CONFLICTUL DIN SIRIA

Războiul Civil Sirian -Criza siriană, în prima fază Revolta din Siria este o serie de
demonstrații antiguvernamentale ce au început la 26 ianuarie 2011. Ca parte a valurilor de
demonstrații antiguvernamentale și revoluții din țările arabe, protestatarii din Siria cer
libertate politică, manifestează împotriva sistemului dictatorial uni-partinic perpetuat în
timpul conducerii țării de către președinții Hafez și dr.Bashar al-Assad, împotriva hegemoniei
membrilor sectei alawite, apropiați de familia Assad, în guvern și conducerea armatei și a
organelor de securitate, împotriva șomajului, a corupției și a încălcării drepturilor omului în
țară.
Manifestațiile și actele de răscoală s-au extins în întreaga țară, la ele participând
musulmani suniți (care reprezintă circa 73% din populația Siriei) religioși și laici, și membri
ai minorităților, mai ales kurzi (și ei, musulmani suniți, dar nu arabi).
LOCALIZARE
Siria, oficial Republica Arabă Siriană,este o țară din Asia de Vest, mărginită de Liban
și Marea Mediterană la vest, Turcia la nord, Irak la est, Iordania la sud și Israel în sud-vest.
Capitala țării este Damasc, unul din cele mai vechi orașe din lume populate continuu. Siria
este situată în regiunea supranumită "Cornul Abundenței", care formează un arc adânc
începând din Irak, trecând pe la confluența fluviilor Tigru și Eufrat, cuprinzând teritoriul
Siriei centrale și al Israelului și continuând până în Valea Nilului în Egipt. La nord și la sud de
această regiune, se întind deșerturi vaste și stepe care au fost transformate parțial în ogoare
roditoare, datorită irigațiilor artificiale, practicate aici de mii de ani.
Denumirea românească „Siria” era altădată sinonimă cu Levant (cunoscut în arabă ca
al-Sham), deși statul modern cuprinde teritorii ale mai multor regate regate și imperii vechi,
inclusiv civilizația eblană a mileniului 3 î. Hr.
O țară cu câmpii fertile, munți înalți și deșerturi, Siria este casa diversor grupuri etnice
și religioase, inclusiv arabi sirieni, greci, armeni, asirieni, kurzi, cerchezi, mandeeni și turci.
Printre grupările religioase se numără suniții, creștinii, alaviții, druzii, mandeenii, șiiții,
salafiții și yazidii. Arabii suniți constituie cel mai mare grup comunitar din Siria.
Sirienii sunt în general levantini băștinași, înrudiți cu cu vecinii lor direcți, precum
libanezii, palestinienii, irakienii, maltezii și iordanienii.
Al doilea cel mai mare grup etnic din Siria sunt kurzii. Ei constituie în jur de 9% din
populație, sau aproximativ 1.6 milioane de oameni. Cei mai mulți kurzi locuiesc în partea
nord-estică a Siriei și cei mai mulți vorbesc varianta Kurmanji a limbii kurde.
Siria a fost odată casa unei populații importante de evrei, cu mari comunități în
Damasc, Aleppo și Qamishii. Din cauza perscecuțiilor din Siria și oportunităților din alte
părți, evreii au început să emigreze în cea de-a doua jumătate a secolului 19 în Marea
Britanie, Statele Unite și Israel. Procesul s-a terminat cu înființarea statului Israel în 1948.
În epoca islamică, Damascul a fost sediul Califatului Omeiad și capitala provincială a
Sultanatului Mameluc din Egipt.
 ISTORIC.
Statul sirian modern a fost înființat după Primul Război Mondial ca mandat francez și
reprezenta cel mai mare stat arab ce s-a ivit din fostul Levant arab stăpânit de otomani. A
devenit independent ca republică parlamentară pe 24 octombrie 1945, când Siria a devenit
membru fondator al Națiunilor Unite, act ce a încheiat juridic Mandatul Francez – cu toate că
trupele franceze n-au părăsit țara până în aprilie 1946. Perioada de după obținerea
independenței a fost tumultoasă și un număr mare de lovituri de stat militare și tentative de
lovituri de stat au zguduit țara în perioada anilor 1949–71. Republica Arabă Siriană a apărut la
sfârșitul anului 1961, după referendumul constituțional din 1 decembrie, și a fost din ce în ce
mai instabilă până la lovitura de stat ba'athistă din 1963, de pe urma căreia Partidul Ba'athist a
ajuns la putere, menținându-se acolo până acum.
