CUPRINS

Introducere
Partea I. Caracterizarea fizico-geografică generala a Văii Superioare a
Prahovei
Cap. 1. Poziţie geografică
Cap. 2. Istoricul cercetărilor
Cap. 3. Factorii geologici şi evoluţia paleogeografică
Cap. 4. Factorii orografici
Cap. 5. Condiţiile climatice
Cap. 6. Factorii fitologici
Cap. 7. Factorii edafici
Cap. 8. Factorul antropic
Partea a II –a Caracteristici hidrografice şi hidrologice
Cap. 9. Date generale privind bazinul şi reţeaua hidrografică
Cap. 10. Prezentarea principalelor cursuri de apă
Cap. 11. Activitatea hidrometrică
Cap. 12. Regimul scurgerii maxime
12.1. Factorii care influentează scurgerea maximă
12.2. Debitele maxime
12.2.1.Variabilitatea temporală a scurgerii maxime
12.2.2.Variabilitatea spaţială a debitelor maxime
12.3. Volumele
12.4. Viiturile
12.4.1. Elementele caracteristice ale undelor de viitură
12.4.2.. Viiturile din bazinul superior al râului Prahova în anul 2005
12.5. Comparaţie între viiturile istorice şi cele produse în anul 2005.
Concluzii
Bibliografie

1
 Introducere

Ca răspuns la creşterea cererilor şi nevoilor de parametrii hidrologici pentru elaborarea

planurilor de amenajare a apelor şi a diverselor proiecte hidrotehnice, hidrologia modernă a
abordat cunoaşterea legilor de producere, evoluţie şi răspândire a caracteristicilor hidrologice pe
teritorii largi pe baza unei activităţi hidrometrice desfăşurate sistematic la un număr relativ
restrâns de staţii reprezentative. Pe baza cunoaşterii acestor legi a devenit posibil calculul
parametrilor hidrologici pentru un număr practic nelimitat de puncte.
Întrucât Valea Prahovei este destul de cunoscută sub diverse aspecte de geografie fizică
mi-am propus în lucrarea de faţă să analizez scurgerea maximă în bazinul superior al acesteia.
După o prezentare generală a factorilor naturali şi antropici care determină variabilitatea
spaţio - temporală a scurgerii, au fost prezentate câteva date generale privind bazinele
hidrografice, după care s-a realizat o analiză mai complexă asupra variabilităţii temporale şi
spaţiale a scurgerii lichide maxime. Lucrarea se încheie cu unele aspecte specifice privind
managementul hidrologic în spaţiul bazinului analizat.
În realizarea acestui studiu am folosit mai multe metode de cercetare: selectarea datelor
din materialele bibliografice, documentelor cartografice, din informaţiile preluate din anuare şi
de la diverse instituţii de specialitate. Ca metodă de lucru am utilizat analiza statistică.
La întocmirea acestui studiu un sprijin deosebit l-am avut din partea doamnei profesor
universitar doctor Liliana Zaharia, căreia doresc să-i mulţumesc pe această cale.
Aceleaşi mulţumiri le adresez şi colegelor Mihaela Borcan şi Simona Mătreaţă din
Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor Bucureşti.

2
 Partea I. Caracterizarea fizico - geografică generala a Bazinului
Superior a Prahovei

Cap. 1. Poziţia geografică

Izvorând de pe teritoriul judeţului Braşov şi formându-se din două pârâiaşe, ambele

situate în perimetrul oraşului Predeal – Poliştoaca şi Joiţa – Prahova pătrunde pe teritoriul
judeţului cu acelaşi nume la numai 6 km de obârşie. După confuenţa cu Azuga, afluent mult mai
lung (18 km) şi mai bogat în ape (debit de 1.41 3/s) şi după confluenţa cu Pârâul Cerbului,
Prahova scapă din strâmtoarea muntelui şi pătrunde în Depresiunea Sinaia, curgând pe sub
abruptul Bucegilor.
In cuprinsul văii largi, cu terase, ea adună afluenţii din Gârbova şi pe cei din Bucegi şi
îşi despleteşte apele în mai multe fire, până la Sinaia. Prahova se angajează într-un defileu
destul de sălbatic, sculptat în stratele de Sinaia după ce primeşte pe dreapta apele pârâului
Izvorul Dorului ce coboară prin pante repezi de pe platoul Bucegilor şi la Posada pătrunde în
regiunea subcarpatică.
De unde până aici ea pătrunde printre versanţii abrupţi, meandrând şi strecurându-se pe
sub stânci, avale de Posada ăşi lărgeşte albia şi începe să se despletească. Aluviunile ei, care
până acum căşiva ani acopereau lunca, au fost înlăturate pe mari suprafeţe şi utilizate de către
fabrica de ciment de la Comăneşti, aşa încât râul se adânceşte local într-un soclu stâncos.
In cuprinsul dealurilor subcarpatice, Prahova nu are afluenţi importanţi. Aici amintim
numai pâraiele Talea, care confluează cu Prahova la Gura Beliei, şi Câmpiniţa, afluent de stânga
la Podu Vadului.
Bazinul superior al râului Prahova are o lungime de 40 km şi o lăţime de circa 10 km, se
află situat în partea răsăriteană a Carpaţilor Meridionali şi constituie limita geografică dintre
Carpaţii Orientali şi cei Meridionali.
În sectorul său superior are o suprafaţă de bazin de 374 km 2 (circa 11% din suprafaţa
totală a bazinului Ialomiţei), o lungime de 40 km şi o altitudine medie de 1249 m (figura 1).

3
 Fig nr. 1. Poziţia sectorului superior al râului Prahova în cadrul bazinului hidrografic al Ialomiţei
şi în cadrul României

Limitele de nord, est şi vest sunt evidenţiate de cumpene de apă ce separă bazinul
superior al Prahovei de cele ale bazinelor vecine. Astfel în partea de nord aceasta desparte
bazinul prahovean de cel al văii Timişului şi Depresiunii Braşov. În partea de est, Munţii
Baiului îl separă de bazinul râului Doftana.
Cumpăna de ape a bazinului superior al râului Prahova dintre bazinele vecine ale râurilor
Ialomiţa şi Buzău, trece în partea de nord peste culmile masivelor Bucegi şi Clăbucetelor.
La est, limita cu bazinul Doftana o reprezintă Munţii Baiului. În sfâşit limita de vest, cea
care desparte Prahova de Ialomiţa este reprezentată de podul (platoul) ondulat al Bucegilor.
Cumpăna urcă aici la înălţimi ce depăşesc 2500 m altitudine (Vârful Omu 2505 m).
Limita de S este de natură geologică constituind limita dintre Carpaţi şi Subcarpaţi.
În general, reţeaua hidrografică are direcţia predominană NV-SE, conform dispunerii
marilor trepte de relief. Direcţiile V-E şi NE-SV sunt dictate de particularităţile morfologice, şi
ele dependente în numeroase cazuri de conformaţia litologică şi structurală a teritoriului.

4
 Cap. 2. Istoricul cercetărilor

Judeţul Prahova face parte din seria judeţelor care ocupă pantele sudice ale Carpaţilor, şi
se întinde până în zona de câmpie. Din acest punct de vedere el dispune de condiţii fizico-
geografice variate şi de un însemnat potenţial economic.
Prahova, considerată valea importantă a judeţului, alături de Teleajen, cu tersale lor
foarte largi, au favorizat încă din vechime stabilitatea a numeroase aşezări, au constituit şi
constituie însemnate artere de circulaţie transcarpatice, iar în prezent concentrează cea mai mare
parte a industriei. Subsolul bogat în zăcăminte de ţiţei, cărbune şi sare, suprafeţele întinse de
păduri, livezi, viţă de vie şi culturi cerealiere, precum şi mâna de lucru suficientă au facut ca
judeţul traversat de Prahova să deţină o pondere însemnată în economia ţării.
Încă din vecul trecut, dar mai ales în secolul nostru, această zonă a fost studiată de
oameni de ştiinţă din diverse domenii (geografi, geologi, istorici, etnografi etc.).
Rezultatele cercetărilor efectuate de ei s-au materializat în lucrări cu o tematică foarte
variată, care oferă informaţii bogate despre elementele cadrului natural şi social-economic.
Alături de lucrările referitoare strict la teritoriul bazinului, mai există unele studii cu caracter
general, în cuprinsul cărora sunt abordate şi aspecte privind diferitele componente ale mediului
din bazinul Prahovei.
Printre primele informaţii asupra unor elemente de geografie fizică sau umană de pe
teritoriul bazinului Prahova sunt cele cuprinse în seria lui Miron Costin, Cronica ţărilor
Moldovei şi Munteniei, din anul 1677 şi în cea a lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae,
redactată în 1716.
De la începutul acestui veac datează cele dintâi descriei geografice ale regiunii. Ele
aparţin lui Emmanuel de Martonne şi sunt incluse în lucrările La Vallachie. Essai de
geomorphologie şi Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de Tansylvanie. În
cuprinsul lor se întâlnesc primele informaţii referitoare la evoluţia reţelei hidrografice, la nivele
de eroziune şi la terasele ce însoţesc văile care străbat regiunea.
În lucrarea Câmpia Română din 1915 a lui G. Vâlsan, autorul îşi aduce o contribuţie
însemnată la cunoaşterea geologiei, morfologiei şi hidrografiei regiunii de câmpie a bazinului
Prahova.
Ca urmarea a complexităţii sale litologice, structurale şi tehtonice, regiunea de la
curbura Carpaţilor s-a aflat în atenţia a numeroşi geologi. Geografii se detaşează net ca autori ai
celor mai numeroase studii cu caracter regional sau general (care includ şi informaţii asupra
diferitelor componente ale mediului din bazinul superior al Prahovei). Majoritatea lucrărilor
sunt consacrate cercetării reliefului.
5
 Primele referiri asupra acestui element al cadrului natural sunt prezentate în lucrările lui
Em. de Martonne şi G.Vâlsan, li se adaugă rezultatele investigaţiilor efectuate de Şt. Mateescu
(1927, 1930). Printre cei mai preocupaţi privind evoluţia morfologică a regiunii în care este
situat bazinul superior al râului Prahova, se numără lucrările lui N.A. Rădulescu (1937), N.
Popp (1935) şi M. Paucă (1942).
Dintre contribuţiile mai recente la cunoaşterea zonei montane a regiunii din punct de
vedere geomorfologic, menţionăm pe cele aparţinând autorilor M. Ielenicz (1984 a), A. Cioacă
(1985), Mihaela Dinu şi A. Cioacă (1987). Referiri asupra elementelor cadrului natural din
bazinul studiat se află şi într-o serie de lucrări de sinteză, precum: Geografie României (Al.
Roşu, 1980), Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor Româneşti (Valeria Velcea, Al. Ungureanu,
1982), Geografia României, vol I, III, IV şi V (1983, 1987, 1992, 2005).
Informaţii asupra condiţiilor climatice pot fi desprinse din lucrările lui N. Şt. Mihăilescu
(1969), Octavia Bogdan (1980),I.N.Bordei (1980, 1988) sau din unele materiale cu caracter
general.
Date privitoare la apele de suprafaţă şii subterane sunt incluse într-o serie de lucrări cu
caracter de sinteză hidrologică, dintre care menţionăm: Monografia hidrologică a bazinului
hidrografic Ialomiţa (1967), Râurile României.Monografie hidrologică (1971), Geografia apelor
României (I. Ujvari, 1872), Apele subterane din România (M. Pascu, 1983), Temperatura apei şi
fenomelene de îngheţ pe cursurile de apă din România (P. Miţă, 1986) ş.a.
De asemenea au fost realizate o serie de lucrări cu caracter edafic şi fitologic, precum şi
monografii ale zonei.
Din cele prezentate se poate constata existenţa unui volum destul de bogat de materiale
informative referitoare la bazinul superior al râului Prahova.
Majoritatea datelor vizează elemente de ordin geologic şi geomorfologic. Deşi
cunoaşterea particularităţilor cantitative şi calitative ale resurselor de apă prezintă o importanţă
majoră pentru activităţile social-economice, în bazinul Prahovei acest aspect nu a constitutit
până în prezent obiectul unui studiu hidrlogic complex. Din acest motiv ne-am propus ca prin
realizarea lucrării de faţă să ne aducem contribuţia la completarea lipsei de informaţii din acest
domeniu.

