MICROBIOLOGIE

14
BIOFILMUL MICROBIAN CA FORMÅ DE
ORGANIZARE ŞI COMUNICARE SUPERIOARÅ
A BACTERIILOR
Microbial biofilm as a form of bacteria high organization and
communication

Drd. Flavius St. Stånescu, Conf. Dr. Gabriela Båncescu,

Conf. Dr. Marian Vladimir Constantinescu, Dr. Biol. Carmen Defta
Facultatea de Medicinå Dentarå, Universitatea de Medicinå şi Farmacie „Carol Davila“, Bucureşti

REZUMAT
Biofilmul microbian este un agregat de microorganisme care se poate forma pe suprafeţe vii sau non-vii, şi
poate fi răspândit pretutindeni în natură.
Procesele infecţioase comune în care au fost implicate biofilme includ infecţiile tractului urinar, infecţii la
nivelul urechii medii, în formarea plăcii dentare, a gingivitei, pe suprafeţele inerte ale dispozitivelor implantate
(catetere, valve cardiace protetice, implanturi dentare şi dispozitive intrauterine).
În prezenta lucrare, autorii fac o aducere la zi asupra cunoştinţelor actuale privind aspectele teoretice ale
mecanismelor celulare care afectează fiziologia şi patologia microbiană, iar buna înţelegere a proceselor din
biofilmul microbian ar trebui să conducă la strategii eficiente asupra controlului biofilmului şi la îmbunătăţirea
managementului pacientului.

Cuvinte cheie: biofilm microbian, formarea biofilmului, antibiorezistenţă, profilaxia infecţiilor,

managementul pacientului

ABSTRACT
Microbial biofilm is an aggregate of microorganisms which can be formed on living or non-living surfaces and
can be spread everywhere in nature.
Common infectious processes involving biofilms include urinary tract infections, middle ear infections, dental
plaque, gingivitis, inert surfaces of implanted devices (catheters, prosthetic heart valves, dental implants and
intrauterine devices).
In this paper the authors have done an update of the current knowledge of the theoretical aspects of cellular
mechanisms that affect microbial physiology and pathology; hence a better understanding of the microbial
biofilm processes resulting in effective strategies of the control of biofilm and improvement of patient
management.

Key words: microbial biofilm, biofilm formation, antibiotic resistant bacteria, infection
prevention, patient management

INTRODUCERE organismele aparţinând biofilmului sunt distincte

Biofilmul microbian este un agregat de micro-
organisme în care celulele aderă împreună pe o
suprafaţă, fiind încorporate într-o matrice sintetizată
din substanţa polimerică extracelulară (EPS). Bio-
filmele se pot forma pe suprafeţe vii sau non-vii, şi
pot fi răspândite pretutindeni în natură (1,2). Micro-
fiziologic faţă de bacteriile care pot pluti sau se pot
deplasa în mediu lichid numite planctonice, celule
individuale din acelaşi sistem.
Microorganismele care formează biofilmul răs-
pund la mulţi factori, care pot include: recunoaşterea
celulară a situsurilor de ataşare specifice sau non-
specifice pe o suprafaţă, indici nutriţionali sau în

Adresă de corespondenţă:
Dr. Biol.Carmen Defta, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, Str. Dionisie Lupu Nr. 37, Bucureşti
e-mail: carmendefta@yahoo.co.uk

284 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVIII, NR. 4, AN 2012

REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVIII, NR. 4, AN 2012
unele cazuri de expunere a celulelor planctonice la
concentraţiile subinhibitorii de antibiotice (3,4).
Când o celulă trece la modul de creştere tip bio-
film, ea trece printr-o schimbare fenotipică în care
garnitura de gene este reglată în mod diferenţiat (5).
FORMAREA BIOFILMULUI
Mecanismul de formare a biofilmului microbian
(Fig. 1) se derulează pe parcursul a mai multor
etape (6).
Fixarea iniţială: începe cu o ataşare reversibilă
de o suprafaţă a bacteriilor liber-plutitoare. Aceşti
primi colonişti aderă slab la suprafaţă, legându-se
prin forţe Van der Waals.
Ataşarea ireversibilă: dacă coloniştii nu sunt
îndepărtaţi imediat de pe suprafaţă, ei se pot ancora
mai ferm folosindu-se de structurile de adeziune
celulară, cum sunt pilii.
Maturizarea I. Primii colonişti facilitează so-
sirea altor celule prin furnizarea diverselor situsuri
de adeziune, prin începerea construcţiei matricei
care ţine unit biofilmul. Câteva specii nu sunt ca-
pabile să se ataşeze prin suprafeţele lor, dar adesea
sunt capabile să se ancoreze la matrice sau direct la
primii colonişti. În timpul colonizării aceste celule
sunt capabile să comunice prin „molecule semnal“
– quorum sensing (Fig. 2) sau folosind produşi ca
lactonele homoserin acilate (AHL).
