii în perioada renașterii era preocupată de elaborarea unui tablou naturalist-ștințific
al lumii și studierea naturii. Crearea unui nou tablou al lumii și studierea naturii erau în stânsă
legătură cu noile descoperiri geografice.
N. Copernic –Pământul nu este centrul nemișcat al lumii vizibile și forma pământului este
sferică;
Pământul se rotește în jurul soarelui care la rândul său ocupă locul central în lume;
Pământul se rotește în jurul axei sale prin care se explică alternarea zilei și a nopții.
G Bruno – argumentează unitatea și infinitatea lumii, caracterul ei necreabil și indistructibil.
Sistemul nostru solar este numai unul din multiplele sisteme asemănătoare. Pământul nu poate fi
centrul cosmosului, fiindcă în lume nu-i nici centru nici periferie.
G. Galilei – era adeptul studierii experimentale a naturii, a efectuat un sir de descoperiri în
astronomie. El considera cămecanica și matematica stau la baza tuturoe științelor. Cartea naturii
afirma Galilei , este scrisă în limba matematicii și pentru a o putea citi trebuie de folosit metode
matematice.Privitor la concepția despre lume G. Galilei considera că universul este infinit,
materia este veșnică, natura este unitară, totul în univers se mișcă, totul se schimbă.

37. Analiza generală a epocii moderne

Fundamental filosofiei modern il constituie noua stiinta a naturii care care sa format in
rezultatul fuziunii calculului mathematic cu experienta. Noua stiinta a naturii sfirseste conceptia
teledogica si fundamenteaza o noua conceptie – conceptia mecanicista. Conceptia mecanicista -
in natura domina ordinea reprezentarea de lege, iar legea universal si necesara a naturii este legea
cauzalitatii.
Filosofii moderni pun intrebarea”cum din fuziunea calculului mathematic si a experientei
capatam o cunostinta obiectiva ”. pentru a raspunde la aceasta intrebare filosofii incep a analiza
metodele de cercetare stiintifica, plasind problema metodelor pe tarimul teoriei cunoasterii, care
devine problema principal a filosofiei moderne.
Procesul cunoasterii folosofiei modern se impart in 2 mari curente:
1.curent empiric-izvorul unic al cunostintei este experienta
2.curent rationalist- sustine experienta sub orce forma este subisctiva si relativa de accea ea nu
poate constitui fundamental cunoasterii stiintifice.

38. Dezvoltarea științei în epoca modernă

Samuel Finley Breese Morse (n. 27 aprilie, 1791 – d.2 aprilie, 1872) a fost pictor și
inventator american. A realizat în anul 1837 un aparat electromagnetic pentru telegrafie.
Thomas Alva Edison a realizat invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al
telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a
sunetului (fonograful) și al cinematografiei - kinetoscopul.
Auguste și Louis Lumière sunt considerați inventatorii primului aparat de filmat și a primului
aparat de proiecție cinematografică.
Marie Curie a introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările
sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în
medicină.
Albert Einstein -în 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică. Cea mai cunoscuta
formulă a lui Einstein este E=mc² , care cuantifică energia disponibilă a materiei.

39. Analiza generală a curentelor filosofice în epoca modernă.

40. Filosofia modernă. Empirismul.
47. Filosofia modernă. Raționalismul.
Empirismul este curentul filosofic conform căruia toată cunoașterea noastră rezidă în
evenimentele pe care le trăim, pe care le experimentăm, aspect valabil inclusiv în privința
credinței. Din punct de vedere conceptual, empirismul se află în antiteză cu raționalismul.
Majoritatea cercetătorilor empirici exclud, de asemenea, noțiunea de idei innăscute, sau ineism
(ideea că mintea se naşte cu idei sau cunoștințe și nu este o "tabula rasa" la naștere).
Reprezentanți ai empirismului:
- Francis Bacon
 - John Locke
- G.Berkeley
- David Hume

Raționalismul este un curent care a reunit filosofi din Europa, în secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea, fiind adesea văzut în antiteză cu empiricismul britanic, reprezentanții raționalismului
considerând că originea cunoașterii se află în dezvoltarea minții, nu în trăirea unor experiențe.
Raționaliștii susțin că rațiunea este sursa întregii cunoașteri umane. Există și o altă formă de
raționalism, mai puțin extrem, care susține că rațiunea este principala sursă a cunoașterii sau că
rațiunea este sursa celui mai important tip de cunoaștere.

41. Filosofia modernă. Francis Bacon și lupta împotriva erorilor din știință.
Fr. Bacon formulaeza constient problema despre necesetatea elaborarii nei noi metode
stiintifice de cunoastere. Bacon : filosofia - stiinta despre lumea reala, intemeiata pe
cunoasterea experimental. El metioneaza ca sarcina suprema a cunoasterii consta in cucerirea
naturii si perfectionarea vietii umane.

Bacon infaptuieste o noua clasificare a stintelor :

1.Memoria este temelia ISTORIEI,
2. Imaginatia este temelia ARTEI,
3. Ratiunea este temelia FILOSOFIEI.
In procesul cunosterii dupa Bacon constiinta infaptuieste unele erori, numiti idoli, pentru
depasirea lor trebuia sai analizam si sai clasificam:1-idolii pesterii, 2- idolii pietei, 3- idolii
teatrului, 4- idolii tribului.
Dar meritul, pe care şi-1 atribuie Bacon lui însuşi este descoperirea unei noi metode de
investigare ştiinţifică: metoda inductivă.

