LA STEAUA REFERAT

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane. Prin tot ce a creeat, el a produs un
efect de modelare,profund si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol,sa evolueze raportat la
genul sau de poezie.

Poezia"La steaua" explica printr-un mecanism cosmic,elucidat de stiinta moderna,disparitia iubirii,

avand ca tema de baza "filozofia vietii",iar ca idee,"valoarea existentiala a omului in raport cu
dimensiunea temporala". Comparatia alegorica a sentimentului de dragoste cu un fenomen ale
mecanicii cosmice, produce nostalgia contemplarii spatiilor astrale.

"La steaua care a rasarit

E-o cale atit de lunga,

Ca mii de ani i-au trebuit,

Luminii, sa ne-ajunga".

Poetul figureaza marile translatii din spatiu cosmic, in contaratimp cu perceptia umana limitata. Care
poate intelege numai consecintele vizibile, nu cauzalitatea deplina a fenomenelor, inclusiv ale
trairilor umane.

"Poate de mult s-a stins in drum

In departari albastre,

Dar raza ei abia acum

Lucii vederii noastre".

Maretia unei iubiri trecute,neantelese aduce durerea tulburatoare al unui spectacol cosmic asezat
sub semnul paradoxului.

Icoana stelei ce-a murit

Incet pe cer se suie:

Era pe cand nu s-a zarit,

Azi o vedem si nu e".

Amorul,ca steaua ce intre timp s-a stins,imaginea primita fiind numai a unui spatiu mort,ce se supune
acelorasi legi transcendentale. Iubirea sentiment de origine divina, emanatie a unui eros extins. In
scara cosmica, poate trimite in lumea de jos, numai reflectarea tarzie a unui amintiri.

"Tot astfel cand al nostru dor

Pierii in noapte-adanca,

Lumina stinsului amor

Ne urmareste inca".

Starea de spirit al eului liric este cuprinsa de sentimente profunde de cugetare,asupra problemelor
existentiale, intr-o motivare a sensului existentei. Sugestia universului identic,se bazeaza in primul
rand pe motivul"stelei"si al"luminii",care semnifica acel corp ceresc supus la meditatie in pofida
problemelor existentiale.

Poezia include deasemenea o gama variata de figuri de stil,care o alcatuiesc intr-un limbaj poetic mai
universal. Metafora "Icoana stelei"reprezinta in imaginatia poetului fata sfanta si divina a stelei ce
invaluie un sir de ghinduri lumesti. Simbolizeaza ceva Dumnezeesc,unde icoana este semnul
paradoxal,facandu-si loc in durerea tulburatoare a spatiului cosmic.Iubirea fiind un sentiment de
origine sacra,care daca se stinge lasa intunerec,un spatiu mort. Datorita acestor elemente in
totalitate a sentimentelor meditative, poezia"La steaua" se inscrie in genul liric deoarece este
construita in straturi profunde ale sufletului eului liric si al ghandirii umane, unde se dau explicatii a
unor experiente intelectuale fundamentale,in legatura cu temele universului si al vietii.

Avand 4 strofe a cate 4 versuri cu un ritm iambic si o rima incrucisata este bazata pe comparatia
intre personalitatea iubirii umane si evolutia stelara.

Comentariu literar la poezia

“La steaua “ de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii romane. Prin tot ce a creeat, el a produs un
efect de modelare profound si de durata. A facut ca toata poezia acestui secol sa evolueze sub
auspiciile genului sau.

Cunoscuta poezie filozofica “ La steaua “ explica printr-un mecaanism cosmic elucidate de stiinta
moderna si disparitia iubirii, avind tema de baza “ filozofia vietii” iar idea “ valoarea existentiala a
omului in raport cu dimensiunea temporala”. Comparatia alegorica a sentimentului de dragoste cu
un fenomen ale mecanicii cosmice produce nostalgia contemplarii spatiilor stelare “ La steaua care a
rasarit /E-o cale atit de lunga/Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii san e ajunga. Poetul figureaza marile
translatii din spatiu cosmic, in contaratimp cu perceptia umana limitata. Care poate intelege numai
consecintele vizibile, nu cauzalitatea deplina a fenomenelor, inclusive ale trairilor umane “Poate de
mult s-a stins in drum/In departari albastre/ Dar raza ei abia acum / Lucii vederii noastre”. Maretia
undei iubiri trecute , neintelese are durerea tulburatoare al unui spectacol cosmic asezat sub semnul
paradoxal “ Icoana stele ice-a murit /Incet pe cer se sue/ Era pe cind nu sa zarit / Azi o vedem si
nue”.Amorul, ca steaua , ce intre timp s-a stins imaginea primita fiind numai a unui spatiu mort, se
supune acelorlasi legi transcendente. Iubirea sentiment de origine divina, emanatia a unui eros
extins. In scara cosmica, poate trimite in lumea de jos, numai reflectarea tarzie a unui amintiri
“Lumina stinsului amor/Ne urmareste inca.” Starea de spirit a eului liric este cuprinsa de sentimente
profunde de cugetare, meditatie , reflectie asupra problemelor existentiale, intr-u motivarea sensului
existentei. Sugestia universului identic se bazeaza in primul rind pe motivul “stelei” si al “ luminii”
care semnifica acel corp ceresc supus la meditatie in pofida problemelor existentiale.