Familia al-Assad se află la conducerea Siriei din 1971. Mai întâi Hafez al-Assad, apoi
Bashar al-Assad.
Spre deosebire însă de alte regimuri din Orientul Mijlociu, familia Assad provine din
rândul alawiţilor, o minoritate islamică nu foarte religioasă, aşadar nu se poate spune că
protestele au izbucnit împotriva extremiştilor religioşi, aşa cum s-a întâmplat în multe ţări, în
timpul Primăverii arabe.
Războiul Civil Sirian aflat în desfășurare, a fost inspirat de revoluțiile Primăverii
Arabe. A început în 2011 ca un lanț de proteste pașnice, care au fost urmate de o represiune a
Armatei Siriene. Pe 6 martie 2011, mai mulţi adolescenţi au fost arestaţi în oraşul sudic
Deraa, după ce au acoperit zidurile unei şcoli cu sloganuri revoluţionare şi
antiguvernamentale. Câţiva dintre ei au fost ucişi în arest, ceea ce a determinat izbucinrea
protestelor de stradă în numeroase oraşe. Amploarea protestelor a fost alimentată şi de
manifestaţiile similare din alte ţări arabe. O lună mai târziu, armata guvernului al-Assad a
deschis focul împotriva demonstranţilor, ceea ce a dus la escaladarea protestelor.
În iulie 2011, dezertorii din armată au declarat formarea Armatei Siriene Libere și au
început să formeze unități de luptă. Opoziția este dominată de musulmani sunniți, în timp ce
figurile din guvern sunt alawiți Practic, sub acelaşi nume, s-au format mai multe miliţii locale,
necoordonate, care încercau să protejeze localităţile de represiunea forţelor armate.
În aprilie 2013, Abu Bakr al-Bagdadi anunța că Statul Islamic în Irak (ISI, organizația
Al-Qaida din Irak) și Frontul al-Nusra (grupare jihadistă activă în Siria) ar fuziona pentru a
forma Statul Islamic în Irak și Levant. Frontul al-Nusra a refuzat să adere la noua entitate și
cele două grupări au acționat separat, iar din ianuarie 2014 se află în conflict armat . Violenţele
s-au amplificat, iar forţele rebele au început să preia controlul mai multor oraşe mici. Un mai
târziu însă, luptele au ajuns în capitala Damasc şi în Alep, cel de-al doilea mare oraş al ţării.
În haosul impus de confruntarea dintre rebeli şi forţele guvernamentale, au apărut şi
primele influenţe sectare.  Populaţia musulmană majoritar sunită se afla în conflict cu
minoritate şiiţilor alawiţi din care face parte Bashar al-Assad. Conturarea taberelor şiită şi
sunită a atras şi susţinerea de o parte sau de alta a ţărilor musulmane din regiune. 
Contextul a fost speculat de aşa-numitul Stat Islamic, organizaţia teroristă DAESH
care a preluat controlul unor întinse zone deşertice dintre Irak şi Siria, în care în Iunie 2014 şi-
a proclamat califatul, adăugând o nouă dimensiune conflictului. Astfel, s-a ajuns ca în Siria să
se confrunte rebeli antiguvernamentali cu jihadiştii Frontului al-Nusra afiliat al-Qaeda, forţele
guvernului Bashar al-Assad şi grupările armate ale kurzilor din nordul ţării. 
În Septembrie 2014, a avut loc prima lovitură aeriană a coaliţiei conduse de Statele
Unite împotriva jihadiştilor Statului Islamic aflaţi în Siria. Atacurile nu au fost însă decisive,
coaliţia evitând să atace acele ţinte a căror distrugere ar fi conferit avantaje şi forţelor
guvernamentale aflate în conflict cu rebelii.