Maturizarea a II-a. Odată iniţiată colonizarea,
biofilmul creşte prin combinaţia dintre diviziunea
celulară şi recrutarea de noi celule. Etapa finală a
formării biofilmelor este cunoscută sub numele de
dezvoltare, reprezentând stadiul în care biofilmul
este stabil şi se poate modifica numai în formă şi
dimensiune. Dezvoltarea unei colonii de celule
agregate sub forma biofilmului poate permite să fie
din ce în ce mai rezistentă la antibiotice.
Dispersia de celule din colonia biofilmului.
Aceasta etapă permite biofilmelor să se răspândeas-
că şi să colonizeze noi suprafeţe, constituind o etapă
esenţială a ciclului de viaţă a biofilmelor. Enzimele
care degradează matricea extracelulară a biofilmului
sunt dispersin B (DspB) şi deoxyribonucleazele, cu
rol în dispersia acestora (7,8). Enzimele de degra-
dare a matricii biofilmelor pot fi utilizate ca agenţi
anti-biofilm (9,10). Dovezi recente au arătat că un
mesager de acid gras, acidul cis-2-decenoic, este
capabil să determine inhibarea dispersiei şi creşterea
coloniilor biofilmului. S-a demonstrat, de asemenea,
că la concentraţii subtoxice, oxidul de azot declan-
şează dispersia biofilmelor (12,13). Oxidul nitric
poate fi potenţial folosit pentru tratamentul pacien-
ţilor care suferă de infecţii cronice care au la bază
biofilmele (14).
285
MATRICEA EXTRACELULARĂ
Biofilmul este susţinut şi protejat de o matrice
de compuşi polimerici sintetizaţi de componentele
proprii (EPS). EPS este o abreviere pentru toate
substanţele extracelulare polimerizate sau exopo-
lizaharide. Această matrice protejează celulele din
cadrul acestuia şi facilitează comunicarea între ele
prin semnale biochimice. S-au găsit unele biofilme
care conţin canale de apă, ce ajută distribuţia de
substanţe nutritive şi molecule de semnalizare.
Această matrice este suficient de puternică pentru
că, în anumite condiţii, biofilmul poate deveni fo-
silizat.
Bacteriile care trăiesc într-un biofilm au de
obicei proprietăţi semnificativ diferite de bacteriile
liber-plutitoare din aceeaşi specie, protejate de me-
diul dens al biofilmului ce le permite să coopereze
şi să interacţioneze în moduri diferite. Un beneficiu
al acestui mediu este rezistenţa crescută la detergenţi
şi antibiotice, matricea densă extracelulară şi stratul
exterior de celule protejează interiorul comunităţii.
În unele cazuri, rezistenţa la antibiotice poate fi
crescută de o mie de ori (15). Transferul lateral de
gene este mult facilitat în biofilme şi conduce la o
structură mai stabilă a acestora (16). Cu toate
acestea, biofilmele nu sunt întotdeauna mai rezis-
tente la antibiotice. Această rezistenţă la antibiotice,
în ambele faze de celule staţionare şi biofilm, poate
fi cauzată de prezenţa celulelor „persister“ (17).
Biofilmele sunt omniprezente; aproape fiecare
specie de microorganisme are mecanismele prin
care acestea pot adera la suprafeţe şi între ele. Bio-
filmele se pot forma pe aproape orice suprafaţă
imobilă într-un mediu apos nesteril (sau foarte
umed).
Biofilmele sunt prezente pe dinţii celor mai
multe animale, în formarea plăcii dentare, caz în
care pot produce carii şi boli gingivale. Biofilmele
au fost găsite a fi implicate într-o mare varietate de
infecţii microbiene în organism, estimând 80% din
totalul infecţiilor (18).
Procesele infecţioase comune în care au fost
implicate biofilme includ infecţiile tractului urinar,
infecţii de cateter, infecţii la nivelul urechii medii,
în formarea plăcii dentare, a gingivitei (19); cele
date de lentile de contact (20) sunt implicate mai
puţin frecvent, în procese mult mai letale, cum ar fi
endocardita, infecţiile din fibroza chistică şi infecţii
ale dispozitivelor permanente, cum sunt protezele
comune, valvele cardiace şi implanturi dentare
(21,22,23). Mai recent, s-a constatat că biofilmele
bacteriene pot afecta vindecarea rănilor cutanate şi
reduc eficienţa în tratarea antibacteriană a rănilor
infectate ale pielii (24) .
286 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVIII, NR. 4, AN 2012
Recent a fost demonstrat că biofilmele sunt
prezente pe ţesutul eliminat de la 80% dintre paci-
enţii care au suferit intervenţii chirurgicale în sinuzita
cronică (25). Biofilme au fost, de asemenea, men-
ţionate pe două din 10 probe de la pacienţii sănătoşi.
