UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECŢIA MEDIULUI

PROGRAMUL DE STUDIU: AGRICULTURĂ
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CU FRECVENŢĂ

INFLUENŢA IRIGAŢIEI ASUPRA PRODUCŢIEI

DE SFECLĂ PENTRU ZAHĂR ÎN CONDIŢIILE
DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Şef lucrări dr. ing. BORZA IOANA MARIA

ABSOLVENT
ROTAR G. MARINEL

ORADEA
2014
 CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................... 3

Capitolul 1 CULTURA SFECLEI PENTRU ZAHĂR ............................................... 4

1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie………………………...……………………. 4
1.2. Tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr .............................................. 17

Capitolul 2 NORD-VESTUL ROMÂNIEI CADRUL NATURAL DE

EFECTUARE AL CERCETĂRILOR........................................................ 28
2.1. Relieful ........................................................................................................... 28
2.2. Clima şi vegetaţia ........................................................................................... 34
2.3. Solurile ........................................................................................................... 37
2.4. Câmpia Crişurilor …………………………………………………………... 40

Capitolul 3 MATERIALUL ŞI METODA DE CERCETARE .................................... 47

3.1 Clima din perioada studiată ............................................................................ 47
3.2. Solul din câmpul experimental ....................................................................... 47
3.3. Metoda de cercetare ........................................................................................ 51

Capitolul 4 REZULTATE OBŢINUTE.......................................................................... 53

4.1. Seceta pedologică la cultura sfeclei pentru zahăr neirigată………………… 53
4.2. Regimul optim de irigare al sfeclei pentru zahăr ............................................ 54
4.3. Influenţa irigaţiei asupra consumului de apă al culturii sfeclei pentru zahăr 54
4.4. Influenţa irigaţiei asupra producţiei de sfeclă pentru zahăr ………………… 56

Capitolul 5 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ............................................................ 59

BIBLIOGRAFIE........................................................................................... 60

2
 INTRODUCERE

Proiectul de diplomă “Influenţa irigaţiei asupra producţiei de sfeclă pentru zahăr

în condiţiiile din nord-vestul României” are următoarea structură:
• Capitolul 1 - este dedicat culturii sfeclei pentru zahăr
• Capitolul 2 – prezintă cadrul natural de efectuare al cercetărilor
• Capitolul 3 - reprezintă materialul si metoda de cercetare
• Capitolul 4 – se prezintă rezultatele cercetarilor efectuate
• Capitolul 5 – ofera concluziile si recomandările

Pentru realizarea acestei lucrări doresc să aduc respectuoase mulţumiri D-nei Şef
lucr.dr.ing. Ioana Borza, conducătorul ştiinţific al acestei lucrări. Respectuoase mulţumiri
doresc să adresez de asemenea D-lui Prof. univ. dr. ing. Cornel Domuţa, cercetător ştiinţific I,
membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, coordonatorul
laboratorului de „Irigarea culturilor” de la Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Agricolă Oradea,
care cu o înaltă competenţă şi multă răbdare m-a îndrumat în activitatea de cercetare; precum
şi tuturor celor care m-au îndrumat şi ajutat la finalizarea acestui proiect.

3
 Capitolul 1
CULTURA SFECLEI PENTRU ZAHĂR

1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

1.1.1. Importanţă
Sfecla pentru zahăr est o cultură de importanţă economică deosebită, fiind singura
plantă care furnizează material primă pentru producerea zahărului în climatul temperat
ontinenal, îndeosebi în ţările europene. Zahărul, produs alimentar indispensabil omului, are o
valoare energetică ridicată, fiind folosit în alimentaţie direct sau în diferite preparate culinare.
Sfecla pentru zahăr este utilizată în primul rând ca materie primă în industria zahărului,
asigurând circa 30% din producţia mondială de zahăr.
La o producţie medie de râdâcini de 40 t/ha rezultă ca produse secundare 15-30 t
colete şi frunze (1800-4000 unităţi nutritive furajere) 16 t melasă, 16 t tăiţei (1000 unităţi
nutritive furajere). Totalul unităţilor nutritive echivalează cu o producţie de peste 5000 kg/ha
de porumb sau orz.
Melasa, unlichid vâscos, de culoare brună, ce rezultă în urma extragerii zahărului,
reprezintă 4-5% din greutatea sfeclei prelucrate şi conţine circa 50% zaharoză; este valorifcată
în industria alimentară şi a produselor alcoolice.
“Nămolul” rezultat de la filtrele prese, având un conţinut mediu de 92,50% CaCO3 şi
2,15% Mg(OH)2 din substanţa uscată este folosit cu bune rezultate pentru corectarea reacţiei
solurilor acide.
Având în vedere că zahărul este şi o materie primă din care se pot obţine carburanţi,
alcooli, glicerină, acizi (citric, glutamic), acetonă, dextran, lactopren, etc. se întrevede că şi în
viitor producţia mondială de zahăr va creşte în continuare.
Sfecla pentru zahăr este o cultură intensivă, foarte rentabilă, care valorifică eficient
fertilizarea organică şi minerală, apa de irigaţie, sistema de tractoare şi maşini agricole din
dotare, fiind şi o bună plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor agricole, contribuind
la distrugerea buruienilor şi la structurarea solului.

1.1.2. Compoziţia chimică

Compoziţia chimică a sfeclei pentru zahăr este mult influenţată de soi, condiţiile
pedoclimatice şi tehnologia de cultivare.

4
 Soiurile zonate în prezent conţin la maturitatea tehnologică din primul an circa 75%
apă şi 25% substanţă uscată (s.u.), în compoziţia căreia 17,5% revin zaharozei şi 7,5%
substanţelor nezaharoase(celuloză şi hemiceluloză 3,5%, substanţe pectice 2,4%, substanţe
azotate 1,25% şi cenusă 0,1-1%). Sub denumirea de “marc” sunt cuprinse substanţele
nezaharoase insolubile care nu trec în suc (la presiunea standard), reprezentând circa 5% din
greutatea sfeclei şi sunt formate din: celuloză, lignină şi o parte din substanţele pectice şi
minerale insolubile.
Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză, care se extrag prin procedee
tehnologice speciale, obţinându-se zahărul cristalizat. Conţinutul de zahăr variază între 14-
23%. Reprezentând zahărul în “corpul sfeclei” este neomogenă (tabel 1.1.) , în secţiune
longitudinală conţinutul de zahăr scade de la mijloc spree extremitate, iar în plan transversal
scade de la zona inelară mijlocie spre treimea centrală şi treimea exterioară.
Substanţele azotoase reprezintă circa 1,25% din greutatea sfeclei şi sunt alcătuite din:
substanţe proteice 0,71%, aminoacizi 0,2%, amide 0,15%, betaină 0,15%. Acest grup de
substanţe influenţează negativ coeficientul de puritate al zemurilor de difuzie, contribuind la
creşterea conţinutului de melasă.
Azotul “vătămător” reprezintă diferenţa între azotul total (Nt) şi azotul proteic (Npr),
amoniacal (Na) şi amidic (Nam) existent în stare solubilă în zeama de difuzie de unde trece în
melasă antrenând cu el 20-30 părţi de zaharoză. (L. S. Muntean şi colab., 2003)
Azotul vătămător (Nv) se poate exprima prin formula: Nv=Nt-(Npr+Na+ Nam).
Aceste pierderi se determină prin înmulţirea cantităţii de acot vătămător cu 25, cifră ce
reprezintă coeficientul melasigen al azotului vătămător.
Dintre compuşii axzotului vătămător circa 30% revin betainei.
Conţinutul de a azot vătămător creşte în cazul fertilizării cu azot, in anii secetoşi şi în
condiţii de exces de apă.
Cenuşa se găseşte în procent scăzut, conţinutul variind la soiurile actuale între 0,4-1%
din greutatea rădăcinii. Oxizii de potasiu şi sodiu din cenusă (circa 60-70% din total) sunt
melasigeni, pentru fiecare parte de cenuşă rămânând neextrase 5-6 părţi de zaharoză.
Cantitatea de cenuşa exte mai ridicată la sfeclele provenite din culturi cu multe goluri sau cu
densitate mică.

5
Fig. 1.1. Compoziţia chimică a sfeclei pentru zahăr (după Muntean L.S. şi colab., 2003)

6
 Tabel 1.1
Repartizarea zahărului în rădăcina sfeclei pentru zahăr,
pe profil, transversal şi longitudinal (după Muntean L.S. şi colab 2003)

La rădăcină Zahăr Substanţa uscată

Zone Părţi
A 1 15,80 22,40
2 18,60 14,40
B
11 16,30 13,40
3 19,50 14,40
C 12 20,40 24,60
17 19,00 23,40
4 20,20 25,00
D 13 20,70 24,80
13 20,00 23,60
5 20,00 24,80
E 14 20,40 25,00
19 20,10 24,00
6 20,30 24,80
F
15 20,60 24,40
7 20,00 23,80
G
16 20,60 24,60
H 6 20,70 25,00
I 8 20,20 25,20
J 10 19,90 25,80
Aceiaşi factori care favorizează acumularea de substanţe dăunătoare determină şi
diminuarea conţinutului de zahăr şi reducerea coeficientului de puritate al sucului (Q) sau al
zemei purificate, indicator important al calităţii tehonlogice de fabricaţie:
Z
Q = 100 •
SU
în care: Z este zahărul din suc în %, iar SU este substanţa uscată din suc în %.
Coeficientul de puritate se consideră foarte bun când are valori peste 88% şi bun când
are valori între 80-88%.
7
 Randamentul de extracţie (ZE) se poate calcula după relaţia
ZE=D-(5C+25Nv) (2.2)
în care: D este % de zahăr din suc; C – conţinutul de cenuşă(%) şi Nv – conţinutul de
azot vătămător (%).

1.1.3. Răspândire
Pe plan mondial, suprafeţele cultivate cu sfeclă s-au redus după anul 1990, fiind de
5447 mii ha în 2006. În anul 2009, suprafaţa s-a situate la 4.324 mii ha, cu o producţie medie
de 53.078 kg/ha (http://faostat.fao.org, 2009). Cu cele 4.052 mii ha, Europa şi ţările desprinse
din URSS deţin 69%, iar împreună cu Asia circa 88% din suprafaţa mondială cultivată cu
această plantă.
În România suprafaţa cultivtă cu sfeclă pentru zahăr a fost de 21,3 mii ha în anul 2009
cu o producţie medie de 28.942 kg/ha.
România are condiţii favorabile pentru cultura sfeclei şi poate să-şi asigure în totalitate
necesarul de zahăr, cu condiţia să fie stimulat interesul cultivatorior pentru această valoroasă
plantă industrială. (L. S. Muntean şi colab., 2011)

1.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri.

Sistematică. Sfecla aparţine familiei Chenopodiaceae, genul Beta, care cuprinde
numeroase specii cu variabilitate mare de forme anuale, bianuale şi perene. În cultură se
găseşte numai specia B. vulgaris, care cuprinde 4 varietăţi: B. v. var saccharifera L., din care
fac parte soiurile cultivate pentru zahăr: B.v. var crassa Alef; căreia îi aparţin soiurile furajere:
B.v. var. cruenta L. şi B. v. var. cycla L., care curpind formele legumicole.
Soiurile cultivate sunt grupate în 4 tipuri (fig.1.2.) după greutatea corpului sfeclei
(rădăcina) şi procentul de zahăr, astfel:
-tipul E (de la “Ertragreich” – sfeclă productivă) cuprinde soiurile cu rădăcina mare şi
conţinut de zahăr sub 18%. Aceste soiuri au perioada lungă de vegetaţie şi sunt pretenţioase la
umiditate;
- tipul N (normal) cuprinde soiuri mai bogate în zahăr cu circa 0,5% cu rădăcina mai
mică, dar care realizează producţii mari la ha fiind considerat tipul etalon;
- tipul Z (“Zuckerreich” Rüben – sfecla bogată în zahăr) cuprinde soiuri cu rădăcini
conice, alungite şi cu un conţinut de zahăr cu 0,8-1,6% mai mare decât tipul N. Sunt soiuri
mai precoce lăstăresc mai puternic în anul 1 de cultură, sunt adaptate sonelor mai reci şi sunt
foarte pretenţioase faţă de sol;
8
 -tipul ZZ (“Zuckerreichste” Rüben – foarte bogat în zahăr) grupează soiurile cu
rădăcini conice alungite, subţiri, cu 0,6-1,1% mai mult zahăr decât tipul Z. Sunt foarte
pretenţioase faţă de sol şi asigură producţii mici la ha.
Clasificarea este destul de imprecisă, graniţele dintre cele 4 tipuri nefiind strict
delimitate, cu atât mai mult cu cât variază şi sub incidenţa condiţiilor agro-ecologice.

Fig. 1.2. Aspect exterior al rădăcinilor sfeclei pentru zahăr din cele patru tipuri:
A - tipul E; B-tipul N; C-tipul Z; D-tipul ZZ (după Gh. Bîlteanu, 2001)

Soiurile de sfeclă pentru zahăr cultivate, actualmente, la noi sunt prezentate în tabel
1.2. În cultură se găsesc, în prezent, soiuri diploide, triploide şi tetraploide. După numărul de
fructe în glomerul, atât in soiurile diploide cât şi cele poliploide, pot fi monogerme genetic
(glomerule cu un singur fruct, respectiv o singură sămânţă) sau plurigerme (glomerule cu mai
multe fructe, respectiv seminţe).

9
 Tabel 1.2
Soiurile de sfeclă de zahăr – Beta vulgaris L. cultivate în România
Soiuri de sfeclă de zahăr
(după Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România pentru anul 2010)

Specificare Ploidia Denumirea soiului Ţara de origine

Bârsa 1, Safir România
Akku, Bianca, Buda, Dora, Esprit,
Evelina, Georgina, Leila, Laetitia,
Lavina Lenora, Merak, Porto, Germania
Remos, Takt, Diwo, Rustica,
Snezana
Diploide
Amata, Bogdana, Cronos, Deleita,
Suedia
Inga, Ippolita, Orio, Pesota, Rosita
Cesar, Europa Olanda
Diamant, Imperial, Casino, Maiken,
Tower, Nancy, Pingus, Ventura- Danemarca
Soiuri Venera
monogerme Andra România
Alexa, Gina, Kassandra, Kawemaja, Germania
Asteria, Kerstin, Stefania Suedia
Bartos, Cercos, Dwina, Helsinki,
Olanda
Origo, Picnic, Sirio, York
Cleo, Lydia Franţa
Poliploide
Clipper, Morgane Belgia
Poenta, Drena S Serbia
Elba, Rubin Danemarca
Davis S.U.A.
Janina, PN Mono 4 Polonia
Luxomon Austria

10
1.1.5. Particularităţi biologice
Sfecla cultivată este o plantă bienală. În primul an de vegetaţie se formează “corpul
sfeclei”, rezultat din dezvolatrea puternică a părţii superioare a rădăcinii, hipocotilului şi
epicotilului, cât şi a frunzelor. În anul al II-lea se formează ramurile florifere care fructifică.
Apariţia de lăstari floriferi în primul an este un fenomen nedorit determniat de cauze
complexe, dintre care Z. Stănescu (1976) menţionează ca principală, trecerea rapidă de la faza
vegetativă la faza germinativă, în condiţiile când temperaturile după răsărie sunt scăzute (3-
4°C), asociate cu durata mai lungă de iluminare.
Corpul sfeclei care se recoltează în primul
an de vegetaţie (rizocarp sau, convenţional,
"rădăcină"), în greutate medie la sfecla pentru zahăr
de circa 500 g. este format din: epicotil, hipocotil şi
rădăcină propriu-zisă (fig. 1.3.).
Epicotilul (capul sau coletul) este partea
superioară care creşte afară din pământ, pe care, în
primul an, se formează rozeta de frunze, iar în al
doilea an tulpinile florifere. Este delimitat în partea
inferioară de locul de inserţie al frunzei inferioare şi
reprezintă circa 18% din greutatea corpului sfeclei
Fig. 1.3. - Corpul sfeclei de zahǎr şi, respectiv, circa 4 - 8% din lungimea sa.
Hipocotilul este porţiunea cuprinsă între epicotil şi rădăcina propriu-zisă, respectiv
între limita inferioară de inserţie a frunzelor şi partea superioară de inserţie a rădăcinilor.
Hipocotilul reprezintă la soiurile cultivate pentru zahăr 5-10% din lungimea corpului sfeclei şi
circa 28% din greutatea acestuia.
Rădăcina propriu-zisă este zona dintre hipocotil şi “coadă” adică zona unde diametrul
scade sub 1 cm. Ea reprezintă circa 90% din lungimea corpului sfeclei şi respectiv 55-60%
din greutatea acesteia. De-a lungul rădăcinii se găsesc două şănţuleţe din care pornesc
rădăcinile laterale subţiri, care se ramifică mult şi pătrund în sol până la 150-200 cm, iar
lateral pe o rază de 50-60 cm.
Structura anatomică. În faza cotiledonală rădăcina este formată din scoarţa primară
şi cilindrul central.
Scoarţa primară este formată din: exoderm (rizoderm) la exterior, format dintr-un
singur strat de celule strâns lipite şi uşor suberificate, pentru protecţia rădăcinii; parenchim,