Cap. 3. Factorii geologici şi evoluţia paleogeografică

Complexul petrografic din zona înaltă a bazinului Prahovei care alcătuieşte masivele
Bucegi, Postăvarul şi Piatra Mare reprezintă zona de uscat cea mai veche ce a fost acoperită la
sfârşitul Cretacicului de apele mării.
6
 Pe acest substrat geologic se instalase o reţea de pâraie. Apele se îndreptau fie spre
bazinele periferice, fie spre cuvetele interne, astfel că lacul levantin din zona de obârşie a
Prahovei a constituit o piaţă locală de adunare a apelor. S-a format aici un bazin hidrografic
puternic care a atacat continuu rama munţilor înconjurători. Nivelul de bază local a condiţionat
sculptarea unei suprafeţe în cadrul interfluviilor la altitudinea de 1200 m denumit nivelul
Clăbucetelor. Adâncirea reţelei hidrografice a dus la scurgerea treptată a lacului. Dovezile
acestui drenaj sunt evidenţiate de configuraţia culmilor înalte din zona de obârşie a Prahovei,
care la altitudinea de 1200 m sunt orientate către vest, de multitudinea înşeuărilor, superioare
din punct de vedere altimetric (1100 m) precum şi de abundenţa proceselor de degradare.
Reţeaua de ape care pătrunde din sud poartă cu ea urmele unei adânciri noi, pusă în
evidenţă de un nivel care o însoţeşte la altitudinea de 1000 m (V. Mutihac, 1990). În culmile
sculptate anterior este tăiată o nouă treptă, dirijată de la nord la sud.
În aceste condiţii de intensă eroziune şi de mobilitate tectonică a luat naştere depresiunea
de obârşie a Prahovei străjuită de contraforturile masive ale munţilor înconjurători.
Adâncirea continuă a depresinunii Braşov declanşează înaintarea regresivă a Timişului
spre sud, ele pătrund mai târziu în zona de obârşie a Prahovei datorită interpunerii în calea sa a
unor benzi de calcar care sunt străpunse mai greu. După depăşirea acestora Valea Timişului s-a
adâncit puternic şi a separat cele două flancuri ale sinclinalului în masivele Postăvaru şi Piatra
Mare, în acelaşi timp ea trece pragul înalt de la Predeal captând apele din bazinul superior al
Prahovei. Această captare este de dată recentă, de la începutul Cuaternarului pentru că Timişul
nu a reuşit încă la obârşia sa să îşi sclupteze un nivel inferior celui de 1000 m.
Străpungerea defileului Sinaia – Posada a implicat o forţă mare de eroziune care a
produs lungirea bazinului Prahovei în funcţie de care nivelul de bază se îndreaptă, iar eroziunea
se reducea. Pe noua arteră hidrografică s-a transmis ritmul oscilaţiilor climatice cuaternare care
au dus pe de o parte la adâncirea văilor, iar pe de alta la o intensă aluvionare.
În concluzie se poate spune că în zona montană, unitatea cursului Prahovei se realizează
într-un ritm foarte rapid la trecerea din Levantin în Cuaternar, când mobilitatea tectonică
imprimă arterelor hidrografice o reactivare a forţelor acestora.
Jurasicul este reprezentat în cea mai mare parte prin mase de calcar ce apar stratificate
mai ales în zona inferioară a masivului Bucegi (Valea Zgarburei).
Cretacicul este reprezentat în primul rând prin conglomeratele de Bucegi aparţinând
Albianului şi Apţianului superior precum şi prin gresii micacee de aceeaşi vârstă.
Formaţiunile cuaternare – cel mai însemnat factor geologic activ în Cuaternar a fost
eroziunea produsă de scurgerea apelor.

7
 Zonele abrupte afectate puternic de eroziune sunt brăzdate de numeroase văi şi vâlcele
cu caracter torenţial şi cu profil în formă de V. În regiunile inferioare, văile se lărgesc în
câmpuri aluviale, acoperite cu prundişuri, pietrişuri şi nisipuri bine dezvoltate pe cursurile de
apă mai importante (Valea Prahovei, cursul inferior al Văii Cerbului între Gura Diham şi
Buşteni).

Cap. 4. Factorii orografici

Culoarul Prahovei este situat între Carpaţii Meridionali şi cei de Curbură pe o principală
discontinuitate morfologică şi geologică între munţii Bucegi şi munţii Baiului. Pe acest culoar s-
a fixat cea mai mare parte a bazinului hidrografic al Prahovei superioare. Se disting astfel trei
unităţi de relief : culoarul propriu-zis şi cele două masive montane. (fig. nr. 2)

Fig.nr. 2 Principalele unităţi de relief din bazinul superior al râului Prahova şi aşezările umane.

8
 1. Munţii Bucegi

Reprezintă un masiv puternic, a cărei altitudine maximă atinge 2505 m în partea nordică,
în Vârful Omu, şi prezintă abrupturi puternice spre E, N şi V. Altitudinile masivului ca şi
formele de relief pot fi subdivizate în două categorii :
- partea înaltă sau Platoul Bucegilor
- abrupturile
Platoul Bucegilor, coboară uşor de la N la S (de la 2400 m până la aprox. 1800- Carpaţii
sud-estici, 1963, Mihăilescu V. ). Acest platou este format din două suprafeţe de eroziune ce
reprezintă cele mai înalte vârfuri din masiv.
Peste suprafaţa de tip platou s-au fixat două bazine hidrografice Ialomiţa şi Izvorul
Dorului.
Izvorul Dorului este un pârâu mic, rămas suspendat la nivelul platoului care a curs
altădată spre Ialomiţa, dar care a fost captat de Valea Prahovei. Acest pârâu prezintă o mare
ruptură de pantă la trecerea peste abruptul prahovean al Bucegilor, adică pe sub punctul unde s-a
produs captarea.
În afara acestor forme de relief (suprafeţe de eroziune şi văi) în Bucegi se remarcă şi
forme structurale, forme petrografice, ca şi forme glaciare şi periglaciare.
Abruptul Bucegilor. După cum s-a mai spus, Bucegii sunt delimitaţi de trei părţi de
abrupturi între care, cel care se află spre Valea Prahovei este cel mai important şi poartă numele
de Abruptul Prahovean. Acesta se extinde sub forma unei linii arcuite care porneşte din culmea
Velicanu (1902 m) şi ţine până la muntele Păduchiosu la S-SV de Sinaia.
Abruptul Prahovean este fierăstruit de o serie de bazinete ale unor văi obsecvente ai
căror versanţi au pante de 450 până la 900. Aceste bazine sunt: Valea Ţigăneşti (afluent al văii
Gimbavului, numit şi Pârâu Mare) care la rândul său este format din bazinetele secundare:
Velicanu, Mălăieşti, Valea Cerbului (cu subbazinetele: Valea Şipotului, Valea Bujorilor, Valea
Comorilor, Valea Coştilei, Valea Gâlmei), Valea Albă (cu Valea I), Valea de sub Portiţă, Valea
Jepilor cu Valea Spumoasă, Valea Seacă a Jepilor cu Valea Bolovanului, Pârâul Urlătorilor
(Urlătoarea Mică şi Urlătoarea Mare), Valea Babei, Valea Piatra Arsă, Pârâul Peleş, Pârâul
Căşoarei, Valea Iancului, Valea Zgorbura, Izvorul Dorului. Între aceste bazinete se extind o
serie de culmi cunoscute sub numele de perete sau plai (picior). Pintenii denumiţi perete au
versanţii abrupţi până la 900 şi se întâlnesc în special în partea nordică mai ales sub muntele
Coştila (Peretele Vulturilor, Peretele Văii Albe). Pintenii cu pantă mai mică poartă numele de

9
plai şi se găsesc în partea sudică sub Vârful Jepii Mari sau deasupra localităţii Sinaia până spre
Buşteni (Plaiul Paltinului, Plaiul Seciului, Plaiul Piatra Arsă, Plaiul Colţii lui Barbeş).
Culmile nordice sunt constituite din complexul de spinări înalte şi în mare măsură
stâncoase care se ramifică radiar din Platoul Vârfului Omu (2505 m) şi anume: Creasta
Morarului spre est, Creasta Bucşoiului, denumită şi Bucşoiul Mare spre N-NE şi culmea Scara –
Gaura spre vest.
Bucşoiul – cuprins între Valea Glăjăriei în est, Valea Mălăieşti în vest şi Valea
Morarului în sud, constituie prin marea sa varietate de relief cel mai însemnat munte din grupul
culmilor nordice.
Morarul – este constituit dintr-o singură culme cuprinsă între Văile Morarului la nord şi
Cerbului la sud, el coboară către est în trepte succesive şi formează în partea centrală trei strungi
adânci, care despart marile ţancuri denumite Colţii Morarului ce străjuiesc linia crestei.
Coştila – se mărgineşte la nord cu Valea Cerbului care îl desparte de Morarul, iar la sud
cu Valea Albă, dincolo de care se înalţă peretele Albişoarelor Caraimanului.
Caraimanul – prezintă trei laturi stâncoase: versantul nordic spre Valea Albă, versantul
estic numit «Faţa Caraimanului» de-a lungul Văii Prahovei şi versantul sudic, deasupra Văii
Jepilor. Este despărţit de muntele vecin dinspre sud, Jepii Mici, prin Valea Jepilor (numită şi
Valea Caraimanului). Ea îşi are obârşia în platou, din marginea căruia scapă peste o mare
ruptură de pantă, care formează Cascada Caraimanului. De la Bârna Portiţei în jos, Valea Jepilor
se adânceşte între malurile puternic înclinate, primeşte o serie de vâlcele, atât de pe Versantul
Caraimanului, cât şi de pe cel al Jepilor Mici şi confluează cu Valea Prahovei la Buşteni.
Jepii Mici – formează o treapă inferioară evidentă faţă de masivele Caraiman şi Coştila,
se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea, care îi desparte la sud de Jepii Mari. Abruptul
Jepilor Mici prezintă două zone distinct delimitate în porţiunea superioară de coama Vârfului
Jepii Mici. De la înălţimea Bârnei Mari a Jepilor se desprind către est coamele stâncoase ale
Elăii Mari şi Elăiţei. Aceşti pinteni mărginesc Valea Seacă a Elăii (Valea Seacă a Jepilor).
Jepii Mari – se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă fiind delimitaţi prin Valea Urlătoarea
Mare în nord şi Valea Babei în sud.

2. Munţii Baiului

Au o înălţime medie de aproximativ 1100 m, iar cea maximă de 1923 m în Vârful

Neamţului. Linia marilor înălţimi are o direcţie N-S şi este situată în centrul lor, întinzându-se
pe 24 km. (Atlasul cadastrului apelor din România, Bucureşti, 1992)
Munţii Baiului se împart în patru subunităţi:
10
 - Munţii Baiul Mare se desfăşoară între Prahova în vest şi Valea Doftanei în est şi
cursul superior al Azugii în nord;
- Munţii Neamţului sunt încadraţi de valea superioară a Azugăi şi de sectoarele
superioare ale Doftanei şi Doftanei Ardelene;
- Munţii Petru – Orjogoaia fac legătura între Munţii Baiul Mare şi Munţii Neamţului,
se desfăşoară de la vest la est până la Valea Doftanei;
- Clăbucetele Predealului (Munţii Predealului) reprezintă un ansamblu de culmi
situate între masivele Bucegi, Piatra Mare şi Postăvaru.