Biofilmele se pot forma pe suprafeţele inerte ale dis-
pozitivelor implantate, cum ar fi catetere, valve car-
diace protetice şi dispozitive intrauterine (26).
COMUNICAREA BACTERIANĂ ÎN BIOFILM
Bacteriile comunică intens unele cu altele şi
utilizează o abordare comună pentru a facilita su-
pravieţuirea în medii ostile. O ierarhie de căi de
semnalizare de la celulă la celulă reglează dez-
voltarea bacteriilor, metabolismul, formarea bio-
filmelor, expresia virulenţei şi o multitudine de alte
FIGURA 1. Mecanismul
de formare a biofilmului
microbian (după Finkel,
J.S., Mitchell, A.P. –
Nature Reviews
Microbiology, 2011, 9,
109-118)
FIGURA 2. Celula de comunicare – molecula
semnal (quorum sensing) şi comunicarea cu
diferite bacterii în formarea biofilmelor
funcţii esenţiale în populaţiile de bacterii. Noţiunea
că bacteriile pot comunica reciproc şi pot coordona
modelele proprii de asalt împotriva gazdelor sen-
sibile este bine cunoscută. Aceste reţele de sem-
nalizare reprezintă o strategie de supravieţuire, prin
care agenţii patogeni se sustrag de la apărarea anti-
microbiană şi copleşesc gazda. Aceste semnale de
comunicare pot depăşi barierele de specie şi chiar
barierele de regn. Moleculele comunicării prin
semnale pot regla programele de transcripţie ale
genomului uman în avantajul agentului patogen.
Hormonii de stres umani şi citokinele pot fi detectaţi
de către sistemele sensibile a comunicării prin sem-
nale. Prin acest mecanism, agentul patogen poate
detecta starea fiziologică a gazdei, oferind posi-
bilitatea de a invada atunci când pacientul este cel
mai vulnerabil. Aceste sisteme microbiene de
REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVIII, NR. 4, AN 2012
comunicare destul de sofisticate, pot fi dovedite a fi
datorate agenţilor patogeni, conducând la obiective
convenabile pentru intervenţia terapeutică în lupta
noastră continuă de a controla agenţii patogeni mi-
crobieni (27).
COMUNICAREA PRIN SEMNALE QS
Când se confruntă pentru prima dată cu o nouă
gazdă, fiecare agent microbian cu potenţial patogen
prezintă trei opţiuni posibile. Microorganismele se
pot stabili şi pot avea rol de colonizare şi stabilizare
a biofilmelor, sau se pot sustrage şi rula o colonizarea
tranzitorie, fie să achiziţioneze elemente nutritive,
şi apoi să căute o altă gazdă. Alternativ, agentul pa-
togen ar putea emite o undă de avertisment, expri-
mând complet toţi factorii de virulenţă, urmată de
invadarea gazdei.
Acest fapt poate surprinde gazda, decizie care
de cele mai multe ori nu este făcută în faza de bac-
terie izolată. Ideea că o bacterie supravieţuieşte ca
un soldat singuratic al cărui succes sau eşec ar de-
pinde de simpla întâmplare, a fost până acum sin-
gura viziune mai complexă şi nuanţată a patoge-
nezei microbiene. Invadarea cu succes a gazdei este
acum înţelesă ca fiind un proces colectiv, bazat pe
schimbul de informaţie microbiană şi colaborare
activă. (1,2,28,29)
Factorii patogeni folosesc o serie de semnale
chimice şi sisteme de senzori, care se angajează în
folosul comunităţilor bacteriene pentru a răspunde
genetic, în acord cu condiţiile specifice din micro-
mediul existent. Un domeniu în curs de dezvoltare,
numit sociomicrobiologie, începe să descopere
avantajele evolutive, ecologice, funcţionale şi ale
traiului în comun între populaţiile bacteriene.
O componentă centrală a comunicării bacteriene
este cunoscută sub numele de comunicare prin
semnale (QS). Aceasta este definită ca fiind capa-
citatea de a detecta extracelular, micromoleculele
de semnal şi de a modifica expresia genelor, ca răs-
puns la densitatea populaţiei bacteriene. Elemente
ale aparatului bacterian de comunicare prin semnale
QS sunt cunoscute că servesc unei mari varietăţi de
funcţii, dincolo de o simplă estimare a densităţii de
celule (3,4,30,31). Bacteriile utilizează semnale QS
pentru a coordona expresia genelor lor. Mai mult
decât atât, aceste semnale sensibile sunt utilizate
pentru a inhiba sau activa programe de transcripţie
printre tulpinile bacteriene concurente şi alte specii
existente în cadrul aceluiaşi micromediu (5,32).
Comunicarea poate trece chiar şi de graniţele reg-
nului, moleculele efectoare bacteriene ale sistemului
QS, pot modifica programele de transcripţie găsite
287
în celulele eucariote epiteliale şi celulele imune
efectoare (4,6,31,33).