În 2015, în conflict a intervenit şi Rusia care susţine că a lansat raiduri aeriene
împotriva teroriştilor. Opoziţia susţine însă că victime ale acestor atacuri au fost civilii şi
rebelii susţinuţi de statele occidentale.
GEOPOLITIC
După mai bine de patru ani de lupte, războiul civil din Siria este pe departe de final.
Niciuna dintre cele trei forţe implicate: forțele guvernamentaleale lui Bashar al-Assad,
opoziția siriană sau Statul islamic nu au reuşit să obțină o victorie decisivă. Nici recentele
intervenţii din afară nu au modificat în mod dramatic situația în favoarea vreunui grup.
Loviturile aeriene ale coaliției conduse de SUA împotriva Statului Islamic – fără sprijinul
unor operațiuni la sol - de nu au dus la schimbări strategice. Iar lansarea neașteptată a
operațiunilor militare ruse în sprijinul forţelor guvernamentale a făcut ca situaţia să fie şi mai
confuză.
Cu toate acestea, nu se poate spune că aceste interventii exterioare nu sunt
semnificative. Din contră, operaţiunea militară rusă în Siria a transformat în mod clar
conflictul într-o confruntare geopolitică între Rusia şi Statele Unite ale Americii. În această
etapă, putem spera doar că liderii celor două ţări nu vor permite ca această confruntare să
degenereze într-un conflict armat deschis între ele.
Ar fi o greşeală ca analiza de faţă privind situaţia din Siria să se limiteze la o posibilă
confruntare între cele două superputeri nucleare.
Există, de fapt, un al treilea jucător în acest conflict: Iran. Pentru a compensa
slăbiciunile sale militare, Iranul a cheltuit resurse financiare semnificative pentru a-şi urmări
obiectivele sale din Siria. După ce a semnat un contract nuclear cu Occidentul, Teheranul va
încerca acum să îşi consolideze poziţia în regiune.
Deci, dincolo de facţiunile aflate în conflict, avem un triunghi de părţi externe majore
interesate în conflictul sirian – iar acest lucru extinde în mod dramatic spaţiul analitic. Este
demn de remarcat faptul că există alţi jucători importanţi implicaţi, şi anume Turcia şi Arabia
Saudită. Cu toate acestea, aceste ţări este puţin probabil să joace un rol important în absenţa
sprijinului Statelor Unite, ceea ce le transformă mai degrabă în câştigători, mai degrabă decât
în cei care plătesc preţul conflictului din Siria.
Comparând interesele acestui triunghi a părţilor interesate ajungem la două observaţii
importante:
În primul rând, dintre cele trei părţi interesate, Statele Unite ale Americii au cele mai
puţine interese strategice în Siria. Principal obiectiv al Washington-ului este suprimarea ISIS.
În general vorbind, Statelor Unite nu le pasă ce se va întâmpla cu Siria după Assad – daca
Siria continuă să existe ca un singur stat, sau se dezintegrează, cu unele zone în afara
controlului guvernului de la Damasc – o situaţie similară celor din Irak, Afganistan şi Libia.
În al doilea rând, toţi cei trei jucători au un interes comun: de a suprima, daca nu chiar
elimina ISIS. Acest lucru sugereaza ca o alianţă tripartită ar putea fi, teoretic, stabilită, chiar
daca situaţia reală de acum dă această posibilitate cu şanse extrem de scăzute. Alternativ,
alianţe bilaterale ar putea apărea, pentru care terţul ar fi adversarul.
Surprinzător, dar cel mai slab partener din triunghi este Statele Unite ale Americii. În
virtutea poziţiei sale dominante în lume în ultimii 70 de ani, SUA au pierdut obiceiul de a
construi alianţe politice bazate pe parteneriate egale şi de a lua în considerare interesele
celorlalte părţi. Acest lucru este deosebit de dificilă şi păgubos în alianţe cu ţări ale căror
principii, valori şi interese sunt foarte diferite de cele ale Americii.