11
format din mai multe rânduri de celule diferite ca formă cu pereţi subţiri; endoderm, stratul
intern al scoarţei format din celule mai rotunjite.
Cilindrul central este alcătuit din: periciclu, format dintr-un singur rând de celule,
ţesutul conducător reprezentat prin xilemul primar dispus biradiar şi floemul primar dispus
sub formă semilunară. Între vasele conducătoare se găsesc sfâşii de parenchim.
Diferenţierea secundară incepe odată cu apariţai primelor frunze adevărate. În ţesutul
parenchimatic, sub floemul primar apar două arcuri cambiale care, impreuna cu porţiunile de
periciclu cuprinse între ele formează un inel din care, prin diviziunea celulelor rezultă xilemul
şi floemul secundar. Prin diviziunea celulelor periciclice se formează un nou ţesut
parenchimatic care presează scoarţa primară provocând fisurarea şi exfolierea acesteia
(“năpărlirea”).
După exfolierea scoarţei primare începe ingorşarea rădăcinii superioare şi a
hipocotilului, ca urmare a apariţiei de noi zone generatoare concretizate prin formarea de noi
inele libero-lemnoase despărţite prin parenchim, care constituie elementele structurii terţiale.
Aceste modificări se repetă până la formarea a 8-12 inele cambiale la sfecla pentru
zahăr. Ca rezultat al activităţii inelelor cambiale se formează “rădăcina tuberizată”, în
parenchimul căreia se depozitează substanţele de rezervă.
În concluzie structura anatomică a rădăcinii ajunsă la maturitate se prezintă astfel:
- periderma formată din suber, felogen şi feloderm;
- parenchimul, care predomină în masa rădăcinii, format din celule de forme şi
mărimi diferite;
- fascicule libero-lemnoase, dispuse pe 8-12 inele concentrice mai dense la periferie şi
mai rare spre centru
Frunzele. Primele două frunze cotiledonale indeplinesc funcţia de asimilaţie timp de
circa 20 de zile, până la apariţia celei de-a 4-a frunze adevărate. Acestea apar succesiv,
numărul lor este variabil, frecvent 30-40 dar se pot ajunge la 80-90, în funcţie de condiţiile
agroecologice şi soi. Durata de viaţă a frunzelor este de 30-70 zile. Frunzele sunt lung
peţiolate, limbul este oval-alungit cu suprafaţa netedă sau gofrată. Portul frunzelor poate fi
erect, semierect sau culcat. În prezent interesând soiurile cu frunzele erecte care se pretează la
mecanizarea lucrărilor de ingrijire.
Suprafaţa foliară maximă se atinge la 120-130 de zile de la semănat şi variază între
6000-14000 cm2. La începutul lunii iulie planta ajunge la un indice foliar de 4-5; creşterea
frunzelor continuă şi atinge indicele foliar maxim de 6-8 la începutul lunii august, după care
urmează uscarea lor treptată.
12
 Există o corelaţie pozitivă între vigoarea aparatului foliar al sfeclei, producţia de
rădăcini şi conţinutul în zahăr.
Ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetaţie din muguri de epcotil.
Lăstarii principali au înălţimea de 80-200 cm. Frecvent lăstarii principali ramifică, mai dens
sau mai lax, formând lăstari de diferite ordine (II, III şi IV). De-a lungul ramurilor sunt
inserate frunze mai mici scurt-peţiolate, cu limb alungit.
Floarea. Sfecla are flori sesile, hermafrodite, constituite de tipul V (P5A5G3). Florile
pot fi solitare, în cazul formelor monocarpe, totalizând un număr de 10000-20000 pe o plantă.
Înflorirea are un pronunţat fenomen de protandrie care accentuează alogamia plantei.
Înflorirea unei plante are loc de la lăstarul provenit de la mugurele central spre lăstarii
proveniţi din mugurii de la bază spre vârf. Înflorirea unei plante durează 3-4 săptămâni, cu
influenţe directe în maturizarea eşalonată a seminţelor.
Polenizarea este alogamă, anemofilă şi entemofilă; pe stigmatul florii care îşi menţine
viabilitatea circa 2-3 zile, se depun 300-400 grăunciori de polen.
Fructul. La soiurile plurigerme fructul este un glomer provenit din creşterea carpelor
cu axul inflorescenţei, cuprinzând 2-5 fructe simple (nucule). În fiecare lojă seminală se
găseşte câte o singură nuculă care nu se poate desemina decât după indepărtarea unui căpăcel.
Soiurile monogerme au glomerule cu câte o singură nuculă.
Masa a 1000 de glomerule este de 20-30 g la glomerulele plurigerme şi de 15-20 g la
cele monogerme, fiind mult influenţată de poziţia glomerulelor pe lăstar, vârsat lor, condiţiile
agrometeorologice. Masa hetolitrică este de 20-25 kg.
Sămânţa. În cadrul glomerulelor plurigerme seminţele sunt de mărimi şi greutăţi
diferite (2-6 mg) cea mai mare fiind cea provenind din prima floare deschisă. Forma seminţei
este elipsoidală, rostrată, cu embrionul care înconjoară perispermul constituind ţesutul de
rezervă. Embrionul este format din 2 cotiledoane mari, muguraş şi radiculă.
Creşterea plantelor. În anul întâi creşterea durează 160-200 zile în funcţie de soi şi
condiţiile climatice. Soiurile actuale cultivate în ţara noastră au durata de vegetaţie de 180-
200 zile. În creşterea sa sfecla pentru zahăr parcurge următoarele faze de vegetaţie:
a. De la semănat la răsărit este necesară o sumă de 120-130 °C, care se poate realiza la
temperaturi de 7-10°C în 12-15 zile, în condiţiile asigurării necesarului de umiditate
pentru încolţire de 120-150% din greutatea glomerulelor.
b. De la răsărit la începutul îngroşării puternice a rădăcinii. Faza necesită 60-75 zile până
la începutul lunii iulie. În acest interval se formează rozeta de frunze (indicele foliar la

13
 finele fazei ajunge la 4-5), rădăcine creşte la lungime, pivotul ajunge la adâncimea de
100-110 cm, iar rădăcinile laterale se întind pe un diametru de până la 1 m.
c. Faza de îngroşare a rădăcinii se desfăşoară in lunile iulie-august (circa 60-70 zile).
Faza se caracterizează prin creşterea intensă a rădăcinii în greutate şi grosime, astfel că
la finele fazei greutatea corpului rădăcinii depăşeşte 500 g. Indicele foliar la inceputul
lunii august atinger valori de 6-7 după care se reduce treptat.
d. Faza de acumulare intensă a zaharozei începe la sfârşitul lunii august şi continuă până
la 15-20 octombrie, pe o durată de 35-50 zile. În acest interval creşterea rădăcinilor
este redusă, scade conţinutul de substanţe cu azot şi cenuşă, şi intensifică acumularea
zaharozei. Aparatul foliar se reduce treptat, astfel ca la recoltare frunzele reprezintă
sub 30% din greutatea totală a plantei.
Raportul dintre masa de rădăcini şi cea a frunzelor la recoltare este dependent de
regimul pluviometric din a doua jumătate a perioadei de vegetaţie. În sudul ţării unde secetele
din lunile de vară determină pierderea unui număr neînsemnat de frunze valoarea raportului
este de 2:3 în favoarea producţiei de rădăcini, în timp ce în zona umedă din Transilvania
valoarea raportului este aproximativ de 1:1.
Pentru producerea de sămânţă sfeclele transplantate în al doilea an de vegetaţie emit
rădăcini care pătrund în sol la adâncimi de crica 2 m iar lateral pe o rază de 50-60 cm. În
acelaşi timp se formează o rozetă de frunze şi apoi una sau mai multe ramuri florifere. Ritmul
de creştere a ramurilor florifere este foarte intens, atingând 7 cm pe zi.
Înflorirea are loc după circa 50 de zile şi durează la o plantă între 20-40 de zile, în
funcţie de temperatură.
Dezvoltarea completă a seminţelor durează 23-24 zile.

1.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Sfecla pentru zahăr este o plantă mezotermă, care necesită
de-a lungul primului an de vegetaţie o sumă de grade de temperatură de 2400-2900°C, iar în
anul al doilea circa 1800°C. În primul an de vegetaţie creşterea şi dezvoltarea se realizează in
zonele cu o medie zilnică de 10,7 °C în perioada 15 aprilie – 15 iunie; 18,8°C în perioada 15
iunie – 15 august şi 16,5°C în perioada 15 august – 15 octombrie.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3-4°C, însă durata de răsărire la această
temperatură este lungă de 20-30 zile. La temperaturi de 9-10°C seminţele germinează în circa
9 zile, iar la 15-16°C în 4-7 zile. Temperaturile mai mici de 4 °C în faza de cotiledoane

14
determină apariţia de lăstari floriferi la unele plante încă din primul an de vegetaţie (Z.
Stănescu, 1976; Gh. Bâlteanu, 1974).
Temperaturile de -2°C până la -4°C produc distrugerea cotiledoanelor prin degerare.
În faza de 6-10 perechi frunze plantele rezistă până la -8°C (Gh. Bâlteanu, 1993).
Necesarul termic pe faza de vegetaţie este de circa 650°C în intervalul de la răsărire
până la începerea ingroşării rădăcinii, de circa 1150°C de la începerea îngroşării tulpinii până
la inceperea acumulării zahărului şi de circa 1000°C în intervalul următor până la recoltare.
Acumularea zahărului practic încetează la temperatura de 5-6 °C. Sfeclele recoltate
îngheaţă la -1°C, ceea ce influenţează negativ randamentul în zahăr, producându-se
fenomenul de “învertire a zahărului”.
Umiditatea. Sfecla de zahăr este o plantă pretenţioasă faţă de umiditate, producţii
mari şi stabile obţinându-se în zonele unde se înregistrează 500-600 mm precipitaţii anuale,
cu următoarea eşalonare: circa 240 mm în perioada de acumulare din iarnă; 40 mm în aprilie,
pentru favorizarea răsăririi şi formarea primelor frunze; 50-60 mm în mai şi circa 70 mm în
iunie, pentru asigurarea formării unui foliaj bogat; 80 mm in iulie şi 70 mm în august,
necesare pentru cresterea în greutate şi volum al corpului sfeclei şi crica 40 mm în septembrie
pentru favorizarea acumulării zahărului.
Consumul specific variază după diferiţi autori între 350-500 mm. Reducerea
consumului specific cu 20-40% se poate realiza prin optimizarea raportului NPK .
Umiditatea optimă a solului este de 50-70% i.u.a. pe adâncimea de 0-80 cm, în
perioadele de creştere a rozetei de frunze, tuberizarea rădăcinii şi de acumulare a zahărului.
Seceta din iunie, iulie şi august, pe lângă micşorarea recoltelor, înrăutăţeşte şi calităţile
tehnologice de prelucrare prin creşterea conţinutului de azot dăunător.
Umiditatea relativă normală a aerului este cuprinsă între 60-75%; sub aceste valori se
intensifică procesul de transpiraţie, cu efecte negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.
În al doilea an de vegetaţie consumul maxim se înregistrează în fazele de formare a
lăstarilor şi inflorire. Embrionii formaţi pe vreme secetoasă, în anul următor, emit lăstari
floriferi (Gh. Bîlteanu şi V. Bîrnaure, 1979).
Lumina. Sfecla pentru zahăr este o plantă de zi lungă, cu foliaj bogat care valorifică
bine energia luminoasă. Durata de strălucire a soarelui pe intreaga perioadă de vegetaţie este
de circa 850 de ore, revenind o medie zilnică de circa 5 ore.
Importanţa deosebită prezintă intensitatea luminii şi insolaţiile din lunile august-
septembrie, când se acumulează mari cantităţi de zahăr. Sinteza zahărului are loc numai în
cursul zilei, migrarea şi acumularea în rădăcini se desfăşoară atât ziua cât şi noaptea.
15
 Pentru o cât mai bună valorificare a luminii este necesară o bună repartizare a
plantelor în spaţiu şi menţinerea curată de buruieni a culturii, pentru a preveni umbrirea.
Solul. Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol datorită sistemului
radicular profund, cu o mare capacitate de respiraţie, un consum ridicat de elemente nutritive
şi apă. Solurile favorabile culturii sunt cele cu textură luto-nisipoasă 17-20% argilă, profunde,
bine structurate, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile pentru apă şi aer, bogate în
substante nutritive cu pânză de apă freatică la adâncimea de 2-4 m şi cu reacţie slab acidă –
slab alcalină (pH=6,5 – 8)
Recomdate sunt terenurile plane şi cu expoziţie sudică; se vor evita cele reci, cu
expoziţie nordică.
Sfecla nu se va cultiva pe soluri compacte care formează crustă şi împiedică răsărirea
şi dezvoltarea normală din cauza rezistenţei fizico-mecanice ridicate, iar rădăcinile rămân
mici şi se remifică.
Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile, aluviunile luto-nisipoase, solurile
brune, şi brune-roşcate de pădure.
Pe solurile cu pH peste 8 are loc fixarea borului în complexul absorbant creându-se
condiţiile favorabile unor boli ce provoacă putregaiul inimii sfeclei, solurile cu pH sub 6,5
necesită corectarea acidităţii.

1.1.7. Zone ecologice

Ţinând seama de cerinţele pedoclimatice ale sfeclei pentru zahăr, in vederea obţinerii
unor producţii cât mai eficiente, au fost stabilite în ţara noastră zone ecologice:
Zona foarte favorabilă ocupă suprafeţe mari în Câmpia sud-estică şi centrală a
Transilvaniei, în câmpia din nord-vestul ţării începând de la Satu-Mare şi până în sudul
judeţului Timiş, exceptând solurile nisipoase, sărăturate, lăcoviştile şi smolniţele. În această
zonă, cea mai favorabilă culturii sfeclei pentru zahăr din ţara noastră, cantitatea precipitaţiilor
căzute anual este de 630-740 mm, din care 360-400 mm cad în intervalul perioadei de
vegetaţie a sfeclei (aprilie – octombrie). Izoterma din timpul verii este cuprinsă între 18-21°C,
iar frecvenţa zilelor cu temperaturi de peste 30°C este de numai 10-30 zile, ceea ce
favorizează acumularea în bune condiţii a zahărului în rădăcini. Solurile predominante,
specifice zonei, sunt cernoziomurile levigate şi mediu levigate, aluviunile bine solificate şi în
mică măsură solurile brune şi brun-roşcate. Condiţiile din zona foarte favorabilă la o
tehnologie raţională asigură obţinerea unor producţii de 30-40 t de rădăcini la hectar, în

16
condiţii de neirigare şi 50-70 t în condiţii de irigare. Zonei foarte favorabile îi corespunde şi
Câmpia din nordul Moldovei dintre Sascut-Roman, Botoşani şi Dorohoi.
Zona favorabilă ocupă o suprafaţă de 130-150 mii de ha, dintre care o bună parte se
găseşte în vecinătatea zonei foarte favorabile. Acestei zone îi corespunde şi Câmpia Dunării, a
Dobrogei şi cea din centrul şi sudul Moldovei. Spre deosebire de zona foarte favorabilă in
această zonă precipitaţiile anuale sunt de numai 350-450 mm, iar repartizarea lor este mai
puţin favorabilă.
Însuşirile fizice şi de fertilitate a solurilor, condiţiile favorabile de lumină şi
temeperaţură specifice câmpiei din sudul ţării, aplicarea unui regim raţional de irigare sunt
factori care pot recomanda trecerea acestei zone în cadrul zonei foarte favorabile culturii
sfeclei.

1.2. Tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr

1.2.1. Rotaţia
Sfecla pentru zahăr este pretenţioasă faţă de planta premergătoare. Cele mai bune
premergătoare sunt: cerealele de toamnă, orzoaica de primăvară, inul, cartoful, leguminoasele
anuale, deoarece au o înrădăcinare superficială şi părăsesc terenul devreme (oferind condiţii
optime pentru pregătirea terenului, acumularea apei în sol, combaterea buruienilor etc).
Porumbul (eliberează terenul târziu, este atacat de răţişoară – dăunător comun, iar
triazinele folosite în combaterea buruienilor sunt fitotoxice) şi floarea-soarelui sunt mai puţin
indicate ca premergătoare deoarece, lăsând multe resturi organice, nu permit o pregătire
corespunzătoare a terenului şi un semănat uniform.
Nu se recomandă cultivarea sfeclei pentru zahăr după plante din familia Brassicaceae
(rapiţă, muştar etc.) şi după ovăz datorită pericolului infestării terenului cu nematozi, nici
după sorg şi iarbă de Sudan din cauza epuizării solului în apă, precum nici după floarea-
soarelui şi cânepa care sunt mari consumatoare de apă şi potasiu.
Poate reveni pe acelaşi teren numai după minimum 4 ani dacă solul nu este infestat cu
nematozi şi după 6-8 ani dacă se constată prezenţa acestor dăunători. Se interzice amplasarea
culturii sfeclei pe solurile unde s-a semnalat atac de rizomanie.
Lăsând terenul curat de buruieni şi într-o bună stare de afânare şi dospire, sfecla
pentru zahăr este o bună premergătoare pentru multe plante de cultură dacă nu au boli şi
dăunători comuni. După sfeclă se cultivă cu bune rezultate grâul, orzul, orzoaica, porumbul şi
alte culturi.