42. Francis Bacon - promotorul metodei inductive în cercetarea științifică.

Pana la se utiliza metoda inducției populare, care constă în enumerarea rezultatelor pozitive.
Bacon a introdus „ inducția prin excludere”, în care introduce 3 tabele pentru generalizarea
datelor:
1. Tabela prezențee
2. Tabela absenței
3. Tabela gradelor (comparației)
Tabela prezenței- se introduc datele despre însușirile cercetate care sunt prezente.
Tabela absenței- se introduc datele în care aceste însușiri nu sunt prezente.
Tabela gradelor- se introduc datele prezente despre însușirea cercetată în comparație începând
de la cele mai puternice la cele slabe.

43. Filosofia modernă. John Locke – promotorul sensualismului pur.

John Locke este un empirist pur, adică consideră că cunoașterea noastră nu poate depăși
hotarele experiențelor senzoriale. Locke este impotriva teoriei ideilor inascute ale lui Descartes.
Cunostinta numai la prima vedere pare directa, in realitate ea este indirecta cunostintelor,
Locke distinge:
1- idei simple capatate prin senzatii-simt extern,
2-idei compuse capatate prin refletie-simt extern
 Asadar exista 2 izvoare de cunostinte: senzatia si reflexia, prin reflexie filosoful subintelege
orce proces intern de cunostinta.
Locke fundamenteaza conceptia subiectiva, relativa a cunoasterii. El distinge lucrurile care
sunt cunoscute si le numeste FENOMENE si lucrurile care nu sunt cunoscute si le numeste
lucruri in sine. Locke distinge urmatoarele trepte de cunoastere:
1. senzoriala-cunostinta probabila despre lumea din jur.
2. treapta demonstrativa- cunostinta sigura directa.

44. John Locke și lupta împotriva teoriei carteziene a ideilor înăscute.

Locke afirmă că la naștere mintea umană este ca o coală de hîrtie albă în care trebuie de scris.
Toate ideile apar din experiență, iar experiența este de două tipuri:
1) Exterioară
2) Interioară
Experiența exterioară constă în modul în care acționează lucrurile asupra organelor
senzoriale, astfel apar ideile despre lucruri ca: soare, nori, cer etc. Toate acestea există în
realitate, sunt niște idei simple la formarea cărora nu participă sufletul.
Experiența interioară formează idei despre activitatea umană din punct de vedere fiziologic
și psihologic. Astfel se formează idei despre gândire, veselie, fericire, bucurie etc.

45. Filosofia empirică modernă. Idealismul subiectiv a lui G. Berkeley.

George Berkley- dupa el cunoastem perceptia care este o cunostinta particulara, singulara, pe
cind notiunea care este o cuostinta generala, nu este altceva decit o fictie a mintii, deci nu este
cunoscuta . Noi cunoastem perceptia lucrurilor si nu insusi lucrurile.
Berkeley este un excelent critic al predecesorilor săi, în special al lui Descartes, Malebranche
și al lui Locke. El merge pe urmele empirismului lockeian care-i constituie punct de pornire,
dezvoltându-l și dându-i forma unui idealism subiectiv, dogmă pe care o capătă și spiritualismul
său, ce are o singură realitate: spiritul. De asemenea, el apără idealismul, fiind adeptul viziunii
conform căreia, realitatea derivă din minte și din ideile acesteia.
Berkeley respinge dualismul pe care Locke l-a instituit. Pentru el, există doar calități
secundare, toate acestea fiind dependente de subiectul ce le percepe, afirmând că: „A exista
înseamnă a percepe sau a fi perceput”. Prima parte a afirmației vizează spiritul, iar cea de-a doua,
corpurile.

46. Filosofia empirică modernă. Scepticismul și agnosticismul lui David Hume.

David Hume-dezvolta teoria empirista subiectiva a cunoasterii pina la forma extrema-
SCEPTICISM.
Fiind intrebat „Care este esenta Universului?” raspunde ”Nu stiu”. Dupa Hume cunoasterea
autentica poate fi numai cea logica care este exprimata prin judecati necesare si obiective. Insa
orce cunostinta este o cunostinta particulara a faptului si ea se bazeaza pe experienta simturilor,
iar aceasta este o cunostinta subiectiva-particulara, relativa.
În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele
evenimente miraculoase și, în consecință, sugerează că ar trebui să respingem religiile bazate pe
mărturiile despre minuni.
După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor
raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare, pe care o
numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a
efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.
48. Rene Descartes și critica științei vechi.
Filosofia lui Rene Descartes este îndreptată împotriva logicii și metodelor de cercetare ale lui
Aristotel. El își îndreaptă atenția spre matematică și metodele de cercetare ale acesteia și ajunge
la concluzia că doar în această știință cunoștințele sunt clare și evidente.
În celelalte științe cunoștințele sunt incerte, dar și-n matematică în diferite compartimente se
utilizează metode diferite, de acea ele trebuiesc unificate, pentru aceasta creează geometria
analitică și scrie lucrări despre lurarile de cercetare.
Scrie lucrarea ”Reguli ale gândirii”, in care înaintează 21 de reguli pe care le reduce ulterior la
4: ”cu cît sunt mai puține reguli, cu atît mai ușor pot fi urmate”.