Poziţia SUA în conflictul sirian face puţin probabil ca Washington-ul să ajungă la un
acord cu Rusia. În timp ce liderii de la Washington doresc înlăturarea lui Assad, Rusia vede
înlăturarea unui lider politic prin război civil sau revoluţie ca fiind contrară percepţiei sale
referitoare la ordinea internaţională şi, prin urmare, inacceptabilă. Aceasta este baza centrală
privind neîncrederea dintre cele cele două părţi, suplimentar faţă de politicile lui Putin în ceea
ce priveşte Ucraina.
Operaţiunea militară rusă în Siria a transformat în mod clar conflictul într-o
confruntare geopolitică între Rusia şi Statele Unite.
Un semn de intrebare in puzzle-ul sirian este atitudinea Israelului. Cum se stie,
Hezzbollah este organizatia terorista care , pe de o parte, combate ISIS in Siria, alaturi de
regimul Assad, subventionata de Teheran si in circumstantele date alaturi de Rusia. Dar ,
deopotriva, este un adversar declarat al Israelului, in 2006 fiind un veritabil razboi al
Israelului impotriva pozitiilor acestei organizatii din Liban. Recent, Israelul a bombardat
convoaie ale organizatiei avand informatii ca transporta arme catre Sudul Libanului. Accepta
Israelul implicarea Rusiei in Siria astfel incat , in subsidiar, acest lucru sa insemne si o intarire
a Hezbollahului ?
În acelaşi timp, întreruperea timp de 40 de ani a relaţiilor diplomatice între Statele
Unite şi Iran nu se va repara cu una cu două, iar neîncredere reciprocă înrădăcinată va face
puţin probabil ca cei Washington-ul şi Teheran-ul să poată avea un dialog semnificativ
privind Siria.
Dacă Siria rămâne unită, este posibil ca Iranul să nu obiecteze la eforturile SUA de a-l
înlocui pe Assad. Într-un asemenea caz, succesorul liderului de la Damasc ar fi probabil un
general care să aibă o relaţie mai bună cu liderii iranieni, ceea ce ar putea atrage probabil Siria
într-o alianţă mai strânsă cu Republica Islamică.
Deci, o alianţă Rusia-Iran - care de facto a şi apărut - pare a fi cea mai stabilă şi de
lungă durată. Deşi cele două ţări nu au o deplină încredere reciprocă, ele pot găsi suficient
teren comun pentru a fi parteneri, mai degrabă decât adversari.
Interesele lor strategice în Siria nu sunt la fel, dar nu sunt nici contradictorii. Factorul
lor militar combinat - inclusiv resursele din Irak, care sunt acum puternic influenţate de Iran -
şi resursele financiare sunt suficiente pentru a consolida în mod semnificativ controlul lui
Assad asupra ţării, chiar dacă Rusia şi Iranul nu pot distruge complet opoziţia siriană. Şi chiar
dacă nu vor putea fi în măsură să elimine ISIS, cele două ţări pot reduce influenţa organizaţiei
teroriste în Siria şi să micşoreze teritoriul controlat de Statul Islamic.
Deşi Rusia are interese strategice în Siria, Moscova nu are nicio intenţie de a menţine
o prezenţă militară în Orientul Mijlociu pentru totdeauna. Există o limită a intereselor
strategice ruseşti: Moscova trebuie să menţină relaţii bune cu guvernul sirian pentru a-şi
menţine baza sa navală în Tartus şi să rămână principalul furnizor de arme în Siria.
 Nici unul dintre aceste obiective nu contravine intereselor iraniene. O alianţă ruso-
iraniană ar încuraja Teheranul să intensifice propriile achiziţii militare din Rusia - şi potenţial
cele ale Irakului. În acelaşi timp, Rusia ar trebui să accepte dorinţa Iranului de a securiza Siria
în sfera de influenţă iraniană - o abordare a afacerilor regionale pe care Putin o înţelege bine.
Mai mult, scutul şiit Iran-Irak-Siria ar putea proteja Rusia în faţa sprijinului sunnit
musulmanii rebeli din Caucazul de Nord.