17
1.2.2. Fertilizare
Sfecla pentru zahăr este cultura cu cel mai mare consum de elemente nutritive,
reacţionând puternic atât la îngrăşămintele organice cât şi la cele minerale în toate zonele
pedoclimatice în care se cultivă.
Consumul specific pentru o tonă de rădăcini este cuprins între următoarele limite:
3,7-5,0 kg N; 1,5-2,8 kg P2O5; 5,5-11,5 K2O; 1,2-2,5 kg CaO; 1,2-3,3 kg MgO; 2,5-4,0 kg
Na2O (V. Bârnaure, 1979). Pentru o recoltă de 40 t/ha rădăcini şi 36 t/ha frunze, sfecla extrage
din sol circa 165 kg azot, 70 kg P2O5 şi 250 kg K2O (I. Borcean, 2003).
La începutul vegetaţiei, când sistemul radicular este mai puţin dezvoltat şi
substanţele de rezervă din sămânţă nu sunt suficiente pentru nutriţia plantei, este necesară o
fertilizare echilibrată. În această perioadă, sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru
formarea frunzelor. Pe măsura avansării plantelor în vegetaţie, nutriţia de azot trebuie să fie
mai redusă pentru a nu intensifica creşterea frunzelor în detrimentul acumulării zahărului,
sfecla folosind mai mult îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu care grăbesc procesul de sinteză şi
de acumulare a zahărului.
În nutriţia sfeclei pentru zahăr se disting trei perioade critice privind necesarul de
elemente fertilizante: la formarea perechii a doua şi a treia de frunze, la începutul îngroşării
rădăcinii (mijlocul lunii iunie) şi în perioada tuberizării intense a rădăcinii şi acumulării
maxime a zahărului (iulie-august).
Azotul este cel mai important factor al creşterii plantelor, ce stimulează dezvoltarea
aparatului foliar, favorizând activitatea clorofiliană, producţia de rădăcini şi de zahăr.
Consumul cel mai ridicat de azot se înregistrează în lunile iunie şi iulie când plantele absorb
circa 70 % din necesarul total.
Excesul de azot prelungeşte vegetaţia, determină creşterea masei foliare în detrimentul
dezvoltării rădăcinii şi formarea unor cantităţi mai mari de substanţe nezaharoase.
Insuficienţa azotului se manifestă prin formarea de frunze mici, de culoare verde
deschisă, cu potenţial fotosintetic redus. Rădăcinile rămân mici, se grăbeşte maturizarea, iar
producţia de zahăr este redusă.
Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor, sinteza şi acumularea zahărului,
transportul acestuia spre rădăcină şi îmbunătăţeşte calitatea tehnologică a sfeclei, intervenind
ca un factor esenţial în formarea zahărului. Consumul maxim fiind semnalat în lunile iulie,
august şi septembrie.
Lipsa fosforului întârzie creşterea plantelor, reduce masa rădăcinilor, prelungeşte
vegetaţia, diminuează conţinutul de zahăr, frunzele rămân mici, colorate în verde-albăstrui, îşi
18
pierd luciul, iar pe limb apar pete necrozate care duc la uscarea lor. Excesul de fosfor duce la
maturizarea mai rapidă a rădăcinii, fapt ce determină scăderea producţiei.
Potasiul, are un rol esenţial în nutriţia plantei, stimulând procesul de fotosinteză şi
acumularea hidraţilor de carbon în rădăcini, măreşte rezistenţa plantelor la secetă şi boli.
Carenţa în potasiu reduce numărul de frunze şi intensitatea fotosintezei, precum şi
conţinutul în zahăr al rădăcinilor, iar excesul favorizează creşterea frunzelor în detrimentul
producţiei de rădăcini şi a calităţii acesteia.
Dintre microelemente, importanţă prezintă borul, apoi zincul, molibdenul, manganul
etc. Borul are efecte favorabile asupra creşterii, înfloririi, fotosintezei şi măreşte rezistenţa
plantelor la unele boli.
Sfecla valorifică bine gunoiul de grajd care prin descompunerea sa lentă asigură
plantele cu elementele nutritive necesare pe întreaga perioadă de vegetaţie, contribuind la
sporirea producţiei şi la îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale rădăcinilor.
Se recomandă utilizarea gunoiului fermentat, încorporat în sol în mod obligatoriu sub
arătura de bază, în doze de 20-40 t/ha, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, planta
premergătoare etc. Dozele mai mici (20 t/ha) se recomandă pe cernoziomuri şi pe solurile
mijlocii şi uşoare cu nitrificare mai intensă, iar dozele mari (30-40 t/ha) sunt indicate pe
solurile brune, mai compacte, din zonele mai umede.
Sfecla pentru zahăr utilizează bine gunoiul de grajd dacă se aplică împreună cu
îngrăşămintele chimice. În acest caz, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată direct sfeclei,
dozele de îngrăşăminte chimice la hectar se diminuează cu 2,5 kg N, 1,5 kg P 2O5 şi 2,5 kg
K2O, iar când îngrăşământul organic se aplică plantei premergătoare, pentru fiecare tonă,
dozele se micşorează cu 1,5 kg N, 1 kg P2O5 şi 1 kg K2O.
Îngrăşămintele minerale asigură sporuri însemnate de producţie pe toate tipurile de
sol, atât în cultură obişnuită cât şi în condiţii de irigare.
Pentru producţii de 40-50 t rădăcini/ha, în funcţie de factorii menţionaţi, sunt
necesare, în general, următoarele doze de îngrăşăminte: N100-180, P80-120, K50-110.
În tabelul 1.3. se prezintă dozele de îngrăşăminte chimice la sfecla pentru zahăr în
funcţie de aprovizionarea solului cu elemente fertilizante şi nivelul producţiei scontate.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează obligatoriu vara sau toamna,
fiind încorporate în sol prin arătură.
Îngrăşămintele cu azot se administrează în 2-3 reprize (Cr. Hera, 1980), în funcţie de
zonă: în două fracţiuni pentru zonele secetoase (1/2 toamna şi 1/2 la pregătirea patului
germinativ), iar în zonele umede în trei fracţiuni (1/3 toamna, 1/3 la pregătirea patului
19
germinativ şi 1/3 la semănat) sau întreaga doză primăvara în trei fracţiuni (1/3 la pregătirea
patului germinativ, 1/3 odată cu semănatul pe rând şi restul, la praşila a doua sau a treia).
Azotul aplicat odată cu semănatul se va face cu multă atenţie, deoarece s-a dovedit
efectul nociv al acestuia asupra germinaţiei. Se va aplica o doză considerată de „stimulare” a
creşterii plantelor în fază tânără, folosind un îngrăşământ complex care să conţină mai mult
fosfor în aşa fel încât să nu depăşească cu mult 8-10 kg/ha azot (Gh. Bîlteanu, 1993).
Fertilizarea foliară la sfecla pentru zahăr este o măsură de sporire a producţiei de
rădăcini şi de zahăr. Acestea sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi
dăunătorilor, fiind aplicate la sfeclă în doze de 1,5-3 l/ha în cursul lunii iulie.
Pe solurile grele, reci şi umede, cu pH sub 6,5 se recomandă amendamente cu calciu
(carbonat de calciu 4-5 t/ha), aplicate o dată la 4-5 ani.
Tabel 1.3.
Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontatǎ (Rs) şi de
gradul de asigurare a solului (după I. Borcean, 2003)
Recolta scontată Indicele de azot - IN
(Rs) (kg/ha) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
40000 203 189 176 165 154 145 136 131 125
50000 235 220 208 196 186 177 169 163 157
60000 263 248 235 223 213 204 196 189 184
70000 283 271 258 247 236 228 219 214 208
80000 301 289 276 265 254 245 237 231 225
Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P- AI) la ppmP
Rs (kg/ha)
5 10 20 30 40 50 60 70 80
40000 105 98 90 85 82 80 79 79 78
50000 126 119 111 106 103 101 100 100 99
60000 144 137 129 124 121 119 118 118 117
70000 161 154 146 141 138 136 135 135 134
80000 174 167 159 154 151 149 148 148 147
Asigurarea solului cu potasiu mobil (K- AI) la pmmK
Rs (kg/ha)
40 60 80 100 120 140 160 180 200
40000 141 119 103 90 82 73 68 66 60
50000 161 139 123 110 102 93 88 83 80
60000 177 155 139 126 117 109 104 93 96
70000 190 168 152 138 130 122 116 111 109
80000 199 178 162 149 140 133 127 121 119

1.2.3. Lucrările solului

Sfecla pentru zahăr are nevoie pentru creşterea şi dezvoltarea normală a rădăcinii, de
un sol afânat cât mai profund, mărunţit şi nivelat la suprafaţă, bine aprovizionat cu apă şi
elemente nutritive.

20
 Arătura se execută la adâncimea de 28-30 cm, vara sau toamna, imediat după
recoltarea plantei premergătoare, cu plugul în agregat cu grapa stelată, realizându-se o bună
mărunţire a bulgărilor şi o încorporare completă a resturilor vegetale. Arătura cu plugul
prevăzut cu scormonitor în agregat cu grapa stelată, asigură mobilizarea stratului arabil până
la circa 40 cm adâncime, având o influenţă favorabilă asupra creşterii rădăcinilor, acumulării
apei din precipitaţii, însuşirilor fizice ale solurilor cu conţinut mare de argilă şi aduce sporuri
însemnate de producţie.
Nivelarea arăturii încă din toamnă favorizează reţinerea apei din sol şi zvântarea
uniformă a terenului în primăvară şi permite executarea mai timpurie şi mai bună a patului
germinativ printr-o singură lucrare cu combinatorul, asigurând condiţii corespunzătoare de
încolţire şi dezvoltare ulterioară a plantelor.
Primăvara, pentru a evita tasarea solului şi pierderea apei, se recomandă să se
execute cât mai puţine lucrări de pregătire a patului germinativ. Prin aceste lucrări trebuie să
se realizeze un strat superficial mărunţit, nivelat şi afânat pe o adâncime de 3-4 cm
(adâncimea de semănat) şi un strat inferior aşezat în profunzime, la limita dintre aceste două
straturi fiind semănate glomerulele de sfeclă
Din stratul inferior mai tasat se asigură ascensiunea apei din adâncime prin
capilaritate, iar stratul de sol afânat de la suprafaţă permite accesul aerului şi al căldurii
necesare încolţirii seminţelor.
O bună pregătire a patului germinativ se realizează cu combinatorul care se foloseşte
în funcţie de starea terenului. Pe solurile uşoare, afânate, combinatorul va fi format din grapă
cu colţi rigizi, grapă elicoidală şi tăvălug inelar (de tip „croskillet”), iar pe solurile mai grele şi
tasate în locul grapei cu colţi rigizi se montează vibrocultorul care asigură o afânare şi
mărunţire mai bună.

1.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de sfeclă trebuie să provină din loturi semincere certificate, să fie din
categorii biologice superioare, cu puritatea minimă de 97 % şi germinaţia de cel puţin 73 %.
Ea se pregăteşte centralizat în staţii speciale de condiţionare şi prelucrare, cum este cea de la
Ghimbav, judeţul Braşov, care execută şlefuirea (operaţie aplicată seminţelor plurigerme),
sortarea şi tratarea cu insecto- fungicide a seminţelor.
Glomerulele monogerme pot fi drajate, adică acoperite cu anumite substanţe în
componenţa cărora intră un liant (turbă, argilă), insectofungicide, substanţe nutritive şi

21
biostimulatori. Prin drajare şi calibrare, sămânţa primeşte o formă regulată, permiţând un
semănat de mare precizie.
Înainte de semănat, sămânţa nedrajată de sfeclă pentru zahăr se va trata:
- pentru a preveni atacul bolilor, care produc putrezirea seminţelor şi plăntuţelor în
sol (Pythium sp., Phoma betae Frank., Fusarium sp., Rhizoctonia sp. etc.), se folocesc
fungicidele: Tiradin 70 Pus (Tiram 70 %) – 8 kg/t.samânţă, Vitavax 200 PUS
(Carboxina37,5%+Tiram 37,5 %) – 3 kg/t etc.
- împotriva dăunătorilor (Agriotes sp., Bothynoderes punctiventris, Chaetocnema
tibialis, Tanymecus dillaticolis etc.) se intervine cu produsul Cruiser 350 FS (20 l/t).
Epoca de semănat. Sfecla pentru zahăr se seamănă primăvara devreme, după
zvântarea terenului, când la adâncimea de semănat, temperatura se menţine la 4-5ºC timp de
2-3 zile consecutiv (cu tendinţă de creştere), ceea ce corespunde aproximativ cu a doua
decadă a lunii martie în zonele din sudul şi vestul ţării şi cu a treia decadă a lunii martie-
prima decadă a lunii aprilie în restul zonelor. Prin semănatul în epoca optimă se asigură o
bună aprovizionare cu apă pentru germinarea seminţelor, o răsărire rapidă şi o înrădăcinare
corespunzătoare a plantelor, o rezistenţă mai mare la boli şi intemperii, evitându-se apariţia
lăstarilor floriferi şi pierderile produse de îngheţurile târzii din primăvară.
Desimea. Cercetările din perioada 1978-1980 efectuate la Catedra de Fitotehnie a
USAMV Cluj-Napoca de către Al. Salontai şi colab., pe un sol aluvial bine aprovizionat cu
apă şi elemente nutritive, au evidenţiat că desimile la recoltare de 100-120.000 plante/ha au
asigurat producţii de rădăcini şi de zahăr superioare desimii de 80.000 plante/ha.
În Franţa desimea optimă este cuprinsă între 75-90.000 plante/ha (D. Soltner, 1990).
În ţara noastră, producţii cele mai mari la sfecla pentru zahăr se obţin la desimi de
90-110.000 plante/ha (cu limite între 80-120.000 plante/ha în funcţie de condiţiile concrete)
în cultură neirigată şi de 100-120.000 plante/ha în cultură irigată.
Schema de semănat Pe suprafeţele unde întreţinerea se va face manual şi recoltarea
manual sau mecanizat, sfecla se va semăna la distanţa de 45 cm între rânduri, folosind
semănătoarea de precizie, iar când întreţinerea se va face mecanizat şi recoltarea
semimecanizat, semănatul se execută în benzi după schema: 45-60-45-45-45-60-45.
În funcţie de modul de pregătire a terenului şi de valoarea culturală a seminţelor se
stabileşte distanţa între glomerule pe rând la semănat
Pe terenurile bine pregătite se seamănă la 10 cm pe rând (220 mii glomerule/ha), iar
pe solurile pregătite mai slab distanţa între glomerule este de 5-8 cm (270-360 mii
glomerule/ha).
22
 Atunci când capacitatea germinativă a seminţelor este peste 85 %, se recomandă
distanţele de 8 cm pe rând la sămânţa plurigermă şi 10 cm pe rând la sămânţa monogermă, iar
dacă germinaţia este sub 85 % se vor folosi distanţele de 5 cm la sămânţa plurigermă şi de 8
cm pe rând la sămânţa monogermă.
Pentru a realiza desimile optime, este nevoie de o cantitate de sămânţă de 5-12
kg/ha, în funcţie de felul seminţei (monogermă sau plurigermă).
Adâncimea de încorporare a seminţei este de 3-4 cm pe terenurile mai uşoare şi
când se foloseşte sămânţă plurigermă şi 2-3 cm pe solurile mai grele şi în cazul seminţei
monogerme care are putere de străbatere mai redusă. Semănătoarea va fi echipată cu patine
mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime, precum şi cu discuri de 34 sau 40 orificii, cu
diametrul de 1,8 mm (pentru sămânţa monogermă) sau 2 mm (pentru sămânţa plurigermă).
Viteza de deplasare a maşinii de semănat, nu trebuie să depăşească 4 km/oră (viteza I
mică) pentru a asigura o distribuţie echidistantă a glomerulelor pe rând.