3. Culoarul Prahovei

Desfăşurat între Munţii Bucegi, Gârbova, Piatra Mare, Postăvaru şi depresiunea

subcarpatică de contact: Comarnic. Cursul superior al Prahovei, definit de treapta hipsometrică
+/-1000 m (Suprafaţa Gornoviţa sau Predeal), puternic fragmentată, are configuraţia unui
culoar, dominat de rama montană din jur, fiind alcătuit din bazinete şi sectoare înguste de vale
unele cu aspect de defileu (Sinaia - Posada). Este un culoar morfogenetic în care apar: lunca,
terasele, glacisurile şi umerii de vale.
Culoarul Prahovei este dezvoltat între Predeal şi Posada fiind alcătuit din patru sectoare
distincte:
Depresiunea de obârşie a Prahovei – este amplasată la nivelul de +/-1000 m (Platforma
Predeal) alcătuită din Clăbucetele Predealului, tăpşane şi pinteni care se racordează într-un nivel
la 1100-1300 m, înclinând uşor spre sud, este totodată şi o zonă de convergenţă hidrografică.
Prezintă un sector care consmnează evoluţia a trei bazine: Prahova, Timiş şi Râşnoava.
Sectorul de vale îngustă de la Azuga (Predeal – Azuga)
Reprezintă pe aproximativ 1,5 km, un culoar strâmt la nivelul actual al Prahovei cu o
ruptură de pantă continuă. Tot acest perimetru este dominat la +/-1200 m de nivele de umeri,
care fac legătura cu suprafeţele Clăbucetelor de la Predeal, constituind un culoar suspendat, care
dovedeşte unitatea unui vechi curs al Prahovei. Îngustarea s-a format în urma opunerii stratelor
de Sinaia şi de Azuga. În dreptul localităţii Azuga, calea se lărgeşte uşor, iar deasupra albiei se
schiţaeză 1-2 terase. Puţin mai jos râul meandrează şi intră într-o îngustare locală a văii care
culminează în dreptul tunelului dezafectat de cale ferată de la intrarea în Buşteni.
Sectorul de bazinet Buşteni - Poiana Ţapului - Sinaia
Marchează o zonă joasă în care aspectele peisajului se modifică. Prahova prezintă un
curs meandrat cu despletiri generate de aluviunile aduse de afluenţi, iar periferic se extinde un
nivel de luncă. Nivelele de terasă etajate în trei trepte încep să fie mai clare cu toate că în unele
11
sectoare sunt estompate de conuri de dejecţie (zona de confluenţă cu Valea Cerbului). Bazinetul
este dominat de un nivel de umeri mai bine păstrat în Munţii Baiului decât în Munţii Bucegi,
unde numărul mare de afluenţi l-a fragmentat. Între Sinaia şi Buşteni pantele munţilor se
depărtează făcând loc unei adevărate depresiuni: Depresinunea Sinaia, de 10 km lungime şi 2-3
km lăţime. Ea s-a format prin acţiunea erozivă Prahovei şi a afluenţilor săi, asupra stratelor de
Comarnic. Lunca Prahovei are o lăţime de 100 – 200 m (Studii de hidrologie XVI, 1966).
Sectorul de vale îngustă Sinaia – Posada (Defileul Sinaia - Posada)
Se individualizează din profilul transversal care devine din ce în ce mai pronunţat în aval
de confluenţa cu Izvorul Dorului, unde are caracter de defileu. În dreptul localităţii Sinaia apar
trei nivele de terase. În sectorul de defileu propriu-zis se desfăşoară un nivel superior de
încrustare fosilizat local de un glacis. Panta Prahovei. Profilul versanţilor şi umerii locali
confirmă înaintarea regresivă şi remanierea vechiului drenaj către Ialomiţa. Nivelul de
încrustare al Prahovei în defileu scade de la +/-900 m la +/-750 m altitudine care face trecerea la
dealurile subcarpatice. Defileul Prahovei ia sfârşit la circa 2 km sud de Posada. De aici în jos
Valea Prahovei, deşi mai traversează până la Comarnic treapta joasă a munţilor, se lărgeşte în
formaţiunile moi ale stratelor de Comarnic şi începe să capete caracter de vale subcarpatică.

Cap. 5. Condiţiile climatice

Clima bazinului superior al râului Prahova constituie rezultatul interacţiunii dintre

radiaţia solară, particularităţile suprafeţei active subiacente şi circulaţia atmosferică specifice
acestei zone. Culmile înalte barează înaintarea adevectivă a maselor de aer dens, le modifică
proprietăţile termodinamice provocând complexe de fenomene meteorologice specifice
regiunilor cu relief înalt şi accidentat. Evoluţia parametrilor climatici este strâns legată de
succesiunea diferitelor sisteme barice (Anticiclonul Azorelor, Ciclonul Islandez, Anticiclonul
Siberian şi Ciclonul Mediteraneean).
Studiul materialelor de arhivă şi celor colectate de la staţiile meteorologice (Predeal,
Sinaia 1500 m şi Vârful Omu pentru perioada 1990-1991) au dus la concluzia că particularităţile
climatice, exprimate în valori medii, îmbracă aspecte relativ uniforme.
Astfel, radiaţia solară este influenţată de starea generală a atmosferei şi de
particularităţile suprafeţei active şi are o valoare anuală de aproximativ 110 Kcal/cm 2 la staţiile
meteorologice Predeal şi Sinaia 1500 m şi în jur de 100 Kcal/cm2 la staţia Vârful Omu.
Temperatura are o medie anuală ce variază între 4,9 0C la Predeal şi –2,20C la Vârful
Omu, temperatura media anuală a lunii celei mai reci fiind în jur de –10,4 0C în luna februarie la
Vârful Omu şi 5,60C în luna ianuarie la staţia Predeal datorită încălzirii solare reduse, în timp ce
12
a lunii celei mai calde este de 14,60C la Predeal în iulie şi respectiv 6,30C în iulie şi august la
Vârful Omu. Maxima absolută în aer a înregistrat 300C la staţia Sinaia 1500 la data de 6 iulie
1988, în timp ce minima absolută a coborât sub valoarea de –35,50C înregistrată la Vârful Omu
la data de 20 februarie 1985.
În zona montană înaltă a bazinului hidrografic al râului Prahova, media temperaturilor
anuale este de 1-2 oC, ajungând la 6-8oC la poalele munţilor. În ţinutul dealurilor subcarpatice
din partea inferioară a bazinului studiat, temperaturile medii anuale se prezintă mai omogen,
înregistrând valori cuprinse între 8 şi 10 oC.
Umezeala relativă a aerului prezintă o valoare medie de 82% la Predeal şi 87% la Vârful
Omu, maximul principal producându-se în aprilie la Vârful Omu şi decembrie la Predeal, iar
minimul în ianuarie la Vârful Omu şi aprilie la Predeal.
Nebulozitatea desupra întregii zone este ridicată şi creşte o dată cu înălţimea ajungând la
valori de 6,8 zecimi la staţia Vârful Omu. Însă pe versanţi diferiţi situaţi la aceeaşi altitudine
nebulozitatea diferă în funcţie de direcţia de deplasare a fronturilor şi maselor de aer umede. În
ceea ce priveşte durata de strălucire a Soarelui aceasta este mult mai scăzută decât în zonele de
câmpie, în special datorită nebulozităţii ridicate şi se situează în jurul valorii de 1600 ore anual.
Precipitaţiile sunt abundente şi frecvente mai ales în zona înaltă datorită dezvoltării şi
intensificării mişcărilor ascendente ale aerului.
În bazinul superior al râului Prahova, cea mai mare cantitate anuală de precipitaţii se
înregistrează la staţia Sinaia 1500 valoarea ei fiind de 917,8 mm/an, urmată de staţia Predeal cu
931,6 mm/an şi Vârful Omu cu 841,7 mm/an după cum reiese din tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1
Cantiatatea medie lunară multianuală de precipitaţii (mm) în bazinul superior al râului Prahova în
perioada 1990 – 2007

LUNA I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual

STAŢIA (mm/an)
PREDEAL 51,4 55,9 53,4 73,6 112 144,7 127,8 81,6 64,7 58,6 50,5 57,4 917,8
SINAIA 42,1 56,4 55,2 58,3 118,8 130,1 126,9 87,9 69,5 55,2 87,3 84,1 931,6
1500m
Vf. OMU 22 37,1 57,7 60,7 84,4 121,4 138,5 105,4 64,1 52,3 47,7 50,4 841,7
*După datele ANM

Din datele prezentate în tabelul de mai sus se remarcă creşterea precipitaţiilor cu

altitudinea până la o înălţime de 1700 – 2000 m după care precipitaţiile încep să scadă. Acest
fenomen, observat de cercetătorul Şt. M. Stoenescu (1951), se explică prin procesul de formare
a precipitaţiilor prin ascensiunea maselor de aer umed la întâlnirea obstacolelor orografice
13
deasupra versanţilor.Întâlnind o temperatură mai scăzută, vaporii de apă se condensează şi
precipită, la un moment dat, masele de aer sărăcesc în vapori de apă. Deasupra nivelului maxim
de condensare, temperaturile scăzute creează noi condiţii de formare a precipitaţiilor, iar aerul,
mai puţin umed, eliberează mai puţine cantităţi. Cantităţile de apă căzute lunar (mediile) sunt
inegal distribuite în cursul anului.
Tabelul nr. 2
Cantităţile de precipitaţii maxime şi minime lunare multianuale (mm) în bazinul superior al râului
Prahova în perioada 1990 – 2007

LUNA I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

STAŢIA
PREDEAL Max 110,6 188 169,2 137,4 193 294,2 211,3 251,1 241,3 159,1 98,7 130,5
Min 2,4 8,8 8,1 17,2 46,5 60,2 40,4 20,3 13,8 6,3 0 4,7
SINAIA 1500m Max 141,3 133 114 121,6 177,6 305,3 194,2 253,5 135,5 118,2 139,2 249
Min 4,9 9,4 10,9 42,2 30,3 42,2 31,7 25,4 12 0,7 17,3 19,8
Vf. OMU Max 236,7 371,5 307,7 278,2 275,7 419,6 301,1 254,6 237,8 148,1 108,9 192,7
Min 54,8 24,2 21,5 28,3 27,2 41,8 38,1 28,1 18,7 11 10,7 13,6
*După datele ANM

Din analiza tabelului se constată că cele mai mari cantităţi de precipitaţii s-au înregistrat
în lunile iunie – iulie – august datorită intensificării convecţiei termice. Astfel se explică
producerea celor mai mari viituri vara în bazinul superior al râului Prahova.
Vântul, foarte intens pe culmile înalte este un element climatic foarte important, datorită
mişcărilor imprimate norilor. În regiunea de obârşie a Prahovei, datorită adăpostului munţilor
din jur, viteza vântului este mai redusă, în regiunea de culoar vântul se canalizează luând
direcţia acestuia. Direcţia generală arată că predominante sunt vânturile de N şi NV. Sunt de
remarcat în această zonă brizele de munte şi de vale specifice reliefului montan.
Fenomenele atmosferice de risc sunt prezente atât în semestrul rece al anului prin
chiciură, polei, viscole (care troienesc zăpada), strat de zăpadă, brumă şi avalanşe, cât şi în
semestrul cald prin grindină, ploi torenţiale (care provoacă viituri) existând şi fenomene posibile
tot anul precum ceaţa şi orajele (foarte periculoase pe culmi).
În ceea ce priveşte regionarea climatică, sectorul superior al râului Prahova se încadrează
în etajul alpin al munţilor mijlocii şi înalţi unde elementele climatice se diferenţiază în funcţie
de altitudine şi relief.

Cap. 6. Factorii fitologici

Dată fiind diferenţa mare de nivel între poalele şi patul văii râului Prahova, asociaţiile
vegetale se etajează în funcţie de înălţime, expunere spre soare, de natura solului şi a suportului

14
său litologic. În timp ce culmile înalte constituie domeniul pajiştilor şi al stâncăriei, văile şi
poalele munţilor alcătuiesc ţinutul pădurilor întinse. Limita de sus a pădurii ori este clară
precum în Munţii Baiului, ori confuză, ca pe pantele pietroase ale Bucegilor.
De la înălţimea de 1550 –1700 m în sus se întind pajiştile alpine şi subalpine. Pajiştile
subalpine ocupă cele mai mari înălţimi ale munţilor Bucegi, unde vegetaţia este adaptată
condiţiilor aspre de climă şi are un ciclu biologic redus (pajişti de păruşcă, coarnă, iarba
vântului şi rugină cărora li se adaugă scânteiuţele).
Între 2200 –2300 m altitudine şi limita superioară a pădurii (1700-1750 m în Bucegi şi
1500-1550 m în Baiului) se dezvoltă etajul subalpin caracterizat prin pajişti de păruşcă, iarba
vântului, firuţă şi tufişuri de jnepeni.
Mai jos de 1550 – 1700 m munţii sunt acoperiţi aproape complet de pădure. În sectorul
superior al râului Prahova o caracteristică o constituie pădurile de amestec în care se asociază
molidul (Picea abies), bradul (Abies alba) şi fagul (Fagus silvatica).
Pădurea constituie un bun adăpost şi mediu de viaţă pentru faună. Aici trăiesc căprioara,
cerbul, mistreţul, lupul, vulpea, râsul, ursul iar dintre păsări întâlnim: cocoşul de munte,
ciocănitoarea, mierla.