O astfel de alianţă ar putea face cu siguranţă Iranul puterea dominantă în regiune. În
topul controlului vastelor resurse de hidrocarburi, alianţa va deschide noi rute de transport, cu
Iranul având acces stabil la Marea Mediterană - prin Irak – Siria - Liban şi până la frontierele
cu Israelul. Toate acestea ar putea schimba dramatic situaţia strategică din Orientul Mijlociu.
Statele Unite nu pot împiedica acest scenariu de forţă, fără o schimbare majoră în
politică. O alianţă Rusia-Iran (-Iraq) ar permite armatei guvernului sirian să-şi extindă
controlul asupra ţării, lovind astfel serioas coaliţia Occidentală şi în lupta sa împotriva ISIS.
Unde va ajunge această întelegere necesară între marii actori implicaţi în Siria ? Se va
limita doar la lichidarea pericolului reprezentat de ISIS ori va cuprinde şi alte zone , mai mult
sau mai putin adiacente .
GEOECONOMIC
Siria se învecinează la sud cu Peninsula Arabică, o regiune care, deşi e predominant
deşertică, conţine rezerve uriaşe de petrol şi gaze naturale. Doar Arabia Saudită are 18% din
rezervele cunoscute de petrol din lume şi este, astfel, cel mai mare exportator de „aur negru”.
Dar petrolul şi gazele Peninsulei Arabice trebuie să facă o cale lungă până să ajung în Canalul
Suez şi, pe urmă, în Marea Mediterană, de unde să poată fi transportate mai departe către
pieţele internaţionale.
Transportul resurselor în linie dreaptă este mult mai eficient. Problema e că o astfel de
linie dreaptă trece şi prin Irak, şi prin Siria, două ţări măcinate de războaie şi de instabilitate.
Cu aproape 200 de kilometri de ţărm la Marea Mediterană şi cu porturi extrem de bine
amplasate, lupta pentru influenţă în Siria devine una de importanţă mondială.
În plus, Siria este locul în care se intersectează trei gazoducte extrem de importante
geostrategic.
Unul dintre acestea există deja, chiar dacă nu mai este în totalitate funcţional. Este
vorba despre Gazoductul Arab, a cărui construcţie a fost susţinută de ţări vest-europene,
pentru că ar fi trebuit să ajungă până în Turcia, de unde să fie deservite pieţele europene.
Conducta transportă gaz din Egipt, prin Iordania şi până în Siria şi are şi o ramificaţie care
ajunge în Israel, dar care a fost suspendată pe termen nedeterminat.
Mai există două proiecte. Unul e Gazoductul Prieteniei sau Gazoductul Islamic şi ar
trebui să acopere ruta Iran, Irak, Siria şi Liban. Miza este să deservească piaţa europeană.
Cel de-al treilea gazoduct care ar urma să treacă prin Siria este şi el blocat în stadiul de
proiect. Este vorba despre conducta Qatar-Turcia, cu două trasee propuse: o rută trece prin
Arabia Saudită, Iordania şi Siria, alta prin Arabia Saudită, Kuwait şi Irak.
Problema este că principalele oraşe din Siria prin care ar urma să treacă aceste
gazoducte sunt locul în care se dau cele mai dure lupte ale războiului. Şi mai există o
problemă: Bashar al-Assad, ajutat de Vladimir Putin să rămână la putere, are tot interesul să
se asigure că, dacă va fi implicat în procesul de tranziţie politică în Siria, niciuna dintre
conducte nu va supăra Rusia.
 Cum trebuie să ajungă gazul în Europa? Pe traseul Iran-Irak-Siria-Marea Mediterană
sau pe direcţia Qatar-Arabia Saudită-Siria-Turcia ?
În concluzie, ceea ce se întâmplă acum în SIRIA este un conflict geopolitic strategic
(Cruciada gazoductelor) despre resurse naturale, religie şi bani.
Pacea pare imposibil de atins când priveşti cu atenţie la amestecul complicat de mize
şi motive de război în Siria. Conflictul nu este un razboi civil ci unul economic şi geopolitic,
cine controlează Siria controlează resurse şi flux de resurse.