1.2.5. Lucrări de îngrijire

Lucrările de îngrijire, la sfecla pentru zahăr urmăresc: combaterea buruienilor,
afânarea solului, asigurarea desimii optime a plantelor în lan şi menţinerea culturii într-o stare
fitosanitară corespunzătoare.
Combaterea buruienilor din culturile de sfeclă pentru zahăr se realizează prin
praşile (mecanice şi manuale) şi prin erbicidare.
În timpul vegetaţiei se vor efectua patru praşile mecanice între rânduri şi trei praşile
manuale pe rând. Prima praşilă mecanică se efectuează imediat ce se disting bine rândurile de
plante, la adâncimea de 4-6 cm, cu cultivatorul CPPT-4
Praşilele următoare se execută la intervale de 10-15 zile, în funcţie de apariţia
buruienilor şi la adâncimi progresive până la 10-12 cm. La prima şi a doua praşilă,
cultivatorul va fi echipat cu discuri de protecţie a rândurilor şi cuţite săgeată, iar la praşilele a
treia şi a patra se renunţă la discurile de protecţie, iar cuţitele săgeată vor fi înlocuite cu cele
unilaterale, în fomă de „L”.
Viteza de lucru a agregatului creşte treptat de la 3-4 km/oră la prima praşilă până la
7-8 km/oră la ultima, iar zona de protecţie se măreşte pentru a nu leza frunzele şi rădăcinile
sfeclei.
Combaterea chimică a buruienilor din culturile de sfeclă se realizează cu bune
rezultate prin aplicarea asociată a diferitelor erbicide antigramineice şi antidicotiledoneice
(după Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, 2004).
23
 Erbicidele volatile antigramineice Diizocab 80 CE (butilat 800 g/l) 6-8 l/ha, Olticarb
75 CE (cicloat 750 g/l) 6-8 l/ha, Butiran 1/1 (butilat 250 g/l + alaclor 250 g/l) 6-10 l/ha,
precum şi erbicidul antidicotiledoneic Venzar 80 WP (lenacil 80%) 1-2 kg/ha asociat, se
aplică înainte de semănatul sfeclei şi se încorporează în sol la 6-7 cm adâncime cu
combinatorul prin două treceri.
Erbicidele antigramineice Dual Gold 960 EC (S-metolaclor 960 g/l) 1,5 l/ha şi Alanex
18 EC (alaclor 480 g/l) 4-6 l/ha asociat, nefiind volatile, se încorporează superficial la 3-4
cm, printr-o singură lucrare cu combinatorul, înaintea semănatului sfeclei.
În primăverile secetoase, erbicidul Frontier 900 EC (dimetanamid 900 g/l) 1-1,2 l/ha,
se administrează înaintea semănatului sfeclei şi se încorporează la 3-5 cm, iar în primăverile
umede se aplică preemergent (înaintea răsăririi sfeclei).
Combaterea postemergentă a buruienilor dicotiledonate se realizează cu unul din
erbicidele: Gladiator 70 WG (metamitron 70%) 4,5 kg/ha, Goltix 70 WP (metamitron 70%)
4,5 l/ha, Safari (triflusulfuron-metil 50%) 30 g/ha, Lontrel 300 (clopiralid 300 g/l) 0,3-0,5
l/ha, Beetup Compact (fenmedifam 80 g/l+desmedifam 80g/l) 3 l/ha, Symbetan mix
(fenmedifam 80 g/l+desmedifam 80g/l) 6 l/ha, Betanal Expert (etofumesat 112
g/l+fenmedifam 91 g/l+desmedifam 71g/l) 1,5 l/ha în 3 tratamente în funcţie de gradul de
îmburuienare, Powertwin SC (etofumesat 200 g/l+fenmedifam 200 g/l) 2 l/ha, Trimax
(etofumesat 60 g/l+fenmedifam 60 g/l+desmedifam 60g/l) 1,5-2 l/ha etc, când plantele de
sfeclă au format prima pereche de frunze, iar buruienile dicotiledonate au 2-3 frunze. În cazul
erbicidului Lontrel 300 se aplică 2 tratamente secvenţiale (0,15-0,25 l + 0,15-0,25 l/ha), în
funcţie de nivelul de infestare şi dominanţa buruienilor. Primul tratament se aplică în faza de
rozetă (8-10 cm) a buruienilor, iar al doilea la un interval de două săptămâni.
În solele infestate cu Avena fatua şi alte monocotiledonate anuale şi perene inclusiv
Sorghum halepense se foloseşte unul din erbicidele antigramineice: Furore super
(fenoxafop-etil 75 g/l) 2-3 l/ha, Fusilade super (fluazifop-P-butil 125 g/l) 2-3 l/ha, Gallant
super (haloxifop-R-metil 100 g/l) 1-1,5 l/ha, Targa super 5 EC (quilazofop-etil 50 g/l) 2
l/ha. Erbicidele se aplică după răsăritul sfeclei când odosul are 1-2 frunzuliţe, iar costreiul din
rizomi 15-30 cm înălţime.
Prin utilizarea erbicidelor, numărul de praşile mecanice între rânduri se reduce la
două (trei) dar mai este necesară o praşilă manuală selectivă pe rând pentru distrugerea în
totalitate a buruienilor.
Prin folosirea de sămânţă monogermă genetic, cu însuşiri culturale ridicate, semănată
la distanţa definitivă, bob cu bob, se poate uşura sau chiar renunţa la lucrarea costisitoare de
24
rărit, cu condiţia efectuării corespunzătoare a lucrărilor de pregătire a patului germinativ şi de
combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dintre bolile mai frecvente în culturile de
sfeclă trebuie reţinute îndeosebi cercosporioza (Cercospora beticola), mana (Peronospora
farinosa f. sp. betae) şi făinarea (Erysiphe betae).
Pentru combaterea cercosporiozei, boala cea mai periculoasă şi mai răspândită în anii
ploioşi şi în condiţii de irigare, pe lângă măsurile preventive (cultivarea de soiuri rezistente,
folosirea de sămânţă sănătoasă, distrugerea resturilor vegetale prin arătura adâncă de toamnă,
igiena fitosanitară etc.), se fac două tratamente la avertizare cu unul din produsele: pe bază de
carbendazim (Bavistin 50 DF, Carbendazim 500 SC, Derosal 50 SC în doze de 0,3 l/ha),
pe bază tiofanat (Topsin 70 PU – 0,3 l/ha, Topsin M ULV – 0,5-1 l/ha) pe bază de
clorotalonil (Bravo 500 SC – 1,5-2 l/ha, Mycoguard 500 SC – 4 l/ha), pe bază de flutriafol
(Impact 250 SC – 0,25 l/ha), pe bază de kasugamycin (Kasumin 2 L – 2 kg/ha) etc. (după
Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, 2004).
Tratamente fitosanitare se aplică şi împotriva făinării folosind fungicidele: Thiovit Jet 80
WG – 5 kg/ha, Tilt 250 CE RV – 0,3 l/ha, Sanazole 250 CE – 0,3 l/ha etc.
Dintre dăunători, pagube mai mari produc gărgăriţa sfeclei (Bothynoderes
punctiventris), gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis), viermii sârmă
(Agriotes sp.), puricele sfeclei (Chaetocnema tibialis), păduchele sfeclei (Aphis fabae), buha
verzei (Mamestra brassicae) ş.a. În afară de măsurile preventive (rotaţia culturii, arătura
adâncă, semănatul în epoca optimă etc.), împotriva dăunătorilor din sol se fac tratamente la
sămânţă, după cum s-a arătat, iar pe vegetaţie se vor folosi insecticidele: Dursban 480 EC –
1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,1 l/ha, Karate 2,5 EC – 0,3 l/ha
etc.
Irigarea. Udările se aplică de regulă în perioada consumului maxim (faza de îngroşare
intensă a rădăcinii), care corespunde, calendaristic, lunilor iunie, iulie şi august.
Pentru acoperirea nevoilor de apă, regimul de irigare se stabileşte în funcţie de
caracterul climatic al zonei şi al anului, aplicându-se 4-7 udări, cu norme de 500-600 m3
apă/ha, la intervale de 10-15 zile, în funcţie de textura solului, menţinând umiditatea solului
peste 50 % din intervalul umidităţii active pe adâncimea de 80 cm.

1.2.6. Recoltarea
Sfecla pentru zahăr se recoltează la maturitatea tehnologică sau industrială, când
rădăcinile au ajuns la greutatea maximă, au conţinutul cel mai ridicat de zahăr, frunzele
25
exterioare din rozetă se îngălbenesc, se usucă şi încep să cadă, rămânând verzi numai frunzele
centrale. Momentul optim al recoltării se stabileşte în urma analizelor de laborator când se
constată că s-a acumulat cea mai mare cantitate de zahăr în rădăcini.
În funcţie de condiţiile anului de cultură, în România, sfecla pentru zahăr ajunge la
maturitate pe la jumătatea lunii septembrie (15-20) în zonele din sudul şi vestul ţării şi la
începutul lunii octombrie (1-5) în centrul şi nordul ţării. Recoltarea trebuie încheiată în toate
zonele de cultură în circa 30 de zile, cel mai târziu până la 5-10 noiembrie.
Recoltarea se poate efectua manual, semimecanizat sau complet mecanizat.
Recoltarea manuală constă în dislocarea rădăcinilor cu furci speciale, prevăzute cu
două coarne în formă de liră, strângerea în grămezi şi decoletarea lor cu seceri sau cuţite
speciale. Înainte de decoletare, sfeclele se curăţă de pământ, se îndepărtează vârful rădăcinii
până la 1 cm grosime şi rădăcinile laterale. Decoletarea constă în înlăturarea epicotilului
(coletului) şi a frunzelor şi se execută printr-o tăietură orizontală (la rădăcinile sub 1 kg) sau
conică (la rădăcinile mai mari de 1 kg) sub locul de inserţie al frunzelor inferioare. Frunzele
împreună cu coletele rezultate de la decoletare se folosesc în furajarea animalelor ca nutreţ
verde sau însilozat. Rădăcinile de sfeclă se adună în grămezi de circa 800-1000 kg şi se
acoperă cu frunze şi colete pentru a fi ferite de îngheţ până se transportă la beneficiar.
Recoltarea semimecanizată constă în dislocarea rădăcinilor cu dislocatorul de sfeclă
purtat pe 4 rânduri (DSP-4), adunarea sfeclelor, curăţarea de pământ şi decoletarea
efectuându-se manual.
Recoltarea mecanizată se poate face în două faze (divizat) cu seturile de maşini
BM-6 + KS-6 sau MDS-3 + MRS-3 sau direct (la o singură trecere). La recoltarea mecanizată
în două faze, mai întâi se face decoletarea cu BM-6 sau MDS-3 şi încărcarea coletelor într-un
mijloc de transport ce se deplasează paralel cu maşinile iar rădăcinile sunt apoi dislocate cu
KS-6 sau MRS-3 şi încărcate într-un mijloc de transport cu deplasare independentă. La
metoda directă de recoltare se folosesc combinele CRS-2 şi CRS-3 sau alte tipuri de combine
de fabricaţie străină, care execută la o singură trecere toate operaţiile menţionate mai sus.
Pentru ca maşinile de recoltare să lucreze în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura
de sfeclă trebuie să îndeplinească unele condiţii: terenul să fie foarte bine nivelat, cu umiditate
normală şi curat de buruieni, rândurile să fie drepte, cu plante uniforme ca dezvoltare şi
densitate, la 18-22 cm între ele, iar coletul plantelor să aibă o dispunere uniformă deasupra
solului. (L.S. Muntean şi col., 2008)

26
 Pentru a evita pierderile în greutate la staţionarea în câmp trebuie ca întreaga
cantitate de sfeclă recoltată să fie transportată în aceeaşi zi la fabricile de zahăr sau la bazele
de recepţionare.
1.2.7. Producţia
Sfecla pentru zahăr este una dintre plantele de cultură cele mai productive. În
condiţiile unor tehnologii de cultivare corespunzătoare se pot realiza producţii de rădăcini de
peste 40-50 t/ha în cultură neirigată şi de peste 60 t/ha în cultură irigată.
Producţia medie de rădăcini pe plan mondial, a fost în anul 2006 de 47070 kg/ha.
România obţinând în intervalul 2000-2005, producţii medii cuprinse între 13787 kg/ha (în
2000) şi 32290 kg/ha (în 2004). Cele mai bune producţii medii de radăcini, în anul 2006, s-au
obţinut în: Chile (79501 kg/ha pe 28 mii ha), Franţa (78819 kg/ha), China (66726 kg/ha),
Canada (58060 kg/ha pe 15 mii ha), Germania (57737 kg/ha), SUA (53091 kg/ha) etc. (D.
Vârban, 2008)
Producţia de frunze şi colete reprezintă 35-40% din producţia totală a plantei.

27
 Capitolul 2
NORD-VESTUL ROMÂNIEI. CADRUL NATURAL AL
CERCETĂRILOR

2.1. Relieful
Relieful constituie unul din factorii de bază ai formării solului. În general toate
variaţiile de sol, în limita unei anumite zone, sunt legate de schimbările reliefului. Relieful
determină redistribuirea condiţiilor generale de climă, iar în funcţie de pantă şi expoziţie se
schimbă intensitatea proceselor de eroziune, de spălare a terenului, de formare a noi orizonturi
de sol etc.
Relieful condiţionează folosirea terenului, productivitatea maşinilor şi uneltelor
agricole, a mijloacelor de transport etc. O importanţă deosebită o are relieful în întocmirea
proiectelor de conservare a solului, de irigaţii şi drenare precum şi alte obiective.
Dintre elementele care alcătuiesc formele de relief, o importanţă mare o au versanţii
foarte răspândiţi în regiunile deluroase şi montane, mai cu seamă în ce priveşte zonarea
culturilor şi în special desfăşurarea unor procese specifice, fizico-chimice şi biologice, care
converg în sinteza unor indicatori ai gradului de fertilitate naturală a solului. De fapt solul, ca
un corp istorico-natural, format sub acţiunea anumitor condiţii de mediu, trebuie privit în
strânsă legătură şi cu alţi factori naturali care influenţează plantele şi randamentul acestora
cum sunt: condiţiile climatice şi hidrografice, flora, fauna etc.

Influenţa acestor condiţii asupra plantelor se face prin intermediul solului, fapt pentru
care, cunoaşterea corectă şi aprofundată a solului, a aspectelor sub care se prezintă el, ca
însuşiri care definesc gradul de fertilitate, face posibilă aplicarea celor mai adecvate măsuri
tehnice care pot contribui la valorificarea eficientă a tuturor rezervelor din sol - apă şi hrană -
pentru ca în final să poată explica ştiinţific modul de realizare a celor mai optime condiţii de
creştere a randamentului la unitatea de suprafaţă cultivată.
Nord-Vestul României reprezintă o suprapunere exactă peste judeţele Maramureş,
Satu Mare şi Bihor, circa 95 % ca proporţie, diferenţa de 5 % aparţinând vestului judeţului
Sălaj şi nordului şi estului judeţului Arad (Zăhan P., Bandici Gh., 1996)
Terenurile agricole din nord-vestul ţării aparţin marii unităţi geomorfologice a
Câmpiei Tisei. Conform raionării pedogeografice, această parte, aparţine provinciei panonice,

28
subprovincia panonică nordică, unde sunt cuprinse de la vest spre est, Câmpia Careilor, a
Crasnei, Ecedei, Someşului şi Depresiunile Oaş, Baia Mare, Lăpuş şi Maramureş.
Înainte de a analiza aceste formaţiuni geomorfologice, considerăm oportună
prezentarea pe verticală a formelor de relief, evidenţiindu-se contextul în care acestea au
apărut şi dezvoltat şi factorii care le interacţionează.

2.1.1. Zona muntoasă din nord-vestul ţării

Munţii Maramureşului, ca principal lanţ muntos, se desfăşoară ca un arc de cerc de la
confluenţa Tisei cu Vişeul până la Pasul Prislop. Altitudinea medie este cuprinsă între 1600-
1700 m, (cu Vârful Tarcăul, 1961 m), format în general din roci dure (gneisuri, şisturi, calcare
etc.).
Masivul Rodnei, prezintă o orientare piezişă faţă de axa Carpaţilor Orientali, în
cuprinsul cărora se află cel mai înalt munte de 2000 m (Vârful Pietrosul, 2305 m), fiind
format din roci dure cristaline cu relieful foarte accidentat, versanţii puternic accidentaţi, văi
glaciare şi pante acopereite cu grohotişuri.
Solurile formate în aceşti munţi sunt superficiale având un pronunţat caracter de soluri
scheletice, cu apariţii frecvente de rocă la zi.
Lanţul vulcanic - Oaş-Gutâi şi Ţibleş, mai poartă numele de Carpaţii eruptivi
nordici, care separă depresiunea Maramureşului de restul regiunii, iar prin ramificaţiile
vestice, delimitează Depresiunea Oaşului. Este format din roci vulcanice, vârfurile cele mai
înalte fiind Gutâi-1445 m şi Ţibleş-1842 m. Versanţii sunt puternic erodaţi în profunzime de
către ape, având un relief accidentat, cu soluri superficiale.
Munţii Insulari ai Someşului, reprezintă un relief vechi acoperit de sedimente şi
redescoperiţi prin eroziuni geologice. Au formă de culmi înguste, fragmentate, care domină
zonele din jur. Sunt formaţi din roci cristaline cu înălţimi cuprinse între 500-811 m, cu statură
de bloc. Din acest grup fac parte:
a) Munţii Preluca, care reprezintă insula cea mai extinsă şi mai unitară din întreg
lanţul de masive cristaline izolate, formaţiuni din măguri paralele cu margini abrupte, cu
înălţimi cuprinse între 600-811 m în Vârful Florii. Ei ocupă partea de sud-vest a zonei Lăpuş.
b) Masivul Dealul Mare - Prisaca, ocupă partea sud-vestică a zonei Şomcuta Mare
(Iadăra, Stejara, Fericea) cu înălţimi de 579 m în Vârful Morii. Au multe păduri şi păşuni şi
mai rar livezi şi arabil (Stejara). Solul dominant este cel brun podzolit, precum şi eroziuni pe
pante mai mari de 10 %.

29
 c) Munţii Făgetului, formaţi din culmi cristaline, cu suprafeţe larg ondulate şi măguri
izolate care ating înălţimi de 579 m în Vârful Codrului (Făget), fiind în general acoperit de
păduri.

2.1.2. Depresiunile intramontane

Depresiunea Maramureşului, este cea mai întinsă depresiune intercarpatică, fiind
înconjurată din toate părţile de munţi. Aspectul depresiunii este deluros, cu povârnişuri de
diferite altitudini, cu aspecte variate. O culme centrală ce se întinde de la Săcel la Rona,
desparte depresiunea în două culoare principale ale Vişeului şi Izei.
La aspectul variat al regiunii, contribuie în mare măsură întinsele suprafeţe
piemontane, situate în cea mai mare parte sub Munţii Gutâiului şi al Rodnei. În lungul văilor
se dezvoltă lunci şi terase de diferite mărimi, importante fiind lunca şi terasa Tisei.
Piemonturile, mai importante sunt: Săpânţa, Budeşti şi Moisei-Borşa. În alcătuirea lor
intră blocuri şi bolovănişuri de eruptiv sub Gutâi şi cristalin sub Rodna. Altitudinea variază
între 400-850 m sub Gutâi şi de 650-1000 m sub masivul Rodnei.
Dealurile, ocupă cea mai mare parte a Depresiunii Maramureşului. Cele mai
importante dealuri sunt:
a) Dealurile Marei şi Izei, cu altitudini cuprinse între 300-700 m, fiind formate din
marne argiloase şi gresii moi de origine sarmatică, tortoniene şi oligogene. Relieful are multe
schimbări de pante, cu suprafeţe însemnate, afectate de alunecări.
b) Dealurile dintre Iza şi Vişeu, au un relief energic, cu pante puternic înclinate şi văi
adânci. Roca mamă este formată din gresii dure oligogene, rareori cu alternanţe de roci argilo-
marnoase, în partea nordică şi din argile-marne cu intercalaţii de gresii de diferite durităţi.
Altitudinea lor absolută este cuprinsă între 300-400 m.
c) Dealurile Vişeului, apar între râul Vişeu şi bordura cristalină a munţilor Vişeu. Sunt
formate dintr-o serie de dealuri cu o altitudine de 400-1100 m, din roci dure - gresii oligogene
cu alternanţe de argile şi şisturi bituminoase. Relieful este energic, cu pante înclinate şi cu văi
adânci şi înguste.
d) Terasele, ocupă suprafeţe restrânse şi apar la confluenţa Izei şi Marei, a Marei cu
Căseul, de-a lungul Izei, Vişeului şi Tisei. Ele au un drenaj imperfect care favorizează
fenomenul de gleizare a solurilor. Sedimentele sunt în general formate din laturi sau pietrişuri
în cazul terasei Tisei.