Cap. 7. Factorii edafici

În munţii Bucegi predomină solurile brune acide şi solurile podzolice brune, în general
bine dezvoltate pe şisturi cristaline. Pe rocile bazice ale flişului carpatic se dezvoltă soluri brune
şi brune-gălbui, rezidual carbonatice asociate cu solurile rendzinice dezvoltate pe calcare.
În munţii Baiului se găsesc pe areale restrânse soluri humico-feriiluviale, mai întâlnite
sunt solurile silvestre brun-gălbui asociate cu soluri brun-acide. Solurile silvestre brun-gălbui
urcă în etajul pădurilor de amestec fag+molid, unde apar mai ales pe stratele de Sinaia. În
această asociere, solurile silvestre brun-gălbui eutrofe-mezotrofe ocupă versanţii însoriţi, iar
solurile brune-gălbui acide ocupă versanţii mai umezi. Suprafeţe extinse ocupă solurile brun–
gălbui rezidual carbonatice. Aceste soluri apar sub făgete şi amestecuri de fag şi răşinoase pe
stratele de Sinaia.
Prezenţa rocilor slab calcaroase până la calcaroase (conglomerate de Bucegi, strate de
Sinaia şi în special roci bazice ale flişului carpatic) determină urcarea limitelor arealului
solurilor brune acide. Influenţa stratului petrografic asupra repartiţiei altitudinale a acestor soluri
este puternică în Bucegi. Pe versantul prahovean alcătuit predominant din roci calcaroase,
solurile montane silvestre brune eurotrofe şi mezotrofe urcă uneori până la 1450 m sub păduri

15
de fag, de brad, păduri de amestec brad cu fag cu sau fără molid, apariţiile de gresii, mai ales pe
versanţii umbriţi determină formarea solurilor brune acide şi podzolice brune.

Cap. 8. Factorul antropic

Prin activitatea sa, societatea omenească a influenţat pozitiv sau negativ condiţiile de
desfăşurare a scurgerii râurilor, Prahova respectiv afluenţii acesteia din zona montană.
Datorită faptului că sectorul studiat se află în zona montană, cea mai importantă acţiune
indirectă desfăşurată în timp a fost defrişarea pădurilor pentru diferite scopuri (păşunat, terenuri
agricole pe pantele nu prea înclinate etc.).
Dezgolirea versanţilor a dus la accelerarea proceselor de scurgere şi declanşarea rapidă a
undelor de viitură cu putere mare de eroziune şi transport. Pe terenurile defrişate şi folosite
pentru păşunat, un grad mare de încărcare cu animale duce la o bătătorire a solurilor şi la
reducerea capacităţii de infiltrare şi la o accelerare a proceselor de scurgere pe pantă (Zăvoinau,
1999).
Intervenţiile directe cu caracter conştient şi organizat au avut obiective bine definite ce
au vizat în principal:
- asigurarea necesarului de apă pentru consumul casnic şi industrial;
- protecţia populaţiei şi a terenurilor împotriva viiturilor şi a inundaţiilor, precum şi
atenuarea acestor fenomene de risc;
- exploatrea de materiale de construcţii (balast, nisip);
În vederea realizării acestor obiective s-au efectuat o gamă variată de lucrări din care
menţionăm:
a) foraje de exploatare a apelor subterane şi captarea unor izvoare
Izvoarele din zona Azuga
În această categorie intră izvorul Florica, izvoarele captate ale spitalului Azuga şi izvorul
grecului (I), care apar la baza versantului în stratele de Sinaia, pe văile azuga, Mărului şi
respectiv Grecului.
Primele două sunt captate pentru alimentarea cu apă a Fabricii de Postav Azuga şi
respectiv a Spitalului Azuga, al treilea fiind doar amenajat.
Izvoarele din zona Comarnic
Sunt reprezentate prin izvoarele captate Ghioşeşti, Mierlele şi Florei, folosite pentru
alimentarea cu apă a localităţii Comarnic.
Izvoarele din zona Buşteni

16
 Sursele de apă din această zonă sunt izvoarele Caraiman (captarea Caraiman I), gura
Diham, Clăbucet, Jean Valjean, Coştila, Babei II, Piatra Arsă, Caraiman (captarea Caraiman II)
precum şi pâraiele Caraiman, Spumoasă, Urlătoarea Mare, Urlătoarea Mică, Zamora şi Prahova
(captarea I, II şi III). Pe toate aceste surse funcţionează captări, care prelevează importante
debite de apă necesare alimentării oraşului Buşteni.
Izvoarele din zona oraşului Sinaia
Sursele de apă sunt izvoarele Vînturiş, Pescăriei şi Babei I, precum şi cursurile văii
Câinelui, Zgarburei, Peleşului şi Valea Rea.
b) baraje pentru punerea în funcţiune a 5 microhidrocentrale
Pe râul Prahova sunt amplasate 5 microhidrocentrale ce aparţin de Hidroelectrica S.A. ,
sucursala Curtea de Argeş, UHE Câmpina.

Tabelul nr. 3
Microhidrocentralele existente în cadrul bazinului superior al râului Prahova

MHC An înfiinţare Nr. grupuri Putere instalată Q instalat Cădere brută

energetice Kw m3/s (m)
Sinaia 0 1989 4 1000 8 21
Sinaia 1 1984 3 1000 10 17
Sinaia 2 1988 3 1000 10 16
Sinaia 3 1989 3 1200 10 17
*După datele de la S.G.A. – Ploieşti

MCH Peleş este în stare de conservare, toate celelalte produc energie electrică. La
niciuna dintre microhidrocentrale nu există post de măsurare a debitelor de apă turbinate,
volumul de apă se calculează pe baza diagramei P = f (Q).

Partea a II - a Caracteristici hidrografice şi hidrologice

Cap. 9. Date generale privind bazinul şi reţeaua hidrografică

Râul Prahova este afluentul numărul 20 din cei 25 afluenţi direcţi ai Ialomiţei.
În sectorul său superior are o suprafaţă de bazin de 374 km 2 (circa 11% din suprafaţa
totală a bazinului Ialomiţa), o lungime de 40 km şi o altitudine medie de 1249 m.
Din analiza suprafeţelor de bazin hidrografic (F=km2) rezultă următoarea configuraţie:
- Azuga F > 80 km2;
- Izvorul Dorului F > 30 km2;
17
 - Limbăşel, Valea Cerbului, Zamora, Valea Rea, Peleş au F = 5 - 30 km2.
Din analiza lungimilor cursurilor de apă (L - km) au rezultat:
- Azuga L > 20 km;
- Izvorul Dorului L > 15 km;
- Limbăşel, Valea Cerbului, Zamora, Azuga, Valea Rea şi Peleş L = 6 – 8 km.
Pe clase de altitudini medii (Hmed - m) ale bazinelor hidrografice în bazinul superior al
Prahovei au rezultat:
- 1 bazin cu Hmed = 1200 – 1300 km2;
- 3 bazine cu Hmed > 1300 km2;
- 2 bazine cu Hmed > 1400 km2;
- 1 bazin cu Hmed > 1500 km2.
În tabelul nr. 4 se prezintă elementele morfometrice ale cursurilor de apă cadastrate din
bazinul râului Prahova în sectorul superior.

Tabelul nr.4
Elemente morfometrice ale râurilor din bazinul superior al Prahovei

Afluentul Cursul Lungime Alt.(m) Panta Coef.de Supraf. Alt.

de apă (km) amonte aval medie sinuozita (km2) med
colector (‰) te (m)
Azuga Prahova 23 1600 938 29 1,96 88 1360
V. Turcului Azuga 6 1780 1146 106 1,21 7 -
Unghia Mare Azuga 7 1840 1063 111 1,70 10 1480
Limbăşel Azuga 8 1380 992 49 1,35 14 1284
Valea Prahova 7 1400 861 80 1,14 26 1536
Cerbului
Zamora Prahova 7 1720 837 126 1,27 10 1311
Valea Rea Prahova 7 1800 808 142 1,22 15 1337
Peleş Prahova 6 1980 808 195 1,25 6 1415
Izvorul Prahova 16 2140 753 87 1,50 33 1446
Dorului
*După datele INHGA

Cap. 10. Prezentarea principalelor cursuri de apă

Pasul Predeal situat la 1032 m reprezintă locul de obârşie al Prahovei. Izvorul Prahovei
se află situat pe cumpăna apelor, platforma staţiei de cale ferată Predeal ascunde sub
terasamentele sale izvoarele naturale ale Prahovei, care au fost captate şi canalizate pe sub
platformă, până la capătul dinspre sud al staţiei. Captarea izvoarelor a fost făcută încă din anii
1876 – 1879, când a fost construită platforma staţiei, iar în 1939 s-a executat prelungirea

18
canalizării. Cu ocazia executării pasajului pentru călători, în 1962, a fost pus în evidenţă un
impresionant debit freatic provenit de pe versantul nordic al Clăbucetului Taurului, de pe cel
vestic al Cioplei, precum şi din văile care coboară dinspre culmea Fitifoiului, acest debit freatic
alimentând permanent izvoarele Prahovei.
Despre Prahova în adevăratul sens al cuvântului se poate vorbi abia de la confluenţa
pârâului Poliştoaca venit din stânga, dinspre Susai cu pârâul Joiţa venit din dreapta, dinspre
Fitifoi. La aproximativ 4 km de la izvor, unde are un debit mediu de 0,14 m 3/s, primeşte pe
dreapta primul afluent important, Râşnoava.
Apele Prahovei sporite cu cele ale Râşnoavei coboară lent spre sud şi întâlnesc apele
Azugăi, la extremitatea de vest a oraşului cu acelaşi nume.
Azuga este cel mai mare afluent al Prahovei din regiunea sa de obârşie. Dacă se ţine
cont de lungimea Azugăi (19,8 km) şi de debitul său mediu (1,88 m3/s) faţă de lungimea şi de
debitul Prahovei la confluenţă (numai 10,8 km şi respectiv 0,59 m 3/s) ar fi normal să se
considere că Prahova este afluentul Azugăi şi nu invers. De altfel, în secolul al XIX – lea până
la construirea căii ferate, localitatea Azuga era denumită Între Prahove, de unde rezultă faptul că
şi râul Azuga purta tot denumirea de Prahova.
În aval de Azuga, Prahova primeşte afluent de dreapta pe Valea Cerbului – ce îşi are
obârşia în căldarea glaciară situată sub Colţii Obârşiei, Culmea Bucura şi versantul sudic al
Morarului. Acesta primeşte importanţi afluenţi ca Morarul şi Gâlma.
Prahova îşi continuă drumul spre sud şi între Buşteni şi Sinaia, adună numeroşi afluenţi:
Caraiman, Valea Babei, Piatra, Peleş afluenţi de dreapta, iar pe partea stângă colectează
Zamora, Şipa, Tufa, Valea Rea, Pârâul Câinelui cu izvoarele în munţii Baiului.
Între Sinaia şi Comarnic Prahova curge printr-o albie îngustă şi pietroasă. Pe acest
parcurs afluenţii au pante repezi şi pe alocuri rupturi de pantă. După aproape 10 km de
zbucium, la Comarnic, Prahova îşi linişteşte apele ieşind din zona montană şi totodată din
bazinul său superior.
Prahova se alimentează din subteran în proporţie de 42,5%, iar alimentarea de suprafaţă,
din zăpezi şi ploi reprezintă 57,5%, ponderea cea mai mare revenind zăpezii care cade în
cantităţi foarte mari şi pe perioade lungi de timp. În zona montană pădurile reţin mai mult timp
zăpezi pe care le redau treptat circuitului astfel că viiturile nivale sunt aproape inexistente. (fig.
nr. 3)

19
 Fig. nr. 3 Reţeaua hidrografică şi posturile hidrometrice din cadrul baziului superior al râului Prahova

Cap. 11. Activitatea hidrometrică

În bazinul superior al Prahovei, pe parcursul anilor s-a desfăşurat activitate hidrometrică

staţionară la un număr de 5 staţii pe trei râuri. În prezent activitatea hidrometrică staţionară se
desfăşoară la un număr de 3 staţii pe 3 râuri.
În tabelul numărul 5 sunt prezentate staţiile hidrometrice existente în decursul timpului
şi în tabelul numărul 6 sunt prezentate elementele morfometrice la staţiile hidrometrice actuale
pe râurile din bazinul superior al Prahovei.