Motivul pe care se sprijina initial ideea aceasta se constituie intr-un punct de plecare de o
sugestivitate exemplara: imaginea stelei rasarind nu se retine ca atare, ci ca metafora a calatoriei
luminii:, aa steaua care-a rasarit I E-o cale-atat de lunga, I Ca mii de ani i-au trebuit I Luminii sa ne-
ajunga”. O cale de mii de ani-lumina desincronizeaza fenomenele. Rasaritul stelei va fi perceput de
noi peste mii de ani, timp in care ea poate sa fi disparut. “Motivul astrului mort care isi
supravietuieste in icoana de lumina devine o constanta in creatiile eminesciene tarzii, de fapt un
nucleu polisemantic pentru o noua serie motivica, ce nu a mai ajuns, credem, sa fie definitiv
cristalizata” (Ioana Em. Petrescu, op. cit).

De o poeticitate sublima este a treia strofa a acestui poem.

Steaua ca icoana, inaltarea pe cer, oximoronul in expresie delicata din ultimele doua versuri creeaza
o imagine de ansamblu exceptionala:, Jcoana stelei ce-a murit I incet pe cer se suie: I Era pe cand nu
s-a zarit, I Azi o vedem, si nu e”.

Doar ultimei strofe ii e rezervata imaginea tinta, pentru care destinul astrului este doar “metafora
cosmica a unei aspiratii irealizabile, aceea a comunicarii” (ibidem). Proiectia merge catre sentimentul
cel mai complex in alcatuirea lui pluridimensionala: dorul. Iubire, nostalgie dureroasa, dorinta,
tanjire, proiectie in amintire si vis, absenta, eternizare - acestea sunt doar partial definitiile dorului. La
acest nivel, al planului sufletesc, noaptea adanca si lumina, persistenta luminii in ciuda disparitiei
sursei, analogia iubirii cu lumina constituie elemente figurative pe care poezia le contine fara a
recurge decat la semnificand concreti. Metafora devine, prin reductie, comparatie: “Tot astfel cand al
nostru dor I Pieri in noapte-adanca, I Lumina stinsului amor I Ne urmareste inca”.

Ritmul cantabil, armonia sonora a ansamblului fac din La steaua un poem pe cat de concentrat, pe
atat de expresiv. Versificatia de aici e identica celei din Luceafarul: ritm iambic, rima incrucisata,
masura de 7-8 silabe

Mihai Eminescu – “LA STEAUA”

Deasupra Romaniei isi intinde petalele o floare decupata din nesfarsituri de azur, o floare ce
parfumeaza si infrumuseteaza chiar Palatele de clestar ale Domnului. Nectarul ei este bineplacut
Creatorului, mandru ca a putut plamadi din huma plina de tina o asemenea frumusete. Atat de
bucuros a fost, incat din cocoloasele de plamada ramase, a rasarit pe cer LUCEAFARUL de noapte...

O floare ce-si trage seva din taramurile de basm ale Tarii numita Romania, pe unde a haladuit candva
Lumina insasi, cea din care avea sa se intrupeze, peste veacuri, asemeni unui curcubeu, Poetul
nepereche. Insasi acea Lumina de care vorbeste Poetul: "La Steaua care-a rasarit/ E-o cale-atat de
lunga,/ Ca mii de ani i-au trebuit/ Luminii sa ne-ajunga".

Petalele rasfrante ale florii albastre se transforma noaptea intr-o Stea norocoasa pentru acest neam
harazit de bunul Dumnezeu, stea care ne lumineaza, ba chiar stralumineaza bezna in care ne afunda
parcam tot mai mult. Nu este orb mai periculos decat cel care nu vrea sa vada: noi de ce oare, sau
unii dintre noi, nu vrem sa vedem frumusetea-ntrupata in poemele eminesciene, care stralucesc de-ti
iau ochii in hrubele neputintei noastre?