30
 e) Luncile, apar lângă principalele cursuri de apă: Iza, Vişeu, dar principala luncă este
a Tisei, lăţimea ei atingând 1 km. Aluviunile acestor lunci sunt formate în cea mai mare parte
din nisipuri şi pietrişuri.
În Depresiunea Maramureşului, predomină solurile acide: podzoluri şi soluri brune
podzolice, erodate pe partea versanţilor înclinaţi ai dealurilor. În cadrul piemonturilor solurile
au adâncimi mijlocii cu schelet frecvent.
Depresiunea Oaşului, este intramontană de eroziune, formată în urma erupţiilor
vulcanice şi sedimentarea produselor de dezagregare şi aluvionare în bazinul intravulcanic.
Este înconjurată de un relief înalt, dezvoltat pe formaţiuni eruptive. Altitudinea este de 200-
220 m, cu valori maxime de 400-450 m, la periferii şi minime de 150 m la partea râurilor Tur
şi Talna.
Sub aspect geomorfologic se pot deosebi câteva subunităţi mai importante, cum sunt:
a) Muncelele sau piemonturile înalte, intens degradate, care formează bordura înaltă a
Depresiunii Oaşului, cu altitudini de 300-650 m şi care fac trecerea spre zona montană. Ele
sunt formate din aglomerate andezidice, frecvent acoperite cu sedimente piemontane. Întregul
relief este fragmentat, ocupat de soluri puternic podzolite scheletice şi soluri brune montane
scheletice către zona montană.
b) Platformele colinare fragmentate sau dealurile Oaşului, înconjoară întreg şesul
aluvial, cuaternar al depresiunii, cu altitudini de 200-400 m. Au un relief colinar de podişuri
neogene (sedimentare şi eruptive) fragmentate şi cu caracter piemontan.
Platformele sedimentare piocene şi sarmaţiene, formate din argile, gresii şi nisipuri,
sunt acoperite frecvent cu sedimente deluvio-proluviene argilo-prăfoase cuaternare.
Din cauza fragmentării pantelor, ocupă suprafeţe importante în detrimentul
suprafeţelor plane, reduse, uneori la simple creste înguste. Pe platourile neerodate ale
platformei, evoluează solurile podzolice (Racşa-Vama, Certeze), iar pe pante apar eroziuni
moderate sau chiar puternice.
c) Terasele piemontane sau câmpiile piemontane, ocupă suprafeţe foarte mari în zona
Negreşti-Bixad. Pe aceste terenuri plane sau uşor ondulate, pe depozite argiloase sau lutoase
cu bolovănişuri în substrat, sărace în componente bazice s-au format solurile podzolice.
d) Terase locale joase (5-12 m), apar în Oraşu-Nou, Gherţa şi Călineşti, formate din
luturi grele, argile şi bolovănişuri. Solurile sunt foarte puternic podzolite.
e) Luncile din Depresiunea Oaşului, au o mare dezvoltare , cum sunt cele ale râurilor
Tur, Talna şi Lechincioara. Sedimentele mai grosiere din aceste lunci au favorizat formarea

31
solurilor brune de luncă scheletice, iar sedimentele mai fine, argiloase au dat naştere solurilor
amfigleice.
Din cele menţionate mai sus se desprinde ca o concluzie, faptul că solurile din Ţara
Oaşului şi zonele limitrofe, au însuşiri cu totul nefavorabile pentru majoritatea plantelor de
cultură. Complexul absortiv al solului este saturat în primul rând de ioni de hidrogen
( H+= 70-85 % din T), saturaţia în baze ( V %) variind între 15-53 %, conţinutul în aluminiu
mobil (Al-) între 50-200 ppm, iar pH(H2O) variază între 4,0-5,0.
Însuşirile fizice şi biologice sunt total nefavorabile, iar rezerva de macroelemente şi
microelemente este extrem de redusă.
Depresiunea Baia Mare, apare ca o zonă mai coborâtă faţă de regiunea
înconjurătoare, fiind situată la contactul a 3 unităţi de relief cum sunt: Câmpia Tisei,
Dealurile Someşului şi Munţii Gutâiului.
În cadrul depresiunii se poate face o zonare pe verticală, astfel:
- o zonă înconjurătoare, formată din piemonturi sau porţiuni deluroase;
- depresiunea propriu-zisă, formată din luncile şi terasele râurilor Someş, Sălaj,
Bârsău, Lăpuş şi Săsar.
Prima zonă cea a piemonturilor, face trecere constantă către depresiune, fiind continue şi
asemănătoare sub aspectul caracteristicilor şi originilor. Altitudinea absolută a
piemonturilor este cuprinsă între 200-700 m.

Dintre cele mai importante piemonturi amintim:

a) Piemontul Negrei care face trecerea către Mogoşa.
b) Piemontul Săsarului, care face trecerea către depresiunea propriu-zisă, spre zona
montană în nordul depresiunii.
c) Piemontul Şomcuta, care face trecerea către zonele mai ridicate din sudul Şomcutei
şi coboară prin trepte, ca o caracteristică esenţială.
d) Piemonturile din zona Depresiunii Baia Mare, sunt fragmentate de văi secundare şi
apar în cadrul lor versanţi cu diferite expoziţii şi înclinaţii cu frecvente alunecări şi eroziuni de
suprafaţă. În general sunt folosite ca arabil, livezi şi fâneţe.
În ceea ce priveşte depresiunea propriu-zisă, aceasta este formată din luncile şi
terasele râurilor şi reprezintă formaţiuni mai tinere ale depresiunii.
În general terasele sunt categorisite în 3 grupe, după altitudine, astfel:
- mai joase, 3-5 m mai ales pe stânga Someşului;
- de 5-10 m, în zona Satulung şi Şomcuta;

32
 - de 10-15 m, în Depresiunea Baia Mare, Recea, Ariniş etc.
Principalele lunci care caracterizează condiţiile naturale ale Depresiunii Baia Mare,
sunt cele ale râurilor Someş, Sălaj şi Bârsău. În general ele ocupă suprafeţe în care
predomină sedimente luto-nisipoase, frecvent carbonatate, unde s-au format solurile aluviale
(Someş) sau sedimente argiloase şi lutoase, unde s-au format solurile gleice, uneori
înmlăştinite (Sălaj). În Valea Lăpuşului şi Săsarului predomină aluviunile uşoare.
Pentru zona de referinţă, se mai pot menţiona unele forme geomorfologice, cu însuşiri
în general, similare cu cele amintite, dar în puncte geografice diferite.
Astfel, menţionăm, Depresiunea Lăpuşului, care cuprinde depresiunile Copalnic şi
Lăpuş, cu altitudini de 350-500 m , cu descreştere de la est la vest. Podişul Someşan, îşi face
prezenţa în Maramureş, prin dealurile Sălajului, culmea Braza şi Prisnel precum şi prin
Platoul calcaros, Purcăreţ-Baia Mare.
Partea vestică şi sud vestică a zonei Cehul Silvaniei, este o formaţiune ce se face
prezentă şi în extremitatea sud-vestică a Careilor, fiind delimitată în est de Valea Sălajului, în
nord de dealurile Urmenişului şi Munţii Codrului, iar în vest de Valea Crasnei.
Ca o treaptă superioară de trecere de la Câmpia Tisei, spre zona montană, apar şi
Piemonturile Vestice, parte importantă în această evoluţie geomorfologică de la câmpie la
părţile mai înalte ale munţilor din zonă.

2.1.3. Zona de Câmpie a Tisei

Ca unitate geomorfologică, aceasta reprezintă terenurile plane din zona Carei, Satu-
Mare şi parţial zona Oaşului (Livada, Turulung). În componenţa acestei mari unităţi
geomorfologice se pot deosebi următoarele unităţi fizico-geografice, cum sunt:
Câmpia Someşană, de o parte şi de alta a râului Someş, între poalele munţilor Oaş,
piemonturile Făget, bordura estică a zonei Ecedea şi Câmpia Crasnei.
Câmpia Someşană este cea mai importantă ca suprafaţă, având o altitudine de 115-165
m, formându-se prin colmatarea lacului Panonic, apărând ca o câmpie de divagare a unui
Someş vechi. Apele colectate de cursurile vechi ale Someşului, de îndată ce au intrat în
câmpia joasă, lângă comuna Pomi, au încetinit, apărând meandre, cu depuneri de material.
După ce apele Someşului şi Turului s-au stabilizat, s-au format lunci noi, favorabile
agriculturii. Partea nord-estică a câmpiei aparţine bazinului hidrografic al Turului.
Solurile Câmpiei Someşene se diferenţiază după poziţia lor. Astfel, în depresiuni s-au
creat drenaje defectuoase, solurile gleizându-se puternic, în timp ce pe grinduri, drenajul de
suprafaţă şi cel vertical este bine asigurat, iar solurile se încadrează în categoria soluri brune.
33
Rocile mamă sunt tufuri vulcanice (andezite, dacite), sedimente de pietrişuri, nisipuri sau
luturi.
Aciditatea acestor soluri este datorată în parte şi conţinutului redus de baze alcalino-
feroase ale rocilor vulcanice care stau la baza formării tuturor solurilor din bazinul râurilor
Someş, Tur, Săsar, Lăpuş şi afluenţii Tisei din Depresiunea Maramureşului (Iza, Mara).
Câmpia Ecedea, este o câmpie joasă formată prin secarea mlaştinei Ecedea, ca urmare
a lucrărilor de drenaj, executate la sfârşitul secolului al XIX - lea şi începutul secolului al XX
- lea. Se află la nord-est de Carei (Berveni, Căpleni, Domăneşti, Boghiş), în jurul ei fiind
unităţi geofizice, înalte de 10-20 m (Câmpia Careilor şi cea Someşană), cu soluri turboase şi
chiar turbe.
Suprafaţa acestei câmpii este uşor ondulată ca urmare a depunerilor neregulate a
materialului antrenat de cursurile lente ale apelor râurilor etc.

Câmpia Crasnei şi Careilor, sunt mai vechi şi mai înalte decât Câmpia Ecedea.
Relieful este uşor ondulat cu apa freatică la adâncimea medie de 4-5 m, chiar 6-8 m, iar în
cazul terenurilor joase apa freatică poate ajunge doar la 1,5-2,5 m.
Solurile sunt: cernoziomuri levigate, soluri brune, brune-podzolite şi lăcovişti.
Câmpia Ierului, alcătuieşte un larg culoar care desparte Dealurile Silvaniei de
Câmpia Careilor. Ea reprezintă o veche vale a Someşului şi are o altitudine de 111-120 m
(Andrid) cu înclinaţie est-vest. Este semimlăştinoasă cu textură fină.
Câmpia Valea lui Mihai, este extremitatea sudică a câmpiei nisipoase a Nirului, cu
altitudini de 131-148 m fiind situată în partea de vest a Careiului către graniţa cu Ungaria.

2.2. Clima şi vegetaţia

Sub aspect climatic, zonele la care ne-am referit, mai puţin studiate experimental, se
încadrează în două formule climatice:
- C.f.b.x. - climă continental moderată, care cuprinde clima câmpiilor şi a dealurilor;
- D.f.b.x. - clima boreală, cu iarnă rece, caracteristică climatului de munte şi vecinătatea lui.
Analizând succint, sub aspect climatic zonele geomorfologice prezentate mai sus, se
constată următoarele:
În zona muntoasă, pe măsura creşterii altitudinii, precipitaţiile devin tot mai
abundente, iar temperaturile mai scăzute, existând un paralelism între relief, temperatură şi
precipitaţii.

34
 În Munţii Gutinului, de pildă, precipitaţiile ajung la cote foarte ridicate, variind între
1200-1300 mm, în timp ce în Munţii Maramureşului şi Rodnei urcă la 1400 mm. Aici
temperatura este în jur de 60C, ca în Gutâi să scadă la 4-60 C, iar în nordul Maramureşului
chiar la 40 C.
Sub aspectul vegetaţiei, în vestul munţilor apare fagul care formează păduri masive,
pure, bine dezvoltate, ca apoi şi frasinul, carpenul şi ulmul să fie mai mult prezenţi în peisaj.
Spre limita superioară sub Gutâi, îşi face apariţia molidul, dar de cele mai multe ori vine în
contact cu pajiştile subalpine.
Munţii insulari ai Someşului, au o climă mai dulce cu precipitaţii abundente de 900 -
1000 mm şi temperaturi de 7-80 C.
Vegetaţia ierboasă este formată din Agrostis tenuis, Festuca rubra, Nardus stricta,
alături de pădurile de fag, amestecate cu stejar, carpen şi mai rar cu arţar.
În Depresiunile intramontane, cad precipitaţii abundente de 700-900 mm (Ocna
Şugatag - 742 mm, Vişeul de Sus - 830 mm, Baia Mare - 976 mm, Certeze -940 mm, Târgul
Lăpuş - 794 mm).
Temperaturile medii anuale variază între 7-90C. În cadrul depresiunilor, predomină
fagul, iar suprafeţe importante sunt acoperite cu pajişti naturale. Terasele superioare ale
râurilor şi terasele piemontane cu soluri podzolice, pseudogleice, sunt dominate de specii ca:
Agrostis canina, Nardus stricta, Festuca rubra, Rumex acetosella etc.
În această zonă se pot cultiva cu rezultate bune, ovăzul, cartoful, trifoiul, inul, lupinul
etc.
În Podişul Someşan precipitaţiile căzute au valori ridicate, cuprinse între 700-800 mm
(Cehul Silvaniei-724mm), iar temperaturile medii anuale între 8-90C. Aici se găseşte zona de
interferenţă dintre fag şi gorun. Pajiştile naturale pe versanţi sunt ocupate cu specii ca:
Agrostis tenuis, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Poa pratensis şi bulbosa, Lotus
corniculatus etc.
Terenurile plane ale Podişului Someşan, cu podzoluri, au în compoziţia floristică
specii, cum sunt: Nardus stricta, Agrostis tenuis etc.
În general, se cultivă cu predilecţie, cartoful, ovăzul, porumbul timpuriu, grâul etc.
Zona Dealurilor Silvaniei, este caracterizată printr-o climă mai moderată comparativ
cu Podişul Someşan. Aici cad anual în medie 600-700 mm precipitaţii (Supuru de Jos - 601,8
mm), iar temperatura medie anuală oscilează între 8,5-9,50 C (Zalău - 9,30C). Zona de
vegetaţie aparţine stejarului, iar în lunci apar specii de Alopecurus pratensis (coada vulpii),

35
Bromus inermis (obsiga), Agrostis alba (iarba câmpului), Poa pratensis (firuţa), Lolium
perene (zâzania) etc.
În această zonă reuşesc bine culturile agricole de grâu, porumb, floarea-soarelui, sfecla
de zahăr, tutunul, trifoiul roşu, lucerna etc., iar pe pantele erodate, viţa de vie şi pomii
fructiferi.
În Piemonturile Vestice, temperatura medie anuală este de 8-90 C, extremele variind
între - 30 C, în ianuarie şi 10-200 C, în luna iulie. Cantităţile de precipitaţii căzute anual în
această zonă oscilează între 600-700 mm. Aici domină cerul, gorunul, stejarul, jugastrul şi
arţarul, alături de carpen.
Pentru zona colinară sunt specifice ierburi ca: Agrostis tenuis, Festuca rubra,
Cynosurus cristatus, în asociaţie cu Poa pratensis şi bulbosa, Lolium perene + Lotus
corniculatus, Trifolium pratense şi repens etc. Tot aici predomină pomii fructiferi în
localităţile Cehal, Sâi, Homorodu de Jos etc.
Câmpia Tisei, este cea mai importantă parte a zonei geomorfologice analizate până
aici, şi care sub aspectul climei şi vegetaţiei specifice are câteva aspecte caracteristice şi
anume:
- clima de câmpie, unde temperaturile medii anuale variază în limite strânse de 9-100
C (Satu Mare şi Carei - 9,70 C), cu media lunară maximă în ianuarie, Carei - 3,10 C; Satu
Mare - 2,40 C, cu amplitudini mai mici decât în alte părţi de ţară.
Precipitaţiile căzute au o medie multianuală care variază între 550-700 mm (Satu
Mare, 667,9 mm; Carei, 584,2 mm). Se remarcă scăderile cantităţilor de precipitaţii de la est
la vest, de la Câmpia Someşană către cea a Careilor (ultima făcând parte din zona de
silvostepă).
- vegetaţia lemnoasă, este formată în principal din gorun şi cer, care se găsesc în
asociaţie cu ulmul, carpenul şi arţarul.
- vegetaţia ierboasă, caracteristică Câmpiei Someşene, aparţine tipurilor - Festuca
rubra (păiuşul de livezi), Agrostis tenuis (iarba câmpului), Cynosurus cristatus (pieptănariţa),
în care, funcţie de umiditate domină una sau alta din aceste specii.
Pe locuri mai înmlăştinite cu soluri podzolice (Josib, Livada) întâlnim asociaţii de
Agrostis canina, Juncus effusus şi conglomeratus, iar în pâlcuri apare Nardus stricta (părul
porcului).
În zonele excesiv de umede ale Câmpiei Someşene, mai joase, depresionare, apar
plantele higrofile - excesiv higrofile cum sunt: Alopecurus geniculatus, A. aequalis (coada
vulpii), Agrostis alba, Deschampsia caespitosa (iarba bălţii), Holcus lanatus (lânariţa), Apera
36
spica venti (iarba vântului), Echinochloa cruss-galli (iarba bărboasă), Gliceria aquatica şi
fluitans etc.
Terenurile depresionare înmlăştinite din Câmpia Tisei, prezintă o floră naturală
excesiv de higrofilă formată din genuri de Carex (rogoz), Juncus (pipirig), Typha (papură),
Phragmites communnis (trestia) etc.
În Câmpia Ecedea, păşunile mai drenate au în compoziţia lor botanică specii ca: Poa
pratensis (firuţa), Festuca pseudovina (păiuş), Trifolium repens (trifoi târâtor), Achillea
millefolium (coada şoricelului), Taraxacum officinale (păpădia) etc.
În Câmpiile Careiului, Ierului şi Crasnei, terenurile semiumede sunt utilizate ca
păşuni în care domină: Festuca sulcata (păiuşul de stepă), Alopecurus pratensis (coada
vulpii), Poa pratensis (firuţa), Lolium perene (zâzania), Lotus corniculatus (ghizdei) etc.
În zona nisipoasă se găsesc: salcâmul, stejarul, frasinul, ulmul şi bozul.
Dintre plantele agricole se cultivă cu rezultate bune, grâul, porumbul, floarea-soarelui,
sfecla de zahăr, ovăzul, tutunul, mazărea, iar în Depresiunea Ecedea, cartoful şi cânepa.
În zona nisipurilor se cultivă: pepeni, porumb, secară, iar dintre pomii fructiferi -
vişinul, piersicul, mărul, nucul şi viţa de vie.