20
 Tabelul nr.5
Activitatea hidrometrica din bazinul superior al râului Prahova

Nr. Râul Staţia hidrometrica Perioada de funcţionare

1 Azuga Azuga 1960 – 2008
2 Valea Cerbului Buşteni 1958 – 2008
3 Prahova Buşteni 1956 – 1965
1993 – 2008
4 Prahova Poiana Ţapului 1967 – 1992
5 Prahova Câmpina* 1961 – 2008
*După datele INHGA

Tabelul nr.6
Elemente morfometrice la staţiile hidrometrice existente în bazinul superior al râului Prahova

Nr. Râul Staţia F L confl. Hmed

hidrometrică (km2) (km) (m)
1 Azuga Azuga 83 3.3 1364
2 Valea Cerbului Buşteni 26 1 1530
3 Prahova Buşteni 136 166 1385
4 Prahova Poiana Ţapului 204 160 1362
5 Prahova Câmpina* 476 124 1106
*După datele INHGA

La staţiile hidrometrice menţionate mai sus se desfăşoară un program complet de

măsurători şi observaţii (niveluri, debite de apă şi aluviuni în suspensie, temperaturi în aer şi
apă, precipitaţii, fenomene de iarnă, vegetaţie).
Întregul material hidrometric obţinut este colectat la staţia hidrologică Ploieşti şi Direcţia
Apelor Buzău – Ialomiţa din cadrul A.N. „Apele Române”. Materialul colectat astfel este
validat de către specialiştii de la staţiile şi birourile hidrologice împreună cu specialiştii de la
Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărirea Apelor.
Materialul hidrometric astfel validat este apoi stocat la Institutul Naţional de Hidrologie
şi Gospodărirea Apelor pe suport de hârtie şi informatic. În cadrul I.N.H.G.A. materialul
hidrometric obţinut este valorificat în mod superior sub formă de anuare hidrologice, monografii
bazinale, diagnoze şi prognoze hidrologice, studii metodologice, studii de impact asupra
mediului aerian şi hidric.

*
Datele de la staţia Câmpina au fost utilizate, în special, pentru completarea domeniului de valabilitate al
relaţiilor de sinteză privind bazinul superior al Prahovei, deorece aceasta reprezintă staţia de închidere a bazinului.

21
 În capitolul următor din lucrare se prezintă o metodologie de valorificare a datelor şi
informaţiilor hidrologice cu scopul cuantificării variabilităţii temporale şi spaţiale a scurgerii.
Metodologia este exemplificată cu studii de caz din bazinul superior al râului Prahova.
Menţionez că datele numerice prezentate în lucrare au caracter informativ, didactic.

Cap. 12. Regimul scurgerii maxime

Scurgerea râurilor este un fenomen hidrologic complex, prin care apa dintr-un anumit
teritoriu (bazin hidrografic) se concentrează în albii şi se deplasează conform înclinării
reliefului.
Formarea scurgerii este consecinţa aportului de apă al surselor de alimentare superficiale
şi subterane, iar caracteristile sale sunt determinate de ansamblul factorilor naturali şi antropici
specifici arealului de constituire.
Scurgerea maximă reprezintată în general prin viituri, se poate produce în orice perioadă
a anului dar cu intensităţi, cauze şi repartiţii spaţiale diferite.
Scurgerea maximă este cea mai importantă fază de regim, prin ponderea efectelor
distructive ale apelor şi prin caracteristicile de care este absolut necesar să se ţină seama în
proiectarea, execuţia şi exploatarea construcţiilor hidrotehnice (Geografia României, I, 1983).
De aceea, de evaluarea cât mai corectă a parametrilor scurgerii maxime depinde în cele
din urmă atât siguranţa cât şi economicitatea diverselor construcţii.
Obţinerea unor asemenea parametri depinde de calitatea şi veridicitatea datelor
hidrometrice de bază, de altfel destul de dificil de obţinut în condiţiile scurgerii maxime.
În acest sens la obţinerea valorilor caracteristice scurgerii maxime s-au luat în
considerare numai acele staţii hidrometrice la care prelucrarea materialului hidrometric de bază
puteau conduce la rezultate concludente.
Forma sub care se manifestă concret scurgerea maximă este viitura, ceea ce presupune o
creştere bruscă a nivelului şi implicit a debitului râului ca urmare a unui stimulent extern
(precipitaţii, topirea zăpezilor sau acţiunea combinată a celor două).
Dacă factorul declanşator acţionează pe perioade scurte de timp şi cu aport cantitativ
mare, generează unde de viitură, care pot fi singulară sau compusă.
Dacă acţiunea se desfăşoară pe perioade mai îndelungate, are loc o creştere generală şi
continuă a debitului sub forma apelor mari, care de fapt sunt constituite dintr-o serie de viituri
succesive, îngemănate din care nu se mai pot individualiza decât vârfurile.

22
 Parametrii caracteristici studiaţi în cadrul unei viituri sunt debitul maxim, durata,
coeficientul de formă şi volumul. Necesităţile practicii au impus tratarea separată a debitelor
maxime şi apoi a celorlalte elemente caracteristice ale undelor de viitură.

12.1. Factorii care influenţează scurgerea maximă

Prin regim hidrologic înţelegem schimbarea legică a stării resurselor de apă, în timp,
condiţionată de factorii fizico-geografici şi, în principal, de condiţiile climatice. El se manifestă
prin oscilaţii zilnice, anotimpuale anuale şi multianuale ale nivelurilor debitelor lichide şi solide,
temperaturilor, chimismului şi proceselor de albie. Dimensionarea elementelor de regim este
determinată de condiţiile climatice şi de cele fizico-geografice. La acestea se adaugă factorul
uman cu rol din ce în ce mai important în modificarea regimului hidrologic al cursurilor de apă.
În cadrul complexului de factori care influenţează scurgerea apei râurilor, rolul
determinat revine condiţiilor climatice. Alături de acestea acţioneză, într-o măsură mai mică,
celelalte componente naturale ale mediului (geologie, relief, vegetaţie, soluri), precum şi
activităţile umane, constituind împreună categoria factorilor neclimatici ai scugerii.
Bazinul superior al râului Prahova are toate caracteristicile proprii unui bazin montan.
Constituţia geologică cu distribuţia spaţială a diferitelor tipuri de roci consolidate sau
neconsolidate, permeabile sau nepermeabile, cu diferite structuri şi stratificaţii, are un rol
important în circulaţia apelor căzute din precipitaţii. Prin evoluţia paleogeografică, constituţia
geologică a fost implicată în formarea unităţilor majore de relief şi a zonalităţii verticale a
condiţiilor climatice.
Suprapus în totalitate peste zona montană corespunzătoare Carpaţilor Orientali şi
Carpaţilor Meridionali şi parţial peste zona subcarpatică înaltă, în bazinul superior al râului
Prahova se întâlnesc, de regulă, roci compacte cu rezistenţă mare la eroziune. Acestea generează
pante mari ale versanţilor şi ale albiilor de râu, o scurgere rapidă şi cantităţi foarte mari de
aluviuni în suspensie. O sursă importantă pentru alimentarea subterană a râurilor o reprezintă
infiltrarea apelor din precipitaţii în depozitele de pantă.
În zona înaltă a dealurilor, unde rocile sunt mai slab cimentate sau friabile şi acoperite cu
soluri care au o textură argiloasă, infiltraţia se produce mai repede. Rocile mai puţin rezistente
la eroziune determină o fragmentare mai puternică a reliefului astfel încât scurgerea apelor pe
versanţii puternic înclinaţi se produce mai repede conducând la formarea unor viituri care
antrenează şi o mare cantitate de aluviuni în supensie.
Din punct de vedere morfometric aspectele caracteristice cele mai relevante pentru
influenţa scurgerii maxime sunt următoarele:
23
 - sectoare de râu cu pante longitudinale apreciabile (ex: pârâul Peleş - 195 0
00 );
- văi cu versanţi abrupţi în care panta bazinelor ajunge la valori foarte mari (ex: Azuga
– 250 m/Km);
- energie maximă a reliefului (1000 - 500 m);
- fragmentare maximă a reliefului (700 – 500 m);
- densitatea mare a reţelei hidrografice (circa 98 km/km2).
Din punct de vedere climatic importantă este existenţa unui anotimp rece prelungit în
care temperaturile scăzute împiedică topirea zăpezii şi deci apariţia viiturilor cu geneză nivală.
De asemenea ploile abundente din perioada de vară produse de circulaţia generală a maselor de
aer, dar amplificate de orografie, sunt un alt factor caracteristic care influenţează scurgerea
maximă.
Influenţa solului asupra proceselor de scurgere depinde de strcutura şi textura solurilor,
de panta versanţilor şi de intensitatea ploilor. Acesta au rol de tampon, fiind interfaţa dintre
precipitaţii şi scurgerea de versant.
La acesta se adaugă vegetaţia preponderent forestieră care moderează scurgerea pe
versant, favorizând infiltraţia.
Rezultanta combinării tuturor acestor factori este caracterul rapid al concentraţiei
scurgerii în văile principale şi duratele reduse de creştere şi totale ale viiturilor în bazinul
superior al râului Prahovei.
Activitatea umană asupra proceselor de scurgere s-a desfăşurat în decursul timpului
direct sau indirect, cu intesităţi diferite, în funcţie de posibilităţile tehnice ale fiecărei epoci
istorice.

12.2. Debite maxime

Prin debit (Q) înţelegem volumul de apă (l/s sau m3/s) care trece prin secţiunea
transversală a unui curs de apă într-o unitate de timp.
În regimul hidrologic al râurilor, scurgerea maximă corespunde, de regulă, perioadelor
cu ape mari şi este consecinţa alimentării bogate rezultate din topirea zăpezilor şi din
precipitaţiile abundente. Ea se poate produce şi în alte faze ale regimului, ca urmare a ploilor
torenţiale cu intensitate şi strat de apă mari. Alături de factorii climatici, o influenţă mai mare
sau mai mică la formarea scurgerii maxime o au: suprafaţa şi forma bazinului de recepţie, gradul
de umezire, temperatura şi permeabilitatea solului, vegetaţia, prezenţa unităţilor lacustre, unele
activităţi antropice (despăduriri, amenajări hidrotehnice etc.).

24
 Cele mai reprezentative elemente utilizate în studierea scurgerii maxime a unui
organism fluviatil sunt debitele maxime, pe baza cărora se calculează volumele maxime (Wmax),
straturile maxime (hmax), precum şi scurgerea specifică maximă (qmax). Un aspect important al
scurgerii maxime îl constituie viiturile.

12.2.1. Variaţia temporală a debitelor maxime

Pe baza unor criterii bine stabilite în sensul celor menţionate mai sus, au fost analizate
pentru calculul debitelor maxime un număr de 5 staţii la care au fost constituite şiruri de valori
ale debitelor maxime anuale şi lunare din anul punerii în funcţiune a staţiei şi până în anul 2007.
Precizăm că am utilizat şi datele de la staţia Câmpina care reprezintă staţia de închidere a
bazinul studiat pentru completarea domeniului de valabilitate al relaţiilor de sinteză privind
bazinul superior al Prahovei.

Variaţia multianuală a debitelor maxime

Studierea şirurilor de debite maxime anuale ne-a permis să constatăm că râul Prahova în
sectorul superior şi afluenţii săi din zona montană au prezentat de-a lungul perioadelor de
observaţii variaţii importante.
Pe baza criteriului mai sus amintit, au fost selecţionate pentru calculul debitelor maxime
în bazinul superior al Prahovei 3 posturi hidrometrice şi anume: S.H. Bisteni pe râul Valea
Cerbului, S.H. Azuga pe raul Azuga şi S.H. Câmpina pe raul Prahova.
Din analiza datelor din tabelul nr.7 se remarcă anii când s-au produs cele mai mari
debite (1969, 1975, 1981, 1988, 2001, 2005) şi anii 1976, 1986 şi 2002 când aceste debite au
avut pe ansamblul bazinului analizat valorile cele mai mici.