Iata ca in vremuri de adanca disolutie morala, de terfelire generalizata a valorilor, de ridicare la

suprafata a gunoaielor de tot felul, Steaua Eminescu devine inaccesibila, lumina ei orbeste, creeaza o
senzatie de disconfort, iar latratorii cu eventuale pretentii de poet pretind ca ar fi si pentru ei loc sub
Soare. Desigur, nu in Soare, in plina Lumina, caci, impatimiti de intuneric, nu ar suporta socul acestei
regasiri cu propria origine, caci toti am fost, initial, Fii ai Luminii, nu-i asa?!
Din neant s-au intrupat si sunt parjoliti de nesetea de repaos, adica n-au hodina pana nu-l dau jos pe
Eminescu de pe soclu, in speranta, hilara, ca poate se vor cocota ei acolo intr-o zi. Ca n-au dram de
dreptate, o stim cu totii, asa cum cu totii ne intrebam: ce caine turbat i-o fi muscat, de nu se mai
opresc din defaimare?!

Din nefericire, la noi umbla inca o vorba ce tine de Evul Mediu: Pana nu faci foc, nu iese fum! Si daca-i
asa, iata ca autorii de manuale se-nversuneaza sa-i acorde un spatiu tot mai restrans, inducand, ba
chiar inculcand copiilor ideea ca Eminescu nu mai merita citit... Atunci cand, dimpotriva, stim cat se
poate de bine ca la capataiul oricarui Roman curat ar trebui sa stea, alaturi de Biblie, opera, cel putin
poetica, a Poetului. Iar la rasarit, acolo unde se asaza icoanele intru cinstire la ruga de dimineata, ar
trebui sa se afle si portretul lui Eminescu...

Mii de ani i-au trebuit poporului nostru sa dea lumii o valoare ca Eminescu. Iar cand ea a fost, in
sfarsit, apreciata cum se cuvine, datorita traducerilor si traducatorilor (carora le aducem aici omagiul
nostru) care au reusit sa-l impuna atentiei lumii, iata ca unii pretinsi romani se apuca sa-l desfiinteze,
din ratiuni straine de cea mai elementara ratiune.

Explicatia este gasibila in acelasi poem: "Icoana stelei ce-a murit/ Incet pe cer se suie:/ Era pe cand nu
s-a zarit,/ Azi o vedem, si nu e." Steaua noastra a murit - era oare constient vizionarul Eminescu de
valoarea sa pentru neamul romanesc?! Ii va fi ramas, insa, icoana, care-ncet pe cer se suie. Iata, deci,
ca firmamentul ar trebui sa pastreze chipul superb si suprem al Poetului, ce se prelungeste dincolo de
vremi, intinzandu-si radacinile in zarile Nesfarsitului. Ea era, traia, dar prea putini realizau comoara
vie ce pulsa in operele eminesciene, iar astazi, cand vedem cu totii ce intindere are aceasta opera
unica in peisajul chiar al literaturii universale, ea nu mai este deja in centrul atentiei, gratie (sic!) unor
ipochimeni cu rol de demolatori.

Poezia LA STEAUA pare a fi testamentul poetic al Poetului. Vizionarul Poet stia care ii va fi soarta, caci
deja se scrisese in epoca despre conditia Geniului, dar el nu condamna pe nimeni, nu bleastama pe
ingrati la ingratitudine, nici pe ignoranti la ignoranta.

Subtilitatea neasteptata a primului vers este uluitoare: noua, romanilor, ne era, de multa vreme, dor
de Eminescu; el se identifica, se confunda cu semnificatia cuvantului DOR cuvant fara echivalent in
nici o alta limba din lume! S-ar parea chiar, in descendenta eminesciana, ca acesta ar fi Rod-ul
Cuvantului cel dintru inceput: dor-ul romanesc este fructul simtirii, al sentimentului romanesc, al
acelor inconfundabile modus vivendi, pensandi, amandi romanesti!

Orice ar fi, Eminescu, dorul de Eminescu ne doare, da roade, rodeste in noi dor si mai aprig de
Eminescu, de noi insine, de cel care ne-a pus in armonie cu noi insine si cu Universul. Marea plecare l-
a durut pe Poet durandu-ne pe noi in carnea sufletului nostru, durand in acestea: a rodit in noi
germenii unei iubiri vesnice. Dovada este ca Poetul insusi, in stralucitele sale intuitii, stia ca Lumina
stinsului amor de Eminescu ne urmareste inca!