2.3. Solurile
Aşa cum se cunoaşte, solul este rezultatul unor procese complexe determinate de
condiţiile de mediu, dintre care un rol principal îl are clima şi vegetaţia (plantele şi
microorganismele din sol).
Principalele procese care duc la diferenţierea în adâncime a solului, deci la formarea
profilului de sol, sunt cele de spălare (eluviere) şi de depunere (iluviere), precum şi cele
bioamumulative sau de acumulare a humusului şi a altor substanţe organice.
Datorită gravitaţiei, apa de suprafaţă se deplasează în adâncime spălând o serie de
compuşi, care se depun în straturile inferioare. Se spală în adâncime clorura de sodiu (NaCl)
şi clorura de potasiu (KCl), clorura de calciu, clorura de magneziu precum şi sulfatul de sodiu
şi magneziu, etc.
Carbonatul de calciu se spală până la adâncimea de 60-70 cm. Datorită fenomenelor
de spălare şi depunere în sol, apar pe profil o serie de diferenţieri care se numesc orizonturi.
Sub aspectul reacţiei solurilor, trebuie menţionat faptul că aciditatea este determinată
pe de o parte de ionii de hidrogen (H+) şi aluminiu (Al-), aflaţi în sol sau absorbiţi în
complexul coloidal al solului.

37
 Saturaţia în baze a solului se notează cu simbolul V %, care exprimă gradul de
asigurare a solului în baze, a cărei valori oscilează între 75 % la solurile bine aprovizionate în
baze, până la 30 %, care oglindesc solurile nesaturate în baze.
Rocile mamă pe care s-au format, sunt constituite din luturi, argile, nisipuri şi gresii.
Ele s-au localizat în zonele cu precipitaţii abundente (Satu Mare - 667,9 mm, Baia Mare - 976
mm), de 1100 mm media multianuală.
Eluvierea a determinat debazificarea complexului argilo-humic cât şi prin migrarea
argilei spre adâncime, care duce la diferenţierea orizontului A (argilo-eluvial îmbogăţit
rezidual cu silice) şi a unui orizont B (de acumulare a argilei). Sub acţiunea acizilor nesturaţi,
aflaţi din abundenţă în soluţia solului şi a curenţilor descendenţi a acestor ape, solul acidifiat a
devenit sărac în baze, iar prin distrugerea argilei se formează un orizont superior de culoare
cenuşie deschisă, sărac în argilă, hidroxizi de fier şi alţi coloizi şi îmbogăţit în acelaşi timp
rezidual în nisip şi silice hidratată.
Din alterarea silicaţilor rezultă aluminiu mobil (Al-) în cantităţi ridicate, peste gradul
de suportabilitate al plantelor, mai ales al celor cultivate.
Datorită climatului umed, drenajului intern şi extern slab, a reliefului plan şi a
argilozităţii mari din orizontul B, solurile sunt supuse gleizării de suprafaţă (pseudogleizării).
În general, solurile zonei prezintă o diferenţiere texturală foarte mare pe profilul de sol
(orizontul A este luto-nisipos la Livada şi luto-argilos la Oradea, iar orizontul B este argilos),
datorită alterării intense, acumulării reziduale a silicei în partea superioară a profilului şi
migrării puternice a argilei şi hidroxizilor coloidali de fier şi aluminiu în adâncime.
Structura orizontului A1 şi A2 este glomerulară, însă, este slab exprimată şi puţin
stabilă. Orizontul A2 este, în general, astructurat sau cu o structură lamelară şi şistoasă.
Este de remarcat permeabilitatea redusă a solurilor zonei. Apa provenită din
precipitaţii pătrunde până la orizontul B pe care îl imbibă şi impermealizează, astfel că apa nu
poate să se infiltreze mult în adâncime, din care cauză se produce pseudogleizarea solului,
care influenţează în mod negativ aeraţia solului.
Conţinutul de humus variază între 1-2 % în primul orizont, dar sunt frecvente cazurile
când conţinutul de humus scade sub 1 % sau depăşeşte 4 %, acumularea având loc pe o
grosime mică de 10-20 cm, după care cantitatea de humus scade brusc.
În general, conţinutul de humus (h %) şi azot total (Nt %) este scăzut, ca de altfel şi cel
al fosforului mobil (P2O5), aflându-se sub forme greu accesibile. Solurile au un conţinut de
potasiu mobil (K2O) variabil, fiind slab sau mediu aprovizionat cu acest element.

38
 Ca urmare a debazificării, complexul coloidal are o importanţă hotărâtoare asupra
reacţiei solului, a acumulării calciului (Ca++) pe profilul solului.
Reacţia acidă sau puternic acidă limitează fertilitatea acestor soluri, atât din cauza
efectului direct al acidităţii asupra plantelor cât şi datorită faptului că aciditatea este asociată
cu o sărăcire mare în elemente nutritive accesibile plantelor.
Aciditatea ridicată este asociată şi cu prezenţa oxizilor de aluminiu (Al2O3) şi mangan
(MnO) mobili, care influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Aluminiul mobil are atât o acţiune directă de distrugere a perişorilor radiculari şi a
rădăcinilor tinere, însoţită de dezvoltarea anormală a plantelor, cât şi o acţiune indirectă,
contribuind la scăderea capacităţii de absorbţie a fosforului mobil de către plante.
Lipsa calciului, reprezintă un alt factor care limitează gradul de fertilitate naturală a
solurilor acide. Calciul are o influenţă directă ca element nutritiv, dar şi o influenţă indirectă,
ca regulator al absorbţiei microelementelor şi ca agent important în formarea structurii
solului.
Nutriţia plantelor cu calciu pe solurile acide depinde nu atât de calciul din soluţia
solului în care se află în cantitate foarte mică, cât mai ales de gradul de saturare cu acest
element al complexului coloidal al solului.
Dacă gradul de saturaţie în baze (V %) nu este mai mic de 50 %, planta nu suferă din
lipsa de calciu, dar pe măsură ce aciditatea creşte şi deficitul de baze este mai mare, planta
suferă din lipsă de magneziu.
Aciditatea mare şi excesul de umiditate influenţează negativ aciditatea biologică, care
se reduce foarte mult.
Acesta este în mare, tabloul care reliefează gradul scăzut al fertilităţii naturale ale
solurilor zonei.
Îmbunătăţirea regimului aero-hidric al solurilor, impune aplicarea unui complex de
lucrări culturale, măsuri agrotehnice şi agroameliorative speciale, având drept scop reglarea
regimului aero-hidric. Aceste măsuri se referă, printre altele, la adâncirea treptată a stratului
arabil, efectuarea unor lucrări de evacuare a apelor care băltesc la suprafaţa solului, dar şi
înmagazinarea în profunzimea solului a apei, în vederea utilizării ei de către plante în
perioadele secetoase şi nu în ultimul rând la executarea unor drenaje de îndepărtare a
surplusului de apă de la suprafaţa solului sau de pe profilul de sol.

39
2.4. Câmpia Crişurilor
Câmpia Crişurilor ocupă partea centrală a Câmpiei de Vest a României,
întrepătrunzându-se la nord cu Câmpia Barcăului; la sud este separată de Campia Aradului pe
linia Crişului alb; la este delimitată de dealurile Codru Moma, delurile Tăşnadului,
depresiunile Holodului, Vadului, Zărandului şi Cigherului, iar la vest de graniţa cu Ungaria.
Câmpia Crişurilor ocupă bazinul inferior al celor trei crişuri; are o suprafaţă de 3059,6 km 2,
reprezentănd 25,5% din suprafaţa Câmpiei de Vest.
În ce priveşte limitele Câmpia Crişurilor în literatura de specialitate există mai multe
referiri. Măhăra Gh., 1977 pe baza argumentelor de ordin geologic şi geomorfologic, climatic,
pedologic, al vegetaţiei naturale şi a structurii culturilor agricole, a tipurilor de aşezări umane,
stabileşte limită estică pe linia localităţilor: Pâncota, Moroda, Mocrea, Bocsig, Beliu, Craiva,
Ucuriş, Oclea, Belfir, Tinca, Husasău de Tinca, Sititelec, Păuşa, Apateu, Sânmartin; Oradea,
Episcopia-Bihor, Biharia. Limita sudică a Câmpiei Crişurilor este dată de valea Crişul Alb,
care o separă de Câmpia Aradului pa linia localităţilor Pâncota-Olari-Sinaid-Sânmartin. La
vest Câmpia Crişurilor este limitată de graniţa cu Ungaria între localităţile Santăul Mare la
nord şi Sânmartin la sud. Hotarul nordic al Câmpia Crişurilor este considerat a fi pe la nord
Biharia şi Santău Mare.

2.4.1. Evoluţia paleogeografică

Câmpia Crişurilor are o origine tectonică, fapt demonstrat de liniile de fractură care
au generat erupţii de la Beliu, Mocrea, Pâncota şi a izvoarelor minerale şi termale de Felix,
Tinca, Beliu şi de originea identică a fundamentului cristalin cu cel al munţilor Carpaţi, pusă
în evidenţă de foraje efectuate la adâncimi de peste 4500 m, în diferite zone.
În evoluţia Câmpiei Crişurilor se disting trei etape principale: etapa uscatului
preneogen, etapa neogenă, etapa cuaternară.
În etapa uscatului preneogen datorită mişcărilor pe verticală fundamentul câmpiei
primeşte o structură în blocuri până la sfărşitul oligocenului. În etapa neogenă cutările alpine
au valoare maximă, scufundarea sedimentelor preneogene se intensifică, apele Mediteranei
transgresează regiunea şi pătrund în interiorul Munţilor apuseni, unde formează golfuri adânci
(golful Crişului repede, al Crişului Negru şi al Crişului Alb). Condiţiile de sedimentare devin
uniforme în întreg bazinul Panonic, iar mişcările de ridicare carpato-alpine însoţite de
mişcările de scufundare a depresiunii duc la ruperea legăturilor cu bazinele din nord Europei,
iar datorită depunerilor se realizează primele acumulări ale Câmpiei înalte. Apa din
depresiunea Panonică sa retras definitiv odată cu formarea defileului de la Porţile de Fier când
40
se formează, deasupra nivelului terasei a cincea (90-110 m) valea transversală a Dunării.
Etapa cuaternară este etapa în care se formează câmpia glacisurilor cu 3-4 nivele de terase,
apoi cămpia joasă şi luncile râurilor. Geneza acesteia este determinată atât de procesele
tectonice cât şi de condiţiile climatice.

2.4.2. Relieful
Altitudinea cea mai mare a Câmpiei Crişurilor nu depăşeşte 175-180 m, iar cea mai
mică este cu puţin sub 90 m. Formele de relief au o dispunere longitudinală, coborând în
trepte de la est la vest.
Pe baza datelor morfometrice-densitatea fragmentării orizontale, energia şi gradul de
înclinare a reliefului şi a evoluţiei poligeomorfologice, s-a constatat existenţa a două
subunităţi în Câmpia Crişurilor glacisurilor (cu Câmpia înaltă a glacisurilor şi Câmpia
mijlocie) şi Câmpia joasă (aluvilă).
Câmpia înaltă a glacisurilor este situată la altitudinea de 120-185 m. Acestea cuprinde
Câmpia Miersigului, Câmpia Călacei şi Câmpia înaltă a Bocsigului. Are o vârstă pleistocenă.
Este fragmentată de o reţea hidografică cu caracter torenţial, indicele fragmentării medii este
de 0,56-1,25 km/km2, energia de relief este cuprinsă între 10-25 m, iar înclinarea medie este
de 0,50-0,80%.
Câmpia mijlocie este situată la o altitudinea de 100-120 m şi cuprinde: Câmpia
Bihariei, Câmpia Veljurilor; Câmpia Cermiului şi Câmpia joasă a Bocsigului.
Câmpia mijlocie a apărut în holocenul inferior şi are o fragmentare medie de 0,5
km/km2, energia reliefului este cuprinsă între 4-5 şi 5-7 m, iar înclinarea medie este de 0,20-
0,45%. Văile sunt relativ dezvoltate şi largi, iar cămpiile interfluviale joase şi plate prezintă
numeroase fenomene de înmlăştinire.
Câmpia joasă (aluvială) are o altitudine sub 100 m şi se prelungeşte tentacular în
câmpia glecisurilor de-a lungul râurilor. Din această subunitate fac parte: Câmpia Santăului,
Câmpia Salontei, CâmpiaTeuzului şi Câmpia Socodorului. Caracteristic acestei subunităţi este
fragmentarea mică (0,0-0,25 km/km2), însă datorită reţelei de canale apar areale cu
fragmentarea de 1,25 km/km2. În condoţiile unor râuri puţin adânci, lipsite de terase, energia
de relief este mică (0-3 m). Câmpurile interfluviale au înclinarea slabă, fiind situate la nivelul
luncilor. În această subunitate se întălnesc numeroase, lacuri precum procese de colonatare a
râurilor, a canalelor, precum şi soluri sărăturate.

41
2.4.3. Hidrografia
2.4.3.1. Apele de suprafaţă
Reţeaua de apă a Câmpiei Crişurilor este formată din râuri autohtone -cele trei Crişuri
şi căteva afluenţi cu izvoare în Munţii Apuseni şi Piemonturile Vestice- şi râuri autohtone,
care au izvoare în zona glacisurilor sau a teraselor şi au caracter temporar. La această reţea
naturală s-au adăugat canalele construite de-a lungul anilor.
Întregul sistem hidrografic străbate Câmpia Crişurilor de la est la vest, unindu-se într-
un curs comun pe teritoriul Ungariei şi vărsându-se în Tisa.
Densitatea reţelei hirografice coincide cu densitatea fragmentării reliefului. La
contactul câmpiei cu piemonturile vestice există cea mai mare densitate a reţelei hidrografice
1,25km/km2 Reţeaua de canale construită de-a lungul timpului a făcut ca la vest de canalul
colector densitatea hidrografică să fie de 0,54 km/km2. În zona Gurba-Luntreni-Mişca-
Socodor-Crişana densitatea canalelor artificiale atinge şi chiar poate depăşi 1,25 km/km2.
Construirea canalelor a modificat cumpâna apelor, schimbănd configuraţia benzilor
hidrografice ale multori râuri.
Heleşteele ocupă aproximativ 1200 ha. La Cefa heleşteele ocupă 670 ha. Aici există o
cunoscută întreprindere piscicolă. Heleşteele se mai găsesc la Inand, Cermei, Bocsig, Seleuş.
Apele Crişurilor sunt slab spre moderat mineralizate. Mineralizarea este de tipul
bicarbonato-calcic şi nu prezintă pericol de alcalizare a solului. Apele Crişului Negru sunt
excelente pentru irigaţii (grupa I de irigaţii), iar cele ale Crişului Alb, Crişului Repede şi
Tuzului sunt foarte bune pentru irigaţie (grupa II de irigaţii).
Apa din principalele canale este slab mineralizată, cu acelaşi tip de mineralizare ca şi
apa râurilor. Apa din canalul colector (Ghiorac) este „excelentă pentru irigaţii”, iar la Giriş şi
Inand „foarte bună”. Tot „foarte bună” pentru irigare este şi apa din canalul Crişurilor la
Salonta.
2.4.3.2. Apele subterane
Apele freatice sunt un foarte important factor de diversificare a peisajului geografic
din Câmpia Crişurilor.
Adâncimea apelor freatice scade de la est la vest. Astfel, în zona Miersigului
depăşeşte 10 m, în Câmpia mijlocie este situată între 3 şi 4 m iar în Câmpia joasă între 2 şi 3
m. În zonele depresionare-Cefa, Salonta, Câmpia Teuzului sau în vechile albii părăsite-nivelul
apei freatice variază între 0 şi 2 m.
Alimentarea stratului acvifer se face în cea mai mare parte din precipitaţiile şi mai
puţin din râuri.
42
 Nivelul maxim al apei fretice se înregistrează în perioada februarie-martie, iar cel
minim în octombrie-noiembrie.
Măhăra Gh., 1977 apreciază amplitudinea nivelului freatic la 1-2 m, iar în apropierea
râurilor chiar la 3 m; în Câmpia Teuzului amplitudinea este apreciată a fi între 0,5-3,5 m.
Maria Colibaş, apreciază că cea mai mare amplitudine sezonală se întălneşte pe
solurile aluviale (0,55 m) urmată de cernoziomurile (0,37 m) şi lăcovişti (0,2 m); în soloneţuri
datorită circulaţiei defectuoase a apei pe verticală se înregistrează cea mai mică variaţie
sezonală a nivelului freatic.
În partea estică a Câmpiei Crişurilor litologia şi viteza de circulaţie mai mare a apei
determină o mineralizare mai redusă a apei freatice. Pe măsura înaintării spre vest creşte
gradul de mineralizare şi duritatea acesteia.
Gradul de mineralizare este mai mare în zona cuprinsă între Crişul Alb şi Crişul Negru
(01,01 g/l), comparativ cu zona cuprinsă între Crişul Negru şi Crişul Repede (0,97 g/l).
Mineralizarea apei freatice are valori de 0,55 g/l în zona solurilor aluviale, 0,62 g/l în
zona cernoziomurilor, 0,82 g/l pe lăcovişti şi 1,07 g/l pe soloneţ.Valorile sunt sensibile mai
mari vara faţă de primăvară. Tipul de mineralizare după conţinutul de anioni este
bicarbonatic. După conţinutul în cationi, în zona solurilor aluviale şi a cernoziomurilor, apele
freatice sunt bogate mai ales în calciu şi magneziu, iar în zona lăcoviştilor alcalizate, în sodiu.
În zona solurilor cernoziomice dintre Crişul Negru şi Crişul Repede apele freatice sunt
„excelente pentru irigaţii” iar în zona dintre Crişul Alb şi Crişul Negru sunt „acceptabile”
pentru majoritatea plantelor de cultură. În zona solurilor aluviale Crişul Negru şi Crişul Alb,
apele freatice sunt „bune” şi acceptabile pentru irigaţii, iar cele din zona dintre Crişul Repede
şi Crişul Negru sunt foarte bune pentru irigaţii. În zona lăcoviştilor apele freatice sunt
acceptabile pentru irigaţii, iar cele din zona soloneţilor sunt „nesatisfăcătoare”.
Apele de adâncime situate până la 150 m au o mare răspăndire şi prezintă un caracter
ascensional sau artezian. Aceasta nu prezintă pericol de alcalinizare, au mineralizarea redusă
şi sunt „foarte bune pentru irigaţii”.
Apele subterane situate la adâncimi mai mari de 150 m au o mineralizare redusă (0,44 g/l)
însă un conţinut ridicat de sodiu (36,9%). De aceea sunt „dăunătoare” pentru majoritatea de
cultură (grupa V de irigaţie) irigate.
2.4.3.2.1. Apa de irigaţie din câmpul de cercetare
Sursa de apă folosită pentru irigarea culturii este un foraj adânc de 15 m.
Analizele de laborator au evidenţiat un pH (7,2) care, din acest punct de vedere încadrează
apa în categoria celor corespunzătoare pentru irigat. După conţinutul în anioni apa de irigat
43
este de tip bicarbonato-sulfatic, iar după cel în cationi este de tipul calco-magnezic.
Conţinutul în sodiu este scăzut, 21,9% (tabel 1.4.). Reziduul mineral fix (0,5 g/l) este sub
limita admisibilă de 0,8-1 g/l. (tabel 2.1.).

