Psihopedagogia comportamentului

deviant

Cazacu Ioana Andreea

Grupa 201
 Psihopedagogia comportamentului deviant

Devianța este definită ca fiind un tip de comportament care iese din

normele admise de societate sau un comportament care este caracterizat de o
distanțare semnificativă de la normele societății.

Aceasta a fost definită de sociologi ca fiind un ansamblu al

comportamentelor împotriva normelor bine definite de conduită sau a ordinii
instituționale, care amenință echilibrul sistemului social.

Norma este o judecată de valoare în legătură cu comportamentul adecvat într-

o situație. Aceasta are rolul de a asigura o organizare a societății pe o bază
raționalăprin stabilirea legimității unor acțiuni sau conduite ale membrilor
societății (E. Durkheim).

Orice societate funcționează după o serie de norme: prescriptive (le

indică membrilor societății ce trebuie să facă) sau proscriptive (ceea ce nu
trebuie să facă); formale (exemplu normele juridice) sau informale (reguli
nescrise ale interacționării indivizilor); generale (pentru toți membrii) sau
specifice (pentru un anumit grup din societate).

Conformitatea este un alt element al devianței. Se definește prin

compatibilitatea comportamentului cu norma. Aceasta este generată de
presiunea societății de a respecta normele cât și faptul că încălcarea acestora
poate duce la sancțiuni.

Devianța este analizată și interpretată în mai multe modalități. Cristina

Neamțu (2003, p. 18) consideră că principalele criterii care stau la baza acestor
analize sunt:
- criteriul statistic ce evidențiază faptul că atât devianța cât şi normalitatea
vehiculează un sens statistic („devianța în sens sociologic se aseamănă cu
devianța în sensul statistic de abatere de la tendința centrală a unui grup”).
Astfel, conform orientării interacționiste, societatea este cea care creează
devianța pentru că stabileşte şi impune norme prin care stabileşte gradul de
libertate individuală în cadrul acestor norme. Acceptând ca „normale”
practicile şi conduitele curente şi ca „anormale”, „deviante” conduitele
întâmplătoare, cu o mai mică frecvență, s-a impus ideea că intensitatea
devianței va fi invers proporțională cu frecvența sa. În consecință, cu cât un act
considerat inițial ca deviant datorită rarității sale va căpăta o mai mare
amploare, cu atât va părea mai puțin condamnabil şi va fi mai rar etichetat ca
deviant.

- criteriul normativ este cel mai des utilizat într-o analiză a comportamentelor
deviante şi porneşte de la ideea că devianța este, în orice situație, o abatere de
la norma socială, o încălcare a acestora. Caracteristica de „comportament
deviant” este, în acest caz, atribuită individului de către normele sociale care
stabilesc foarte precis ce este dezirabil sau indezirabil, normal sau deviant şi nu
de o anumită trăsătură a personalității sale.

- criteriul magnitudinii şi gravității actului comportamental ce defineşte ca

deviante numai conduitele care se abat semnificativ de la expectanŃele
normative considerate periculoase. De cele mai multe ori, normele nu se referă
strict la un anumit comportament, ci la o clasă de comportamente considerate
ca fiind dezirabile sau indezirabile (şi deci, interzise). În aceste condiții se
creează un anumit prag de toleranță socială a grupului în raport cu aprecierea
unui comportament ca fiind normal sau, dimpotrivă, deviant. Mărimea acestui
prag depinde, desigur, de existența unui anumit consens în cadrul grupului cu
privire la norma respectivă sau de însemnătatea respectării acesteia pentru
asigurarea stabilității grupului, pentru îndeplinirea obiectivelor majore ale
acestuia. De aceea „devianța nu se referă la orice variație înconduite, ci la
variații care se situează în afara câmpului conduitelor tolerate în mod

curent în grup pentru o normă sau alta” (Ştefan Boncu, 2000, p. 30).

- criteriul reacției sociale consideră că devianța apare în legătură cu

intensitatea reacției emoționale a membrilor unei anumite comunități în
raport cu o anumită conduită neconformistă. În acest caz, devianța nu ar fi o
stare de fapt, ci un „proces decizional” prin care membrii unui grup
caracterizează comportamentul individului ca fiind deviant

dacă acesta se diferențiază net de comportamentul celorlalți membri ai

grupului.

- criteriul medical care vizează abaterea de la normele sociale a unor indivizi

datorită unor deficiențe de ordin fizic şi psihic care le influențează
comportamentul.

Devianța școlară este un fenomen care se prezintă în mai multe forme și

cu semnificații diferite celor care îl pun în evidență: părinții îl percep ca fiind
tragic și spectaculos, profesorii ca o situație extremă în care autoritatea lor a
fost depășită iar elevii îl văd ca pe o situație limită.

Devianța școlară este analizată prin prisma unor concepte: absenteismul

școlar, abandonul școlar, violența școlară sau delicvența juvenilă. Calitatea
învățământului în instituțiile școlare în care au apărut aceste probleme a fost
afectată într-un mod serios.
Bibliografie

David Eugen- Devianța școlară