Agenţi microbieni potenţial patogeni se con-
fruntă cu decalaje largi în încercarea de a invada cu
succes o gazdă umană. Un repertoriu impresionant
al apărarii antibacteriene întâmpină orice microor-
ganism care traversează bariera epitelilă umană
(7-9,34,35,36). Ca răspuns, o multitudine de arme
defensive şi ofensive destul de ingenioase sunt
exprimate de către invadatorii microbieni. Un agent
patogen trebuie să se sustragă răspunsurilor celulare
şi umorale înnăscute şi dobândite ale sistemului
imunitar ale gazdei, replicarea la o rată suficientă
pentru a copleşi mecanisme de eliminare ale gazdei,
provoacă un prejudiciu ţesuturilor.
Printr-o scurtă trecere în revistă vor fi discutate
mecanismele prin care bacteriile comunică, dar şi
modul în care această capacitate este exploatată de
către agenţii patogeni astfel încât să invadeze cu
succes gazda.
SISTEMUL DE COMUNICARE PRIN SISTEME
QS LA PATOGENII MICROBIENI
Mulţi agenţi patogeni, inclusiv Escherichia coli,
Pseudomonas aeruginosa, Bacteroides, Yersinia,
Burkholderia şi Enterococcus spp., şi alţi agenţi
patogeni importanţi clinic, cum sunt stafilococii şi
streptococii, conţin gene QS. Comunicarea de la
celulă la celulă prin intermediul sistemelor QS ar
putea contribui la reglarea globală a mai multor
gene bacteriene, inclusiv genele de virulenţă, în
condiţiile specifice de mediu şi de creştere. Până la
15% din cadrele de citire deschise la bacterii sunt
controlate de molecule QS (4,31). Moleculele de
semnal QS pot promova creşterea tulpinilor bac-
teriene şi pot inhiba simultan creşterea altor bacterii
(15, 42), sau chiar fungi, organisme care concurează
pentru aceeaşi nişă ecologică (6,16,33,43).
Produsul genei QS reglează o multitudine de
programe de transcripţie la bacterii in vitro şi pro-
babil, in vivo. Sistemul QS controlează formarea
biofilmelor (17-28, 44-54), potenţialul de creştere,
sporulaţia, expresie rezistenţei la antibiotice, trans-
ferul de ADN, expresia virulenţei, autoliza, toleranţa
la stres oxidativ, activitatea metabolică, mobilitatea,
sinteza antibioticelor de către bacteriile producă-
toare de antibiotice, comportamentul sesil faţă de
cel planctonic şi, cel mai important, factorii genetici
determinanţi de virulenţă (1-3, 11-14, 28-30, 37-
41).
Agenţii patogeni posedă o serie de gene cu
valoare în patogenitate, ce sunt diseminate sub for-
mă de insule în cromozom, în plasmide şi bacterio-
288 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVIII, NR. 4, AN 2012
fagii lizogenici, care funcţionează împreună pentru
a media virulenţa microbiană (29,30,55,56). Acest
complex total de gene ale virulenţei este menţionat
ca virulom (31,57). Reglarea globală a virulomului
se realizează prin mecanisme QS.
COMUNICAREA PRIN SEMNALE (QS)
ÎN BIOFILME ŞI ÎN VIAŢA COMUNĂ
A BACTERIILOR
QS este gândit să joace un rol în producţia de
biofilme sănătoase şi pe deplin dezvoltate. Aceste
complexe microbiene derivă, definind structuri
multistratificate arhitectural şi formând comunităţi
relativ stabile bacteriene care trăiesc în sesile într-un
mediu protejat (2,11,47-50,29,38,71-74).
Prezenţa pe scară largă a biofilmelor de pe cor-
puri străine (de exemplu, infecţii de dispozitive
protetice, implanturi etc.) sau suprafeţe gazdă (su-
prafeţe epiteliale şi endovasculare) atestă avantajele
oferite de supravieţuirea biofilmelor bacteriene
(47,51,71,75). Ritmul lent al metabolismului şi lo-
caţia fizică a acestora în cadrul structurilor de bio-
film exocapsular protejează bacteriile împotriva
efectului bactericid al antibioticelor şi mecanismul
de clearance al gazdei prin opsonine şi neutrofile
(28,54). Consecinţele clinice ale infecţiei asociate
cu biofilmele mature sunt semnificative. Tratamentul
prelungit cu antibiotice este adesea necesar pentru
eradicarea acestor infecţii (osteomielita, endocar-
dita etc.); din păcate, chiar şi această strategie de
multe ori eşuează, necesitând excizia chirurgicală a
biofilmului contaminant (1,18,50,52,28,45,74,76).
Formarea biofilmelor este un proces cu mai
multe etape fiind o ataşare microbiană la suprafaţă,
agregare de tip celule la celule şi proliferarea lor,
producţia de matrice exopolizaharidică, creşterea,
maturizarea şi, în cele din urmă, detaşarea sau
degradarea biofilmelor (3,20,49,50,30,47,73,74).