După coeficientul de irigare “Priklonski-Laptev” (57,6) apa este bună pentru irigare.
După indicele CSR (-1,7) apa de irigaţie are un potenţial de alcalizare redus (clasa C.1)
putându-se utiliza fără restricţii. Potenţialul de alcalinizare (0,52) este de asemenea redus
(clasa S.1), apa putând fi folosită fără restricţii la irigarea solurilor. (tabel 2.1.).
Clasificarea apelor, în funcţie de conţinutul absolut de săruri şi cel relativ de Na, arată
că apa de irigare folosită în câmpul de cercetare se încadrează în grupa II, ape foarte bune
pentru irigaţie. (tabel 2.1.)
Tabel 2.1
Indici chimici de calitate a apei de irigaţie folosită în
câmpul de cercetare, Oradea Câmpia Crişurilor
(după Domuţa C., 2003 )
Rezid.
Na min. Ind.Priklonski Clasa N.
Ca2+ Mg2+ Na+ K- CO2-3 HCO3 CL- SO42- pH SAR CSR
% fix Laptev Florea
g/l
mg/litru
49,2 44,1 20,9 2,7 - 267,8 35,5 80,6 7,2 21,9 0,500 57,6 0,52 -1,7 II

Pe baza tuturor acestor indici calitativi se poate spune că apa folosită pentru irigaţie
în câmpul de cercetare nu prezintă nici un fel de restricţii pentru plante sau pentru sol.
(Donnen D., 1988, Ayers R.S. and Wescot D.W., 1989).
2.4.3.3. Amenajările de irigaţii
În Câmpia Crişurilor sunt amenajate 7256 ha în sisteme de irigaţii şi amenajări locale
din judeţele Bihor şi Arad.
Din cele 7256 ha amenajate, 4441 ha (61,2%) se găsesc în sisteme, iar 2815 ha
(38,8%) în amenajări locale.
Cele mai mari suprafeţe amenajate pentru irigaţii din Câmpia Crişurilor se găsesc în
judeţul Bihor, 6064 ha (83,6%) iar în judeţul Arad, diferenţa de 1192 ha (26,4%).
Suprafeţele amenajate pentru irigaţii din judeţul Bihor se găsesc atât în sisteme – 3249
ha (53,5%), cât şi în amenajări sisteme de irigaţii.

44
 Localităţile cu cele mai mari suprafeţe cuprinse în sisteme de irigaţii sunt: Sănicolau
Român 2000 ha şi Inand 767 ha în judţul Bihor, Simand 546 ha şi Sicula 278 ha în judeţul
Arad. Localităţile cu cele mai mari suprafeţe cuprinse în amenajări locale pentru irigaţii sunt
Salonta şi Avram Iancu.
Cu privire la perspectivele amenajărilor de irigţii în Câmpia Crişurilor, Botzan M.
aprecia că ar fi de mare folos realizarea canalului Someş-Crişuri-Mureş-Bega, cu o lungime
navigabilă de 375 km, cu folosinţa de bază irigaţiile, însă realizarea unei astfel de investiţii nu
pare posibilă în viitorul apropiat. Mai aproape de posibilităţile financiare prezenta ar fi
echiparea amenajărilor şi folosirea corectă a amenajărilor existente, în acest sens impunându-
se un sprijin substanţial din partea statului. În sectorul particular se constată creşterea
preocupărilor privind irigarea pe suprafeţe mici, în special la culturile legumicole (varză,
tomate, conopidă, ardei, vinete, etc.).

2.4.4. Vegetaţia
Din punct de vedere floristic, Câmpia Crişurilor se încadrează în subregiunea euro-
siberiană, provincia Câmpia Tisei, districtul şesului Crişurilor.
Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62% din suprafaţa cămpiei, aceasta, indicând
umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite (21,2%) hidrofitele, higrofitele şi halofitele.
Districtul şesul Crişurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat în nord
(şesul Satu-Mare) are o vegetaţie hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud
(şesul bănăţean) conţine specii termo şi xerofile care lipsesc în şesul Crişurilor.

Câmpia Crişurilor era ocupată ordinioară de mari suprafeţe de păduri, fapt dovedit de
prezenţa solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune (la poiană, la
pădure, etc.) şi aşezarea răsfirată, polinucleară a satelor, tipică pentru aşezările din zona
pădurilor.
Pădurile ocupă în prezent 4,5% din suprafaţa Câmpia Crişurilor. În Câmpia
glacisurilor se găsesc păduri, (Căuşad, Gurbediu, Apateu, Păuşa-Sauaeu, etc.) alcătuite din
asociaţii de cer şi stejar (Querqus cerris, Querqus robur, Querqus grainetto) precum şi Acer
compestre, Ulmus foliacea, Carpenus betulus. Pădurile sunt luminoase, speciile ierboase,
putând acoperi solul în proporţie de 20-25%. Pădurile din Câmpia joasă (Sintea Mare,
Socodor, Chişineu Criş, Gjorac, Marţihaz, etc.) sunt alcătuite din asociaţii de stejar şi ulm;
vegetaţia ierboasă este mai slab dezvoltată decât în Cîmpia înaltă. Vegetaţia de luncă este
reprezentată de petice de zăvoaie cu specii lemnoase moi: Salix sp, Populus nigr, Alnus

45
glutinosa etc. Precum şi de o vegtaţie ierboasă în care apar şi Phragmites sp., Juncus sp.,
Carex sp.
Vegetaţia ierboasă naturală, datorită deştelenirilor, ocupă suprafeţe foarte mici.
Vegetaţia acvatică şi palustră a avut în trecut o mare răspândire; în prezent este reprezentată
de o vegetaţie mezohidrofilă (pipirig, papură, trestie). Vegetaţia mezohidrofilă este prezentă
de-a lungul râurilor. (Agrostis alba, Poa pratensis). Vegetaţia xerofilă şi xeromezofilă este
reprezentată prin asociaţii de Festuca sulcata alături de care se întălnesc Festuca pseudovina,
Poa bulbosa, Trifolium repens, etc. Vergataţia halofilă este caracteristică Câmpiei joase.
Structura floristică a pajiştilor halofile diferă în funcţie de tipul de salinizare, adâncimea şi
concentraţia sărurilor, umiditatea sărurilor, umiditaea solului. Hordeum hordeacus şi Lepidum
perfoliatum imprimă pajiştii o culoare roşie, iar Artemisia monogyna, Camphorosoma ovata,
Trifolium parviflorum o culoare sură. Pe sărăturile umede se întălnesc Plantago tenuiflora,
Horderum histris, Puccinelita distans, iar pe cele uscate Festuca ovina, Statice
gmelini,Artemisa maritima.

2.4.4.1. Culturile agricole

Câmpia Crişurilor ocupă aproximativ 310.000 ha. Terenurile agricole însumează
257.272 ha, pădurile şi terenurile cu vegetaţie forestieră reprezintă 11.914 ha, apele
curgătoare şi heleşteele 4,555 ha, iar alte terenuri 12,386 de ha. Cu excepţia unor areale
restrânse terenurile agricole reprezintă cca. 90% din suprafaţa localităţilor Câmpia Crişurilor
Terenurile arabile din Câmpia Crişurilor depăşesc 60% din terenurile agricole cu
excepţia a patru localităţi: Sânmartin, Ateaş, Cintei, Craiva. Păşunile naturale ocupă 19,7 %
din suprafaţa agricolă; suprafeţele cu păşuni naturale cresc de la nord spre sud. Din totalul
suprafeţei agricole fâneţele ocupă 3,0% plantaţiile de viţă-de-vie 0,55%, iar livezile şi
pepinierele pomicole 0,4%.
Sfecla de zahăr a ocupat în perioada 1970-1974 o suprafaţă medie anuală de 6.910 ha.
Câmpia Crişurilor este foarte favorabilă culturii sfeclei de zahăr cu excepţia zonei de contact a
câmpiei cu dealurile piemontane. Din grupa plantelor pentru industrializare se cultivă tutunul
(410 ha) şi sorgul (1.400 ha).
După anul 1990 nu s-au publicat date riguroase privind structura culturilor agricole în
noile condiţii de proprietate, create de aplicarea legii 18/1990. Din observaţiile noastre am
constatat că a avut loc o creştere a suprefeţelor cu grâu, porumb, floarea soarelui, lucernă,
trifoi şi o scădere a suprafeţelor cultivate cu soia, in de ulei, fasole, cânepă.

46
 Capitolul 3
CONDIŢIILE DE CERCETARE

3.1. Clima din perioada studiată

În anii studiaţi condiţiile climatice nu au fost foarte diferite, in anul 2012, ambii ani
fiind caracterizaţi ca ani secetoşi.Temperatura medie anuală a fost de 11,3 oC, iar în 2013 de
11,58 oC. Media multianuală (1931-2010) este de 10,63 oC,. (tabel 3.1.). Umiditatea aerului a
avut valoare mai mare decât cea a mediei multianuale (78,8%) în anul 2013 de 82,7% şi mai
mică, 70%, în 2012. Precipitaţiile anuale în anul 2012 (418,9) s-au situat sub valoarea medie
multianuale (616,3 mm), iar în anul 2013, precipitaţiile înregistrate (633,1,0 mm), au depăşit
valoarea medie multianuală (616,3mm).

3.2. Solul din câmpul experimental

Câmpul de cercetare este amplasat la Staţiunea de Cercetare Dezvoltare Oradea pe un
preluvosol cu următorul profil: Ap = 0 – 24 cm; El = 24 – 34 cm; Bt1 = 34 - 54 cm; Bt2 = 54 -
78 cm; Bt/c = 78 - 95 cm; C = 95 - 145 cm. Se remarcă faptul că migrarea argilei coloidale a
determinat apariţia orizontului El cu 31,6 % argilă coloidală şi a două orizonturi de acumulare
a argilei coloidale Bt1 şi Bt2 cu 39,8 % şi 39,3 % argilă coloidală.

Proprietăţile fizice şi hidrofizice

Preluvosolul din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte
mare a agregatelor de sol mai mari de 0,25 mm, 47,5 % pe stratul de 0 - 20 cm (tabel 3.2.).
Solul are o porozitate totală mijlocie pe adâncimile 0 - 20 cm, 20 - 40 cm, 40 - 60 cm şi mică
pe adâncimile 6 - 80 cm, 80 - 100 cm şi 100 - 150 cm. Valorile porozităţii totale scad pe
profilul solului de la suprafaţă spre adâncime.
Conductivitatea hidraulică este mare pe adâncimea 0 - 20 cm, mijlocie pe adâncimile
20 - 40 cm şi 40 cm, mică şi foarte mică pe următoarele adâncimi studiate.
Densitatea aparentă – 1,41 g/cm3 – caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0 - 20
cm.; pe celelalte adâncimi studiate greutatea aparentă evidenţiază un sol moderat şi puternic
tasat. Pe adâncimile de udare (0 – 50 cm, 0 - 75 cm) şi pe 0 - 150 cm solul este puternic tasat.
Capacitatea de câmp are o valoare mijlocie pe întreg profilul de sol, iar coeficientul de ofilire
are, de asemenea, valoare mijlocie până la adâncimea de 80 cm şi mare sub această adâncime.

47
 Tabel 3.1.

Elemente ale climei la Oradea în perioada 2012 – 2013

(după Staţia Meteorologicã Oradea)

Anul agricol X XI XII I II III IV V VI VII VIII IX Media

Temperatura aerului C
2012 9,8 1,9 3,1 0,6 -5,7 6,5 12,5 17,2 21,8 24,6 23,4 19,5 11,3
2013 12,0 7,8 0,5 0,6 3,6 4,3 12,4 17,4 20,1 22,4 23,6 14,6 11,58
Media multianualã* 10,6 6,7 3,2 -2,2 0,3 5,0 10,5 15,8 19,1 20,8 21,6 16,2 10,63
Precipitaţii- mm
2012 15,6 0,0 54,0 23,2 23,0 4,6 40,7 65,0 94,1 70,8 6,5 21,4 418,9
2013 53,8 31,5 56,7 32,3 37,4 122,3 61,2 71,1 61,0 4,4 43,0 56,7 633,1
Media multianualã* 41,1 48,6 50,7 34,4 38,8 35,1 46,2 61,9 84,9 71,6 57,5 45,5 616,3
Umiditatea aerului (%)
2012 72 80 89 86 81 57 66 69 68 62 52 59 70
2013 77 85 92 93 85 81 70 71 76 59 56 72 82,7
Media multianualã* 79 84 89 85 86 77 72 72 73 72 82 75 78,8
* Media pe perioada 1931 - 2010

48
 Tabel 3.2
Însuşiri fizice şi hidrofizice ale preluvosolului din câmpul de cercetare, Oradea, Câmpia Crişurilor
(după Domuţa C., 2005)
Total CC CO Plafon minim IUA
Adâncime Argilă PT K DA
agregate
- cm - 0,002% % mm/h g/cm3 % m3/ha % m3/ha % m3/ha % m3/ha
%
0-20 47,5 31,5 21 21,0 1,41 24,2 682 9,2 259 19,2 542 15,0 423
20,40 - 34,1 49 10,5 1,52 23,6 717 9,4 286 18,9 575 14,2 431
40-60 - 39,8 48 4,4 1,58 25,1 768 11,1 351 19,9 630 13,2 417
60-80 - 39,3 43 1,0 1,65 24,4 828 10,8 356 20,4 672 14,3 472
80-100 - 38,8 40 0,5 1,57 23,8 766 12,2 383 20,4 640 12,2 383
100-150 - 37,6 39 0,1 1,54 24,0 1833 14,2 1093 20,6 1586 9,6 740
0-50 - - - - 1,49 24,0 1787 9,7 720 19,2 1431 14,3 1067
0-75 - - - - 1,53 24,2 2782 10,1 1158 19,5 2240 14,1 1623
0-100 - - - - 1,55 24,3 3769 10,5 1627 19,7 3055 13,8 2142
0-150 - - - - 1,55 24,1 5611 11,7 2720 20,0 4646 13,4 2890

49
 Intervalul umidităţii active IUA sau capacitatea de apă utilă are valoare mare pe
adâncimea 0 - 80 cm şi mijlocie pe adâncimea 80 - 150 cm. Pe adâncimile de udare folosite în
câmpul de cercetare intervalul umidităţii active are valoare mare.
În funcţie de textura solului plafonul minim a fost stabili la 2/3 IUA.