49. Rene Descartes despre regulile gîndirii și cercetării științifice

Rene Descartes elaborează 4 reguli ale cercetării științifice:
1. Regulă – a evidenței
Orice idee în cercetare trebuie să fie clară și evident că e adevărată. Nu putem utiliza idei
nesigure, ele trebuie înlăturate.
2. Regulă – a analizei
Orice problemă pe care dorim să o rezolvăm trebuie divizată în părți componente
simplificate ca aceste părți să devină clare minții noastre.

3. Regulă – a sintezei
Cunoștințele căpătate în timpul analizei trebuie unite. În rezultatul acestei uniri vom căpăta
un obiect nou-ideal, care se supune legilor gîndirii. De aceea, acest obiect devine clar minții
noastre.
4. Regulă – a verificării
Presupune controlul mersului gîndirii de la început pănă la sfîrșit pentru a nu omite ceva
pentru că dacă este o scăpare, rezultatul va fi incorect.
Rene Descartes afirmă că orișice cercetare începe cu un proces al îndoielii. ”Dacă mă
îndoiesc înseamnă că gândesc, dacă gîndesc, înseamnă că exist”

50. Rene Descartes și teoria ideilor înăscute.

Ideile înăscute după Descartes sunt:
- Ideea de Dumnezeu
- Ideea de număr
- Ideea de formă
- Ideea de identitate
- Legea terțului exclus
- Legea noncontradictiei

51. Dualismul cartezian

Descartes a fost un dualist. El considera că există 2 substanțe: materia și spiritul. Cea materială
are însușirile sale (întinderea și mișcarea) iar aceste caracteristici vorbesc despre natura lucrurilor
și cum pot fi cercetate acestea.
Substanța spitituală are drept însușiri: gândirea, voința și imaginația.
Aceste două lumi din punct de vedere a lui Descartes există paralel dar se unesc în ființa
umană.

52.Filosofia lui Benedict Spinoza.

 Spinoza sustine ca supremul scop al existentei umane este fericirea , care consta in unirea cu
Dumnezeu. Iar aceasta poate fi obtinuta prin cunostinta care are forma deductiei geometrice.
Spinoza critica notiunea de substanta, din filosofia carteziana. Ea nu satisface cele doua criterii:
1.De a fi cauza lui-cauza sine insusi;
2.De a se cunoaste si de a se explica pe sine insusi.
In sistemul filosofic a lui Spinoza sunt aplicate:
-Notiunea de atribut, care reprezinta insusirile esentiale a substantei, Dumnezeu.
-Notiunea de modus- ceea ce isi are cauza existentei sale in altceva; ceea ce existenta intr-
un fel si nu poate exista in alt fel. Lumea este o manifestare de modusuri.
Analizind omul ca parte componenta a naturii, Spinoza subliniaza ca corpul si sufletul sunt
reciproc independente, datorita independentei ontologicea doua atribute ale substantei.
La Spinoza constiinta are 3 trepte:
-cunoasterea senzorială: natura domina asupra sufletului
-cunoașterea rațională: cunoastem lucrurile in legatura lor complexe si necesara.
-intuiția: cunoasterea directa a cauzei prime.

53. Benedict Spinoza și problema libertății umane.

În discursul lui Spinoza, această problemă filosofică se pune pe două planuri: cel divin si cel
uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.
Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine”pare să nu mai
lase loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform lui, „un lucru este liber când acesta
există prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să acționeze”.
Spinoza nu opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este constrâns
să acționeze după o lege impusă, atunci acela nu este liber.
Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber deoarece se autodetermină în
totalitate.
Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este determinat de
circumstanțele externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze în baza emoțiilor active,
care își au sursa în rațiune și nu în baza celor pasive, care au cauze externe. Divinitatea se
reflectă în această utilizare a rațiunii.

54. Gottfried Leibniz. Critica neajunsurilor filosofiei moderne.

Leibniz critica notiunea de substanta , Materia lui Descartes care are insusirea „intinderea”, iar
de aici divizarea infinita a materiei si deci forma ei complexa. Dupa Leibniz substanta este
simpla si nedivizibila.
Acolo unde trece peste divizibilitate spatiala, ajungem la substanta simpla, nedivizibila
spatiala, datatoare de spatiu, iar insusirea principala :acțiunea. In plan fizic aceste puncte sunt
numite forte, in plan metafizic- MONADE.

55. Gottfired Leibniz și teoria monadelor.

Sistemul filosofic al lui Leibniz are la baza existența unor elemente spirituale indivizibile
numite monade.
În limba greacă “monas” înseamnă “unitate,ceea ce este unu”.
 Leibniz considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanță
simplă. Atunci când ne referim la monade trebuie să avem în vedere faptul că monadele
reprezintă substanțe simple, care nu se nasc și nu pier, autonomia lor fiind totală. Ele sunt
indestructibile, căci sunt o oglindire a universului.
Ierarhia monadelor se datorează în funcție de gradul de cunoaștere.
Gradul de cunoaștere a monadelor este reprezentat prin următoarele:
1.percepția- care poate fi confuză; se datorează faptului că nu există memorie
2.dominantă- sufletul, percepții și memorie,distinct
3.monade raționale- principii logice (noncontradicția și rațiunea suficientă)
4.viziunea asupra lumii total adecvată și intuitivă
Dezvoltarea rationalismului in filosofia lui Leibniz, atinge punctul extrem care este
spiritualism, prin care se admite ca materiei ii este imanenta spiritul. Prin Leibniz se admite
cunoasterea rationala A PRIORI, liberă de experiență.