Sistemele QS par să fie implicate în toate etapele
de formare a biofilmelor. Ele reglează densitatea
populaţiei şi activitatea metabolică în biofilmul
matur pentru a se potrivi cu cerinţele nutriţionale şi
resursele disponibile. Bacteriile care locuiesc în
biofilme au programe semnificativ diferite de trans-
cripţie faţă de bacteriile planctonice vii libere ale
aceleiaşi tulpini. Dovezi recente în Streptococcus
pneumoniae indică faptul că organismele existente
într-o stare sesilă (sesil – organism bentonic fixat
permanent sau temporar de substrat prin baza sa
sau prin structuri speciale) în biofilm sunt mai în
măsură să stabilească infecţii localizate, de exemplu
în ţesutul pulmonar, decât organismele izogenice
într-o stare planctonică fiziologic (47,71). Reversul
a fost găsit în modele experimentale de bacteriemii
primare. Organisme vii libere planctonice au fost
semnificativ mai virulente în infecţiile bacteriene
decât acelaşi organism crescut din biofilme
(47,71).
Reţelele QS, de asemenea, par a fi utile în
eliberarea de bacterii din matricea extracelulară a
biofilmelor. „Sanctuarul“ furnizeză protecţia biofil-
mului şi constituie o problemă în evadarea din ma-
tricea extracelulară a bacteriilor care locuiesc aici.
Atunci când densitatea populaţiei din biofilme de-
vine mai mare, unele dovezi sugerează că ar putea
utiliza semnale AI-2 pentru a reduce producerea de
adeziv, polizaharidul intercelular, astfel permiţând
bacteriilor să scape din biofilm (20,31,47,57). Pep-
tidele scurte, cu calităţi de detergent, se află sub
controlul desfăşurat de QS pentru a elibera bacterii
din biofilm atunci când densitatea de celule este
mare.
Bacteriile sesile din biofilm oferă o sursă con-
tinuă de bacterii planctonice, extinzând populaţia
de bacterii. Acest lucru este clar demonstrat de eli-
berarea în continuare a bacteriilor în fluxul sanguin
la pacienţii cu endocardită din biofilme endovas-
culare în vegetaţie (50,74).
Biofilmul ca mod comun de viaţă se poate ex-
tinde chiar şi la populaţiile microbiene care locuiesc
în spaţiul intracelular. Comunităţile bacteriene in-
tracelulare au fost identificate în celulele epiteliale
la unii pacienţi cu infecţii aparent necomplicate ale
tractului urinar. Rosen şi colab. au raportat recent
detectarea de comunităţi bacteriene intracelulare, la
18% dintre femeile tinere, active sexual, cu cistite
E. coli (53,77). Până la 41% din probele de urină de
la femeile cu cistită au prezentat forme filamentoase
bacteriene, o caracteristică a comunităţilor sesile
bacteriene. Dovezi citologice bacteriene intracelular
în cadrul comunităţilor de celulele epiteliale exfo-
liate ale căilor urinare sunt uşor demonstrabile la
femeile cu cistită acută. Se pare că unele E. coli
uropatogene au evoluat şi au capacitatea de a invada
garnituri de celulele epiteliale în cazul, în care
acestea locuiesc în comunităţi cvasistabile intra-
celulare, evitând supravegherea sistemului imunitar
şi a mecanismelor de clearance urinar (53,54,77,
78,27).
REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVIII, NR. 4, AN 2012
BIBLIOGRAFIE
1. Hall-Stoodley L., Costerton J.W., Stoodley P. – Bacterial biofilms: from
the natural environment to infectious diseases. Nat Rev Microbiol. 2004
Feb; 2(2):95-108.
2. Lear G., Lewis G.D. – Microbial Biofilms : Current Research and
Applications. Norfolk: Caister Academic Press, 2012.
3. Karatan E., Watnick P. – Signals, regulatory networks, and materials
that build and break bacterial biofilms Microbiol Mol Biol Rev. 2009 Jun;
73(2):310-47.
4. Hoffman L.R., D’Argenio D.A., MacCoss M.J., etc. – Aminoglycoside
antibiotics induce bacterial biofilm formation. Nature. 2005 Aug 25;
436(7054):1171-5.
5. An D., Parsek M.R. – The promise and peril of transcriptional profiling in
biofilm communities. Curr Opin Microbiol. 2007 Jun; 10(3):292-6.
6. Finkel J.S., Mitchell A.P. – Genetic control of Candida albicans biofilm
development. Nature Reviews Microbiology, 2011, 9, 109-118
7. Kaplan J.B., Ragunath C., Ramasubbu N., Fine D.H. – Detachment of
Actinobacillus actinomycetemcomitans biofilm cells by an endogenous
beta-hexosaminidase activity. J Bacteriol. 2003 Aug; 185(16):4693-8..