Proprietăţi chimice
Solul din câmpul de cercetare are o reacţie slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu
valori crescătoare de la suprafaţă spre adâncime (tabel 3.3).
Tabel 3.3
Principalele însuşiri chimice ale preluvosolului din câmpul de cercetare, Oradea,
Câmpia Crişurilor (după Domuţa C., 2005)
Adâncimea pH Hu-mus Ntotal PAL KAL Mg+2 Mn+2 V
C/N
- cm - (H2O) % % Ppm %
0-20 6,8 1,75 0,127 8,01 150,8 124,5 254 34 79,8
20-40 6,11 1,71 0,157 6,11 126,8 119,9 309 27 70,1
40-60 6,35 1,44 0,156 4,89 40,6 144,7 396 22 85,9
60-80 6,35 - - - 16,1 139,7 199 22 85,9
80-100 6,63 - - - 23,4 145,4 496 23 86,0
Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot totală, slabă – mijlocie, pe
întreaga adâncime cercetată. Raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncimea 0 - 20 cm
(8,01) şi scade cu adâncimea de determinare. Fertilizarea an de an cu doze de fosfor specifice
agrotehnici solurilor irigate a determinat ridicarea nivelului fosfatic al solului brun luvic din
câmpul de cercetare încât după 18 ani de cercetări staţionare cantitatea de fosfor mobil din sol
a crescut pe stratul arat de la 22,0 ppm (sol mijlociu aprovizionat) la 150,8 ppm (sol foarte
bine aprovizionat).
Conţinutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul
arat (124,5 ppm pe 0 - 20 cm) spre profunzime (145,4 ppm pe 100 - 150 cm).
Conţinutul solului în magneziu schimbabil pe profilul solului are o evoluţie similară cu
a potasiului, solul fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil.
Manganul caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conţinut mijlociu
pe adâncimile 0 - 20 cm şi 20 - 40 cm şi mic pe adâncimile următoare.
Solul este moderat submezobazic pe întreaga adâncime studiată.

50
3.3. Metoda de cercetare
Cercetările s-au desfăşurat în perioada 2012 – 2013 la Oradea în câmpul de bilanţ al
apei în sol. Câmpul de cercetare este echipat cu o instalaţie care permite măsurarea exactă şi
distribuirea uniformă a apei de irigaţie.
Dispozitivul experimental a cuprins variantele:
▪ neirigat
▪ irigat, cu menţinerea rezervei de apă între plafonul minim şi capacitatea de
câmp pe adâncimea de 0-75 cm.
Suprafaţa parcelei experimental: 50 m2. Numărul de repetiţii: 4.
Scopul cercetărilor: stabilirea oportunităţii irigării sfeclei pentru zahăr în condiţiile din
nord-vestul României prin cercetări privind influenţa irigaţiei asupra nivelului producţiei.
S-a folosit hibridul de sfeclă pentru zahăr Rubin. Acesta a fost creat de firma Danisco,
Danemarca. Este un hibrid triploid monogerm de tip NZ. Hibridul Rubin este mediu tolerant
la atacul ciupercii Cercospora beticola. Hibridul are o capacitate de producţie ridicată,
realizând în medie pe 3 ani 72,9 t/ha rădăcini şi 8,9 t/ha zahăr alb.
Sistemul de fertilizare a cuprins: gunoi de grajd 40 t/ha; azot 180 kg/ha; fosfor 150
kg/ha; potasiu 80kg/ha.
Gunoiul de grajd, fosforul (superfosfat) şi potasiul (sare potasică) au fost aplicate
toamna înainte de executarea arăturii, azotatul de amoniu a fost aplicat primăvara înainte de
semănat.
Cultura a fost menţinută curată de buruieni prin prăşit manual; de asemenea s-au
efectuat tratamente preventive împotriva bolilor sfeclei de zahăr. De asemenea, întreaga
tehnologie aplicată a urmărit crearea de condiţii optime culturii sfeclei de zahăr.
Umiditatea gravimetrică (Canarache A, 1990) s-a calculat după formula:

Ug =
b-c
 100 %
c-a
în care: Ug = umiditatea gravimetrică (%);
b = masa solului umed (g);
c = masa solului uscat (g);
a = masa fiolei (g);
100 = factor de raportare procentuală

51
 Calcularea rezervei de apă din sol (Botzan M., 1966, 1972) s-a făcut după formula:
Ra = Ug x DA x H; în care: Ra = rezerva de apă (m3/ha);
Ug = umiditatea gravimetrică (%);
DA = densitatea aparentă (%);
H = grosimea stratului de sol (cm)
Consumul total de apă s-a calculat folosind ecuaţia de bilanţ al apei în solul cu
circuit închis (fără aport freatic) (N. Grumeza, 1975, N. Grumeza şi colab., 1986, Apetroaiei
St., 1997, Ionescu Şişeşti, Fl. Popescu, 1992):
Ri + Pv + ∑m = Rf +∑(e+t), în care:
Ri = rezerva iniţială (la semănat, plantat, reluarea vegetaţiei), m3/ha;
Pv = precipitaţiile din perioada de vegetaţie a culturii , m3/ha;
∑m = norma de irigare (m3/ha);
Rf = rezerva finală din sol (la recoltare), m3/ha;
∑(e+t) = consumul total de apă, m3/ha.
Recoltarea experienţelor şi calculul rezultatelor s-a efectuat cu respectarea
instrucţiunilor prevăzută de tehnica experimentală (N.A. Săulescu., N.N. Săulescu., 1967).
Interpretarea rezultatelor s-a realizat cu ajutorul analizei varianţei.

52
 Capitolul 4
REZULTATE OBŢINUTE

4.1. Seceta pedologică la cultura sfeclei pentru zahăr neirigată

În “Dicţionarul de ştiinţă a solului” seceta pedologică este definită ca “secetă datorată
în special umidităţii reduse a solului care, chiar în condiţii atmosferice satisfăcătoare, nu
permite absorbţia de către plante a unei cantităţi suficiente de apă din sol” (Cornea A. şi
colab. 1977). Domuţa C. (2004) consideră formularea “umiditate redusă” prea vagă şi
propune ca noţiunea de secetă pedologică să fie legată de indicii hidrofizici şi în special de
plafonul minim care reprezintă “punctul din intervalul umidităţii accesibile până la care
umiditatea din sol poate să scadă fără ca recoltele să fie sensibil afectate”, ca urmare a propus
următoarele noţiuni:
- seceta pedologică, definită ca perioada în care rezerva solului pe adâncimea de udare
a culturilor se situează sub nivelul plafonului minim;
- seceta pedologică accentuată, considerată a fi perioada în care rezerva de apă pe
adâncimea de udare a culturilor se situează sub nivelul coeficientului de ofilire, înţelegând
coeficientul de ofilire ca un punct dintrâun interval şi ca un punt fix.
Determinarea bilunară a umidităţii solului şi reprezentarea grafică a rezervei de apă
din sol pe adâncimea de udare cu evidenţierea indicilor hidrofizici ai solului au permis
stabilirea numărului de zile cu secetă pedologică la cultura sfeclei pentru zahăr.
În anul 2012 seceta pedologică a fost prezentă începând din luna mai şi până în
septembrie, totalizând 88 de zile. În anul 2013 numărul total de zile cu secetă pedologică a
fost de 114, acest fenomen fiind întâlnit de asemene începând cu luna mai şi continuînd până
în luna septembrie. (tabel 4.1) .
Tabel 4.1.
Numărul de zile cu secetă pedologică +) înregistrat la cultura sfeclei de zahăr neirigate,
Oradea 2012-2013
Număr de zile cu secetă pedologică
Anul în luna
TOTAL
IV V VI VII VIII IX
2012 0 5 7 15 31 30 88
2013 0 10 12 31 31 30 114
*)Zile cu rezerva de apă pe adâncimea de udare (0-75 cm) sub nivelul plafonului minim

53
4.2. Regimul optim de irigare al sfeclei pentru zahăr
Se consideră că o cultură beneficiază de un regim optim al apei dacă umiditatea pe
adâncimea de udare este menţinută între plafonul minim şi capacitatea de câmp. (Grumeza N
şi colab 1989). În perioada studiată pentru a menţine rezerva de apă între plafonul minim şi
capacitatea de câmp, regimul de irigare a fost diferit de la un la altul în funcţie de regimul
precipitaţiilor.
În anul 2012 pentru aprovizionarea optimă cu apă a sfeclei pentru zahăr s-au folosit
3300 m³/ha apă (s-au aplicat 8 udări), iar în anul 2013 norma de irigare folosită a fost de 3600
m3/ha şi s-au aplicat 10 udări.
Tabel 4.2.
Regimul optim de irigare al sfeclei pentru zahăr, Oradea 2012-2013
Luna
Total
Anul IV V VI VII VIII IX
Σm n Σm n Σm n Σm n Σm n Σm n Σm n
2012 - - 300 1 500 1 800 2 1200 3 500 1 3300 8
2013 - - 300 1 500 1 1500 2 1000 3 300 1 3600 10
Σm = norma de irigare (m3/ha);
n = număr de udări

4.3. Influenţa irigaţiei asupra consumului de apă al culturii sfeclei pentru zahăr
Consumul total de apă s-a determinat prin metoda bilanţului apei în sol, adâncimea de
bilanţ fiind de 0-150 cm. Irigarea a determinat creşterea valorilor consumului zilnic de apă la
cultura sfeclei pentru zahăr, ca urmare, valorile consumului total de apă au crescut.
În acoperirea consumului total de apă irigarea a avut pondere însemnată, cuprinsă între
48% (2012) şi 50% (2013) (tabel 4.3.)

54
 Tabel 4.3.
Influenţa irigaţiei asupra consumului total de apă – Σ (e+t) la cultura sfeclei pentru
zahăr, Oradea 2012-2013
Σ (e+t) Sursele de acoperire
Anul Varianta Ri-Rf Pv Σm
m3/ha % 3 3 3
m /ha % m /ha % m /ha %
Neirigat 4010 100 1025 26 2985 74 - -
2012
Irigat 6943 173 658 9 2985 43 3300 48
Neirigat 4088 100 1110 27 2987 73 - -
2013
Irigat 7202 176 624 9 2987 41 3600 50
Σ (e+t) = consumul total de apă;
Ri =Rezerva iniţială de apă (la plantare);
Rf =Rezerva finală (la recoltare);
Pv= Precipitaţiile din perioada de vegetaţie;
Σm = norma de irigare

În condiţii de irigare, în anul 2012, cea mai mare pondere în acoperirea consumului
total de apă au avut-o udările înregistrate în perioada dintre semănatul şi recoltatul sfeclei
pentru zahăr; acestea au reprezentat 48% din consumul total de apă. Norma de irigare de 3300
m3/ha a reprezentat 48% in consumul total de apă al culturii sfeclei pentru zahăr. (Fig.4.1.)

rezerva solului precipitaţii

rezerva solului precipitaţii udări

9%
26%

48%
74% 43%
Neirigat
Irigat

Fig. 4.1. Ponderea surselor de acoperire ale consumului total de apă la cultura sfeclei pentru
zahăr în condiţii de neirigare şi irigare, Oradea 2012

55
 În anul 2013, în condiţii de irigare, cea mai mare pondere în acoperirea consumului
total de apă (50%) a avut-o norma de irigare, iar precipitaţiile înregistrate în perioada dintre
semănatul şi recoltatul sfeclei pentru zahăr au reprezentat 41% din consumul total de apă al
culturii sfeclei pentru zahăr. (Fig.4.2.)

rezerva solului precipitaţii rezerva solului precipitaţii

udări

9%
27%

50%
41%
73%

Neirigat Irigat

Fig. 4.2. Ponderea surselor de acoperire ale consumului total de apă la cultura sfeclei pentru
zahăr în condiţii de neirigare şi irigare, Oradea 2013

4.4. Influenţa irigaţiei asupra producţiei de sfeclă pentru zahăr

În anul 2012, an secetos, în condiţii de neirigare s-a obţinut o producţie de sfeclă
pentru zahăr de 30150 kg/ha, iar în condiţii de irigare, producţia a crescut cu 146%,
obţinându-se o producţie de 74200 kg/ha rădăcin de sfeclă pentru zahăr. (tabel 4.4., fig. 4.3.)

Tabel 4.4..
Influenţa irigaţiei asupra producţiei de sfecla de zahăr, Oradea 2012
Producţia Diferenţa Semnif.
Varianta
Kg/ha % Kg/ha % statistică
Neirigat 30150 100 - - Mt
Irigat 74200 246 44050 146 ***
DL5% 1970;
DL1% 3840;
DL0,1% 5820

56
 Irigat Neirigat

80000
74200
70000
Producţia (kg/ha)

60000
50000
40000
30150
30000
20000
10000
0
Regimul apei

Fig. 4.3. Producţia obţinută (kg/ha) la cultura sfeclei pentru zahăr în condiţii de
irigare şi neirigare Oradea 2012

În anul 2013, producţia obţinută atât în condiţii de neirigare (32710 kg/ha), cât şi în
condiţii de irigare (78000 kg/ha) a fost mai mare decât în anul precedent. Diferenţa dintre cele
două variante de întreţinere a culturii: neirigat şi irigat (45290 kg/ha) este foarte semnificativă
statistic, prin aplicarea irigaţiei s-a obţinut un spor de producţie de 139%. (tabel 4.5., fig.
4.4.)

57
 Tabel 4.5.
Influenţa irigaţiei asupra producţiei de sfecla de zahăr, Oradea 2013
Producţia Diferenţa Semnif
Varianta
Kg/ha % Kg/ha % statistică
Neirigat 32710 100 - - Mt
Irigat 78000 239 45290 139 ***
DL5% 1210;
DL1% 3910;
DL0,1% 7030

Irigat Neirigat

80000 78000
70000
Producţia (kg/ha)

60000
50000
40000 32710
30000
20000
10000
0
Regimul apei

Fig. 4.4. Producţia obţinută (kg/ha) la cultura sfeclei pentru zahăr în condiţii de
irigare şi neirigare Oradea 2013

58
 Capitolul 5
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Sfecla pentru zahăr este una dintre culturile cu cerinţe mari faţă de apă, iar cercetările
efectuate în perioada 2012–2013 în câmpul de cercetare a bilanţului apei în sol de la Staţiunea
de Cercetare Dezvoltarte Agricolă Oradea au urmărit să stabilească în ce măsură irigaţia
influenţează nivelul producţiei la cultura sfeclei pentru zahăr.
Determinările bilunare ale umidităţii solului arată că pe adâncimea de 0 – 75 cm ,
rezerva de apă a scăzut sub nivelul plafonului minim atât în anul 2012 (88 zile) cât şi în anul
2013 (140 zile). În aceste condiţii pentru menţinerea rezervei de apă între plafonul minim şi
capacitatea de câmp pe adâncimea de 0 – 75 cm s-a irigat cu 3300 m³/ha în 2012, respectiv cu
3600 m³/ha în anul 2013.
Irigarea a determinat obţinerea de sporuri de producţie foarte semnificative statistic în
cei doi ani studiaţi, diferenţele relative faţă de varianta neirigată au fost de 146 % în anul 2012
şi 139% în anul 2013.
Întrucât seceta pedologică a fost prezentă atât în anul 2012 cât şi în anul 2013, se
impune folosirea irigaţiei la cultura sfeclei pentru zahăr, întrucât sporurile de producţie faţă
de neirigat sunt foarte semnificative statistic.

59
 BIBLIOGRAFIE

1. Bîlteanu Gh., Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991- Fitotehnie.
E.D.P., Bucureşti.
2. Bîlteanu Gh., 2003 – Fitotehnie vol I. Ed. Ceres, Bucureşti
3. Borcean I., David Gh., Borcean A., 2006 – Tehnici de cultură şi protecţie a plantelor
tehnice Ed. De Vest
4. Borza Ioana Maria, Alina Ştefania Stanciu, 2010 – Fitotehnie, Editura Universităţii
Oradea
5. Canarache A., 1990 – Fizica solurilor agricole, Editura CERES, Bucureşti.
6. Ciobanu Gh., 2003 – Agrochimia. Ed. Universităţii din Oradea.
7. Ciobanu Gh., Domuţa C., 2003 – Cercetări agricole în Crişana. Ed. Universităţii din
Oradea.
8. Csép N., Bara V., Bucurean E., Ciobanu C., 2004 – Bolile, dăunătorii şi buruienile
principalelor plante cultivate, Ed. Universităţii Oradea
9. Domuţa C. şi colab. – 2000 – Irigarea culturilor, Ed. Universităţii din Oradea
10. Domuţa C. , 2003 – Oportunitatea irigaţiilor în Câmpia Crişurilor. Editura Universităţii
din Oradea.
11. Domuţa C., 2005 – Practicum de irigarea culturilor şi agrotehnică. Ed. Universităţii din
Oradea.
12. Domuţa C., coord., 2009 – Irigaţiile în Câmpia Crişurilor. Ed. Universităţii din Oradea.
13. Domuţa C., 2009 – Irigarea culturilor. Ed. Universităţii din Oradea.
14. Domuţa Cr., 2010 – Cercetări privind influenţa irigaţiei asupra culturilor de porumb,
soia şi sfeclă de zahăr în condiţiile Câmpiei Crişurilor. Teză de doctorat, USAMV Cluj
– Napoca, 2010
15. Grumeza N. şi colab., 1989 – Prognoza şi programarea aplicării udărilor în sistemele
de irigaţii. Editura CERES, Bucureşti.
16. Guş P., şi colab., 1998 - Agrotehnica. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
17. Ionescu Şişeşti Vl., 1986 – Irigarea culturilor. Editura CERES, Bucureşti.
18. Muntean L.S., 1997 – Mic tratat de fitotehnie. Vol II. Ed. CERES, Bucureşti.
19. Muntean L.S. şi colab., 2003 – Fitotehnie. Ed. Ion Ionescu de la Brad.
20. Muntean L.S. şi colab., 2008 – Fitotehnie. Ed. Risoprint Cluj-Napoca
21. Muntean L.S. şi colab., 2011 – Fitotehnie. Ed. Risoprint Cluj-Napoca

60
22. Nagy Z. şi colab., 1989 – Rezultatele cercetărilor privind regimul de irigare şi
consumul de apă la principalele culturi de câmp din zona colinară a Transilvaniei. Probl.
de agrofit. teoret şi aplic. Nr.2.
23. Niţu I., şi colab., 2000 – Lucrările agropedoameliorative. Editura CERES, Bucureşti
24. Săulescu N.A., Săulescu I.D., 1967 – Câmpul de experienţă Editura. Agro-silvică,
Bucureşti
25. Vârban Dan Ioan, 2008 - Culturi de câmp, Ed. Risoprint Cluj-Napoca
http://faostat.fao.org,
*Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România pentru anul 2010

61