Tabelul nr.7
Debitele maxime anuale la principalele staţii hidrometrice din bazinul superior al râului
Prahova în perioada 1962-2007
Perioada Bazinul superior al râului Prahova
Râul Valea Cerbului – Râul Azuga – S.H Râul Prahova – S.H.
S.H. Buşteni Azuga Câmpina
1962 3.24 10.5 89.5
1963 3.52 15.6 126
1964 11.9 10.3 173
1965 5.21 13.5 129
1966 6.2 12.4 112
1967 3.64 12.2 181
25
 1968 6.22 11.3 38.8
1969 42.6 0 147
1970 4.26 13.8 168
1971 12.4 49 102
1972 11.4 22.6 162
1973 8.84 13.2 142
1974 10.1 26.4 145
1975 17.8 94 340
1976 2.47 7.84 65.5
1977 4.61 30.4 119
1978 9.3 19.3 70.8
1979 12.9 11.1 251
1980 5.98 15.6 253
1981 22.2 50.8 196
1982 6.26 18.4 96.5
1983 5.43 24.6 265
1984 10.3 53.8 134
1985 5.64 30.4 84.9
1986 2.88 13.9 38.1
1987 17.8 12.6 41.6
1988 17.8 74.6 369
1989 8.12 32 87
1990 6.13 29.4 141
1991 16.3 23.7 119
1992 6.2 23.7 52.6
1993 2.57 9.96 154
1994 6.91 27.5 65.5
1995 12.6 19.8 137
1996 12 26.3 81.1
1997 7.43 23.4 63.6
1998 14.3 23.4 79.9
1999 24.7 31.8 72.5
2000 3.65 23.4 38.2
2001 62.3 92.4 225
2002 1.03 4.65 53
2003 4.66 7.4 83.5
2004 8.09 23.6 67.4
2005 10.6 51.5 399
2006 8.33 12 86
2007 10.4 81.5 250
* După date INHGA

O studiere amănunţită indică unele diferenţieri teritoriale generate de condiţiile locale şi,
mai ales, de caracteristicile episoadelor pluviale.
Pe Prahova superioară cel mai mare debit maxim înregistrat până în prezent (debitul
maxim maximorum), rezultat din analiza şirurilor de date a fost de 399 m 3/s la staţia Câmpina, la
data de 12 iulie 2005, Pentru partea superioară a bazinului, viitura din iulie 2005, s-a manifestat

26
ca viitură istorică - cea mai mare înregistrată şi măsurată hidrometric în secţiunea de control de
la Câmpina.
De asemenea pe afluentul Valea Cerbului debitul maxim maximorum, înregistrat în
perioada 1958 - 2007 la postul hidrometric Buşteni, a fost de 62.3 m 3/s în data de .19 iunie
2001, pe când la staţia hidrometrică Poiana Ţapului în 2 iulie 1971 s-a atins un debit maxim de
165 m3/s, care are caracter şi de debit maxim maximorum.
Pentru bazinul afluentului Azuga cea mai mare viitură s-a produs în data de 2 iulie 1975
datorită unei ploi locale, concentrată aproape numai pe suprafaţa acestui bazin când la staţia
hidrometrică care controlează acest bazin s-au înregistrat 94 m3/s.
În ceea ce priveşte cele mai reduse debite maxime din perioadele de observaţii, acestea
au fost cuprinse pe râul Valea Cerbului între 1.03 m 3/s la S.H. Buşteni şi 4.65 m3/s la S.H.
Azuga de pe râul Azuga, pe când pe râul Prahova cele mai mici debite maxime au oscilat in
jurul valorii de 38 m3/s la S.H. Câmpina.
De asemenea variaţia debitelor la cele 3 staţii cu perioadă lungă de funcţionare poate fi
observată şi în următorul grafic.

Variatia debitelor maxime multianuale in bazinul superior al raului Prahova in perioada 1962-2007

450

400

350

300
Q (mc/s)

250

200

150

100

50

1962 1963 1964 1965 1966 1967 1968 1969 1970 19711972 1973 1974 1975 1976 1977 1978 1979 1980 19811982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990 19911992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 20012002 2003 2004 2005 2006 2007

S.H. Bus te ni S.H. Azuga S.H. Cam pina

Fig nr.4 Variaţia debitelor maxime multianuale în bazinul superior al râului Prahova în perioada 1962-
2007

Din analiza acestui grafic putem constata că la cele 3 staţii analizate, valorile mari ale
debitelor maxime au fost înregistrate cu o periodicitate de 1 la 5-6 ani.

Variaţia intraanuală a debitelor maxime

Pe parcursul unui an debitele maxime prezintă oscilaţii mai mari sau mai mici de la o
lună la alta, în funcţie îndeosebi, de particularităţile pluviometrice şi termice ale fiecărei luni.
27
 Analiza distribuţiei acestei scurgeri în timpul anului se remarcă prin debite maxime
produse în intervalul iunie – august datorită intensificării ploilor în această zonă, dar şi în luna
martie care apare pe fondul apelor mari de primăvară, rezultată din topirea zăpezilor suprapusă
cu ploile din acest anotimp.(fig nr.8) Se impune aici a preciza că scurgerea maximă nu este
similară cu perioada apelor mari care se caracterizează prin volume mari de apă ca urmare a
procesului de topire lentă a zăpezilor, suprapusă cu ploile delungă durată, dar cu intensitate
mică.
Această fază de regim nu are creşteri bruşte de debite şi se întinde pe intervale mai mari
de timp, care pot depăşi chiar şi 2 luni.

Variatia debitului maxim lunar in bazinul superior al raului Prahova

600
500
400
Q (mc/s)

300
200
100
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

S.H. Busteni S.H. Azuga S.H. Campina T (luni)

Fig nr.8 Variaţia debitelor maxime lunare anuale în bazinul superior al râului Prahova

Hidrograful debitelor m edii zilnice la S.H. Cam pina pe raul Prahova in anul 2005

90

80

70

60
Q (m c/s)

50

40

30

20

10

0
1- 1- 1- 1- 1- 1- 1- 1- 1- 1- 1- 1-
Jan Feb Mar Apr May Jun Jul Aug Se p Oct Nov De c

Anul 2005

Fig. Nr. 9 Hidrograful debitelor zilnice la S.H. Câmpina pe râul Prahova în anul 2005

28
 Din analiza acestui hidrograf putem constata că în anul 2005, considerat cel mai ploios
an, pentru partea superioară a bazinului râului Prahova, debite maxime au fost înregistrate la
sfârşitul primăverii şi în perioada iulie-septembrie ca urmare ca cantităţilor mari de precipitaţii
cazute la nivelul întregii ţări dar şi al bazinului analizat.

Frecventa lunara de producere a debitelor maxime in bazinul

superior al raului Prahova (1962-2007)
12
10
Numar cazuri

8
6
4
2
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
T (luni)
S.H.Busteni S.H. Azuga S.H. Campina

Fig nr. 10. Frecvenţa lunară de producere a debitelor maxime în bazinul superior al râului Prahova
(1962-2007)

Astfel, din analiza figurii nr. 10 se remarcă prezenţa debitelor maxime în anotimpul de
vară cu peste 40% din cazuri. Ca şi în cazul variaţiei debitelor maxime zilnice de la S.H.
Câmpina, din cursul unui an se constată că cele mai mari valori la nivelul întregului bazin
hidrografic analizat, s-au semnalat în lunile iunie – iulie – august în care precipitaţiile lichide
alimentează scurgerea. Scurgerea maximă cu cele mai reduse valori au loc în anotimpul de iarnă
– sub 10% din cazuri.
Se poate observa această frecvenţă lunară de producere a debitelor maxime şi în figurile
11 şi 12

29
 Frecventa lunara de producere a debitelor maxime la S.H. Busteni pe raul
Valea Cerbului (1962-2007)

12

10
Nu m ar caz u ri

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

S.H. Busteni Timp (luni)

Fig.nr 11 Frecvenţa lunară de producere a debitelor maxime la S.H.Buşteni pe râul Valea Cerbului (1962 – 2007)

Frecventa lunara de producere a debitelor maxime la S.H.

Azuga pe raul Azuga (1962-2007)
12
10
Numar cazuri

8
6
4
2
0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
S.H. Azuga T (luni)

Fig. nr. 12 Frecvenţa lunară de producere a debitelor maxime la S.H. azuga pe râul Azuga (1962.2007)

Cele mai mici debite maxime se produc în anotimpul de iarnă, în lunile decembrie –
ianuarie în cazul staţiilor Azuga, Buşteni pe râul Prahova şi Valea Cerbului, iar în lunile
ianuarie – februarie pentru staţiile Poiana Ţapului şi Câmpina. Datorită temperaturilor scăzute
precipitaţiile sub formă solidă nu pot alimenta scurgerea din reţeaua hidrografică.
Analiza frecvenţei apariţiei lunii cu cele mai mari debite din cei 46 ani de funcţionare a
staţiei Câmpina (fig. 13) evidenţiază câteva aspecte semnificative care pot fi generalizate pentru
întreg bazinul râului Prahova.

30
 Frecventa lunara de producere a debitelor maxime la
S.H.Campina pe raul Prahova (1962-2007)
12

10
Numar cazuri

0
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
S.H. Campina T (luni)

Fig nr. 13. Frecvenţa lunară de producere a debitelor maxime la S.H. Câmpina pe râul Prahova (1962-2007)

Astfel lunile iunie (11 cazuri cu o frecvenţă de 23.9 %) şi iulie (10 cazuri cu o frecvenţă
de 21.7 %) au cea mai mare frecvenţă de apariţie ca lunile cele mai mari debite din cei 46 ani de
studiu.
Semnificativ pentru bazinul Prahovei este faptul că apele mari nu s-au manifestat
niciodată excesiv în lunile de iarnă (noiembrie - decembrie) şi la un nivel foarte redus la
începutul primăverii (martie).
Predomină deci ca intervale secetoase cele ale lunilor de toamnă (septembrie –
octombrie) şi iarnă (decembrie – ianuarie) ceea ce are o semnificaţie deosebită pentru studiul
resurselor disponibile pentru irigaţii.

Debite maxime cu diverse probabilităţi de depăşire

Pentru determinarea debitelor maxime cu diverse probabilităţi de depăşire au fost
valorificate şirurile cronologice de valori de la 3 staţii hidrologice (Azuga pe râul Azuga,
Buşteni pe râul Valea Cerbului, Prahova pe râul Câmpina). Valorile de la staţia Buşteni pe râul
Prahova şi cele de la S.H Poiana Ţapului de pe râul Prahova nu au putut fi valorificate întrucât
şirurile de date este discontinu cu puţine valori înregistrate, ceea ce le face neconcludente pentru
calculul statistic.
Calculul statistic pentru determinarea debitelor maxime cu diferite probabilităţi, s-a
efectuat prin folosirea curbei de distribuţie tip Pearson III cu coeficienţi de variaţie (Cv) şi de
asimetrie (Cs) conform metodologiei aflată în vigoare în cadrul INHGA. În funcţie de datele
avute la dispoziţie, metoda de prelucrare statistică a fost diferită. Postul hidrometrci Câmpina a

31
putut fi valorificat pe baze directe pe o perioadă îndelungată.(fig. nr. 14). Calculul debitelor
maxine cu divese asigurări s-a efectuat ţinând seamă de geneză.
Curba de probabilitate a debitelor de apa maxime anuale la SH Campina R. Prahova 1962-2007

3
Q (m /s)
410

385

360

335

310

285

260

235

210

185

160

135

110

85

60

35
0,01 0,1 1 5 10 20 30 40 50 60 70 80 90 95 99 99,9 99,99
Qmin.a P III (Cs=2.7Cv) p (%)

Fig. nr. 14. Curba de probabilitate empirică a debitelor maxime anuale la S.H. Câmpina pe râul Prahova

Atribuirea probabilităţilor de apariţie a unui debit maxim din şir s-a făcut cu formula

m
p%   100 în care „m” este numărul curent al debitelor din şir, iar “n” numărul total al
n 1
acestora.
Rezultatele calculelor statistice efectuate la cele 3 staţii din bazinul superior al râului
Prahova, staţii care au putut fi valorificate pentru astfel de calcule în domeniul scurgerii
maxime, sunt prezentate în tabelul nr. 8. Sunt redate debitele corespunzătoare probabilităţilor
uzuale pentru scurgerea maximă exprimată în m3/s.

Tabel nr. 8
Debite maxime cu diverse probabilităţi de depăşire la staţiile hidrometrice din bazinul superior al râului
Prahova

Nr. Raul Statia L F Hm 0.1 0.5 1 3 5 10

crt. hidrometrica (km) (km2) (m) % % % % % %
1. Azuga Azuga 3,3 83 1364 183 133 112 80 65 46
2. Valea Cerbului Busteni 1 26 1530 103 72 59 41 31 20
3. Prahova Campina 124 476 1106 690 491 405 284 222 152
*După datele INHGA

32
 12.2.2. Variabilitatea spaţială a debitelor maxime
Prahova în sectorul său superior până la Comarnic are o suprafaţă totală de 374 km 2. Pe
această suprafaţă aşa cum s-a văzut anterior scurgerea maximă se produce sub forma viiturilor
de vară cu parcurs rapid cu debite însemnate dar cu volume reduse.
Prahova în cursul său superior are un bazin asimetric în care versantul său drept dinspre
Bucegi este mai abrupt şi deci de aici scurgerea se va efectua mai rapid şi mai concentrat în
comparaţie cu versantul stâng dinspre Gârbova.
Debitele maxime cu probabilitatea de 1% (Qmax 1%) calculate pentru cele 3 staţii
hidrometrice au permis întocmirea unei relaţii de sinteză unice pentru întreg bazinul superior al
Prahovei, relaţie prezentată în figura nr. 18.
Relaţia de tipul q1% - f (F) relevă valorile apreciabile ale scurgerii maxime specifice din
bazinul superior al Prahovei. Astfel pentru suprafeţe foarte mici de circa 1 km2 scurgerea
specifică ajunge la valori de 18 000 l/s*km2 iar pentru suprafeţe în jurul a 100 km2 aceasta se
reduce la 2500 l/s*km2. Asemenea valori ale scurgerii maxime specifice sunt printre cele mai
mari din ţară.