56. Filosofia pozitivistă și etapele ei de dezvoltare.

Pozitivismul este un curent filozofic a cărui teză principală este că singura cunoaștere
autentică este cea științifică, iar aceasta nu poate veni decât de la afirmarea pozitivă a teoriilor
prin aplicarea strictă a metodei științifice.
Datele verificate (fapte pozitive) primite de la simțuri sunt cunoscute ca dovezi empirice;
astfel pozitivismul se bazează pe empirism.

Etapele de dezvoltare a pozitivismului:

 Pozitivism clasic
 Empiriocriticism
 Neopozitivism
Pozitivismul susține de asemenea că societatea, la fel ca lumea fizică, operează conform
legilor generale. Cunoașterea introspectivă și intuitivă este respinsă, la fel ca și metafizica și
teologia, deoarece pretențiile metafizice și teologice nu pot fi verificate de experiența simțurilor.
Deși abordarea pozitivistă a fost o temă recurentă în istoria gândului occidental, abordarea
modernă a fost formulată de filosoful Auguste Comte la începutul secolului al XIX-lea
Etapele ajungerii la pozitivism dup,ă Compte:
 perioada teologică
 perioada metafizică
 perioada pozitivistă, ultima fiind atinsă în timpul vieții sale;

57. Auguste Compte – inițiatorul filosofiei pozitiviste.

Auguste Comte (1798-1857) este fondatorul pozitivismului, fiind privit și ca primul filosof
modern al științei. Influențat de către Saint-Simon, Compte a exercitat o influență majoră pentru
filosofia secolului al XIX-lea, jucând un rol important în dezvoltarea ideilor lui Karl Marx sau
John Stuart Mill.
În viziunea lui Comte, criza culturală a umanității a atins apogeul odată cu Revoluția
Franceză, iar din punct de vedere social, sarcina filosofiei pozitiviste este de a reorganiza Europa
occidentală sub o autoritate spirituală, iar în cadrul acestui demers, rolul clasei muncitoare avea
să fie unul important.

58. Ernst Mach și filosofia empiriocritista.

 Mach considera că lumea fizică este constituită din complexe stabile de senzații și că rolul
științei ar fi să introducă legi în aceste complexe. Mach este revendicat de neopozitivism drept
precursor. Una din tezele principale ale lui Mach a fost că știința este derivată din senzație
Empiriocriticsm: curent filozofic pozitivist de la sfârșitul sec. xIX, care nega existența
obiectivă a lumii materiale și considera lucrurile ca fenomene ale conștiinței, ca simple complexe
de senzații.

59. Filosofia neopozitivistă. Bertrand Russel și Ludwig Wittgeinstein.

Neopozitivismul sau pozitivismul logic este un curent filosofic apărut la începutul secolului
XX. Bazele neopozitivismului au fost puse de Cercul vienez, pornind de la teoriile logice ale lui
Bertrand Russell și Ludwig Wittgenstein.
Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei şi consideră ştiinţifice
numai acele probleme care au o soluţionare experimentală, ori logică, ori logico-experimentală.
Ei socot că atît materialismul, cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice, lipsite de sens.
Neopozitivismul, ca şi celelalte varietăţi a pozitivismului, a avut o influenţă asupra multor
fizicieni, logicieni şi altor oameni de ştiinţă.
Pozitivismul logic înterpretează cunoaşterea ca descriere a formelor şi calcul al acestora.
Consideră că problemele tradiţionale ale filosofiei şi-au pierdut sensul. Filosofiei îi revine
sarcina elucidării sensului enunţurilor, ea nu mai este un sistem de cunoştinţe , ci o activitate de
analiză logică a limbajului. Prin filosofie enunţurile se clarifică, prin ştiinţă ele se verifică.

60. Iraționalsimul lui Schopenhauer.

61. Voința în calitate de substanță în filosofia lui Schopenhauer.
62. Critica teoriilor optimiste despre lume în filosofia lui Schopenhauer.
Arthur Schopenhauer - filosof-irațional german. Învățăturile lui Schopenhauer, ale căror
dispoziții principale sunt expuse în lucrarea „Pacea ca voință și reprezentare” și alte lucrări, sunt
adesea numite „filozofie pesimistă”. El considera viața umană fără sens, iar lumea existentă -
„cea mai rea dintre toate lumile posibile”.
Lumea conform lui Schopenhauer este „arena plină de cărbuni” prin care trebuie să treacă o
persoană. Forța motrice a tuturor este voința de a trăi, generatoare de dorință. Dar chiar dacă
dorințele sunt satisfăcute, o persoană nu este capabilă să experimenteze fericirea, în schimb va fi
plină de plictiseală, apoi de noi dorințe și suferințe.
Schopenhauer consideră viața umană în termeni de dorință și satisfacție. Din fire, dorința
suferă și, din moment ce satisfacția dorinței satura în curând o persoană, el nu mai caută să-și
satisfacă dorința și, dacă o atinge, aceasta nu îi oferă posibilitatea de a se bucura de atingerea
scopului său. Astfel, satisfacția nevoilor duce la sățietate și plictiseală, apare disperarea.
La un moment dat, Leibniz a numit lumea existentă cea mai bună dintre lumile posibile,
formulând teoria optimismului Schopenhauer, dimpotrivă, a numit lumea existentă „cel mai rău
posibil”. Schopenhauer vede calea spre a scăpa de rău în asceză, care apare atunci când o
persoană ajunge la concluzia că, împreună cu viața, lumea este distrusă, deoarece corpul este o
manifestare a voinței. Odată ce voința este distrusă, restul lumii este de asemenea distrus,
deoarece subiectul nu există fără un obiect.