8. Izano E.A., Amarante M.A., Kher W.B., Kaplan J.B. – Differential roles
of poly-N-acetylglucosamine surface polysaccharide and extracellular
DNA in Staphylococcus aureus and Staphylococcus epidermidis biofilms.
Appl Environ Microbiol. 2008 Jan; 74(2):470-6.
9. Kaplan J.B., Ragunath C., Velliyagounder K., et al. – Enzymatic
detachment of Staphylococcus epidermidis biofilms. Antimicrob Agents
Chemother. 2004 Jul; 48(7):2633-6.
10. Xavier J.B., Picioreanu C., Rani S.A., et al. – Biofilm-control strategies
based on enzymic disruption of the extracellular polymeric substance
matrix--a modelling study. Microbiology. 2005 Dec; 151(Pt 12):3817-32.
11. Davies D.G., Marques C.N. – A fatty acid messenger is responsible for
inducing dispersion in microbial biofilms. J Bacteriol. 2009 Mar;
191(5):1393-403.
12. Barraud N., Hassett D.J., Hwang S.H., et al. – Involvement of nitric
oxide in biofilm dispersal of Pseudomonas aeruginosa. J Bacteriol. 2006
Nov; 188(21):7344-53..
13. Barraud N., Storey M.V., Moore Z.P., et al. – Nitric oxide-mediated
dispersal in single- and multi-species biofilms of clinically and industrially
relevant microorganisms. Microb Biotechnol. 2009 May; 2(3):370-8.
14. Dispersal of Biofilm in Cystic Fibrosis using Low Dose Nitric Oxide.
University of Southampton 2008-2011. http://www.southampton.ac.uk/
biosci/research/projects/dispersal_of_biofilms_in_cystic_fibrosis.page
15. Stewart P.S., Costerton J.W. – Antibiotic resistance of bacteria in
biofilms. Lancet. 2001 Jul 14; 358(9276):135-8.
16. Molin S., Tolker-Nielsen T. – Gene transfer occurs with enhanced
efficiency in biofilms and induces enhanced stabilisation of the biofilm
structure. Curr Opin Biotechnol. 2003 Jun; 14(3):255-61.
17. Spoering A.L., Lewis K. – Biofilms and planktonic cells of Pseudomonas
aeruginosa have similar resistance to killing by antimicrobials. J Bacteriol.
2001 Dec; 183(23):6746-51.
18. Research on microbial biofilms (PA-03-047). NIH, National Heart,
Lung, and Blood Institute. 2002-2005. http://grants.nih.gov/grants/guide/
pa-files/PA-03-047.html/.
19. Rogers A.H. – Molecular Oral Microbiology. Norfolk: Caister Academic
Press, 2008: 65-108.
20. Imamura Y., Chandra J., Mukherjee P.K., et al. – Fusarium and
Candida albicans biofilms on soft contact lenses: model development,
influence of lens type, and susceptibility to lens care solutions. Antimicrob
Agents Chemother. 2008 Jan; 52(1):171-82.
21. Lewis K. – Riddle of biofilm resistance. Antimicrob Agents Chemother.
2001 Apr; 45(4):999-1007.
22. Parsek M.R., Singh P.K. – Bacterial biofilms: an emerging link to disease
pathogenesis. Annu Rev Microbiol. 2003;57:677-701.
23. Busscher H.J., Rinastiti M., Siswomihardjo W., van der Mei H.C.
– Biofilm formation on dental restorative and implant materials. J Dent
Res. 2010 Jul; 89(7):657-65.
24. Davis S.C., Ricotti C., Cazzaniga A., et al. – Microscopic and
physiologic evidence for biofilm-associated wound colonization in vivo.
Wound Repair Regen. 2008 Jan-Feb; 16(1):23-9.
25. Sanclement J., Webster P., Thomas J., Ramadan H.H. – Bacterial
biofilms in surgical specimens of patients with chronic rhinosinusitis.
Laryngoscope. 2005 Apr; 115(4):578-82.
289
26. Auler M.E., Morreira D., Rodrigues F.F., et al. – Biofilm formation on
intrauterine devices in patients with recurrent vulvovaginal candidiasis.
Med Mycol. 2010 Feb; 48(1):211-6.
27. Shadaba Asad and Steven M. Opal – Bench-to-bedside review:
Quorum sensing and the role of cell-to-cell communication during
invasive bacterial infection. Crit Care. 2008;12(6):236.
28. Miller M.B., Bassler B.L. – Quorum sensing in bacteria. Annu Rev
Microbiol 2001, 55:165-199.
29. Greenberg E.P. – Bacterial communication and group behavior. J Clin
Invest 2003, 112:1288-1290.
30. Cámara M., Williams P., Hardman A. – Controlling infection by tuning in
and turning down volume of bacterial small-talk. Lancet Infect Dis 2002,
2:667-676.
