Sunteți pe pagina 1din 2

4.

Autonomia dreptului comercial

Cu privire la autonomia dreptului comercial s-


au manifestat două direcţii doctrinare,
concretizate în două teze, astfel:

1. Teza unităţii dreptului privat se


întemeiază pe argumente deduse din
necesitatea protejării necomercianţilor
cărora li s-ar aplica legea comercială deşi
aceasta ar fi adoptată în interesul unei
categorii profesionale – comercianţii.
2. Teza autonomiei dreptului
comercial vine, la rândul ei cu argumente
care pun accentul pe necesitatea ca
raportul juridic să fie reglementat unitar,
motiv pentru care legea comercială trebuie
aplicată şi unor raporturi dintre
comercianţi şi necomercianţi. Se face
sublinierea că numai raportul juridic este
sub incidenţa legii comerciale, nu şi
statutul juridic al necomerciantului.

Principalul argument în favoarea tezei


autonomiei dreptului comercial trebuie dedus
din specificitatea activităţii comerciale.
Tranzacţiile comerciale care se
caracterizează printr-o mare frecvenţă şi
rapiditate reclamă, cum este şi firesc, reguli
simple, lipsite de formalism care să-i asigure
comerciantului o mare libertate de mişcare,
promptitudine şi celeritate. Comerciantul,
spre deosebire de necomerciant (care
încheie acte juridice destul de rar, deci
dispune şi de timpul necesar pentru a-şi lua
măsurile de protecţie prevăzute de lege),
încheie acte juridice destul de frecvent,
rapiditatea tranzacţiilor fiind pentru el o
condiţie a succesului.
Autonomia dreptului comercial nu înseamnă
nicidecum o izolare a sa în cadrul sistemului
nostru de drept. Dimpotrivă, dreptul
comercial este integrat şi se află în corelaţie
cu alte ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul
civil, dreptul procesual civil, dreptul
comerţului internaţional (ramuri de drept cu
care dreptul comercial se află în foarte
strânse relaţii).