63. Friedrich Nietzsche și idea reevaluării valorilor.

 Încă din tinerețe, este confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă
spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filosofică. Nietzsche, asemenea lui
Schopenhauer, nu a atins faima în timpul vieții, una măcinată de greutăți și încheiată la capătul
unei afecțiuni psihice severe.
Nietzsche pornește de la mitologia greacă și analizează modelul dionisiac (irațional,
întunecat, impulsiv) și cel apolonic (rațional, luminos, calm), conchizând că societatea vestică și
creștinismul au făcut ca oamenii preponderent dionisiaci să fie foarte rari.
Creștinismul este criticat pentru că îndeamnă la letargie, la inacțiune și la stăvilirea dorințelor,
aspecte opuse modelului dionisiac;
Fiind adeptul acțiunii și considerând că valorile actuale sunt unele false, Nietzsche consideră
că societatea are nevoie de supraoameni (de exemplu Napoleon) care să își impună propriile idei
și să schimbe societatea. Acești supraoameni nu sunt persoane tipice: își doresc și cresc prin
puterea pe care o capătă, pot fi considerați ciudați, pot avea preferințe sexuale atipice, își exprimă
emoțiile, uneori chiar violent, și reprezintă idealul către care trebuie să tindă umanitatea;

64. Friedrich Nietzsche- viața în calitate de substanță a lumii.

Nietzsche practic analizează o veche dilemă a omenirii, a sensului vieții în fața nimicului
înconjurător (filosoful german fiind un adversar înverșunat al creștinismului), scopul său fiind
acela al realizării individuale, prin propriile forțe și resurse, și transformarea în supraom.
Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe
prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât
perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între
morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile
umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei
frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.
65. Teoria marxistă despre societate.
Marxismul, sau Socialismul ştiinţific, este denumirea dată sistemului de idei elaborate iniţial de
Karl Marx (1818-1883) şi Friederich Engels (1820-1895). In totalitatea lor, aceste idei formează
o bază teoretică pentru lupta clasei muncitoare pentru a dobândi o formă superioară de
organizare a societăţii umane, socialismul.
Filozofia marxismului este materialismul. Marxismul acordă o enormă importanţă studiului
istoriei pentru a studia marile lecţii pe care ea le conţine. Fără această înţelegere a dezvoltării
evenimentelor, este imposibil de a prevedea perspectivele lor. Lenin –de exemplu- a pregătit
Partidul bolşevic pentru Revoluţia din Octombrie 1917 printr-o meticuloasă analiză a experienţei
Comunei din Paris şi a evenimentelor din Rusia din 1905 şi Februarie 1917.
Ideologia marxistătă luptă pentru emanciparea muncitorilor şi ţăranilor, pentru o lume fără
clase sociale şi fără oprimare. Pentru Marx, care a stabilit şi definit esenţa mişcării socialiste,
socialismul implică, în final, eliminarea pieţei, a capitalului, a muncii ca marfă şi chiar a banilor.
Esenţa socialismului este aceasta: toate mijloacele de producţie sunt în stăpânirea exclusivă a
comunităţii organizate. Aceasta şi numai aceasta este socialism. Toate celelalte definiţii sunt
inducătoare în eroare.

66. Metafizica și esența ei.

Metafizica este un domeniu al filozofiei a cărui obiect de studiu îl constituie explicarea naturii
lumii. Este studiul ființei și ființării, deci al realității. Ca principale subiecte în discuțiile
metafizice se pot enumera: Dumnezeu, Nemurirea, Libertatea, Sufletul, Firea/Existența, Spiritul,
Natura. Metafizica adresează gândirii întrebări de tipul, "Care este natura realității?", "Există
Dumnezeu?" sau "Care este locul omului în Univers?"
 O ramură esențială a metafizicii este ontologia, investigarea categoriilor de lucruri care există
în lume și a relațiilor dintre acestea. Metafizicianul încearcă să clarifice noțiunile prin care
oamenii înțeleg lumea, incluzând existența, noțiunea de obiect, proprietatea, spațiul, timpul,
cauzalitatea, interconexiunile și posibilitatea.

67. Ființa-concept fundamental al ontologiei.

68. Conceptul de existență în filosofie. Existența și esența.
Existenţa sau fiinţa constituie obiectul ontologiei. Orişice discurs filosofic trebuie să
presupună ceva existent, de altfel gândirea nu are obiect de reflecţie. Una dintre cele mai
influente concepţii în filosofia contemporană este existenţialismul. Reprezentantul acestuia, M.
Heidegger, se va impune printr-o nouă manieră de a gândi existenţa.
Termenului de “esenta” i s-au conferit in genere doua semnificatii: esenta reala si esenta
ideala. Esenta reala este cea care exista propriu-zis, sau poate sa existe, independent de
constiinta, si poate fi individuala sau universala. Esenta individuala reda natura individuala a
unui lucru, ca principiu intemeitor a insuşirilor individuale ( ex. “cine este Vasile?”). Esenta
universala este abstracta , si exprima natura comuna reunite intr-o specie (ex. “Cine este omul?”,
esenta speciei umane). Esenta ideala ia forma unui concept formulat de ratiune şi poate fi
corecpondentul logic al esentei reale sau o simpla fictiune fara corespondent real.