31. Williams P. – Quorum sensing, communication and cross-kingdom
signaling in the bacterial world. Microbiology 2007, 153:3923-3928.
32. Bassler B.L. – Small talk. Cell-to-cell communication in bacteria. Cell
2002, 109:421-424.
33. Shiner E.K., Rumbaugh K.P., Williams S.C. – Inter-kingdom signaling:
deciphering the language of acyl homoserine lactones. FEMS Microbiol
Rev 2005, 29:935-947.
34. Akira S., Uematsu S., Takeuchi O. – Pathogen recognition and innate
immunity. Cell 2006, 124:783-801.
35. Beutler B., Jiang Z., Georgel P., Crozat K., Croker B., Rutschmann
S., Du X., Hoebe K. – Genetic analysis of host resistance: Toll-like
receptor signaling and immunity at large. Annu Rev Immunol 2006,
24:353-389
36. Hermann C. – Variability of hostpathogen interaction. J Endotoxin Res
2007, 13:199-218.
37. Nealson K.H., Platt T., Hastings J.W. – Cellular control of the synthesis
and activity of the bacterial luminescence system. J Bacteriol 1970,
104:313-322.
38. Fuqua C., Greenberg E.P. – Listening in on bacteria: acyl-homoserine
lactone signaling. Nat Rev Mol Cell Biol 2002, 3:685-695.
39. Parsek M.R., Greenberg E.P. – Sociomicrobiology: the connections
between quorum sensing and biofilms. Trends Microbiol 2005, 13:27-33.
40. Antunes L.C.M., Ferreira L.Q., Ferreira E.O., et al. – Bacteroides
species produce Vibrio harveyi autoinducer 2-related molecules.
Anaerobe 2005, 11:295-301.
41. Keller L., Surette M.G. – Communication in bacteria: an ecological and
evolutionary perspective. Nat Rev Microbiol 2006, 4:249-258.
42. Qazi S., Middleton B., Muharram S.H., et al. – N-acyl homoserine
lactones antagonize virulence gene expression and quorum sensing in
Staphylococcus aureus. Infect Immun 2006, 74:910-919.
43. Parsek M.R., Greenberg E.P. – Acyl-homoserine lactone quorum
sensing in Gram-negative bacteria: a signaling mechanism involved in
associations with higher organisms. Proc Natl Acad Sci USA 2000,
97:8789-8793.
44. Kendall M.M., Sperandio V. – Quorum sensing by enteric pathogens.
Curr Opin Gastroenterol 2007, 23:10-15.
45. Kirisits M.J., Parsek M.R. – Does Pseudomonas aeruginosa use
intercellular signaling to build biofilm communities? Cell Microbiol 2006,
8:1841-1849.
46. Duan K., Dammel C., Stein J., et al. – Modulation of Pseudomonas
aeruginosa gene expression by host microflora through interspecies
communication. Mol Microbiol 2003, 50:1477-1491.
47. Yarwood J.M., Schlievert P.M. – Quorum sensing in Staphylococcus
infections. J Clin Invest 2003, 112:1620-1625.
48. Mack D., Davies A.P., Harris L.G., et al. – Microbial interactions in
Staphylococcus epidermidis biofilms. Anal Bioanal Chem 2007,
387:399-408.
49. Conway B.A., Venu V., Speert D.P. – Biofilm formation and acyl
homoserine lactone production in the Burkholderia cepacia complex. J
Bacteriol 2002, 184:5678-5685.
50. Giacometti A., Cirioni O., Gov Y., et al. – RNA III inhibiting peptide
inhibits in vivo biofilm formation by drug-resistant Staphylococcus aureus.
Antimicrob Agents Chemother 2003, 47:1979-1983.
51. Tateda K., Standiford T.J., Pechere J.E., Yamaguchi K. – Regulatory
effects of macrolides on bacterial virulence: potential role as quorum-
sensing inhibitors. Curr Pharm Des 2004, 10:3055-3065
52. Kong K.F., Vuong C., Otto M. – Staphylococcus quorum sensing in
biofilm formation and infection. Int J Med Microbiol 2006, 296:133-139.
290 REVISTA ROMÂNÅ DE STOMATOLOGIE – VOLUMUL LVIII, NR. 4, AN 2012
53. Costerton W., Veeh R., Shirtliff M., Pasmore M., Post C., Ehrlich G. –
The application of biofilm science to the study and control of chronic
bacterial infections. J Clin Invest 2003, 112:1466-1477.
54. Cerca N., Jefferson K.K., Oliveira R., Pier G.B., Azeredo J. –
Comparative antibody-mediated phagocytosis of Staphylococcus
epidermidis cells grown in a biofilm or in the planktonic state. Infect
Immun 2006, 74:4849-4855.
55. Hacker J., Kaper J.B. – Pathogenicity islands and the evolution of
microbes. Annu Rev Microbiol 2000, 54:641-679.
