SUBSTANTIVUL

Este partea de vorbire flexibilă care denumeşte fiinţe (câine, om),

obiecte sau lucruri (masă, scaun), fenomene ale naturii (ploaie, ceaţă),
acţiuni (fugă, alergare), stări (criză, greaţă), însuşiri (bunătate, răutate).

Clasificare:

După gradul de individualizare:

1. Substantive comune – se scriu cu literă mica (pisică)

2. Substantive proprii – se scriu cu litera mare, denumind nume de persoane, de ţări, de
ape, de sărbători etc. (Crăciun, Mihai, Bucureşti, Spania)
3. Substantive colective – au formă de singular, dar sensul este de plural (armată, clasă,
echipă).
4. Substantive simple – formate dintr-un singur cuvânt: tablou, casă, pix etc.
5. Substantive compuse – formate din două sau mai multe cuvinte: Curtea de Argeş, Mihai
Viteazul, floarea-soarelui etc.

În limba română, substantivele sunt de trei genuri:

Masculin: când se numără un, doi (un copil – doi copii; un elev – doi elevi);
Feminin: când se numără o, două (o fată – două fete; o masă – două mese);
Neutru: când se numără un, două (un caiet – două caiete; un tablou – două tablouri).

Exista substantive care denumesc nume de animale, meserii, relaţii care au aceeaşi formă şi
la feminin, şi la masculin. Acestea se numesc substantive EPICENE. Exemple: elefant, furnică,
fotomodel, părinte, persoană etc.

Substantivele au două numere:

Singular – când denumesc un singur obiect (băiat, fată, şcoală)

Plural – când denumesc mai multe obiecte (băieţi, fete, şcoli)

Există şi substantive nonnumarabile (care nu pot fi numerate). Acestea sunt:

Defective de plural (sau singularia tantum) – adică nu au plural, ci numai singular

(soare, zahăr, miere etc.)
Defective de singular (sau pluralia tantum) – adică nu au singular, ci numai plural
(ochelari, pantaloni etc.)