3.5

3
log q1%

2.5

1.5

0.5

0
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
log (F+1)
S.h. A zuga pe r. A zuga S.h. B usteni pe r. Valea cerbului

S.h. C ampina pe r. P rahova

Fig 18. Bazinul superior al râului Prahova. Relaţia de sinteză q1% - f[log(F+1)]

12. 3. Volumele maxime

Volumul maxim este legat de unda de viitură fiind după debitul maxim al doilea element
semnificativ al unei viituri.
Ca şi în cazul debitelor maxime volumele pot fi exprimate statistic sub forma valorilor
corespunzătoare diferitelor probabilităţi de depăşire funcţie de diferite intervale de timp.

33
 În vederea realizării diverselor construcţii privind protecţia împotriva inundaţiilor se
impune cunoaşterea volumelor maxime cu probabilităţile de depăşire de 0,1%, 0,5%, 1%, 2%,
5% şi 10% pentru diferite intervale de timp (de obicei 2, 5, 10,20, 30 şi 60 de zile).
Aceste volume au fost calculate pe baza valorificării şirurilor de debite cu lungimi de
peste 30 de ani, obţinute prin măsurători directe şi prin utilizarea curbei de distribuţie Pearson
III
Prahova superioară fiind un râu de munte cu o suprafaţă de bazin redusă, durata totală
medie a viiturilor nu depăşeşte 2 zile (s.h. Poiana Ţapului – Tt = 44 ore).
Studierea viiturilor care se produc pe cursul superior al Prahovei a arătat că marea
majoritate apar sub formă de viituri singulare.
Pentru aceste viituri s-au calculat volumele corespunzătoare undelor singulare sintetice
corespunzătoare debitelor de vârf cu diverse probabilităţi şi pentru duratele medii caracteristice
fiecărei staţii hidrometrice în parte.
Volumele rezultate din calcul sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 9
Râul Staţia F Hmed Wmax p% (106 m3)
hidrometrică (km2) (m) 0,1 0,5 1 2 5 10
Azuga Azuga 83 1364 12,5 8,9 7,3 5,68 3,9 2,6
Valea Buşteni 26 1530 3,8 2,7 2,19 1,68 1,18 0,84
Cerbului
Prahova Poiana Ţapului 204 1362 25,2 18,0 14,7 11,6 8,08 5,46
*După datele INHGA

12.4. Viiturile

Viiturile, considerate riscuri naturale sau hazarde, în funcţie de efectele lor, pot deveni
dezastre sau catastrofe care provoacă dezechilibre mai mari sau mai mici în funcţionalitatea
sistemelor geografice. (I. Zăvoianu, Ş. Dragomirescu, 1994). În aceste condiţii, specialiştii din
domeniul hidrologiei caută să cunoască caracteristicile viiturilor pentru evitarea efectelor
negative.
Geneza viiturilor din bazinul hidrografic studiat este legată în primul rând de regimul
precipitaţiilor. Marea lor majoritate s-a produs ca urmare a ploilor torenţiale cu intensitate mare
(viituri pluviale), în timp ce viiturile pluvio-nivale şi nivale au o frecvenţă mai mică.
Astfel putem spune că cele mai multe viituri s-au produs în perioada de primăvară-vară,
adică lunile mai – august când cantitatea mare de precipitaţii a determinat formarea apelor mari
pe râuri.

34
 Producerea viiturilor şi caracteristicile lor au fost determinate, alături de precipitaţii, şi
de alţi factori cum sunt: permeabilitatea, gradul de umiditate şi temperatura solului, vegetaţia,
pantele albiilor şi ale versanţilor, forma şi suprafaţa bazinelor de recepţie (L. Zaharia, 1999).
Cele mai importante viituri din bazinul superior al râului Prahova şi distribuţia lor în
timp sunt prezentate în tabelul nr. 10.
Pe afluentul Azuga o viitură de o deosebită amploare a avut loc la 2 iulie 1975 când s-a
înregistrat debitul de 94 m3/s. Tot în aceeaşi zi în aval s-au atins

Tabel nr. 10
Principalele viituri din bazinul superior al Prahovei

Râul Staţia hidrometrică Data producerii Qmax m3/s

2 iulie 1975 94,0
Azuga Azuga 11 septembrie 2001 92,4
23 martie 2007 81,5
19 iunie 2001 62,3
Valea Cerbului Buşteni 17 iulie 1988 54,2
13 august 1999 24,7
11 septembrie 2001 123
Prahova Buşteni 23 martie 2007 102
7 iulie 1994 75,4
2 iulie 1971 165
Prahova Poiana Ţapului 18 iulie 1969 154
19 iulie 1981 153
12 iulie 2005 399
Prahova Câmpina 17 iulie 1988 369
23 iunie 1983 265
*După datele INHGA

debite maxime de 17,8 m3/s la postul Buşteni pe Valea Cerbului, 62,3 m3/s la Poiana Ţapului
culminând cu 340 m3/s la Câmpina (Fig. 15, 16 şi 17).
Astfel se remarcă din analiza datelor că debitul maxim în bazinul studiat a fost de 165
m3/s la Poiana Ţapului (2 iulie 1971) În schimb pe afluentul Azuga debitul maxim a fost de 4
m3/s în anul 1975.
S-au mai înregistrat la postul Azuga la 11 septembrie 2001 şi 23 martie 2007 debite de
92,4 m3/s respectiv 81,5 m3/s iar pe afluentul de dreapta, Valea Cerbului debite maxime de 54,2
m3/s (17 iulie 1988) şi 24,7 m3/s la 17 iunie 1977.
Pe Prahova s-au înregistrat debite maxime la staţia hidrometrică Buşteni de 123 m 3/s (11
septembrie 2001) şi 102 m3/s (23 martie 2007) iar la Poiana Ţapului valori de 165 m 3/s şi 154
m3/s în zilele de 2 iulie 1971 şi 18 iulie 1969.

35
 În ceea ce priveşte analiza viiturilor în timpul anului din cele 17 cazuri existente rezultă
că majoritatea s-au produs în anotimpul de vară, una singură producându-se iarna şi tot una
primăvara.
Absenţa viiturilor iarna se datorează temperaturilor scăzute care fac ca precipitaţiile să
fie sub formă solidă şi care nu permit topirea zăpezilor, ci favorizează producerea fenomenelor
de îngheţ.

Viitura din 19 iunie 2001 S.H. Busteni pe raul Valea Viitura din 02 iulie 1975 la S.H. Azuga pe raul
Cerbului Azuga
Q (mc/s) H(cm) H(cm)
Q (mc/s)
70 230
100 210
60 190
200
80
50
170
170
60 150
40
140
130
30 40 110
110 90
20 20
70
80
10
0 50
0 50

T (zile)
T (zile)
Q (m3/s) H (cm)
Q (m3/s) H (cm)

Fig. nr 15. Viitura de pe Valea Cerbului Fig. nr. 16 Viitura de pe Azuga

Viitura din 12 iulie 2005 la S.H. Campina pe raul

Q (mc/s) Prahova
H(cm)
450

400 380

350 350

300 320
250
290
200
260
150
230
100

50 200

0 170

T (zile)
Q (m3/s) H (cm)

Fig. nr. 17 Viitura de pe Prahova

36
 12.4.2. Elementele caracteristice ale undelor de viitură.

De o deosebită importanţă şi cu implicaţii practice majore este cunoaşterea elementelor

caracteristice ale undelor de viitură, care prin prelucrarea statistică să permită evaluări
cantitative asupra evenimentelor hidrologice potenţiale de această natură.
Elementele caracteristice ale undelor de viitură sunt influenţate într-o măsură
considerabilă de factorii spaţiali ai bazinului şi reţelei hidrografice, îndeosebi de lungimile şi
pantele cursurilor de apă, altitudinea si panta medie a bazinului de recepţie.(tabelul nr. 11).
Unda de viitură este definită nu numai de debitul său de vârf ci şi de alte elemente
caracteristice a căror cunoaştere este importantă pentru practică. Acestea sunt: durata totală a
viiturii (Tt), durata de creştere (Tcr), durata de scădere (Ts), coeficientul de formă (γ), volumul
de apă scurs (W) şi statul scurs (h) corespunzător acestui volum.
Toate elementele menţionate se referă la undele de viitură singulare (monoundice), cu un
singur vârf principal la care se mai pot adăuga şi vârfuri suplimentare neesenţiale.
Caracteristice pentru bazinul studiat sunt viiturile singulare care au dat şi cele mai mari
debite de până acum.
În bazinul superior al râului Prahova studiul elementelor caracteristice s-a putut face în
bune condiţii la un număr de 3 staţii la care anterior se calculase şi debitele maxime de diverse
asigurări, după cum se observă şi în tabelul nr. 11.

Tabel nr. 11
Elementele caracteristice medii ale undelor singulare de viitură in bazinul superior al râului
Prahova

Nr Raul Statia Tt Tc γ
hidrometrica (ore) (ore)
1 Azuga Azuga 41 9 0,22
2 Valea Cerbului Buşteni 26 5 0,18
3 Prahova Câmpina 60 13 0,31
*După datele INHGA

12.4.2. Viiturile din bazinul superior al râului Prahova în anul 2005

Din punct de vedere hidrologic, anul 2005 s-a caracterizat prin debite deosebit de mari,
care au determinat frecvente depăşiri ale cotelor de inundaţie începând cu luna februarie.

37
 Cele mai importante inundaţii s-au înregistrat în intervalul aprilie-august 2005, când s-au
produs viituri însemnate pe majoritatea râurilor, printre care şi Prahova superioară, unele cu
debite istorice, care au cuprins areale extinse şi au produs pierderi de vieţi omeneşti şi pagube
materiale importante. Viiturile produse din cauza cantităţilor excepţionale de precipitaţii
înregistrate au totalizat cantităţi de 150-300 mm la nivelul fiecarei luni şi au căzut în general
concentrat, pe scurte perioade de timp, având de cele mai multe ori un pronunţat caracter
torenţial. După un lung interval de timp în care inundaţiile au afecat cam întreaga ţară în luna
mai acestea au reapărut pe cursurile de apă din zona piemonturilor sudice - pe Prahova,
Teleajen, Slănic şi Bâsca Mică - zonă caracterizată prin ape mari de primavară.
Cauza principală a producerii viiturii, a format-o ploile abundente căzute în zilele de 1 –
11 iulie 2005 pe aproape întreaga suprafaţă a bazinului superior al râului Prahova,
Datele referitoare la cantitatea de precipitaţii căzută în luna iulie 2005 sunt prezentate şi
în tabelul nr.12
Tabel nr. 12
Precipitaţiile înregistrate în intervalul 1-31 iulie 2005 în bazinul superior al râului Prahova

Parametrul               Timpul (zile)            

  1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
Precipitatii (mm) 29.1 35.5 20.8 7.23 8.5 7 8.4 1.8 18.2 3.95 2.7 59.4 6.95 4.275 2.9 1.83
    Timpul (zile)  
  17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31  
Precipitatii (mm) 2.7   7.4 8 5.53 3.27 7.35 13.8 0.3 4.9 3.8   0.4   16.6  

Ploaia care a generat viitura a fost precedată de o perioadă îndelungată bogată în

precipitaţii, astfel că solul era saturat de apă.
Toate acestea au accentuat într-o oarecare măsură efectul distrugător al viiturii, multe din
distrugeri fiind provocate în cadrul perimetrul intravilan al satelor şi datorită obturării unor
poduri sau a subdimensionării unor canale de scurgere a torenţilor.
Privind caracteristicile evoluţiei hidrologice din anul 2005 putem spune următoarele:
- viiturile din 2005 s-au desfăşurat pe intervalul a 5-7 luni (martie – septembrie)
afectând cea mai mare parte a reţelei hidrografice corespunzătoare baznului superior
al râului Prahova dar şi a întregii ţări.
- Prin amploarea şi prin arealul pe care s-a manifestat, fenomenul descris poate fi
considerat ca excepţional, depăşind local ca amploare viiturile anterioare.
- Viiturile anterioare, dintre care se detaşează cele din anii 1970, 1972, 1975 şi 1991,
s-au desfăşurat pe areale mai restrânse, chiar dacă pentru anumite râuri au avut
parametrii mai mari decât cei ai viiturii din 2005.