69. Conceptul de substanță în filosofie.

Pentru a înţelege lumea ca atare nu este de ajuns să vorbim pur şi simplu despre univers, fiinţă
şi neant sau realitate. Acestea sunt concepte destul de abstracte, care ne vorbesc că ceva este, dar
este important să înţelegem cum există acel ceva.
Fiecare lucru conţine ceva care este constatnt pe tot parcursul existenţei sale. Anume
constantul acesta şi este numit în filosofie substanţa.
Substanţa este o categorie filosofică pentru desemnarea realităţii în planul unităţii ei interioare
şi a formelor ei de manifestare şi dezvoltare. Substanţa este neschimbătoare spre deosebire de
permanenetele scimbări ale însuşirilor şi stărilor, ea este ceea ce există în sine şi datorită sie
însăşi, ea este cauza primară a ceea ce are loc.
Substrat (prima materie, prima substanţă, prima stihie, primul element, începutul unic) în sens
larg fundamentul a tot ce există. Obişnuit substratul îl identifică cu materia. În sens îngust prin
substrat se înţelege structurile şi formaţiunile simple care rămân stabile, neschimbate la orişicare
transformare a lucrului şi determină însuşirile ei concrete (de ex. atomii în reacţiile chmice).

70. Conceptul de materie în filosofie.

Conceptele de substanţă, substrat deschid calea spre înţelegerea unui alt concept filosofic
important – materia. Iniţial materia vom îmcerca s-o prezentăm ca substrat material al lumii
materiale, adică a lucrurilor, fenomenelor naturale.
În epoca primelor concepţii agtomistice ale antichităţii materia era considerată substanţă,
fundament a tot ce există, din care este construit totul în Univers. Din acest punct de vedere
clasice pot fi considerate concepţiile lui Leucip şi Democrit.
În epoca medievală materia era considerată principiul multiplului şi al individualizării.
Structura materiei este descrisă de un şir de ştiinţe despre natură cum ar fi fizica, astrofizica,
chiumia, biologia etc.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea descoperirile din fizică au
făcut posibil ca reprezentările noastre despre materie să se schimbe,. În conceptul de materie este
inlus nu numai substanţa, dar şi câmpul, ca o formă deosebită de existenţă a meteriei.
 În una dintre formulele primite de materialismul dialectic, materia este considerată însăşi
realitatea obiectivă, care există în afara noastră şi este dată în organele noastre senzoriale.

71. Structura materiei.

Structura materiei este descrisă de un şir de ştiinţe despre natură cum ar fi fizica, astrofizica,
chiumia, biologia etc.
În reprezentările ştiinţifice contemporane despre structura materiei stă ideea despre o srtuctură
sistemică compusă. Orişice obiect al lumii materiale poate fi privit în calitate de sistem, adică o
integritatea specifică alcătuită dintr-un şir de elemente şi legături între acestea.
De exemplu, macrocorpul poate fi privit drept un sistem anumit de molecule. Fiecare moleculă
de asemenea este un sistem de atomi şi o anumită legătură între ei, nucleile atomilor se supun
anumitor dorţe electrostatice. Atomul, de asemenea este un sistem, care are structură interioară,
el include protoni şi neucloni, care mereu se transformă unul în altul. Protonul şi neutronul de
asemenea sunt sisteme compuse.

72. Nivelurile organizării materiei.

74. Schema organizării ierarhice a materiei.
Cele mai adânci structuri ale lumii materiale sunt reprezentate de obiectele elementare, acestea
sunt particulele elementare. Înafara electronuluicrae a fost descoperit în secolul al XIX-lea,
celealte particule ale microlumii au foste descoperite în secolul al XX-lea. Însuşirile lor au apărut
destul de neobişnuite, faţă de ceea ce se cunoştea până la ele.
Toate particulele elementare conţin atât însuşiri corpusculare, cât şi ondulare, iar legităţile lor,
studiate de fizica cuantică se deosebesc de leşităţile din fizica clasică. Până la descoperirea
particulelor elementare ştiinţa cunoştea două tipuri de materie: substanţa şi câmpul.

Schema organizării ierarhice a materiei

METAGALACTICA

Sisteme de galactici

Galactici

Sisteme planetare

Planete
Macroobiecte

Molecule

Atomi

Microelemente,
Vacum fizic

Societatea umană
biocenoza

Populaţii

Organisme
multicelulare

Celule

Nivel microcelular
ADN, RDN, albumine

Biosfera

73. Fizica contemporană despre structura materiei.

Starea inițială a universului (engl. Big Bang = explozia cea mare) s-a format după teoriile mai
noi materie, spațiu și timp.
Această cantitate imensă de energie eliberată prin explozie a determinat expandarea celor
patru dimensiuni ale spațiului și formarea într-o stare foarte densă în cantități mari a particulelor
elementare, (protoni și neutroni).
 La un milion de ani după explozia inițială începe era de azi era materiei, din norii de hidrogen
se formează galaxii, stele, iar prin fuzionarea atomilor de hidrogen ia naștere helium, ca și
celelate elemente chimice până la carbon și fier . Se presupune că prin coliziunea stelelor
alcătuite din neutroni, ca și în supernove, s-au format elementele grele ca aur, plumb și uraniu.
Fizica contemporană a demonstrat adevărul geometriilor ne-euclidiene. Teoria relativităţii
creată de A. Einstein a descopetit noi legături a spaţiului şi timpului cu mişcarea materiei. Teoria
relativităţii demonstrează că simultaneitatea evinimentelor nu este absolută, dar relativă.