56. Jenner R.G., Young R.A. – Insights into host responses against
pathogens from transcriptional profiling. Nat Rev Microbiol 2005,
3:281-294.
57. Novick R.P. – Autoinduction and signal transduction in the regulation of
staphylococcal virulence. Mol Microbiol 2003, 48:1429-1449.
58. Wagner V.E., Li L.L., Isabella V.M., Iglewski B.H. – Analysis of the
hierarchy of quorum-sensing regulation in Pseudomonas aeruginosa.
Anal Bioanal Chem 2007, 387:469-479.
59. Ahmer B.M.M. – Cell-to cell signaling on Escherichia coli and Salmonella
enterica. Mol Microbiol 2004, 52:933-945.
60. Wen Z.T., Burne R.A. – LuxS-mediated signaling in Streptococcus
mutans is involved in regulation of acid and oxidative stress tolerance
and biofilm formation. J Bacteriol 2004, 186:2682-2691.
61. Winzer K., Hardie K.R., Burgess N., et al. – LuxS: its role in central
metabolism and the in vitro synthesis of 4-hydroxy-5-methyl-3 (2H)
furanone. Microbiology 2002, 148:909-922.
62. Hardie K.R., Cooksley C., Green A.D., Winzer K. – Auto-inducer 2
activity in Escherichia coli. Culture supernatants can be actively reduced
despite maintenance of an active synthase LuxS. Microbiology 2003,
149:715-728.
63. Sztajer H., Lemme A., Vilchez R., et al. – Autoinducer-2-regulated
genes of Streptococcus mutans UA 159 and global metabolic effect of the
LuxS mutation. J Bacteriol 2008, 190:401-415.
64. De Keersmaecker S.C.J., Sonck K., Vanderleyden J. – Let LuxS speak
up in AI-2 signaling. Trends Microbiol 2006, 14:114-119.
65. Li M., Villaruz A.E., Vadyvaloo V., et al. – AI-2-dependent gene
regulation in Staphylococcus epidermidis. BMC Microbiol 2008, 8:4.
66. Kendall M.M., Rasko D.A., Sperandio V. – Global effects of the
cell-to-cell signaling molecules autoinducer-2, autoinducer-3, and
epinephrine in a luxS mutant of enterohemorrhagic Escherichia coli.
Infect Immun 2007, 75:4875-4884.
67. Walters M., Sperandio V. – Autoinducer 3 and epinephrine signaling in
the kinetics of locus of enterocyte effacement gene expression in
enterohemorrhagic Escherichia coli. Infect Immun 2006, 74:5445-5455.
68. Alverdy J., Zaborina O., Wu L. – The impact of stress and nutrition on
bacterial-host interactions at the intestinal epithelial surface. Curr Opin
Clin Nutr Metab Care 2005, 8:205-209.
69. Gov Y., Borovok I., Korem M., et al. – Quorum sensing in staphylococci
is regulated via phosphorylation of three conserved histidine residues. J
Biol Chem 2004, 279:14665-14672.
70. Mylonakis E., Engelbert M., Qin X., et al. – The Enterococcus faecalis
fsrB gene, a key component of the fsr quorum-sensing system, is
associated with virulence in the rabbit endophthalmitis model. Infect
Immun 2002, 70:4678-4681.
71. Oggioni M.R., Trappetti C., Kadioglu A., et al. – Switch from planktonic
to sessile life: a major event in pneumococcal pathogenesis. Mol
Microbiol 2006, 61:1196-1210.
72. Balaban N., Giacometti A., Cirioni O., et al. – Use of the quorum-
sensing inhibitor RNAIII inhibiting peptide to prevent biofilm formation in
vivo by drug-resistant Staphylococcus epidermidis. J Infect Dis 2003,
187:625-630.
73. O’Toole G., Kaplan H.D., Kolter R. – Biofilm formation as microbial
development. Ann Rev Microbiol 2000, 54:81-127.
74. Wolcott R.D., Ehrlich G.D. – Biofilms and chronic infections. JAMA
2008, 299:2682-2684.
75. Smith R.S., Iglewski B.H. – P. aeruginosa quorum-sensing systems and
virulence. Curr Opin Microbiol 2003, 6:56-60.
76. Dell’Acqua G., Giacometti A., Cirioni O., et al. – Suppression of
drug-resistant staphylococcal infections by the quorum-sensing inhibitor
RNAIII-inhibiting peptide. J Infect Dis 2004, 190:318-320.
77. Rosen D.A., Hooton T.M., Stamm W.E., et al. – Detection of intracellular
bacterial communities in human urinary tract infection. PLoS Med 2007,
4:e329
78. Mysorekar I.U., Hultgren S.J. – Mechanisms of uropathogenic
Escherichia coli persistence and eradication from the urinary tract. Proc
Natl Acad Sci USA. 2006 Sep 19;103(38):14170-5.