38
 - Pe cursul superior al Prahovei debitele maxime ale viiturii din 2005 a fost cel mai
mare din şirul cronologic al debitelor maxime anuale înregistrat la S.H. Câmpina,
având caracter de viitură istorică.
Referitor la situaţia României se conturează, din partea specialiştilor două poziţii
fundamentale. Prima (susţinută de: dr. Ion Sandu, prof. Mircea Dutu s.a.), care consideră că
inundaţiile din acest an se încadrează printre primele semne evidente ale schimbărilor climatice
la nivelul României. Această concluzie este susţinută şi de caracteristicile relevate de analizele
pertinente: caracterul excepţional, de viituri istorice şi faptul că inundaţiile din 2005 au avut cea
mai mare durată în timp (aprilie-septembrie), fiind comparabile cu cele din 1615 (când a plouat
zi şi noapte în perioada 22 mai-26 iulie), 1618 (iunie-iulie) sau 1831 (mai-septembrie). Secunda
(promovată de prof. Ecaterina Ion-Bordei, dr. Roxana Bojariu), apreciază căa evenimentele
extreme meteorologice din 2005 nu pot fi puse în relaţie directă cu schimbarea climei; adăugate
însă şirului de observaţii din ultimele decenii, ele sunt în accord cu tendinţa de accentuare a
caracterului extrem al fenomenelor meteorologice.

12.5. Comparaţie între viiturile istorice şi cele produse în anul 2005.

Pentru majoritatea bazinelor hidrografice viiturile produse în anul 2005 au avut caracter
de viituri istorice, caracter justificat de valoarea principalilor parametrii ai undelor de viitură,
respectiv debitele de vârf şi volumele scurse.
Pentru a ilustra dimensiunile acestor parametrii au fost analizate staţiile reperezentative
din bazinul superior al râului Prahova, staţii la care sunt prezentate comparativ debitele maxime
şi volumele viiturii din 2005 şi ai celei mai mari viituri anterioare.
Pentru aprecierea cât mai concludentă a viiturii s-au calculat probabilităţile de depăşire
corespunzătoare debitelor maxime înregistrate în 2005 şi a celor din perioada anterioară.
Inundaţiile produse pe cursurile râurilor din cadrul bazinului superior al râului Prahova
constituie un fenomen natural frecvent.
O analiză a viiturilor produse în acest spaţiu pe un interval de aproape 40 de ani relevă
că periodicitatea inundaţiilor majore este de circa 10 ani, existând cazuri când aceste fenomene
se produc la intervale de numai caţiva ani. Un exemplu concludent îl reprezintă viiturile care s-
au produs în anul 2001 şi s-au repetat în 2005.
Datele istorice atestă producerea câtorva inundaţii catastrofale care au influenţat puternic
viaţa economică în această zonă.
În ordinea cronologică principalele viituri care au avut loc în spaţiul hidrografic al
bazinului superior al râului Prahova la staţia hidrometrică Câmpina sunt următoarele:
39
- 1983 - luna iulie – cea mai mare viitură excepţională din secolul XX, a avut un debit
de vârf de 265m3/s
- 1988 - luna iulie - viitură excepţională cu un debit de vârf de 369 m3/s, cu un timp de
- 2005 - luna iulie – cea mai mare viitură din secolul XXI şi prima viitură majoră
înregistrată la staţiile hidrometrice din bazinul hidrografic Prahova. A fost înregistrat
cel mai mare debit de vârf (366 m3/s) care constituie până astazi prima valoare din
- sirul cronologic al debitelor maxime.

40
 Concluzii

Bazinul superior al râului Prahova este un bazin montan tipic în care marea variatete a
condiţiilor geologice, geomorfologice, climatice, fitologice şi edafice, precum şi influenţa
factrorului antropic sunt factorii determinanţi în modelarea scurgerii maxime.
Viiturile şi apele mari, formele sub care se exprimă scurgerea maximă, au loc de obicei
vara sau la sfârşitul primăverii şi foarte rar iarna.
Regimul scurgerii în bazinul superior al râului Prahova este marcat de o mare
variabilitate în timp.
Debitele maxime pot varia într-un an secetos între 38.1 m 3/s şi peste 399 m3/s într-un an
exceiv de ploios cum a fost anul 2005 la staţia Câmpina, staţia de închidere a acestui bazin. La
celelalte staţii analizate această variaţie este cuprinsă între 1.03 m3/s – 62.3 m3/s pentru staţia
hidrometrică Buşteni de pe râul Valea Cerbului şi între 7.04 m3/s -165 m3/s la staţia
hidrometrică Azuga de pe râul Azuga.
Pe parcursul unui an debitele maxime prezintă oscilaţii mai mari sau mai mici de la o
lună la alta, în funcţie de particularităţile pluviometrice şi termice ale fiecărei luni.
Din analiza distribuţiei acestei scurgerii în timpul unui an, se remarcă că aceste debite
maxime au fost produse în intervalul iunie-august, datorită intensificării ploilor în această zonă,
(la care se adaugă şi particularităţile fizico-geografice ale zonei) dar şi în luna martie când
aceste debite apar pe fondul apelor mari de primăvară, rezultată din topirea zăpezilor suprapusă
cu cantitatea pluviometrică specifică acestui anotimp.
Astfel lunile iunie (11 cazuri cu o frecvenţă de 23.9 %) şi iulie (10 cazuri cu o frecvenţă
de 21.7 %) au cea mai mare frecvenţă de apariţie în cea ce privesc debitele maxime din cei 46
ani de studiu.
Semnificativ pentru bazinul Prahovei este faptul că apele mari nu s-au manifestat
niciodată excesiv în lunile de iarnă (noiembrie - decembrie) şi la un nivel foarte redus la
începutul primăverii (martie).
În urma studiului asupra bazinului superior al râului Prahova, putem spune că scurgerea
maximă se produce sub forma viiturilor de vară cu parcurs rapid cu debite însemnate dar cu
volume reduse.
După cum s-a mai spus, cauzele producerii acestor viituri sunt precipitaţiile abundente
căzute într-un timp scurt, configuraţia generală a terenului, pâraiele cu albii mici şi strangulate
(mai ales în zona montană a bazinului) care nu puteau transporta marea cantitate de apă scursă,
la care se adaugă şi influenţa antropică.

41
 Datorită pantelor mari, concentrarea scurgerii în văi se produce rapid, conducând uneori
la formarea unor viituri catastrofale cum a fost cea din iulie 1988 sau cea mai recentă din anul
2005.
Topirea zăpezii de obicei se produce lent contribuind în mică măsură la formarea
viiturilor şi apelor mari.
Volumele scurse la viituri nu au valori mari, datorită duratelor de concentrare şi totale
relativ reduse ale acestora.
Viteza de parcurgere este însă foarte mare, datorită pantei longitudinale accentuate, ceea
ce are ca efect creşterea volumului de aluviuni târâte şi modificarea profilului transversal al
albiei, în special pe sectorul de la ieşirea din munte.
De o deosebită importanţă şi cu implicaţii practice majore este cunoaşterea elementelor
caracteristice ale undelor de viitură, care prin prelucrarea statistică să permită evaluări
cantitative asupra evenimentelor hidrologice potenţiale de această natură. În funcţie de aceste
elemente unele viituri din bazinul superior al rîului Prahova pot fi incluse în caegoria viiturilor
rapide după timpul redus de creştere (5-9 ore), viituri ale căror consecinţe au de cele mai multe
ori efecte distrugătoare combinate cu pierderi de vieţi omeneşti.
Analizând caracteristicile viiturilor “istorice” care s-au manifestat în spaţiul hidrografic
Prahova se pot desprinde următoarele concluzii:
- toate viiturile semnificative s-au produs în perioada de vară fiind generate în
principal de ploi abundente,
- repartizarea precipitaţiilor arată o concentrare a acestora în zona montană şi cea
colinară.
Deşi pentru România nu s-au făcut încă estimări privind pierderile social-economice
cauzate de schimbările climatice, există argumente care consideră că tendinţele vor fi similare
cu cele de pe plan mondial. Este necesară o cercetare aprofundată privind pierderile potenţiale
pe domenii şi grad de risc pentru adoptarea măsurilor de combatere, integrate efortului UE.

42
 Bibliografie:

BOGDAN, OCTAVIA (1980 b), Potenţialul climatic al Bărăganului, Edit. Academiei,

Bucureşti.
BORDEI, I. N. (1980), Influenţa curburii asupra circulaţiei atmosferei, Rezum. tezei de
doctorat, Bucureşti.
BORDEI, I.N. (1988), Fenomenele meteoclimatice induse de configuratia Carpatilor in
Campia Romana, Edit. Academiei, Bucuresti.
CADERE, R., AVRAMESCU, E., TOMESCU, G., RADULESCU, M., ROSESCU, E.,
CONSTANTINESCU, T., SIMIONESCU, N., SERBANESCU, L., PASCANU,G.,(1964), Studiu
hidrologic de sinteza pentru teritoriul R.P.R. Studii de hidrologie, III,ISCH, Bucuresti.
CANTEMIR, D (1978), Descrierea Moldovei,Edit. Ion Creangă, Bucureşti.
CALINESCU, R. (sub. red)(1969), Biogeografia Romaniei, Edit. Stiintifica Bucuresti.
CINETI, A. (1980), Resursele de apa subterane ale Romaniei, Ed. Tehnica
CIOACĂ, A. (1985), Consideraţii asupra reliefului structural din Subcarpaţii Vrancei,
SCGGG, ser. geogr., XXXII, Bucureşti.
COSTIN MIRON (1677), Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei
COTEŢ P. (1973 ), Geomorfologia României, Editura Tehnică Bucureşti.
DIACONU, C. (1978) Hidrologie şi hidraulică, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti.
DINU, MIHAELA,CIOACĂ, A. (1987), Morfotectonica Subcarpaţilor Vâlcii şi Vrancei, Lucr.
sem. “Dimitrie Cantemir”, 7 (1986), Univ. “Al.Ioan Cuza”, Iaşi
FLOREA N., MUNTEANU I., RAPPAPORT C., OPRIŞ M. (19680 – Geografia solurilor
României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
IELENICz, M. (1984 a), Modelarea actuală în Carpaţii de Curbură, Terra 2, Bucureşti.
NICULESCU, Gh., VELCEA, I.,(1973), Judeţul Prahova, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti
MARTONNE, EMM. de (1902), La Vallachie. Essai de morphologie geographique, Paris
MARTONNE, EMM. de (1907), Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de
Tansylvanie, Revue de geographie annuelle,tom I, Paris
MARTONNE EMM. de (1981-1985) – Lucrări geografice despre România, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti
MATEESCU, ŞT. (1927), Cercetări geologice în zona externă a curburii sud – estice a
Carpaţilor, An. Inst. geol. Rom, XII, Bucureşti.
MIHĂILESCU V. (1963), Carpaţii sud – estici, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
MIHĂILESCU, V. (1969), Câteva caracteristici ale climei Vrancei, MHGA, 1, Bucureşti

43
 MIŢĂ, P. (1969), Temperatura apei şi formele de îngheţ pe cursurile de apă din România,
Studii şi cercetări de hidrologie, 54, INH, Bucureşti
PASCU, M. (1983), Apele subterane din România, Ed. Tehnică, Bucureşti.
PAUCĂ, M. (1942), Asupra reţelei hidrografice şi morfologiei regiunii de la curbura de sud-
est a Carpaţilor, Rev.geogr.rRom, An V, fasc I-II, Bucureşti.
POPP, N. (1935), Din morfologia Carpaţilor cu privire specială asupra zonei subcarpatice,
BSRG, LIV, Bucureşti.
PIŞOTA, I. , LILIANA ZAHARIA (2001), Hidrologie, Editura Universitară, Bucureşti
ZAHARIA LILIANA (1999), Resursele de apă din bazinul râului Putna, Studiu de hidrologie,
Editura Universităţii, Bucureşti
ZĂVOIANU, I. (1978), Morometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei, Bucureşti.
UJVARI, I. (1972), Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
*** (1966) Studii de Hidrologie XVI Monografia hidrologica a bazinului hidrohrafic al raului
Ialomita, Bucuresti
***(1971) Râurile României, Monografie hidrologică, Bucureşti
***(1972), Atlasul cadastrului apelor din România, Vol III, INH, Bucureşti
*** (1983, 1987, 1992, 2005), Geografia României,vol I, III, IV, V, Ed. Academiei, Bucureşti
***(1992) Atlasul cadastrului apelor din România, Partea I şi II, AQUAPROIECT., Bucureşti
***(1997) Instrucţiuni pentru calculul debitelor maxime în bazine mari, INMH, Bucureşti

44