75. Mișcarea-atribut universal al materiei.

Mişcarea este unul din atributele fundamentale ale materiei. Existenţă orişicărui obiect este
posibilă numai datorită interacţiunii elementelor constitutive. Astfel, atomul există doar atât cât
au loc animite interacţiuni între nucleu şi electroni.
Schimbarea în filosofie se desemnează prin noţiunea de mişcare. De fapt, materia nu poate
exista în afara mişcării.
Se poate vorbi despre două tipuri principale de mişcare. Primul este legat de mişcarea
îndreptată spre menţinerea stabilităţii obiectelor şi a însuşirilor principale a acestora.
În afară de mişcarea legată de păstarea calităţii obiectului, există un alt tip de mişcare legat de
scimbarea calităţii şi trecerea lui în altă calitate. Aceasta poate fi nimicirea lucrului,
descompunerea lui în elementele constitutive, dar poate fi şi formarea unui sistem nou, adică un
alt lucru.
Procesele legate de transformare calităţii lucrurilor se caracterizează ca proces de dezvoltare.
Dezvoltarea poate fi de două tipuri: dezvoltarea în interiorul unul anumit tip de materie şi al
doilea tip presupune ieşirea dintr-un tip de materie şi trecerea în altul, mai superior.

76.Legile mișcării, transformării și devenirii.

?

77. Formele mișcării materiei.

Formele de mişcare ale materiei pot fi divizate în trei blocuri, care corespund nivelurilor de
dezvoltatre a materiei: materia neorganică, materia organică şi societetea.
În materia neorganică:
- mişcarea mecanică
- mişcarea particulelor elementare – câmpurile electromagnetice, gravitaţional,
interacţiunile slabe şi puternice, procesele de transformare ale particulelor elementare
- mişcarea şi transformarea atomilor şi moleculelor, reacţiile cimice
- schimbările în macrocorpuri, procesele termice, schimbările în stările de agregare,
vibraţiile sonore etc
- procesele geologice
- schimbările în sistemele cosmice: planete, stele, galactici

În materia organică:
- metabolismul
- autoregularea, dirijarea şi reproducerea în biocenoză şi în alte sisteme ecologice
- interacţiunea biosferei cu sistemele naturale ale planetei
- procesele biologice ale organismelor, îndreptate spre conservarea organismelor
- procesele supraorganice care reflectă raporturile între reprezentanţii difertor specii în
ecosisteme şi determină numărul şi zona de distribuirea lor, evoluţia.
În societate:
- diversitatea manifestării activităţii conştiente a omului
- toate formele de reflectare şi de transformare intenţionată a naturii.

78.Conceptele de spațiu și timp în filosofie.

79. Conceptele despre spațiu și timp în știința contemporană.
80. Concepția substanțială despre spațiu și timp.
81. Concepția relațională despre spațiu și timp.
82. Concepția subiectivistă despre spațiu și timp.

Conceptele de spaţiu şi timp sunt familiare pentru oameni, dar este interesant că aceste s-au
definit destul de greu. Sunt cunoscute un şir de concepţii filopsofice despre spaţiu şi timp, însă
acestea ar putea fi reduse la trei concepţii generale: concepţia substanţială, concepţia relaţională
şi concepţia subiectivistă.
Concepţia substanţială prsupune existenţa de sine stătătoare, în afara lucrurilor, de rând cu
lucrurile, a spaţiului şi timpului. Din această concepţie ar reieşi că spaţiul şi timpul sunt un fel de
containere în care se desfăşoară evenimentele, se mişcă lucrurile. Una dintre primele concepţii
substanţiale despre spaţiu şi timp a fost concepţia lui Democrit în sistemul său atomist.
Ideile lui Democrit vor fi susţinute şi de Isaac Newton. El va susţine că spaţiul şi timpul există
în moa absolut, independent de materie. Timpul absolut există în sine şi prin natura sa, şi se
scurge în mod uniform, fără relaţie cu nimic exterior.
Newton va admite şi existenţa unui spaţiu şi timp relativ; spaţiul relativ este înţeles ca o
măsură sau o parte oarecare mobilă a spaţiului absolut, care se relevă simţurilor noastre prin
poziţia sa faţă de anumite corpuri.
Rene Descartes va înţelege timpul ca fiind o succesiune de momente, independente unele de
altele, iar spaţiul fiind ca vel ce constituie esenţa proprie a corpurilor, substanţa materială însăşi.

Concepția relaţionistă a spaţiului şi timpului va fi continuată în modalităţi diferite de filosofi

precum A. Augustin, G. Leibniz, T. Hobbes, Mach, Whitead şi de savanţi renumiţi ca Einstein,
Rieman , Lobacevschi. În genere aceştea vor concepe spaţiul ca sisteme de raporturi, ca relaţii
între corpuri şi fenomene.
Lebniz, în opoziţie cu Descartes, va susţine că întinderea nu este totuna cu substanţa, căci
substanţa este una şi indivizibilă, pe când întinderea este divizibilă la infinit. Leibniz va respinge
ideea existenţei spaţiului şi timpului ca realităţi absolute, independente de lucrurile întinse şi
fenomenele ce se succed.
Tot în acest sens, şi Tomas Hobbes spunea că spaţiul şi timpul nu există în mod absolut şi că
acestea sunt fantome, iluzii.

Concepţia subiectivistă a lui Im. Kant. După el, atât spaţiul cât şi timpul sunt forme ale
cunoaşterii. Kant va respinge deopotrivă conceperea spaţiului şi a timpului ca realităţi în sine sau
ca relaţie a corpurilor şi fenomenelor, căci ele nu ar exista dacă am face abstracţie de toate
condiţiile subiective ale intuirii lor.
 Spaţiul este formă a simţului extern, după care este percepută lumea exterioară, iar timpul,
forma simţului intern, după care se percepe viaţa noastră interioară, ca succesiune de momente şi
stări.

83. Spațiul și timpul în geometria euclidiană și geometriile neuclediene.

Geometria lui Euclid
Cunoaşterea ştiinţifică a spaţiului şi timpului a început încă în antichitate prin constituirea
geometriei euclidiene, care a sintetizat principalele cunoştinţe despre spaţiu. Până în secolul al
XIX-lea geometria lui Euclid a constituit principala modalitate de analiză ştiinţifică a spaţiului
real. Pe temeliiile acestei teorii şi-a întemeiat I. Newton, modelul spaţial al fizicii clasice, iar Im.
Kant concepţia sa aprioristă asupra spaţiului. În spiritul geometriei euclidiene, spaţiul real este
considerat a fi omogen , continuu şi tridimensional: o consecinţă a tridimensionalităţii spaţiului
este că orişice entitate din spaţiul apropiat nouă este considerată că are volum.

Geometriile neuclediene.
Geometriile lui Lobacevschi şi Riemann
Crearea geometriilor non-euclidiene, în secolul al XIX-lea de către Lobacevschi şi Riemann,
a deschis o perspectivă nouă a abordării structurilor spaţiale.
Lobacevschi a creat o geometrie deosebită de cea a lui Euclid, carhe s-a confirmat pe suprafeţe
în formă de şea (pseudosferă). Una din caracteristicile acestei geometrii este că suma unghiurilor
în triunghi nu este constantă şi egală cu 180 de grade, dar se schimbă în dependenţă de
schimbarea lungimii laturilor, şi este totdeauna mai mică de 180 de grade.
Mai târziu Riemann crează o altă geometrie în care suma unghiurilor într-un triunghi este mai
mare de 180 de grade.
Însemnătatea filosofică a acestor descoperiri este:
1) că s-a acceptat în societatea umană posibilitatea existenţei unei multitudini de structuri
spaţiale, a unei varietăţi calitative a spaţiilor reale, în paralel cu admiterea capacităţii constructive
a minţii umane, a posibilităţii elaborării teoretice a unor geometrii care nu au o corespondenţă
directă cu spaţiul accesibil observaţiei şi experimentului. Acest fapt a condus la extinderea
interpretărilor constructiv-convenţionaliste în geometrie şi în matematică, în general;
2) crearea geometriilor ne-euclidiene au demonstrat legătura strânsă între materie şi spaţiu,
condiţionarea însuşirilor spaţiale de însuşirile materiei.

84. Spațiul și timpul în teoria relativității.

Fizica relativistă a lui Einstein
Fizica contemporană a demonstrat adevărul geometriilor ne-euclidiene. Teoria relativităţii
creată de A. Einstein a descopetit noi legături a spaţiului şi timpului cu mişcarea materiei. Teoria
relativităţii demonstrează că simultaneitatea evinimentelor nu este absolută, dar relativă.
Evenimentele care sunt simultane într-un sistem material, adică în aceleaşi condiţii ale
mişcării, nu sunt simultane în raport cu alt sistem material, adică în alte condiţii de mişcare. De
acest fapt fumndamental sunt legate şi alte poziţii: depărtarea dintre careva corpuri nu este egală
în diferite sisteme materiale care sunt în mişcare; cu creşterea vitezei depărtarea (lungimea) se
micşorează.
Tot astfel, intervalul de timp între careva evenimente este diferit în diferite sisteme: cu
creşterea vitezei el se micşorează.
Cercetările câmpului gravitaţional în teoria generală a relativităţii au descoperit şi mai departe
legăturile dintre timp şi spaţiu şi materia în mişcare. A fost stabilit că însuşirile reale ale spaţiului
şi timpului cu atât mai mult diferă de caracteristicile lor din geometria euclidiană cu cât mai
mare este masa corpurilor, adică cu cât este mai puternic câmpul gravitaţional. Într-un câmp
gravitaţional puternic spaţiul se curbează. Atât timpul cât şi spaţiul în câmpul puternic
gravitaţional se schimbă. Câmpul gravitaţional schimbă mersul timpului. Cu cât sunt mai mari
masele corpurilor, cu cât mai puternic este câmpul electromagnetic, cu atât mai încet curge
timpul.
Aceste descoperiri demonstreză legătura spaţiului şi timpului cu materia care se află în mişcare şi
că acestea depind de însuşirile materiei. Deci este posibilă concluzia generală că spaţiul şi timpul
nu există absolut, dar sunt relaţionale şi depind de materia în mişcare, ele sunt accidente ale
materiei, după cum susţinea Aristotel.